Te privesc cu tristete-n imagini, Ești vie, mamă, în câmpul fără margini, Cu tata. De parcă întrebi cu glas îndurerat, Cum e viața la noi, după parastas? De mult timp, nu merg acasă la voi, E totul schimbat, străin, în zori… Alte neamuri, valori, modele, Fără părinții mei… – Nu are cine șterge lacrimile mele… Cine a spus că timpul tratează? Cu anii, amintirea nu protejează – Ea rămâne, scormonind în suflet, Dureros, cu regret, până urlet… Și doar chipuri din imagini apar, Și copiii, la mormânt vin tot mai rar… „Înger al lui Dumnezeu, ocrotește-ne, – Ruga mama: „De păcate, ferește-ne!” Cum mama m-a ținut cu rugăciunile ei, Așa, tata mă ținea cu povețile lui… În cele din urmă, am făcut atât de puțin bine, Nu mai știu încotro să apuc în această lume… Dezorientată, îmi lipsesc îndrumările tale, Aș tăcea, aș asculta sfatul tău ce logică are, Îți voi spune totul fără să mă ascund, – Îmi lipsești, tată! Cu regrete rănile ung. Și, vă înțeleg eu acum, dragi părinți! Fiecare părticică a lecției trecute prin timp, Orice vorbă, la nerv, sau reproș aruncat În direcția mea, la mânie, de un modern accelerat! Valuri de ceață în ochii mei din lacrimi. Chiar nu mai sunteți în preajmă?.. Cine mă va apăra, mângâia, Cu – un cuvânt bun mă va calma? Doar sunt fetița tatei, nu am vârstă, Nu se poate să rămân tristă… Așa cum sunt, de mică, răsfățată, Azi, cer despăgubire… de la moarte înstrăinată! Cu drag, din nou portretele voi aranja, La îngerii mei păzitori mă voi ruga, Cu-o privire atentă, mă sprijiniți, ca de obicei, Și- din această clipă, ador speranța eu…
În memoria părinților mei Vasile și Teodora VIZITIU Svetlana Vizitiu, 12 mai 2024 Paștele Blajinilor
„Iubirea a fost și va rămâne subiectul principal al literaturii trecutului, prezentului și a viitorului. Nu este o excepție nici în poeziile și proză, pe care le-am scris din suflet pentru cititori. Am scris despre o dragoste de viață, care se bazează pe încredere, prietenie sinceră, respect reciproc, devotament și înțelegere. O dragoste care s-a păstrat în timp, verificată de despărțiri sau mici supărări, impuse de diferite împrejurimi. O dragoste pură, adevărată, la care visează fiecare din noi și se poate întâmpla oricui. Iubirea este un sentiment înălțător, care ne face viața mai frumoasă, mai fericită…” (Marcela Șeptelici în cartea „Râd macii”)
https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2024/02/17/marcela-septelici-lansare-de-carti-la-clubul-impresii-din-viata-si-carti/ Tu deschizi cartea ei și nici nu observi cum, după câteva minute, simți suflarea vântului, sunetul pădurii, aromele câmpurilor și florilor, te învăluie, auzi trosnitul vreascurilor și iată acum te uiți în ochii luminoși ai unei vieți fără egal, mișcându-și înspăimântată pașii oamenilor; și care alt interlocutor cu inimă adâncă și înțelept mai poți întâlni?! Primești răspunsuri la aproape toate întrebările! În poemele Marcelei Șeptelici! Și cel mai important, te umpli de frumusețea lumii și înveți să te bucuri de viață. Tu vezi această viață, începi să observi toate detaliile magnifice din care este țesută și ele devin parte din tine! În inima ta, întâlnirea cu lumea poetei va fi pătrunsă de dragostea scriitoarei pentru oameni, pentru viața însăși, pentru sat și natură, pentru noi! Asemenea personalități și scriitori ne sunt ca un medicament vital, acum, avem nevoie de ei, ne sunt necesari ca aerul! În acte este Maria. Toți o cunosc ca Marcela, încă de mică… În familie dintotdeauna rămâne ca Marcela. De aceea, pe cărțile sale de autor a scris Marcela Șeptelici. Așa, o cunoaștem și noi, cititorii ei fideli… O minte sclipitoare, o femeie modestă și ultrainteligentă, scrie despre oameni și faptele lor în versuri și proză, face lucruri de o bunătate cum rar se găsește, devenind astfel preocupată în a înțelege cursul vieții și etatea, căutând în permanență o modalitate de a fi mereu în comunitatea scriitorilor. Scrie cărți, mai cu seamă poezie. Reușește să stabilească ușor punți de comunicare cu tinerii și elevi. Unii au legătură cu cărțile, scrisul, cei mai mulți nu. Preocupările Marcelei Șeptelici sunt nu doar literare, au devenit și legături spirituale. Neliniștită, puțin nedumerită, și tristă; războaiele, ceea ce se petrece pe pământurile vecine nu-i dă senzația unei liniștiri iminente… În veşnică luptă cu timpul – categorie filosofică importantă – trecutul e persistent și dorul încearcă să se impună, autoarea căutând o conciliere între cele două coordonate. Cum iubirea înseamnă viaţă, trecerea timpului duce către apusul ei şi, aflaţi între acele rânduri „A stat la strajă ani de-a rândul” și „Mi-e dor de glia strămoșească”– naşterea şi moartea -, poeta speră în eternitatea rădăcinilor istorice, în încrustarea gândului pentru generații. Cercetându-şi şi sinele, dezvăluindu-şi frământările şi îndoielile, Marcela Șeptelici se autocaracterizează printr-un singur vers realizând un portret spiritual de excepţie: „Sădesc un nuc aici, la noua casă” (Nucul de la poartă din „Dorul de vatră”). – „Un nuc bătrân, umbros,/ Cu ramuri multe până jos,/ A stat la strajă ani de-a rândul./ Și-acum mai stau la el cu gândul./ Ziua frunza-și legăna/ Spre cărare s-apleca,/ Când omul bun venea,/Crengile își clătina./ Se-nchina pân-la pământ/ Din dragoste a tot ce-i sfânt./ Puternic, darnic, primitor/ Ne ospăta pe toți cu dor./ La umbra acestui nuc rotat/ Am stat mult timp și-am meditat./ A fost un nuc ales și devotat,/ Atâția ani de strajă-a stat…/ Chiar și în noaptea cu furtună,/ A stat falnic în grădină,/ Legat de glia noastră sfântă,/ Cu roade mari și rădăcina-adâncă./… Ne cheamă și acum acasă/ Cu daruri sfinte pentru masă…/… Mi-e dor de glia strămoșească./ Sădesc un nuc aici, la noua casă.” Evocarea părinţilor, a casei părinteşti, a locurilor natale vădeşte o puternică dragoste faţă de ţară, de neam, de limbă. Ca toate celelalte sentimente, iubirea – noţiune abstractă – capătă conotaţii neaşteptate, eul liric definindu-şi trăirile în sintagme inedite. Frământările lăuntrice sunt alăturate, de cele mai multe ori, de schimbări ale regnului vegetal în funcţie de anotimp. În această tonalitate, „A clădit piatră cu piatră/ Ridicând fântâna sacră,/ Cu apă cristalină, bună/ Pentru nepoței și mumă.” – printr-o versificație clasică, scriitoarea ne oferă o oglindă a spiritului ei neliniștit; optând pentru dragoste de neam, pace, și urând războaiele, comunicând nu numai încercările de a le înlătura, dar și dorința de a se sacrifica pentru a înțelege rostul. Dincolo de metalimbajul, care cere o lecturare atentă, ni se relevă un altruism smerit, fericit să accepte binecuvântarea divină:„Apă limpede și rece,/Pentru cel care va trece,/ Din adâncul sfânt izvor/Pentru orice călător.”( Izvorul cu apă sfântă din „Dorul de vatră”) Când era mică, organiza concerte în fața porții de la curtea părintească. Imita o scenă, pe care recita poezii, cânta și interpreta scenete dramatice învățate anterior. Spectatorii erau părinții, fratele și cele sașe surori, vecinii, chiar și cei din mahalaua vecină. Marcela afișa anunțul, duminicile și de sărbători. Drept că gramotele erau înlocuite cu aplauzele fierbinți pentru ea și copiii care evoluau alături, dar și cu o mângâiere pe cap: „Bravo, artista mamei!” Acest episod i s-a întipărit în amintire, pentru că de fiecare dată când scrie versuri, editează cărți, sau face recitaluri de poezie, scriitoarea deschide acea pagină cu o scenă improvizată, și ea, Marcela Șeptelici, devine „artista mamei”… O copleșesc aceste amintiri cu emoții până lacrimi… „Un dor pripit o tot cuprinde,/ Îl simte-n piept că-și face casă,/ Scântei în suflet îi aprinde/ și-l mistuie, dar lui nu-i pasă…”; „Este un vis, este-o magie!/ Când dorul te îmbrățișează/ Și îți provoacă nostalgie,/ Iar pacea inimii cedează.” (Dorul din „Puterea cuvântului”) -Familia, rădăcinile. Mama Marcelei, pe când era o tânără de 17 ani, cu ochii albaștri ca cerul, senini și blânzi, cu cosițele lungi, ce-i atârnau pe piept, cu pielea albă ca spuma laptelui și harnică – foc, a fost cerută în căsătorie de Ionică Puiu din satul vecin, Condrătești, Ungheni. Ionică era un flăcău zvelt, cu ochii pătrunzători de un albastru închis, pasionat de instrumente muzicale, el și-a meșterit singur o vioară de toată frumusețea. O pasiune pe care a transmis-o și celori tineri. A fost o dragoste sinceră, curată, doar că pe neașteptate războiul hitlerist i-a despărțit, el fiind înrolat pe front. Tânărul comunist înflăcărat a fost pus la grea încercare, trimis să fie împușcat pe nedrept. Îar în ajutor îi sărise o rusoaică îndrăzneață care, după spusele lui, i-ar fi propus să-l scape de la moarte, dacă se căsătorește cu ea. După război, cei rămași în viață se întorceau acasă, doar Ionică nu s-a întors. Trecu un timp, și peste trei ani, mama Marcelei a primit o scrisoare de la așa-zisă soție a lui Ionică, în care și-a recunoscut isprava. Între timp, mama Marcelei a fost cerută în căsătorie de Dumitru, tatăl ei real. A luptat și el pe front, lăsându-și unicul fecior la rude, pentru că mama murise de o boală mizerabilă. Era foamete, bântuia tiful, copilul însă a nimerit pe mâni bune; a fost crescut cu dragoste și gingășie, și toți se minunau cum de a scăpat din ghearele tifului. După o vreme bună, Ionică, primul soț, reîntors la baștină, se ruga în genunchi la mama Marcelei ca să-l ierte și să fie primit înapoi în familie, cică numai războiul i-a despărțit. Iar mama Marcelei deja avea trei fete cu tatăl Dumitru, care, o iubea ca pe o femeie vrednică și curată ca apa de izvor. Judecată i-a despărțit legal. Ionică a tânjit mult după Jăniuța, precum o numea el, dar era tâziu. Tatăl Dumitru i-a demonstrat caracterul dur, și voința unui bărbat adevărat călită în război, pentru care a primit binemeritat medaliile de lupte… Dumitru a fost unul dintre ostașii binecuvântați de Dumnezeu, care au rezistat și au rămas în viață din marea urgie a răsboiului fascist 1941-1945. A luptat crâncen, și cu demnitate pentru apărarea patriei, agungând până la Berlin. Mama a devenit soția lui, dăruindu-i șase fete, una după alta, Marcela fiind mezina familei din cei șapte copii. Cu toate greutățile de după război, foamete, pandemie, sărăcie cumplită, feciorul Constantin a crescut ca din apă și trimis la studii în Chișinău, devenind sportiv. Nu-i lipsea nimic, familia mereu era alături, ajutându-l cu banii pentru unelte sportive costisitoare: paralele pentru gimnastică, cântare grele, masă de tenis, mingi de volei și fotbal, etc. Toate cele șase surori și flori ale mamei, au devenit tenisiste sub îndrumarea profesorului – fratele lor Constantin. Părinții făceau cale lungă prin pădure pană la Bahmut pentru a lua trenul spre Chișinău, ca să-i ducă de-ale gurii și să-și potolească dorul de el. Devenind mai mari, întrecerile raionale și republicane erau bine așteptate și prețuite. Anii de studii la școala din satul natal pentru Marcela au fost interesanți și prin sărbătorile cu evenimente literare, festivaluri zonale și raionale. La care pentru participare ea selecta poezii patriotice, despre mamă, tată, pace, țară, natură, conlucrând cu profesoarele de limbă română. Era foarte entuziasmată de poezie, iar aplauzele oaspeților o inspirau. Surorile ei, Ecaterina, Nionila, care studiau la Universități, una la filologie USM, alta la limbi străine, Bălți, – au susținut-o și atunci când Marcela a reușit la Biblioteconomie și Bibliografie, USM. Și, în prezent, colaborează cu colegii care continuă serviciul în acest domeniu. Întreagă viață a petrecut-o printre copii și cărți, inspirându-le dragostea pentru lectură, poezie, participând cu ei la varia concursuri, unii devenind și laureați. Dragostea pentru copii, ea fiind și mamă a doi băieți, a determinat-o să facă și cursurile de dezvoltare pentru a activa ca educatoare – învățătoare, continuând ca metodistă la o instituție preșcolară de învățământ, amintindu-și adeseori de colaborarea frumoasă cu părinții, cu elevii, îndrumându-i spre lucruri bune. După pierderea părinților, a mamei pe care i-a purtat-o de grijă ultimii ani de viață, fiind împreună, Marcela și-a atins coardele cele mai sensibile ale sufletului prin bunătatea ei, grijulie, susținerea și dragostea dăruită. Inima i-a dictat să înșire pe foaie niște poezii: „Crizantemele mamei”; Pentru că crizantemele din grădină muriseră în acea noapte odată cu mama ei. „Vorbesc în tăcere”, după care au mai urmat multe poeme, povestiri. -Baștina, satul natal. În 2019 Marcela Șeptelici a editat cartea de debut „Dorul de vatră”, redând sentimente de dragoste și dorul de părinți; surorile și fratele ei care au decedat; plaiul natal… Amintirile de casă părintească și ograda copilăriei, de bunei, de satul natal și meleagurile lui, de pădurea seculară, râurile ce se mărginesc cu satul de o parte și de alta (Cula și Ichel), pentru ea sunt sfinte comori, iar jocurile din acele timpuri ale copiilor sunt ca valori. Prin ele s-au educat s-au educat si au crescut frumos. Peisajul pitoresc al satului din toate timpurile au fost în viziunea ei: coloritul toamnei, frumusețea și gingășia primăverii înmiresmată cu tot felul de flori. „Oriunde ai pleca în lume,/ Te-ntorci acasă-n țara ta,/ Îi cânți și limba, și-al ei nume,/ De ea departe nu poți sta./ Și pasărea se-ntoarce acasă/ La cuibul unde a crescut/ Și cântă-n limba ei măiastră/ De dorul prin care-a trecut./ Se cântă-n orice colț al lumii/ În limba-n care te-ai născut,/ Comoara ce-au lăsat străbunii -/ O doină veche din trecut./ Se cântă-n limba mamei tale/ În care-ai zis primul cuvânt,/ E cânt de dor și plin de jale/ Despre meleagul tău cel sfânt./ Și te cuprinde dor de țară/ În vraja-acestei melodii/ Și înțelegi a câta oară/ Că n-ai răbdare să revii./ Și te întorci cu drag acasă,/ Revii pe dealul cu pelin/ Și cânți încet doină frumoasă,/ Iar ceru-ți pare mai senin.”( Dragostea de țară din „Puterea cuvântului”) În poezii, natura și obiceiurile locurilor se străvăd printre rânduri. Ritmul rimei este asigurat de o cantitate egală de tensiuni pe fiecare rând. O unitate ritmică a cuvântului care pune accentul pe sensul versului și a semnificației fiecărui cuvânt. Poeta a realizat ca fiecare cuvânt să devină important, chiar greu la cântarul inteligenței, dar pe înțelesul tuturor. În rest, rămâne iscusința autoarei de a aduna versuri grăitoare, găsind teme, motive, idei, viziuni și puncte comune care apropie pe cititorii de orice vârstă. Modestă ca-ntotdeauna, autoarea se retrage în umbră asumându-și doar rolul de editoare la prima vedere, dovedindu-se în final o coordonatoare meticuloasă, adunând versuri pornind săgeata subiectului până la inimă conturând un tablou virtual! Iubirea fiind sentimentul care unește și care ar trebui să domine în lume. Poeta alege smerenia cu gingăşia şi inocenţa unei făpturi alese, autoportretul realizat dintr-un vers definind-o pe deplin: „E amurg, bunică,/ Afară cerul s-a întunecat./ Acasă, mama-ndurerată/ Te așteaptă-n prag./ Iar fratele-i dus departe/ Cu gândul tot la mata,/ Și tata mereu întreabă/ – De ce s-a întâmplat așa?/ Aida suspină îndelung,/ De parcă ne-ar spune că/ Drumu-i prea lung…/ Florile în grădină s-au veștezit/ Frunzele pământul au împodobit./ Vântul printre ramuri cu durere a șoptit:/ – Adio scumpi nepoți, copii,/ Nespus de mult eu v-am iubit.” (Vorbesc în tăcere din „Dorul de vatră”) -Despre prietenia adevărată dintre tatăl ei și vărul Ilie, prietenul fidel, Marcela Șeptelici a menționat nu întâmplător. Prietenie ce a durat până dincolo de moarte, bazată pe încredere, omenie, ajutor reciproc. Despre aceste calități umane, a discutat scriitoarea și cu elevii din mai multe școli, gimnazii, fiind invitată la varia lansări de carte, mai mult, a contirbuit la educarea tinerei generații prin proiectele utile, una dintre ele cu genericul „Cărți pentru școala ta”, completând fondurile cu creașii noi literare. În present, Marcela Șeptelici este membră a Cenaclului literar-artistic „Vocea Generalităților”, pentru care manifestă un interes deosebit, este foarte activă la evenimentele culturale care se promovează în țară, dar și peste hotarele Moldovei. Totodată, continuă să-și dezvolte abilitățile prin ședințele care au loc în cadrul instituțiilor culturale. Și-a făcut mulți prieteni, colaborează cu personalitățile din România: Fălticeni, Suceava, Iași, Vama, alte localități, respectând obiceiurile și tradițiile neamului strămoșesc. Pacea. Subiectul păcii reflectată în volumele mai multor scriitori o sublimă. Citind romanul „Forța iubirii” de Ana Onică, președintele Cenaclului Literar-Artistic „Vocea Generațiilor”, scriitoare apreciată în Moldova, Marcela Șeptelici susține cât de importantă este promovarea și menținerea păcii în întreagă lume. A abordat și a punctat în multe poezii proprii despre valoarea păcii: Liniștea păcii; Ziua luminoasă; Simbol al păcii; Neliniștea comună, etc. O frământă și alte subiecte, care, la fel, interesează cititorii: Dragostea de țară; Limba maternă; Credința; Adevărul; Prietenie; Dragoste de părinți, feciori, surori; Bunătate; Anotimpurile și frumusețea lor; Plaiul natal, etc. Toate acestea fiind reflectate în cartea de autor „Revenire”, editată la Tipografia Centrală din Chișinău în 2020, ilustrată frumos de către regretatul scriitor Alexandru Plăcintă, om înzestrat cu darul picturii, poet și povestitor, foarte iubit de copii și cei maturi. Este cel care ia apreciat lucrările și a îndemnat-o să scrie în continuare, scriind prefață la cartea ei. Fiind îndrăgostit de natură, trece ca un fir roșu prin orice poezie sau poveste. „Alexandru Plăcintă a fost un model în viața mea: tacticos, liniștit, chibzuit, iubitor de carte și de copii. Scrierile lui le recitesc cu drag, dedicându-i după moartea lui subită un vers dureros și de regret:„Scriitorului Alexandru Plăcintă” din cartea mea ”Râd macii”, pe care am editat-o după ce poetul a trecut la ceruri” (Maria Șeptelici) – „Pentru noi ai fost ca frate,/ Ca părinte, învățător,/ Și mereu aveai dreptate,/ Mult stimate scriitor!/ Pentru cei mici ai fost bunic,/ Cu suflet bun, frumos, voinic,/ Te așteptau mereu să vii/ Cu noi povești și poezii./ Dar prea devreme ai plecat,/ Însă averea ne-ai lăsat -/ Cărți cu multă-nțelepciune,/ Multe amintiri frumoase/ Despre întâniri din clase,/ Despre versuri recitate, /Melodiile cântate./ În gând, și-n suflet te-om purta,/ Nimeni nicicând nu te-a uita/ Cei mici vor răsfoi cu drag/ Cărțile ce îi atrag.” (fragment) În 2021, apare cartea „Amintiri – sfinte comori” cu povestirile care conțin mesaje importante pentru generațiile din present și viitor: Dragostea de neam, țară, baștină, natură, familie. „Amintirile de casa părintească, copilărie, cele 23 sorturi de poamă aleasă, pe care le-au plantat părinții pentru a ne crește, jocurile la sărbători, sunt niște sfinte comori. De aceea, am denumit acest volum „Amintiri-sfinte comori”, o carte la fel ilustrată de A. Plăcintă corespunzător subiectelor povestirilor mele.” (M.Ș) -După circa un an, la fel în 2021 apare de sub tipar cartea „Puterea cuvântului”: Poezii și zicători, de Marcela Șeptelici, cu ilustrații color de A. Plăcintă: „Cuvântul poate avea putere atât pozitivă cât și negativă. Prin puterea lui am descoperit ce înseamnă a fi un prieten adevărat, care știe să pună cuvântul la locul lui într-o relație, și cuvântul lui se adeverește prin fapte reale.” (M. Ș.) Astfel, au apărut poeziile din această carte: Cuvântul – măsura omului; Puterea cuvântului; Tăcerea; Speranța, etc. Apariția volumul a inspirat-o pe scriitoare la mai multe scrieri, i-au sporit speranța în viitor, să vibreze acest subiect actual în orice timp pentru fiecare om, a scris despre asta și în poezia „Speranța” care ulterior a devenit și cântec sub orchestrația muzicianului Vlad Mircos, interpretată de Rodica Druță-Hamuraru. O piesă lansată în premieră la Tezaur TV „Bună dimineața”. O colaborare frumoasă o leagă de acești oameni de artă minunați. Mai are o piesă muzicala pe versurile sale „Dorul de baștină”, la fel muzica de Vlad Mircos. „O comoară mi-a fost următoarea carte cu titlul „Râd macii”, ilustrată cu picturile în ulei de Simion Șeptelici, tablouri care redau exact conținutul poeziilor și a celor patru povestiri incluse în volum. Prefață scrisă de Petru Crăciun, un scriitor din București, România. Poezii de dragoste, atitudine față de ororile războiului din Ucraina, pace, credină, anotimpuri…” (M.Ș.) –Petre Crăciun despre cartea „Râd macii”: „Autoarea ne invită atât pe tărâmul Poeziei, cât și al Prozei. Și asta pentru că nu se oferă spre lectură, într-un singur volum, 24 de poeme și patru povestiri. Ele sunt diferite ca tematică. Avem poezii de dragoste, dar și de meditație, de atitudine față de ororile războiului… Ce frumoasă ar fi lumea dacă rânduiala ei ar fi scrisă de poeți… Sensibile și frumoase sunt și cele patru povestiri cu care Marcela Șeptelici își încheie acest nou volum. Autoarea ne invită să-i aflăm gândurile despre culorile anotimpurilor, ne sfătuiește să prețuim Timpul (ce sfat valoros!), să iubim și să facem daruri, dar mai ales să stăm de vorbă cu inima…” (fragment) Cu lansarea acestui volum, dar și cu întreagă creație până în present, scriitoarea a fost așteptată împreună cu echipa de scriitori și artiști la baștina natală Năpădeni, cu genericul „Năpădeni – vatră de dor”, acolo au fost întâmpinați cu pâine și sare într-o atmosferă caldă și prietenoasă, cu elevii și profesorii din gimnagiul local, creînd o punte între generații de oameni. Iar la Buciumeni, același raion, au fost întâmpinați cu genericul „Să râdă macii”, cu cântece, poezii și spiri bun, în straiele naționale, cu expoziție de tablouri a pictorului Simion Șeptelici. Au venit cu sfaturi utile și îndemnuri către lectură, dragoste de carte și de poezie, dar și cu donații de cărți de autori: „Dacă ai credință, speranță și încredere în ziua de mâine, atunci și visurile se îndeplinesc, devin realitate.” (M.Ș.) „Mă întreb ce mă-ntrebam,/ Încă de mică când eram-/De unde atâta frumusețe și culori?/ E ca-n poveste, un vis ce apare-n zori./ E mărul străbunicului/ Frunza și-a lăsat./ E mult prea trist și obosit,/ De-atâtea roade ce a dat./ Dacă-ar putea vorbi, ne-ar spune/ Că a trăit ca prin minune/ Ani grei de secetă, război…”(Lunca pare azi pustie din „Revenire”, fragment)
„Natura își avea viața sa. Copacii demult își lăsase haina ruginie și stăteau triști și tăcuți. Din când în când ei tresăreau și își mișcau crenguțele amorțite sub greutatea coțofenelor flămânde și gălăgioase, care îi vizitau. Pe lângă alei, în iarba veștedă, de culoare galbenă-verzuie, ca niște gospodine harnice trebăluiau vrăbiuțele, iar porumbeii zgribuliți, locatari fideli ai parcului, stăteau nemișcați de parcă meditau, se inviorau doar atunci când cineva le arunca semințe ori fărămituri de pâine…/ „De odată mă cuprinsese un dor puternic de iarnă adevărată, de iarnă de cândva, cu multe ninsori, ger, cu viscole și troiene. Ce ierni frumoase erau pe timpuri!..” (Dor de iarnă de cândva, fragment din „Amintiri-sfinte comori”) Exprimată în vers clasic, iubirea, sub toate formele ei, inundă paginile cărții. Un parfum patriarhal, cu accente nostalgice, se desprinde din versuri sau povestirile autoarei Șeptelici. Credeți că autoarea vorbește doar de anotimpul iarnă sau despre lipsa iernii adevărate în prezent? Să vă spun eu despre ce mai mult tângește scriitoarea: este vorba de atitudine, de comunicare, de cuptorul de suflet sau săniuțele copilăriei, dar toate la care se adunau oameni de suflet, la evenimente cu tradiții și obiceiuri, cu reciprocitate și implicare în durerile oamenilor de alături. Despre satele lepădate, și sentimentele care azi mai mult lipsesc, iar indiferența persistă… De multe ori, dezamăgirea e camuflată, încât cititorul o depistează cu greu…
! Scriitoarea Maria Șeptelici la Biblioteca Hasdeu!
Proza și versurile Marcelei Șeptelici învață să fim ordonați, educați, grijulii, să fim oameni! Este bine, indiferent de ceea ce spui, gândești sau simți. Chiar dacă viața e plină de cusături, insistă asupra lucrurilor bune! Prin versul ei, fie, doar pentru că a sosit,.. îți zâmbește și te invită în viață! Diferită, complexă, imprevizibilă, obosită sau ocupată, toate o fac să fie și mai apreciată! Poezia scriitoarei nu trebuie să o înduri, trebuie să o trăiești, să-i mulțumești și să încerci să-o vezi și să-i păstrezi frumusețea! Este întotdeauna despre frumusețea (im)posibilă a vieții. Marcela Șeptelici, o profesoară uimitoare, după cuvintele ei privești altfel în jur, într-un mod nou, te învață să vezi perfecțiunea în tot ceea ce te înconjoară! Nimeni altul decât poeta Șeptelici, în acest mod, poate descrie această lume, incredibil de frumoasă, pe care ne-a dat-o Dumnezeu!
Îmi plac oamenii care sunt atât de puțini! /Svetlana Vizitiu Impresii, Ianuarie 2024
Cărțile autoarei Maria Șeptelici le puteți citi la Biblioteca Municipală B.P.Hasdeu, str. Ștefan cel Mare, 148!
Vă invităm cu drag la Lansare de cărți a autoarei Marcela Șeptelici! 16 februarie 2024, ora 13.00, BM B.P.Hasdeu
Înțelepciunea nu vine odată cu vârsta, ci cu experiența de viață. Și, de asemenea, cu abilitatea de a găsi în toate, momente pozitive și de a nu se supăra la orice fleac. Uneori, acest lucru nu funcționează, și vrei doar să plângi în vesta cuiva… O biobibliografie, o filosofie, o carte de dragoste sau cu umor – vin mereu cu o atitudine plină de viață, nu strică niciodată să te topești… citind. Majoritatea oamenilor se enervează din cauza unor frustrări pe care ei înșiși le-au inventat, dând un sens profund fleacurilor uitând că dintr-o carte de calitate întotdeauna pot găsi soluții de a experimenta energia oamenilor pozitivi. – Încercați, cu acest top cărți, la Biblioteca Hasdeu!
-Ultimul dac. Andrei Vartic: Monografie bibliografică / Lidia Kulikovski, Nina Vartic-Hasnaș, Claudia Tricolici. – Un volum impresionant al mesajului transmis de autori. Pune pe gânduri, îndeamnă să te întrebi unde ești și unde vrei să ajungi. Se pare că viața de zi cu zi ne trimite în derivă si mereu ai nevoie de cineva sau ceva să te re/direcționeze. Un portret, un model de urmat: Andrei Vartic, ultimul dac… În octombrie, la 75 de ani de la naștere, a avut loc un eveniment comemorativ al regretatului Andrei Vartic, fizician de formație, care s-a afirmat în calitate de scriitor, actor, regizor, cercetător, arheolog și deputat în primul Parlament Democratic al Republicii Moldova. Cu acest prilej, Biblioteca Municipală B.P.Hasdeu a lansat volumul „Ultimul Dac. Andrei Vartic„. Coautoarea cărții, Nina Vartic-Hasnaș, soția regretatului Andrei Vartic: „Mă bucur că numele lui Andrei a adunat atâtea lume bună aici, el a scris peste 30 de volume și mă bucur că opera lui nu este uitată de cei, care l-au admirat”.
Lidia Kulikovski, coautoare monografie: „Ce înseamnă o bibliografie – este ca o bază de date ce rămîne ca o capsulă de memorie despre omul Andrei Vartic. El avea o mentalitate de cercetaș, care îl ajuta să cerceteze problema și să recunoască contextul acesteia”.
„El își făcuse din luptă pentru Adevăr, Dreptate, Cauză Națională un scop al vieții sale. Andrei Vartic a fost un dac liber, Care ne-a droit și pen oi liberi” (Nicolae Dabija)
-Pompeea de Dina CIOCANU
Lumea interioară, în care autoarea Dina Ciocanu se mişcă uşor datorită fantasticului şi visului, este de fapt marcată de o linişte halucinantă a eroinei Pompeea, la capătul căreia în suflet se deschide un gol primejdios încremenit şi blocat de duşmanii pământeni. Actiunile reale din trecut şi prezent prevalează viitorul, pe care pare că ai frică să-l urmezi… Omul preocupat de misterele fiinţei, autoarea propune imediat o conştienţizare de sine, o interogaţie care se referă la menirea sa pe lume. Acţiunile pompeice se fac mai ales în spaţiul inconştientului şi eroina, fiind cea ’’adormită’’, nu cea conştientă şi raţională de ceea ce se petrece. Dar, odată conformată cu realitatea, se luptă pentru drepturile de a fi fericită… Şi ajunge să fie fericită, şi, cel mai important, doreşte să fie toată lumea fericită alături sau departe de ea… Dar cu ce preţ! Vă asigur că toată povestea este de fapt reală! Nu e un vis, nu e fantezie scoasă din aer… Povestea este foarte uşor de citit, te cucereşte imediat şi doreşti să afli continuarea… Oricum, tema romanului o reprezintă migraţia şi împletirea valorilor neamului basarabean peste hotarele Moldovei. Trăirea creştin-ortodoxă, tradiţia şi cultura română ca măreţie morală şi bastion al identităţii naţionale, oriunde ar exista sau chiar supravieţui în acest univers. Eroina noastră a fost nevoită pe parcursul anilor să supravieţuiască, ajungând în mrejele misterelelor diavoleşti sau a misticului şi confruntărilor ei cu realitatea. Acţiunea se produce în Italia, unde au emigrat la negru sute de mii de moldoveni. Dorul de casă persistă mult, – într-atât de tare, – e dureros! Accentul e acesta… Abilitatea de a realiza echilibrul spiritual în orice situaţie complicată este foarte greu de realizat pentru persoanele care nu sunt familiarizate cu atitudinea filozofiei orientale de est. Nu orice cititor ar înţelege cartea, mai ales cei care au crescut cu sloganurile ’’Partidul a spus – Trebuie’’ etc. Aici e cazul când cartea este mai reuşită decât filmul, imaginile şi acţiunea imediat apar pe parcursul lecturii şi sunt foarte emotive. Aşa impresie mi-a lăsat romanul Dinei Ciocanu, cea care a scris și celebra carte „Fântâni în ciutură”. – Recomand cu certitudine!
–Zborul dintre Ea și El de Aurelian SILVESTRU (Proză scurtă)
„…Un text literar în care Demiurgul ocupă mai mult loc decât cuvintele.” (autorul)
Proză scurtă, cu poveștiri sensibile cu final optimist. E ceva în genul miniscenariilor romantice în care eroul e în căuitare, și învață pe parcurs despre cum poate deveni. Despre iubirea în toate formele ei, prietenie și omenie. Pentru ca spre final să își găsească scopul și să își fructifice obiectivul de la început, ajungand poate să și iubească și să fie iubit din nou. Autorul e foarte deschis cititorilor, și cucerește emoții.
Cartea se citește destul de ușor. Te poți identifica considerabil cu personajele și cu poveștile deoarece sunt realiste. E o carte de valoare, una care poate să îți ofere câteva lecții de viață, dacă privești dincolo de clișee. Nu este o poveste memorabilă, care să te dea pe spate și să te facă să o iubești. Cel mai probabil vei uita despre ce a fost vorba în ea la ceva timp după lectură, așa cum o fac oamenii de obicei. Dar, recomand să nu faci acest lucru.
„Speram să fug de soartă și de mine însumi, chiar dacă în adâncul inimii știam că nimeni niciodată nu a reușit așa ceva…”; „Suferințele sunt lecții. Lecții de viață. Trecând prin ele, te poți considera înfrântă. Dar ai și sanșa de a merge înainte. Depinde pec e te concentrezi: pe suferință sau pe lecție?”; „Dacă mirosul de cafea nu i-ar fi plăcut mai mult decât orice pe lume, poate că destinul i-ar fi oferit o altă șansă…”; „În preajma morții, timpul se comprimă și devine foarte scurt.”; „Mă tem de puterea nelimitată ajunsă în mâna celor limitați”; „Știu că nu merită să iau în serios amenințările unei persoane necăjite. Conflictele cu colegii mi-au întărit imunitatea. Astfel, tratez cu ironie incidental și îmi văd în liniște de ale mele. Un eșec devine înfrângere abia atunci când nu mai ai ce învăța din el. Eu mai învăț..”; „A fugi de iubire înseamnă a fugi de viață…” (fraze din volum)
–Țara câinilor cu colaci în coadă de Vlad GRECU
Autorul adună doi câini ca personajele care au rupt lanțurile robiei, și în calea lor întâlnesc tipologii umane impresionante precum: fetele de la oraș Bulca și Belka, hoinarul Jerry, corcitura Valet, descurcărețul Găinarul cel cu evidente talente politice, artiști, șomeri, băieți de cartier etc., cu numele lor în roman nu mai puțin impresionante. Fiecare personaj aduce cu sine câte o istorie prin momentele lor de civilizare. În calea lor spre acel Eldorado al câinilor, cei doi verișori descoperă viața la oraș, repartizarea puterii și a hranei, alte aspecte ale relației dintre om și câine. Înțelegând că nu pot veni într-o comunitate nouă cu reguli proprii, că nu pot schimba lumea fără a se schimba ei înșiși, la un moment dat, ei recunosc: „cu asemenea canalii, jocul se face numai după regulile lor ticăloase”. Iar eroul principal al romanului, Griv câștigă simpatia cititorului prin simplitatea sau naivitatea nativă, dând dovadă de curaj și compasiune pentru oameni, cel care pe propria blană a simțit dezamăgirea, discriminarea, înfrângerea și riscul de a muri ca o javră pe maidan… Un câine se dovedește a fi mai uman decât oricare alt erou al zilelor noastre…
„Nimeni nu știa unde s-au dus și cu ce se ocupau. Iar atunci când lipsește vreo informație veridică despre cineva, golul este suplinit imediat cu tot felul de zvonuri și presupuneri care cu timpul se transformă aproape în basme.”
Seria de polemici canine, prezentate în roman, sunt de-a dreptul caricaturi ale discuțiilor politice, etnice, lingvistice duse de secole de comunitatea noastră scindată. Aceste divergențe sunt rostogolite, precum un bulgăre de zăpadă, de la o „haită” la alta, lătrate în certurile în care nu au importanță argumentele, ci doar care latră mai tare. Și odată ce suntem mai mult cu mămăliga, decât cu zăpada, autorul întreabă: „Oare va exploda vreodată mămăliga asta a noastră la mama dracului?” „Țara câinilor cu colaci în coadă” devine, la un moment dat, conștientizarea traseului nostru derizoriu spre o viață mai bună, iar acest roman este, poate că, cea mai bună pereche de palme pe care am primit-o pentru a ne trezi și a înceta să mai ducem o viață de câine” (Rodica Gotca)
Romanul nu este despre cât de nenorociți sunt oamenii, romanul abordează un anumit ideal, un vis și calea spre fericire, pentru că contează extrem de mult ce rămâne în urma ta…
-Spovedania unei amante de Ileana RUSU
Istoria are doar început, pentru că, în momentul scrierii autoarea, era la prima etapă în care își provoca… soarta. Eroina a decis să jongleze destinul schimbând mersul evenimentelor din viața ei. Erau ani grei, dragostea însă persistă mereu, indiferent de nenorociri și războaie, lumea are nevoie de iubire! Întreg romanul e despre sentimente amestecate cu iubire. Pășind pe ulițele provinciale, ajunge la concluzia că se poate iubi cu patimă rurală relatând varia istorioare de dragoste. Și, desigur, subiectul de top: divorțul. Între timp, și vecinii dau târcoale. Că lăudăroșii au anumite frustrări și vor să spună lumii întregi cine au fost sau ce contribuții au depus în viața lor. Bine că eroina are imunitate la bărbații care vorbesc doar despre ei, și mai bine că autoarea ne previne că personajele sunt inventate și orice asemănare cu realitatea este absolut întâmplătoare, de altfel, cine știe. „Dar nu asta îmi este intenția, dragul meu public judecător, să mă amuz de un însurat și de comportamentul lui în pat, pentru că ajunsesem să am sentimente pentru el. Mai ales că îmi dăruise un set de cratițe și de cuțite…” Unele povestioare chiar sunt amuzante.
Bărbații, ei își deschid sufletul, se spovedesc amantei rătăcite cu titlul cărții care atrage atenția cititorulul dornic de aventuri și relaxare prin lectură artistică… Poftim, cartea e pe raft!
-Străinul din mine de Emilia BURCA
Un volum despre problemele sociale ale emigranților. O viață de refugiat, ca de obicei marcată de urcușuri și coborâșuri, bucurii și tristeți, speranțe și decepții. Autoarea stabilită peste hotarele Moldovei, trăiește sentimentul înstrăinării precum și personajele din cartea „Strainul din mine”. Urmărind destinele lor, ne relatează trăsăturile de caracter, înmulțind cu ceva mai nou, a celui de refugiat. O istorie de viață a eroului Victor Zubco și a părinților lui, prin capitole dramatice, începând cu cea adolescentină trăită de Paul. Cele mai subtile frământări ale refugiaților din depărtare, trezesc emoții intersectate cu condiția umană, credință, dragoste, frică, durere, mândrie… În același timp, se caută soluții care nu depind de refugiați, din păcate.
O poveste captivantă, provoacă interesul, descoperă un model de comportament etic, stârnind curiozitatea cititorului. Prezentul e singurul timp real care merită a fi trait cu toată ființa: acesta ar fi subiectul principal sutras de către cititor din carte.
„Încearcă să-ți imaginezi cum ar fi oamenii dependenți de jocurile video. Ei nu s-ar spăla, nu ar lucra, nu ar citi, nici nu ar învăța. Ar fi proști! S-ar transforma în dobitoci!”
„Își spunea că viața lui adevărată este cea pe care și-a inventat-o și pe care o trăia timp de treizeci de minute în fiecare zi. Restul erau niște coșmaruri în care el era sărac, obez și toată lumea râdea de el.”
„Niciodată nu suntem mulțumiți de ceea ce avem. Fericirea adevărată nu depinde de bogății. Un om poate avea totul neavând nimic și nimic având totul.”
–Quello che non sai di LUI / Quello che non sai di LEI de Paolo TAGGI (două volume)
Mariana_VRINCEANU alias Vivian_Stas, autoarea celor două volume a poposit la biblioteca B.P.Hasdeu cu cărțile dedicate adolescenților, scrise în limba italiană. În căutare de traducător din italiana în română, după ce sperăm să le lansăm în bibliotecă. Un ghid didactic instructiv, creează o legătură El și Ea, cu teste și răspunsuri, ghidează cititorii spre un răspuns corect pe care ei o pot scrie chiar în cărți.
A scris o basarabeancă în limba italiană, și muncește în Marea Britanie. Dar, diaspora mereu revine cu dor Acasă. M-a surprins cu vizita ei, cu cele două volume, cu calmare prăjite…. Și, cu spiritul vesel al primăverii… Permanent ocupată și cu griji pentru fiica micuță; promite ulterior să vină cu detalii din viața ei scriitoricească. Volumele cu titlul în traducere:
1) Ce nu știi despre El
2) Ce nu știi despre Ea
–Cele zece Porunci @ I dieci comandamenti de Nicolae BĂLȚESCU (Ediție bilingvă româno-italiană)
Cartea a fost lansată în incinta sediului Parlamentului. „Este o carte inedită, nimeni pe acest glob nu a îndrăznit să pună pe versuri aceste Zece Porunci. Meritul meu este că le-am pus pe versuri. Această erudiție din aceste cărți este nepământească, este de acolo, de Sus, care au venit la mine și eu sunt obligat să le transmit mai departe oamenilor”, a spus scriitorul Nicolae Bălțescu. O ediție trilingvă. Traducerea în limbile engleză și italiană a „Celor Zece Porunci” a fost un proiect spiritual inedit pentru Irina Marinescu din București și Olesea Chirilov din Chișinău. Coperta, ilustrarea grafică a cărții a fost realizată de pictorița Galina Vieru.
–Povești terapeutice: ABC-ul dezvoltării psihosociale de Lilia LUCHIANENCO / două volume
Un ghid methodologic cu povești adaptate și recomandatela necesitățile copiilor preșcolari, adulților care au fost și ei copii, celor care întâmpină unele dificultăți în gestionarea emoțiilor. Reprezintă o metodă educativă, ce stimulează desvoltarea cognitivă-intelectuală, respectiv gândirea, imaginația, limbajul. Scopul este de a transpune în conștiința copiilor un model de comportament etic. Cărțile au un aspect care atrage cititorul, prin determinări textuale și estetice, povești tematice se reușește să se provoace, să se satisfacă curiozitatea cititorului mic, determinând efecte terapeutice obiective.
–VIAȚA TA / revistă pentru cei cu inima tânără, nr. 1, 2023
Lecții de existență, Constelația talentelor, Poezia inimii cu dor, O seară sub palmieri, Omul de lângă noi, Festivalul Cărții, TVM-65, Pace Lumii, etc. – întreg curpins al revistei Viața Ta sub supravegherea generală a autoarei Gutiera Prodan.
Este mai mult decât o revistă. O Carte reală generalizată de – cultură și artă, tradiții și obiceiuri, activități de voluntariat, evenimente cu personalități, scriitori, artiști, muzicieni, tinere talente, multiple imagini color, sincerități, etc.: toate întrunind și descoperind tot mai nou – o țară bogată a noastră Republica Moldova!
O revistă pentru copii și cei maturi! Cât de des îți permiți să fii copil? Râzi în hohote, dacă dintr-o dată ai chef, începi să cânți, începi brusc să dansezi în mijlocul străzii, dacă auzi melodia preferată și picioarele tale dansează în ritm, zâmbești sau sari zburând în sus, dacă scânteile de bucurie gâdilă brusc interiorul?! Atat de simplu, fara motiv!
O revistă exprimată prin voci și sunete ale societății noastre, o magie a sufletului moldovenesc, un cântec și o lume de vis! O revistă cu subiecte care nu demodează niciodată! Mereu actuală și pentru tine recomandată!
Câteva semne care m-au făcut să înțeleg că îmbătrânesc și nu voi mai fi niciodată… tânără! Bătrânețea – este cu mult peste… 75 de ani. Apare postura cocoșată, marasmul și mormăitul, și pensia mizerabilă cu care nu prea îți permiți să te distrezi. Toate acestea sunt undeva departe, dar deocamdată trebuie să te bucuri de viață. Însă primele clopote că bătrânețea se apropie se aud mult mai devreme. Și la 20, și la 30 și la 40 de ani. La mine… dupa 55, serios ) Și mai serios, după decesul parinților mei, e tare trist… Am îmbătrânit interior… Am decis să-mi amintesc ce anume îmbătrânește femeia înainte de timp
Într-o zi un coleg mă privea țintă. Apoi din nou. ”Poate s-a îndrăgostit?” – mă gândeam eu în firea mea cu respirația oprită. Și am început să cochetez cu el. Iar el îmi spune: “Ai un fir de păr alb care atârnă ca o antenă. Să-l scot?” Doamne, ce rușine am simțit. Pe atunci aveam vreo 25 de ani. Și credeam că sunt încă departe de părul cărunt. Adevărul e că acest fir de păr a fost un salut din viitor. L-am îndepărtat și nu am mai observat altele încă zeci de ani. Eram tănără și fericită, cu părinții și prietenii în viață, nu avea de unde să îmbătrânesc înainte de vreme…
Locuiesc la etajul șapte, dar uneori trebuie să mă deplasez mult și bine în varia direcții… Adesea mă prind gândindu-mă că în fiecare an îmi este tot mai dificil să urc scările de la etajul doi în sus… Gata, transpir de oboseală.
Bărbații necunoscuți au încetat să mă strige „Domnișoară!”. Tot mai des aud „Doamnă!”
La 20-30 de ani nici nu mă gândeam dacă pot mânca după ora 18-19. Puteam uita complet de cină sau puteam mânca pe săturate cartofii prăjiți și murăturile preferate. Și corpul meu suporta toate astea, mereu aveam o siluetă minunată. Acum nu-mi mai permit, deja stau cu frică să nu mă apuce foamea la ora 23, căci adorm tarziu. Dimineața, am TA si fața umflată de la excesul de sare sau apă băută după ora 21.
Nu-mi mai plac companiile /evenimentele zgomotoase, îmi plac dialogurile confortabile între prieteni. Și subiectele s-au schimbat. Aș vrea să vorbesc nu despre cosmetice, ci despre oameni si destine, despre acțiunile și consecințele lor. Toți bătrânii sunt puțin filosofi – își analizează trecutul, și au proiecte pentru viitor. Încă, le mai avem…
Nu mai am nevoie de compania unui bărbat. Dacă înainte bărbații erau un motiv excelent pentru a-mi testa farmecele feminine, a râde, a cocheta, acum toate acestea sunt inutile. A dispărut și energia. Doar că uneori la odihnă, mai dansez cu plăcere, în horă, adică… )
Mă atrage natura, satul, pictura, grădinăritul… Melodiile retro, valsul, jaz-ul… Îmi amintesc de clipe fericite cu părinții mei și iubiri ce mișcă sori și stele.
Vreau liniște, vreau să fiu lăsată în pace. Dar, nu se poate, grijile pentru copii și nepoți te vor măcina mereu, nu vor dispărea niciodată.
Mă încrunt când aud cum și despre ce cântă muzicienii moderni care îndeamnă la droguri, violență etc… – doar negativ, și gănduri posomorâte. Prefer să ascult ceea ce era popular acum 20-40 de ani. Mă uitam la thrillere și blockbustere, acum mă atrag melodramele psihologice.
Memoria. Dispare și ea undeva în cele mai importante clipe, deja uiți numele celor pe care i-ai cunoscut recent… Poate de la calculator, poate de la stres-uri, dar e grav când uiți cele necesare, nici vitaminele nu ajută. Oasele și dinții dor, spatele amorțește, faci sport cu greu, dar trebuie ) Nu urmez tendințele modei, nu mă înfrumusețez cu strasuri și ruj strălucitor. Dacă aș putea, aș merge peste tot într-o pălărie invizibilă, dar acest lucru încă nu a fost inventat. Încă mai sper că a rămas ceva frumos în mine, la exterior, dar mai atrăgător interior. Sper, și cei apropiați să simtă aceste lucruri. Din partea mea, observ și simt totul, și iubesc, și compătimesc, și când pot, ajut. Sănătate să aveți! Doamne ajută!
Dacă ar ști cineva cât mă costă toate acestea. Ce tensiune monstruoasă – pentru a întra în stare de pace și voință… După acele cumpene groaznice, după toate acestea să-ți vii în fire. Dar, trebuie să tragi această piatră, e a mea muncă nebună, nu ai de ales… Sunt recunoscătoare problemelor, ele îmi demonstrează valoarea!
Am cunoscut singurătatea la maxim, pierderea persoanelor dragi și iată – mântuirea mea în rugile la Domnul și în versetele blogului. Nu sunt scriitoare de meserie, dar avem pe liniile părinților rude talentate în orice domeniu…
Despre singurătate în poezie:
„Nu pot să mă descurc cu durerea
Să insist – singurătatea să plece,
Voi spuneți
Că se va rezolva, în continuare,
Eu însă vreau să strig cu disperare.
Singură, singurică –
Un ecou în expansiune,
Urmată de tăcerea minune
Și-amarul în lacrimi,
Bucuria zâmbind,
Și păharul cu vin
Îl beau pân-la fund” ( 2020, 25 iunie)
Dacă te adresezi deschis și cu îndrăzneală către singurătate, înseamnă că te înțelegi bine pe tine, sufletul tău. Singurătatea – nu este decât una dintre valorile de bază al unui singuratic, social. Cunoaște-le pe toate în calea ta creativă pentru ați atinge potențialul maxim!
„Dați-mi un film
Despre care nu știu,
Dar, puneți-mi un pix în mâină,
La idei voi privi,
Justificări voi găsi,
Și direcția – voi crea una…
Cam ciudat, e să fii –
Fericită, și-o parte a Lumii,
Să-ți depui munca ta
Și – de-o viață experiență…
Să înțelegi că propria ta lume –
O realizezi din al sufletului apeiron!” (SV, 2020)
Oamenii dintotdeauna urăsc persoanele care spun adevărul, şi înzadar… Acestea niciodată nu lovesc în spate. Nu cifrele sperie, ci atitudinea! Pentru că atitudinea indică trendul… Un sistem se caracterizează nu prin capacitatea de a greși, ci prin reacția la erori. Anume aceasta ar fi semnul de sănătate, fie boală a întregului corp. Greșelile pot fi mici, și pot fi uriașe. Este important să nu pretinzi că nu există nicio problemă, ci să recunoști și să decizi, foarte aspru. Cam acesta-i motivul pentru care încerc să evit comentariile negative… Important e să deții autocontrolul.
O femeie săracă dintr-o comunitate mică era foarte credincioasă. Într-o zi, când banii nu mai erau suficienți, nici măcar pentru a-și hrăni copiii, ea a sunat la un post de radio și a lăsat acolo un apel către Dumnezeu. În timp ce angajații de la postul de radio au compătimit-o pe femeia credincioasă, unul dintre ascultători era, însă, foarte furios. Acest ascultător era un ateu convins și a decis să își satisfacă plăcerea, batjocorind femeia credincioasă. Bărbatul a aflat adresa, a sunat-o pe secretară, și a instruit-o să cumpere multe daruri și alimente. astfel secretara s-a întors la el cu cea mai bună carne, brânzeturi și dulciuri. Imaginați-vă uimirea ei atunci când șeful ei i-a dat următorul ordin: – Livrează produsele acestea la următoarea adresă! Iar în cazul în care femeia te întreabă cine a trimis alimentele să-i spui… că Diavolul! Ei bine, când secretara i-a dat femeii pachetul cu produsele alimentare, ea a fost foarte emoționată. Femeia era atât de recunoscătoare, încât lacrimile îi curgeau din ochi. Nu a încetat nicio clipă să-i mulțumească și să o binecuvânteze pe fată. Dar când și-a luat rămas bun, a întrebat-o pe femeie: – Nu vreți să aflați cine v-a trimis aceste produse? – Nu! răspunde femeia. – Nu are absolut nicio importanță! Pentru că atunci când Dumnezeu dă ordinul… Chiar și diavolul se supune!
– Tu, într-o zi oprește-te și ascultă ce vrea sufletul tău? Sufletul nu-l ascultăm atât de des în obiceiul de a ne grăbi undeva. Ce n-aș fi simțit sau retrăit în viață, din anumite motive nu mi-am pierdut niciodată dorința de viață, nu știu de ce, în sufletul meu răsună muzica și îmi umple viața cu sens. Iubește omul care are nevoie de Tine!
Suflet cald de basarabeancă, cu povești de zâne bune lângă vetrele străbune, cu istorii și amintiri frumoase, de dor, cu continuare în prezent. Cucerește prin emoție și empatie. Credincioasă; Domnul, neamul și oamenii – Iubește. Adună florile din câmp cu cuvinte de alin și rugă pentru fiecare. Vocea ei trezește zorii cu cântece strămoșești, le cântă din copilărie învățând de la părinți. Atâta cât doar lacrimile sunt fierbinți de pierderea și durerea celor dragi. Cu răbdare cât pentru zeci de oameni, nu reproșează, nu ceartă, cere îndurare și cuget pentru ei, toți îi sunt prieteni, o iubesc și o respectă. Așa este firea ei că îi ajută necondiționat, oferă adăpost cu suflet, și aminte de Dumnezeu: că faptele bune sunt întocmite și răsplătite de Cel de sus.
Nu regretă nimic. Multe a văzut, multe a râs, a plâns și cu toate s-a conformat… A simțit întreg volumul vieții și nimic nu refuză din tot ce-a respirat. Este viața ei, se bucură că a fost atât de plină. Familia, munca, întâlnirile cu oamenii interesanți… Unii au trecut, alții s-au reținut și au rămas. Le mulțumește tuturor, și cu care a avut norocul să lucreze, cu părinții și oamenii care i-au dăruit această viață, bucurie. Mulțumește tuturor celor care au ambiționat-o să reușească în mult mai multe lucruri. Fericirea e atunci când oamenii cred și zâmbesc de bucurie, spune Elena Savciuc.
Și-a dedicat serviciului medical și peste 35 de ani lucrează la spitalul pentru copii „Emilian Cociaga” în funcția de „Șefa Laboratorului Clinic Diagnostic”. Recent a primit o distincție de stat. Este foarte apreciată de colegi, prieteni, și, în special de pacienții ei, cu care mereu este amabilă și se implică cu inima pentru sănătatea lor.
Suntem obișnuiți să gândim la timp ca la un drum care merge înainte. Dar, de fapt, trecutul nu dispare – e în jurul nostru. Casele amintesc de vremurile când au fost construite. Monumentele vechi, înainte de nașterea noastră, amintesc de tinerețea noastră din trecut. Amintirile părinților și bunicilor noștri amintesc de istoria neamului nostru. Toate acestea sunt semne ale trecutului care există în prezent. Elena Savciuc cunoaște valorile timpurilor, apreciază și le promovează prin cultura și educația ei. Este la fel de atașată de amintirile din satul natal Varvareuca, Florești/azi, Soroca/. Merge ades să se închine la mormântul părinților și la neamurile care au mai rămas la baștină. Părinții – despărtiți de primul război mondial, apoi deportările /bunelul a fost ascuns de bunica, apoi a reușit să fugă atunci când nemții au venit să-l „scoată” din cașă/. Mirosurile plăcute din bucătăria mamei care cocea pâinea în cuptor, adunările în familie la o masa rotunda cu o oală din care mâncau toți membrii familiei; omătul ce-ajungea la acoperișul casei, lucrul pe camp cu frații, – prin toate a trecut Elena… Școala, colegiul medical, apoi Universitatea. Momente speciale care acum, după atâția ani, par minunate în comparație cu mașina de viteză comercială clocotitoare în care s-au transformat majoritatea oamenilor, astăzi. Desi e fericită cu copiii ei, cu colegii, prietenii care au mai rămas, nimic nu se compară cu sărbătorile tinereții. Dar Doamna Elena nu se plânge, se bucură de orice clipă a vieții în continuare, și cântă colinde, muzică populară, ea obține plăcere din ceea face și din discuțiile cu oamenii care o înconjoară.
La Mulți Ani dragă Doamnă Elena Savciuc! Să vă dea Dumnezeu binecuvântare, sănătate alături de copiii Dvs, cei dragi și prieteni; împliniri, bucurii, liniște sufletească și fericire, mult noroc și pace! Vă iubim!
Svetlana, nepoata și tot neamul nostru din Vizitiu!
O trăsătură distinctivă a operelor Veronicăi Pîrlea-Conovali este dragostea altruistă pentru țara Moldova. Născută în Vărăncău, Soroca, călătorind prin țară, ea observă cu entuziasm viața zilnică a oamenilor obișnuiți, face adesea schițe în aer liber, apoi, întorcându-se acasă, finalizează imaginile în rimă. Poeta este la fel de bună la schițe prozaice, redând personaje memorabile, peisaje naturale și scene de gen în poezii. Totul respiră viață, plină de credință. „Tu mi-ai întins mâna printre nori,/Mi-ai deschis cartea ta, părinte,/M-ai lăsat să citesc câteva rânduri/Și ai plecat după ceața de ieri./Printre rânduri îți vedeam privirea/Coborâtă până la inima mea./„Să nu uiți de Domnul, copilă!”/-Auzii vocea blândă a ta.”/din Povața, p.29
„Cântarea iubirii”: Un volum nou, recent lansat de autoare. E cazul când cartea, pur și simplu, radiază tandrețe. După conținut, selecția de poezii și proză este minunată. O carte confortabilă, caldă. Poezii cu lecții de viață, amintește de recunoștință pentru părinți. Fiecare poezie e plină de credință, dragoste, magie a naturii:„Prin păduri și prin vâlcele/Lasă straturi de mărgele,/Fulgi pufoși și argintii,/Pentru voi, iubiți copii!/Hai, ieșiți la săniuș,/Să vă dați pe derdeluș!/Nu vedeți că-ntregul sat/Haina alba a-mbrăcat?”/din Magia iernii, p.92
Calitatea cărții –plăcută, ușoară la citit. Scriitoarea combină cu pricepere detaliile psihologice prin cuvinte ce nu-și pierd rafinamentul, ci dobândesc o saturație deosebită a culorilor urbane, sau de țară. Pe baza motivelor istorice, a războiului din Ucraina, Unirea, obiceiuri și tradiții, experiență și dragoste, în uimitoarea lume asemănătoare credinței a eroilor, între realitate și halucinații, întreagă noastră viață pare să fie reflectată prin stilul scriitoarei. „Scumpă țară dintre râuri,/Am visat aseară-un vis,/Că s-au coborât din ceruri/Un alai întreg de sfinți./Au înconjurat hotarul/De la vest până la est,/Și s-au stabilit cu traiul/Chiar în vechile cetăți./Ridicate, ruinate,/Cu istorii zbuciumate,/De dușmanii pângărite/Și de trădători rănite,/Iar un sfânt cu barbă alba/Îmbrăcat în haină largă,/Cu ochi blânzi, pătrunzători/A zis, fraților-surori:/Am luat sub pază țara,/Și acest bătrân popor,/Vrem strinii să-nțeleagă/Că suntem nemuritori./” din Visul, p.16
„A înflorit Crăciunul din fereastră/Și fulgi de nea pe prag s-au așternut,/Sărbătorile ne bat grăbite-n poartă,/Din negura de vremi n-au dispărut/Căci fiecare gospodar din talpă,/A știut ce-nseamnă armonie,/Și la șezători cântau odată,/Despre sfânta noastră moștenire./Au fost în viața noastră zbuciumată/Mai multe chinuri, greutăți, dureri,/Dar am crezut în sfânta ascultare,/În dimineți frumoase și-n puteri!..”/din Vin Sărbătorile, p.88
Unele versuri ale autoarei sunt aranjate pe ritme muzicale, unele chiar cântate de artiști celebri. Versuri scrise cu ușurință, își găsesc ritmul și rima muzicală, pătrund la suflet și te pun să-ți schimbi modul de gândire, de viață fără intrigi. Scriitoarea lucrează cu fenomenul memoriei: explorează mecanismele acestuia și studiază ce se întâmplă cu amintirile, cu personalitățile și faptele care sunt uitate. În modul său, autoarea aduce conversații despre memoria privată și istorică din secolul XX în secolul XXI, ținând să aducă aminte și să povestească istoria țării prin personajele reale: „A fost un Mircea Vodă cel Bătrân,/Care-a domnit cu multă dibăcie,/Ocrotind țara cu multă bărbăție,/Urmașilor fiind lăsată moștenire./Cu fără multă carte, dar mare înțelept,/A îndemnat poporul pe drumul sfânt și drept,/Cu-aleasă intuiție și dragoste de neam…”/ din Odă Marelui Domnitor, p.9
Veronicăi Pîrlea Conovali mereu vine cu soluții. Inteligentă și curajoasă. Omul care a realizat totul singură, a reușit ce și-a dorit. Ambițioasă, cu un adevărat simț al adevărului; o luptătoare înverșunată pentru dreptate. Știe să aprecieze prietenia, colegii de breaslă, își face griji pentru toți, imediat sare în ajutorul celor care au nevoie și cu ce poate oferi… Suntem foarte mult închisi în percepțiile noastre și le proiectăm peste tot în jur. Prin cărțile sale Veronica Pîrlea-Conovali demonstrează că este om al Credinței și găsește că întreaga lume este plină de liniște prin crezul său. Chiar și sunetele rimelor adâncesc doar tăcerea strigătului: al durerii de neam, de pierderea persoanelor dragi, de nedreptățile sociale. Totul depinde de om, spune autoarea. Lumea nu este nimic altceva decât alegerea Ta! Poeta susține că legătura dintre generații în cadrul familiei, dar și în comunități scade tot mai mult, este o mare pierdere pentru urmașii, care au ce învăța de la străbuni: omenie, bunătate, dragoste de cei neam, dragoste de Dumnezeu.„De câte ori greșim în viața asta,/Provocând durere omului nevinovat,/Cu care ne-ntâlneșete soarta/Și ne aflăm mereu cu el la sfat./unii, plini de bani și aroganță,/Nu ne dau prea mare importanță,/Celor ce luptăm pentru dreptate,/Ei aruncă cu noroi în spate.”/ din Doamne, ce se-ntâmplă-n lumea asta? P. 93
Intonațiile autoarei originale sunt prezente în orice text, indiferent ce scrie: despre dragoste, viață, moarte sau trecerea timpului. Nu este indiferentă, și urmărește îndeaproape ceea ce se întâmplă în lume și înțelege bine ce se întamplă în Poezie. Vocea poetică a Veronicăi Pîrlea Conovali este foarte recunoscută, în special, în România. Are atât de multă forță interioară și putere încât nu poate fi confundată cu altele. Lucrează cu pricepere și la subiecte religioase, este foarte credincioasă, iar minunile vorbesc prin fapte…„Doamne, astăzi toate s-au schimbat,/Mi-e dor de-acea viață frumoasă,/Am avut de toate și-am rămas/Singură să stau acum la masa./Plâng copacii în rouă și în floare,/Plâng ninsorile în satele pustii,/Plâng bătrânii pe prispe risipite,/Doamne, de durerea asta oare știi?/În tristețea dorului târziu,/Și în plânsul frunzelor căzute, Eu mă rog acum la Dumnezeu/Ca pe toți bătrânii să-i ajute.”/ din Strigăt de chemare, p.76
Ciclul de cărți poetice merită o atenție deosebită. Poeziile sale nu pot fi reduse doar la versuri civice, aceste versuri sunt întotdeauna diferite: uneori ca o cadă cu apă rece te străpung până la durere, alteori ca un sărut de rămas bun – creează poezie documentară, face literatura din viață. Un tribut adus vatrei strămoșești, scriitorilor clasici, ori dezvăluie nedreptățile sociale, cruzimea umană, și mai mult blândețea omului țăran. Temă-i variată. Alte texte se bazează pe tehnica poeziei, autoarea preia cuvinte prin cuvinte istorice, le transformă în poezii uimitoare: lirice, figurative. „Mi-e dor de Eminescu, ce luminează-n stele,/Eterne-i sunt cuvintele și sfinte ne sunt ele,/Și-mi este dor atunci când cerul lăcrimează,/Că simt mereu și ștriu – uceafărul ne veghează…”/; „Atâta lume scrie, în vers îi pomenesc,/În opera alese mereu îi întâlnesc./A fost la mijloc de Domnul plămădit/Că Mihai și Veronica atunci s-au întâlnit?”/p.41
Amintesc că opera scriitoarei este diversă, proză, eseuri, poezii. Uneori poeziile ei arată ca o conspirație magică, alteori ca niște povești triste și ca viața însăși, examinată de autoare la microscop. Subtil redă orice detaliu pentru cei interesați de poezia modernă, proză sau romane de suflet, recomand scriitoarea Veronica Pîrlea Conovali, sunt volume și la Biblioteca Municipală B.P. Hasdeu, și la librăriile din Moldova și România.
Poezia „E primăvară, mamă/Și lacrimile-mi curg,/Că am rămas orfană/Pe prispă. În amurg…/Ascult cum cântă greierașii/Și broscuțele în lac,/Cum păsările hărnicuțe/Își fac căsuțe în copac./Și miroase a tei în floare,/A salcâm și a castan,/Pe mine sufletul mă doare/Ca niciodată-n acest an./Unde ești, măicuță?/Pe toate să le vezi,/De viață să te bucuri/Și-n mine să mai crezi./Să-ți știu ușa deschisă/Și pragul învelit,?S-aud lătrat de câine/Și-un oaspete venind./Din nou e primăvara/Și salcia a înflorit,/Iar tu locul de taină/Lângă tata ți-ai găsit…‘„ /fragment/
Viața a fost trăită. Rareori crezi că sfârșitul este aproape. E trist să citești despre moartea părinților, angajaților, colegilor de clasă, prietenilor… Clopoțelul sună constant amintind mereu de lipsa lor… Lacrimi cu dor, Mamă…
„Visul”, „Păcatul”, „Căutări întârziate” etc, din „Cântarea iubirii”: Proză scurtă, povestiri umitoare cu modele de curaj, de perseverență și de generozitate pentru cei care nu cunosc sau nu știu să aprecieze valorile. Povestiri care ajută cititorul să înțeleagă cum funcționează mintea, gândurile, tot ceea ce se vorbește, și, în special, cum să se autoeduce astfel încât să reușească să aprecieze valorile; să fie pozitiv, să își îndeplinească dorințele. Cel mai minunat cadou este împărtășirea secretelor vieții, prin obiceiuri și caractere. Poveștile conțin un real curs de filosofie îmbrăcată în straie de țară, cu multă înțelepciune umană; cuprind și tehnicile care ajută să pui în practică fiecare intenție și să o materializezi.
Alte cărți inspirate și realizate de autoare „Bucuria cuvintelor”, „Sub flamura Unirii” ediții Amurg sentimental” antologii: În acest context, principiile de selecție adoptate de compilatori, însăși structura publicației, care în mod ideal face posibilă deosebirea de multe alte experimente din genul antologic, sunt deosebit de importante. Scopul acestei antologii este de a arăta diversitatea stilurilor autorului de poeți contemporani. Sunt trasate clar trei linii tematice și stilistice principale: ceremonial-patetic, ironic-satiric și intim-liric. Luate împreună, toate sunt țesute într-un singur „text poetic românesc”, creând o imagine convexă și pestriță a autorilor noștri basarabeni. Există poezii cu adevărat interesante și cititorii vor găsi ceva care să li se potrivească.
Expresii, citate:
Veronica Pârlea-Conovali. „Cum să ajungi la 100 de ani? (sau o lecţie de viaţă cu Eugenia Bragarencu pe care a cunoscut-o la Vălenii de Munte, pe când avea 94 de ani):„Mă întrebaţi cum mi-am păstrat luciditatea? Şi acum, la un secol de viaţă, uşa casei mele este deschisă pentru toată lumea bună şi cumsecade, indiferent de profesie. Toată viaţa am citit mult, vedeți aici teancuri de ziare, la unele sunt abonată, pe altele le procur. Lectura, comunicarea, schimbul de informaţie mă fac să trăiesc. Aş recomanda părinţilor să nu mai crească copiii, mângâindu-i numai cu bunuri materiale. Bibliotecile sunt pline de cărţi, majoritatea îşi aşteaptă cititorul zeci de ani, praful le acoperă. Întoarceți-vă, tinerilor, cu faţa spre carte, atunci când ții în mână o carte, un ziar, credeți-mă, încărcătura spirituală e mare şi viaţa e mai lungă.”
„Fântânari astăzi nu mai vezi. Neînfricații meșteri, care coborau adânc sub pământ, pentru binele nostru tuturor, în zilele noastre sunt o raritate. De aceea, în grija fiecărui om care conștiențizează adevărata valoare a lucrurilor este de a păstra tot ce ne-au lăsat strămoșii…Mai spunea tata, în serile lungi de vară, că nu este nimic mai groaznic pe lume decât un sat fără apă, mai ales pe timp de arșiță, când soarele arde de preface în scrum florile și iarba… Oamenii pot trăi fără hrană zile în șir, dar fără apă, nu.”/din „Bumerangul”, „Cântarea iubirii”, p.139
Câteva aprecieri și referințe:
Dunia Pălăngeanu, scriitoare:„Pe lângă faptul că transmite generațiilor de copii și tineri dragostea față de trecutul de jertfe și eroism al strămoșilor noștri, scriitoarea Veronica Pârlea-Conovali este un acut cronicar al vremurilor în care trăiește si creează, iar scrierile sale poartă amprenta sincerității, verticalității, vocației sale cu care a fost înzestrată de bunul Dumnezeu și pentru care luptă cu armele sale, cu speranță de mai bine, cu nădejde de a birui vicisitudinile vieții, ca și cadru didactic, scriitoare, publicistă. Cine a avut privilegiul să-i stea în preajmă, și a poposit în paginile cărților sale editate de-a lungul anilor, cunoaște mai bine suferința, eroismul, fiorul patriotic, faptele adevărate ale istoriei ,sentimentele profunde ale unui suflet care lasă prin trecerea sa prin viață urme adânci de lumină. E jertfa de suflet și credință lăsate pe fila destinului de o admirabilă și curajoasă femeie care si-a făurit din pană și cerneala sufletului, corăbii de speranță pentru locul în care s-a născut și din care s-a întrupat”. Un stil de exprimare viguros, profund patriotic, din care respiră dragostea poetei față de adevărul istoric, de dulcea limbă română, de tradiții și obiceiuri, de satul natal, de valorile istoriei și culturii, și în care veți regăsi multe din pătimirile și suferințele românilor basarabeni de-a lungul istoriei zbuciumate.”
Andrian Beldiman, muzician:„Cartea de poezii „Lăcrimează-n dor amurgul” este o adevărată Binecuvântare pentru cei ce simt românește, pentru cei ce iubesc și gândesc românește… În capitolul Dragostea, ce mișcă stelele, descoperim o altă latură spirituală a poetei Veronica Pârlea Conovali, una născută din primordialele emoții eminesciene: S-a scurs o zi sau poate două, / S-a dus o lună sau un an. / Te-am așteptat ca niciodată, / Să vii din nou, să te mai am…/. „Cu inimă de țară”, un mănunchi de poezii pline de sinceritate și dor… Neamul românesc nu ar fi același fără Eminescu. Astfel poeta îl caracterizează drept un simbol al tuturor românilor: Poetule, cu limba clară, Cu sufletul îmbujorat, / Cu inimă de țară, / Și vis înaripat../. „O dragoste ne-adună”, este dedicat oamenilor dragi – părinților, poeților naționali, pictorilor pe care i-a indrăgit, profesorilor ce au avut grijă să o îndrume mereu… Sunt rânduri pline de lumină, iubire, o mulțumire scrisă în versuri pentru toți cei dragi inimii sale romantice… O dragoste ca mărul, / Din nou îmbobocit – Mata știi adevărul, / De moarte m-ai păzit… ”
Biblioteca Știri:„Antologia “Bucuria cuvintelor” vine ca o rază de lumină divină, în bezna timpului ce ne apasă. Ales respect distinșilor scriitori Ion Machidon, Gabriela Alef Machidon și Veronica Pirlea-Conovali, pentru titanică muncă depusă și imensa dăruire, întru prosperarea culturii românești! Felicitări infinite tuturor colegilor de condei, care se regăsesc în filele acestei bijuterii literare!”
Date biografice si activitate literară: Veronica Pîrlea-Conovali, /pedagog, istoric, scriitoare/ s-a născut la 12 noiembrie 1968 în Vărăncău-Soroca. A absolvit Colegiul de Comerț și Facultatea de Istorie a Universității de Stat din Moldova. Magistru în Istorie, Membru al Uniunii Ziariștilor din România și al Uniunii Scriitorilor de Limbă Română. A editat: „O dragoste ne-adună”/1998/, „Bumerangul ecoului/2001/, „În grădina copilăriei”/2004/, „Și-a venit ploaia…”/2006/, „S.A.Bucuria-60 de ani”/2006/, „Țara din stele”/2007/, „Cu dragoste pentru vârsta a treia„/2008/, „Destăinuiri de pe lumea cealaltă”/2013/, „Lăcrimează-n dor amurgul”/2016/, „Galina Furdui în lumina baștinei”/2017/, „Alexandra”/2018/, „Dialog în vis”/2019/, „Amurg sentimental – fortăreața cu suflet românesc”/2022, „Cântarea iubirii”/2023/, etc.
Recenzie de Svetlana Vizitiu, Impresii din viață și cărți, iunie 2023, lectura BM Hasdeu
Bate vântul nebun în ferestre,/Nistrul pare trist și nebun,/Iar mama și tata nu este/Și nu mai am la cine să vin… / Întru străină-n ogradă/Și niciun câine nu latră,/Mă uit la prispa crăpată,/La apa în căldări înghețată. / Umblă prin casă o pisică,/Frumoasă, cu blana-n culori,/Era mângâierea părinților/În zile grele și la sărbători. / O caut prin casă – nu este,/S-o fi dus peste gard, la vecină,/Acolo unde-i cald și lumină,/Și cineva cu drag o-ngrijește. / Mi-i greu și sufletul mă doare,/Iar lacrimile-mi curg șuvoi,/Și-aș vrea să strig în gura mare:/-Doamne, dă-mi părinții înapoi! / Cad în genunchi și mă rog la icoane,/Sărut cu tristețe pământul uscat,/Privesc prin ferestrele vechi cu obloane/Și cu bunul Dumnezeu stau la sfat. / Mă uit la ogradă pustie,/Un strigăt pe buze îngheață,/Odată cu plecarea mamei și tatei/Măsimt părăsită de viață. / Deschid ușa casei mâhnită,/Cu jale aprind focu-n vatră,/Mă-ncearcă o durere cumplită/Că nimeni nu bate la poartă… 😥
Îi spuneam mamei să vină să locuiască cu noi, pentru totdeauna. Nu am plănuit nimic din timp, doar am decis și i-am propus, tata murise și se simțea singurică fără el… Frații la serviciu, la fel și eu… Frații mereu o ajutau și erau aproape de ea, doar că la mine apartamentul e mai cald și luminos… N-a vrut. Copiii mei îi spuneau „Neaca cea mai bună bunica în lume!” (voiam s-o alinăm cu ceva care s-o bucure: un halat cald de casă, o cămașă de noapte, o vestă frumoasă. Totdeauna se plângea că cheltuim banii înzădar și că n-are nevoie de nimic. Își făcea bagajele să plece după tata. De ceva timp se calmase, dar dorul devenea tot mai aprig. O bătrânică de 80 de ani, dar părea să aibă din nou cinci ani. Uneori întram ziua, mama dormea ultimul timp mai mult, era perioada pandemiei. A suferit și ea de covid, care, în cele din urmă l-a ucis pe tata provocând stop cardiac la intubare în spital… Mama dormita, sforăind ușor ca un copilaș, apoi se trezea speriată, încercând să afle pe care lume se află… Micuță, cu o frizură albă ca zăpada, în dresuri ușor rupte în jurul gleznelor, cu o vestă fără mâneci bordo deasupra costumului sportiv, așa ținea ea să se îmbrace mai comod, se plimbă prin apartament, târandu-și ciupicii croșetați chiar de ea cândva. Mereu ne dăruia ciupicii împletiți de dânsa, le făcea calitativ și trainici pentru mult timp. Pășea cu grijă în pragul odăii, își ridică piciorul sus și traversă un obstacol invizibil. Îi zâmbea pisoiului pufos de pe hol, care venea de la sora mea, îl mângâia, apoi îl alunga înapoi. Auzea greu ce se vorbește la TV și încerca să ne dea și nouă vești despre ceva interesant… Dar cel mai des vorbea despre tata, că îl vede în vis, alături, că tata îi spune că i-e dor de dânsa… Mama ades se ciondănea cu tata, așa, iubind, și învățându-l ca pe un copil, tata se enerva, apoi ceda, și ne telefona să se plângă pe mama. Întotdeauna, chiar și ultimul timp, tata vioi fugea la piață și-i aducea mamei totul la picioare. Mămica îl ocăra că n-a luat ceva proaspăt, și tata… se calma deja peste cinci minute. S-a obișnuit. Mereu ne suna să venim la mama, să stăm alături de ea, că se simte rău, dar a plecat la Domnul înaintea mamei. Și, mama, parcă se simțea vinovată, ea era sigură că va muri prima… Au reușit împreună 60 de ani, dar nu și până jubileu… Era în program să facem masă cu neamuri cat Floreștiul de mare… N-am reușit. După tata, au decedat rând cu rând în câteva luni anul 2021, cinci frați și surori de-ale mamei Victor, Serafima, Eudochia, Ecaterina, cumnatul Mihai, fratele drag Nicolae care trebuia să soseasca a doua zi la mama de Paști 2022, și a murit cu o zi înainte… Mama a murit la o jumătate de an după Colea… Mămica era timidă, se rușina de bolile sale în fața noastră, apoi s-a obișnuit cu încetul… Voia s-o vadă mai des pe Sanda nepoata, să o scalde ea în baie… Mama era grea cu toate că era foarte micuță și slabă, și veneam noi în ajutor, Lilea, Vitea. Ei zilnic îi aduceau de mâncare, mămica ciugulea ca o vrăbiuță, și nu mai avea poftă… Uneori, sora o prindea noaptea la frigider, nu știu cu cât greu ajungea la el, și căuta să ciugulească ceva din nou… Poate în acele momente se amintea cum ea cu tata stăteau de vorbă împreună la verandă și se simțea mai bine… Atât de multe intuiesc la ce a gândit și a simțit, acum, în aceste clipe când nu mai e… Regret, dar știu că n-aș fi putut să schimb nimic pentru că mama oricum făcea ce credea ea că e mai bine. Tata mai ceda, mă asculta, era o plăcere să discut cu el… Mămica mai des vorbea de sănătate și leacuri… Acum un an, o dureau îngrozitor dinții lipsă, proteza doar o deranja, și ea „ronțăia” un batonaș de ciocolată pe care îl lasam noi în bucătărie, ori pe măsuța alături de patul ei. Mamei îi placea să mănânce încet și să sorbească ceaiuri diferite din ierburi. Ea ținea cana cu ambele mâini pentru că mâinile îi tremurau. Îi era îngrozitor de frică că nu poate dormi cu nopțile, și că o doare tot corpul… Gemea încetișor până lacrimi…Tot timpul îl pomenea pe tata, cât de bun a fost pentru noi… Se temea să nu-și piardă ochelarii, ca nu cumva să nu găsească lângă ea vreun lucru la care ținea, așa că verifica să fie totul la locul lui. Pe noi nu voia să ne deranjeze, se temea să nu ne fie o povară…. Sărmănica.. Vedeam deodată cât de bătrână și neputincioasă este. Ea doar a cedat, s-a predat și a încetat să mai fie adult. De câteva ori mi-a spus că totuși se simte tânără în suflet, o credeam și o înțelegeam bine… Ea a avut total încredere în tata, în copiii ei cu viața ei, până în cel mai mic detaliu. Ea „este” cea mai fericită când era Acasă și nicăieri mai mult. Când venea tata acasă de la serviciu, ea răsuflă ușurată. Ce simt? La început a fost o groază. Era atât de dependentă de tata, încât la un an de la moartea tatălui meu și-a dorit să mearga la Domnul. A reușit într-un an și câteva luni, dar a ajuns la tata… Am înțeles-o – pentru prima dată în viață, la optzeci de ani mama făcea ce își dorea. Și apoi acel virus a distrus o pe mama. Ani de griji, de boală și durere s-au activat și inima ei a cedat. Acum nu simt doar respect pentru mama, acea ființă fragilă și dragă, simt dragoste și tandrețe. Înțeleg bine că nu mai sunt alături, dar îmi doresc sincer să fie fericiți pe acel drum în raiul Domnului – alături de tăticul nostru, soțul ei.. Cu plăcinte, șarmale și prăjituri de casă pe care le adora tata să mânânce din mâinile mamei… Alte lucruri oricum nu mai erau importante pentru ea, cea care trăia pentru tata și copiii ei.. Acum am acasă amintirea lor și mă bucur că Dumnezeu mi-a dat ocazia să le fiu fiica lor. – Mamă, Tată, vă mulțumesc că ați fost și sunteți cu noi… Vă rog, să mai rămâneți cât puteți…
La naștere, ne urcăm în tren și ne întâlnim cu părinții. Și credem că vor călători mereu cu noi. Și totuși, într-o gară, părinții noștri vor coborî din tren, lăsându-ne să ne continuăm călătoria, pe măsură ce timpul trece… Alți oameni se vor urca în tren. Și vor fi importante: frăția noastră, prietenii, copiii, chiar și iubirea vieții noastre. Mulți își vor da demisia (chiar și iubirea vieții noastre) și vor lăsa o prăpastie mai mult sau mai puțin mare. Această călătorie cu trenul va fi plină de bucurii, tristeți, așteptări, ,,Bună ziua!” ,,,la revedere!” și… „adio”. Succesul înseamnă să ai relații bune cu toți pasagerii vieții, cu condiția să dăm tot ce este mai bun din noi. Nu știm la ce stație vom coborî… Să trăim fericiți, să iubim și să iertăm – este important să facem asta, pentru că atunci când coborâm din tren ar trebui să lăsăm doar amintiri plăcute celor care își continuă drumul…
În memoria părinților mei Vasile și Teodora Vizitiu
„Oare câte stele în visteria cerului Și nici un bob de grâu În sufletul meu. Caut înțelepciunea În lan Și doar mac întâlnesc…”
Fiecare om are un vers aparte. Poezia Victoriei Guțu se crează din cele mai sincere sentimente, din dragostea pentru oameni, din frumuseţea zilnică, din simplitatea încununată cu efervescenţa dată de vârsta tinereţii. Pentru Victoria motivatia este importantă! – a scrie un vers e o terapie a sufletului. Poezia rămâne o religie, un act sacru, o poveste despre iubire, suferinţă şi dor. Crede în Dumnezeu, ar vorbi mai mult – despre El, minuni trăite, visuri ne/realizate, și, mai are multe idei… Poposind în miezul rimelor descoperim o generozitate lirică fără margini, versurile stau sub semnul speranței, iar zborul Victoriei prin univers este dureros de pătrunzător. „Vântule, dă-mi aripile tale, să mă ridic până la ultima vamă a văzduhului, învață-mă să merg pe ape, să mângâi izvorul-lacrima pământului, să ating nuferii-zâmbetul apelor, și crinii-fecioria câmpului. Vreau să-mi prind în păr visul la depărtări albastre, să-mi făuresc colier din stele. Vreau să privesc în ochii azurii ai cerului, să le sorb ploile salmastre- dulcea lor lăcrimare. Vreau să alerg cu vântul pe cărări cerești, să culeg… Rouă stelară, să sărut obrazul soarelui, și fruntea lunii…să fiu eliberată din lanțurile clișeelor, să am libertatea…de a șopti, de a cânta la strunele dorului. Învaţă-mă, vântule….a bate la ușa inimilor, iar spre apus de viață…la porțile Raiului” („Scrisoare către vânt”) Gândul poetic cuprinde o aură de autenticitate și claritate pe care este imposibil să nu o observi. Sunt versuri la care te întorci pentru salvarea spiritului, redeschizând paginile, colindând printre plămădiri lirice senzaționale, încărcate de sensuri înalte, de emoție și mângâiere. „Nu privi spre golurile mele; Care nu se vor umple nicicând, Privește la plinuri, pentru că ele Se pot goli subit oricând.” (din „Privește-mă”) Uneori, evadând din lumea înconjurătoare, cu nopțile nedormite, Victoria se refugiază în palma plină de puritate a poeziei și preferă compania cuvintelor pe care le-a simțit aproape în anii nu atât de îndepărtați: atunci a pierdut-o pe mama… „Copilăria mea a fost colorată în spectru de curcubeu. Mama, Dumnezeu să o ierte (a plecat din viaţă pe când aveam 13 ani) a făcut tot ce îi era în putere. Pe data de întâi septembrie 2000, m-a dus la școală, în clasa întâi. Eu, sustrasă de pantoful care mă strângea, am pierdut grupul clasei întâi, și am întrat cu totul în altă clasă, să fi fost a doua…nu știu…” „Nu pot uita dragostea pentru lectură. Îmi făceam programul de citire în fiecare vară. Aveam o normă a paginilor citite, cel puţin 100 pe zi. Astfel, se făcea că citeam și acasă, și afară ,,la joacă”. Norma cărților citite era obligatoriu minim 30, evident că citeam și pe ascuns, pe sub pătură, de aici dragostea mea pentru literatură. Decesul mamei, mi-a spulberat toate aspiraţiile. A început o perioadă de maturizare. Școala a devenit un refugiu pentru mine, acolo nu mă mai gândeam la obstacolele cu care luptam. Am fost un introvert, îmi deghizam emoţiile, devenisem retrasă, doar eu și cărțile. Însă, participam la concursuri școlare și extracurriculare, olimpiade etc. Frumoasă experiență, totuși…” Autoarea pune semnul întrebării legat de trecere a timpului, de durerea sufletului și atinge subtil subiecte referitoare la destin, având încredere în puterea nemărginită a credinței și în abilitatea oamenilor de a se salva prin iubire. „Sub pleoapa soarelui cu nimb Îmi căutam grăbit…vedere. Atât de mult speram să schimb Moartea pe o în-vi-e-re. Mă agățam de raza lunii Să mut luna-n ochii mei, Să risipesc noaptea-genunii Şi goana după semi-zei. Cu ochi deschişi visez lumina, Şi noaptea îmi devine albă Ascund sub pleoapele- cortină O mare imensă captivă în salbă.” (din „Visele insomniei”) Deseori privește viața ca pe o scenă aflată în amurg și prin nopțile insomniei încearcă să-și alunge neliniștile invocând imagini de iubire și experiența oamenilor de alături. –
„Îmi îmblânzesc furtuna din ochi,/Pentru a nu mai plânge./Îmi arcuiesc curcubeul pe buze,/Ca să pot zâmbi/Îmi ascut creionul gândului,/Să am mintea ascuţită,/Îmi dresez cuvintele să-şi oprească galoparea/Ca să tac/Îmi dezleg nodul gordian de pe buze,/Ca să spun tot ce am tăcut./Îmi şlefuiesc tăcerea ín valul ascultării,/Ca să aud ce e în spatele vorbirii în deşert/Îmi îmbrac inima în cămaşa rugăciunii/Ca să bată la porţile cerului” (V. Guțu, iunie, 2023)
Atât de fragedă, neliniștită, o crengută mereu în freamăt, și totodată, suflet singuratic, Victoria găsește puteri să-i liniștească pe ceilalți aflați la o răscruce îndoielnică…Cu iubire pentru iubire, acesta-i tratamentul… „Te așteptam atât de verde și fragilă, Să calci cu talpa goală iarba, Cu sufletul înfrânt de lacrima umilă, Devenită rouă pe sub pleoapa oarbă. Te așteptam ca firul de ninsoare, Să mă topești în jarul pasional, Tu te-nchideai în floarea de răcoare, Să nu te stingă ochiul de cristal. Te așteptam cu brațele deschise, Cu sternul zvâcnind un fluture-n puls, Tu zborul meu îl alungai din vise, până ce în cocon m-am ascuns. Și nu știai că port pe inelar o cumpănă-a fântânii, pe vecie Și că logodită sunt în har Cu slova-rimă dintr-o poezie.” (Te așteptam) „Pentru mine… vindecarea e la Dumnezeu. Eu cu Doamne Iisuse adorm…” Are experiență în comunicare cu oamenii depresivi. Poate ajuta și comunica cu ei, dacă e nevoie. Crede că „unii caută acolo unde chiar nu este nimic”. Se consideră deja hiper,,psihologizată”. A trecut și ea prin stări… după pierderea mamei. O doare și îi compătimește pe oamenii în astfel de situații, pentru că știe cât de greu le vine. „Sunt oare vinovată Că nu-mi pot duce cerul Pe palmele-pàmânturi Ce germineazà màrul? Şi chiar de port o vinà Când nopţi mi se trezesc Ìn candelele stinse De-un viciu omenesc…” „Tatăl meu- eroul meu! е cel mai bun tată! Unicul meu sprijin în toate greutățile vieții”; Prin firea ei, din proprie experiență scurtă de viață, Victoria abordează noțiunea timpului într-o manieră filosofică, ca o clepsidră ce ia forma infinitului. Eu-l liric își acceptă destinul, șterge lacrimile și luptă pentru armonie și binecuvântare. Îl are pe tatăl ei alături, marele sprijin și bucuria ei; Plină de dor, crede în iubire și înmulțirea ei printre „iubiri ce mișcă sori și stele”… O inimă extrem de sensibilă, nu se lamentează, scrie în continuare, cucerind mențiuni după mențiuni literare, chiar și cele internaționale!
– „Tatăl meu era și este foarte afectuos cu mine, este foarte generos, blând. Am avut o perioadă în viaţă când sănătatea atârna pe un fir de ață. Au urmat tratamente, spitalizări, sunt amintiri prea grele pentru a fi expuse. Dacă tot vorbim despre cărţi, editarea primului volum pentru mine a fost o adevărată minune și un dar al Maicii Domnului. Fiind plecată cu bunica în pelerinaj la Poceaevo, așa neputincioasă cum eram, m-am rugat la Ea să pot publica o carte. Imediat după ce am revenit de acolo, adică a 2-a zi, la Universitatea la care învățăm, USARB (facultatea franceză-engleză traducători) a venit scriitorul Nicolae Dabija în persoană! A fost o lucrare deosebită a Maicii Domnului, de a-mi împlini dorinţa. Astfel, am întrat eu în lumea literaturii…” Timpul poeziei este pentru tânăra poetă – fără început și fără sfârșit, cu granițele fixate într-o sensibilitate enormă. Un talent creator, cu o compoziție literară autentică, concepută cu sinceritate, autoarea demonstrând că știe să mânuiască la fel de bine versul clasic, dar și pe cel modern. Călătoria prin grădina cuvintelor încărcate de spiritul metaforei reprezintă o binecuvântare. Iar Poezia devine uneori adevărată rugăciune pentru înmulțirea iubirii și a armoniei între oameni. „Dorul stoarce lacrimi din plopi fără pereche Dorul dă paloare și unui trandafir, Iar mi se-adună Dorul în cartea mult prea veche… A zorilor când plopii puteau plânge cu mir. Mi-e dor de cerul ce chema din galaxie O cea mai mică stea ce-mi sunt în univers De fașele albite de-un soare- veșnicie În care nu încape slava pentru vers. Dorul îmi închide pleoapele cu soare, Să pot vedea trecutul atât de-nseninat De visul meu de-a plagia culoare În lumea adumbrită cu’o frunză…de păcat.” (Dorul)
Poeta Victoria Guțu este conștientă de puterea cuvintelor care zidesc sau pun degetul pe rană. Uneori versurile ei devin strigăt de ajutor și durere sub cerul neliniștilor tainice ale unui suflet zbuciumat care tânjește după mersul normal al lumii. „E primăvară-n suflet și dincolo de el – Culeg pe șes curajul dând flori de ghiocel…”
„Sunt doar o palmă de lut, nimic mai mult. Sunt om.”
„Mă numesc Victoria Guţu, sunt, prin harul dăruit din mâna cerului, poetă. Am debutat în 2008, în clasa a VIII-a cu poezii ce au fost apreciate în cadrul concursului republican ,,Florii 2008″. A urmat publicația în cadrul revistei ,,Noi”. Cu toate că talentul și gustul metaforei, au început să se manifeste încă la gimnaziu, în anul 2017, poeziile mele au fost observate de către regretatul scriitor Nicolae Dabija, care m-a îndemnat să public câteva texte în săptămânalul ,,Literatura și arta„, iar apoi să editez primul meu volum de versuri. Nicolae Dabija a devenit tatăl poeziei mele. Cartea ,,Lumina din glastră” a fost lansatā în anul 2018. Au urmat publicații în revista ,,Roua Stelară„. Poeziile mele au fost apreciate în România, de aceea, cel de al doilea volum- ,,Crucea înflorită” a fost publicat la editura Lyric Graph, sub conducerea onoratului Trandafir Sîmpetru, atunci am devenit membră a Uniunii mondiale a scriitorilor. Am publicat poezii în mediul on-line, de asemenea, în antologii ,,Pași spre cer„, ,,Întomnarea cuvântului” și în Antologia scriitorilor Români de pretutindeni, Montreal, Canada Poeziile au fost traduse în limba arabă, engleză, fiind publicate în varia antologii în curs de apariție. Au urmat multiple publicații în revistele din România. Mulțumesc bunului Dumnezeu pentru harul pe care, sper din suflet să-l înmulțesc.Vă doresc să vă colorați viața cu nuanțele dorite! O zi cu soare vă doresc!” (Victoria Guțu) Impresii, amintiri de la studii și la capitolul experiență de viață: -„Am trecut multe probleme de sănătate. Din fericire, nu am avut recidive mult timp. Am amintit acest lucru, doar pentru a menționa că și aici – m-a găsit poezia, prin intermediul vizitelor unor profesori universitari din România, care mi-au propus să public o carte. Nu aveam suficiente scrieri, pe atunci, așa că, am agățat dorința ,,în cui”, până în momentul când voi reuși să adun mai multe poezii” -”Din experienta profesionala, jobul la Radio a fost o experiență minunată, cu situaţii comice… Aici mi-am întâlnit iubirea…” -„Cu cât tac mai mult, cu atât aud mai bine glasul cerului, fie că tace senin, fie cà vorbeşte ploaia. Stropii-cuvinte cristaline. Soarele-cuvântul luminii… Vorbele- la o moară de vânt…au zburat…fără întoarcere. Dumnezeu aude glasul celui care tace…” -„Azi, ignoranța afişează pe panouri,/imagini țipătoare,/reverberate-n goluri, /nimicul urlă astăzi fără rost,/acoperind frumosul cu-n strat de praf anost,/Şi deseori mă las cuprinsă de-un val de fascinație,/Câte prostii le pot veni-n imaginație” –„Am avut câteva situaţii comice la Universitate. Orele de franceză presupuneau exerciții fonetice. Colegul meu, Alexandru, în încercarea de a produce sunetele ,,pe cât de melodios și corect posibil, a rămas cu mandibula blocată. Efectiv… nu putea închide gura. S-a rezolvat, bineînțeles, dar a rămas în amintire.”
-„Dacă tot veni vorba de ora de franceză, să menționez despre scumpa profesoară, care mi-a devenit a doua mamă. Profesoară cu inimă de mamă şi mamă în chip de profesor. Mirarea mea a fost inefabilă… atunci când m-a vizitat la spital. Mi-a crescut inima din piept până la cer! A fost alături de mine în toate circumstanţele. M-a încurajat să scriu, atunci când nu mai speram la nimic, nici la bucurie, nici la întristare… la bine şi la rău…Îi sunt recunoscătoare pentru fiecare pas pe care l-a făcut pentru mine. Plecăciunile mele!”
Aprecieri si referințe la autoare:
Eusebiu Cristian – Un OM deosebit din toate punctele de vedere!
Antonina Calo Felicitări: Victoria Guțu, fiorul poetic din rândurile domniei tale este molipsitor!
Carolina Eremia: Ce frumos! Tu știi să dansezi cu cuvântul, e atât de minunat!
Maria Corini- Gânduri frumoase, cosmice! Sincere felicitări de imaginile incantate!
Oana Togan- Esti minunata si-mpraștii praf de zâne! Sa nu uiți asta, indiferent ce nori apar pe cer, ai venit aici să stralucesti Ticu Ionut Marian – O inimă pură, sensibilă, un suflet minunat
Recenzie literară de Svetlana Vizitiu, Impresii din viață și cărți
Recitaluri video pe versurile poetei Victoria Guțu:
Scriitorul Victor Ciobanu este o revelație apărută dintr-o generație curajoasă care s-a realizat cu adevărat prin talentul său mult mai târziu… Farmecul autorului, dragostea de viață și devotamentul față de persoana iubită cuprind viața trăită și evenimentele descrise cu o lumină aparte. Cu adevărat, credință, speranță și iubire. Cărțile lui îl fac și pe cititorul adult să se gândească la multe lucruri. În spatele descrierii unor poeme sau documente istorice, se simte dorința de a face din această lume un loc mai bun, de a o scăpa de xenofobie și de ură. Se dovedește că tema dragostei, a toleranței – se află în centrul atenției în operele sale. Tema satului și a consătenilor provoacă un sentiment ciudat pe care adesea nu-l înțelegem decât atunci când… Dumnezeu ne iubește cu o dragoste aspră. Dar, ce putere a iubirii în versuri! Că există orice poem, în care să depășești totul, să nu strici, să nu renunți, să fie un sprijin pentru o persoană… Poezii scrise într-un rimt minunat, adevărat. Câtă simplitate și spirit de observație! Ca autor, este simpatic chiar și cu cei care stau „de cealaltă parte” indiferent de ideologii sau priviri politice. Scriitor autentic și pentru toți cititorii… Lectura cărților V. Ciobanu sunt o modalitate grozavă de a profita la maximum de o seară în familie sau la o cafea cu prietenii.
„IUBIRE împletită-n vers”, autor Victor Ciobanu Dragostea nepresărată cu un strop de tristețe pare plictisitoare. Cât de strâns legați sunt acești doi iubiți eterni ai vieții – iubirea și singurătatea. Și cât de subtil este legată în versuri Sensibilitatea. Ea este jenantă tot timpul, de ea se tem… Chiar e ascunsă într-un buzunar lateral. Și o scot seara în singurătate, în pernă. Ca să vedem cum se zbârcește într-o zi – tandrețea noastră, ale căror dialoguri sincere și chiar puțin ciudate țințesc cumva direct la inimă într-un mod uimitor și sunt amintite atât de puternic chiar și atunci când te trezești în miezul nopții. -„Nopțile ghiceam în stele,/Tot sperând în zi de mâine./Fericiți priveam la ele,/Până-n zori, mânuță-n mână. / Ah, ce repede s-au dus/Acei ani bogați în farmec/Și ce repede-am ajuns,/Să cântăm final de cântec! / Mărul meu s-a scuturat,/Sunt bărbat în toată firea,/Din sărutul fermecat/Rămas-au rodul și iubirea.” /fragment din Sărut fermecător, p.17/ Speranțele și dragostea – în felul lor atrag și te fac să simți durere, dar și fericire… Să realizezi că uneori trebuie să ne asumăm riscuri:-Trăiește așa cum simți! Poate că nu va funcționa. Uneori nu merge deloc, dar trebuie să încerci. Continua sa incerci. Altfel poți deveni marionetă cu zâmbete pictate, iar înăuntru ești doar rumeguș… „Te văd ades, puică, trecând, /Pe cărăruia dintre nuci,/În vânt cosițe fluturând,/Când vii acasă sau te duci. /Și nu e altul mai ferice/În ziua-n care te-am văzut/Dar cine poate să-mi explice/Esența dulcelui sărut? /În toamnă frunze ruginii,/ Rămân goluți pomii de nuc,/În zile scurte și pustii,/Când nu te văd eu mă usuc.” /Motiv de fericire, p.13/ Poeziile sunt uimitoare. Cred că povestea lor l-a susținut pe scriitor în momente dificile, dar și ne oferă nouă putere și motiv de reflecție. O Carte bună de motivație pentru lectură de seară. Într-un fel, e o biblioterapie pentru relații! Te obligă să gândești la obiectivele tale de viață, te învață să le stabilești corect și să te programezi pentru a le atinge în relația cu partenerul de viață. În general, mi-a plăcut. Recomand lectura cărții, sunt momente memorabile: „În lumea asta totu-i trecător,/Un vânt se potolește, altul vine,/Doar dragostea, simțirile nu mor,/Iubire-a fost și-n veci ea va rămâne. / Tu, scumpo, iubește-mă, ca înainte/În plină vară sau la început de an,/Iar eu să-ți fiu ca un copil cuminte/Și fericit să fiu, să nu mă simt orfan./ Un leac fermecător să-mi fie-a ta iubire,/Pastilă sigură de dragoste și dor,/Să ne scăldăm în dragoste, în pace, fericire/Și să simțim din plin efect lecuitor.” /Iubește-mă, p.37/ – Un vers minunat ca-un izvor prin valurile solare. Așa mi-am imaginat citind, cu un soare mare..
”Duminica Mare” de Victor Ciobanu O atenție deosebită autorul acordă mijloacelor de exprimare și preferă să vorbească direct cititorului. În general, poetul folosește un anapaest de patru rânduri și se adresează cititorului într-o conversație amicală, subliniată de mărime aleasă poetică, schimbând alternanța rimelor masculine după cele feminine, iar ritmul dorit este stabilit de o rimă încrucișată. Gândul autorului se desfășoară de la strofă în strofă, ceea ce face posibilă definirea genului nu doar ca poem-mesaj, dar și ca strofe aparte. Descrie anotimpurile, fără comparații floride, iar metaforele sale sunt de înțeles aproape oricui. Sfârșit de toamnă/Trist i-afară, frig şi plouă/Cerul s-a-mparţit în două /Jumătate – stropi în ceață,/Altă parte – fulgi cu gheață./Nouri grei – roiuri de fluturi/Nu grăbesc în al lor drum/La hotarul dintre timpuri /Se împotmolesc în fum./Se mai văd pe cer cocori/Dar … treptat cedează toamna,/Scuturând puful din nori/Iarna-şi demonstrează blana./Mie, însă, nici nu-mi pasă, /Clit pe masă cu plăcinte,/Cu iubita stau în casă/ Strofele sunt unite prin anafore, subliniind, poate, mesajul principal al poetului care nu neglijează istoria plaiului natal, nici patriotismul. O carte pentru urmași, dar specifică pentru orice vârstă. Izvorul veșniciei /La vechea Molovata lângă stânci/Țâșnește-o apă rece lângă o cruce./O vână de izvor cu rădăcini adânci,/Spre vechiul Tyras seva sa își duce./ Trecut-au hoardele turcești pe-aici/Și guri de tun în preajmă au bubuit./Și crunți vrăjmași, tâlhari și venetici/La mal abrupt de Nistru au căzut. / Izvorul pașnic însă n-a murit,/El murmură, își ține bine calea,/Spre libertate ideal râvnit,/Acolo unde îl așteaptă Marea. / Dar câte fete dorul și-au cântat/Din dragostea de inimă pereche./Curate jurăminte s-au legat/La cel izvor din Molovata Veche.(p.54) Ca mijloc de exprimare, autorul recurge la metafore, de ex., („O vână de izvor cu rădăcini adânci”; Fete dorul și-au cântat; Curate jurăminte,), personificare (Spre libertate – ideal râvnit) Versul e pur și simplu, clasic. Și ce este viu aici? Inima mea mică, a ta poate mai mare… Un potențial spiritual uriaș.
Amintiri la Început de iarnă/În astă zi ghimpoasă,/la început de iarnă,/O plapumă se țese pe văi să se aștearnă,/Peste pământul puhav/întru suportul vieții/Din care am ieșit /și vom intra cu toții./Tot cad fără-ncetare /fulgi albi /pufoși de nea/Ca și atunci, /demult,/ în copilăria mea./Și/gândul mi-e acolo, /în anii de departe,/Ce au plecat, /pe rând,/și nu s-or mai întoarc/Mă văd copil zglobiu /în albul din ogradă,/Şi alintat de grija/băbuței de zăpadă/Cu cete de copii /Pe deal la săniuș,/zburând ca o săgeată /pe panta din Costiş./Apoi cu nerăbdare, /ca-n timpul cel străbun,/Noi așteptam să vină/bătrânul Mos Crăciun,/Cu daruri scumpe mie, /cu vrăji și acadele/Ce-mi încălzesc şi-acum /nespus zilele mele./Din cartea de poezii „Gânduri așternute-n rânduri”/2022/ SPOVEDANIE /Șirag de ani încet sau scurs/cu soare și ninsoare./Dar, uite! că am și ajuns să-mi pun o întrebare./Pe unde-am fost, ce am obținut,/prin „Eu”-ul meu de manieră?/Ce-am dobândit, de ani cernut,/la capăt lung de carieră?/O spun din start și răspicat –/nu mi-am râvnit fotoliu/și nici să fiu un împărat/pe tron de Capitoliu./Destul mi-a fost „OM” să mă știu/și fiu stimat de lume,/nicicând nu mi-am dorit să fiu /ceva mai sus de culme./Prieteni buni într-una am avut,/ce unii doar și i-au visat./Când sufletul și gândul m-au durut /ca pe un frate fost-am alinat./Și de-am greșit pe undeva /regret, îmi cer scuzare,/căci poate că așa-mi va fi /și crucea mai ușoară./ … În viață cumpene am avut,/s-au întâmplat de toate,/dar peste ele am trecut/cu capul sus și demnitate.” Constatare /Mă dusei la o-ntâlnire /Să-mi văd tinerețea mea/Dar văzui spre-a mea mâhnire/Cu totul pe-altcineva./Îmi doream ochii să vadă/Pe cel mândru și frumos/ Făt-Frumosul din baladă/Dar văzui un mustăcios.Mustăcios cu tâmpla sură/Şi puțin încovoiat, /Purta ochelari în ramă/Nefiind acel băiat./Cel băiat cu ochi de rouă/Şi cu părul cârlionțat/Ce rupea inima-n două,/Când trecea seara prin sat./
„Fărâmituri de Moșie” de Victor Ciobanu O adevărată Enciclopedie a satului, cuprinzând multe alte subiecte și titluri în carte: Frații; De ce tace clopotul; Fierarul călit din neamul Blajenilor; Destinul unui basarabean leovean; Pimen Cupcea – prima personalitate notorie a satului Cupcui (baștina autorului); Despre preotul Gheorghe Agura; Spicuri din viața lui Ghiță Mocanu…; Repercusiuni staliniste; Ultimul primar…; Parcul copilăriei; Fântânița lui Copăceanu, etc. O lume a oamenilor simpli de la țară. Trecutul nu este susceptibil la nicio schimbare, s-a întâmplat deja, nu poate fi decât regândit și eliberat, rupând firul fragil cu el. Fiecare persoană în ochii autorului Ciobanu este unică în felul său, iar ceea ce se întâmplă în viața fiecăruia consătean nu este în zadar, pentru că totul este în corelație strânsă. Anume această relație scriitorul o subliniază și este unul dintre mesajele principale ale întregului volum.„Câteodată mă gândesc, că bine ar mai fi să se restabilească acel parc, măcar în limitele posibile rămase, cu aleile sale de liliac, porțile ornamentate, văruite într-un alb strălucitor, trotuarele acelea din cărămidă roșie… Poate ar mai ține oamenii din sat grămăjoară și nu ar împânzi lumea cu copcuieni.” Emoțiile după lectură copleșesc. Un subiect sincer, emoționant, cu profunde note filozofice. Mai devreme sau mai târziu, vin momente de conștiințizare, de regândire a traseului vieții parcurse. Probabil, prin astfel de momente istorice de reflecție, înțelepciunea ajunge la om. Majoritatea scriitorilor nu fac excepție și se inspiră din povestirile oamenilor din sat. În carte, putem găsi lucrări dedicate special vieții la țară și a realizării trecutului. Din înălțimea experienței sale, a anilor trăiți, autorul îndeamnă să nu privim înapoi, pentru că e trecut, dar fără trecut nu ar exista prezentul pe care îl avem acum, deci, să învățăm trecutul pentru a influența pozitiv prezentul și viitorul… „…se acumulase suficientă informație, care se cerea analizată și sistematizată, precum fructele diferitor specii de pomi culese într-un singur coș. Badea Culiță, însă nu dădea semne de oboseală, răspunzând la orice întrebare concret, laconic, cu precizie în ceea ce privește data, locul, persoanele vizate cu nume și porecle. Ba chiar îmi spunea și cum era ziua la momente mai cruciale: cu ploi, vât, soare… Mi-am făcut impresia că toată viața lui este înregistrată în memorie, precum evenimentele istorice pe o peliculă de cinema…” Astfel de istorii îmbogățesc lumea spirituală a cititorului, dar, în același timp, această carte nu este pentru oricare cititor. Este o carte pentru un cititor sensibil, atent, cu o subtilă organizare patriotică.
„Dar, înainte de a pleca, vreau să las aceste amintiri pentru generația nouă de nepoți ai contemporanilor de astăzi ca o părticică din sufletul meu și din viața satului de odinioară.”/Victor Ciobanu/
„Pietrele de temelie ale satului Cupcui” de Victor Ciobanu; Petru Costaș Minimul realității sovietice este maximul povestirilor din carte, maximul psihologismului subtil și elegant. Aproape în întregime, volumul constă din documente istorice ale satului cu semnificații și descrieri – și nu există nicio slăbiciune sau tensiune nicăieri. Doar reflecții filozofice despre consătenii și legătura timpurilor, despre modernitate și trecut. Toate atrag prin subțilitatea acută a gândirii și tematică largă. Piatra de temelie! Să nu uităm de deportări… Doar memoria și timpul arată unei persoane esența sa! Dacă rămâne doar binele, iar răul se estompează și este șters – asta e grozav! Înseamnă că sufletul este strălucitor și tot ceea ce a fost, doar l-a făcut mai bun și l-a umplut de bunătate! Valeria Dascăl:„Lucrarea „Pietrele de temelie ale satului Cupcui” este un interesant și documentatt studiu istoric, materialul expus fiind fiind aranjat în două compartimente. Primul se referă la biserica din localitatea Cupcui, iar cel de-al doilea pune în lumină istoria Școlii de agricultură, care a activat pe moșia ei…”
„Perioada cuprinsă între anii 1930 și 1940 pentru com. Cupcui a fost una liniștită, fără evenimente zguduitoare de însemnătate crucială. Deși această perioadă a fost f. scurtă, considerăm că totuși a fost cea mai frumoasă și fructuoasă etapă în dezvoltarea satului, întrucât aici deja de aproape 10 ani activa cu succes Școală Inferioară de Agricultură Cupcui (ȘIAC), ducându-i faima în tot sudul Basarabiei și partea de sud-est a României și lăsând amprente adânci în dezvoltarea satului și memoria sătenilor.Școala avea un corp profesoral excelent, o infrastructură de invidiat, construită și înzestrată cu inventar științific și agricol de performanță încă până la sfârșitul deceniului II al sec. trecut. Anual erau înmatriculați în jur de 20 elevi care se încadrau activ în procesul de educațe profesională și de lucru. Școala mai efectua un proces de iluminare în masele de țărani din sat și cele vecine prin nenumărate seminare teoretice și demonstrațiuni practice. ȘIAC participa și la diverse Expoziții, întrucât aici se făcea și lucrul de cercetare științifică ce ținea de domeniul geneticii, selecției și avea ce prezenta (oi de Karakul, vaci și tauri de selecție, porcine). Pe câmpurile experementale ale școlii se obținea material semincer de elită de grâu, orz, secară, porumb, boboase, pentru aprovizionarea jud. Cahul cu semințe pentru semănatul de toamnă și de primăvară. Vânzările materialului semincer obținut erau strict coordonate cu Camera agricolă a jud. Cahul, care aviza eliberările de materialului. La lucrările agricole și de deservire a Școlii agricole erau încadrați zeci de salariați localnici. Plus la această, mulți agricultori ai satului lucrau pământurile în dijmă, școala oferindu-le material semincer și tehnică agricolă necesară pentru lucrări.” (V. Ciobanu)
„Incontestabil faptul că cei care ne-au învățat să aplicăm corect formula vieții au fost părinții și dascălii noștri. Dacă părinții ne-au dat viață și ne-au învățat bunele maniere, atunci Măria-sa ÎNVĂȚĂTORUL a fost acela, care ne-a ținut mânuța să facem corect primul cârligel pe foaia de caligrafie, ne-a învățat buchea cărții. Prin viața mea au trecut mulțime de învățători și profesori, care și-au adus aportul în formarea personalității mele. Toți deopotrivă îmi sunt dragi, fiecare avându-și locul său în sufletul meu. Dar niciodată n-o să-mi uit prima învățătoare Natalia Ion Vioară, prima dirigintă Elena Efim Mihailov, directorul de școală Alexei Ion Blajă, învățătorii Serghei și Elizaveta Pârlea, Maria H. Blajă, Lidia și Stanislav Țurcanu, Maria Munteanu … Apoi au urmat alte trepte cu alți minunați profesori : Raisa Pacalo, Ștefan Prigorschi, Ion Ghurschi, Ecaterina Rotaru, mai târziu Ion Dediu, Vasile Șalaru, Mina Lozan, Al. Lupușor, Petru Obuh, Mihai Mîrza …Mulți dintre ei nu mai sunt printre noi. Astăzi este un prilej bun de a ne aminti de ei, cei plecați în lumea celor drepți, iar celor rămași să le doresc sincere felicitări cu ocazia Zilei Profesorului, dorindu-le cele mai sincere urări de bine, sănătate și prosperitate” /V.Ciobanu
Creațiile lui Victor Ciobanu vor fi înțelese mai bine de oamenii în etate, deoarece ating subiecte foarte serioase, profunde: satul, baștina, patriotismul, viața, libertatea, deșertăciunea, dragostea și singurătatea. Ceea ce o simți și o înțelegi doar de-a lungul anilor. Iar poeziile sale sunt reale! Nu este greu de diagnosticat un poem: este viu, real și plin de suflet. Doar că aceste epitete nu sunt capabile să transmită nici măcar o pătrime din farmecul ei și nivelul transcendental al performanței. Versurile trebuie citite, simțite și înțelese indiferent de starea de spirit! La BM B.P.Hasdeu!
Recenzii de Svetlana Vizitiu, Impresii din viață și cărți blog decembrie 2022
Referințe la autor, aprecieri și constatări:
Valentina Moroșanu: „Povara gândurilor frumoase se transformă în versuri, cântece, edificii, cărți, sculpturi, poduri…ce unesc minți și inimi ! Frumoasele versuri ale poetului, Victor Ciobanu, colorează prin muzicalitatea sa naturală. Riturile de trecere ale vieții umane au specificul și legendele lor… În poezia ,,Capriciile Babei Dochia”, prin originalitatea întrebărilor retorice și exclamațiile retorice, poetul o invită pe Baba Dochia să mediteze în privința ritualurilor sale, …încurcând ițele primăverii. Florile- sărbătoarea reînvierii : Un fior dulce ca mierea, pe care o așteaptă toți. Substantivele – ,,floră, corolă” fac parte din terminologia domeniului -biologie, ce simbolizează sentimentul comuniunii dinamice ale Omului cu Natura și Universul.”
Emilia Plugaru– Frumos scris. Triste evenimente. Asta e istoria noastră.
Vladimir Ciobanu – Cita istorie se ascunde inca despre cei care au fost dusi si rupti de tara si…
Ina Stana Rebigan -Pentru domnul Victor Ciobanu ..Astazi cautând pensulele si tuburile de culori ca sa pictez ceva am dat peste lucrarea pe care am creat-o si puctat-o pentru coperta cartii domniei voastre FRÂNTURI DE MOŞIE aparuta anul trecut si am intrat in posesia unui exemplar .Am adus nepotelei mele acest exemplar pentru ca sa il aiba amintire de la bunica ei INA STANA REBIGAN care este departe de ea ca sa nu isi uite originile .Va multumesc pentru alegerea facută.”
Gherghina Tofan Prețios document! Lucrând la Monografia satului natal, am avut surpriza să descoperim asemenea documente. Ba chiar un ziar scris de mână, dar cu date interesante legate de toponimia locurilor și a numelor, a profesiilor și modului în care-și petreceau viața fruntașii satului și nu numai…Ar fi cazul să ne întoarcem în timp și să reluăm tot ce a fost bun în viața satului românesc.
Anastasia Balmuş-Vă preţuiec pentru muncă depusă şi dragostea de baştină! Stau şi eu de o lună în Arhiva Naţională a RM şi studiez materialele despre satul meu de la înfiinţare şi până în 1944, căci cele din anul 1944 incoace le-am cercetat, vre-o 15 ani în urmă, în Arhiva raională. Tot nu-mi ajungea timp să termin. Acum găsesc atâtea lucruri interesante…E un lucru enorm, ce ţine de timpul tău, consacrare, sănătate şi finanţe! Mă gândesc, că puţini vor aprecia acest lucru, nestiindu-l. Dar am o satisfacţie enormă, că totuşi fac un lucru util! Din una mie de necititori, sper să se găsească 2-3, care vor fi interesaţi de istoria satului natal. Mutanţi devenim nu toţi odată!
Ion Tataru – Felicitări, domnule ambasador al adevărului!!! Îmi place insistența dumneavoastră prin care aduceți adevărul istoric la suprafață! Un popor nu are viitor, dacă nu-și cunoaște trecutul! Nu este de neglijat astfel de personalități care au stat la baza formării unei industrii autohtone!Continuați cu același entuziasm! Bravo!
Date biografice și activitatea literară:
Victor Ciobanu s-a născut 19 mai 1955 în s. Cupcui, r-nul Leova. Primele învățăminte de conduită și de viață le obține de la părinții Teodora și Victor Ciobanu, iar dragostea de poezie, lectură i-a fost insuflată de dascălii școlii medii de 8 ani din localitate, pornită de la creația lui Mihai Eminescu, pastelurile lui Vasile Alecsandri, poveștile lui Ion Creangă… Face studii de specialitate la Școala de Bază de Medicină din Chișinău, absolvind-o în 1974. Însă dragostea de natură predomină asupra celei de medicină, perfecționându-și studiile la Universitatea de Stat din Chișinău (facultatea de ”Biologie și pedologie”), avându-i ca profesori Boris MELNIC, Ion DEDIU, Mina LOZAN, Vasile ȘALARU, Anatolie PODUBNÎI, Pavel GRIGORCEA, Ion MAHU, Petru OBUH, Mihail MÎRZA …, celebrele personalități din lumea academică. După absolvirea USM în anul 1984, urmează trei ani de studii postuniversitare la secția de aspirantură a AȘ a Republicii Moldova. Activitatea profesională de bază a fost desfășurată la Academia de Științe a RM unde a activat 11 ani și Ministerul Agriculturii (22 ani), fiind preocupat de domeniul protecției plantelor. În virtutea activității profesionale, este autor și coautor a numeroase articole științifice, cărți de specialitate, Registrului de Stat al Republicii Moldova de Produse de Uz Fitosanitar, atlase de dăunători, boli, buruieni și îndrumări metodice pentru specialiștii din agricultură. Începând cu anul 2000, în paralel cu activitatea de bază, începe să facă și poezie, proză scurtă (nuvele, eseuri, amintiri …). În acest sens deseori face glume, zicând că este „un tânăr poet în vârstă”. Pasionat de istoria satului natal. A colectat și a studiat numeroase documente din biblioteci și arhive referitoare la diferite perioade istorice ale satului, deportările staliniste. Activitatea literară este încununată cu un prim-volum nu prea mare de poezii „Pe aripi de gânduri …”, selectat și îngrijit cu dragoste de către fiică autorului Marina Moldovan, editat în 2017 la Luxemburg. În a. 2018 este reeditat într-o ediție mai largă sub denumirea „Gânduri așternute-n rânduri” (Chișinău. Tipografia „TipocartPrint”). Conține poezii cu diversă tematică: socială, de dragoste, plaiul natal, dedicații etc. Un volum separat cu poezii de dragoste față de persoanele iubite sub denumirea „Iubire împletită-n vers” este editat în 1919. Unele poezii au fost publicate în antologia Salonului Literar-Artistic „Arta prin educație” (Ploiești) „Lumini de curcubeu în pandemie” (Editura Amurg sentimental, București, 2021). În 2021 apare lucrarea Fărâmituri de moșie (Editura „Pontos”, Tipografia „Print-Caro”), o carte în care autorul, cităm din preambul „pune accentul pe oamenii satului de baștină. Pentru el fiecare erou al cărții este un destin, o individualitate despre care merită să se vorbească, pentru că dânșii, fiecare în parte și toți împreună, sunt cei care întemeiază un sat și, prin faptele lor, îl fac să dăinuie în timp și în spațiu”. Anul 2022 este întregit cu două lucrări de suflet. Prima carte „Pietrele de temelie ale satului Cupcui”, făcută în baza documentelor de arhivă și destinată aniversării a 222 ani de la prima documentare a bisericii „Sf. Ierarh Nicolae” din localitate și centenarului de 100 ani de la înființarea Școlii Inferioare de Agricultură Cupcui, o școală românească deschisă în aprilie 1922, la doar patru ani după actul de Unire din 1918. În activitatea de succes a Școlii Agricole o contribuție esențială a avut și Pimen Cupcea, personalitate istorică a Basarabiei, născută la 1896 în satul Lalova de pe malul Nistrului. A doua carte este un volum de poeme lirice despre natură, anotimpuri, variate specii de păsări, mamifere, insecte, plante… – întitulată „Duminica Mare”. A fost editată în preajma acestei sărbători de vară și include poezii cu o tematică deosebită, dedicată copiilor, elevilor și persoanelor pasionate de biologie, dragostea și ocrotirea naturii.
În noaptea aceasta lungă de toamnă, sub cerul plin de stele, senin ca apa izvorului, în bătaia rece a lunii, în minte mi se zbate, ca un șarpe aruncat în foc, și vrea să pătrundă la lumină, o învățătură auzită cândva demult, de unde și de la cine nu știu la moment, important este că se vrea spusă.
E despre plugarul harnic, e despre omul muncit, pe vânt și soare, pe ploaie și arșiță, din zori și până în noapte, e despre omenie, e despre neamul meu. Neam care știe să soarbă din pământ vlagă, căci rupți de pământ nu mai trăim, ne ofilim, ne uscăm.
Parcă o aud rostită de cineva… Ah da, în sala de clasă, de profesoara mea de română de la gimnaziu, de lumânarea ce se trecea încet, luminând calea a zeci și zeci de suflete-copii ce astăzi sunt, mulți dintre ei, oameni.
Parcă o aud cum spune tare și răspicat, și vrea să fie auzită și de cei ce ,,nu aud’’:
– Atunci când plugarul nu rupe suficient din haturi și le lasă de se lățesc și se întind, iar sălbăticia se răspândește și înăbușă sămânța bună și recolta, sămânța bună crește tot mai puțină, chiar și în pământul bun, sălbăticia devenind o normalitate, ce de fapt este o anormalitate și vinovat de aceasta se face doar cel ce lenevind sau din indiferență nu a ținut plugul drept și nu a rupt haturile tot așa ca cel ce a făcut-o anul trecut…
Era o înțelepciune spusă metaforic, de parcă ar fi uitat să adaoge vorbele scriptice, rostite de cel mai mare dintre învățători – ,,Cine are urechi de auzit, să audă!’’
Mersul ei apăsat, coafura ei aceeași dar mereu diferită, șalul pe care îl purta pe umeri, să-i țină de cald, așa cum credeam noi, dar de fapt era un look al ei, privirea ei în care citeam un pedantism și o punctualitate aspră, care veneau în contradicție cu modestia nemaipomenită pe care o exprima chipul ei, toate îi insuflau un respect nemărginit.
Explicațiile de limbă și literatură împletite cu cele de viață, mă înfiorau. Cum îi mai scânteiau privirile, ca unei fetișcane îndrăgostite, și ochii ei de culoare închisă păreau două nestemate, când ne vorbea despre lecturile sale și cum din ele a învățat multe, evadând din realitatea grea a satului și a vieții sale nereușite. Asta am înțeles-o eu acum, ea însă niciodată nu se plângea și nu dădea pe față toate acestea, de parcă îți părea că trăiește o istorie din cărțile ei pe care le-a citit, dar una fericită. Mai târziu am înțeles cât de nefericiți sunt cei ce nu au citit măcar o carte în viață, cum zice vorba înțeleaptă ,, Milioane de oameni n-au deschis niciodată o carte. A vrea să le explici ce pierd e totuna cu a explica unui surd despre frumuseţea muzicii lui Mozart. ‘’(Nicolae Manolescu)
Ne învăța multe. Știa multe, de ziceai că e o enciclopedie, un dicționar sau o carte vie, care cuprindea toată știința lumii. Azi ai spune – un server, ce are stocată toată informația despre tot și toate, care la un clik distanță îți furnizează informația dorită.
Multe din cele învățate de la lecțiile ei nu le mai țin minte, ca și toți ceilalți, de altfel, pe care i-a învățat, dar unele lucruri simple, unele învățături de viață, ce au prins contur mai târziu, au rămas adânc sculptate în sufletul meu, al nostru, e sămânța care la timpul potrivit a răsărit, a crescut, oferindu-și roadele.
Era slabă și uscățivă, cu chipul blând, pe care erau sculptate însemnele timpului și ale încercărilor vieții. Când zâmbea i se arătau niște dinți albi și lungi, cu o strungă la mijloc, semn de noroc, cum spunea bunica și despre mine, deși pe viața ei n-ai zice că a fost așa. Avea pielea palidă și ochii mari maro, ce-i sticleau satisfăcut ori de câte ori noi eram cu temele învățate.
Și-a petrecut toată viața de om vrednic aproape singură și pe toate ale satului, ale casei, ale gospodăriei de la sat le putea face. Dar vorba ceea ,, puternic nu te naști, puternic devii’’. A rămas singură de cum s-a întors în sat de la studii și după ce s-a măritat nereușit. Avea doar un fiu de trei ani și o mamă bolnavă. Și cum le reușea pe toate de una singură? Și cum i-a reușit, așa, de una singură, să-și înmormânteze mama, să-și petreacă fiul la armată, apoi să-l însoare, ca să rămână iarăși singură? Ei singura, cu dragostea ei nemărginită față de copii satului, pentru care se jertfea zilnic, pe care la fel îi petrecea la armata, însura și mărita, îi certa când călcau strâmb, îi lăuda, cum numai ea știa, când reușeau ceva, când aduceau roade. Îi sfătuia, chiar maturi fiind, oameni la locul lor, și nimeni nu se încumeta să nu-o asculte, rămânând aceeași mereu, cea care insufla respect nemărginit.
Nu se supăra aproape niciodată. Singura ei supărare era când uitam ceva din materia predată. O singură vorbă ne înspăimânta când recapitulam cele învățate dintr-un modul de învățare, pe care nu o înțelegeam nimeni, dar ne era groază când o auzeam ,,Vorba mea de astă vară, a rămas pe prispă-afară!’’. Suna a uitare, a neatenție, a neglijență, a tot ce poate fi mai rău pentru un discipol care uită povața profesorului său. O zicea și celor maturi pe care i-a luminat de la începuturi, cu generații și generații, cărora le-a luminat calea în întunericul vieții…
Ne așezarăm pe două scăunele mici în fața casei ei. Tăcuram amândoi și priveam în jur. În ochii ei calzi și blânzi am observat o bucurie și o împlinire deplină. Liniștea a fost spartă de un motan frumos, lingușitor care a scos un miorlăit cuminte, pe semne și el era instruit bine de profesoară. I-am oferit cartea zicând că aștept o notă și comentariile profesioniste, la care mi-a răspuns modest:
– Din mine critic… Se subapreciase cu o simplitate hristică, deși nu e așa, știam bine, și acum ar fi gata să-și răsuflece mânecile hainei și ar putea porni cu plugul slovei la arat pe ogorul unui text literar, răsturnând metaforele și epitetele în brazde de comentarii literare ca ale celor mai mari critici literari ai vremii. Să știi că cel ce scrie cu sufletul și grija pentru alte suflete este asemenea lui David psalmistul, care prin opera sa de geniu, de mii de ani tot mângâie și salvează mângâie mii de suflete, adaugă timid.
Nu știam că în simplitatea ei, toată viața l-a avut pe Dumnezeu aproape, ca pe cel mai bun prieten. Nu spunea deschis despre asta, nici acum după ce au trecut mulți ani de la oarba încercare de scoatere a lui Dumnezeu din viața oamenilor și repunerea lui la locul de slavă ce i se cuvine. Le-a trăit pe ambele cu verticalitate. Fiind profesor, fierbându-se în sistem, era aproape impusă să se supună marilor cerințe dictatoriale, iar acum, după trecerea acelui val negru, avea încă în oase frica regimului fără Dumnezeu. Dar toată viața, anume El, Hristos cu toată învățătura Lui i-a fost punct de reper și sprijin, căci acolo unde nu știa ceva, unde nu putea de una singură, chema ajutorul care nu întârzie niciodată, se sfătuia cu cerul prin rugăciuni.
– Epitetul vieții fără Dumnezeu, este focul veșnic, rosti după o lungă pauză, iar motanul cuibărit în poala ei ca un ghemotoc, torcea fericire, dorea parcă să toarcă un curcubeu.
Profesoara mea dragă și scumpă, nu s-a schimbat deloc, e aceeași care am cunoscu-o, pe care o știu, care va trăi veșnic în inima mea. Mă învață iar. Seamănă semințe ce vor aduce rodul cuvenit mai apoi. M-au bucurat până la lacrimi aceste constatări. Cuvântul e împărțit necontenit, ca niște semințe, în cele patru vânturi de profesoara mea.
Vasilisk Donica despre Dna Ecaterina Petru Josan, s. Zahoreni, r. Orhei
Născut la 15 decembrie 1985, în satul Zahoreni, raionul Orhei, Vasilisk Donica este un împătimit de poezie și proză. Și-a făcut studiile la Colegiul Pedagogic Vasile Lupu din or. Orhei, apoi a absolvit Universitatea de Stat din Tiraspol cu sediul în or. Chișinău (licențiat în științe ale educației, fi lologie) și a făcut studii de master la Universitatea de Stat din Moldova (master în științe umanistice, istoria și cultura religiilor). În prezent, ieromonahul Vasilisk slujește la Mănăstirea Saharna și predă religia la Gimnaziul din Saharna Nouă, raionul Rezina. A scris primele versuri în adolescență – frumoasa vârstă a îndrăgostirii. Treptat, creațiile sale au devenit mai variate, mai adânci, mai duhovnicești . Gândurile și trăirile sale, așternute pe hârtie, au ajuns pe paginile a numeroase reviste și publicații atât din Republica Moldova, cât și din România. În 2021, a fost premiat cu diplomă în cadrul Galei Premiilor Revistei Regal Literar din România – Premiul pentru Creație. Vasilisk Donica este unul dintre cei mai fideli oameni ai Revistei Timpul – Portal de cultură, oferind cu regularitate texte spre publicare și contribuind substanțial la promovarea revistei, susținând atingerea obiectivelor și scopurilor propuse de portalul nostru. Cu siguranță, Ieromonahul a devenit un om important nu doar pentru Revista Timpul, dar și pentru cultura națională. /Timpul
La ce-i folosește omului toata știința lumii, dacă nu-i în stare să ierte un singur cuvânt supărător sau o privire care-l rănește? La ce bun o sută de sticle de ulei vărsat în candelă, dacă niciun strop nu este mărturia iertării unei singure jigniri? La nimic, totul este inzadar…
„Copilărie și parentalitate cu impact”/ Runcan Patriția, 2020
„Înainte de toate, vreau să știi: ești iubit și demn de iubire.”
O parte dintre copiii de astăzi nu se mai mulțumesc cu puțin. Își doresc tot mai mult. Dacă primesc nouă lucruri din zece, nu știu să se bucure de cele nouă, ci se întristează că nu l-au primit al zecelea. Materialul deține astăzi puterea. Astfel, se nasc neputința, frustrarea, egoismul, nemulțumirea. Suntem părinții care nu am avut atunci foarte multe opțiuni și credem că, oferindu-le copiilor noștri, poate mai mult decât au nevoie, acesta este binele. Avem noi, adulții, dorințe materiale tot mai mari și mai mari, iar copiii noștri ce pot înțelege? Care le vor fi reperele?..
În carte autoarea ne descoperă autencitatea, la fel dezvăluie importanța înțelegerii trecutului și importanța dezvoltării capacității de a-l analiza într-o manieră constructivă, pentru a crea o relație puternică și echilibrată cu copilul lor și pentru a nu se limita doar să reproducă același model parental, dacă acesta nu este sănătos. Este extrem de important ca mamele să beneficieze de terapie psihologică, pentru a fi capabile să își depășească traumele din trecut și pentru a-și însuși abilitățile specifice necesare construirii relației pe care și-o doresc cu copilul lor, într-un mod construirii relației pe care și-o doresc cu copilul lor, într-un mod conștient și voluntar.
Un volum cu multe informații utile despre educație și asistență psihologică, recomand în mod special, părinților.
„Cuvântul care mi-ar descrie cel mai bine copilăria este acasă. Acasă, lângă părinții mei, unde am trecut împreună prin bune și rele, unde am avut zile bune și zile mai puțin bune, unde am crescut, unde am fost educată și sunt mândră de educația primită, unde m-am jucat de dimineață până seară cu prietenii mei…”
„Bunătatea sufletească și respectul sunt două valori după care îmi ghidez viața. Îmi place să ajut pe cine pot, nu doar familia, îmi place să ofer bunătate și, totodată, să respect și, la rândul meu mi-aș dori să fiu la fel de respectată. Respectul joacă un rol important în viața de zi cu zi și ne ajută să clădim relații interumane bazate pe acest aspect.”
„Traumele din copilărie ale genitorilor, nerezolvate la vreme, reprezintă un teribil element perturbator pentru copilăria și viitoarea viață de adult a celor mici. Incidența tot mai accentuată a familiilor disfuncționale face tot mai rar valabil adevărul: „Din familii rele ies copii buni” (însă cu o dublă condiție, echilibrul și selectivitatea dovedite de copil). Desigur, teoreticienii și practicienii avertizează și „repară”, colaborează și se luptă cu varii ipostaze ale ignoranței și stricăciunilor avându-i ca autori pe părinți. Nu-i deajuns. Nu-i mereu la timp. Nu e pentru „toată lumea” copiilor afectați. Nu e cu asumarea și sprijinul tuturor părinților. Nu e, în toată clipa, cu toate resursele (profesioniști, instrumente, bani) trebuincioase celor mai bune terapii și rezultate. Din păcate, în lumea reală, atât de multe nu se pot!” Conf. univ. dr. Ștefania Bejan, Universitatea “Al. I. Cuza” din Iași
„Mind Power=Subconștientul poate totul”/Kenoe, John, 2021
Din carte poți învăța: Cum să-ți valorifici puterile minții; Cum să-ți sporești creativitatea; Cum să-ți interpretezi visele; Cum să folosești cu succes tehnici de vizualizare; Cum să-ți îmbunătățești imaginea de sine; Cum să-ți dezvolți conștiința prosperității; Cum să construiești și să menții relații împlinite…
„Relaxează-te și umple-ți mintea cu încredere și speranță că vei primi răspunsul corect. Amintește-ți, speranța și încrederea nu sunt doar atitudini, ci și vibrații de energie. Aceste vibrații vor atrage soluțiile și răspunsurile potrivite la fel cum un magnet atrage metalul. O minte care vibrează, crezând că răspunsurile se îndreaptă spre ea în mod natural, atrage acele răspunsuri…”
„…Când doctorii au administrat un placebo, având impresia că era morfină, efectul acestuia asupra pacienților a crescut. Când doctorii credeau că morfina pe care o administrau era un placebo, efectul ei asupra pacienților scădea. Evident ceea ce credeau doctorii a influențat rezultatele la fel de mult ca ceea ce credeau pacienții. Dar cum se poate una ca asta? Cum ceea ce crede un doctor poate influența asupra pacientului? Oare nu contează doar ceea ce gândește pacientul?”
„Vorbește-i subconștientului tău cu încredere, repetând mereu ceea ce îți dorești să facă acesta, dar formulează în așa fel, de parcă subconștientul deja face acel lucru. „Subconțtientul meu îmi oferă acum…” Repetă-ți asta de cel puțin 10 ori, simțind că procesul este deja în mișcare.”
Gândurile sunt semințe care sunt semănate în mod constant. Așa cum semințele de grâu produc grâu, conținutul gândurilor tale va avea un efect în viața ta. Vei culege ceea ce vei semăna. Mintea ta conștientă este precum grădinarul care are grijă de pământ. Este responsabilitatea ta să alegi cu înțelepciune ceea ce ajunge în grădina interioară – subconștientul tău. Pentru majoritatea, rolul nostru de grădinar nu a fost niciodată explicat. Neștiind acest rol, am permis semințelor de toate tipurile, și bune, și rele, să pătrundă în subconștientul nostru.
JOHN KEHOE, autor, profesor și filantrop. De peste 40 de ani îi învață pe oameni puterile uluitoare ale minții. El și-a dezvoltat pentru prima dată programul Mind Power în 1978, după un timp petrecut singur în pădurile din nord-vestul Pacificului. Pe parcursul carierei sale, a ținut seminare în fața a sute de mii de oameni din întreaga lume și a fost consultant pentru numeroase companii, printre care DeBeers și Mobil Oil.
„Noi ne creăm propria realitate. Odată ce înțelegi că subconștientul tău îți va aduce ceea ce dorești și începi să lucrezi zilnic pentru a proiecta gânduri și imagini despre ceea ce vrei, lucruri uluitoare vor începe să ți se întâmple. Și nu este vorba de noroc. Pur și simplu, subconștientul lucrează cu mintea ta conștientă și îți aduce oamenii și circumstanțele de care ai nevoie pentru a-ți atinge obiectivele.”
„Iluzia fericirii. O izbăvire terapeutică”/ Furtună, Dorian, 2020
Chiar dacă omul crede că fericirea e posibilă, cea mai impardonabilă greșeală e să o caute, să încerce să o dobândească prin acțiuni orientate spre fericire. Studiile de specialitate au dat un verdict clar: căutarea intenționată a fericirii poate fi autodistructivă pentru individ… Mai întâi, pentru că oamenii au o închipuire eronată despre ce este fericirea și adeseori urmează rețete și sfaturi inadecvate.
„Iluzia fericirii” – E o carte de filosofie, o filosofie de tip nou, impregnată cu studii științifice, cu referințe la cercetările sociologice, psihologice și antropologice. E o lucrare care invită la reflecții, iar tema fericirii e doar un prilej să ne implicăm într-un exercițiu filosofic și de gândire critică, să ne punem mintea în mișcare și să încercăm să privim dincolo de clișeele de care abundă lumea.
„Nu cumva fericirea unora constă în nefericirea altora? „E o lege a logicii: când cineva câstigă, un altcineva pierde. Orice câștig e pe contul cuiva, numai pierderea e pe cont propriu”, scria Victor Teleucă. Dar cu fericirea cum stau lucrurile?”
„Nu e nimic rău în proiectarea speranțelor pentru viitor, dar e mai bine când învățăm să tolerăm eșecul, când de mici suntem vaccinați psihologic, față de maladiile spiritului, față de rateurile sorții”
Tomas Hobbes:„Orice bucurie intimă și orice veselie provin din faptul că există oameni în comparație cu care ne putem simți plini de măreție”
Autorul: „Nu vă creați valori eronate și așteptări dezamăgitoare. Faptul că toată lumea aspiră la fericire dovedește că idealul fericirii e cel mai neîmplinit. De ce mai insistăm dar cu această isterie a fericirii, dacă rezultatul e defectuos? Răspândind iluzia fericirii, răspândim depresia, chiar dacă avem bune intenții. Noi trăim în secolul cu cele mai multe cărți despre fericire pe cap de depresiv; aceasta e cam tot ce a dobândit cultul fericirii deocamdată.”
„Uhu: Ghid de reeducare a părinților”/Hadârcă, Ionela, 2021
Educația cu blândețe a copiilor, dar și a părinților care au înțeles că se poate și altfel, fără abuzuri și umilințe, care caută să se vindece și să ofere generațiilor viitoare un început curat, bazat pe cooperare și respect, este motivul pentru care autoarea Ionela Hadârcă a realizat cărți care ne oferă soluții și idei care vor ajuta părinților să aibă o relație armonioasă cu copiii lor, cu partenerii și cu ceilalți adulți. Dar, și invers. Părinții care au înțeles cartea vor face și copiii lor să înțeleagă, doar să nu lipsească dorința… De a trăi și educa normal.
„…nu înțeleg de ce, la oameni, părinții îi întreabă pe copii ce vor, dacă, oricum, nu le respectă alegerile.”
„Noi, bufnițele, care suntem… știi tu… mai suntem și foarte serioase. Poate datorită faptului că am fost recunoscute drept simbol al înțelepciunii, nu ne maimuțărim niciodată în acest fel. Din ziua în care puii ies din ou, noi vorbim cu ei dela egal la egal. Fără a face mutre și a schimonosi cuvintele…”
„La bufnițe nu există cuvântul „alintat”. Poate din cauză că noi nu purtăm puii în burtă. La noi mama-buhnă clocește ouăle 28-35 de zile, duă care se îndepărtează de cuib doar pentru câteva minute, ca să le aducă micuților de-ale gurii. Cât sunt mici le aduce viermișori sau le rupe bucățele de carne. Când ies din ou, puii noștri au capul mare, ochii bulbucați, picioarele slabe și lungi, iar corpul – acoperit cu puf cenușiu. Ei șin ciocul mereu deschis în așteptarea hranei și scot niște sunete stridente. Sunt încredibil de frumoși, deși niciun animal din pădure nu este de acord cu aceasta. Ca să devină și mai frumoși, mama-bufniță îi cuprinde întruna, îi sărută și le repetă că sunt minunați. Cu timpul ei înșiși cred asta și se trasnformă în creaturile splendide (și modeste) pe care le cunoști.”
„De obicei, adulții consideră că au întotdeauna dreptate. Ei știu ce este mai bine pentru cei maici. Îi învață permanent câte ceva și le fac o sumedenie de observații. De asemenea, părinții mai întotdeauna întârzie undeva. Deseori merg înaintea copiilor, le spun întruna să grăbească pasul, să se îmbrace mai iute și să mănânce mai repede. Asta se întâmplă până când copiii cresc, apoi, brusc, toate grijile părinților dispar și acesștia se pun pe așteptat. Atunci copiii sunt deja mari și mereu grăbiți. Și iarăși nu au timp pentru alții.”
Uhu Ciuf-de-Pădure, o bufniță înțeleaptă (și foarte modestă), își petrece timpul comparând viața familiei sale – formată din soție, doi pui și bunicii – cu cea a familiei Tartinescu, care locuiește în blocul de lângă pădure și astfel trage cele mai înțelepte și neașteptate concluzii despre cum își educă părinții copiii. Dar cine a spus că doar părinții și bunicii sunt cei care îi pot educa pe copii? Uneori, e posibil (ba chiar trebuie) să fie invers! Savurați o lectură de seară, în timpul căreia veți afla și părerea celor mici despre lucrurile pe care credeți că nu le observă.
Autoarea: „Nu e o dizabilitate națională, e o trăsătură caracteristică a părinților de pretutindeni, care apelează la ipocrizie, neconsiderându-se vinovați (ca și în cazul mitei la care recurgem, liniștindu-ne că altfel nu era chip, și că noi, de fapt, nu suntem oameni răi). Sună înfricoșător, dar conținutul e destul de cruțător. Dar nu vreau să stric surpriza.”
„Copilul înțelept”/ Silvestru, Aurelian, 2022
Înțelepte expresii, cu lecții și învățăminte – povești de viață, majoritatea adaptate din operele clasice.
„Așa și a murit – o simplă orătanie. Pentru că asta se credea. Pentru că nimeni niciodată nu i-a spus că este vultur.”
„Adevărul trebuie să invingă, indiferent cine pierde”, glăsuiește un proverb oriental. Dar cine mai mult decât omul care dorește să facă bine și nu știe cum?”
Vă imaginați, ca Dumnezeu să întârzie la o întânire? Dar iată că în povestea „Călugării” – Creatorul „un pic transpirat și cu veșmintele stropite de noroi. – Iertați-Mă că am întârziat, le-a zis, dar am întânit în cale un țăran cu carul împotmolit, în glod și l-am ajutat să iasă din încurcătură…”
„Când Dumnezeu spune ceva, întregul Univers i se supune!”
Scrisă simplu, mai ales, pe înțelesul copiilor, volumul este recomandat, în special acestei categorii pentru dezvoltare personală!
„Ultimul cuvânt în istorie aparține copiilor. A investi în ei înseamnă a investi în viitor, în speranța că vom avea o bătrânețe liniștită și asigurată.” „Cel ce deschide o școală închide o temniță” – Voctor Hugo. Iar cel care adună copii orfani în ea închide și o parte din infern!
Moni Stănilă:„O carte extrem de utilă pentru orele de dirigenție sau pentru serile de lectură de acasă, care ar putea înlocui cu mult succes timpul pierdut la calculator su televizor”
„Muzica: Descifrarea tainei”/Gagim, Ion, 2021
Sunt știute efectele miraculoase pe care le are muzica asupra plantelor sau animalelor, iar în acest volum autorul este tot mai interesat de impactul pe care îl are ea asupra creierului uman. În mod surprinzător, specialiștii au descoperit că muzica ne ajută mult mai mult decât credem. Ion Gagim a realizat într-un format special interviuri cu personalități care ne dovedesc acest impact asupra noastră…
Autorul ne descoperă – Talentul de asculta; Tăcerea dintre sunete; Muzica vorbește despre …muzică?; Lumea în care ar trebui să trăim; Armonia spiritului; Viețuire fără muzică; Magia artei de a cânta; Dumnezeu ne vorbește în limbajul muzicii; Existență în Lumină; În fața eternității; etc.
Este cuprinsul volumului muzical, și avem rare cărți bune în acest domeniu. Personalități, mari muzicieni, operele lor, interviuri, impresii din viață, multă fiolzofie și psihologie totodată audiind muzica lor.. Muzica ne învață a trăi pe aripile ei melodioase și inspirătoare… Și autorul ne ghidează în lumea ei particulară inclusiv zborul ei spiritual.
De vorbă cu melomanul sub formă de dialog, între ghid sau îndrumător, iubitorii de muzică vor pătrunde în tainele ei. – Câteva fragmente care ne pun pe gânduri, ne insuflă importanța expresiilor ale personalităților pomeniți de autor:
„Vorbind despre necesitatea de a învăța să ascultăm și să înțelegem muzica, mă refer la muzica „clasică”… Bach, Mozart, Beethoven, Schubert, Chopin, Brahms, Ceaikovski, Rachmaninov, ș.a. … Muzica lor are multiple semnificații și fiecare din noi poate desluși în ea un sens anume. Pentru că muzica, adresându-se tuturor, se adresează, de fapt, sufletului fiecăruia dintre noi în parte.”
„În general, dacă e să vorbim despre ascultătorul de muzică, trebuie să spunem că acesta are un statut aparte. Există acest termen special pentru iubitorii de muzică – meloman. Dacă cineva n-a putut deveni, din anumite considerente, un talentat compozitor sau un talentat interpret de muzică… atunci poate deveni un talentat ascultător de muzică…”
„…există ceva comun, ceva care determină esența muzicii unui sau altui compozitor. Rahmaninov este un compozitor rus, și muzica sa exprimă spiritul acestui popor. Desigur, sub aspectul culturii, al gândirii, filosofiei și al spiritului rus, și nu sub aspecte cu totul străine muzicii – politic, ideologic etc… În același timp opera sa a devenit o muzică universală.”; „…Rahmaninov (discipolul lui Ceaicovski) este un îndepărtat strănepot al lui Ștefan cel Mare…”;
„Există vreo altă creație muzicală, oare, care ar zdruncina trăirea și conștiința noastră atât de puternic ca „Simfonia a cincea” sau o altă care ar pătrunde atât de profund în sufletul nostru, cum este „Sonata lunii”?”
Ca persoană cu deficiențe de auz din copilărie, nu sunt de acord cu autorul referitor la persoanele care nu aud muzica: „Copiii cu deficiențe de auz rămân mult mai mult în urmă în dezvoltarea lor intelectuală decât copiii cu deficiențe de văz.” De fapt, muzica și cititul m-au creat ca personalitate… cu intelect, – ascultând zilnic muzica, mi-am perfectat auzul prin melodii de suflet, chiar dacă nu aud sunetele cu litere sonore și nu deslușesc toate cuvintele în discuții, melodiile lente (nu Rock) sunt eficiente. Confirm că persoanele hipoacuzice sunt dansatori minunați pentru că simt ritmul muzical. O persoană care aude normal, cred că nu va înțelege și… nu are dreptul să răspândească ce au spus alți înțelepți cu auzul lor perfect despre cei care nu aud. Altceva e omul care aude, dar e orb, poate fi mai inteligent, dar nu poți insista că omul surd e mai prost dacă nu aude normal muzica: Totul se învață, la fel ca micuțul pășind primii lui pași… Ascultând timp îndelungat muzica, un surd poate și să o creeze, exemplu viu fiind clasicul Mozart… Ceea ce confirmă și fraza evidențiată mai jos /SV/
„Orice muzică, oricum am caracteriza-o, rămâne a fi… muzică, adică este mai mult decât ar putea mintea noastră să cuprindă și să exprime în cuvinte. Muzica depășește chiar genul în care este scrisă. Citim în cărțile de specialitate, și nu numai, despre creația unui sau altui compozitor care este definită, comentată, apreciată diferit, iar în multe cazuri discutată în contradictoriu chiar de specialiști...” Incluziunea socială și dezinstituționalizarea elevilor cu nevoi speciale presupune ca toți școlarii să locuiască și să studieze într-un mediu comun, unde să le fie respectate drepturile.
Practicarea muzicii clasice este recomandată tuturor categoriilor de vârstă, fiindcă are numeroase beneficii asupra corpului și creierului uman. Depresia, de exemplu, dincolo de tratamentul medicamentos sau terapeutic, care poate fi recomandat în anumite cazuri, există această terapie prin muzică, pe care o poți folosi pentru a ameliora simptomele sau pentru a preveni instalarea episoadelor depresive.
Recomand cartea pentru a acumula mai multă informație utilă și melomanilor.
„#Femeia de la poarta închisorii”/ Rusu, Ileana,2022
Romanul Ilenei Rusu este genul de carte care atinge subiecte cât se poate de serioase. Abundă în informaţii pretioase despre sufletul unei femei, despre multiplele straturi ale societăţii moldave, despre cauzele sociale, psihologice, sau despre femeile care îndeamnă în apărarea drepturilor omului. Este despre o femeie, care alege să trăiască o experiență destul de dură și se căsătorește cu un deținut. O altă linie de subiect sunt părinții eroinei Margo – tata care a făcut 10 ani de închisoare în regimul sovietic, și mama, care l-a așteptat, fiindu-i cea mai fidelă soție. Romanul conține scene erotice, contraversate de unii cititori. Alții se regăsesc în viaţa zbuciumată a eroinei care trece printr-o copilărie plină de tragism. Aluzii, pline de sens, autoironie, sarcasm, și din nou crimă…
„Toate discuțiile aveau menirea să umple golul unui eșalon de creieri spălați și clătiți în câteva ape tulburi. Una peste alta, oamenii din sat erau harnici, cu palmele bătătorite, uneori săritori la nevoie, altădată, în momente de luciditate spirituală, chiar darnici și blânzi. Însă cum una nu exclude pe alta, majoritatea se scălda într-o dedublare prozaică, stagnată din generații în gânduri plate și, scuzați tautologia, negândite chiar.”
Noul volum autobiografic, desigur, nu pentru toți e la înălţimea așteptărilor. De data aceasta, Ileana Rusu, care este și jurnaliastă, reușește să îmbine talentul de povestitoare, capacitatea de a crea un spaţiu securizant pentru cititorii ei. Este același spaţiu în care domnesc empatia și toleranţa și unde ar fi binevenite femeile să caute adăpost cu înțelegere…
„Romanul cu mențiunea 16+ are mai multe mesaje, dar cel mai important e că iertarea cheamă noi păcate. Și da, o oarecare doză de prostie are fiecare în viața sa, așa cum a avut și Margo și care a costat-o prea mult. Apoi, la pușcărie se ascund, deloc paradoxal, cele mai iscusite minți de escroci. Știți câte femei le-au căzut în plasă? Nici eu, dar cred că foarte multe. – spune autoarea despre cartea sa. – Recomand lectura tuturor femeilor rătăcite în iubiri oarbe, dar și celor care știu deja ce vor de la viață. Cartea se potrivește și bărbaților curajoși, care vor să pătrundă în lumea unei femei colorate, dezinvolte și dezinhibate.” Romanul autoarea l-a scris un an de zile, în pandemie, după ce a trecut prin Covid:„ Uneori nășteam cuvinte și plângeam, pentru că romanul este unul autobiografic, dar cu foarte multă ficțiune.”
#Top_carti, Recenzii de Svetlana Vizitiu,
Impresii din viata si carti blog. 2022, septembrie
Alte surse ca recomandare de carte din fondul BM B.P.Hasdeu:
La tine vin prin roua dimineții,/Sunt rugaciunea, tu îmi eşti altar/Sfințindu-ne-n mirajele din ceruri/Prin constelații fără de hotar… /din „Lumina din umbră”, Iurie Brașoveanu/
Iurie Brasoveanu, pictand icoana
Muza mea: Eu știu, a fost Război în Cer/Și muza mea e greu rănită./Cum să renasc eu din blestem/Când aripa mi-i doborâtă? / O, Doamne, vreau cu Pacea Ta/Să ungi aripa mea rănită,/Presoară liniștea din Cer/Pe fruntea mea cea obosită. / Și aud un glas:/“Fii liniștit,/Cel care-mi ceri azi îndurare,/Eu pun hotar între blestem/Și între a Cerului iertare. / În gândul tău înălțător/Cobor scântei de lumânare,/Iar muzei tale îi dau Eu/Un Cer întreg fără hotare…” Iurie Brașoveanu
Greu de spus cine-i Iurie Brașoveanu în „primul cap” – artist plastic sau poet? „Mama a fost toată viața profesoară de limba și literatura română, dar la începuturi a predat și ore de desen, ea mi-a fost prima îndrumătoare. Mulțumesc părinților pentru susținere, că nu mi-au interzis să pictez pe butoaiele din beci, pe poartă, pereții din casă și tot ce-mi stătea în cale. Voiam să devin pictor și pasiunea mea a pornit din casa părintească.”
Arta mereu a entuziasmat imaginația scriitorilor. Maestrul scrie inspirat de oameni si natură, dar mai ales, de Creatorul lor. Talentul său literar a ajuns să fie apreciat după pânzele sale faimoase / volumul cu poeme „Mai sus de umbra durerii”/. Ultimul timp, creează și în relief, portrete în tehnică specială, punctate cu tuș, peniță, dar și pigment japonez. Aplică această tehnică la ilustrații pentru Antologii și Enciclopedii (Gala Poeziei „Șapte inimiRomânia”) cu sute de scriitori autohtoni, și pentru volumele aparte ale autorilor de proză sau vers. Combinând grafica și poezia, creează o formă impresionantă de artă apreciată la justă valoare de experții în domeniu, dar Iurie creează în așa mod și pentru a fi înțeles de generații, nu doar de contemporanii lui. „Toate-s trecătoare, iar oamenii sunt obișnuiți să se arunce după modă.Aprecierile vin mereu la justa valoare de la generațiile următoare. Ce a fost actual acum 200 de ani, noi n-am știut. Ce va fi „actual” cu 200 după noi, va fi pentru timpurile lor, nu ale noastre. Generații noi în care vor fi și experți, dar și oamenii care vor aprecia lucrurile mult mai clar. Vor aprecia cu sufletul, nu cu invidia.”
Maestrul pictează cu ulei, acril, orice pentru a stăpâni destul de profesionist albumele cu icoane sau peisaje, e și portretist talentat. – „Mă inspir din mine însumi. Eu mereu îmi ilustrez stările sufletești.”
Îi plac, în special, momentele în care pictează sub sunetele de vânt, ale stropilor de ploaie, atunci și operele lui, crede el, sunt mai reușite. „Mi-i viața năpădită de ploaia tristă-a zării / Și cad din nori fiorii pe tâmplele visării...” (din „Mi-i viața”)
Pânzele și versurile create le adună în materialul care poate folosit la orice publicație. Nu a imbinat nimic întâmplător, poezia merge separat, la fel și pictura, și cu același succes combină grafica lui cu creațiile scriitorilor româno-basarabeni. Opera lui e influențată de univers în ansamblu. Nu reacționează la ce se discută pe internet; este rezervat, dar stăpân pe sine: „Nu se dau oamenilor din tainele sufletești”.
„Pasiunea pentru pictură vine din străbunei sau răstrăbunei... E genetic. O răstrăbunică de-a mea a fost pictoră bisericească, fiică de Preot. Ouăle pascale le picta cu o măiestrie deosebită. Altă mătușă e Pictoră Emerită în Ucraina, lectoră universitară (facultatea de pictură), o verișoară e ceramistă aici in Moldova, o altă verișoara – sculptoră în Rusia. Totul a început încă din frageda copilărie, de la poemele lui M. Eminescu. Uneori făceam culori din stoarcerea plantelor, pictam totul ce-mi stătea în cale, până și pereții în casă, si butoaiele în beci… dar sunt recunoscător și mulțumesc părinților care mereu m – au susținut. Datorită mamei si tatei, am devenit pictor, apa la rădăcini am avut-o de la ei. Mai mult inspirație e de la Cer, din aer, de la natură. Mă inspiră Opera lui Eminescu. Dar când pictez sau fac grafică eu, deseori, îmi vorbesc mie însumi… Îmi ilustrez sufletul, e totul ce vine din interior. Pun suflet în fiecare lucrare.”
Prin pânzele Maestrului Iurie Brașoveanu – realizezi brusc că viața este nesfârșită, și lumea noastră pare dreaptă și frumoasă. Imaginea artistului plastic se bazează în special pe icoanele cu îngerii sfinți, ale cărora chipuri bisericești le pictează cu atâta măiestrie. După ce aplică culorile, la fel de provocător… este îndemnul la credință. Ca și în poezie, înșiră nu predici, nu instrucțiuni, – o rugă la Bunul Dumnezeu. „O, toate-s trecătoare, și zâmbete, și ură,/ Tu crucea ta o du, căci e-o credință pură./ Durerea te-a ajuns, cu prăbușirea serii,/Dar tu n-ai lunecat în gropile căderii” („Mi-i viața”)
Si dragoste nemărginită pentru femeia iubită – „să aprind acea luminare de neuitare a chipului dispărut la neguri abisale”. Sunt creații ce înregistrează temerile și speranțele marelui artist plastic. Expune lumea interioară, dar nu toți înțeleg atitudinea, unii văd doar chip sau culoarea aplicată și mai mult nimic. Iar poezia maestrului este caracterizată de metafore îndrăznețe, limbaj simplu și structură figurativă, cu mesaj pătrunzător. Uneori nostalgic, trist… Iurie Brașoveanu scrie și pictează – de-a lungul întregii sale vieți creative. E foarte serios, și plin de întrebări metafizice. Teoretic poetul surprinde și fixează ceva evaziv, pentru că fiecare poet și pictor de icoane – simte și exprimă ceva mai flexibil ca gândul, dar când realizezi în ce ai pătruns, se dovedește a fi ea „Dragostea”. Nu puf, ci o saltea cu pernă grea de dureri pentru persoană pierdută în timp…
„Prea greu Pământu-și poartă suflarea sa de patimi,/ Doar Cerul are zborul pe-aripa sa de lacrimi/Și mă scufund în valuri de grele insomnii,/Ce rece îmi e fruntea în beznele pustii.” ( din „Insomnie”)
Personalitatea și creativitatea pictorului coincid în sensul că tot ceea ce Iurie Brașoveanu creează, – trece cumva prin el însuși, gândește și retrăiește, se implică în tot ce reprezentă imaginea vieții. Orice operă de artă poartă amprenta personalității creatorului ei. Prin natura și originalitatea operelor, deja se poate recunoaște autorul, pentru că arta lui a devenit nu doar o expresie a sufletului lui, ci și o reflectare a lumii obiective în versalitatea și relațiile sale diverse, un tablou amplu al vieții, modelul său în ansamblu.
„Părinții mei au fost cei care m-au marcat, dar am avut norocul să învăț în clasa profesorului Gheorghe Gorun, de la Școala de Arte din orașul Sângerei. Grație cunoștințelor acumulate în clasa experimentatului profesor și pictor, am învățat să iubesc natura, să iubesc oamenii, să-l iubesc pe Dumnezeu. Alături de el am reușit să-mi identific propria manieră de a lucra cu pensula, cum să așez culoarea pe pânză, cum să concep o nouă lucrare. Pornind de la o pată de culoare, păstrând gama, echilibrul, inventând compoziția lucrării, până la urmă am reușit să obțin realități artistice. Or, locul de proveniență este principalul „motor” al unei cariere artistice de succes. Am acumulat cunoștințe și o bună experiență de la distinsul profesor și pictor Gheorghe Gorun, pentru că el eliminase culorile de pe pământ și ajunsese să picteze spectral, cu culorile curcubeului, amplificând și exaltând fiecare culoare, care trebuia să fie curată și amplă. Îmi place opera lui Michelangelo, Rembrandt, Repin și Brâncuși. Averea pictorilor e sacrificiul în creație, iar profitul în meserie e mai mult satisfacția sufletească și urmele ce le lași după tine.”
Tângește după anii de studii, atunci când învăța la Colegiul Republican de Arte Plastice „I.E.Repin”/ actual, Alexandru Plămădeală/. Și-a apărat diploma în 1981. Primul său tablou a fost „Prima arătură a primului tractor în Republica Moldova”: „În prim plan un bătrân semi-aplecat ține în pumni pământul proaspăt arat, pentru a realiza acest personaj, mi-a pozat chiar bunelul meu Ion. Răscolesc amintirile și realizez că trecutul mai trăiește în prezentul meu.”
Creativitatea autentică a autorului Iurie Brașoveanu poartă adevăr și frumusețe, și mai multă bunătate. Experiența de viață l-a marcat și prin nedreptăți, nu-i întotdeauna doar pictor, este Om, și foarte inteligent. Trăiește printre oameni, absoarbe destine, le trece pe imagini, grafică, culori… Și, diferă de ei prin emoții închise. Nu admite implicarea cuiva în viața personală, de aceea prezintă interes nu doar prin creațiile sale plastice. Dacă voi scrie că scrie ingenios, se va supăra… Este și el vulnerabil ca toți oamenii de creație.
Semnificația operei unui artist plastic se dezvăluie pe parcursul timpului, pe deplin doar în istorie: – Are dreptate Maestrul. Este conștient de aceasta, și că treaba pictorilor, a poeților – e să creeze, supunând impulsurilor interioare ale sufletului, chiar dacă ei uneori creează la comandă. Inspirația n-o poți vinde, dar poți dărui un tablou frumos. Iurie Brașoveanu, pictor și scriitor – plin de demnitate personală și profesională, conștient de talentul său, nu se consideră mai sus decât oamenii obișnuiți. Oricât de complexe, contradictorii și dificile ar fi caracterele geniilor veritabili, întotdeauna pentru ei sunt mai importante munca și aprofundarea de sine în arta lor. „Sunt un artist care lucrează pentru libertatea sufletului. Lumea mea-i totul ce vedeți în lucrările mele. E o lume abstractă pe care o văd și o trăiesc doar eu. Mânile mele pictează ceea ce-mi dictează sufletul. Și când fac grafică, sau pictez icoane, trec într-o altă lume… Unde e Liniște și Lumină aparte… Unde sunt eu în crezul meu artistic… Prin artă se declanșează revoluția sublimului, al misterului inepuizabil.”
Artistul trăiește prin artă, iar creativitatea este dominantă a personalitații sale. Orice altceva ar fi fost secundar și tranzitoriu, dacă nu ar fi pierderea persoanelor dragi… Viața continuă.
Ca artist plastic, Maestrul Iurie Brașoveanu interacționează cu mai multe curente moderne, creând opere de artă unice, ce îmbină simbolismul și expresionismul până la experimente îndrăznețe cu diferite stiluri și tehnici, ulterior perfecționând și grafica portretistică învăluită cu fanteziile surprinzătoare caracteristice modelului din fața lui. Întrucât interesul lui pentru arte plastice s-a născut devreme, același lucru s-a întâmplat și cu picturile sale ulterior.
Din amintiri: La șase ani, mama l-a luat pe micul Iurie într-o excursie la Muzeul Național de Artă de pe Ștefan cel Mare, villa Herța. Au întrat, ținându-se de mână. Ghidul povestea ceva despre istoria artelor, brusc văzu copilul și voi să o facă pe înțeleptul: cică, un copil nu are ce căuta într-un grup pentru maturi, căci sunt tablouri serioase ale marilor maestri, pe care sunt redate nuduri, iar pentru copil se va găsi ceva mai util afară – floricele și fluturași. Atunci mama i-a spus că poate achita un alt bilet pentru maturi „numai, vă rog, să-l lăsați să vadă și el tablourile. Că l-am adus la muzeu să vadă opera de artă. Fluturașii și floricele le vede acasă.”
Excursia, desigur că l-a marcat pentru întreagă viață…
Se spune că Dumnezeu mișcă mâna pictorului de icoane. Opera pictorului Brașoveanu a treptat iconografia basarabeană în rândurile celor mai impresionante realizări ale culturii naționale, cât și mondiale. A pictat în biserici, în temple europene. Ce înseamnă a picta icoane? Fețele sfinților, trăsăturile biblice, culori mai moi, figuri măiestuoase, tenul cald apropiat culorii trupului. Maestrul a completat imaginile sfinte cu detalii individuale, conturând figurile și pliurile vestimentațiilor, a înseninat clar chipurile clasice și le-a făcut mai vii pe fundalul întunecat sau roșu-maro. Punct cu punct, linii de pensulă cu ulei pe icoanele pe care au apărut trăsături umane realiste. Pictarea catedralelor sunt cele mai monumentale lucrări ale pictorului.
Iurie Brașoveanu prin creația lui a dus faima moldovenilor departe de hotarele ei. Pictează și restaurează opere de artă în Franța, România, Moldova, dar și în Italia, țara în care e stabilit cu traiul de câțiva ani. Opera lui înfrumusețează prestigiosul Salon „Marlboro Classics” din Paris. Lucrări de restaurare precum Villa Rey din Torino, villa de reședință a regelui când Torino era capitala Italiei. Iconostasul bisericii „San Massimo” patriarhatul Moscovei din Torino, 30 de cărți ilustrate ale poeților din Moldova, România, Armenia, Brazilia, Italia, Israel și Cuba, 13 icoane, creație proprie, reproduse în 9 cărți de specialitate italienești, etc. „A te manifesta ca artist peste hotarele țării nu este greu dacă ai în preajmă valoarea creației tale ca călăuză. Urmele care le lași în umbra ta fac un pod de lumină, care te înalță și îți permit să înțelegi rostul aflării tale pe drumul provizoriu….”
El moaie peniţa în culorile trecutului, prezentului, universului, se inspiră din sentimentele de dragoste, din creaţia lui Eminescu. Culorile i se duc după vis. Râde ochiul, privirea ce lasă el în urma liniilor grafice înşirate cu gândul. Adâncul său sufletesc, flămând de frumos ia culoarea pe aripa inspiraţiei şi reuşeşte să creeze asemenea lucrări de grafică, ca acele treizeci – vernisate recent pentru publicul din Moldova. Le priveşti, le contemplezi şi simţi miracolul lor, lumina, culoarea – o revelaţie. Am apreciat că picturile sale sunt zigzaguri de stea. Parfumul timpului în desenul lor devine etern. Artistul recunoşte că este supus acestei meserii prin vis şi prin cuvânt artistic, poetic. Pe cât e mare grafician, asemenea şi poet… Creând, îşi potoleşte zvâcnetul sufletului, virtutea talentului. Când pictează şi crează forme, simte cum se consumă. Fiorul creaţiei îi alimentează trăirea. Rămâi devorat de acest talent, de arta lui – un echilibru perfect în fiecare lucrare. În acest dans al culorilor şi liniilor, el susţine că îl vede… –
„Simbolismul e o Taină. Prin acest miracol, îl oprești pe spectator în fața operei tale, impunându-l să gândească, să mediteze. Doar cine poate vedea Lumina Luceafărului, va simți zborul și arderea din Pasărea Măiastră, roua de lângă rădăcinile copacului împletită în scară, treptele căruia ating cerul, oul – enigmă, inelul fără început și fără sfârșit contopit din apă și pământ, aer și foc…; „Oprește-te, Omule… și privește la Cer, căci ești Simbol al Universului! Am trecut prin circumstanțe atenuante ale vieții care mi-au marcat popasul mai evident prin grafică. Deoarece ea poate conține o combinație de text, ilustrate și culoare, fapt care m-a îndreptat către premeditarea unei selecții. Realizez lucrări în acuarelă, ulei și pastel – pe pânză, lemn sau piatră, dar pe hârtia între alb și negru mă aflu în toate culorile Universului, în care distincția imaginară poate deveni ambiguă. În așa fel creez și combin simboluri, într-o formă reprezentativă de idei și imagini.”
Personalitatea lui Eminescu în picturile artistului plastic:„În toate expoziţiile mele de la Chişinău şi cele din străinătate am abordat în permanenţă tematica eminesciană. Am ilustrat Scrisorile lui Eminescu, poemul „Împărat şi proletar” şi alte lucrări. Nu m-am despărţit niciodată de creaţia eminesciană. Ea mă însoţeşte pretutindeni”; „Cu poezia lui Mihai Eminescu am crescut de mic. Cărțile fiind frumos ilustrate, lăsau impresii plăcute. Au format în subconștient, ca un tandem – colac împletit în două forme, egale ca lungime, greutate și mărime – poezia care pictează, și pictura care scrie. Când scriu poezia e ceea ce-mi dictează sufletul, iar când pictez e autoportretul lui. Arta e naștere, viață și moarte, toate frumos îmbinate cu o trecere dintr-o formă în alta. Conceptul de artă e conceptul de dragoste – un sentiment foarte emoțional în starea de fericire, unde simțul moral și estetic au contopire cu o altă persoană – O DĂRUIRE! Între mine și artă e o dăruire reciprocă. Să credem în Dumnezeu care a creat Universul. EL, care a existat înainte de veacuri și a dăruit frumusețea cosmică pentru oameni. Desenez pe hârtie un punct și o linie, dându-le viață, căci ele sunt mișcare și interval de timp ce merg împreună spre cele veșnice.” /Iurie Braşoveanu/
În aceste clipe, poetul Iurie Brașoveanu finișează un poem cu 101 strofe care va fi publicat ulterior!
Varia personalități despre Iurie Brașoveanu:
Nicolae DABIJA: „Magia artei. Iurie Brașoveanu își învață privitorii să vadă, ca și cum i-ar învăța să citească lumea. Graficele lui te descătușează, îți dau vedere, îți dăruiesc aripi, te fac liber.Pe el nu-l interesează zăpada decât dacă are câțiva corbi pe ea.Nu-l interesează muntele decât dacă vede cel puțin un fir de iarbă răsărind dintre pietre.Nu-l interesează cerul decât dacă are un Dumnezeu în el. O sală cu lucrări de-ale lui emană evlavie, ca o biserică a artei.El nu schimbă lumea, ci o re-inventează. Universul gândit de artist e plin de bunătate, de frumusețe, de echilibru, de perfecțiune.El rescrie cuvintele cu ajutorul liniilor. Care pot spune multe – totul vrea să creadă graficianul – pentru cel care știe să le citească.Încă o dovadă că scrisul și desenatul sunt lucruri diferite. Un exemplu ar fi Picasso din ultimii săi ani de viață, care picta genial, iar când ajungea să-și semneze lucrările, abia dacă găsea cele câteva litere ce-i alcătuiau numele.Literele artistului sunt desene care alcătuiesc concepte filozofice, lieduri muzicale, poeme întinse.În tot ce face Iurie Brașoveanu e un poet, unul care nu se aude, ci care se vede. Poemele lui grafice vorbesc ochilor. Ele se întâmplă sub privirile tale. Plasticianul evadează în propria lui ficțiune. Într-un proces de înzdrăvenire a valorilor, într-un act de reînrădăcinare a sensurilor.Lucrările sunt situate între granițe –, ca o altă Basarabie a spiritului, exilată între ceruri care au murit și bolți care abia se nasc – acestea, precum nisipurile mișcătoare, își schimbă locul, de la o clipă la alta, de la un spațiu la altul, de la un privitor la altul. I le poți vedea cu adevărat doar dacă le porți în tine, doar dacă le aveai în inima ta cu mult înainte de a te întâlni cu ele într-o sală de expoziție, unde încerci nu sentimentul că le vezi, ci acela că le revezi, nu bucuria că le cunoști, ci – că le recunoști.Diderot credea că arta supremă nu poate viețui fără a-și demonstra caracterul uimitor.Mirarea se transmite de la meșter la privitor, care dintr-o persoană care admiră devine o persoană care se miră. De atotputernicia artei, de lumea ei încăpătoare de sensuri, de visul acesteia de a schimba lumea, de a o face mai bună, mai frumoasă și, prin urmare, mai rezistentă.Iurie Brașoveanu – cel mai important grafician basarabean la ora actuală – cucerește sălile de expoziție ale Europei, fiind un călător care își poartă lumea cu sine, un cetățean al Universului imaginat chiar de arta sa.El seamănă cu magicianul Kircher, care, ni se spune, în prezența reginei Christinei a Suediei, ar fi recreat un trandafir, pe care inițial, dându-i foc, l-a prefăcut în cenușă). Iurie Brașoveanu recreează trandafirii noștri incendiați de intemperiile istoriei, redându-le culoarea proaspătă a petalelor, foșnetul blând al frunzelor, mireasma lor cerească.Asistăm la o magie care nu poate să aparțină decât marii arte, cea pe care o profesează Iurie Brașoveanu, acest grafician unic și artist plastic de excepție din Europa de azi.”
Maria Mardare – Fusu: „Aveți Ochiul care vede conținutul sufletului, dar și măiestria de al reda pe chip! Uimitor, nespus de frumos este Grigore Vieru! Admirație!”
Poeta Renata Verejanu:„Orice lucrare a pictorului Iurie Braşoveanu este o metaforă. Este un joc de simboluri cu trecerea unei forme în altă formă. Lucrările lui Iurie Braşoveanu vin din profunzimea poeziei lui Mihai Eminescu.”
Nour Gheorghe: „Pentru „Eminescu-Eternitatea”- Felicitari maestre Iurie Brasoveanu! si pentru cei care nu stiu , va fac cunoscut ca aceasta lucrare deosebita a fost premiata cu Trofeu la Concursul International ,,Univers Romanesc XXL ,,sectiunea Grafica-Pitesti.”
Victoria Rocaciuc: „Autorul recurge la diverse forme de simbol, abordat suprarealist, geometric, cu elemente de abstract. Constituită din mai multe puncte, transparența structurilor sale grafice se asociază cu pictura neoimpresionistă, realizată în tehnica pointelistă.”
Ion Birsanu: „Am fost întotdeauna coplesit de lucrarile, de maiestria, de omenia marelui nostru pictor Iurie Brasoveanu…M-am convins ca el este si un mare poet…Bravo…Va cuprind maiestre, ne mindrim!”
Ludmila Cotoman: „Mai presus de orice, omul poate fi cunoscut prin creaţia lui, în totalitatea ei sau în ce are mai valoros. În lucrarea omului stau – ca o comoară într-o zidire –gândurile lui. Graficianul IURIE BRAŞOVEANU trăieşte retras, dar munceşte pentru om, pentru universul său spiritual. Năzuinţa artistului înseamnă muncă, visarea artistului înseamnă muncă, iar obiectele facerii sunt rezultatul trăirilor sale în faţa vieţii…”
Victor Ciobanu: „Excelența Sa a binevoit să ilustreze și coperta volumului meu de poezii „Iubire împletită-n vers”, apărută în 2019 la tipografia „Tipocart Print”, pentru ce țin să-i mulțumesc frumos încă odată. O perioadă de timp a activat în Torino (Italia) în calitate de grafician, pictor, restaurator de icoane etc., dar niciodată maestrul n-a uitat de părintele său, având grijă de el, chiar aflându-se departe de hotarele Republicii Moldova. Însă, viața mai are și întorsăturile ei, când moartea ne fură persoanele dragi sufletului. Astfel, la 11 decembrie curent (2021), la orele 4 spre dimineață, într-un mesaj scurt bunul meu prieten îmi scrie „A murit tătunea”. Tătunea tot tătune rămâne, chiar dacă copii lui sunt la a doua tinerețe. Și acum, drag prieten, când încă lacrima nu s-a uscat și fumul de tămâie mai persistă în casa părintească, vreau să-mi exprim încă o dată condoleanțele și să-ți amintesc că viața nu s-a terminat, iar noi, în numele copiilor noștri și în amintirea părinților, trebuie s-o continuăm… ”
Date biografice, activități, premii
Iurie Brașoveanu – PROFESOR, ARTIST PLASTIC, POET – Membru Titular al Uniunii Artiștilor Plastici din Rebublica Moldova, Membru al Academiei Mondiale de Literatură, Membru de Onoare ,,Trofeu XXL,,(România), Membru de Onoare în Mişcarea Internatională ,,Poetas del Mundo”(Italia), Membru WAPA-(World Association of Performing Arts), (Organizația Mondială a Artelor Interpretative).
Iurie Brașoveanu s-a născut la: 7 noiembrie 1962, satul Copăceni, raionul Sângerei (județul Bălți) din Republica Moldova. Fiul lui Gheorghe (Ion,Vasile) și Lidia (Gheorghe,Alexei) Brașoveanu (Primul din cei 4 copii ai familiei). A studiat la Şcoala cu clasele I-VIII, (anii 1969-1977) din s.Copăceni. (Gimnaziul Adrian Păunescu). Școala de Arte Plastice pentru copii din or. Sângerei (1975-1977). Colegiul Republican de Arte Plastice „I.E.Repin” (A.Plămădeală).(1977-1981). Studiază la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” (Facultatea de Grafică și Pictură,1984-1989). Fiind profesor de gradul întâi, conducător al reuniunii metodice a profesorilor de arte plastice, timp de 20 de ani (1981-2001), a predat arte plastice la catedra școlilor din or. Sângerei.
În Italia se află din 2001 și activează ca liber profesionist. Face restaurări în renumita ,,VILLA REY”. Vila-reședința regilor, când orașul Torino era capitala Italiei. S-a ocupat în prevalență de pictura iconografică, tablouri religioase și portrete, restaurări de mobilă de anticariat, icoane și tablouri. Semnează cartea proprie de versuri „Mai sus de umbra durerii” în 1997, editura ,,Ruxanda” din Chișinău (Republica Moldova); Semnează volumul ,,TRECUT-AU ANII” 2020,Editura ,,Mușatinia”Roman, Neamț(România).
A editat albumul de portrete ”Oameni iluștri”, dedicat unor personalități ale culturii române. Albumul a apărut în versiune electronică și cuprinde 200 de pagini, în care a inclus 70 de portrete, grafică și versuri din creația sa. ”Este un album de grafică alb-negru, în care sunt toate culorile universului. Aceste două culori simbolizează nașterea și moartea și despart lumina de întuneric. Lucrarea vine ca un recviem pentru cei plecați în eternitate. Aici sunt portretele poeților Mihai Eminescu, Veronica Micle, Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Leonida Lari ș.a. A realizat și multe lucrări de grafică, pictură de șevalet, restaurări și icoane. De asemenea, a restaurat două icoane datate din sec. XVI, care se află la Mănăstirea „Sfânta Maria” din Moncalieri, Italia. În același timp, artistul a participat la toate expozițiile de grup de la Centrul Expozițional ”Constantin Brâncuși”, iar actualmente este prezent cu lucrări în trei expoziții din România. A fost președinte al juriului la secțiunea grafică, la Concursul Internațional de Arte „Trofeu XXL 2021”, ediția a V-a, din București.
AUTOR al lucrărilor de grafică, pentru ilustrarea a 30 cărți de poezie a unor autori din Moldova, România, Italia, Armenia, Brazilia, Izrael și Cuba. (2001-2022). Autor a 13 ICOANE (stil bizantin), PUBLICATE în cărți de specialitate italienești.(2008-2013). GRAFICIAN ,,ASCIOR,, – Asociația pentru Civilizația Ortodoxă (România). ILUSTRATOR la săptămânalul ,,LITERATURA ŞI ARTA”, (Rep.Moldova). MEMBRU și PREŞEDINTE AL JURIULUI la varia CONCURSURI NAȚIONALE și INTERNAȚIONALE. Prezintă numeroase expoziții personale și de grup în Republica Moidova, România, Italia, Turcia, etc. Premiat cu medalii, trofee, diplome și distincții la mai multe Concursuri și Festivaluri Naționale și Internaționale (POEZIE și GRAFICĂ)
Premii și distincții: Premii acordate de săptămânalul „Literatură și Artă” (pentru arte, 2008, 2015; pentru critică, 2013; pentru grafică, 2017); Decorat cu medalia jubiliară „Eparhia Chișinăului – 200 de ani” (acordată de Mitropolitul Chișinăului și al întregii Moldove în semn de recunoștință pentu activitatea sârguincioasă spre binele și întru mărirea Bisericii Ortodoxe din Moldova, 2013); Premiului “Simpatia publicului” (acordat la Expoziția Internațională “Dumnezeu din inima mea”, organizat la mausoleul „Bela Rosin” din Torino, 2014); Diploma de onoare a Galeriei “Elle” (pentru operele expuse, contributul și prestigiul adus galeriei, făcând-o să-i crească faima pe plan cultural, Preganziol , Italia 2016); Diploma de excelență acordată de Biblioteca românească “Grigore Vieru” din Torino (pentru prezentarea critică a artistei Simona Liliana Cumpăratu la Expoziția Personală de Pictură și Grafică „Dincolo de Culori”, 2016); Diploma de excelență acordată de Muzeul Național de Artă al Moldovei (pentru Expoziția Personală de Grafică „Poduri de Dor”, 2017); Diploma de excelență acordată de revista „Orizonturile Bucuriei” (în semn de mulțumire pentru meritele deosebite în promovarea activitatii ASCIOR, pentru creșterea responsabilității naționale, a nivelului cultural și duhovnicesc al societății, 2017); Trofeul “Univers românesc XXL” (la secțiunea Grafică, acordat de Uniunea Artiștilor Plastici din România, Pitești, 2018); Diploma de excelență (sectiunea Grafică, acordat de Academia Olimpică Română, filiala Vâlcea, 2018); Premiul “Centenarul Marii Uniri” (acordat în cadrul Galei Premiilor Uniunii Internaționale a Oamenilor de Creație, ediția I, la secțiunea “Artiști plastici contemporani”, 2018); Premiul “Marele Eminescu” (acordat de Cenaclul “Grai Matern” pentru lucrările sale excepționale expuse la vernisajul expoziției “Eminescu în poezie, cântec și arte plastice”, organizată la Centrul Academic “Mihai Eminescu”, Chișinău, 2019);
Ordinul “Sf. Ierarh Simion Ștefan” (acordat de Biserica ortodoxă autocefală din Republica Moldova și Mitropolia ortodoxă română de stil vechi din Transilvania, pentru păstrarea și promovarea culturii românești, identității naționale și a credinței ortodoxe strămoșești, înmânat în reședința Mitropolotană din Câmpia Turzii de Petru, Mitropolit al Transilvaniei, 2019); Membru Titular UAP R.Moldova. În 2020 devine Laureat al PREMIULUI săptămânalului „Literatura și arta”, a obținut Titlul de merit „Premium”, la Concursul „Eleganța Iubirii” – Creații literare și Artă în imagini, din Montreal, Canada, premiul special la Concursul național „Uniti per la legalita” din Italia, premiul UNU la Concursul Internațional „Elogiul iubirii”, secțiunea grafica și pictura, din România, a fost desemnat „OMUL ANULUI 2020”, la Gala Premiilor de Excelență a Academiei Națiunii Române: „Este rezultatul muncii creative care semnifică recunoștința din partea unui consiliu de personalități de înaltă cultură spirituală, or puțini sunt acum care depășesc invidia și ura, punând pe piedestalul LUMINII – DRAGOSTEA, având curajul, puterea și dorința de a aprecia la justa valoare FRUMUSEȚEA din OM. Cu pietate pentru Excelența Sa, Domnul Valeriu Mocanu – Președintele Academiei Națiunii Române!”
În 2022 – Premiul „Tonitza” la Concursul Internațional „Elogiul Iubirii” (România); Premiul „MICHELANGELO BUONAROTTI”, ca Președinte de Juriu (secțiunea Pictură) la Concursul Internațional de Artă „LA FONTANA DELL AMORE” din Italia.
„Dacă cel de alături nu crede în ceea ce faci, e un păcat nu contra ta, ci contra lui. Dumnezeu care, dacă a pus în tine o sămânță de har, te va întreba, atunci când vei veni în fața Lui, ce-ai făcut cu ceea ce ți-a dat, – ție, mai mult decât altora – iar tu neglijându-l ai comis, așa cred, un păcat care poate fi comparat cu o omucidere a unui copil conceput, căruia nu i-ai dat voie să se nască.”/N. Dabija/
„M-am născut într-o bibliotecă, dar nu una obișnuită, ci una plină de icoane și cărți bisericești. Era biblioteca celui care mi-a fost un exemplu în toate, arhimandritul Serafim Dabija, stareţ al mănăstirii Zloţi. Multe din discuțiile noastre mi-au fost învățături de mare folos în viață, mai cu seamă cele despre credința în Cel de Sus. Părintele este reprezentantul unei generații de sacrificați ai istoriei și cel care mi-a semănat germenele credinței.” A avut o copilărie fericită, pentru că a fost plină cu cărți. Generația lui a fost una foarte norocoasă, luând în considerare faptul că nu avea televizor, internet, dar aveam foarte multe cărți, care i-au ajutat să crească și să nu rătăcească prin istorie. Atunci când a deschis ochii, i-a deschis pe nişte cărţi: cărţi pe sub paturi, cărţi pe sub masă, cărţi, cărţi, cărţi în toată casa bunicilor lui– Ioan şi Ana Dabija – unde a văzut lumina zilei… Nicolae Dabija avea vreo 12 ani când, aflându-se pe o câmpie din preajma satului, o pană a căzut de undeva de sus, la un pas înaintea lui. A ridicat ochii spre cer, dar el era pustiu. Astfel n-a văzut nici o pasăre. S-a aplecat și a cules-o de jos. Și a crezut că e o pană de înger. A mers acasă, a introdus în ombilicul penei o mină de creion și a scris atunci prima lui poezie. Era despre rujă, numele basarabean al trandafirului, de care erau atunci pline grădinile satului: ,,Dintre toate florile pe lume/ numai ruja cel mai mult / o mângâi și-i spun pe nume, / o cuprind și o sărut.// Nu de-atâta că e floare, / mândră floare între flori, / dar că sfânta ei culoare / cea mai vie e în zori.” A fost cel mai fericit atunci când, elev fiind, i s-a arătat Născătoarea de Dumnezeu într-un vis, iar a doua zi a primit la țară, unde se afla, o scrisoare de la publicația „Tinerimea Moldovei” prin care poetul Nicu Stegaru îl anunța că poezia lui „Stele” va fi publicată în numărul următor al ziarului. „De-a lungul zilelor pe care le-am trăit, m-am străduit să fiu vrednic de lumina acelui vis de adolescent, care m-a făcut cel mai fericit.”
Scriitorul Nicolae Dabija a avut un rol important în lupta de renaștere națională din Republica Moldova, a susținut revenirea limbii române la grafia latină și decretarea ei ca limbă oficială în RSS Moldovenească! Aproape jumătate din călătoria lui pe culmile literare, a dedicat-o misiunii de redactor-șef la ziarul „Literatura și Arta”, publicație care a avut un rol important în lupta de renaștere națională la sfârșitul anilor ’80. În timpurile sale bune, săptămânalul depășea tirajul de 260.000 de exemplare. Volumul de debut „Ochiul_al_treilea”, a fost ca un fascicol de lumină intensă în literatură. Cartea a scris-o în 1970, când, fiind exclus din facultate pentru „acțiuni antisovietice” (citea cărți românești și scria pe „ici-acolo” conspectele de student cu alfabet latin), s-a aflat un an de zile în satul de baștină. Deși la apariția volumului din 1975, care a așteptat cinci ani de zile în sertarele editurii, a fost calificat cel mai reușit volum de debut, n-a putut să publice din el nici măcar un singur rând. Apariția lui, care a însemnat și anularea interdicției la semnătură din presă, Dabija a comparat-o cu o descătușare a luminii, ținută sub oboroc.
„Tata a fost un om modest şi n-a suferit niciodată de vedetism. Din contra, considera că fiecare dintre noi îşi are locul lui în viaţă, iar aprecierea trebuie să vină întotdeauna din altă parte. Aşa că nu-i plăcea să iasă în evidenţă, să-şi etaleze meritele (deşi avea multe), ori să adauge la numele lui: poet, academician, scriitor, ziarist, deputat etc. Semna simplu: Nicolae Dabija. Iar dacă se întâmpla să citească vreun articol cu laude la adresa lui, lua pixul şi tăia din el toate cuvintele care i se păreau exagerate, mărturisind că: „Mai bine e să te laude Dumnezeu, decât omul”. /fiica Doina Dabija/
După absolvirea școlii medii, în anul 1966, Nicolae Dabija a fost admis la Facultatea de Ziaristică a Universității de Stat din Chișinău, fiind exmatriculat în anul III pentru activitatea pro-românească: „Unchiul meu, arhimandritul Serafim Dabija, stareţ al mănăstirii Zloţi, înainte de a fi arestat în 1947 şi condamnat la ani grei de Siberie „pentru că a construit o mănăstire în scopuri antisovietice” (aşa scrie în sentinţă), a reuşit să salveze uriaşa bibliotecă mănăstirească. Când am venit la universitatea din Chişinău, am adus cu mine nişte volume din acea bibliotecă: Iorga, Eminescu, Stere, Russo. În ele scria altceva decât ne spuneau profesorii la ore. Nu ştiam pe atunci, copil sosit de la ţară, că există securitate, nici eu, nici grupul de la ziaristică: ne certam cu profesorii, lectorii se temeau de noi, decanul ne ruga să nu punem întrebări la seminare, ne îndemna chiar să nu frecventăm anumite obiecte (istorie, filozofie, ateism), la care se spuneau cele mai multe minciuni. În anul trei, când patru studenţi – subsemnatul, Aurelian Silvestru, Vasile Romanciuc şi Ion Vicol – au fost exmatriculaţi, toată grupa, caz unic în fosta URSS, a scris cerere să plece din universitate. A fost un scandal enorm. Până la urmă, din cei 25 de colegi, 21 au rămas. Azi toţi sunt scriitori, ziarişti, personalităţi binecunoscute în Basarabia. Dar acea lecţie a însemnat mult pentru fiecare dintre noi: am învăţat cum să fim solidari, ca astfel să rezistăm împreună. Am fost restabilit peste un an la facultate, nu la Ziaristică însă, ci la Litere. Dar în acel an, cât am lipsit de la Chişinău, izolat în satul de baştină Codreni, lângă Căinarii lui Mateevici, am scris cartea mea de debut „Ochiul al treilea” şi am citit saci de cărţi, pe care părintele Serafim Dabija mi-i trimitea de la Cernăuţi. Fără acel moment dramatic, biografia mea ar fi fost incompletă, iar experienţa mea de condeier ar fi întârziat. Până la urmă, am ajuns să cred că acea încercare a fost una norocoasă pentru destinul meu ulterior. Cred de atunci că, dacă în viaţă eşti umilit pe nedrept, Dumnezeu numaidecât îţi va trimite o aripă, ca să te ajute să te ridici.”
„Se schimbă doar înălțimile, nu și visurile”. Într-un poem intitulat „Rugă” Dabija afirma despre poezie următoarele:„ Rugă-cântec, rugă-plânset, rugă-blestem (naivă, credulă, nebună) /de aed care speră cu un poem / c-ar putea face lumea mai bună.”
,,Când ești umilit pe nedreptate, atunci Dumnezeu îți trimite o aripă ca să te ridice”
A avut o mare cumpănă, în vara anului 2007 Nicolae Dabija a căzut într-o prăpastie lângă Țâpova: „Această nenorocire s-a întâmplat în ziua de 7 iulie 2007, ora 19. Chiar dacă unii spun că cifra șapte este una norocoasă, pentru mine aceasta a însemnat prăbușirea la fundul unei prăpastii. Căzând de la înălțimea de 9 metri, pot spune că am rămas întâmplător în viață. Totul se datorează Celui de Sus care m-a ajutat să trec peste această încercare. Am simțit că Dumnezeu m-a binecuvântat, astfel după această încercare am publicat cartea ,,Tema pentru acasă”, o biblie a suferinței basarabiene, care este una din cele mai citite cărți. Succesul acestei cărți se datorează în mare parte faptului că am expus experiența unică prin care a trecut neamul nostru și nu am imitat literatura străină. Se spune că, înainte de a muri, omului i se arată filmul vieții sale în câteva fracțiuni de secundă. Eu am văzut acest roman, eroii săi, care parcă încercau să mă ajute în perioada internării mele în spital. Meritul acestei narațiuni este că am putut transforma suferința în fericire.”
Nicolae Dabija despre:
„Prieteniaînsăși e o lecție. De ce? Pentru că Dumnezeu îți dă rudele – bune, rele, pe care le ai – pentru toată viața, pe când prietenii ți-i dă pentru totdeauna. Prieteniile adevărate pot fi numite și transplant de suflet. Nu dorim nimic mai mult decât o revenire la firesc. Suntem o așchie de popor românesc ruptă cu o bucată de țară, în urma înțelegerii dintre cei doi mari tâlhari ai istoriei, Hitler și Stalin, și astfel trebuie să fim înțeleși și de comunitatea internațională, dar și de fiecare dintre noi.”
Despre omenie, omul și natura: „Dimineața e mereu un început, e o alegere de a fi și de a te simți tu… în orașul tău! Chișinăul pentru mine poate fi blând, iubitor și cuceritor doar dimineața, când lumina te cuprinde de la frunte la tălpi, un fel de dimineață permanentă…Căutăm să fim eroi, căutăm să fim vedete, căutăm să avem bunuri materiale, să le facem pe toate pentru a avea ceva în schimb, dar oare ce oferim noi că ni s-a dat viața?! Omul trebuie să poarte natura după el. Omul fără împăcare și dragoste e ca un copac fără ramuri. Cu fiecare ocazie încerc să mă întorc la natură și de fiecare dată când ajung să merg printre firele de iarbă și țărână înțeleg că îndepărtându-ne de noi pierdem ceva esențial, ceva foarte valoros, pierdem Omenia.”
Fericirea: „Predispoziția cuiva de a fi fericit se naște în familie: dacă părinții se iubesc, sunt fericiți, buni la suflet, se susțin reciproc, această energie se transmite și copiilor lor.”, A fi fericit într-un cuplu este simplu. Acolo fericirea vine din respectul pentru celălalt, care înseamnă, în viața de zi cu zi, a-l înțelege și a te face înțeles”.
„Personalitatea lui Nicolae Dabija este asociată, pe bună dreptate, cu prestanta revistă Literatura şi arta condusă de poet din 1986, adică treizeci şi cinci de ani, un adevărat bastion al luptei anticomuniste în ultimii treizeci de ani, cu atâtea merite în trezirea conştiinţei naţionale. Cel pe care-l aşezăm între sfinţii preacuraţi ai poeziei româneşti, Nicolae Dabija, era şi un om al acţiunii, al gesturilor clare şi sincere în social, era, aşa cum spunea cândva Grigore Vieru, ,,cea mai complexă personalitate din Basarabia şi o dovadă că Basarabia n-a murit şi n-are de gând să moară.” /Daniel Corbu/
„Nicolae Dabija este poetul cu cea mai mare popularitate în Basarabia şi unul dintre cei mai citiţi publicişti din Europa. Opera acestui poet circulă în peste 20 de limbi. În revista #Literatura_şi_Arta a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, al cărei arhitect este din anul 1986 i-a adus poetului Dabija o binemeritată reputaţie… Născut într-o cetate asediată, cum este Basarabia, acest poet cu nume de voievod pare să fi fost predestinat de a intui şi exprima în poezie şi publicistică – într-un fel nemaipomenit în cultura românească de după Eminescu – starea de spirit şi aspiraţiile românilor pe care îl reprezintă în scrisul său, într-un stil sofiani, încărcat de revelaţii, specific culturii ortodoxe…”(George Bajenaru, SUA, în „Cuvântul românesc”, Hamilton, Canada, noiembrie, 1998.)
Opere_literare – în luna mai 2020, i-a apărut o carte de proză, pe care a intitulat-o „Prima dragoste e totdeauna ultima”. Timp de o lună pandemică agențiile de difuzare ale cărții au vândut online peste 4000 de exemplare de carte. „Tema pentru acasă” e un roman de dragoste și moarte. În carte, eroii sunt puși în condiții-limită. Ei pierd aproape totul, dar nu-și pierd dragostea unuia pentru celălalt, care le ajută să recupereze totul. Celelalte cărți de proză „Nu vă îndrăgostiți primăvara”. „Te blestem să te îndrăgostești de mine!” și „Prima dragoste e totdeauna ultima” tratează și ele acest sentiment vechi de când lumea și pururi nou – dragostea.”-N.Dabija
Romanul Temă_pentru_acasă – o scriere despre regăsirea de sine, un roman percutant, profund, despre ființarea în timp și spațiu a unui personaj aflat într-o situație tragică, dar prin biografia căruia poate fi recuperată în istorie. „A spune cuiva te iubesc este o invitație la veșnicie.” Scriitorul Dabija reușește să ne transporte în trecutul sovietic prin această poveste de dragoste ce înflorește în acea perioadă dificilă pentru omenire. Mihai Ulmu, învățător în școala din Poiana, este arestat de către soldații sovietici. După arest, acesta este judecat și trimis în Siberia în lagărele de concentrare. Una dintre elevele sale, Maria Răzeșu, este îndrăgostită de Mihai și decide să plece în Rusia și să-l găsească… Pe lângă faptul că ne învaţă ce este dragostea adevărată, Maria şi Mihai reuşesc să ne dea şi o lecţie de viaţă, o lecţie de viaţă şi de moarte. Apropiat de profunzimea ideatică a unor autori precum Dostoievski, Borges sau Bulgakov, poartă marca originală a unui mare prozator de limba romană. „Nu-i înveți pe alții ceea ce vrei, nu-i înveți ceea ce știi, îi înveți ceea ce ești.”- Spune Dabija în roman, apoi: „Memoria e ca un ghem pe care nu mi-ar ajunge nici veșnicia ca să-l depăn până la capăt. Și, dacă m-aș trece eu, copilul meu ar vorbi mai departe ceea ce n-am reușit eu să rostesc într-o viață de om. Iar dacă n-ar reuși nici el- să fiți atenți la ce îngână ierbile din cimitire!”; ” – Pentru că deznădejdea e încă viață, la limita ei dinspre moarte, dincolo de care nu mai urmează nimic, dar e viață totuși, viață încă.” O carte care ne reamintește nouă, basarabenilor, cine suntem, care este istoria noastră ca popor și cui „datorăm” tragedia noastră…
Cartea a ajuns la a patra ediţie şi, conform datelor furnizate de Asociaţia Bibliotecarilor din republică, aceasta „a fost împrumutată de biblioteci de peste 100 000 de ori, find cea mai citită carte de beletristică naţională din ultimii zece ani.” Este o naraţiune despre intelectualitatea basarabeană de după 1940, în care e inclusă şi preoţimea, un roman despre dragoste şi despre deportări. ’’ − Părinte, îl mai întrebă poetul, de ce să ne omoare nişte indivizi doar pentru că nu suntem ca ei?! Mai răi sau mai buni, mai deştepţi sau mai proşti, dar suntem şi noi oameni, avem şi noi ca şi dânşii ochi, urechi, inimă, mâini, picioare, doruri, gânduri, speranţe, disperări.’’ Autorul ştie convingător cum să pună personajele sale să realizeze adevărate meditaţii pe marginea acestui subiect – credinţa în Cel de Sus. Aceste pagini sunt memorabile şi unele care dau romanului Tema pentru acasă o semnifcaţie spirituală unică.”
” – Aici la marginea lumii, între viață și moarte, oamenii nu atât sunt, cât devin alții. Așa cum ființele mușcate de vârcolaci se transformă în vârcolaci, la fel și oamenii slabi, fiind încolțiți de fiare, se transformă de multe ori, la rândul lor, în fiare. Suferința îi unește pe oameni, dar îi și învrăjbește. Dar nu-ți pierde deznădejdea!” /N. Dabija/
Cititorii despre „Temă pentru acasă” – „Mi-a plăcut frumusețea prin care sunt descrise personajele și locurile, dându-le astfel viață. Am sperat la un deznodământ mai fericit, însă precum a fost soarta a sute de mii de români moldoveni – sfârșitul a fost trist, dar demn. Recomand cu drag acest roman! /Ion Bargan/ ;
– „Dabija mi-a intrat în suflet de la prima pagină. Temă pentru acasă e un roman aparent simplu, fără a ieși în evidență prin narațiune, scurt, însă emoționant, mai ales pentru români. Suferințele basarabenilor din anul 1940, când URSS i-a invadat, situația intelectualilor, cărora Dabija le și dedică romanul, trimiși la muncă zilnică în lagăre în Siberia, precum și instalarea fricii într-o Basarabie săracă, însă plină de credință sunt câteva din temele pe care Dabija le abordează. Povestea profesorului de literatură Mihai Ulmu este povestea unui om cult, cu principii și credință, care ajunge în Siberia, unde realizează ce înseamnă cu adevărat să fii om. Aceasta e și tema pe care le-o dă elevilor săi înainte să fie luat de la oră de soldații URSS. Ce înseamnă să fii om cu adevărat? E o artă sau un destin? După mulți ani, profesorul și elevii lui se reîntâlnesc cu răspunsul la această întrebare. Maria Răzeșu este exact femeia basarabeancă care crede în Dumnezeu și în destin, care merge până la capătul lumii în căutarea a ceea ce îi e sortit, care îndură ce îi dă Dumnezeu și e fericită pentru soarta ei. E un personaj deosebit, frumos construit, care te face să te simți mândru de originea ta. Cu o femeie ca Maria până și taigaua siberiană pare un Rai. – Recomand această poveste scurtă, ce surprinde foarte bine esența neamului nostru, apropierea noastră de Dumnezeu și de natură, de artă și de viață. Nu are cum să nu te emoționeze scena în care soldații URSS iau portretul lui Eminescu și îl înlocuiesc cu cel al lui Stalin, iar elevii îl dau jos și îl pun după catedră, sau nunta lui Mihai și a Mariei în taiga, în mijlocul naturii, sau interogatoriul la care a fost supus Mihai în biserică, sau scena finală în care Mihai strigă din nou catalogul” /Ana Stanciu-Dumitrache/
„Romanul „Tema pentru acasă” este în primul rând o satiră a societăţii totalitare, o caricatură a regimului stalinist. Scenele uneori suprarealiste te îngrozesc, dar şi te amuză uneori, tocmai pentru că autorul intenţionat accentuează absurditatea comportamentului uman. Textul este presărat abundent cu expresii aforistice, meditaţii filosofice asupra condiţiei umane. Natura e descrisă într-un registru voit poetic. Cartea merită nota maximă.” /Valentin Eni/
„Te_blestem_să_te_îndrăgostești_de_mine” – un roman sublim, care, prin simpla narare a unei povești de dragoste (im)posibile, reliefează faptul că iubirea este o ciumă de care nu se moare, dar nici nu se trăiește. Un adevărat poem epic, opera lui Dabija dobândește, pe parcurs, un lirism extraordinar, în care visezi, te pierzi și, într-un final, te regăsești. Exact ca-n viață. În roman Nicolae Dabija abordează subiecte dificile și sensibile, lucru care îl obligă pe cititor să se îndrăgostească iremediabil de scriitura sa.
Total diferită de „Tema pentru acasă”, „Te blestem să te îndrăgostești de mine” este o lectură ceva mai ușoară, dar cu aceeași încărcătură emoțională; încapsulează povestea de iubire a cuplului primordial din Basarabia, poveste care este un soi de ac de siguranță, pilon de sprijin pentru ceea ce numim astăzi n-a fost să fie. „Neamul nostru e condamnat să iubească. El nu s-a raportat niciodată la lume, ci a raportat lumea la el.”; „Durerea e unica bucurie a vieții mele. Dacă mă mai doare ceva, înseamnă că încă n-am murit de tot. Voi trăi, Maria!” – din ‘„Te blestem să te îndrăgostești de mine” N. Dabija.
„Dragostea de țară eu aș compara-o cu dragostea de mamă. Vei întâlni de-a lungul vieții tale mame (ale altora) mult mai frumoase, mult mai tinere, mult mai bogate, dar o vei iubi mereu cel mai mult pe una – pe cea care ți-a dat viață.”… „Este foarte important ca unui copil să i se spună o rugăciune. Pe când eram copil, bunica mă învăța să îmi fac cruce, iar tata mă învăța să scriu. Eu am confundat aceste lucruri astfel țin pixul cu trei degete ca și cum m-aș ruga. În felul acesta scrisul pentru mine este ca o rugăciune. Este foarte important ca omul să-l descopere pe Dumnezeu cât mai devreme, pentru că până la urmă, cu toții îl căutăm pe Domnul. Copilul care știe Tatăl Nostru este un copil salvat, care va fi ajutat de Cel de Sus. Spun acest lucru, deoarece recent am ascultat o emisiune la radio în care un copil din România povestea că era în mijlocul mării și s-a scufundat vaporul pe care se afla. Deși nu putea să înoate, a început să spună Tatăl Nostru și în timp ce se zbătea în apă a văzut că a venit spre el o bârnă de care se agățase. Băiatul respectiv spunea că se simte foarte norocos că Cel de Sus i-a transmis o astfel de bârnă care i-a salvat viața.” -„Noțiunea de patriot în Republica Moldova trebuie reinventată. Or, la ora actuală, toți trădătorii de neam, toți vânzătorii de 30 de arginți ai idealurilor naționale, toți cei care conspiră contra poporului moșilor și strămoșilor lor, își zic „patrioți”, afirmând că trădările și lepădările de Neam le fac în numele convingerii lor de patrioți.”… „Patriei mele îi doresc să fie și patria mea și a copiilor copiilor mei, nu doar a celora care vociferează la mitinguri „Maia Maldova!… Republicii Moldova îi doresc să se regăsească în drumul ei către sine, să-și afle locul său pe hărțile lumii în contextul Țării de la care a fost ruptă în 1940, să se debaraseze de ideea marxistă că sărăcia ar fi o virtute, mai ales la nivel statal, să prospere copiii ei – fiicele și fii plecați în lume – revenind Acasă, ca împreună să-și poată clădi Viitorul, unul mai bun, pe care aceștia și-l merită cu prisosință.” – Nicolae Dabija/
Date biografice, referințe și activitatea literară:
Nicolae Dabija /n.15 iulie 1948- 12 martie 2021/ poet, academician, scriitor, ziarist, deputat, – este autor a peste 80 de volume de poezie, proză și eseuri. În ultimul deceniu, Nicolae Dabija a editat trei cărți de proză. Romanul lui „Tema pentru acasă” (2009) a ajuns la cea de-a opta ediție, cu peste 100.000 de exemplare vândute, fiind tradus în mai multe limbi, ceea ce constituie un record pentru o carte de proză românească și apreciat în Franța cu prestigiosul Premiu „Prix de l’ Autre Edition” și care a apărut și în Statele Unite ale Americii.
Nicolae Dabija s-a născut pe 15 iulie 1948 în satul Codreni, raionul Cimișlia. În perioada 1966 – 1972 a studiat în cadrul Universității de Stat din Moldova, Facultatea de Ziaristică. Pe parcursul activității sale profesionale a fost lector la catedra de literatură română a Universității Pedagogice de Stat „Ion Creangă”, lector superior la catedra Știinţele comunicării a Universității Libere Internaționale din Moldova, deputat în Parlamentul Republicii Moldova, preşedinte al Societăţii „Limba noastră cea română”, preşedinte al „Asociaţiei Oamenilor de știinţă, cultură şi artă din Republica Moldova”, vicepreşedinte al „Ligii culturale a românilor de pretutindeni”, preşedinte al „Forului Democrat al Românilor din Republica Moldova” etc.
Numele lui Nicolae DABIJA este legat de istoria celor mai notorii publicații din țară cum ar fi: revista „Nistru” (ulterior „Basarabia”); revista „Orizontul”; săptămânalul „Literatura și Arta”.
A fost distins în anul 1988 cu Premiul de Stat al Republicii Moldova în domeniul literaturii şi artei, iar în 1995 cu Premiul Academiei Române „Mihai Eminescu”. Pentru remarcabila sa operă poetică şi pentru implicarea sa în redeşteptarea spiritualităţii româneşti i s-a acordat în anul 2000 Ordinul Steaua României în grad de Comandor. În anul 2010 Academia de Studii Înalte din România îi acordă titlul de „Honoris Causa” şi titlul onorific de Academician în semn de înaltă preţuire şi respect pentru întreaga activitate; în 2013 obține titlul onorific „Om emerit”, iar în anul 2014 în semn de înaltă preţuire pentru promovarea culturii, limbii şi spiritualității românești i se acordă Ordinul „Meritul cultural” în grad de Mare Ofiţer. Marele Premiu al Festivalului Internațional de Poezie de la Seul (Coreea de Sud) i-a fost acordat în 2020 poetului Nicolae Dabija, Nicolae Dabija este scriitorul român cu cele mai multe premii internaționale, între acestea enumerându-se: Marele Premiu al Festivalului Internațional de Poezie de la Trieste (Italia) în 2014, Marele Premiu „Dulce Maria Loynaz” la Festivalul Internațional de Poezie de la Havana (Cuba) în 2017, Premiile „Sceptrul Poeziei” (Macedonia) în 2015, „Danubius” (Ungaria) în 2018, „Bogdani” (Albania) în 2018, „Giacomo Leopardi” și Premiul pentru Poezie la Festivalul Internațional de Poezie de la Fontana i Liri (Italia) în 2015, Premiul „Lʼamour de la Liberté” (Franjța) în 2018, Premiul Internațional al Literaturii (Coreea de Sud) în 2019 ș.a. La acestea, în acest an se mai adaugă o înaltă distincție: Marele Premiu și medalia de aur ale Festivalului Internațional de Poezie de la Seul (Coreea de Sud), care s-a desfășurat on-line cu peste 300 de participanți din diferite țări ale lumii în perioada 26-27 septembrie 2020. Un juriu format din cinci poeți, profesori universitari de la diverse instituții din Coreea de Sud a decis să-i acorde acest cel mai înalt Premiu literar în valoare de 5000 de dolari pentru „sensurile profunde” ale creației sale, „pentru ineditul metaforei, care „deschide ferestre în zidul cotidianului” (trimitere la distihul poetului „Doru-mi-i de Dumneavoastră / Ca unui zid de o fereastră”, devenit cunoscut în lume. „Prin acordarea acestui Premiu, nu e apreciată doar creația mea, ci și cea a tuturor creatorilor de cultură din Republica Moldova, o țară mică cu istorie milenară”, a menționat în discursul de acceptare a acestui premiu poetul Nicolae Dabija. La ediția din 2019 a Festivalului de Poezie de la Seul, unde a fost prezent, poetului i se acordase Premiul Internațional pentru Literatură, susținând cu această ocazie la Universitatea din Seul conferința „România și Republica Moldova – cele două Corei ale Europei”. În 2020, în cadrul ceremoniei de premiere care s-a desfășurat în orașul Changwon, patria poetului Dal-jin Kim, clasic al literaturii coreene, Nicolae Dabija a rostit on-line un discurs la conferința „Schimburile culturale – ca niște transplanturi de vise”, transmisă și de televiziunile din Coreea de Sud și publicată în presa literară. Nicolae Dabija, PSALM „Nu am, Doamne, nimic, şi-s bogat. Sunt, Doamne, cel mai bogat, că te am. Cu fiece mugur ce iese din ram – Te-am aflat, cu cerul ce-mi intră în casă prin geam! Nu Te supăra, Doamne, că port roura-n gene, că cel mai fericit am fost, fără să ştiu: când sfâşiat eram de fiare în arene Tu mă strângeai la pieptu -Ţi, ca pe-un fiu… Şi ce uşoare-s lanţurile grele şi piatra de sub cap mi-e pernă moale – în locul unde lacrimile mele se întâlnesc cu râurile Tale!”
Este autorul cărților: „Ochiul al treilea”, Chişinău, 1975; „Apă neîncepută”, Chişinău, 1980; „Zugravul anonim”, Chişinău, 1985; „Maraton printre gloanţe”, Râmnicu-Sărat, 2008; „101 poeme”, Bucureşti, 2009; „Privighetori împăiate”, Iaşi, 2009; „Poeme pentru totdeauna. Opera poetică.”, Iaşi, 2011; „Tăceri tălmăcite-n cuvinte”, Botoşani, 2014; „Pe urmele lui Orfeu”, Chişinău, 1983; „Libertatea are chipul lui Dumnezeu”, Craiova, 1997; „Icoană spartă, Basarabia”, Craiova, 1998; „Drumul spre biserică”, Chişinău, 2013; „Urma sârmei ghimpate”, Râmnicul Sărat, 2013; „Manifest de Unire”, Bacău, 2013; romanul „Tema pentru acasă”, Iaşi, 2009; nuvele „Nu vă îndrăgostiţi primăvara!” , Chişinău: Editura pentru Literatura şi Arta, 2013, etc.
A părăsit această lume pe 12 martie 2021 în urma complicațiilor Covid-19, o personalitate, un om care și-a dăruit întreaga viață culturii și limbii române.
„În acea Zi Sfântă a Unirii, pe care sper s-o apuc, n-am să fac nimic altceva decât să mă bucur.”
#Impresii_viata_carti, #Svetlana_Vizitiu, sef sector BM
,,Nicolae Dabija în amintirile contemporanilor” este un dar al prietenilor, care adună aprecieri critice și mărturii despre viața și opera poetului, unul dintre sfinții preacurați ai poeziei, una dintre marile valori naționale românești.”/”NICOLAE DABIJA ÎN AMINTIRILE CONTEMPORANILOR”, o carte a mărturiilor despre viața și opera poetului orfic Nicolae Dabija. – Daniel Corbu/
Îmi plac oamenii cărora nu le este rușine de sentimentele lor – nu se abțin de îmbrățișări, glume, zâmbete, afecțiune, iubire. Care sunt deschiși în dorințele lor, care sunt deschiși în acțiunile lor. Au ceva unic și rar – sinceritate… și curaj!
Am avut o viață lungă pentru a învăța să prind clipele de inspirație. Clipele care vin pe neașteptate în microbuz sau troleibuz, la o plimbare sau la bibliotecă; în socializare, în timpul lecturii, în timp ce ascult muzică bună; și atunci când privesc pe geam sau un film, și chiar când fac curat… Merg mult pe jos, ori la serviciu, și-mi place să fac planuri, îmi aranjez gândurile sau admir natura. Singură cu natura, acea stare care normalizează sentimentele, emoțiile ce îmi impun o stare de inspirație… Muzica, marea, blogul – totul mă inspiră și aduce rezultate, în comunicare cu oamenii, cu oameni normali, de la care vine o energie pozitivă. Mă inspir cu un serial reușit, mă gândesc la ceva frumos, fie și la un eventual text; o cafea delicioasă cu spumă, imagini de la mare, apusul sau răsăritul soarelui, peisaje montane, recunoștința unor colegi, discuțiile cu nepotul și copiii mei… Mă inspiră istoriile reale, poveștile de dragoste cu oamenii / bloguri, de succes, talentați și interesanți. Marea, aerul, departe de casă (uneori). Unde poți citi sau privi îndelung la orizont și corăbii… În tăcere, gândind în liniște. O romantică incurabilă. Fie, admir oamenii care sunt mai buni decât mine. Întotdeauna vor exista oameni mai buni, mai inteligenți și mai înțelepți! Ei sunt cei care mă inspiră. Clasica prin faptele sale este eternă, de câte ori apelăm la ea, descoperim ceva nou și surprinzător în percepția noastră asupra lumii. Unele persoane găsesc armonia în rând cu iubirile sale, cu care ajung la adânci bătrâneți. Iar cea mai colosală inspirație descopăr în mine, privind anii mei de experiență, și realizez calea petrecută din adolescență până cea de acum… Mă inspiră – onestitatea, decența, persoanele empatice!.. Ideile, proiectele și rezultatele muncii mele. Apare un stimulent pentru a continua drumul mai departe. Inspirațiile mele /repet/ vin de la copiii mei, au atâta energie, atâta dragoste și aceste emoții sunt neprețuite… Nu contează unde și datorită cui, ci anume inspirația – să o simți, s-o prinzi și să realizezi cât mai mult aceste clipe. Ador în acest timp să ascult saxofonul, pianul și chitară într-o melodie lină și bucurie tot mai inspirătoare… Nu se caută, – inspirația ades se așteaptă. Există Muza poeziei, a muzicii, a picturii… Cea care apare la oamenii creativi din voință proprie. Principalul lucru este să ai în apropiere un prieten care să-ți spună o cale de ieșire dintr-o situație dificilă… Uneori e foarte greu să prinzi inspirația, fiind, mai ales, într-o stare proastă de spirit, atunci crezi că te îneci în depresie. Eu, în acest caz îmi dau niște palme peste obragi, pentru a mă trezi la realitate: viața e scurtă de tot, ca pe aripile vântului – azi este și mâne nu e… Iar tu, vrei să-ți pierzi timpul plângând în depresii și să te distrugi cu antidepresive? Atunci când există atâtea lucruri și oameni frumoși împrejur, și tu te pierzi cu cei care te scurg de energie? – Nu te cufunda în gânduri lungi, trezește-te, și – fuguța la bucurii, clasică și oameni luminoși, – nu te vor lăsa chiar dacă au obosit de tine! Trebuie să Crezi!
Important, să te amintești de Dumnezeu și atunci când ți-e foarte bine!.. Mă inspir cu credință, speranță în tot ce-i bun se va întâmpla. Și când mă doare – mă rog și dedic dragostea Domnului. Dumnezeu e Creatorul nostru și dintr-un motiv oarecare, a creat tot ce avem și ne înconjoară, pentru a veni la El cu iubire absolută și armonie în suflet… Inspirația vine și pleacă. Un oftat ușor și brusc va dispărea, Și cât de dulce e această clipă: Pentru o cale nouă și dreptul de-a o avea… Iar tu, atât de mult aștepți momentul trecător, Prietenii, atenție, – să vezi, să speri.., Atât de sincer tulburând al sufletului zbor, Când inspirația revine înapoi din cer… Îți ordonezi și gândurile în minte, Ca inima să-ți cânte cu o vioară, Din nou – în căutare importantă de cuvinte, Și, Poezia ta – devine o primăvară!
Nu căuta locuri în viața cuiva.. Când trăiești în inima unei persoane, nu ai nevoie de un anumit loc – de un pat sau de un acoperiș… Tu ești în el… iar el este casa ta. Dacă omul este al tău, el va fi mereu cu tine. Indiferent de circumstanțe, momente din zi sau probleme. Te va alege pe tine, oricine îți este opus. Nu e vorba de noblețe. Știi, dacă o persoană este cu adevărat a ta, pur și simplu nu poate face nimic fără tine…
Alegerile ne aparțin. Consecințele le trăim… Pace să fie!
Și tu, omuleț drag! – Din ce te inspiri? Svetlana Vizitiu, 2022 februarie
Are și ea cititorii ei, – sunt salvarea ei. Carolina zilnic „mâzgălește” câte puțin pe rețele sociale pentru o carte viitoare. Ei bine, când termină paginile, îi arată soțului. Chiar dacă el nu incurajează postarile ei prea sincere despre familie: ,,De ce scrii așa de sincer? Ești ca o carte deschisa”; ea are încredere în gustul lui, el este o persoană citită, erudită, curios, deși este muzician clasic la Operă. Așa că se simte binecuvântată și e fericită cu soțul său… Oricum, Carolina decide în cele din urmă, ce să facă sau să scrie… ,,Scriu, pentru că atât timp cât există oameni care vor să citească, am ce să le spun. Scriu pentru că lumea caută adevărul, iar eu nu am învățat să îl ,,înfloresc”. Dacă voi vedea că nu mai primesc nici un Like, nici un comentariu, voi înțelege că e timpul să nu mai scriu”. Reacțiile denotă interes, iar interesul celor ce citesc îmi dau stimul să scriu.”
Aprobarea celor de acasă – e bine, dar mai important e ce gândește toată lumea, – sunt criticii ei reali. De mulți ani a reușit să vorbească atât de consecvent și cu atâta subtilitate despre drepturile omului – violență, inegalitatea de gen și rasială, despre probleme sociale, diaspora, etc., arătându-le nu doar ca „probleme ale mediului”, ci ca parte a vieții interioare a individului, și, în consecință, ca problemele de stat.
Adoră întâlnirile cu oameni de la care are ce învăța, care o motivează și o inspiră… – „Și voi meritați daruri, rasfățați-vă uneori. – spune ea. – Nu pierdeți timpul așteptând să vă răsfețe alții. Viața e prea scurtă!”
Amuzantă istorie cu soțul ei, despre care Carolina ar scrie zilnic. El născut dintr-o mamă moldoveancă și un tată rus, cu studiile școlare, colegiu și universitate în limba rusă, într-o zi îi spune: ,,Da scrie și în rusă, să te citească rușii”. – ,,Adică tu? Uite, postările mele sunt un prilej bun pentru tine de a învăța mai bine limba română. Citește și spune-mi părerea ta” . – ,,O, nu. Nu mă chinui. Îmi va lua mult timp să citesc”. ,,Nu-i nimic. Nu te grăbesc”. – Apoi urmează: ,,Ce înseamnă cuvântul…?”, ,,Ce e asta ,,…”? Astfel eu acord lecții de română.”
Textele ei sunt construite în așa fel încât prin multiplele perspective ale eroilor din viața reală să fie refractă reflecția autorului asupra demnității umane, a diverselor tipuri de opresiune, mit și iubire. Interesante expresii, idei si evocări, – atrag atenția utilizatorilor dornici să cunoască sau să se împărtășească și ei cu adevărul vieții. Carolina nu este o scriitoare profesionistă, mai degrabă – o pepiță, dar modul ei de a scrie este mai impresionant decât scrierile unor profesioniști… Apar ades momente dificile în viață, îi este greu la suflet, pentru că Carolina, de fapt, este o luptătoare pentru adevăr și caută să rezolve nedreptățile sociale, și, în Moldova e cam greu la acest capitol… „Aș vrea să avem o societate de oameni onești, sinceri, cu verticalitate, care luptă pentru dreptate și corectitudine. O societate unde legile nu sunt imperfecte, pline de ambiguități, unde fiecare își îndeplinește la servicuu funcțiile conștiincios, unde nu există corupție, salariu în plic, cumătrism, preferați și ,,oi negre”. O societate unde să fie mai multe căsătorii, mai puține divorțuri, mai mulți copii născuți, mai puțini tineri plecați peste hotare. Vreau o Moldovă frumoasă, cu vise și planuri, cu speranță și realizări, cu dragoste de Dumnezeu și de aproape.” – recunoaște Carolina.
Este o femeie simplă, modestă, dar îndrăzneață și cu mult curaj la nevoie…
Zice că nu și-a făcut o carieră strălucită, nu are realizări cu care ar putea să se mândrescă părinții ei, dar duce o viață deloc plictisitoare. În fiecare zi întalnește oameni noi, interesanți, de la care are ce învăța și ea. Viața ei este una obișnuită, formată din griji, probleme, soluții, succese, pierderi, vise și iluzii.
Un lucru îl regretă: că nu s-au păstrat relații strânse cu colegii de școală, liceu și facultate: „Cu unii mă mai intersectez pe tărâmul Facebook-lui, dar nu ne întâlnim”. Prieteni are puțini și speră că sunt într-adevăr cei adevărați. Nu îi deranjează cu problemele personale „sau să le testeze fidelitatea”. Cei mai buni prieteni îi sunt – Dumnezeu, părinții mei și soțul ei.
Migrația, distanța, problemele personale răcesc relațiile, din păcate și multe prietenii se destramă.
Astăzi, Carolina Eremia lucrează la Directia de Asistență Socială. Și pentru că salariile sunt prea mici, uneori reușește să dea doritorlor lecții de limba italiană și română. Are studii superioare în economie, deși nu crede că, în prezent, anume studiile superioare pot defini un om. Nu e ce a dorit, de fapt, „a fost, pur și simplu, o fiica ascultătoare”. A mai lucrat în diverse locuri (ajutor de contabil, colaboratoare de oficiu, depozitar la farmacie, casieră, traducătoare). Trei ani ca badanță în Italia și jumătate de an în SUA! Citește mult, scrie, îi place să călătorească, să comunice cu oamenii interesanți, să fie utilă. Apreciază sinceritatea, cumsecădenia, cuvântul ținut, oamenii empatici. Detestă fățărnicia, vorbă goală, minciunoșii cronici.
În timpul liber, luptătoarea noastră compune poezie, proză, scrie amintiri din anii munciți peste hotare, – cu limbajul ei precis și complet lipsit de manierisme, uneori cu atâta umor că te bucuri să râzi. „Poezia a intrat în viața mea odată cu apariția scânteii primei iubiri în inima mea. Nu i le-am citit niciodată. Nu avea rost, iubirea lui nu putea fi cucerită prin poezii. Mai târziu am început să scriu și despre alte lucruri: viață, Dumnezeu, oameni, suflet. În ultimul timp îmi place să scriu proză – istorii din viață, impresii, trăiri, mesaje de suflet. Am un vis, de fapt trei – o carte cu poezii, alta cu istorii scurte, a treia cu citate. Sper să mă ajute bunul Dumnezeu să le realizez.”
Carolina Eremia s-a născut la țară, într-un sătuc din nordul Moldovei, Lencăuți.
„M-am născut într-o zi de iarnă, pe 22 februarie. Mama ar fi vrut să mai aștept în burtă, să vin pe lume pe 23 (Ziua Armatei Naționale pe timpul URSS), ca să nu-mi lipsească in viața curajul. Nu am vrut să aștept și de atunci am un neajuns – sunt cam nerăbdătoare. Dar curajul nu-mi lipsește. Am și alte calități și defecte și sper că ultimele sunt mai puține decît primele.Nopțile eram tare plângăcioasă și tare îl mai deranjam pe bunel. El mă dojenea și totuși, cînd am început să stau în picioare și când îi auzeam vocea seara, mă țineam de marginea patului și săream în sus de bucurie. Ardeam de dorința de a-l vedea. Pentru tătuca Mișa eram cea mai iubită nepoată (prima) și așa am și rămas. Am avut un raport frumos cu el, îl admiram mereu pentru caracterul puternic, firea cumpătată, ințelepciune și dreptate.
Cand s-a terminat concediul de maternitate al mamei, (pe atunci era foarte scurt, nu aveam nici un an), m-a luat pe mine, un pui de om, mai multe genți și cutii și am plecat noi în două (tata era la armată) la Nisporeni, iar peste câțiva ani la Chișinău. Așa am devenit eu fată de oraș.
Mai târziu, când veneam verile în vacanță, se așeza cu mine pe prispă și discutam ca doi oameni maturi, îmi spunea din viața sa, îmi spunea și niște probleme de logică (cum de și le amintea?), îmi cerea sfatul în anumite situații.
Bunica era mai ocupată, nu prea avea timp să stea cu mine pe prispă, dar mă iubea și ea. Iubirea ei era în turtițele pe care le cocea când veneam, în untul pe care îl bătea din smântâna văcuței, în faptul că mă lăsa să dorm mai mult dimineața în timp ce ea trebăluia ca furnica pe afară.
Primii ani de școală i-am făcut la școala nr.19, astăzi gimnaziul ,,Miguel de Servantes”. Acolo am reușit să fac un singur an de limbă spaniolă, după care a trebuit să trec, din cauza schimbării geografice a casei noastre, la liceul româno-italian ,,Dante Alighieri”. Acolo s-a format iubirea mea pentru limba italiană. Poate datorită prezenței profesoarei de italiană – Ludmila Kojușko, care a întruchipat (Dumnezeu s-o ierte) inteligența, educația, noblețea, dragostea pentru limbă, grija pentru elevi, etc.
Am avut norocul de a avea mentori la liceu mulți profesori buni, pe care nu ii pot uita: Eudochia Ghedea (mi-a transmis dragostea pentru slova românească și dorința de a da frâu liber la gânduri), Angela Grati (cu ea pluteam imaginar în Franța și descopeream o lume nouă), Raisa Petrovna (profesoara de matematica, care la balul de absolvire a convins-o pe mama că sunt bravo în cifre și trbuie să aleg economia), Elena Usatîi (profesoara de isotrie și prima dirigintă la liceu), Liuba Munteanu (dirijoarea de cor), etc.”
„Mă mândresc cu conaționalii mei care se remarcă prin succese frumoase, merite, victorii la concursuri, festivaluri, competiții internaționale, care reușesc să devină profesioniști de valoare în firme și instituții străine. Asta denotă că avem un patrimoniu intelectual de mare valoare, că țara noastră are cu ce se mândri și că putem fi cunoscuți în lume nu doar datorită sărăciei noastre sau cantității de vin băut pe cap de locuitor. – Moldova, țara mea dragă, verde, solară! Ai atâtea lucruri frumoase și interesante, oameni buni și inteligenți, mă bucur să îi descopăr în tine! Te iubesc!”
Și, vedeți ce frumos scrie despre dragoste și culori: Dragostea colorată
„Îmi plac hainele de culoare albă, pentru că albul simbolizează puritatea, inocența, iau eu nu le-am pierdut. Din fericire…ori din nefericire (din perspectiva ultimului eveniment neplăcut din viața mea).
Uneori îmi plac și cele negre, pentru că se zice că oferă siluetei eleganță.
Îmi place să port roz, îmi amintește de copilărie și viața fără griji, când poți zbura prin vise și nu-ți pasă de ce sa pui pe masă și cu ce să plătești facturile.
În aceeași măsură îmi plac hainele albastre, de toate nuanțele, dar mai ales de un albastru deschis, pentru că îmi amintește de Cer, de Dumnezeu.
Verdele îmbrac când vreau să fiu mai aproape de natură, de copaci, de iarbă, iar galben – când mi-e dor de căldura soarelui.
Roșul e culoarea iubirii. Totuși haine de roșu aprins nu am – am auzit că el ,,îngrașă”. Pot să îmbrac însă un roșu închis, neinvaziv.
Uneori îmbrac ceva de culoare violet, în imaginația mea violetul poartă în sine ceva enigmatic.
Oranjul mi se asociază cu vestimentația unui clovn, așa că, deși am simțul umorului, nu risc să mă îmbrac în oranj.
Nu prea agreez cenușiul și cafeniul. Sunt culori demoralizante. Mă induc in depresie. Am un singur pulover de culoare gri, primit cadou și cojocica mea cafenie, tot cadou.
Nu mă dau în vânt după bej, dar îl îmbrac câteodată.
Voi în ce culori vă îmbrăcați? Ce vă face să vă simțiți bine?”
Cărțile recomandate de Carolina:
„Nu îmi imaginez viața fără de cărți. Ori de câte ori am timp liber, iau în mâini o carte. Ce am citit și pot să vă recomand cu încredere?” –
,,Straniera” de Claudia Partole este o carte despre experiența unui migrant departe de casă, despre suferința morală suportată când ești nevoit să te ,,ciocnești” de caractere diferite de al tău, despre sacrificiu, luptă, răbdare și putere. Claudia Portole e o mare cunoscătoare a artei, e o enciclopedie vie, care oferă o descriere detaliată a locurilor frumoase din Italia.
,,Istorii din străinătate” de Iurie Cojocaru, publicată în română, italiană și engleză e un mănunchi din 50 de istorii de viață, scrise de mame și tați plecați departe, dar și de unii copii pe atunci lăsați acasă, astăzi deveniți adulți. Ea ar trebui să devină cartea de căpătâi a oricărui moldovean, pentru că noi toți am făcut parte din cele două tabere: cei plecați și cei ce au/au avut pe cineva plecat. Durere, sacrificiu, disperare, frică, trădare, iubire, luptă, prietenie…de toate veți găsi în aceste mărturisiri…și nici un gram de minciună.
,,Versete tomnatice – versuri și cugetări” de Svetlana Vizitiu. E o culegere frumoasă de poezii, cugetări și citate, prin care autoarea transmite toată esența ei de femeie, mamă, fiică, profesionistă, cetățean. E o carte scrisă cu sinceritate și curaj, ce pune în evidență o analiză minuțioasă a vieții, a oamenilor, a sufletului uman.
,,Amintiri” de Anna Timotin. Fiecare amintire a autoarei trezește și amintirile noastre, ale cititorilor, răscolește emoții, trăiri, drame ascubse, istorii nespuse, ascunse în colțurile adânci ale sufletului. Toate istoriile sunt cusute cu același fir roșu – dorul. De casa părintească, de satul natal, de apropiați, de copilărie, de anii de șccoală, de ea de atunci. Dorul de ce ne este scump nu moare niciodată, în pofida timpului trecut și a distanței parcurse.
,,Crucea singurătății” de Pășuța Gonța, care te cuceresște din primele rânduri prin înțelepciune, adevăr și profunzime, e cartea mamelor, soțiilor, surorilor, fiicelor care au ales să ducă (vorba autoarei) ,,crucea celor trei S: străinătate, singurătate, suferință” (eu aș adăuga un al patrulea S: sacrificiu.
,,Petale de veșnicie” de Ludmila Sandu e o lucrare prin care autoarea își ,,dezgolește” sufletul, relatând amintiri din copilărie, adolescență și maturitate, oferă lecții frumoase de viață, născute datorită experiențelor personale, eșecurilor și victoriilor sale, precum și sfaturi, îndemnuri minunate care să ne facă existența mai frunmoasă, iar sufetul mai liniștit, mai armonios.
Poeziile Carolinei Eremia:
Nu râde de mine că sunt o badantă,/Munca mi-e grea şi pierd sănătate,/Departe de ţară, de fiu şi de fată,/De aer moldav, de scumpele sate.
Nu crede că banul îmi vine uşor!/Înghit umilinţă şi drepturi nu cer,/Mă roade continuu puternicul dor:/De casă, de-ai mei, de vremuri de ieri.
Sarcastic nu zice amicilor noştri/Că funduri bătrâne să spăl am ales!/E-o muncă onestă şi poate doar proştii/Că suntem de preţ, încă, n-au înţeles.
Nu mă bârfi pe la spate cu alţii!/Găsește curaj, întreabă-mă franc;/Nu am venit să caut relaţii,/Prea mare e prețul la ceea ce fac.
Nu-mi spune că sunt o trădătoare,/Că ţara lăsat-am pentru bani mulţi!/Eu vărs ani la rând lacrimi amare,/Muncind pentru casă, şcoală şi nunţi.
Nu fi de invidie plin şi de ură,/Încearcă şi gustă din pâinea-mi amară!/Vei vedea ce greu e-a păstra o inimă pură,/Când eşti îmbrâncit, când fac să te doară.
Nu râde de mine că sunt o badantă,/Nu crede că altceva să fac n-aş putea!/Eu nu am pierdut a mea demnitate/Pe calea cu spini (ce-ți pare cu roze!), căci nu e a ta.
Bunica (fragment)
Cum mă simt? Nu prea văd bine,/Ma dor oasele bătrîne,/Dar tu ai grijă de tine,/Spune dacă n-ai de pîine./Cine-mi vine? Mai că nimeni,/Mulți s-au dus în lumea-amară,/Dar vorbesc cu al meu cîine/Cînd pe prispă stau eu seara./Doar la radiola mică/Mai aud glasuri de oameni./Greu îmi este singurică/Și m-apuc-adesea teama”.
Iubesc (fragment)
Iubesc primăvara în haina-i de mireasă,/când totu-i plin de farmec, de vals și poezie,/Iubesc când ninge-afară și-i albă feerie/și un miros de brad e emanat în casă./Iubesc pe mal s-admir cum soarele apune,/Când cerul arde-n flăcări, iar marea e inertă./Iubesc tăcerea nopții când zilnica alertă/Ca-n paralici adoarme și înc-un basm se spune.
Citate: Daca nu găsim timp pentru alții, nu avem dreptul să ne supărăm când ei nu găsesc timp pentru noi.
Durerile și necazurile lasă răni adâțnci în sufletul nostru. Bucuriile și succesele sunt alifia care le tămăduiește.
Nu te stresa că ceva nu ai, bucură0te de ce ai. Alții nu au nici atât.
Nu căuta oamenii frumoși, caută frumosul în orice om.
Unora le ești recunoscător pentru simplul motiv că tac.
Proză:(fragmente)
,,Înainte brazi erau mai mulți, mai falnici, mai înalți (în unii ani tata aducea brazi înalți aproape până în pod), dar cu fiecare an văd că au devenit tot mai piperniciți. Și cu fiecare an mă doare tot mai mult sufletul: se taie tot mai mulți brazi, dar oare se pun alții în loc? Oare nu va rămâne Moldova complet fără ei? Oare se merită să oprești viața unui brad, să îl scoți din sânul naturii-mamă de dragul de a-l avea în casa ta câteva săptămâni? De dragul mirosului neobișnuit care nu se asemăna cu nimic altceva? De dragul pozelor frumoase în care să te fudulești că ai un brad în casă? ” (Bradul)
,,Un copil are nevoie și de mamă, și de tată – pentru că astfel învață ce este o familie integră în care sunt prezente iubirea, respectul, compromisul, iertarea, suportul.
Un copil are nevoie și de mamă, și de tată – pentru a spune cuvintele ,,mamă” și ,,tată” la fel de des, pentru a le putea declara că îi iubește în egală măsură.
Un copil are nevoie și de mamă, și de tată – pentru a deveni o personalitate puternică, fără frustrări, slăbiciuni, dureri purtate din copilărie.
Un copil are nevoie și de mamă, și de tată – pentru a nu fi luat în derâdere de cei de seama lui și a nu purta stigmatul ,,fără tată” sau ,,fără mamă”. (Un copil are nevoie și de mamă, și de tată)
,, M-am convins de mai multe ori că oamenii buni există în jur. Trebuie doar să crezi în puterea lor de a face bine. Și să faci și tu bine, ori de câte ori poți. Pentru că binele nu trebuie să se oprească, el trebui înmulțit, promovat, extins.
Dostoievski a spus: ,,Frumusețea va salva lumea”. Eu aș dezvolta ideea: frumusețea interioară, bunătatea sufletului, dragostea pentru aproapele său va salva lumea.
Ieromonah Vasilisk Donica, „Poteci spre ziua a șaptea”
Orice persoană poate avea un cuvânt de spus asupra unei credințe și poate adopta o atitudine, pro sau contra. Important este să fii tu o persoană mai bună, cu o atitudine corectă, pentru a demonstra clar de ce ai ales să crezi. Demersul se dorește a fi și o reconstituire a propriei sale biografii exemplare, urmărind avatarurile de natură psihologică și culturală survenite pe parcursul anilor în care, autorul „Incert, dar cu o dorință efervescentă de a făuri destine, dar totodată și de a spune mereu tuturor ,,cuvântul”, am cugetat mult, iar dilema de a deveni preot sau învățător m-a făcut să-mi continui studiile…” O carte interesantă într-o formă artistică, care merită citită și care deschide totodată ochii cititorilor asupra unor aspecte esențiale ale umanității. Apărută în timpul în care oamenii se înstrăinează din ce în ce mai mult de religie, înlocuind-o cu diverse surogate, Ieromonahul Vasilisc Donică în volumul de faţă încearcă să-i readucă pe cei pierduți la credinţă: ,,Ai un Tată și o Mamă în cer, foarte iubitori. În calitate de copil al lor, te poți ruga și le poți cere ajutorul și îndrumarea. Poți folosi puterea de care te umpli în urma rugăciunii pentru a găsi soluții la încercările din viața ta.” sau „Dar nu noi alegem când și de ce ne naștem, ci Dumnezeu, El are cu fiecare un plan, pe care îl împlinește vrei, nu vrei. Ca Dumnezeu să-și împlinească planul divin cu el, trebuia să se sacrifice și să se prăbușească un neam întreg, ștergându-se astfel păcatul, și un nou neam din neamul lor să se nască și să trăiască, făcând parcă un fel de «restart». ” Volumul cuprinde în sine ceea ce este mai folositor pentru umanitate. Nuvelele proorocesc cele viitoare, fac „aluzii” istorice la Biblie, dă legi pentru viaţă, arată ce trebuie să facem şi, ce să spunem, într-un singur cuvânt, este o adevărată comoară de învăţături bune prin exemple din viață, punând la îndemana fiecăruia, după sârguinţa lui, ceea ce este o binecuvântare. Nuvelele se constituie într-un posibil punct de pornire pentru reconcilierea dintre cultură și teologie, în așa fel încât Hristos să între din nou în inimi, iar Omul să-și reia călătoria către Dumnezeu:„În biserică încă nu începuse slujba, dar el sta neclintit, cu ochii umeziți de lacrimile ce îi curgeau șiroaie. Icoana din fața lui era la fel ca cea pe care o purta la el, doar că aici Maica Domnului și Pruncul erau mai vii și de dimensiunile reale pentru o mamă cu pruncul în brațe. Biserica era așa cum o văzuse de multe ori în visele sale, când privea cerul, iar norii îl conduceau pe acolo pe unde nu a fost niciodată, dar mai apoi avea să meargă.” Parintele scrie despre puterea rugăciunii simple, însă esențiale pentru a depăși perioadele de cumpănă, zilele mai grele și încercările vieții de zi cu zi. A ne ruga înseamnă că suntem chemați să întrăm într-o relație cu cineva care ne aude atunci când vorbim în tăcere. Convingerea este că atunci când spui adevărul ești mai aproape de Dumnezeu: „Știa din istorioarele povestite de Mama că rugăciunea a stins puterea focului, gurile leilor le-a încuiat, războaie a potolit, lupte a curmat, vifore a domolit, porțile cerului le-a deschis, bolile le-a vindecat, supărările a depărtat, pe vrăjmași i-a alungat, cetăți clătinate a întărit, molimele și rănile cele trimise de Sus le-a îndepărtat. Acestea și multe altele a făcut și va face rugăciunea.” Vasilisc Donică încheie cartea într-un mod optimist„Cât de frumos este să răspândești iubire! Este ca și cum toată plăcerea lumii ai aduna-o în aroma iubirii, ca un sculptor plămădind lutul, ca un pictor pregătind pe paleta sa nuanțele de culori, ca un poet frământând poezia de geniu, ca Însuși Dumnezeu cugetând opera cea mai de preț din ziua a șasea, dinspre seară. Din miliarde de plăceri ale vieții, trebuie să reușim să le adunăm pe toate în clipe ca acestea, iubind, reușind astfel să cuprindem nemurirea într-o clipă.” – Așa să fie! În momentele acestea avem nevoie! Cartea de faţă oferă tinerilor și celorlalte categorii de cititori argumentele necesare pentru a demonstra că adevărata înțelepciune stă în dragostea pentru Dumnezeu și în ascultarea față de El.
Referințe despre autor:
Foto de S.Vizitiu. Catedrala
• „Poezia lui Vasilisk Donica este un dialog cu Dumnezeu și un drum direct spre Dumnezeu, aceasta dezvăluie misterele dumnezeiești și ne leagă de lumea divinului” – au menționat cei de la Revista Timpul. • „Ai un mare har în ceea ce scrii, continuă!” – m-a îndemnat telefonic regretatul academician, scriitor, poet și redactor Nicolae Dabija • din Prefață: ”„Omul modern” rămâne singur în fața „binelui” și a „răului” pentru a defini, a trăi și a înțelege cum vrea el aceș termeni fundamentali. Altfel spus, fără Dumnezeu rămânem orfani de lumina harului și de înțelepciunea divină, căci marele paradox al existenței noastre constă în capacitatea omului de a folosi libertatea dată de Creator ca mijloc de mântuire sau iluzia unei libertăți aparente, ce ne ține sclavi în captivitatea patimilor și a păcatului. E cutremurător de trist faptul că marea majoritate a oamenilor își trăiesc viața ghidați de latura ”umană” a unei libertăți false, ce promovează cu vehemență idealul bunei stări materiale, dar și psihologice, care exclude toate legile dumnezeiești și universale. „Nimic nu-l face pe om așa de nerușinat, cum conștiința stricată”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Astfel, spre marele nostru regret, conștiința noastră degradează fără binecuvântarea lui Dumnezeu, devenind străină de propria noastră fire.” + IOAN, Episcop de Soroca, vicar al Mitropoliei Chișinăului și a întregii Moldovei.
Svetlana Vizitiu, recenzie
Uniunea Scriitorilor de Limba Română invită cititorii la lansare de carte, autor Ieromonah Vasilisc Donica – Joi, 23 decembrie, ora 15.00, în incinta Bibliotecii Municipale B.P.Hasdeu, Sediul Central, str. Stefan cel Mare, 148. Sloganul evenimentului: „Ce Bun e Dumnezeu cu noi…”
Îi voi fi mereu recunoscătoare pentru tot ce a făcut pentru noi! A fost un barometru și omul exemplu pentru mine. Căutările mele ulterioare pentru bărbatul drag, de fapt, au fost căutarea idealului pe care l-a întruchipat tatăl meu. Dar n-am mai găsit ceva asemănător… ca Vasile Vizitiu. Este o pierdere enormă pentru mine și apropiații mei… Tata avea un caracter principial, un mentor înțelept cu suflet de țăran, muncitor și mereu pus pe treburi. Realizez cam târziu că întotdeauna mă uimea prin adâncimea gândurilor, o calitate minunată: să calculezi totul până la cel mai mic detaliu în avans și să cunoști pe cel cu care discuți în profunzime. Observam că și cei care l-au cunoscut, erau onorați să stea de vorbă cu el, și tata prin firea lui, era foarte apropiat cu cei mai simpli, nevoiași sau de la țară… Nu mai sunt tânără nici eu deja, pot spune că copilăria mea se asocia cu tata: o personalitate unică: Decentă, principială, emoționantă și fără compromisuri, cel care alege partea adevărului și a bunătății. A fost un om foarte autoritar, și pricepea bine abilitățile și potențialul omului, avea propriul punct de vedere necontestat, și serviciul tatei avea doar de câștigat din acest motiv, întotdeauna luau locuri de frunte prin uniune, până și după anii ’90… Iar serile după lucru ades obosit, tata se închina mamei și ne asculta pe noi, copiii lui, tare ne iubea și mereu ne alinta cu daruri.
Tata înseamnă foarte mult, indiferent ce vârstă ar avea. Nu iei în serios viața, atât timp cât tata trăiește. După ce nu mai este în viața, ești în derivă o perioadă, și după aceea realizezi că ești tu cu tine, în fața a orice. Nu mai vorbesc de mamă. După moartea ei, simți ca ceva din Interiorul tău… se rupe… Avem o tendință în țara noastră: noi foarte iubim să primim. Iar lui Vasile Vizitiu îi plăcea mult să dăruiască. Îmi spunea:„Sveta, tu să dai mai mult, și vei primi de zece ori mai mult.” „Nu căuta pe cineva avut sau cu pile, Prieten să-ți fie!” – am memorizat cuvintele tatei și am fost surprinsă, câtă dreptate avea…
Mi-aș dori să mă întorc în trecut măcar pentru câteva clipe. La părinții mei, copilărie. Nu pentru a schimba ceva, ci pentru a retrăi acele momente în care am fost fericită și nici măcar nu știam… Atunci cand omull se ţine de o Speranţă, disperarea nu se agaţă de el nici în clipele cele mai dificile… Eu îmi doresc să fiu înconjurată de oamenii care știu să atingă inimile celorlați, pentru că așa era și tata. Omul care prin loviturile vieții a învățat să crească și a păstrat duioșie în suflet. Pas cu pas, prin amintiri am adunat cuvintele spuse de omul meu drag… În continuare voiesc să țin de sfaturile lui tata și voi realiza pe cât e posibil în țara mea instabilă, dar la care ținea enorm tăticul meu: Mă grăbesc să trăiesc cu intensitatea pe care doar maturitatea o poate da. Doresc să fiu împreună cu oamenii de omenie. Cei onești care pot râde de greșelile lor, cei care și-au atins succesele și au rămas la fel de simpli în comunicare. Oamenii care realizează chemarea sa și nu fug de responsabilități. Care apără demnitatea fără a o călca la alții. Care vor să fie de partea adevărului, dreptății și nu să se ascundă de nevoile celor care i-au ajutat cândva… Sunt cele ce-ar merita o viață trăită. „Eu nu pot tolera manipulatorii și oportuniștii. Mă îngrijorează invidioșii care încearcă să-i discrediteze pe cei mai capabili, pentru a-și atribui funcțiile, talentele și realizările..” Ferește-te, de astfel de persoane. „Nu vreau să discut despre titluri. Mi-a rămas puțin timp, să nu plângi. Să mergi la biserică, să te rogi pentru toți… Sufletul nostru mereu se grăbește, să ai grijă orice să faci cu cap!” Și eu, fiica tatălui meu, urmez poruncile tatei, realizând totodată cât este de greu să o faci „cu cap” la noi… Deja nu mai am timp pentru activități absurde la care nu doar din cauza pandemiei oamenii nu se grăbesc. Nu-mi mai fac timp pentru persoane absurde care nu se comportă conform minții și visurilor sale.
Cineva pleacă, cineva vine… Se pierde, se găsește… În ultimul an mi-am pierdut multe persoane dragi, prieteni și cunoștințe. În sfârșit, am realizat că părinții noștri făceau tot ce puteau pentru noi. Chiar dacă aparent nu au făcut ceva măreț. Acum cu siguranță am înțeles că „cool” nu înseamnă cluburi de noapte sau să stai zile întregi la calculator, nu, viskey sau kola în pahare, ci un ten sănătos, somn normal și oamenii dragi alături de tine. Noi pictam pe câmpurile caietelor, concuram pentru cine e mai eminent, luptând „pana la prima picătură de sânge”, și spre regret, pe mulți deja i-am înmormântat. Rămânem cea mai experimentată și, fără supărare pentru ceilalți, cea mai progresistă generație. Am avut norocul să ne naștem până perioada în care copiii au fost lipsiți de libertate și dreptul de a alege. Ne-am obișnuit să nu ascultăm pe nimeni, să nu ne bazăm pe cineva și să nu așteptăm nimic de la nimeni. Noi, copiii anilor 60-70-80 suntem deprinși să facem totul singuri spre deosebire de cei de azi. Pentru că mai bine ca noi nu o vor face nimeni…
„Nu te grăbi, nu te grăbi, fii mai calmă!”, repeta tata.
Nu mai doresc să mă supun celor care știu bine că nu se va realiza scopul lor decât pe raporturi și planuri de hârtie. Nu am timp pentru a lupta cu mediocritatea, le permit unora să creadă că sunt eu mediocră… Nu vreau la ședințe nu pentru că nu aud, nu vreau la întâlnirile în care ego-urile sunt pompate. Nici la adunări nesfârșite despre statut, legi, proceduri sau reguli interne, știind că totul e o fațadă pentru un trust cu oameni obsedați, și nu e ceea ce într-adevăr ar dori să învețe urmașii noștri…
De ce plâng? Nu e din cauza amintirilor, cuvintelor adunate. Eu plâng pentru oamenii dragi ce se pierd unul pe altul. Pentru copilărie zdrobită a copilașilor fără de părinți. Pentru bătrâneii ce mormăiesc în unison și care nu vor ajunge la etate. Fără de „dar” și „indiferent ce ar fi”. Dintr-un exemplu de încredere, o familie puternică care nu va exista pentru copii și nepoți. Din cauza celor care au încolțit unul în altul fraze cu glumele și poveștile lor, triste sau fericite. Dintr-o dragoste ruptă.
De ce mai plâng. Nu din cauza sentimentelor stupide împachetate în mine. Eu plâng la înmormântarea familiei noastre… Eu plâng pentru tânărul întâlnit dimineața în drum spre serviciu. Cu ochii umflați și o glugă pe cap. Neprihănit și neîngrijit. Afumat și drogat… Și ducea un pachet cu lapte și un baton de pâine acasă. Pentru că nu mai are unde pleca decât să continuă să fie leneș, pentru că un loc de muncă nu va găsi în Moldova, motivul ar fi lipsa de experiență… Alți tineri vin și dorm, pur și simplu, pe banca bibliotecii. Bine că cu câteva clipe înainte a citit ceva din versuri, sau din proză, fie s-a bucurat de societatea bibliotecarilor discutând o temă oricare. Și cred că nu le-a trecut prin cap să le bruscheze că lucrează „doar bibliotecare”, precum în această săptămână au făcut-o la adresa mea doi funcționari publici. Probabil că nu există întâmplări accidentale-n viață. Întâlnim exact oamenii de care avem nevoie pentru ca să le deschidem ușile. Pentru ca și ei să ne poată salva într-o zi de cumpănă. Cu toate acestea, de multe ori acest lucru nu se face imediat, nici pe departe… Îmi număr anii după moartea tatei și constatez că mai avem puțin timp pentru a trăi decât am trăit… Am încă mult de învățat de la tine, tăticule, ceea ce am uitat, îmi voi aminti numaidecât… Ne lipsești enorm, tăticule… Întreaga familie îți duce mult dorul, să știi… ❤
Mare onoare am avut să-mi fii Tată! Dumnezeu să te ierte și să te odihnească în liniște. Te iubesc!
Svetlana Vizitiu, fiica ta
In Memoriam Vasile VIZITIU (30 ianuarie 1936 – 11 decembrie 2020) ❤
Sărbătorile de iarnă – e perioada noastră favorită din an. Adorăm să petrecem timpul citind cărți de Revelion. Cărți pentru copii și maturi, cu romane sau povești de Crăciun, cu iubire, săniuș și cu multă zăpadă. Au devenit între timp cărțile noastre preferate. Deși multe intră în categoria de povești pentru copii, eu recomand cu căldură tuturor cititorilor indiferent de vârstă. Ele cuprind tot ceea ce așteptam în ajun de An Nou: dragoste, magie, bunătate, bucurie, zăpadă, reni, spiriduși, elfi, polul Nord. Cărți cu povesti sau legende celebre în lumea întreagă, care-i va duce pe cititori pe tărâmul viselor, așteptându-l pe Moș Crăciun. Să vedem care sunt preferatele voastre!
– „Asta-i seară, seară sfântă” de Vasile Pop – Prin ,,Caiete mureșene”, Fundația Culturală ,,Vasile Netea” oferă cele mai frumoase și mai trainic înrădăcinate cântece ceremoniale ale neamului nostru – Colindele
– „Datini strămoşeşti de Crăciun şi Anul Nou” de Miloşescu, Pantelimon. – Naşterea Domnului vestită prin colindele din ajunul Crăciunului, pline de semnificaţie. Colindele se anunță de la popor la popor, menționând istoricul datinilor de Crăciun şi An Nou. Urături, strigături, alte obiceiuri ale poporului român (Capra, Pluguşorul, Sorcova, semnificaţia Pomului de Crăciun, Steaua etc)
– „În noaptea de ajun” sau „Serile în cătunul de lângă Dicanca”, Nikolai Gogol – Autorul și-a pus primele impresii și amintirile copilăriei în aceste imagini ale vieții de țăran. Într-o serie de scrisori adresate mamei sale, el i-a cerut descrieri ale obiceiurilor din sat, ale hainelor, ale superstițiilor și să-i prezinte povestiri vechi. Aceste informații au fost utilizate de Gogol ca surse primare. O poveste splendidă de dragoste, cu obiceiuri, colinde și aventuri surprinzătoare ale țăranilor în ajun de Nașterea Domnului…
– „Poveste de Crăciun” de Charles Dickens – Una din cele mai celebre cărți de Crăciun, pe care am citi-o deja de două ori. Este reprezentativă pentru listele cu cărți de Crăciun. Domnul Scrooge, vizitat de fantomele Crăciunului va ajunge să aprecieze într-un final viața și sărbătorile de iarnă. O carte înduioșătoare, în stilul caracteristic al lui Charles Dickens.
– „Scrisori de la Moș Crăciun” de J. R. Tolkien – volumul cuprinde o serie de scrisori ce datează pe o perioadă de mai bine de 20 de ani, din 1920 până în 1943. Aceste scrisori, ce îl au ca expeditor pe Moș Crăciun sunt primite an de an de către copii lui Tolkien: John, Michael, Christopher și Priscilla. Aceste scrisori sunt redactate uneori și de secretarul elf Ilbereth sau de către ajutorul de nădejde al lui Moș Crăciun, Ursul Polar și conțin ilustrațiile încântătoare ale autorului, Tolkien. An de an, Moșul îi informează pe copii acestuia despre activitatea sa de Polul Nord. Aflăm astfel despre peripețiile prin care el trece alături de Ursul Polar care pare a fi un magnet pentru pozne, dar și stadiul în care se află cu pregătirile pentru Ajunul Crăciunului.
În cartea Scrisori de la Moș Crăciun, Tolkien face referire și la cel de-al doilea război mondial, prezentând cruzimea acestuia și schimbările care au avut loc în viețile oamenilor. Ca o paralelă, Moș Crăciun le povestește copiilor despre războaiele pe care le duce el cu goblinii și de ajutorul primit se la gnomii. Cu timpul, ca și ajutoare, lui Moș Crăciun i se alătură cei doi pui de urs, nepotii Ursului Polar dar și oameni de zăpadă, elfi de zăpadă și urși de cavernă.
– „Omul de zăpadă” de Raymond Briggs – Scrisă în anul 1978, cartea a devenit o poveste clasică pentru copii și nu numai. James construiește un om de zăpadă, iar în toiul nopții se trezește și descoperă că acesta a prins viață. Între ei se leagă o prietenie strânsă și magică, iar omul de zăpadă îl invită să descopere lumea în zbor.
– „În ajunul Crăciunului” de Anton CEHOV. – O piesă luminoasă despre visul unor copil de a pleca în America.
– „O săptămână în decembrie” de Sebastian FAULKS. – Autorul abordează cu umor temele contemporane, precum ar fi actuala criză economică, manifestările fundamentalismului religios, prăpastia dintre generații, efectele erei electronice, dar și relațiile interumane, printre care se evidențiază câteva povești de dragoste. Acțiunea are loc la Londra, cu o săptămână înainte de Crăciun, în 2007. Sunt șapte zile în care șapte vieți se intersectează în atmosfera societății londoneze contemporane: un manager de fonduri speculative aflat în căutarea celei mai răsunătoare tranzacții a vieții sale, un jucător de fotbal profesionist recent sosit din Polonia, un tânăr avocat cu prea puține cazuri și prea mult timp pentru speculații teoretice, un student absorbit de teoriile islamiste, un autor de recenzii literare, un elev dependent de canabis și de reality-show-uri și un conductor de metrou – o tânăra al cărei traseu unește toate aceste vieți și multe altele într-un circuit zilnic.
– „24 de Povești în așteptarea Crăciunului” – o carte magică de Crăciun pentru copii în care sunt adunate marile basme din folclorul internațional, dar si celebrele povești ale lui Hans Christian Andersen, Charles Dickens sau ale Fraților Grimm, însoțite de e ilustrații vii și strălucitoare. Vă veți întâlni cu personaje de neuitat, cum ar fi bătrânul Scrooge, Spărgătorul de Nuci, Fetița cu chibrituri, Cântărețul din Hamelin, Kastanka, cei trei Magi ori Sfântul Nicolae.
– „Marea carte a Crăciunului” – o enciclopedie a Crăciunului. Pe lângă povești, colinde, jocuri și activități, cartea cuprinde și rețete de Crăciun, scrisori pentru Moș Crăciun, cât si numeroase informații despre Moș Crăciun, spiriduși, reni, sanii, etc ce vor satisface curiozitatea copiiilor.
– „Crăciunul în cele mai frumoase povestiri” – Un dar de care să te bucuri în tihnă, în așteptarea sărbătorii cu dulciuri și fulgi de zăpadă. S-au adunat aici comori de altădată pentru copii, părinți și bunici. Din ținuturi de vis sau din orașe adevărate, din păduri îndepărtate sau din case primitoare vin întâmplări și personaje ce povestesc Crăciunul cu un farmec cuceritor. Așa că oprește timpul în loc și citește cartea unei sărbători pentru a cărei magie depun mărturie, printre alții, Charles Dickens, Mark Twain, Oscar Wilde sau Arthur Conan Doyle.
– „Scrisoare de la Moș Crăciun” de Mark Twain – Mark Twain i-a scris în anul 1875 fiicei sale, Suzie o scrisoare semnată de Moș Crăciun de care avem și noi ocazia să ne bucurăm în zilele noastre.
– „Darul magilor” de O. Henry – În Ajunul Crăciunul, Della dorește să îi cumpere un cadou de Crăciun soțului ei, James. Neavând o situație financiară foarte bună decide să își vândă părul pentru a-i lua cadoul mult dorit. Însă în ziua de Crăciun ambii vor avea parte de o surpriză. O carte despre iubire și sacrificiu, o analogie la povestea magilor din Biblie.
– „Amintiri din copilărie” de Ion Creangă – în partea a doua a cărții, unde găsim niște pasaje de te ung pe suflet. Partea preferată e fragmentul cu mersul la urat.
– „Baba Iarna intră-n sat” de Otilia Cazimir – Acest volum cuprinde multe poezii, nu toate fiind de iarnă. Dar Baba Iarna intră-n sat, alături de Iarna pe uliță sunt poeziile copilăriei mele. Îmi trezesc emoții și amintiri atât de dragi.
– „Ninsoarea din vis” de Eric Carle – În seara de Ajun, obosit după o zi de muncă, un fermier stă la gura șemineului și se gândește cum poate exista Crăciun fără zăpadă. Dar adorme și visează că ninge, iar împreună cu animale sale, numite Unu, Doi, Trei, Patru și Cinci este acoperit de o pătură albă. Se trezește și descoperă că a nins cu adevărat. În același timp își amintește că mai are încă treburi de făcut. Își pune paltonul roșu și trece la treabă.
– „Darul de Crăciun” de Daria Radu – Cartea fascinează prin frageziunea și delicatețea liniei melodice, prin autenticitatea și eleganța stilului ei în ansamblu. Puritatea sufletului se așterne cu dăruire pe portativul eternității care înflorește inimioarele celor mai dragi și atât nevinovați – copiilor noștri.
– „Păzea, se-ntoarce Moș Crăciun!” de Pascal Bruckner. – O carte despre sentimentele și emoțiile lui Moș Crăciun și cum vede el lucrurile care se întâmplă în ajunul sărbătorilor. Disperat de atitudinea copiilor față de el, dar și a întregii lumi ce nu-l mai cosideră existent, acesta încearcă să demisioneze…
– Folclor moldovenesc / alc. şi îngrij.: M. G. Sabina, I. D. Ciobanu. – Ch., 1956. – 518 p. – Unul din compartimentele cărţii este destinat Urăturilor şi colindelor, culese din folclorul moldovenesc. Include o urare cu cinci variante, Pluguşorul, Voinicul Ştefan şi leul, Săracul şi bogatul, Colindă şi Doi fii la părinţi. La finalul fiecărei urături sau colinde este indicată localitatea de unde a fost culeasă. Folclorul include cultura fiecărui popor în parte, prin creaţia orală care s-a transmis din generaţie în generaţie, cu spiritul viu al naţiunii, reușind ca fiecare popor să fie distins în felul său. Astfel, folclorul, cu poveşti, balade, proverbe, zicători, cîntece, poezii reflectă trăsăturile naţionale ale poporului moldovenesc.
– „Sărbători şi obiceiuri: răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român : în 4 volume – /Volumul I : Oltenia. – Obiceiurile sărbătorilor de iarnă din Oltenia. /Volumul II : Banat, Crişana, Maramureş. – Sărbători şi obiceiuri cu dată fixă sunt incluse diverse sărbători inclusiv cele de iarnă: Crăciunul şi Anul Nou. Obiceiurile sărbătorilor de iarnă din regiunile menţionate. /Volumul III : Transilvania. – Obiceiurile sărbătorilor de iarnă din Transilvania. / Volumul IV : Moldova. – Obiceiurile sărbătorilor de iarnă din Moldova.
– „Folcloristica” de B. P. Hasdeu în 2 vol. – Un capitol dstinat colindelor de iarnă, vorbindu-se despre originea şi clasificarea lor (colinde proprpiu-zise, colinde religioase, colindele de la Moş-Ajun, Colindele Sorcovei, Pluguşorul). „… Nu poate fi un mijloc mai interesant şi mai sigur de a cunoaşte forţele morale şi intelectuale ale unei naţiuni, decît numai prin literatura sa populară; şi nu este nici un alt mijloc mai nimerit şi mai frumos de a da unei literaturi culte un caracter original şi distinctiv, decît numai nutrind-o din literatura populară” afirmă B. P. Hasdeu.
În magia sărbătorilor de iarnă! – Cele mai frumoase cărți, povești și poezii cu ocazia sărbătorilor de iarnă, le puteți găsi aici la Biblioteca Centrală a B. M. ,,B. P. Hasdeu”!
La mulți ani tuturor și binecuvântarea Domnului să aveți!!
Prezentare Svetlana Vizitiu, Impresii din viata si carti
Perioada contemporană rămâne perioada cea mai importantă şi cea mai valoroasă din întreaga istorie a literaturii noastre pentru că și ea va deveni clasică. Clasicii au intrat, încă din timpul vieţii, în legendă. Au devenit scriitori – mituri. Cu toate acestea, scriitorii, poeții contemporani trebuie mereu reactualizaţi și chiar… promovați. Profesioniști în acest domeniu de informare și de promovare, fiți de acord, sunt bibliotecarii BM! Sper, să vă bucure noile apariții de carte poetică recent donate Bibliotecii Municipale B.P.Hasdeu. Întrări noi, caractere noi, poezii de o rară frumusețe spirituală!Și cititorii, în rând după ele – să le lectureze!
– Lora Rucan, Senină noapte. – Ch., 2020
„Mamă a singurătății, boltă-amarnic înstelată / Ce îmi picuri oare-n suflet, ce otravă minunată,/ De îl simt ca pe un rege, rătăcit în al lui drum/ De himere și de vise — aprig, liric și nebun…” (Curge viața)
Volumul de poezii „Senina noapte” a apărut în vara anului 2020 și cuprinde 127 de poezii grupate în trei subcapitole definitorii: „În lumea mea” (50 de poezii), „Nostalgii” (34 de poezii) și „Miraje” (43 de poezii). Dedicat amintirii unui mare artist din Republica Moldova, regretatul scriitor, poet, scenarist și regizor Gheorghe Vodă (1934-2007), militant anticomunist pentru unirea cu România. Nu este o lucrare de debut, Lora Rucan fiind cunoscută în Republica Moldova ca jurnalistă și autoare a încă trei cărți epuizate: „Eu nu sunt înger” (editura Hyperion, Chișinău, 1839), „Niciodată” (Tip. Centrală, 2007), „Voci umane, destine neordinare” (editată de CEP-USM, 2004). De asemenea. este și autoarea unor versuri pentru copii.
„Eu sunt întemnițată în propria-mi suflare,/ În propriul meu suflet, în dulcea mea suflare,/ În noaptea ce-ncălzește tot Universul meu,/ În noaptea care zboară spre bunul Dumnezeu.”
Poeta ne întoarce peste ani în trăirile sale intime de suflet adolescentin, plin de păreri de rău, de regrete, dar și a vieții contemporane în genere. Sunt simțirile unei ființe feminine uneori supărată pe trecutul vieții ei în contextul nefavorabil al realităților politice prezente, deși, luate la un loc, toate au un farmec al lor aparte, căpătând amploare clasică, fără somptuozități retorice.
– Ion Diordiev, Catrene pământene. – Ch., 2020
„O menire avem pe bătrânul Pământ / Să-aducem fericire prin fapte și cuvânt / Semenilor noștri și celor iubiți / Cum am putea să fim și noi fericiți?”
„Istoria scrisă la comanda puterii / Nu reflectă adevărul pe care vremea îl cere, / Ci minciuna dulce în preferata culoare, / Pe care o cere un om ori întregi popoare.” (p.47)
„În decursul luptei pentru Om și omenie, pentru trăirea în adevăr și deplină fericire autorul „Catrenelor pământene Ion Diordiev evident nădăjduiește la o poezie cu Dumnezeu, la o poezie cu conotații metafizice de care se apropie pe încetul de decenii. Râvna etico-civică și metafizică, plină de credincioșie, îi fac versul limpede, cristalin ideatic și profund atitudinal-ezoteric… Oricum „catrenul a devenit pentru maestrul Ion Diordiev simbolul său de experiență literară și „refrenul” comportamentului actual întru ființă.” – Tudor Palladi.
„Nu vreau mai mult nimic decât ceea ce am / Zile și putere de la Bunul Dumnezeu. / Să merg pe drum modest, să n-aud:„Ham_ham!..” / Ca să mă abată de le drumul meu.”
„Ion Diordiev a fost acela care prin „60-70” a menținut nestinsă flacăra aforismului românesc în Moldova din partea stângă a Prutului. N-a fost ușor. În primul rând, pentru că Ion Diordiev s-a născut și a copilărit în Transnistria, unde alfabetul latin și abecedarul în limba română erau împușcate launloc cu cei care le popularizau…În al doilea rând, pentru că la Chișinău, pe la începutul activității literare a lui Diordiev, nu știa nimeni de existența unui aforism românesc… De aici, aforsimul de proveniență mai folclorică al lui Ion Diordiev… Iar calitatea cea mai distinctă a aforismului său e că e mult. Altă calitate e că din acest mult pți să alegi și fraze de bună calitate.” (Efim Tarlapan)
– Valeriu Stancu, Mântuirea prin necredință. – Ch., 2020
„Pentru că am furat inimi, glorie, inspirație, te iert, / pentru că am râvnit femeia altuia, te iert, / pentru că mi-ai dat har și eu l-am irosit, te iert, / pentru că m-ai răstignit pe crucea iluziei, te iert, / pentru că m-ai obligat să port povara cunoașterii, de asemenea, te iert,/ pentru că mi-ai interzis să văd / iar eu am văzut, / iarăși te iert./ Îți iert, Doamne, păcatele,/ finitudinea,/ singurătatea / p care le porți în sufletul tău increat / orizont fără margini / în marginea orizontului/ pustiu / ca un suflet de poet…” fragment din poezia „Visul, un pământ sfințit” (p.107)
Valeriu Stancu este unul dintre poeţii ieşeni cunoscuţi, graţie traducerilor sale. Volumul Mântuirea prin necredinţă include poeme scrise în ani diferiţi, de motive cristice (nu de subiecte creştine, cum s-ar crede, ci anume de texte în care apar motivele credinţei în Hristos) pot fi puse sub semnul acestei declaraţii cu valoare de moto: „Dumnezeul la care ne închinăm/ ni l-am făurit fiecare / după chipul şi asemănarea noastră”. Ele explică nu doar un crez poetic, ci şi un principiu general al credinţei de orice natură. Poezia lui Stancu e un act umanist prin definiţie: Subiectivă, egocentristă, ea vorbeşte, mai mult decât orice alt gen (nu doar literar, ci şi artistic), despre sine, despre lumea interioară, care, odată exprimată, devine un univers, un bun pentru toţi. Consecutiv, dintr-un pur act narcisiac iese o expresie prin excelenţă altruistă, o lume dăruită lumii: „Hai naşte-mă, Doamne,/ E iarnă, pustiu,/ Rod vifori din mituri divine…/ Hai naşte-mă, Doamne,/ Colindă să-mi fiu/ Că steaua pornit-a spre mine!”
„Scriitura lui Valeriu Stancu este una modernă în substanță, nu în formă. Dovadă e în această secvență dintr-o poezie, care reverberează și proiectează emoții… Face să se cutremure înțelesurile lumii.” (Mircea V. Ciobanu)
– Ion Mureșan, Izgonirea din poezie. – Ch., 2020
„Poezia e cea mai tare dovada a existentei lui Dumnezeu„(Ion Mureșan)
„În ultima vreme scrisori tot mai insistente / îmi cer să hotărăsc/ vârsta la care voi înnebuni./ He, he mâine dimineață voi prinde un câine / roșcat de un / picior și rotindu-l deasupra / capului ca / pe o elice / cu adevărat o să mă înalț la cer. / Iată ce am știut dintotdeauna: cei care / își mărturisesc puterea / o fac prin mirosul de animal / sterp” (fragment din „Înălțarea la cer”, p.11)
Volumul de faţă oferă o selecţie reprezentativă din cele trei volume poetice originale ale autorului (Cartea de iarnă (1981), Poemul care nu poate fi înțeles (1993), cartea Alcool (2010). Apreciat atât de critica literară cea mai exigentă, cât şi, deopotrivă, de cititorul de poezie, Ion Mureșan, poetul exponenţial al generaţiei optzeciste româneşti, „cel mai important, şi cel mai valoros poet român de la finele veacului trecut şi de la începutul celui de acum.” (A. Cistelecan). În el se îmbină magistral şi dramatic dilemele existenţiale şi expresionismul, ca mesaj estetic.
„Poetul e un altul, o ființă redusă la scheletul ei abstract, un arheu eliberat de carnea realității. Poezia însăși e o formă de purificare, dar și o povară ontologică, o boală congenitală, tradusă prin viziuni ale splendorii malefice, îmbibate de profetism…” ( Radu G. Țeposu)
– Ionel Căpiță, Vinul, Via, Veșnicia. – Ch., 2020
„Cinstește vinul, dar nu-ți păta cinstea” ( Ionel Căpiță)
Volumul surprinde cu sinteze versificate despre veșnicia viilor moldovenești și de pretutindeni, precum și a produselor acestei binecuvântate plante, vița de vie…
„Alungă-ți necazul, frate,/ Lasă-ți grijile-ntr-o parte,/ Ia un vin de sănătate/ Că-i mai scumpă decât toate. / Zi-i de dor și zi-i de jale,/ Așa cum inima-ți spune,/ Pune-ți viața ta la cale,/ Orice zi e o minune./ Ridică paharul vieții!/ Orișicând și orișiunde,/ Jalea s-o-nghită nămeții,/ Amarul ia și-l ascunde,/ Nimeni să nu-i dea de urme! („Ridică paharul vieții” pentru Alic Zaporojan, p. 210)
„Născut pe 1 iunie 1949, Ionel Căpiță se trage dintr-o familie de vrednici țărani români, mama Agripina, tată – Ioan, din comuna Șirăuții de Jos, plasa Lipcani, județul Hotin (azi Briceni), care au dat viață celor cinci copii… Este membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova și membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, președinte al Asociației Jurnaliștilor de Mediu și Turism Ecologic. În repetate rânduri s-a învrednicit de trofeul „Antena de aur”, la concursurile desfășurate la TV Națională; a fost nominalizat laureat al revistelor „Literatura și Arta”, „Natura”… Din 2011 Ionel Căpiță exercită funcția de redactor-șef al revistei „Vânătorul și Pescarul Moldovei.” (Vlad Pohilă)
„De-ar mai ține Cerul, să am de ce agăța icoana” (P. Popa)
Poetul Petre Popa, directorul Teatrului ”Veniamin Apostol” din orașul Soroca, a editat recent trei cărți de poezie în 2020-21: ”Am scos trei plachete de poezie: „Cod”, ”Rămâi” și ”Templu pentru rugile mele”. Totodată, am finalizat lucrul la niște cărți pentru copii. Sperăm să revenim la normal, deși toate vor fi altfel pentru oamenii de creație, de știință, deoarece cei puși pe șmecherii nici nu și-au sistat activitatea”.
„Mamele fiilor poeți/ țin cărțile lor sub pernă,/ alături de acatiste, rugăciuni – / de cărțile sfinte./ Așa îi ajută pe fii/ să meargă înainte! / E îndeajuns ca fiii, când merg la culcare, să-și pună sub cap / pernă de la mama,/ și, mare mirare!/ Mamei, când i se face sete de apă. / dar zace la pat,/ îi vin puteri/ ca să-și ia singură cana…” („Mama poetului” din ”Templu pentru rugile mele”)
„Destul!/Timpul urii nu se consumă niciodată/ pentru cei care nu cunosc aritmetica iubirii,/ Ea nu se împarte la doi, ci se înmulțește,/ dacă e adevărată,/ și atunci nu se mai sfârșește.” (fragment din „Destul” din cartea „Cod”)
Petre Popa s-a născut pe 7 mai 1958 în satul Tătărăuca Veche, raionul Soroca. A absolvit Școala de vinificare și viticultură din Stăuceni (1978) și Institutul de Arte ”G. Musicescu” din Chișinău (1991). Masteratul la Academia de Administrare Publică (2007-2009). A fost director al Casei de Cultură din Stoicani (1986-1988), regizor la Direcția raională cultură Soroca (1991-1996), director adjunct la Colegiul agricol din Soroca (1996-1999), șeful Direcției raionale cultură (1999-2007). Din anul 2009 este director al Teatrului „Veniamin Apostol” din Soroca. A debutat cu volumul de versuri ”Rădăcinile aripilor” (1993), urmat de cărțile: „Prințul Moștenitor”, „Intuiție”, „De la Nistru pân’ la Tisa”, „Oglinda infinitului”, „Istoria unui teatru & Teatrul unei istorii” ș.a. A scris versuri pentru 150 de cântece. În 2000, a fost decorat cu Ordinul „Steaua României” în grad de ofițer. Este cetățean de onoare al municipiului Soroca. Laureat al mai multor premii literare.
– Insula timpului: 4 poeți din Ucraina și Rusia / Antologie. – 2019
Antologia include 4 tineri poeți din Federația Rusă și din Ucraina. Trei dintre ei sunt de expresie rusă (Vladimir Korkunov, Galina Râmbu, Ecaterina Derișeva), iar unul este de expresie ucraineană (Lesyk Panasiuk). Traducere de bibliotecarii BM B.P.Hasdeu.
Dragi cititori! Nu ratați volumele prezentate din fondul BM ulterior venim cu noi cărți, cu autori și scriitori de suflet! Veniți la Bibliotecă și cereți să le citiți pe viu, – e mult mai util și pentru vederea și gândurile voastre, decât memoria roboților a tehnologiei săturate! 🙂
Iată, vin mărțișoarele… Care unesc inimile iubite… Iată, există omul astăzi. Este alături. Este disponibil. Vrea să te vadă, să fie cu tine, să vorbească cu tine. Este deschis pentru tine. Azi are timp pentru tine. Și dispoziție pentru tine. Păstrează căldură pentru tine. Și, mâine poate să nu mai fie. Oamenii sunt muritori sau, uneori oamenii pleacă, pur și simplu. Pleacă de la… Sau pleacă la… Uneori oamenii pur și simplu obosesc să aștepte. Se satură să joace în aceeași poartă. Uneori circumstanțele te fac să pleci. Uneori te îmbolnăvești. Uneori se-ntâmplă un accident la muncă. Și uneori altcineva mai important cere urgent timp și atenție. Nu este suficient… Există astăzi, mâine nu… Atunci, de ce dacă poți scrie ”Bună”, tu – taci?De ce dacă poți să ridici telefonul și să suni, tu nu faci acest lucru? De ce dacă poți fi alături, preferi să fii singur? Nu cu mult timp în urmă, acum vreo 50 − 100 ani, se cerea mult timp până să primești o simplă scrisoare. Scrisoarea parcurgea săptămâni întregi, dacă nu luni întregi. Mai ții minte? Îmi amintesc, eu singură scriam scrisori și abia așteptam răspunsul care venea săptămâni întregi. Astăzi, durează o secundă să primești o scrisoare! O clipă! Și încă clipă ca să trimit răspunsul! Dar oamenii tac. Ei nu scriu. Și nu răspund. O oră, zi, săptămână, uneori niciodată. Paradoxal, că găsesc timp să critice lumea pe sociale, zilnic… Nu cu mult timp în urmă, ca să auzi o voce dragă, era necesar să parcurgi un drum lung. Obositor și greu. Sau să fugi la poștă, să stai lângă stand, să aștepți până îți vor face legătură… Îmi amintesc asta… Am trecut prin aceasta. Acum, durează doar o secundă să auzi vocea cuiva. Avem atât de multe rețele sociale cu conexiuni audio / video… Posibilități tot mai multe, și – dorințe mai puține. Nu cu mult timp în urmă, pentru a vizita o persoană care trăiește în zonele opuse urbanismului modern, dura o zi de mers pe picioare. Fostul iubit cândva venea la mine pe bicicletă din alt oraș doar ca să mă vadă, să stea jumătate de oră, să se țină de mână, să-mi împărtășească căldură. Azi, asta durează doar 30 de minute. Dar, acum omul rămâne acasă, și nu pentru că e pandemie… Unul din multele ciudățenii ridicole ale site-urilor de matrimoniale moderne: cerințele pentru cei aleși / indică să aibă o sedere în aceeași zonă, iar traiul în țară vecină este considerat un obstacol pentrui întalniri! Cum au început oamenii să se teamă de obstacole și depărtări! Nu cu mult timp în urmă, dacă îndrăgostiții erau la distanță mare departe unul de celălalt, a durat ani de zile pentru a vedea persoana dragă. Sau însemna – niciodată… Acum, sunt câteva ore cu avionul. Sau de la vreo două ore cu mașină. Dar omul ′′nu poate′′ să-și ia o săptămână din programul său ′′ atât de încărcat. Sau nu poate ′′scoate′′ din bugetul lui câteva mii pentru un bilet. Și rămâne acolo unde a fost. În singurătate. El se lipsește de întâlnirea cu cineva care încă este alături. În timp cât așteaptă. Încă disponibil.
„O stilcă de apă la supermarket valorează 2 lei. Într-ul restaurant sau hotel, aceeași sticlă poate costa 7-8 lei. Într-un aeroport sau în interiorul unui avion, depășește 10-15 lei. Sticla este aceeași, marca este aceeași, singurul lucru care se schimbă este locația. Fiecare loc dă valoare diferită aceluiați lucru. Când te simți lipsit de valoare sau crezi că nu ești apreciat la adevărata valoare, când totul în jurul tău te minimalizează, schimbă-ți locul nu sta acolo! Găsește curajul să-ți schimbi mediul și să mergi într-un loc în care ești prețuit pentru ceea ce ești și cine ești cu adevărat! Înconjoară-te de oameni care chiar îți apreciază valoarea! – Niciodată nu te mulțumi cu mai puțin!„ În viața fiecărei persoane, apare momentul în care este gata să dea orice ca să spună ceva, doar să audă măcar un cuvânt, o voce, doar să vadă, doar să întindă mâna, doar să rămână aproape și să tacă; dar acestea azi se vor sparge de Imposibilitate. Din ce în ce mai mulți oameni se trezesc singuri dimineața, gătesc și își beau cafeaua singuri, iar serile inventează lucruri ca să stea mai mult timp departe de casă. Bagă lucrurile în mașina de spălat și mențin o ordinea care, în general, pe nimeni nu deranjează. Pentru că nu are cine. În favoarea cui – își face omul alegerea pentru ca să nu scrie, să nu sune, să nu vadă, să nu vină? În favoarea mândriei sale? În favoarea autosuficienței? În favoarea orgoliului și confortului său? În favoarea unui alt morman cu bani? În favoarea siguranței tale? În favoarea autoapărării, securității sale? Când sacrifici pe cineva din motive “altruiste”, pentru că nu suporți să-l lași să te aștepte, e posibil să ajungi tu cel sacrificat…. Cel care așteaptă… De ce – nu se apreciază oamenii atunci când încă sunt alături? 😥 – La ce mai e nevoie de… mărțișoare?
Atunci când sufletul părăsește corpul, nu trebuie să panicăm. La început, nu realizezi starea și simți frigul. Este o rămășiță de simțire la ieșirea din corp, deoarece după moarte el se răcește. Cu timpul acest sentiment trece. Nu e nevoie să încerci imediat să te deplasezi undeva, pentru că acolo deja acționează cu alte legi, și cu picioarele să mergi nu vei reuși, iar la oricare încercări vei fi aruncat în toate părțile. La început e bine, pur și simplu, să te calmezi. Pentru un timp va rămâne o legătură emoțională cu trupul și cu oamenii apropiați. Cel mai dificil este ceea ce poți simți în etapa de trecere: vei auzi totul, vei vedea, dar nimic și nimănui nu vei putea vorbi. Revenind la tranziția în spațiu, aici va fi nevoie de o oarecare concentrare pentru a te deplasa undeva, – trebuie să definești clar locul gândului tău, și imediat te vei afla anume acolo. Nu aștepta precum ceilalți își imaginează o lumină în tunel, ea poate să nu fie! Mai departe, în acest proces, vei învăța singur să te orientezi în spațiu, și ceea ce se întâmplă cu tine. Aceasta e starea unei persoane atunci când trece în comă și nu mai revine la viață. Moarte ca atare, nu există.
Autor S.Vizitiu
Lumina din tunel este pur și simplu o reprezentare a acelei noi imagini, schimbate. Ca să înțelegi, încearcă un tablou, ca și cum mergi noaptea cu mașina pe o soșea, și în părți vezi doar zidul pădurii.
Sinele nu moare. Dar e grav atunci când în timpul vieții pământești, omul trăiește doar pentru sine acumulând negative. Pentru a continua să trăiești mai departe va trebui să te izbăvești de ele, și acest lucru este chinuitor și dureros. Să te reții pe acest traseu de curățare poți pentru o perioadă de timp foarte lungă…
Nu sunt sectă, fanată, sunt om cu credință în Dumnezeu. Ca și fiecare om pot greși și să greșesc repetat. Cu experiență pot veni și persoanele dificile – prin formularea gândului său. Și celor înțelepți e mai greu să dovedească adevărul din acest motiv, pentru că și unii proști se confruntă mult din simplă lor prostie. Experiența morții o cunosc cei reveniți după comă la viață. Tunelul l-am văzut și eu, și dacă îl vezi, cu siguranță… vei reveni la viață. Pentru a ajunge la lumină, trebuie să depui efort și să lucrezi mult asupra sinelui, dar spre regret acest lucru nu este dat fiecărui om să realizeze. Știu, că Dumnezeu există și sufletul există, și că va trebui să dai socoteala pentru viața trăită pe pământ. Desigur, multe lucruri ni se par străine și nici nu ne putem imagina acestea, noi credem doar ceea ce vedem pe pământ. Dacă ne este ascuns, înseamnă că nu ne este dat să știm, de aceea, doamnelor și domnilor, trăim pe pământ, cât trăim, dar astfel, ca să nu ne fie rușine să apărem în fața Domnului. Cu timpul înveți să te căiești pentru greșelile tale, și conștiință avem și compasiune, și ajungi să realizezi că nu este atât de greu să ceri prima iertare chiar dacă ai avut dreptate.
În vremea noastră este foarte greu să ai posibilitatea să nu poți săvârși păcate, dar să te străduiești pentru un bine e mai simplu, atunci și Domnul te ajută! Sufletele noastre acumulează informații pentru toată viața și Dumnezeu le citește pe un stick, numărând o nouă cale pentru noi. Cred, dar ce este într-adevăr, doar Dumnezeu știe! Trecerea într-o altă lume a omului trebuie ajutată prin citirea unei rugăciuni…
Încă nimeni nu s-a întors în pântecele mamei după naștere, și cu toate acestea viața continuă, dar într-o altă formă. Astfel și după moarte noi ne pierdem corpul material, iar sufletul continuă să trăiască într-o lume spirituală. Așa cred. Pe măsură și – veți avea. Trăiți, domnilor și doamnelor, să vă bucurați în fiecare clipă… Multe povești se spun, dar adevărul poate fi foarte departe. Doar Dumnezeu este foarte aproape, țineți minte acest lucru! EL există, nu uitați!
Apropos, autoizolarea este un dezastru pentru persoanele în etate. Prin închiderea lor în casă și salvându-i de noul coronavirus, le limităm mobilitatea și accelerăm decrepitudinea. Au nevoie de ajutor, și statul nu se gândește deloc la ei… Lipsesc medicamente, covid-teste rapide și gratuite, medicina în general e afectată și nu reglementează procesele de sănătate publică… Guvernul se limitează la legi contra fumatului și de lichidare a limbii ruse, uitând că există multe alte lucruri importante, vitale, în acest timp de grele cumpene… Doamne ajută!
„Voi pleca din această lume, dar nu vreau ca aceasta să se întâmple oricum; voi lua cu mine flacăra ultimei iubiri, ascunsă în cumenicătura cu care mă voi așeza la Cina Domnului, cerșind în numele ei iertarea păcatelor. Doar atunci voi putea rosti Gata s-a sfârșit, doar atunci când sufletul meu își va găsi împăcarea în iubirea desăvârșită pentru tot ce mi-a fost dăruit în lume, fără alegere. „Nu vreau să uiți, vreau doar să mă ierți” mi-a cerut Fiameta Vișan, în ultima noapte petrecută cu ea. O iert din tot sufletul, căci dincolo de toate suferințele și patimile întunecate care mi-au îndurerat inima, datorită ei, într-o clipă fulgerată de nespusă fericire, m-am simțit nemuritor.” (Alexandru Mihailă– din „Splendoarea Paradisului”)
/Alexandru Mihaila a decedat pe 25 noiembrie 2021. Fie-i memoria veșnică/
„Mă simt legat de Basarabia, mai ales că sunt moldovean”
Un intelectual, un scriitor profund, fermecător, cu adevărat unic, al cărui talent polivalent, simțul subtil al stilului, energia specială – atrage oamenii și câștigă audiența cititorilor fideli. Trebuie de menționat atenția la detalii, măieștria lui de a scrie la nivel înalt, cu o interesantă modalitate de percepție a lumii interioare. Talentul este o acțiune spirituală bazată pe manifestarea unui proces mental superior, de îndrăgostire. Principală valoare pentru Alexandru Mihăilă este conștiința – conștiințizarea de sine, a inteligenței sale, într-un cuvânt, umanitate. Dominat de procesele cognitive de creație și de motivația mentalului, sentimentul ritmic este compensat de o auto-expresie intensivă. Înseamnă că pentru un rezultat bun este nevoie de practică constantă și de încredere de sine, ce nu-i lipsește niciodată: acest lucru scriitorul o cere de la scriitorii tineri sau începători. ”Îi detest pe unioniștii care nu știu carte, care nu știu istorie” – spune el.
Volumul „Splendoarea paradisului”, a ieșit de sub tiparul Editurii romașcane ”Papirus Media”. Prefața cărții realizată de celebrul scriitor și critic pietrean, Lucian Strochi, evidențiază valoarea acestei lucrări. În opinia criticului pietrean conținutul se încadrează greu într-o specie epică având elemente de povestire, micro-roman și nuvelă. Ultima deocamdată lucrare a scriitorului Alexandru Mihăilă este, spre deosebire de cărțile sale anterioare, una extrem de modernistă:
Alexandru Mihăilă scriitor roman
„În prima șoaptă de iubire, se ascunde însăși taina nemuririi! Singură și triumfătoare, dragostea sfințește deopotrivă viața și moartea, însoțind sufletul în călătoria spre Dumnezeu.” (A. Mihăilă)
„Nu toți românii îi înțeleg pe basarabeni” – recunoaște el. Pe rețele de socializare scriitorul postează texte istorice cu o descriere completă, interesantă, ca de exemplu a unei sărbători creștine ortodoxe, fie a unei date aniversare, sau – a unui peisaj aparent obișnuit… Și întotdeauna imaginea este creată din reflecție, pare că auzi și sunetul. Descrierea indirectă inevitabil implică imaginația cititorului, care revine mereu pe paginile scriitorului pentru alte postări ce-i trezesc emoții noi. Emoțiile se estompează cu vârsta, iar procesele regenerează și continuă să se dezvolte până în ultima zi de viață…
„Mulți ani nu am luat în serios activitatea literar-artistică. Azi îmi pare rău. Poate că și experiența de viață de la început nu era atât de bogată, dar ar fi trebuit să fiu mai preocupat pentru consolidarea unei cariere de scriitor. Ziarist am reușit, în felul meu, să fiu, sunt și membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România dar trebuia să fac mai mult pentru creația literar-artistică. E un regret, alături de foarte multe care sunt din alte domenii. Însă, credința în Dumnezeu face parte din identitatea mea, din identitatea noastră spirituală, a neamului românesc, ortodoxia. Cred în creștinism, în ortodoxie pentru că aici mă regăsesc laolaltă cu toți strămoșii mei și cu toată istoria noastră milenară.” (A. Mihăilă)
Alexandru Mihăilă, redactorul șef la Editura Papirus Media menționează importanţa evenimentelor culturale care promovează scriitori talentați. Mereu subliniază rolul și imaginea basarabenilor, în special, se expune serios în sprijinul scriitorilor de peste Prut. Împreună cu colegii și deja prietenii din echipa Papirus Media – Părintele Cornel Paiu, director; criticul literar Lucian Strochi etc., – editează necondiționat volumele de carte specială, ce a devenit o tradiție istorică și este o surpriză foarte plăcută de la aceste personalități deosebite. Realizarea proiectului a devenit un spațiu al spiritualității, al activităților și valorilor literare de pe ambele maluri ale Prutului.
Ajuns la etate, Alexandru Mihăilă rămâne același bărbat frumos și spiritual, oricum își face griji, ce vor lăsa urmașii copiilor lor. Evident, e foarte greu de imaginat acest lucru, istoria nu se oprește, mentalitatea la fel se schimbă de azi pe mâine, instablitatea morală lovește din plin asupra genericului omului, a vieții sale… Inteligența lui Mihălă a răzbătut prin toate aceste etape ale vieții. Creativitatea lui – este rezultatul trezirii spiritualității, a unei experiențe vaste de invidiat. Acum noi trebuie să-l ascultăm cât timp mai reușim, să prindem ceva lecții de viață, în special, din cele scriitoricești. Pentru că Mihăilă este darnic cât sufletul lui e mare. Un filantrop care sare în ajutorul talentelor veritabile, descoperite în Moldova basarabeană, baștina lui nostalgică, – cea care rămâne istoria și casa lui pe veci.
„Când amintirile-n trecut Încearcă să mă cheme, Pe drumul lung şi cunoscut Mai trec din vreme-n vreme” (M. Eminescu)
Ce n-ar fi simțit sau retrăit în viață, din anumite motive nu a pierdut niciodată dorința de viață, în sufletul lui răsună muzica și, în continuare, îi umple viața cu sens.
Despre personalitatea Alexandru Mihăilă și operele lui:
„Pe Alexandru Mihăilă l-am întâlnit acum câțiva ani, fiindu-mi prezentat ca unii dintre primii ziariști din Roman care au activat în anul 1990. Apoi am aflat că este și scriitor. Statura sa impozantă m-a impresionat alături de experiența sa de viață și de modestia caracteristică Absolvent al Facultății de Filologie, promoția 1974, secția română-italiană, a lucrat ca profesor timp de 14 ani. Marea dragoste a învins totuși și a făcut carieră în jurnalism, fiind ziarist la primul săptămânal din Roman de după revoluție dar și la alte publicații de renume din București. Amintirile sale le dezvăluie cu o nostalgie firească ca și cum ar derula un film pe care îl revede pentru a nu știu câta oară” (Cornel Paiu)
Victor Stepaniuc:„E un moldovean adevarat, care cunoaște bine istoria si literatura Moldovei. Am polemizat mult cu el însă cu argumente. E un om foarte cult. Simte moldovenește! Asta ne unește!”
Emil Almasan -„Felicitări din tot sufletul pt alegerea acestei teme. Este un gest care merită, in sine, elogii. La acesta, stiu sigur, se adaugă și măiestria scriiturii. Este de ajuns pentru a spune ca va datorăm recunoastere!” (despre opera A. Mihăilă „Vornicul Gheorghe Greceanu”, un poet necunoscut din Moldova primei jumătăți a secolului al XIX-lea)
„Romanul lui Alexandru Mihăilă, în pofida titlului aparent frivol, este o carte ale cărei realizare artistică și complexitate structurală și de conținut o pot așeza în partea superioară a unui clasament (real) al literaturii române actuale.” (Mioara Bahna despre „Sărută-mă, singurătate”)
„Universul cărții lui Alexandru Mihăilă etalează, pe de o parte, un fragment de viață contemporană, aflată sub impreiul spaimei, al groazei…”; „Pe de altă parte, amplă poveste a unei lumi care, chiar dacă a trăit cel puțin la fel de intens (trecutului fiindu-i familiare războaiele), prin îndepărtarea în timp, este evocată cu oarecare inerentă detașare. În condițiile în care se află personajele din „rama” romanului, povestea trecutlui le dă și popularitatea catharsisului salutar”; „Un aspect de remarcat, încă de la început, este că realismul cărții nu este deloc știrbit de abundența expresivității, în plan stilistic, aceasta apărând, mai mult decît în alte părți, ca o necesitate, nu pentru a face imaginarul artistic agreabil…” – (Mioara Bahna despre „Sărută-mă, singurătate”)
„Mare bucurie mi-a facut în seara asta o carte care a ajuns la mine! Este rezultatul unor săpături pricepute și răbdătoare în biblioteca Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului, în care Alexandru Mihăilă a descoperit un caiet manuscris al vornicului Gheorghe Greceanu – nimeni altul decât Grigore Bârzoi, soțul coanei Chirița (soția vornicului, Anastasia Greceanu i-a inspirat lui Alecsandri personajul, poetul „răzbunându-și astfel umilința de a fi fost refuzat atunci când a cerut mâna uneia dintre fiice, Calipso”). Dar Gheorghe Greceanu e și poet, cum a aflat autorul, dupa o muncă de cercetare laborioasă, în care a citit/recitit, transcris, tradus, verificat arhive – în fine, tot ceea ce face un ziarist serios, de război când nu vrea să iasă la pensie Și ce ne mai spune? „Aflat la confluența a două lumi, între „civilizația ișlicului” cu boieri vorbind grecește, petrecându-și dulcea zăbavă la vii si la sindrofii cu țigani lăutari și amoreze și cea a „pantalonului” de care amintea Alecu Russo – înțelegând prin aceasta asimilarea spiritului european, pașoptist la acea vreme, vornicul Gheorghe Greceanu a păstrat câte ceva de la fiecare, căci sub caftanul de boierie, bate inima unui romantic, cu simțire înaltă de patriot (..)” -Alexandru Mihăilă – unchiul meu. Așa bucurie mare de la „Sărută-mă, singurătate” n-am mai avut!” (Diana Pascal despre opera A. Mihăilă „Vornicul Gheorghe Greceanu”, un poet necunoscut din Moldova primei jumătăți a secolului al XIX-lea)
Gheorghe Indre „O carte, tulburatoare si fascinanta in acelasi timp, care te poarta, prin epoci si lumi ale istoriei acestui popor, descrise credibil si foarte convingator, o carte despre iubire ca esenta a existentei omensti din toate timprile! Felicitari si astept noi realizari!” (despre romanul „Sărută-mă, singurătate” de A. Mihăilă)
Pusa Barcan „Reușiți mereu să mă emotionati profesore, cred că sunteți printre putinii barbati care elogiază femeia atât de frumos!”
„ Dmn Alexandru Mihaila! Sunteti o personalitate rară în această societate moderna cu TI si cu inovatii noi, atunci cand nici nu reusim sa realizăm ideile una dupa alta atât de rapide ca pe aripile vantului…în gândurile și faptele noastre! Ramaneti precum sunteti, direct, uneori ”certaret” ca un părinte… Foarte obiectiv – pentru a face clare lucrurile, în special, pentru perfecțiunea scrisului în limba română! Cu origini basarabene, Alexandru Mihaila ramane a fi Ingenios, educat, psiholog bun, dar… și intolerant cu persoanele incompetente, în special, din domeniul literar care nu pretuiesc timpul si sanatatea. Compătimitor cu persoanele cu nevoi speciale, le acceptă precum sunt. Este si un filantrop cu inima mare… Un nostalgic, romantic… Conservator al faptelor și lucrurilor de performanță! Va doresc sănătate, Dmn Alexandru Mihaila! Tinerețea vesnică e în suflet, e mai important! Doamne ajută! (Svetlana Vizitiu)
Mariana Pita-Martinas Cum sa nu fiu mândra, când viata mi-a dat șansa, sa am un profesor c-un talent nemărginit? Va felicit din toata inima!
Cristina Costov Da, au fost excepționale și sunt sigură că vor mai fi! Editura „PapirusMedia” promovează cultura de pe ambele maluri ale Nistrului! Am fost o norocoasă, căci mi-ați ieșit în cale datorită Ludmila Sandu și viața mea s-a schimbat, a prins o altă culoare, tricoloră.”
Nina Vasilii: „Scriitorul Alexandru Mihăilă și-a asumat cu seriozitate întreaga responsabilitate de-a depista consecvent „inimi talentate”. Odată depistate, talentele trebuiesc șlefuite! Distinsul profesor cu migală și răbdare șlefuiește nestematele până la strălucire. Prețios e actul în sine! Dar Steluțe au început să strălucească pe pajiștea de lumină a Literaturii Patriei… Ludmila Sandu, precum Smărăndița, a făcut pocinogul!!! Apoi au urmat Svetlana Iurcu, Cristina Costov, Dorina Codreanu, Lidia Vrabie, Nina Vasilii, etc. Sper într-o continuare de șir! Fericită să invoc momentul oferirii cuvântului în fața selectei audiențe (estimez, aproximativ 150 persoane: scriitori, oameni de artă, oameni de suflet) și umilei mele persoane… Sper că emoția mea să le fi vorbit oaspeților prezenți mai mult, să-mi fi citit în ochi imensa dragoste pentru tot ce înseamnă românesc…”
Ludmila Sandu „Atat de mult am iubit Viata,ca piina la urma a inceput sa ma iubeasca si ea pe mine.Multumesc omului special ce nu mai oboseste sa caute perle la fundul oceanului!”
Maria Claudia Mitră „Nimic nu ar fi fost posibil fără sprijinul si dedicația domnului Alexandru Mihăilă, un om de o rară finețe și un scriitor exceptional”.
Basarabia şi România, unite-n slovă, la Hanul Răzeşilor!
Activitatea literară și alte surse biografice despre Alexandru Mihălă:
https://www.facebook.com/photo.php?fbid=1660697714185099&set=a.1386838961570977&type=3&theater / „ BUNICULE, dragul meu, frumosul meu baiat, cum sa te gasesc eu in padurea aceasta de tineri eroi? Eu stiu ca ai luptat pentru Romania Mare si-ti sarut mana pentru asta! Tu dormi acum in dealul satului la țintirim si-ti spun ca eu-nepotul tau- voi continua lupta!” – A. Mihăilă, 2016
„Dacă ar fi să mor astăzi, nu m-ar deranja să mă îngroape dincolo de Prut. Numai să fie în pământul lui Ștefan cel Mare” – Alexandru Mihăilă.
Svetlana Vizitiu, 2020
Date biografice: Alexandru Mihaila – s-a nascut in 16 februarie 1950 (dec. 25 noiembrie 2021, Roman) in localitatea Bozieni… Scriitor cu origini basarabene, redactor-sef, editor #PapiruSMedia. ”„Voi pleca din această lume, dar nu vreau ca aceasta să se întâmple oricum; voi lua cu mine flacăra ultimei iubiri, ascunsă în cumenicătura cu care mă voi așeza la Cina Domnului, cerșind în numele ei iertarea păcatelor. Doar atunci voi putea rosti Gata s-a sfârșit, doar atunci când sufletul meu își va găsi împăcarea în iubirea desăvârșită pentru tot ce mi-a fost dăruit în lume, fără alegere. „Nu vreau să uiți, vreau doar să mă ierți” mi-a cerut Fiameta Vișan, în ultima noapte petrecută cu ea. O iert din tot sufletul, căci dincolo de toate suferințele și patimile întunecate care mi-au îndurerat inima, datorită ei, într-o clipă fulgerată de nespusă fericire, m-am simțit nemuritor.” (Alexandru Mihailă – din „Splendoarea Paradisului”) https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2020/07/09/alexandru-mihailatraim-cu-adevarat-doar-atat-cat-iubim/ #Alexandru_MIHAILA a fost corespondent de război în mai multe rânduri, dar experiența din Iugoslavia l-a marcat profund. În urma acestor trăiri intense a scris și o carte în care a publicat experiențele și atmosfera de război din acele vremuri iar meritul i-a fost recunoscut primind o Diplomă de onoare pentru contribuția consolidării relațiilor dintre poporul român și poporul sârb. Urmele pe care războaiele la care a fost martor le-au lăsat în viața lui Alexandru Mihăilă au dus la scrierea unui roman inspirat din experiența personală. „Sărută-mă singurătate” este deja la cea de a V-a ediție și a fost lăudat de marii critici ai țării. Romanul va fi tradus în curând și în limba sârbă. După o cercetare asiduă, după ce a tradus manuscrise din chirilică, după vizita la locul unde a trăit această familie, s-a născut ultima carte a scriitorului și anume„Vornicul Gheorghe Greceanu”. Pentru această ultimă carte a primit aprecierea academicianului Răzvan Theodorescu. De câțiva ani, ziaristul și scriitorul Alexandru Mihăilă, a avut grijă ca, prin activitatea pe care o desfășoară în cadrul unei edituri, să vină în ajutorul promovării scriitorilor de peste Prut. Prin acest lucru simte că poate fi mai aproape de frații moldoveni și că le poate menține treaz spiritul patriotic. De câțiva ani, de când am devenit redactor-șef al Editurii Papirus Media, am derulat un program de promovare a literaturii de dincolo de Prut. Am publicat mulți autori din Basarabia în ideea că e bine ca limba română, în forma ei artistică, să strălucească și în Republica Moldova. Multe din aceste cărți nu au fost contra-cost. Membrii editurii, inclusiv eu, am pus mână de la mână, și le-am făcut acest cadou basarabenilor. Or ei, care erau plecați acum în Italia, în Spania ne-au trimis manuscrisele iar cărțile, în loc să ajungă la Chișinău, ajungeau direct la ei. Printre alții am descoperit și adevărați scriitori, adevărați poeți cu care ne mândrim și cu care ținem legătura. Unul dintre regretele sale este că nu a început activitatea literară cu mai mult timp în urmă. Chiar dacă a scris ca ziarist, simte, la acest moment, că ar fi putut da mult mai mult comunității prin scrierile sale literare. În același timp, ne-a mărturisit și că ceea ce îl definește este credința în Dumnezeu, pentru că prin aceasta se definește întreg poporul român.
Polivalența Veronicăi Pîrlea Conovali este impresionantă: romane, eseuri, povestiri, memorialistică istorică, versuri. Autoarea scrie cu aceeași dezinvoltură în fiecare din genurile și speciile menționate, și o face simplu, atât de aproape poporului său… Are o intuiție acută pentru a reda rezistent și corect atitudinea unui personaj sau a unei nații, foarte specifică caracterului ei pașnic și altruist. Altă trăsătură care o particularizează – un simț de observație remarcabil, la fel și stăpânirea unui limbaj simplu care place cititorului de orice vârstă. Caldă la suflet, săritoare la nevoie, responsabilă și foarte muncitoare, sunt calitățile ei de bază. Este un pedagog inteligent de profil istoric. Scrie mai mult din necesitate și pentru a-și umplea spiritul cu clipe de bucurie. Scrie dintr-o curioasă înclinare pentru semnificație. Pentru că dacă nu scrie, simte că-i lipsește ceva esențial. Scrie pentru cei care sunt interesați de trecut, pentru cei care vor să treacă dincolo de mitologia manualelor de istorie. Oamenii trebuie să-și cunoască istoria reală! Ne naștem, trăim, murim, suntem puncte minuscule într-un șir infinit de puncte, este dramatic; așadar, e de strigat din răsputeri, și vocea realității se ridică deasupra.
Sensibilă, emoționantă, își duce durerile odată cu timpul, și Veronica a avut de suferit mult… O va spune poate într-o carte aparte, acum mai este în căutarea adevărului – a unui drum pe care îl testează cu timpul. Credința în Dumnezeu o salvează, și, în prezent, este fericită în familia ei, cu soțul, fiicele lor și nepoțica Andreea pe care o alintă și invață lucruri utile de viață… Contactul Veronicăi cu publicul este încredibil – căldură, curiozitate, entuziasm, în special, este îndrăgită de cei de peste Prut, multe personalități și scriitori români au o atitudine specială pentru acest om remarcabil…
La Clubul Impresii din viață și cărți în format nou #Top5Cărți Online, protagonista și autoarea celor treisprezece cărți, Veronica Pirlea-Conovali a venit cu recenzii la 10 cărți scrise de scriitorii româno-basarabeni. Vă prezentăm următoarele filme din care, cu siguranță, veți reuși să învățați multe lucruri utile și, de asemenea, veți recomanda și prietenilor aceste volume minunate! Cărțile le puteți solicita și în rețeaua Bibliotecii Municipale B. P. Hasdeu!
Cartile prezentate de Veronica Pîrlea Conovali ca recomandare în Anul Lecturii Nationale 2020 decretat de stat: #DuneaPalangeanu ”Miniaturi dunarene; #CristianMocanu ”Miracolul reintregirii”; #GabrielaAlef ”Binecuvantare in armonia divina”; #LauraOpariuc…
Dunia Palangeanu:„Minunat univers literar. Mulțumesc scriitoarei Veronica Pîrlea Conovali pentru aceste momente de spiritualitate aleasă! Îți mulțumesc mult pentru dăruirea ta. Nu am apucat să scriu mult despre recunoștința pentru dorința și capacitatea ta de a mediatiza tot ce-i frumos și minunat literar și de a reuși să aduci valorile în prim plan. Noi te îmbrățișam cu căldură infinită.”
„Doamna Veronica Pîrlea-Conovali este un distins om de cultură din Republica Moldova, scriitor, publicist, profesor și, poate mai presus de toate, un adevărat patriot care iubește în aceeași măsură România de dincolo și de dincoace de Prut! În încercarea de a le uni cultural, Veronica Pirlea-Conovali participă permanent la activități culturale unde, cu o neobosită dăruire, promovează scriitori români contemporani. De curând, a adus în atenția cititorilor zece volume ale unor scriitori din România, în cadrul unei activități care s-a desfășurat la Biblioteca Municipală ,, B.P. Hasdeu” din Chișinău, între care se află și volumul meu ,,Versuri din sticlă”, publicat în 2019. Vă mulțumesc mult pentru includerea mea în acest proiect și vă doresc mult succes în tot ceea ce faceți pentru românii de pretutindeni! (minutul 26.04.) (Laura Opariuc)
Irina Luana Stan : „Mă laud și eu cu o veste minunată și complet neașteptată: cartea mea „ZBOR – Spațiul Inimii”, apărută la sfârșitul lui octombrie 2019 la Editura Amurg Sentimental, a fost inclusă în topul celor 10 cărți ale Anului Lecturii Naționale la Chișinău (minutul 8 – minutul 12 în video). Mulțumesc poetei Veronica Pirlea-Conovali și tuturor oamenilor minunați care au făcut posibil acest superb dar pe care l-am primit!”
Despre cartea cu poezii ”A sunat aseara mama” de #EmiliaPlugaru
Mai departe, Veronica Pirlea Conovali vine cu un recital de versuri de autor ”In zile de #Covid19”
Spatiul Inimii – autor scrieri Irina Luana Stan:„Mulțumesc din toată inima, cu toată recunoștința și dragostea mea, talentatei poete, omului extraordinar și sufletului ales Veronica Pirlea-Conovali, pentru superbul gest de a include cartea mea „ZBOR – Spațiul Inimii” (minutul 8 – minutul 12 în video) în topul celor 10 cărți ale Anului Lecturii Naționale! Doamna Veronica Pirlea-Conovali, vă admir, vă prețuiesc, vă iubesc! M U L Ț U M E S C”
Galina Luka„Azi, rolul profesorului și al învățătorului nu mai este privit cu atât de multă recunoștință precum i s-ar cuveni, așa că merită mai multă apreciere din partea elevilor, dar și a părinților acestor elevi, deoarece profesorii ajung să fie extensie a părintelui atunci când cel natural nu e prin preajmă. Multumim mult, stimata noastra d.Veronica”
Colta Mihaela„În acești ani am avut ocazia să vă fim alături , să vă cunoaștem și să învățăm atât de multe de la dumneavoastră . Ați fost un pedagog minunat dar în primul rând ca un părinte care și-a deschis sufletul și ne-a permis să luăm tot cei mai bun din el … Vă mulțumim din suflet pentru tot , și sper că peste ani ne vom reîntâlni și vom depana doar amintiri plăcute”
Dina Ciocanu„Îți mulțumesc, Veronica, pentru atitudinea specială față de cartea mea („Fantani fara ciutura”). Când vorbești despre ea, simt că ai trăit-o, atunci când ai citit-o. În momente ca astea, ascultând impresia unui cititor pasionat, îmi îndreptățesc anii în care am lucrat la carte.”
Irina Luana Stan: „Doamna Veronica Pirlea-Conovali, sunteți minunată, talentată, extraordinară și aveți un Suflet cât toată România Mare! Nu pot să exprim suficient recunoștința pe care v-o port pentru acest gest superb, plin de iubire, de a include cartea mea în prezentarea celor 10 cărți. Vă admir, vă prețuiesc, vă mulțumesc din toată inima și cu toată dragostea mea”
Dorina Ulinici Iancu„O adevărată distinsa doamna, prin care curge cu adevărat sânge românesc. Credința pură și sufletul înaripat sunt caracteristici importante ale acestui Om cu litera mare, în adevăratul sens al cuvântului. Draga Veronica, noi urcușul în continuare iti urez.”
Galina Luka„Veronica sunteti o doamna , o profesoara cu suflet mare,va multumim din tot sufletul pentru tot ce faceti pentru copiii nostri si pentru noi parintii, multumim pentru bunatatea, pentru un cuvint bun, pentru timpul care nil oferiti cit copiilor nostri atit noua parintilor..Va iubim mult!”
Ana Oncea„Bravo, doamna Veronica, mă bucur pentru dumneavoastră, pentru ceea ce faceți. Succese frumoase în continuare. Mă mîndresc că vă cunosc. Mă mîndresc că faceți parte din viața mea.”
Codita Dumitru„Cu deosebita considerație vă felicit Stimată Doamnă, pentru întregul Dv demers de a promova cultura națională, una și aceeași în toate teritoriile locuite de români. Suntem încrezători că va veni o vreme când toate aceste eforturi vor da roadele sperate în ciuda obstacolelor artificiale ridicate de cei interesați! Toate cele bune și cu folos!”
Birsan Olga„Am citit mesajul cu pasiune si respect fata de scriitorii ambelor parti ale ROMINIEI mari!
Va multumesc ca sinteti si ca promovați frumosul in toata splendoarea lui! Mult respect pentru Veronica PIRLIA-CONOVALI SI LAURA OPARIUC!”
Dina Ciocanu„Bravo, stimate doamne, Veronica Pirlea-Conovali și Svetlana Vizitiu Impresii, faceți un lucru minunat! Ascult cu plăcere cele povestite de Veronica și deja vreau să citesc ceea ce propune spre lectură, vocea ei e pe de-a dreptul molipsitoare și foarte convingătoare”
Expresii memorabile de la Veronica Pîrlea-Conovali:
– “Copiii care cresc în preajma bătrânilor sunt mai sănătoși, mai înțelepți, cu mult mai atenți față de viață. Copiii care nu au bunei și nu sunt ținuți pe brațele buneilor sunt, cum zicem noi, copii crescuți în seră, în condiții artificiale. Noi nu ne dăm seama că, rupând legătura cu părinții, în principiu, rupem legătura cu tot absolut: cu noi, cu copiii noștri, cu nepoții noștri, care nu vor avea nici o legătură mai departe”.
– „Aveam scrise multe poezii și proză. Mi-am zis că ar fi bine să le adun pe toate în cărți. Am început să caut sponsori, dar toți m-au refuzat. Și atunci am înțeles ca dacă vrei să-ți vezi visele realizate, trebuie să te ajuți singur. M-a ajutat Costică Costenco, feciorul lui Nicole Costenco. Mi-a zis: ”Te duc eu la o tipografie și vom tipări cartea. Am adunat tot ce am scris în decurs de zece ani și am făcut prima plachetă de versuri. Ulterior am publicat și proza scrisă pentru ”Glasul Națiunii”. Am ajuns la concluzia că în viață nimic nu e mai de preț decât o carte. Orice lucru se uzează, însă sufletul scriitorului rămâne în acea carte.”
– „Visam să devin medic. Credeam că dacă voi salva toată lumea de la moarte – nu va exista moarte. Apoi am dorit să fiu actriță de cinema. Cunoșteam pe de rost biografiile actorilor din acele vremuri. Știam ce roluri vreau să joc: roluri pozitive, patriotice. Nu i-am spus tatălui despre acest vis, pentru că l-ar fi întristat. După clasa a VIII-a am depus actele la școala de medicină, dar nu am susținut examenul la matematică. Pentru tata, eșecul meu a fost motiv de bucurie. Spunea că această meserie mi-ar fi distrus viața deoarece m-aș fi sacrificat de dragul bolnavilor.”
– „Botezați copiii unii la alții, cununați-vă unul pe altul, nu vă vorbiți de rău ca neam unul pe altul, mergeți la nunți unul la altul, stimați-vă buneii, mergeți la mormintele rudelor – numai astfel ne vom salva ca neam, grămăjoară”
– „Foarte mult contează în viața noastră să nu uităm de unde ne-am pornit și să nu uităm de oamenii pe care i-am întâlnit în calea noastră. Eu la jumătate de secol pe care l-am trăit, mă simt fericită. De ce mă simt fericită, pentru că pe unde am trecut m-am străduit nu doar să iau, dar și să întorc înapoi. Și respectiv în toate bucățile de proză, care le-am scris și artistic și de tip publicistic, am venit cu o lecție de viață, o lecție de învățat. Fiți de acord, toți creștem într-o familie, numai că nu toți avem bunei și străbunei lângă noi. Eu am avut fericita ocazie să fiu mângâiată și de bunei și de străbunei, să-i ascult pe bătrânii satului. A fost perioada cea mai bună a vieții mele. De la ei am luat ce-i mai bun, cele mai frumoase și înțelepte sfaturi”
– Un fragment din cartea autoarei: ”Viața are două laturi: una frumoasă și alta rea. Asta am înțeles încă la o vârstă fragedă. Când eram mici, eu și fratele meu stăteam toată ziua singuri închiși în casă. Nu avem loc la grădiniță. Stăteam pe cuptor, care avea o portiță, parcă eram într-un țarc. Într-o seară a început să plouă și s-a stins lumina. M-am speriat, am deschis portița și am coborât pe vatră. De acolo am ajuns în tindă și apoi afară. L-am luat cu mine și pe fratele meu. Eu aveam patru ani, iar fratele – un an și opt luni. Credeam că dacă ieșim afară suntem în siguranță, nu conștientizam că, de fapt, sub ploaie și fulgere este periculos. Țineam minte casa nanilor mei, acolo unde mergeam des cu părinții la șezătoare. Ne-am oprit în spatele gardului și strigam, însă nu ne auzea nimeni. În acel moment o femeie, care scotea apă la fântână, ne-a întrebat: ”Măi golanilor, ce stați aici în ploaie”? I-am răspuns că mama și tata nu sunt acasă, s-a stins lumina și ne-am speriat. Femeii nu i s-a părut nimic ieșit din comun, și-a luat căldările și a plecat. Între timp din deal veneau șiroaie de apă care puteau să răstoarne și o căruță. Din fericire, în scurt timp, a dat de noi nanul nostru. Ne-a luat în brațe și ne-a dus în casă. Am fost spălați de glod, ne-au urcat pe cuptor și ne-au dat pâine cu ulei. Când m-am trezit, mama stătea lângă mine și m-a întrebat de ce nu l-am lăsat pe frate în casa. Nu înțelegeam întrebarea ei: cum să-l las dacă e fratele meu? Peste ani, mama m-a trimis la o nană. Când am ajuns la ea, am recunoscut-o pe femeia de la fântână, care atunci ne-a lăsat în ploaie cu nepăsare. În acea noapte am întâlnit doi nani – unul care ne-a salvat, și altul care ne-a lăsat în fața primejdiei. Atunci am înțeles că viața are două laturi – una pozitivă și alta negativă. Și toată viața vom întâlni și oameni buni, și oameni răi. Important este să-ți trăiești viața frumos.
Am învățat atunci că trebuie să fiu atentă și reticentă în interacțiunea cu oamenii, pentru că nu cunoști intențiile omului din fața ta. Am devenit matură în gândire și comportament încă la o vârstă fragedă.”
Date scurte biografice și fragmente din cărțile autoarei:
Istoric și pedagog, Veronica Pirlea-Conovali s-a născut la 12 noiembrie 1968, în Vărăncău-Soroca. Scriitoare, jurnalistă, profesoară, textier, autor a 13 carti editate, membru al Uniunii Jurnaliştilor din România, membru al Uniunii Scriitorilor Europeni din Republica Moldova. A absolvit Colegiul de Comerţ şi Facultatea de Istorie a Universităţii de Stat din Moldova. Este Magistru în istorie, membră a Uniunii Ziariştilor din România, membră a Uniunii Scriitorilor Europeni de Limbă Română.
A editat volumele: „O dragoste ne-adună” (1998), „Bumerangul ecoului” (2001), „În grădina copilăriei” (2004), „Şi-a venit ploaia…” (2006), „S.A. Bucuria – 60 de ani” (2006), „Ţara din stele” (2007), „Cu dragoste pentru vârsta a treia” (2008), „Destăinuiri de pe lumea cealaltă” (2013), „Lăcrimează-n dor amurgul” (2016), „Galina Furdui în Lumina Baştinei” (2017) etc.
Femeia a încercat să se roage, dar nu-și putea aminti nicio rugăciune.
Pentru ce avea nevoie de rugăciuni, atunci când nu mai exista un sens în viața ei? Înainte. Dar, acum… Ca de obicei, totul e la momentul nepotrivit. Atunci femeia din nou s-a adresat la Dumnezeu în limba pe care o știa ea. Cu aceleași cuvinte cu care vorbea și înainte în discuții și la supărare pe El, însă abia acum… ceva s-a schimbat. Nu erau insulte și reproșuri, nu erau amenințări și blesteme în cuvintele femeii: erau înțelepciunea rănită, puritatea smereniei și… un ocean de dragoste enormă:
– Doamne, eu de multe ori ți-am spus cuvinte urâte, pline de obidă. – Iartă-mă, dacă poți. Am urât viața, și pe sine, – Iartă-mă. Eu n-am putut și nu voiam să iubesc, – Iartă-mă! Nimic nu cer pentru mine, și nu există milă pentru mine, în inima mea care atât de mult timp îmi otrăvea viața.
Vreau doar să te rog: indiferent ce vei decide Tu, Doamne, să fie așa, cum dorești! Dacă este posibil, atunci îndepărtează durerea copiilor mei, și permite-mi să împărtășesc durerea lor cu a mea, căci nu există nimic mai grav pe acest pământ uman decât ca o mamă să vadă suferința copiilor ei…
– Mulțumesc, Doamne, că m-ai ascultat, știu că mă auzi!..
A doua zi, medicul șef anunța femeia că diagnoza anterioară nu s-a adeverit și copiii ei sunt perfect sănătoși…
Viața nu ia fost deloc ușoară, și în continuare Vladimir luptă cu orice obstacol în calea lui… Lumea este dură, dar el nu-și pierde credința, nici curajul de a merge înainte, și nici nu prinde ură pe nimeni… Este loial și cu adevărat dedicat prin firea lui. Foarte modest, dar trece cu mult curaj peste orice provocare pe care o întâmpină în viață, chiar și dacă este în scaunul rulant. El, omul cu deficiență locomotorie parcă iar fi destinat să-i inspire pe ceilalți să-și înfrunte problemele și să devină o versiune mai bună și mai puternică a lor. Scrie frumos, din suflet și găsește frumusețe în orice, și are mereu ceva de bun de spus despre fiecare om. Crede că există o parte bună în orice întâmplare, iar gândirea lui optimistă îi permite să se simtă fericit chiar dacă este un singuratic de nevoie Se înconjoară doar de oamenii sinceri, deschiși la minte și care evită dramele pe cât este posibil… Nu are timp pentru persoane pesimiste, nici pentru prieteni falși. Crede, cu fermitate, că Cele trei lucruri de care are nevoie fiecare om – sunt Iubirea, onestitatea și bunătatea! Iar Familia este totul pentru el. I se umple sufletul cu bucurie și mândrie, într-atât își iubește neamul. Credința și familia îl întăresc, îi ridică spiritual, datorită lor merge cu zâmbet Înainte!
Vladimir Potlog, s-a născut pe data de 9 august 1984 în orăşelul Teleneşti într-o familie de medici – tatăl chirurg și mama terapeut. Are doi frați mai mici. O familie care îi acordă tot sprijinul – și moral, și fizic. Despre bunei își amintește cu mult drag, spre regret ei au decedat, dar au fost „bunici cu inimă mare”, cei care l-au ajutat mult, mai ales – din partea mamei. Ambii bunei au fost eroi, au trecut prin iadul celui de-al doilea război mondial și calvarul foametei din ”47. Fratele mai mic al bunicului de pe tată a activat ca profesor de istorie la Universitatea de Stat din Chișinău, și Vladimir se mândrește că-i poartă numele – Vladimir Potlog. Străbuneii au fost oameni simpli de la țară, care au iubit cu patimă pământul lor, la care au lucrat ca să-și hrănească copiii și nepoții, și pentru ai vedea oameni buni și gospodari la casele lor, spune Vladimir, – „Și vreau să închei capitolul despre părinţi şi bunici cu o poezie”:
„Doi bătrâni / Doi bătrâni stau singuri/În casa lor demult/Şi nimeni nu-i întreabă/Ce vor ori ce au vrut./Cânii urlă a jale,/Vântul bate ne’ncetat,/Doi bătrâni merg pe-o cărare/Cum mergeau, ca altădat’./Noaptea rece se lasă/Şi urlă viforul ca turbat,/Doi bătrâni stau singuri în casa,/Doi bătrâni stau la sfat./Şi aşteaptă şi tot aşteaptă/Să vină cineva,/Doi bătrâni cu plete albe:/Bunelul meu, bunica mea.”
Despre studii. Dizabilitatea nu i-a permis să meargă la școală, el fiind cu deficiență locomotorie și plasat în scaunul rulant, dar părinţii au făcut tot posibilul ca Vladimir să învețe Carte. „Prima învățătoare a fost mama cărei îi mulțumesc din suflet și toată viața o să-i fiu recunoscător. Cu ajutorul profesorilor care veneau la noi acasă am terminat 9 clase. Din păcate, nu sunt angajat nicăieri, munca mea e “Poezia”Și din nou vreau să termin acest capitol cu o poezie de-a mea”:
„Sunt fericit: Sunt fericit când scriu o poezie/Despre dragoste şi amor./Sau când ascult o melodie/Despre un suflet plin de dor./Sunt fericit când citesc o carte,/Despre doi îndrăgostiţi./Despre un om care a zburat pe Marte/Sau despre nişte regi bine veniţi./Sunt fericit când admir floarea,/Care înfloreşte la geamul meu/Şi când privesc luceafărul/Care luminează ca un zeu./Sunt fericit că m-am născut în lumea aceasta mare/Şi scriu acest vers./Căci poezia este nemuritoare!/Cum e şi întregul Univers.”(V.Potlog)
Are mai multe pasiuni. „La nebunie îmi place fotbalul, dacă puteam merge, poate deveneam fotbalist, cine știe. Echipa mea de suflet este Juventus Torino”.
Adoră mult istoria, mai ales antică. Este interesat de religia creștină si-o studiază din punct de vedere științific și filozofic. Îi plac filmele, muzica.
‘Din păcate, am puțini prieteni’… „Îmi place să călătoresc, dar nu pot… Și totuși părinții au făcut tot posibilul să vad România și Ucraina. Pentru aceasta le mulţumesc din toată inima”…
„Cărțile în viața mea au avut și au un loc de frunte, ele mă ajută să trec mai ușor prin viață”. Vladimir a citit circa 600 cărți. A început să scrie propriile lui poezii din 1995, prima cu titlul „Bradul”. Are la activ peste 300 de poezii scrise. Le-a publicat în ziarele „Plaiul Orheian” în 2002, apoi în „Mâine junior” 2008 – și în ziarul „Timpul ” (2018). La fel în 2018 a apărut prima plachetă de versuri. „Cea mai tandră fiică a naturii”. A fost înclus împreună cu 27 persoane cu nevoi speciale într-un volum – antologie „Sunt OM”(coordonator C. Costov). Participă la concursul de poezie „Pe o ramură de Plai” din anul 2004, iar în 2010 a obţinut locul doi. Poeziile lui Vladimir Potlog pot să fie găsite şi pe înternet, pe site-urile: www. Citatepedie.ro. http://www.poezii.md/. Mai nou, are și-un blog public: vladimirpoetul.blogspot.md/”>https:// vladimirpoetul.blogspot.md/. „Acolo puteți găsi mai multe poezii scrise de mine, dar si despre alți poeți. În afară de faptul că scriu poezie, îmi place să citesc, să studiez istoria… Sufăr de Paralizie cerebrala infantila și nu pot merge. Tel mobil 078224254” „O carte poate trăi mai mult decât un popor.” (aforism de Vladimir Potlog)
Recomandări de carte din partea V. Potlog:
Pentru copii:
Fraţii Grimm „Poveşti cu zâne”
Bambi: Povestea pădurii de Felix Salten
Minunata călătorie a lui Nils Holgersson de Selma Lagerlöf
Amintiri din copilărie de Ion Creangă
Și nu în ultimul rând, cartea care, m-a învățat carte.
Albinuța: Abecedar de Grigore Vieru, Lică Sainciuc.
„Am ales 10 cărți care mi s-au părut cel e mai bune.Și vreau să termin capitolul despre cărți cu o poezie despre – natură, carte și Dumnezeu” –
Lumea ca o carte: Alerga trenul sub lună,/Timpul îmi părea că aleargă după noi/Şi eu priveam pe geam cum trec unul câte unul/Copacii falnici, dar de frunze goi./Priveam stânci, munţi, dealuri/Şi mă miram atât de mult,/Cât e de frumos pământul,/Şi nu mă săturam să mă mai uit./Trenul alerga tot mai departe,/Inima îmi bătea mereu./Şi lumea îmi părea ca o carte,/Scrisă de însuşi Dumnezeu.(poezie de V. Potlog)
Vladimirare câteva visuri: Să vadă „Cetatea eternă” din orașul Roma, și ca poezile sale să apară într-o zi într-un ziar de tipar din România. Speră ca ele să se realizeze.
Vladimir oferă și soluții pentru rezolvarea unor problem grave ca Migraţia şi sărăcia din Republica Moldova. Problema poate fi rezolvată numai prin Unirea cu Patria mama- România, „Atunci toate problemele noastre se vor rezolva de la sine. Aceasta e părerea mea personală”.
La Putna (550 ani de la sfinţirea Mănăstirii Putna): La Putna un clopot bate,/Dangătul lui peste munţi răsună./El ne cheamă la libertate/Şi la unitate ne îndrumă./La Putna toaca se bate,/Ne cheamă să ne rugăm./Pe mine şi pe tine frate/Căci de acelaş sânge suntem!/La putna Ştefan ne cheamă,/Să ne spună cu glasul său bland./S-o iubim pe a noastră mama/Cum la iubit el pe domnul sfânt!/La Putna e o frumoasă sărbătoare,/Ea s-a îmbrăcat în alb./E ziua ei şi a lui Ştefan Cel Mare./Să ne ducem fratele meu drag.( V.Potlog)
Basarabie, soră dragă/Basarabie, soră dragă,/Care ai fost de duşmani râvnită,/Eşti ca o copilă orfană,/De mamă ei părăsită./Basarabie iubită,/Care ai fost în sânge scăldată,/Eşti ca un fir de iarbă/Sub o boltă înstelată./Basarabie, floare de dor,/Care de mulţi ai fost vândută,/Eşti ca un izvor, cu apă limpede neîncepută./Tu să nu cazi în disperare./Basarabie, soră dragă,/Căci va veni şi ziua cea mare,/În care duşmanul o să înţeleagă/Că nu eşti singură şi orfană,/Că ai o mama iubitoare,/Toţi o ştiu cum o cheamă,/Acesta e România mare!/(V. Potlog)
Tânărul Vladimir Potlog și cartea lui de autor „Cea mai tandră fiică a naturii”, la care a muncit mult. Visul lui de a edita o carte de poezii s-a realizat și datorită Doamnei Irinei Moscaliuc. Vladimir le mulțumește și celor două persoane speciale – domnilor Zinaida Ambrociși Victor Cobzac. Fiecare dintre ei au făcut puținul, pentru a vedea un vis realizat, Restul desigur aparține talentului Vladimir Potlog!
Prietenii și admiratorii despre Vladimir Potlog:
Irina Moscaliuc:„ Cred că, fără scriitori, am trăi foarte puțin. Am trăi o singură viață, pe a noastră, fără să avem măcar habar de toate celelalte lumi prin care ne-ar putea plimba imaginația. Ne-am îndrăgosti mai puțin, am suferi mai rar. Dar am avea mai puține visuri și mai puține minuni.
Irina Moscaliuc:„Dacă vrei foarte mult sa se realizeze un vis, trebue sa nu încetezi sa crezi in ele!”„Într-un fel sau altul creștem cu ideea că fericirea ne vine din lucrurile pe care le primim, le cumpărăm sau le agonisim. Sîntem mereu în căutarea a tot felul de lucruri, sperînd că pînă la urmă chiar vom fi fericiți avîndu-le. Eu am început să realizez relativ tîrziu că dăruind pot să-mi trezesc în suflet o bucurie chiar cu mult mai mare decît aceea generată de primirea unui cadou. Mă bucură și darurile, dar o bucurie cu totul specială apare în suflet atunci cînd dăruiești ceva celorlalți. Să învățăm să fim generoși și să dăruim. Cînd ajungem să simțim o bucurie mai mare prin gestul de a dărui, decît prin cel de a primi, atunci vom fi pe cale de a ne trezi cu adevărat sufletul!”
Zinaida Ambroci:„Ce a mai mare comoara spirituala!”
Betty Marcovici :„Aleargă cu gândul în stilul tău unic printre versurile create de tine care au o frumuseţe unică. Te îmbrăţişez VLADIMIR. Dumnezeu să te ajute să fii puternic în tot ceea ce faci.”
Ludmila Florean:„Comoara asupra careia ai lucrat mult si te-ai realizat visul, de care ne mandrim si noi, copământenii tai de inspiratia si munca ta! Bravo, si succese mai departe!”
Marcela Albin:„Ai facut un lucru,ce o sa ramaie vesnic!!! Toti o sa ne trecem,dar cartea si simtul frumosului ramane inca multe generatii!!! Felicitari!”
Alexei Gorun:„Cu cât mai mult te integrezi în societate, cu atât viața este mai interesantă și te vezi ca o persoană realizată. Așa ține capul sus și mergi înainte.”
Traian Vasilcău:”Îl citesc de mai mulți ani. Este un tînăr din Telenești, care fiind lipsit de ceva, în plan fizic, s-a ales, din partea lui Dumnezeu, cu altceva, în plan spiritual: cu Poezia Sa! Ia uitați-vă ce îndemn poetic frumos are Vladimir Potlog pentru noi! Să-i urăm cît mai multă Nădejde, Credință și Dragoste, ca într-o zi poezia aceasta, și nu numai, să fie pe buzele și, mai ales, în sufletele tuturor!”
„Hai să fim/Hai să fim oameni de omenie,/Dragi părinţi, copii şi fraţi./Căci moartea nimeni nu ştie când o să vină/Şi când murim de acei vii suntem uitaţi./Hai să iubim viaţa ca pe o melodie,/Chiar de e uşoară sau grea./Să nu adunăm multă avuţie/Căci lăcomia poate fi o piază rea!/Hai să-i cinstim pe tata şi pe mama,/Pe omul de lângă noi./Şi să ne gândim la pace,/În vreme de război./Hai să fim oameni de omenie,/Căci aşa e bine şi frumos./Şi să nu uităm niciodată/Că pentru aceasta s-a jertfit Hristos.” (V. Potlog, 15 decembrie 2019)
În noaptea de Crăciun/Trebuie să fim mai buni,/Să avem sufletul mai bland/Ca să cântăm cu înger în rând!/Căci fecioara Maria/În Betleem îl naşte pe Mesia,/Mare împărat care este/În pânză albă înfăşurat./Inima s-o înveselim/Şi pe Domnul să-l slăvim!/Căci în noaptea de Crăciun/Trebuie să fim mai buni. (V.Potlog)
M-am măritat dintr-o prostie, cum ar spune mulți dintre cunoscuții mei. Ne-am cunoscut în februarie, și în martie ne-am căsătorit. Din prima clipă a relației noastre între noi s-a legat o îță inexplicabilă de înțelegere. O comunicare anume de înțelegere, nu iubire, pasiune sau dorință. Eu, pur și simplu, am simțit că îl cunosc întru-totul, – ce gândește, ce dorește, în cele mai mici detalii până și în gusturile de bucate sau alde vestimentației. Și, precum s-a dovedit, același lucru a simțit și el pentru mine. Tineri și înfierbintați, am crezut că e Dragostea. Probabil, așa ne-o imaginam noi. Căsătoria noastră a fost, într-adevăr, una ciudată. Niciodată nu ne certam. Numai apărea soțul la parcare și eu deja știam ce dispoziție are, dacă e flămând sau nu, și cum trebuie să-l întâlnesc. Aceeași situație – din partea lui. Tocmai am întrat în magazin – eu numai m-am gândit că avem nevoie de una, alta, și el deja aruncase toate acestea în coș. Dar iubirea – este nu doar capacitatea de a citi gândurile și emoțiile unul altuia. Este, de asemenea, o atracție reciprocă. Tocmai ceea ce nouă ne lipsea. Ne era liniștit și interesant să petrecem timpul împreună, din jumătate de cuvânt râdeam la glumele pe care înțelegeam doar noi, ghiceam dorințele fiecăruia fără încordare. Și sexul… Unul forțat, obligatoriu. Și noi amândoi, fără cuvinte, realizam acest lucru. Ca urmare, am decis să ne despărțim, cică, nu este dragoste. Decizia a fost reciprocă, pașnică. Ne-am despărțit ca buni prieteni.
Șase luni mai târziu, am întâlnit bărbatul pe care l-am îndrăgit cu adevărat. Cu el erau și focul, și certuri puternice și împăcare pasională, o aromă ce mă înnebunea, mâini tremurânde la atingere, fluturași în burtă și uscăciune în gât. Totul așa cum și trebuie să fie.
Iar cu Nicu (fostul soț) – o amicie profundă. A doua mea căsătorie are deja 14 ani, avem un fiu, și eu, în continuare, îl iubesc pe soțul meu actual. Puternic și pasionat. Dar… schimbul inexplicabil de gânduri cu primul soț nu a dispărut… nicidecum.
Iată, am ieșit de la serviciu unde a avut loc un scandal. Sună telefonul: „Ce s-a întâmplat? Eu știu, te simți rău, hai, să vorbim”. Iată, eu mă cert cu soțul meu drag și alerg în lacrimi afară, seara târziu. Imediat, Nicu trece pe lângă mine cu mașina, fără cuvinte deschide ușa, îmi aprinde o țigară: „Hai, poveștește!”
Fie invers, brusc o grijă mare și emoție puternică, că ceva s-a întâmplat cu Nicu. Îl telefonez, și într-adevăr, a adormit la volan, a zburat într-un șanț, dar, slava Domnului, a evitat nenorocirea. Întâmplări – o mulțime, despre toate nu pot povesti! Chiar și atunci când alegeam cizmele la mall, și brusc vine un mesaj:„Am văzut niște cizme cu broderie roșie, ție precis îți vor plăcea. Mergi la mall, să le vezi!” Și eu, sunt deja aici, și măsor anume cizmele menționate!
Iată așa un câmp comun de energie! Unul pentru doi. Cum să explici această conexiune? Ciudată prietenie la nivel cosmic? Doamne ajută!
Avea deja trei copii minunați, dar golul din suflet o afunda ades într-o imensă tristețe. Cătălina a realizat brusc, și mai mult ca niciodată, cuvintele celebrului scriitor Ionel Teodoreanu:„Dacă vrei să poți rezista, uită de tine și devotează-te altora!” A privit în jur cu disperare și a văzut atâta durere, suflete fragile care treceau prin același infern la fel ca și ea. Nu aveau mamă alături de ei. Un adevăr crud, dureros și nemeritat! „Și atunci am știut că Dumnezeu mi-a arătat cărarea, drumul spre regăsire.”
Este unicat, o fire romantică stoarsă din poezie, mulți s-ar considera norocoși să le fie prietenă. Oamenii o admiră pentru ceea ce face și mai ales pentru ceea ce este! Un om minunat și foarte complexă. Deține caracter, energie și forță cât zeci de persoane împreună. Oferă încurajare și susținere autentică celor care au nevoie… Ai spus ceva neplăcut la adresa ei, familiei sau prietenilor ei? Cătălina Lovin zâmbitoare întinde mâina ei și-ți dă o șansă să revii la argumente corecte, poate greșesti chiar tu? Și dacă ai dreptate, se conformează, dar luptă pentru adevăr și performanță. Merge înainte și-i îmbrățișează pe toți, este realmente o incurajare izvorâtă dintr-o empatie vie. Zâmbitoare, fără prefecătorie, așa e firea ei… Și de unde atâta răbdare, bunăvoință gratuită?
Astăzi – e binecuvântată, prosperă, se simte împlinită și fericită oriunde n-ar fi și ce n-ar face pentru că a realizat valoarea vieții, și ea n-a fost mereu îngăduitoare cu dânsa. Viața a primit-o cu zâmbetul pe buze, zice ea, într-o casă în care era „decretată Zână” chiar de către cea care i-a devenit foarte curând pe lângă mamă – și prietenă, confidentă, farul luminos… A avut o copilărie presărată cu poezii, și copaci rupându-se de floare, din serile amețitoare atunci când ea căuta raspunsurile la întrebările vieții în „Carul Mic sau Carul Mare”, iar echilibrul vieții a venit mai târziu… Parcă a primit toate răspunsurile, dar este mereu în căutare de altele. Ar întoarce timpul înapoi dacă ar avea posibilitatea, pentru a spune părinților cât de mult îi iubește:„ Mi-am iubit mult părinții, am adorat-o pe mama, dar nu am știut întotdeauna să le spun cum azi aș fi vrut. De-aș putea printr-un miracol să mai dau timpul înapoi, le-aș spune tot ce nu le -am spus și a rămas definitiv în inima mea. …Viata care mi-a dat firesc toate răspunsurile căutate, aici pe Pământ, terestre și de cele mai multe ori lipsite de poezie.”
Vine din Galați, după liceu a ales să se dedice studiului limbii române:„Am obținut o catedra de suplinitor, undeva la țară, mai aproape de ceea ce visa sufletul meu. Copiii de acolo, fii de țărani înzestrați cu puritatea simplă a omului de rând, aveau o liniște îngerească pe care doream să clădesc edificii literare. Cu mâinile sufletului meu… A fost din nou o perioadă de aur în viața mea.”
Viața își urma cursul, Cătălina s-a căsătorit, a fost dragostea vieții sale, cu care au născut împreună doi copii adorabili, Alexandra și Mihai. „Erau împlinirea și bucuria vieții mele. Dar destinul și-a cerut tributul lui și au venit ani cumpliți, când am cunoscut disperarea, lacrimile, furia. Bucuria vieții a fost înlocuită tragic cu realitatea morții și am văzut cum neputincioasă asist la plecarea celor mai iubiți pământeni. Mama, tata și tatăl copiilor mei.” Moartea mamei i-a schimbat firea. Cătălina și-a depus toată durerea în paginile unei cărți „Noaptea macilor”. – De ce, noaptea lor? – „Pentru că tot universul meu murise odată cu ea. Și macii înfloriti râzând în soare, pe care ii priveam răsfățându-se de-a lungul șinelor de cale ferată… în drumul către Cluj la Institutul Oncologic.”
Viața a mers mai departe… În continuare, după mulți ani, Cătălina Lovin s-a recăsătorit cu un om care i-a adus echilibrul și un nou sens vieții lor. „Mi-a dăruit-o pe Maria!” – Maria – Bucuria!
Avea deja trei copii minunați, dar golul din suflet o afunda ades într-o imensă tristețe. Cătălina a realizat brusc, și mai mult ca niciodată, cuvintele celebrului scriitor Ionel Teodoreanu:„Dacă vrei să poți rezista, uită de tine și devotează-te altora!” A privit în jur cu disperare și a văzut atâta durere, suflete fragile care treceau prin același infern la fel ca și ea. Nu aveau mama alături de ei. Un adevăr crud, dureros și nemeritat! „Și atunci am știut că Dumnezeu mi-a arătat cărarea, drumul spre regăsire.”
A devenit asistentmaternal. Toată școala pe care a urmat-o, nu a egalat arșița sufletului ei.
După douăzeci și unu de ani în această meserie, Cătălina își face fericită bilanțul.
Zece copii îi spun Mama!
„Zece minuni întâmplate în viața și în casa mea. Șapte (7) – cifră sfântă, sunt copiii lui Dumnezeu, iar trei sunt ai mei biologici, la fel Dar sfânt. Tot parte din universul meu este iubita mea Destiny și cele patru pisicuțe Tandresse, Micutzu, Minu și Pisicutul mic pe care l-am salvat din parc unde era abandonat și bolnăvior. El n-are încă nume, poate aveți voi un sfat?!”
Acum doi ani, a venit pe lume nepoțelul ei drag, Leo:„Chiar dacă el se află departe, în Bruxelles, acolo unde mama lui, Alexandra, este medic specialist, în inima mea este prezent în orice clipă și știu că ne vom revedea curând, chiar de Crăciun. Și ca să vă dezvălui până la capăt bucuria mea, Dumnezeu m-a răsplătit, devenind încă o dată mamă!” S-au mutat cu traiul în București și…
– N-o să vă vină să credeți! Anul acesta Cătălina Lovin a reușit să înfieze o fetiță minunată. O cheamă Serena și este un dar magic pentru ea. Așa, ca în poveștile de Crăciun! Maria, mezina ei, la fel e Crăciun și cântă, acum luptă la Vocea României! Mai în scurt, viața Cătălinei este plină de surprize minunate! -„Am câștigat… Am câștigat! Doamne, îți mulțumesc pentru tot ceea ce contează cu adevărat în viața mea!”
„Adevăratele flori sunt acasă, în sufletul meu, în inima mea. Știu pentru ce am trăit, pentru cine am muncit… Am suferit când le-a fost rău și am plâns de bucurie că au reușit. Nu am putut să le ofer întotdeauna ce au meritat, dar le-am dăruit dragostea mea, grija și însăși viața mea. Și ei au fost fericiți. Ei, copiii mei. Ai mei și ai sufletului meu. Restul, nici nu mai contează!”
Daca poți însemna ceva în viața unui singur om pe pământ, n-ai trăit degeaba! Doamne ajută, în continuare, sănătate să fie!
❤ S.Vizitiu
Prietenii și admiratorii – doar câteva referințe despre Ea:
Lupoae Roxana „Vă asortați cu marea, iar zâmbetul vă e fermecător. Opriți pentru o clipă timpul… căci totul pare-atât de-ncântător!”
Stegarescu Antoneta „Doamne ajuta… sa va fie toate drumurile deschise…sa se implineasca tot ce va doriti!”
Movileanu Victoria „Esti o curajoasa,Catalina,esti cu adevarat nepoata lui tata bunu si a aprigei Zoia,invatatori/oameni temeinici si seriosi.Sa nu-ti fie teama,te vei descurca! Mult succes! Mariei,de asemenea!”
Viorela Filip „Dvs,amândouă,sunteti insusi SOARELE!Nimic si nimeni nu ii poate păli strălucirea,oricât ar incerca,mai pe fata sau mai pe ascuns!”
Marci Ella „Mai mult decât ca ești Super Mama ești în primul rand o Mama care a știut sau a intuit drumul Mariei!”
Evelina Vitan „Dumnezeu o sa vă ajute… iubirea înseamnă să il iubești pe cel de lângă tine mai mult decât pe tine!”
Folea Leonid ”Placere reciproca de cunostinta … Lectie umanitara de etica ce ne-ati demonstrat dvs, … nu poate fi decat de urmat. Jos palaria!”
Expresii proprii și citatele preferate ale Cătălinei Lovin:
„Trăiește viața asta chiar și desculț, dar nu sta în genunchi decât în fața lui Dumnezeu!”
„La vita e bella”(Roberto Benigni)
„Avusesem dreptul eu ca și oricare, La o nebunie, la un ultim glonț, Ultima speranță, ultima-ncercare, dar în prăvălie, este doar… gablonț.” (Adrian Păunescu)
„Dacă brusc ai devenit pentru cineva un om rău, atunci înseamnă că i-ai făcut în trecut prea mult bine.” (Lev Tolstoi)
„Să dăruiești totul, să sacrifici totul fără să te gândesti la răsplată, asta înseamnă iubire.” (Albert Camus)
„Când cineva aruncă cu noroi în tine, tu răspunde-i cu flori și iubire.
Fiecare aruncă cu ce are în suflet!”
În clipele pe care le trăiesc acum, când viața mea este zguduită de o mare schimbare, vreau să-i mulțumesc lui Dumnezeu că mă întărește zi de zi, prietenilor puțini dar sinceri, care m-au încurajat , în mod special, copiilor mei și ai sufletului meu, Alexandra Colesnicenco, Mihail Colesnicenco, Oana Tămaș, Maria Crăciun și micuței Serena. Ei sunt singura mea avere, ei și Destiny, Minu, Tandresse, Micutzu. Adică copiii și animălutele mele.Pe toți îi încarc în mașina destinului meu și mă mut la… BUCUREȘTI!
„Dacă m-ar întreba cineva:
– Care este starea ta de spirit, Cătă?
I-aș răspunde simplu și cald: – Fericire.”
„Suflete al meu frumos și mare,
Numai tu poți ca să mă denunți,
Chiar de vin de la vreo înmormântare,
Spune lumii că am fost la nunți…”
„”Înainte de a-ţi trimite crucea pe care o duci, Dumnezeu a privit-o cu ochii Săi cei preafrumoşi, a examinat-o cu raţiunea Sa dumnezeiască, a verificat-o cu dreapta Sa neajunsă, a încălzit-o în inima Sa cea plină de iubire, a cântărit-o cu mâinile Sale pline de afecţiune, ca nu cumva să fie mai grea decât o poţi duce. Şi după ce a măsurat curajul tău, a binecuvântat-o şi ţi-a pus-o pe umeri. Deci o poţi duce! Ţine-o bine şi urcă Golgota spre Înviere!” Amin! (Sfântul Nectarie)
„În casa în care se râde, acolo poposește și zâmbetul lui Dumnezeu.”
„Ce se mai poate spune despre PRESA care îngroapă fără milă un artist, cu satisfacție parcă, fără informații precise și fără milă?! Nefiindu-i rușine să se uite în ochii îndurerați ai sotiei artistului și în ochii bietului popor căruia îi dă după bunul plac, pâine și circ? Eu sunt fără cuvinte, doar atât pot să spun: – Să ne trăiești, Mihai Constantinescu, artist drag și bun!!!”
„ așa îți vine uneori… Sa te tot duci și sa nu mai vezi fățărnicia din jur.”
„Emoții prin cablu,
acolo unde ești și eu nu-s….”
„Uneori, tot ce trebuie să faci este să uiți ceea ce simți și să îți amintești ceea ce meriți”
„Doamne, orbiți de imensitatea cerului și a mării, avem toți nevoie de ajutorul Tău.
Rămâi lângă noi și azi și mâine și în toate zilele care vor urma!”
„Sunt mândră că sunt mama ta”! De câte ori ai auzit cuvintele acestea?
De foarte multe ori, dar astăzi nu. Pentru că astăzi cuvintele mi se opresc mute de emoție.. pentru că tot astăzi se încheie o etapă din viața ta și a mea. Doisprezece ani de când te-am adus de mânuță în clasa – I-a și ai rămas singură, ca o gărgăriță suspendată într-o bancă, Mult timp n-ai reușit să atingi podeaua cu picioarele. – Astăzi ești o domnișoară cuminte și frumoasă, talentată și muncitoare. Să nu uiți în viață să înmulțești talanții dăruiți de Dumnezeu, să Îi mulțumești în fiecare dimineață și seară pentru ceea ce ești tu acum. Te iubesc mult, sunt mândră de tine! De tine, de Andra și Mihai! Toată averea mea”
„Și cum orice om de valoare are muza lui, sentimentele generos se înmulțesc cu doi”
„Uneori, greșelile sunt cele mai bune amintiri. Nu te teme să le faci!”
„If I’m not back again this time tomorrow Carry on, as if nothing really matters…” (Queen)
„Sibiu – capitala civilizației românești.
Mi-aș dori ca și gălățenii mei să se trezească odată într-un oraș curat ,cu oameni incredibil de prietenoși, fără animăluțe aruncate pe stradă sau ucise. Cum ar fi, prieteni?”
„Prefer sa muncesc în fiecare zi din viața mea, decât să îi permit vreodată unui bărbat să zică :
– Dacă nu eram eu, tu n-ai fi avut asta!”
„Aș schimba durerea pe libertate,
Aș schimba rănile, pe un vis care m-ar ajuta să merg mai departe!”
E un poet vesel ca un cântec. Toate versurile lui formează un păienjeniș melodios. Nu în zadar admiratorii lui creează filmulețe alegând melodii speciale pentru versetul AugustinJianu. Toamna e minunată atunci când în suflet e primăvară, versuri blânde, pline de inspiraţie… Ritmul e extrem de reușit. Imaginile senzuale ne descoperă un peisaj holistic creat cu talent. Talentul lui se formulează spiritual, bazându-se pe manifestarea unui proces mental superior, a dragostei. Poetul este dominat de sentimente cognitive și de motivația gândurilor, adică simțul rimei se compensează prin exprimarea intensă a sinelui. Ce nu i s-ar fi întâmplat în viață, poetul niciodată nu a pierdut tendința de a trăi, încrederea în oameni, și din anumite motive acestea se reflectă în versurile lui, sufletul chiar începe a cânta și umple viața cu un sens la fel de melodios și inima rămâne în așteptarea unui miracol…
„Pe unde ești acum, unde te duce soarta, / Pe unde-ți plimbi tu pașii și visele de ieri. / Ai recunoaște iar, bătaia mea în poartă, / Ce-au colbuit-o anii cu serbede dureri? / Mai e ceva acolo, măcar din nerăbdarea, / Din așteptarea oarbă a clipei ce ardea, / Ți-aș mai aduce aminte, sau doar înserarea, / Stăpână e demult, pe amintirea mea?/ Mă întreb acum în toamnă și mă gândesc la tine, / În trecerea fireacă spre-un anotimp străin, / De ne-ar fi fost și soarta de zile bune pline, / Și zâmbete complice cucernicul tain? / Retorică târzie, retorică în noapte, / Eu mă-nvelesc pe suflet cu ce mi-a mai rămas, / Dintr-un poem de vis, cu îngânate șoapte, / Și-n gândul recurent, te mai aștept retras!” („De toamnă”, Augustin Jianu, Craiova)
Augustin Jianu nu se promovează deloc. Este complicat, spune el. „Eu sunt un tip fonetic. Scriu poezie după ureche, că lăutarii. Poezia trebuie să sune! Fiecare poezie sună o melodie a ei. Pentru mine poezia care nu sună o muzică a ei nu este poezie … este o lălăială fără noimă!” Ați înțeles? de aceea zic eu că e un poet vesel!
„Am vrut să sădesc un pom…și l-am sădit! La anul, dacă sunt sănătos, mai pun un pom!” Toamnele târzii îl inspiră mai mult. Ca și urmașii, ca și prietenii lui vechi. Nu a greșit cu nimic în fața lor, au avut o viață la dispoziție să realizeze cât de mult îi iubește! Este creștin-ortodox, dar nu practicant bisericos. Are un mod al lui de a crede. Ceva între agnostic și omul calculat și analist care nu găsește o explicație logică la ce se întâmplă decât în cheie mistică. „Dumnezeu a fost generos cu mine! Are permanent grijă de mine, mi-a dat şi înger păzitor!Am scăpat de vreo trei-patru ori de la moarte. Poveste lungă! Lungă! Am refuzat chimioterapia și operația! M-am tratat singur.” Septicemie, accident de mașină cu paralizia picioarelor, cancer… „Da!Moartea trebuie doar înfruntată! Dar niciodată să nu râzi de ea!”
Poetul Augustin Jianu cu scriitoarele Camelia Radulian si Alina Cumpan 2018
Impresii de viață. Le are cât pentru trei vieți… Numai maeștri scriu precum curge o fântână, firesc și dumnezeiesc! – De câte cărți are nevoie un poet pentru a fi recunoscut? „Cunosc zeci de poeți care au de la cinci cărți în sus, dar care nu scriu nimic… aiureli!” – Cea mai bună carte de vizită este ceea ce scrie omul… Acolo este sufletul lui! Ce spun criticii sau cunoscuții este altă mâncare de pește! „Cel mai defect este capul… de acolo pleacă toate!”„Pescuitul la mine nu mai este plăcere, e patimă curată!” „O generație are puțini poeți. Îi numeri pe degetele unei singure mâini! Harul este de la Dumnezeu! Sensibilitatea la fel… Numai strădania ne aparține!” Așa și trebuie! Poezia este simplă, precum sentimentele! O poezie fără emoție nu înseamnă nimic! Astăzi versificatorii umblă după cai verzi pe pereți… Să șocheze, să iasă în față. Poezie fără har nu există! Dacă nu ţi-a dat Dumnezeu, te chinui degeaba! „Nici eu nu sunt Eminescu, dar un pic de sfială, de teamă de ridicol, trebuie să avem! O generație are puțini poeți. Îi numeri pe degetele unei singure mâini! Harul este de la Dumnezeu! Sensibilitatea la fel… Numai strădania ne aparține!” (A. Jianu)
„Mă voi replica strategic,/Cu strategia de învins/Şi voi hălădui amnezic,/Printre bătrâni cu părul nins./O zi, un an, ce-a mai rămas,/Printre calendele lumeşti,/Din drama de stupid retras,/Din tabăra celor oneşti./O hoinăreală magistrală,/Cu urme noi, pe urme vechi,/În marş fără o ţintă clară/Şi fără goarne în urechi./Nu sunt nicicum vreun intimat,/În sălile de tribunale,/Sunt un strateg ce-a dezertat,/Din catastrofele globale”. („Dezertor”, Augustin Jianu)
Vă prezint o imagine a poetului-omul, am reuşit cât de cât să îl cunosc la Uniunea Scriitorilor de Limbă Română. Și un volum cu trei sute de „Poezii” scrise de craioveanul Augustin Jianu. O puteți citi la Biblioteca Municipală B.P. Hasdeu, Centrul „Mihai Eminescu”. A muncit aproape șase ani la cartea aceasta! „Da, o singură carte. In rest, apar doar în cinci antologii. A doua carte este și ea gata de publicare, încă de anul trecut, dar probabil va mai aştepta.” De multe ori nimerește un portret aproape de realitate! Alteori, nu… Viața îi oferă surprize dincolo de orice imaginație! – „Eu ador să stau precum Caragiale la o masă în restaurant sau în parcuri și să fac în gând un portret al oamenilor care îmi trec prin fața ochilor. Meserie, caracter, poveste de viață! Radiografii!Sunt conștient că unele lucruri sunt mai bune…, altele mai rele! Mi-a plăcut Chișinăul: aerisit, bulevarde largi, spații mari, clădiri impozante.” Multe l-au marcat. Dar mai ales oamenii buni de la care a învăţat ceva în viață. În liceu a fost olimpic pe țară la anatomie și fiziologie. Premiul trei în toată România. Deşi urma o clasă specială de matematică, a dat inițial la Medicină… Astăzi, e poetul craiovean Jianu Augustin, maestru emerit în pescuit, inginer, și cu datul cu seamă!
Iar Poezia este ceva deosebit. Creație aparte. „Un poet nu poate spune nimic despre versurile lui… Ele vorbesc singure! Dacă vorbesc.Eu zâmbesc când le scriu, transmit ce simt, starea mea de spirit!”
Ar fi clipa zorilor, poate cea mai inspirată, mai ales în timpul verilor târzii când răsăritul este deosebit, se luminează rapid și devreme, dar apar și frunze ruginii. Atunci interiorul tulburător stimulează refacerea puterilor și agravează sentimentul dragostei. Poetul Jianu de parcă se asigură permanent că este cel mai bun subiect al versului de peisaj. Se depune un efect benefic asupra calității creative a poetului. Versetul scurt și de succes se dovedește a fi incredibil de informativ: sensul, direct și ascuns, bate cu o cheie vie! Te face să reflectezi pentru mult timp. Este foarte bine dezvoltată structura tehnică a poeziei, ritmul dur, sensul filosofic profund merită o armură decentă a dragostei. Personalitatea omului este totul. Capacitatea de a crea și de a fi Om!
DE-AR MAI VENI!/Când vine toamna cea mai lungă,/’’Cu bruma ultimei himere,/Răgazul n-o să-mi mai ajungă, /Să mai dau gândului putere./Să rupă pânza de uitare,/Țesută-n vechile războaie,/Ca pe o toană oarecare,/Cu geruri prinse în piroaie./De-ar mai veni o primăvară, /Să țină doar un an și-atât,/Prin ochii tăi de domnișoară,/Sticlească apa de-nceput!/De-aș mai trăi măcar o zi,/Prin ochii tăi de domnișoară,/Corolele de simetrii,/Plecarea mea să nu mă doară!’’/ (A.Jianu, 28 august 2019 (O retorică tonifiantă… Amintiri, O himeră… niste ochi de copil, de căprioară cu ceva timp în urmă.)
Gânduri și alte expresii de Augustin Jianu:
„ Minunile există și sunt doar pentru cei care cred în ele!”
„Unii iși mai spun și scriitori, sau poeți! Cine le-a spus lor că sunt scriitori? Care din marii critici s-a pronunțat? Eu peste tot spun că sunt inginer. Îs la serviciu, și pescar în timpul liber.”
„Eu îmi cunosc poeziile, figurile de stil, și perechile de rime plagiate… pentru că sunt ale mele! Pentru că există o muzică și un ritm, care sunt unice la fiecare poet autentic. Este treabă criticilor să facă această muncă… Să spună cine este autentic și cine a plagiat. Cui aparține o metaforă… Care odată creată devine proprietate intelectuală. Nimeni nu are dreptul de a fura creația altcuiva! O lume care ar trebui să fie frumoasă și colcăie de lighioane. Sunt stârnit de impostori și plagiatori!
„Bănuiesc că toate fecioarele sunt greu de mulțumit! Dar sunt și cele mai valoroase personalități, cu o creativitate ieșită din comun!” (poetul născut în zodia Fecioarei)
„N-am avut decât trei iubiri… numai astea cât spun! Este tot ce a fost mai frumos în viața mea! Cu iubirea mamei… patru!”
„Habar n-am ce este cu scrisul ăsta! Uneori mă mănâncă degetele… Așa cum mă mănâncă și limba.”
Aprecieri:
Maria Reta:„Si din nou virtualul s-a transformat in real… L-am cunoscut in carne si oase pe d-l Augustin Jianu, omul elegant si pedant, fiu al plaiurilor oltenesti venit din miezul spiritual al tarii. Poet puternic, plin de substanta, dar si de mult umor ne deschide calea spre intelegerea si simtirea lucrurilor frumoase cu ale caror vii culori iti dezmiarda ochiul din aceasta lume fenomenală.”
Camelia Florescu:„Un poet între sute de oameni, un om între sute de poeți…”
Dan Lupescu: „Poetul luminii astrale…
Născut în Craiova, la 30 august 1955, Augustin Jianu afişează un spirit subţire, cu propensiuni spre tărâmul ludic, dar şi spre ţărmurii unor înfiorări cu tente dramatice, specifice presimţirii anotimpului hibernal. La cinci ani după ce a debutat în cenaclul Columna din Târgu Jiu (1972), domnia sa a înregistrat ,,prima apariţie publicistică”: un aforism, în revista Urzica, moment memorabil produs în primăvara anului 1977, prevestit de seismul teluric din seara de 4 martie (a aceluiaşi an). Asta da performanţă, demnă de Cartea Recordurilor: să provoci, printr-un singur aforism, zgâlţâirea plăcilor tectonice ale Terrei! Augustin Jianu este primul autor de versuri sculptate la temelia colinei care-şi ia avânt spre a aburca muntele literaturii autentice. Sclipiri lirice genuine, demne de semnalat, întâlnim în aproape fiecare dintre cele nouă poeme prezente în antologie. Iată câteva, posibile, mostre: ,,Mă ceartă Dumnezeu câteodată”; ,,Am să mă mut între coperte” (primul vers din poema Decadenţă, cu filon pamfletar evident: ,,Am să mă mut între coperte,/ Ce silă-mi e de impostură,/ De flenduroşi şi de abjecţi,/ Să vă pupaţi singuri pe gură!// (…) Bieţi cusurgii analfabeţi,/ În găştile de-adunătură,/ Duşmanii marilor poeţi/ Pretind că fac literatură.”. Acest poem nu este absolut deloc autoreferenţial.(Opinia Teleormanului)
Constantin Mosor:„Minunată poezie, care cu siguranță nu le va fi unora pe plac, fiindcă se regăsesc în ea! Aveți perfectă dreptate! Oricât de mare ar fi nevoia de poeți, totuși, în zilele noastre s-a cam întrecut măsura prin mediocritatea așezată în cărți cu destulă ușurință! Poezia nu se scrie pe marginea șanțului, sau dacă scriem acolo, să ne amintim că nici rumegătoarele nu fac întâi laptele și apoi încep să rumege. Oricine are dreptul să intre pe nesfârșitul ogor al poeziei, dar nu înainte de a-și da seama că pentru a fi poet nu e de ajuns să-ți așezi diplomele una peste alta ca să pari cu mult mai înalt decât alții! Felicitări autorului. Vreau și eu cartea lui Augustin Jianu. Contra cost!” (despre poezia „DECADENȚĂ”
/Am să mă mut între coperți,/Ce silă-mi e de impostură,/De flenduroși și de abjecți,/Să vă pupați singuri pe gură !/Și-am să vă las ca să crăpați,/Cu premii false, redundante,/Iubindu-vă ca-ntre fârtați,/Prin uniunile savante./Bieți cusurgii analfabeți,/În găștile de-adunătură,/Dușmanii marilor poeți,/Pretind că fac literatură./Și am să mut între coperți,/Ca-ntr-un hotel de-autostradă,/Odihna mea rânjind spre terți,/Sătulă de fanfaronadă. (Jianu A. 2015)
Citește mult, despre toate, în afară de fantastică. Ea preferă realitatea. În copilărie, a avut o cumpănă: la zece ani, a fost lovită de un troleibuz care se deplasa cu viteză mare la semaforul verde pentru pietoni! Diana s-a aflat în comă trei săptămâni, în acest răstimp, tata a zăcut la picioarele ei; mama, din când în când, căci în reanimație nu se permitea… Țintuită la pat, vedea disperarea lor și neputința medicilor de a o ajuta, exista pericolul de a rămâne pe viață în scaunul cu rotile. Șopotele asistentelor că va rămâne infirmă doar au mobilizat-o. Diana a depus tot efortul și a început să învețe să meargă din nou. Da, a reușit! Au continuat ani întregi de durere, efort fizic cu exerciții, lacrimi și un caracter dur din nou dezvoltat. Peri suri pe capul părinților. Ani de restricții pentru priviri în TV, asculta doar teme auditive. Când a revenit la școală, nimeni nu cunoștea câte a îndurat această fată. Diana a reușit să ia cu asalt școala, a terminat-o cu medalie, nu doar așa. Apoi a absolvit facultatea de medicină. Deci, ea nu crede în fanteziile din cărți! Doar în Bunul Dumnezeu și părinții care au salvat-o! Crede în puterea Omeniei!
„Timpurile se schimbă. Dar omenia și bunul simț sper că va rămâne la toți. E foarte greu că avem sărăcie în țară, în special, în cultură și în bunul simț.” (Diana Brega)
Îi place țara în care trăiește. Nu vrea să plece de aici, din copilărie părinții i-au insuflat dragostea pentru acest pământ – Moldova, doar că viața este imprevizibilă. Oamenii pleacă cu orice ocazie, nu se știe ce ne va oferi mâine statul. Anturajul, ne place sau nu, influențează mult asupra dezvoltării personalității fiecărui individ. Diana Bregareflectează asupra acestui subiect. Trebuie să conștientizăm cât de important este să avem oameni de valoare alături, oameni corecți, care pun preț pe fapte. Sunt zile când plânge împreună cu pacienții ei, când se bucură că sunt sănătoși. Depune sufletul în ceea ce face, depune toate puterile și posibilitățile pentru a-i vindeca… ”Pacienții sunt ca și copiii mei!” – Pune, în primul rând, omenia, orice s-ar întâmpla, oamenii trebuie să țină minte acest lucru…
Diana Brega, şefă de secție a policlinicii oncologice din Chișinău, arată ca o femeie de afaceri, foarte tânără, frumoasă, energică și cultă. Nu poate să nu-ți placă din prima! Surprinzător, dar trezește imediat încrederea. Atentă la omul din fața ei, întreabă nu doar de sănătate, dar și de situația din familie, serviciu: toate care afectează starea omului, și nu poți înțelege pe deplin starea pacientului fără să știi condițiile în care trăiește.
Atribuțiile devotamentului și efortul depus necondiționat este calitatea unui medic deosebit. Sunt mulți oameni cu atitudine în medicină și cu adevărat dorim să le mulțumim din suflet. Din păcate, mulți profesioniști sunt constrânşi de „reformele” statului să abandoneze serviciul, care îl făceau cu drag, şi să se orienteze spre alte orizonturi ale statelor vecine. În Republica Moldova au rămas puțini profesioniști devotați, cu experiență extraordinară în domeniu. Vreau să menționez o personalitate așa cum e văzută dincolo de halatul alb si pentru care pacienții se roagă de sănătate! O experiență plăcută, deosebită. A fi medic cu diplomă și a fi „Doamna Doctor”, precum o numește tatăl meu, sunt lucruri cu adevărat diferite. Tata spune că e cel mai norocos, pentru că a ajuns la Doamna Doctor Diana Brega, să-i cunoască profesionalismul și devotamentul, curajul, toleranța și dăruirea întru totul acestei meserii.
S-a născut în Chișinău, la 8 septembrie în 1972. Este unicul copil în familie, din tatăl medic-urolog și mama – biolog. Diana Brega se mândrește enorm de mult cu părinții săi, recunoaște sincer că sunt raza ei de soare, de la care a prins multă întelepciune și corectitudine, învățăminte pentru o viață întreagă și prin comportamentul cu oamenii. La fel, se dedică celor trei copii ai săi, băieți superbi, cei micuți fiind gemeni. Fiul cel mare poartă numele George Brega, în cinstea tatălui Dianei, celebrul medic și fostul parlamentar. Părinții în continuare sunt „umerii” din viața ei, indiferent ce s-ar întâmpla, mereu învață de la ei și doar de bine. Gemenii născuți acum cinci ani îi colorează viața zi cu zi. Diana este copleșită de dragostea pentru copiii săi. Cât timp era însărcinată, a finisat teza de doctor în științe medicale, a reușit mai mult datorită lui George, primul ei copil. Pentru că el era alături, a redactat, apoi a tipărit teza ei. „A fost în toate pentru și alături de mine, spune Diana. Este o parte din mine, acel bun, și tot ce am de la părinți și din viața mea.” Tot ce a obținut în viață este grație familiei sale. A urmat Universitatea de Medicină din Chișinău, apoi două masterate în Managementul Sănătății Publice și Drept. Diana nu contenește să pomenească despre ei, le este foarte recunoscătoare: „Gemenii acum mă învață să fiu răbdătoare și să iubesc viața din nou. Copiii sunt universul meu!”
Îi place ceea ce face acum. A ales meseria de medic încă de la cei trei ani ai săi, fiind ţinută de mânuță de mama cu tata în orice situație: „Țin minte, într-o seară am văzut primul ajutor oferit de medici la o „traheostomie” și am fost tare mândră că tatăl meu a făcut-o!” Tatăl ei a fost cel care a fondat și a condus Secția de urologie mulți ani la rând. Mama rămâne a fi casnică, casa e curată lună și cu bucate minunate pe masă, cu care îi alintă pe ea și pe nepoți. Diana are o pasiune mare, a îndrăgit șofatul și merge la volan cu acte în regulă de la 17 ani! Nu-i de glumă, dar la șase ani ea deja mergea la volan pe dealurile satului, cu tata alături, desigur.
Ar mai dori niște studii, însă picii îi răpesc prea mult timp. Lor le plac jocurile interactive, teatrul, desenul… Diana împreună cu soțul ei le oferă din când în când „master-class” în de-ale gospodăriei, cu preparare de bucate, e tare amuzant, sunt imagini de toată frumusețea ce cuceresc inimi! În serile de după grădiniță, mai fac scurte plimbări la aer curat, apoi privesc desene animate la fel nu mult – timpul pentru sănătate e mai important! Gemenii Darius și David vor să devină ca George, fratele lor mai mare, să-i semene în toate, se întrec care pe care ca să-l cucerească. Diana-mama speră că vor crește mari și vor spune cu mândrie la fel ca ea despre părinții săi: „Va veni ziua când am să spun că nu în zadar am trăit și părinții mei vor fi mândri de mine, precum și eu de copiii mei!”
Crede în puterea omului și a bunului Dumnezeu de a ajuta la timpul potrivit atunci când se cere ajutorul. Când era studentă, apoi 20 de ani, Diana era și femeie de afaceri, cu micul business pe-atunci. A vizitat foarte multe țări. Dar recomandă monumentele de valoare din turizmul moldovenesc: Cetatea de la Soroca, Orheiul Vechi. Și cu cei mici pleacă săptămânal la Condrița, sunt foarte mulțumiți de natura și minunile de aici. Rareori pleacă la Mileștii Mici, Cricova, Ascon. La Bardar hrănesc animalele domestice, se încarcă de energie din această priveliște. Fiul mai mare, George, de la un an mergea cu părinții în Europa. Când au plecat de la Versai, a spus că va reveni înapoi cu mama lui, când va crește mai mare. Anul acesta s-a împlinit și acest vis: din banii munciți, el a invitat-o la Paris, apoi a mers în Turcia…
Părinții mereu i-au spus că bogăția este ceva relativ, doar ce există în sufletul tău, cu ce trăiești și ce respiri din cărți, din diferite culturi, – rămâne cu tine, și le cultivi și copiilor tăi. Diana recunoaște că a avut o copilărie frumoasă, plină de dragoste de la părinți și bunei. Buneii de la Nord pe timpuri au fost represați și goniți din Basarabia. La ei acasă, la Drepcăuți, ea se trezea de miresmele dulci ale clătitelor cu smântână preparate de bunica. A învățat multe din tradiții și chiar să facă un ban. Bea lapte din căldare, păscând vaca. Puneau tutunul pe ac, ajutând părinții pentru un adaos la salariu (ea o făcea pe ascuns). Mai strângeau frunze de sorcoji, că la nord se spune că sunt bune pentru a hrăni larvele care se transformă apoi în fluturași (din nou un ban în plus ca ajutor). Buneii aveau livezi, toamna se strângea roada și veneau mașinile de la Cernăuți și o luau. Vara mergea cu bunica la prășit, dar ea mai mult stătea sub un „zil”, ferindu-se de căldură și de soare. A fost foarte îngrijită de bunei, cei care erau temelia lor pentru părinții și copiii ei. Părinții mamei sale erau și ei gospodari, de la Drochia: bunelul – lemnar, bunica – croitoreasă. La baștina lor, mai mult se strângea vița de vie, și toamna toți mergeau la culesul strugurilor. Iarna tăiau porcul, se juca cu vărul luptându-se pentru un șoric sau urechea porcului…
Pe timpuri, oamenii erau mai săraci material, dar mai bogați sufletește, și mult mai omenoși. Diana Brega speră că și copiii ei cuprind ceva din partea aceasta de copilărie, că vor crește la fel de omenoși și buni la suflet. Este foarte mândră de fiul mai mare George care de sine stător a finisat școala Prometeu, fără ajutorul cuiva, apoi a plecat la Liceul Moldo-Turc pentru studii mai vaste și cunoștințe mai aprofundate în limbi străine. George şi Diana sunt Prieteni! Nu a ascuns de la el nimic. În prezent, George este unul dintre cei mai buni studenți din Olanda, la facultatea care o studiază. A fost propus pentru un job la Paris, dar studiind în Olanda, a dorit să rămână acolo.
Diana are multe amintiri. Atunci când făcea studiile la Administrația Publică, a fost la un schimb cu colegii săi la Paris. E frumos și performant, dar unele persoane sunt foarte reci, fiecare cu problemele sale, fără mare implicare. Zice că, la fel ca George, nu ar alege Parisul. Au fost cândva în Maletrua, un orășel mic din Franța, e frumos acolo, comod, doar că oamenii sunt reci, spre deosebire de moldoveni. Diana mulțumește destinului că are la cine merge, la prietenii și cumetrii dragi, la nașii cu cei trei copii ai lor, stabiliți peste hotare, și la care ea se oprește ani de-a rândul, frumos și deosebit pentru ea, dar revine acasă…
Viața este ca o carte și cum întorci pagina curată, cum timpul scrie ceva în ea… – spune Diana Brega.
Expresii și citate preferate de Diana Brega:
„În sufletul meu, am rămas același copil mic care se trage la baloane, înțepenește la vederea unui curcubeu și nu poate trăi fără ciocolată. Copilăria e minunată!”
„Ai grijă de tata, este singurul om care te va iubi mereu. Pur și simplu.”
„Ador toamna. Toamna se nasc cei mai buni oameni. Eu, de exemplu(!)” (Glumă)
„Relaţia mea cu soţul este una specială. Eu sunt foarte activă şi mereu „în priză”, el – calm, liniştit şi înţelegător. Nu zic că avem o relaţie ideală cu Roman, că nu mai apar contradicţii sau mici certuri… dar avem o relaţie bazată pe sentimente, respect şi înţelegere. Din momentul în care am început să fim împreună, a depus efort să mă cucerească şi a reuşit. A devenit un prieten şi un exemplu pentru băiatul meu, ceea ce era esenţial pentru mine.”
„Femeia e ca un ecou. Cum te comporți cu ea, la fel îți răspunde”
„Unica dragoste pe care eu o consider veșnică și cea mai fidelă – este dragostea părinților pentru copiii lor. Ea este cea mai pură și rezistentă.”
„Există puține șanse în viață, dar cel mai rău – e lipsa de iubire.”
„O seară perfecta! Copiii singuri au facut mâncare – forme diferite, gust bun! Sunt MÂNDRA DE FAMILIA MEA! Au facut și au prăjit în rolă la fel ei! Seamană cu bunelul Gheorghe BREGA”, (17 noiembrie 2018)
„Copiii noştri sunt tomnatici. Eu am deschis cu primul copil primăvara, și cu gemenii – o toamnă, începutul vieții și roadele! Alege Anotimpul!”
„Vă rog să respectați femeile pentru că acestea trec prin văile morții pentru a da naștere unora noi. Respectați-vă mamele, soțiile și surorile! Purtând un copil în burtă 9 luni, nu este o glumă, nici travaliul la care sunt supuse acestea. Femeile fac un mare sacrificiu.”
„Dragi soți, respectați-vă soțiile pentru că acestea sunt adevăratele făcătoare de vieți. Dumnezeu să întărească și să ocrotească toate femeile însărcinate și să le ajute să treacă cu bine peste miracolul nașterii. Să binecuvânteze femeile!” (13 august 2018)
„Câinii nu m-au mușcat niciodată. Doar oamenii.”
„Trec anotimpurile… Trec anii…. Trece viața.”
„Succesul oricărei femei vine din interiorul familiei. Dacă există o familie, dacă este armonie între membrii ei, dacă este acel univers care te motivează permanent – copiii, atunci vei reuşi în toate. Nu zic că e foarte uşor. Sunt trei copii, cu vârste şi caractere diferite… Mai există contradicţii, dar nu există dominare. Suntem impulsivi uneori, dar tot atât de repede căutăm să aplanăm situaţia şi să lăsăm să triumfe dragostea, respectul şi încrederea. Fără aceste ingrediente e greu să cunoşti succesul atât pe plan personal, cât şi pe plan profesional”
„Inima râde de bucurie ca dimineaţa când mă duceam la lucru şi peste geam mă salutau părinţii. VĂ IUBESC NESPUS!!!! LA MULŢI ANI, SCUMPUL MEU TATĂ! Eşti TOTUL pentru mine! Eşti o parte din inima mea!” (de ziua de naștere a tatalui 25 septembrie 2018)
„Nimic nu este mai puternic şi mai de preţ în viaţa unui om decât familia”
„Să nu uitați: Mâine Întotdeauna e o nouă zi, în care încă nu există greșeli.”
Referințe prietenești:
Alexandru Grumeza, șef de sectie Neurologie:„Am cunoscut-o pe Doamna Doctor, ea deja fiind profesionistă si personalitate realizata. Acum, noi contactăm des pe probleme clinice și profesionale, așa că pot face afirmații bazându-mă și pe propria cunoștință, dar și din feedback-ul colegilor, pacienților. Desigur, că o caracterizeaza toate calitatile proprii unor medici dedicati, cum ar fi bunatatea, receptivitatea, dedicatia si compasiunea pentru suferința pacienților și celui de aproape. Dar ar fi banal să o descriem doar din acest aspect pe Doamna Dr. Diana Brega, fiindcă dumneaei mai are ceva care o deosebește de ceilalți colegi, și e greu să definesc acest lucru. Totuși cred că este o trăsătură care i se trage din propria experiență medicală și acest fapt o face să abordeze fiecare caz anume în mod individual, nu șablonizat; ea știe și să demonstreze că egoul propriu și orgoliul personal în raport cu Pacientul nu-și au nici un rost, și orice caz să fie monitorizat și abordat ca și cum ar fi unul de cea mai mare prioritate.”
„Dina Frunze Griciuc:„Mândria și averea. Frumoși să-ți crească sănătoși și plini de noroc!”
„Viorica Apostu:„Felicitări!!! Darius şi David, vă dorim o copilărie fericită, sănătate, noroc, succese, câte un îngeraş păzitor alături!!! Viaţa să vă fie plină de evenimente frumoase, oameni buni alături. Aveţi nişte părinţi minunaţi, care sunt sigură că o să vă susţină în toate începuturile şi se vor bucura mereu de voi!!! LA MULŢI, MULŢI ANI!”
Svetlana Jubirca:„Astăzi este ziua băieţilor frumoşi, iar eu vă urez din toată inima: La mulţi ani! Vă doresc să aveţi o copilărie frumoasă, veselia şi zâmbetul să nu vă lipsească de pe chipul vostru scump, să vă bucuraţi de toate momentele din viaţă, să aveţi o viaţă liniştită şi lipsită de griji, să fiţi cei mai fericiţi băieţei din lume.”
Emilia Veisa:„Fericire mare când părinții sunt vii şi sunt aproape.Te simți încă copil în suflet. Eu, cu părere de rău, nu mai am această fericire. Numai bine, doamnă Diana. O săptămână frumoasă vă doresc.”
Valentina Stratan, politiciana, oncolog:„Diana Brega este colega noastră de serviciu la Oncologie. Mereu exprimă caldură, corectitudine şi bunăvoință. Este un Om pe care poți să te bazezi, pentru că este responsabilă, organizată și receptivă.”
„Cei mai scumpi copii sunt ai mei” – (Familia Brega).” Că tot vorbind despre părinții Gheorghe și Zinaida Brega, Diana o felicită pe Mama ei cu ziua de naștere, pe 7 septembrie face 70 de ani: dorindu-i multă sănătate alături de familie, mulți ani și bucurii, să se bucure de strănepoți împreună cu tăticul. Doamne ajută!
Nu regretați să vă oferiți timpul: sănătatea e mai scumpă!Diana Brega este un medic foarte bun, nu doar pacienții, ci și colegii confirmă acest lucru. De aceea, e și rând mare la cabinetul „Doamnei Doctor”, pentru că pacienții vor la dumneaei. Ea consultă, ascultă cu răbdare, va sfătui cu grijă, nu încearcă să se debaraseze mai repede de pacientul incomod, și este foarte respectată, – o spun cei care urmează tratamentul la ea. Pacienții cu încredere vin la cabinetul 216 a Dianei Brega…
Omul care știe să muncească singur – întotdeauna va aprecia munca altuia! Și cu siguranță, anume acestor persoane le este obijduitor atunci când în emisiuni TV, filme sau romane literare se vorbește urât despre medici, și asemenea informații negative sunt foarte multe. Eu sunt departe de a privi viața prin culori roze și de a-i considera pe toți medicii profesioniști sau specialiști extrem de buni, am avut și o experiența tristă atunci când medicii au greșit cu doza de antibiotice pentru subsemnata, fiind copil sugar… Și mai cred că doar cu astfel de exemple deprimante este imposibil să educi o nouă generație care ar dori cu adevărat să trăiască și să muncească. Prin urmare, am scris despre un medic care salvează vieți, și aceasta se întâmplă zilnic. Despre Diana Brega, oncolog, o menționez în repetate ori, că și tatăl meu, pacientul „Doamnei Doctor”, este încântat de atitudinea și tratamentul minunat pe care îl oferă ea tuturor pacienților…
Doamne ajută în continuare, sănătate, Doamnă Doctor!
❤ Svetlana Vizitiu
Date biografice: Diana Brega:
Sefa sectiei republicane CCD IMSPIO din Chișinău, Republica Moldova. Colaborator stiintific, Doctor in stiinte medicale, chirurg-urolog. Mamă a trei copii.
Are motiv de mândrie. În fiecare zi îi mulțumește bunului Dumnezeu pentru ceea ce are: o familie sănătoasă și iubitoare: un soț minunat împreună cu care cresc gemeni, fetițe de toată frumusețea. Acum așteaptă un băiețel… Familia e rațiunea ei de a trăi! de a se consacra educației copiilor și ajutorului pentru persoane nevoiașe din societate, prosperării lor, celor care nu au reușit precum și-ar fi dorit acest lucru. La modul cel mai pragmatic – se dedică într-un fel muncii civice, comunitare, pentru o bună guvernare, pentru a demara proiecte sociale, care schimbă calitativ viața oamenilor, pe alocuri a funcționat foarte bine, alteori mai puțin decât s-a așteptat, dar esența constă mai mult în acțiune. Nu așteaptă deloc laude. În prezent, Aurelia Zlotea este – președinta „Asociației Obștești Părinți de gemeni” și fondatoarea comunității de „Mămici și viitoare mămici de gemeni.”
…Îi este foarte dor de bunelul, care a decedat acum cățiva ani. Bunica a fost răpusă de cancer când abia implinise șase anișori. „Amintirea lor rămîne vie, atâta timp cât le văd pe fetele noastre, îndrăgostite de buneii lor, părinții noștri iubiți de care ne bucurăm să îi avem alături și de susținerea cărora beneficiem în continuare. Duminicile le dedicăm bisericii și buneilor, iar fetele se bucură de orice gest al lor și profită de căldura și dragostea lor fără margini”.
„Primele persoane care au crezut în mine după părinții mei, au fost profesorii de la care am învațat. Inițial cei din gimnaziul comunei unde m-am născut și mi-am petrecut copilăria, după care acei din Liceul „Hyperion” Anenii Noi și nu în ultimul rând, profesorii de la „Universitatea Liberă Internațională de Moldova” (ULIM), unde am studiat psihologie la licență și unde cu mare drag am revenit peste ani și am studiat Managementul Resurselor Umane la masterat.” (A. Zlotea)
Admiterea a fost cel mai fericit moment din timpul studenției. Fiind în ultimul an la liceu a primit cu colegii invitația de a participa la „Ziua Ușilor Deschise ULIM.” În cadrul acestui eveniment s-a desfășurat o olimpiadă pe obiectele de studii, iar câștigătorii au fost premiați cu locuri la buget. Aurelia a avut norocul să ia locul 1 la Psihologie și a fost admisă la buget la această facultate în mod automat. A fost cel mai bun cadou al destinului! S-a simțit nespus de fericită. Nu ține minte exact dacă avea un telefon mobil ca s-o anunțe imediat pe mama ei despre bucuria ei, dar pentru că ea muncea prin apropiere de universitate, Aurelia alerga fericită să-i împărtășească vestea cea bună! Și azi le mulțumește tuturor dascălilor și oamenilor, celor care au avut încredere în ea și au contribuit să devină ceea ce este astăzi.
„După absolvirea universității a urmat inițierea mea în antreprenoriat. Susținută de soțul meu, Ion, mi-am încercat puterile în lansarea unei mici afaceri de familie, căreia m-am dedicat în exclusivitate până la apariția copiilor. Soțul meu, este bărbatul care mă completează, este un tată extraordinar și un bărbat foarte harnic și generos.” (A. Zlotea)
Nașterea gemenelor Miriam și Medeea, este cel mai important și deosebit moment din viața Aureliei:„Ele sunt averea noastră, iar noi cei mai atenți și grijulii părinți pentru ele. Nu există dar mai prețios decît zîmbetul lor și necaz mai mare decît zilele în care se îmbolnăvesc, dar pe care le depășim cu mult calm”.
„Îmi iubesc familia si țara. Nu știu dacă e doar o stare a mea, sau a devenit deja comună în legătura cu ultimele evenimente, dar valul plecărilor în străinătate a rudelor, prietenilor și cunoștințelor ne duc cu gândul la emigrare. Nu am fost niciodată un mare critic politic, dar având tangențe cu acest domeniu, este destul de complicat să înțeleg ca chiar daca noi la moment nu ducem lipsă de nimic datorită soțului care muncește din zori pina în noapte, – ce viitor vom putea oferi copiilor noștri. Vreau să cred în minune și sunt optimistă, că fericirea pe care o simt în țara în care ne-am născut noi si copiii noștri, alături de părinți, nu o voi găsi nicăieri în altă lume… Și totuși, discuții pe acest subiect au loc în casa noastră. În următoarele zile, mă voi ocupa de lichidarea unui SRL, este vorba de o afacere de familie, un mic magazin alimentar deschis acum 10 ani, în care toată familia mea a investit pe lângă finanțe si – mult suflet… Nu este vorba de bani, ci de starea de spirit. Nu spun că voi părăsi Moldova. Iubesc această țară și simt că pot contribui cu mult mai mult, rămânând aici. Nu-i învinuiesc pe cei care au emigrat, le înțeleg situația și respect deciziile lor, doar că aș vrea să avem noi, tinerii, posibilitatea să ne creștem copiii, aici, ACASĂ, în Moldova! Pentru că avem copii, și pentru că mâine nu vrem să fim si noi printre acei care zilnic părăsesc țara, faceți în asa mod ca situația dată să fie soluționată pașnic…” (A. Zlotea)
Fiind însărcinată cu fetele a creat comunitatea „Mămici și viitoare mămici de gemeni.” Atunci când fetele împlineau 8 luni, Aurelia a organizat primul eveniment cu participarea lor și împreună cu alte familii deosebite, iar după doi ani, deja în echipă a fondat „Asociația Obștescă Părinți de gemeni”. În prezent, asociația întrunește circa 3000 de membri din Moldova și România, iar în cadrul asociației au organizat diverse evenimente de caritate, de agrement pentru copii, excursii de informare, etc. Aceste proiecte de suflet o inspiră, o motivează în continuare, în cadrul lor a legat prietenii frumoase și a cunoscut istorii și lecții de viață deosebite, la care ține mult.
Este o luptătoare dură împotriva violenței în familie:„Mi-aș dori acest mesaj să atingă nu doar mintea ci și inima fiecăruia care îl vede sau citește. Fiecare poate juca un rol important în această campanie reevaluandu-și atitudinea față de mamă, soră, soție sau fiică, prin adoptarea unui limbaj nonviolent. Eradicarea violenței împotriva femeilor și a fetelor, necesită eforturi coordonate și susținute de către toți. Demonstrând că aceste eforturi produc rezultate aducem cel mai bun tribut noua” (Zlotea Aurelia, 26 noiembrie 2018)
A îmbinat munca și meseria cu administrația publică, și-a făcut curaj să accepte noi provocări din localitatea Anenii Noi, pentru faptul că nu se așteaptă ca lucrurile bune să se întâmple de la sine, ele trebuie alimentate cu mult curaj, cu interacțiune, cu dedicație și toate având la bază cunoștințe și experiențe acumulate, colegi și prietenii care te susțin de-a lungul timpului. La fel de mult își dorește să reușească să unifice spiritul comunității create și în continuare. Cu o echipă puternică, cu profesioniști, cu oamenii cu viziune, consacrați ideilor de dezvoltare. Aurelia Zlotea preferă să ne unim nu pentru interese de grup sau partid, ci pentru interesele comunitare!
A avut norocul să cunoască femei dedicate și puternice care au fost sau sunt implicate în politică:„Primii pași în acest domeniu i-am făcut pe băncile liceului implicându-mă într-o organizație de tineret de partid și beneficiind de o sumedenie de seminare și training-uri de liderism și comunicare. După întemeierea familiei mi-am urmat activitatea deja în organizația de femei raională, ulterior am avut ocazia și plăcerea de a activa în cadrul Parlamentului Republicii Moldova, alături de doamna deputat Stratan Valentina a cărei asistentă am fost și care rămâne un model de Doamnă de la care ai ce învăța ca om, și ca profesionist.. În toată această perioadă am cunoscut femei de bună credință, cu o bună pregătire profesională și o poziție socială puternică, pe care le admir și urmăresc în continuare”.
„În spatele fiecărui om bogat sau sărac, celebru sau nu, se află dascălii. Ei ne sculptează caracterul şi ne învața, devenind exemple pentru noi. Un astfel de model si mentor, doamnă Valentina Stratan a devenit pentru mine, iî sunt recunoscătoare. Aceste zile deosebite, dedicate profesorilor, sunt o bună ocazie să aduc tuturor profesorilor cele mai sincere și frumoase urări de bine, sănătate, prosperitate. Felicitări!!!”
În timpul liber Aurelia se dedică lecturii. Îi place foarte mult să citească, nu mai ține minte care a fost prima ei carte citită, probabil ceva din basme sau povești pentru copii. Acum poate savura acest obicei frumos doar atunci când copiii se odihnesc, iar luna august a fost mai productivă în acest sens. Aurelia a găsit timp pentru câteva cărți ale lui Paulo Coehlo, și în aceste clipe citește o carte foarte populară a cărei autoare este Elizabeth Gilbert. Din autorii autohtoni de carte a fost impresionată de Viorica Nagacevschi și Tatiana Țîbuleac. „Recunosc fără sfială că nu întotdeauna îmi permit să procur atâtea cărți câte aș dori, de aceea mai facem schimb cu prietenele, și sunt vizitătoare fidelă a bibliotecii raionale, unde deseori îmi potolesc „setea” de lectură”. – spune Aurelia…
Aurelia Zlotea este recunoscătoare pentru toate experiențele oamenilor din viața ei, consideră că are noroc de cei înțelepți și buni la inimă:„Iubesc tot ce mi se întâmplă și sunt deschisă cu toată inima pentru provocările ce urmează. Astăzi, mă simt binecuvântată,sunt din nou insărcinată și așteptăm nerăbdători cu soțul venirea pe lume a băiețelului nostru mult dorit…”Expresii memorabile de Aurelia Zlotea:
„Succesul personal este în mare parte determinat de capacitatea de a face față provocărilor sociale” Aurelia Zlotea
„Viaţa nu este despre a te găsi pe tine însuţi. Viaţa este despre a te crea pe tine însuţi.”
„Ei sint motivul meu festin zilnic, FAMILIA MEA”
„Să devii părinte este un sentiment unic ce merită trait de fircare om. Pentru că la multe cupluri acest drum este mai anevoios și pentru că des primesc mesaje în privat, astăzi voi vorbi despre medicii care m-au ajutat în această experiență placută. Dacă sunteți o familie tânără și planificați o sarcină, vă recomand cu drag sa apelați la sefa secției Planificarea Familiei CMC, doamna Alla Spinei! În caz ca intâmpinati careva probleme și sarcina așa și nu vine de câțiva ani, apelați fără ezitare la domnul doctor Veaceslav Moshin, pe care îl găsiți la Spitalul Repromed! In caz ca sinteti însărcinată si nu va puteți decide unde veți naște, eu recomand Extramed și desigur domnul doctor Gatcan Ștefan. Primul pediatru la care am mers cu fetele si cărui ii exprim toată recunostinta mea este domnul Mihai Stratulat, la fel datorită dumnealui am cunoscut încă un pediatru de excepție la care am apelat nu o data – doamna Dorina Agachi, foarte bun specialist. Si aici lista mea de recomandări nu ia sfârșit. Nu fac reclamă, este experiența și recunostinta mea pentru acești medici care își fac cu dăruire meseria și datorită cărora ne bucurăm să îmbrățișăm zi de zi doi copii sănătoși Va doresc din suflet sa simțiți aceste sentimente inedite!”
„Copilaria înseamnă simplitate. Privește lumea cu ochi de copil, este foarte frumoasă. Miriam&Medee”
„Astăzi este ziua lor, ziua fetelor noastre – Miriam&Medeea. Le iubim enorm si vom face tot posibilul ca să le dăruim o copilărie fericita și nu doar… La Multi Ani cu sănătate, scumpele noastre!” (12 august 2019)
„Astăzi am sărbatorit aniversarea a celor patru ani de la crearea comunității “Mămici si viitoare mămici de gemeni”.Vreau să mulțumesc fiecărui membru pentru prezență, iar prietenei mele scumpe Aliona Baciu pentru tortă delicioasă și ajutorul imens. Multumesc, Nata Bodiu, pentru cele mai frumoase poze, mulțumesc pentru cea mai distractivă petrecere și ingenioșii animatori. Multumesc, Tatiana Potapov pentru cele mai calitative desene pe chipurile copiilor și oaspeților de la PrimulSens pentru cadouri și activități distractive. Va imbrațișez cu mult drag pe toți și vă exprim recunoștința mea” (A. Zlotea, 30 iunie 2019)
Zlotea Aurelia:„Foarte plăcut, vă mulțumesc din suflet, doamna Natalia! Aveți perfectă dreptate cu privire la copii, la această temă mai am un citat: „Copiii nu sunt singurii care cresc. Și părinții „cresc”. Tot așa cum noi ne privim copiii, vedem ce fac cu viețile lor, tot așa ne privesc și ei pe noi, să vadă ce facem noi cu ale noastre. Nu le pot spune copiilor mei să ajungă până la stele. Tot ce pot face este ca eu să mă întind spre ele.”
„Astăzi au fost înmânate diplomele de Master grupei de la Managementul Resurselor Umane, promoția 2017-2019, din care am făcut și eu parte. Am petrecut o perioadă dinamică lângă colegii profesioniști și cu un grad de pregătire fenomenal, dar și lângă profesorii de excepție de la facultatea de Psihologie, #ULIM. Felicitări și mult succes în continuare!” (ULIM,3 iulie 2019, Chișinău).
„Aniversarea, Asociației Obstești “Vitae” o a fost o adevarată poveste pentru copiii noștri. – Аzа Оnică! Îmi face o deosebită plăcere să vă adresez cele mai cordiale felicitări, împreună cu sincere multumiri pentru premiul mare acordat și pentru invitație la acest eveniment minunat. Îmi exprim speranța că prin eforturi comune, vom reuși să impulsionăm lucrurile în domeniul protecției copiilor, vă dorim succes și realizări frumoase în continuare!” (A. Zlotea, 18 iunie 2019, Parcul Dendrarium)
„Câți dintre voi cunoașteți despre Campania ”O jucărie pentru zâmbetul copiilor”? Gândul de a oferi o viață mai sigură și diminua impactul emoțional trăit de copiii victime în accidente și incidente – a motivat Poliția să inițieze a doua etapă a Campaniei ”O jucărie pentru zâmbetul copiilor”. Astazi, în susținerea acestei campanii, comunitatea parintilor de gemeni a mers la Inspectoratul General al Poliției, unde copiii au aflat mai multă informație despre profesia de polițist și campaniile inițiate de aceasta instituție .”
Unele referințe despre Aurelia:
Natalia Calpagiu:”Ma bucur mult că te-am cunoscut,esti o femeie interesantă,o mămica de milioane si o soție iubitoare. Sa fii sănătoasă și succesele să-ți alături in toate ”
Elena Puşcaş-Langa:„Succesul, devine succes, atunci când dai tot cei mai bun din tine. Felicitari si cât mai multe realizari!”
Natalia Pincova:„Să ne trăiți stimată Doamnă! Succesele și realizările Dvs chiar ne face să ne mîndrim ca va cunoaștem. Sunteți un om cu suflet și inima mare ! La mai mult și la mai mare și în continuare!”
Alina Carmazan:„Sunt bucuroasă enorm că te cunosc. Ețti un suflet special, cu suflet mare Succes și realizări frumoase în tot ceea ce faci.”
Ludmila Ceaglic:„Important: sa nu te opresti! Mergi cu demnitate prin Viata voluptoasă!”
Valentina Stratan:„Si eu ma bucur sa lucram impreuna, in echipa noastra ce ne-a unit!”
Date biografice: S-a născut pe 23 iunie 1987 în Anenii Noi, Aurelia Zlotea, absolventă la specialitatea Psihologie în 2009
„Voi cum vreți, dar eu mă duc să caut primăvara”. Și o găsește! Chiar și biroul ei e plin cu primăvară! Le dorește tuturor iubire, radiază lumină, și sădește anotimpul fericit în inimile celor care știu a primi acest dar. Despre ea se spune că e un amalgam de emoții, uneori plină de umor, neînfricată, muncitoare, responsabilă, rebelă, cu o psihică plastică. Este nu doar inteligentă, ci și plină de idei și resurse salvatoare. M-am convins personal, atunci când fiind într-o situație delicată, m-a susținut găsind rapid o soluție. Cu o fragilitate și frumusețe cuceritoare, deține totuși un caracter dur gata de luptă pentru dreptate, și apropos, improvizează liber, dând dovadă de calități reușite pentru un profesionist.
Natalia Sîrbu-Dubița vine din Anenii Noi, locuiește în Chișinău. A studiat Psihologia UPS Ion Creangă, nu-i place să vorbească despre sine. La „insistență”, se împarte cu unele dintre impresiile sale de viață. Recunoaște că pentru a ajunge un profesionist este nevoie să faci „sacrificii”. Acestea pot fi pentru – părinți, persoana iubită, sănătate, familie, prieteni. Ea a ales domeniul social considerând că Dumnezeu a înzestrat-o cu calitățile de a avea multă răbdare și puterea de a asculta oamenii. Să fii tolerant, nu este atât de ușor în lumea noastră mentală. În anii de activitate în asistență socială, Natalia a cunoscut sute de povești de viață și istorii mai puțin plăcute despre persoane cu nevoi speciale, a întâlnit și persoane incompatibile pentru schimbări pozitive, altele fiind în impas, fără dorință de a se implica în soluționarea oricărei probleme personale. Modul de viaţă îi satisface chiar dacă e un mod antisocial. Împreună cu echipa ei se ambiționează și luptă, în continuare, pentru a schimba lucrurile în bine, chiar dacă uneori paşii spre victorie sunt mici:„Oamenii trebuie să înţeleagă că schimbarea vine de la sine.Deseori, au aşteptări mai mari de la alţii decât de la ei însăşi. Multor oameni le-am zic că: Dacă ne recunoaştem propriile greşeli şi conştientizăm necesitatea de a schimba lucrurile, vom fi şi noi mai dispuşi să rezolvăm multe din problemele aparute”. Iar ajutorul care îl primeşte este doar o susţinere de moment.”
A avut o copilărie fericită:„Doamne ce copilărie frumoasă am avut! Am fost cel mai norocos copil, deoarece am avut în viaţă toţi bunicii. Cei din satul meu natal mi-au fost în mahala, iar atunci când treceam în fiecare zi de la şcoală sau spre şcoală pe lângă poarta lor, bunică mă cheama să-mi dea “gustoşenii”. Acel gust din copilărie încerc să-l caut în orice, deoarece îmi aminteşte despre tot ce e sfânt- bunei, părinţi, casa părintească, toloaca mea de după gard şi sătucul meu cu oameni modeşti.”
Natalya Sîrbu:„Dumnezeu nu a putut fi pretutindeni, așa că a creat Mamele! Mama este începutul tuturor începuturilor… Îți multumesc pentru ochii tăi blânzi și pentru grija pe care nio porți pina în prezent. Să știi că mă simt copil lânga tine chiar dacă si eu la rândul meu sunt mamă…Tu ești raza mea de soare” La multi ani tuturor femeilor!”
Și astăzi, Natalia adoră să revină laPortita Bunicutei. „Acolo unde de fiecare data ne intimpina cu bucurie si ne petrece cu lacrimi in ochi.”„Bunica a ajuns la 94 ani zice că se bucură de toți care ia dat Domnul. Noi o iubim mult!”„Azi ograda bunicii arată asa: Patru generații s-au reunit pentru a depana amintiri. Frumoasa Duminică…
P.S. Cei care nu au reușit sa fie cu noi… Să știți că am fost cu gândul la voi…” (august, 2019)
Natalia visa să devină medic:„Orice copil visează încă din copilărie la viitoarea sa profesie. Doar, în copilărie, viața de adult pare foarte interesantă.” Își dorea mult să ajute oamenii. Dar pentru alegerea meseriei, ca de obicei, există multipli factori de influență:„De exemplu, alegerea copiilor se formează pe baza opiniei publice și a adulților care îi înconjoară. Mama fiind mentorul meu de viaţă a încercat să mă orienteze spre pedagogie fiind filolog de profesie, ca într-un final să-mi zică că facultatea de Psihologie e aceiaşi Medicină, doar că tratează sufletul.”
,Mulți dintre noi ne concentrăm doar asupra unui aspect din decursul vieții, de exemplu – profesia. Dorim să devenim atât de buni în activitatea noastră profesională încât uităm de lumea care ne înconjoară.Însă de ce să nu fiu un om de calitate care își manifestă virtuțile, să am o carieră de care să fiu mulţumită. Iar mulţumirea pentru mine, vine de la aprecierea oamenilor din jur.” Natalia a ajuns să activeze în domeniul social din dorinţa de a fi cât mai aproape de studiile pe care le-a absolvit. În anul 2009 a fost angajată în funcţia de asistent social. Ulterior, a aplicat la concursul de Specialist superior în aceeaşi direcţie. „Din dorinţa de a vedea cât mai multe zâmbete pe chipurile oamenilor am continuat să-mi îndeplinesc obligaţiunile mele de serviciu, dar şi ca om care simte durerea celorlalți… Nu am încetat niciodată să cred că dacă se face ca măcar un om să zâmbească într-o zi, această zi nu a trecut în zadar.” Mai târziu în 2013 a devenit şef serviciu, și în prezent deține funcţia de şefă Direcţie asistenţă socială în sectorul Rîşcani, mun.Chişinău. Natalia a acceptat-o cu multă responsabilitate de sine, cunoscând domeniul din interior dejà de peste 10 ani.
“Imposibilul poate fi împărțit oricând în posibilități”, spune ea, la fel și caută posibiliţăţi pentru a putea oferi ajutorul celor ce îl solicită. Iar ochii mulţumiţi ai oamenilor o motivează să se trezească în fiecare dimineaţă cu noi abilități și dorinţă de a se implica şi mai mult în această activitate a muncii sale. – „Probabil toate acestea, experiența mea, dar şi istoriile oamenilor trecute prin sufletul meu – m-au facut mult mai matură şi mai sensibilă. Unele experiențe m-au marcat pentru întreagă viaţă. La această etapă sunt recunoscătoare destinului pentru lucrurile aparent simple, – anterior nici nu le dădeam importanţă. Ştiu să mulţumesc în fiecare dimineata pentru înca o zi în care sunt sănătoasa şi precum spuneaMircea Eliade – “Sensul vieţii este să îi dai sens”, deci, asta fac zi de zi încercând să dau sens fiecărei clipe.”
Familia… Natalia nu vrea să vorbească despre familia ei, consideră că e un subiect discret. Probabil pentru că a trecut printr-un divorț dureros. „Las această istorie să mai prindă aripi să se fiarbă în bune şi rele, să mai obţină experienţe vii – colorate…” Își adoră fiul Dumitru, care este deja mare-mare pe lângă mama lui și cel care glumește:„Mam, tu ca de obicei, numai cu salate si arăți ca un copchil”…
Prietenii… Nu-i are mulţi, dar cei care sunt alături, o completează… Incerc să detaliez caracterele din ea mai clar. E un lider inspirat. Uneori pusă pe glume:„Stii cum la noi? Nu-i ca in Europa) fara tocuri nu te primim!” Îi adună alături, mereu organizând divertismente sau distracții de sărbători. Asta pe lângă acțiunile de caritate pentru cei nevoiași. Este și o gospodină bună, îi place să experimenteze bucate și rețete noi. Nu-i plac oamenii falşi, iar cei care încearcă prin ipocrizie să se apropie de ea, ulterior sunt foarte repede deconspirați. ”Nu ştiu, poate am un dar de sus de a simţi sufletul şi energia omului. Un prieten adevarat îţi ştie defectele, dar îţi demonstrează şi latura bună a lucrurilor, îţi dă puterea şi credinta în ziua de mine. Asta vorbesc doar despre oamenii adevăraţi, ceea ce în zilele noastre este un lux.”
„Intr- un final eu zic că oamenii nu trebuie să fie perfecţi, ci să fie Oameni! Doar asa vom salva omenirea!” Și, ca de obicei, le trimite tuturor un sac de soare și bună dispoziție!
Câte ceva despre Natalia Dubița-Sîrbu și unele activitățile sociale:
Cam așa parcurge o zi de muncă cu câteva Obiective: Evaluarea serviciilor sociale, analiza activității multidisciplinare teritoriale în cadrul SNR pentru protecția și asistența persoanelor cu nevoi speciale, victime ale traficului de ființe umane etc. Asigurarea drepturilor omului (traficul de ființe umane, violenței în familie, torturii, infracțiunilor privind viața sexuală etc). Realități, experiența și provocări în îngrijirile la domiciliu…
Olga Petrosanu: „Timpul este prea lent pentru cei care așteaptă, prea iute pentru cei care se tem, prea lung pentru cei care se plâng, prea scurt pentru cei care sărbătoresc, dar, pentru cei ce iubesc, timpul este o eternitate.”
Ecaterina Gîncu:„Natashka, tu la noi – ca de obicei, „на высоте”… (frumoasa, eleganta, perfecta)”
Valentina S.: ,,Sunteti genul de șef care mă motivează și mă învață să fiu din ce în ce mai bună în ceea ce fac și pentru asta vă mulțumesc! Fie ca Dumnezeu să vă binecuvânteze fiecare pas și să vă ofere ani plini de prosperitate și bucurie!”
Citate, expresii preferate:
„Când vei începe să-ți cari propria apă, vei învăța valoarea fiecărei picături”
„Să fii independentă, draga mea! Altfel, ești doar o slugă”
„Singura modalitate prin care poti face lucruri extraordinare este sa iubesti ceea ce faci” – Steve Jobs.
„Destinul prinde formă în momentul în care iei o decizie.” de Anthony Robbins
„Două calități pe lume nu pot fi simulate și nici înlocuite: inteligența și bunătatea!”
„Nu pot sa nu postez si eu traditionalul mesaj de multumire. Va multumesc tuturor pentru gandurile bune si pentru urarile transmise. Fie ca v-ati rupt din timpul vostru, o secunda, un minut sau poate ceva mai mult pentru a-mi spune “La multi ani!”, cu toţii ati reusit sa-mi faceti ziua mai frumoasa! Chiar daca nu am reusit sa răspund la toate mesajele să știți că sunt cu gândul la voi. Vă cuprind cu drag!!!”
„Dar unde dragoste nu e … nimic nu e…”
Date biografice: Născută la 23 iunie, Anenii Noi, Republica Moldova. Este şefă Direcţie asistenţă socială în sectorul Rîşcani, mun.Chişinău
Îi place să fie sinceră cu oamenii. De ei depinde ca să reușească de fiecare dată. În cazul în care nu merită, preferă să tacă. Mai ales atunci când simte că nu vor acorda importanță celor spuse de dânsa. Se mai întâmplă și așa, – spune ea. Nu-i place să judece, să jignească pe cineva, să pretindă că doar ea are dreptate. iubește oamenii cu adevărat, îi crede, îi menajează și speră că într-o bună zi… lumea va fi mai bună. Dorește armonie în familii, să nu mai plece nimeni de ACASĂ, iar cei care au plecat – să se întoarcă: „Nu e un eroism să pleci, e o faptă nobilă să rămâi și să construiești aici, în Basarabia Română. Este crezul meu, pe care l-am urmat și-l urmez. Toate cele bune și frumoase în această lume sunt posibile dacă depui în ceea ce faci multă Credință și Dragoste. Dacă acestea două sunt lipsă, zadarnice – Trudă și Vise.”
Meseria de jurnalist este pasiunea ei de toată viața, tot ce scrie – face parte din ea: „Angajarea mea la Radio Moldova pentru totdeauna poate fi comparată cu… o dragoste de la prima vedere!” E un sentiment care mereu va fi același până la sfârșit, spune Zina Izbaș. – Nu e un joc de rol, nu e poveste pe care o spui și atât. „Munca mea la radio e viața însăși și gri-ul de fiece zi!” Și Prietenii ei fac parte neapărat din această viață, și ei îi sunt alături la bine și la greu. Pentru că munca la radio se face în echipă, de unul singul nu ai sorți de izbândă, pentru că așa sunt regulile radiofoniei moderne…
– Dragostea? Dacă nu e, nimic nu e. Altceva nu e de inventat și nici de declarat. Iată de ce nu voi spune nimic nou la acest capitol. Este doar a mea și doar mie îmi aparține!”
Zina Izbaș: Pe mal de Prut cu lacrima si dor, 2019
Lucrând la radio a realizat sute, dacă nu mii de emisiuni pentru copii și tineret, dar și pentru adulți. Îi place să scrie. Are câteva plachete de poezie, acum pregătește pentru tipar o cărticică de povestiri pentru copilașii de grădiniță. Mai are în proiect o carte de poezii și una de proză pentru adolescenți.
Deși a început, în opinia ei, să publice poeziile prea târziu, în anumite perioade de inspirație, Zina Izbaș editează cât e posibil câte o plachetă de versuri. Scrie despre viață, în general, despre oameni, dragoste, natură… Multe poezii inspirate vor curând editate: „Precum spuneam, toate aceste creații nu sunt încă publicate într-o carte, dar mă pregătesc deja pentru un asemenea eveniment. Sper, să apară la lumină acea cărticică foarte colorată cu trei povestioare pentru copii. Mi-ași dori să definitivez și una de proză, dar o las încă să se rumenească bine în cuptorul inspirației. Nu am pretenția că ce scriu eu e absolut genial și că nimeni nu scrie ca mine, important e că atunci când sufletul meu strigă, răspunsul meu se așterne pe coala albă, care așteaptă, uneori cu multă răbdare, să fie caligrafiată cu gânduri, sensuri exprimate poetic.”
„Mai e soare pe cer,/Mai e gândul curat,/Mai e verde în ler -/Toate vin din Inalt:/Cât acestea vor ţine/Fiţi convinşi, orişicine,/Dumnezeu a ales/La noi să vină./Bucuraţi-vă, oameni,/De raza divină,/Primiţi-o în suflet/Şi revărsaţi lumină/Din visele voastre,/Din vorbe şi fapte/Astfel vedea-ve-ţi/Cât de frumoase şi sfinte/Sunt florile vieţii –/Copiii Domnului/În zorii zâmbitori/Ai dimineţii./Bucuraţi-vă, oameni,/De pasărea-n zbor,/De umbra copacilor/Şi ploaia din dor,/Că nu e degeaba/Ce-a scris un POET:/–Sunt simplu ca iarba…/Şi asta-I perfect./EL pe noi ne-a ales/Şi ne-a dat de-nţeles:/La uşor şi la greu/Mai e soare pe cer,/Mai e gândul curat,/Mai e verde pe şes/Mai rostim rugăciunea./Mai simţim omeneşte,/Mai vedem clar Minunea -/DUMNEZEU ne iubeşte!” („Încredere” de Zina Izbaș)
Și mai mare e Credința ei în Dumnezeu: „Mare e Puterea Lui Dumnezeu și eu cred în El! De nu ar fi fost așa, nu am fi existat, probabil. Nici acei ani din copilăria mea firavă, ce-mi purtau pașii urcând dealul mai întâi la biserica din Marinici, iar apoi, după ce a fost închisă, la cea din dealul Bujorului. Și o făceam, de parcă așa și trebuia să fie, fără a scânci că drumul e lung și că mă dor picioarele, mergeam la fuguța, căci acolo, în locașul cu icoane și îngeri îmi închipuiam că mă așteaptă EL – cel mai buni dintre oameni. Așa mi-l imaginam eu pe Dumnezeu, care era de fapt Părintele Neculai Goncearenco, pe care, dacă îl vedeam, rămâneam locului, uimită și fericită. Nu-mi pot explica de ce, eram prea mică și prea naivă, dar mai apoi, după ce am mai crescut, după ce din tumultoasele aventuri studențești îmi ancoram subit privirile asupra vreunei turle bisericești din capitală, imediat îmi aduceam aminte de bunul meu Părinte Neculai. Despre viața căruia mi-am propus să cercetez, să studies și să scriu. Cu Doamne ajută!”
Speranța se topește ca lumânarea.
Când eram copil mă întrebam adesea care este țara mea? Ce e de fapt URSS și ce e de fapt Moldova. Tata îmi punea gândurile la loc și îmi spunea că o bucată de țară nu poate fi țară. Și nici închisoarea popoarelor nu e o țară, ci așa cum și era – o închisoare. Din vârful stogului de gânduri priveam la imensitatea albastră și căutam un extraterestru care să mă ducă peste Prut. Căci cu mintea mea de copil nu puteam înțelege faptul că ”dincolo” oamenii care vorbesc sunt perfect înțeleși de oamenii de ”dincoace”, dar de ce nu suntem împreună? Lacrimi mășcate se rostogoleau pe obrajii lui tata când îl întrebam și el își strângea neputincios mâinile și mă săruta pe creștet, totuși bucurându-se parcă… pentru că mie îmi roiau gândurile astea în cap și pentru că surcica nu sare departe de trunchiul ei. – NUMAI UNIREA!
PLÂNG DUPĂ MAMA:„M-a căutat mama toată noaptea prin vis,/I-am spus să aştepte până îmbrac o ie,/Între timp afară cu frunze ruginii a nins/Şi ea le aduna cu drag să mi le ofere mie/Noiembrie îşi scutură arama de prin pomi/Şi îmi promite că-mi va da de toate,/Ş-o văd pe mama în clipa de nesomn,/Cutreier visele cu ea de astă noapte./Şi lacrima-mi se scurge în şiroi de-a valma,/Ce udă frunzele-n buchetul de aramă,/Şă merg acasă, e timpul, ea mă cheamă:/Sunt un copil ce plânge după mama.” (Z. Izbaș)
Anii din copilărie: „Dacă nu eram eu fata mamei și a tatei nu avea cum să fie mai altfel decât a fost copilăria mea din albe creste, cu șesul larg, făcut anume pentru un copil căruia îi plăcea să urmărească zborul păsărilor avântate în infinitul cerului și să creadă că este una din ele și că zboară acolo sus cu toate împreună. Câteodată rămâneam pentru mult tmp cu privirile ațintite într-un punct. Imaginându-mi și spunându-mi în mintea mea de copil nenumărate povești, inventate pe loc, încât nu auzeam când mama mă striga să vin la mâncare ori să merg la culcare. – „Mai stai, mamă, mai stai, că nu am reușit să-mi spun povestea”. Mama se uita la mine surprinsă și curioasă, oare ce poveste îmi mai spun? Când îl vedeam pa tata călare pe cal alb, mi se părea că e cel mai frumos Făt-Frumos. Și cel mai puternic. Și că el acuși o să mă ia în brațe și o să zburăm ca gândul cu tot cu armăsar printre nori. Erau cei mai puri și mai fericiți ani, petrecuți într-o familie numeroasă, care avu să treacă și prin greutăți, și prin zbuciumul părinților noștri iubitori de a ne asigura minimul necesar, ca să avem o viață decentă și să nu ducem lipsă de nimic. Deși…nu întotdeauna reușeau. Am crescut în limba română, ascultând Radio România și vizionând Televiziunea Națională Română. Bunicii mei – cei mai buni din lume – Nenea Neculai Jităreanu (bunicul de pe mamă) și bunica Vasilisa ne iubeau și ne drăgosteau ca pe niște nepoți scumpi ce le eram. Mergeam foarte des la ei și chiar rămâneam pe mai multe zile la Călimănești. Eu eram nedespărțită de sora mea Alenușa. Chiar dacă sunt mai mare decât ea, doar cu un an și trei luni, ea mă exaspera cu toate talentele ei de cântăreață, dansatoare și declamatoare. Era foasrte isteață și mereu în central atenției, pe când eu… mă retrăgeam stingheră într-un ungheraș și visam la un moment de glorie, când îmi voi învinge timiditatea și voi arăta ce pot și eu lumii întregi. Până la urmă, într-un oarecare fel, visul mi s-a împlinit!”
„Am și un loc lângă EI.Nu pot sta departe, nu pot pleca nicăieri. Au fost ocazii. foarte convenabile mie, dar decizia nu-mi aparținea. Cuvântul hotărâtor a fost al Lor, deși niciodată nu mi l-au spus. Ei cum să pleci de lângă Ei? La ora asta mi-e dor de Mama și Tata. O noapte divină, dragilor, fiecare cu stelele sale.” (15 iulie 2019, la mormântul părinților)
Aici, alături de mama ei Ileana, când era în viață:
Bunicul Vasile și bunica Lisaveta locuiau în mahalaua lor, la Heleșteni, satul în care s-a născut Zina. Le plăcea cu surioara să meargă și la ei, deseori îi vizitau și bunica mereu avea ceva dulce. „De la bunei nu era departe și casa lui Nanu Ghiță și nana Mărița, – Dumnezeu să-i ierte pe toți. Ei mi se păreau întruchiparea bunătății. Iar moș Todirică și badea Vania Izbașa mi se păreu ceu mai frumoși flăcăi din sat. Și tare ne mai mândream cu ei. Acum, dintre toți, a rămas doar nea Toadere, cu ai săi peste 80 de ani, să ne fie sănătos!”
Studenția Zinei Isbaș s-a derulat la facultatea de filologie a USM, cu specializare în Jurnalism:„Dar nu știu de ce în diplomă ni s-a scris că am devenit „profesori de limba și literatura română”. Desigur, e o profesie nobilă și onorabilă, dar ce ne facem cu matera de specialitate pe care am studiat-o și am efectuat stagii de practică în cadrul redacțiilor, fie raionale, fie republicane? Un paradox neelucidat până în prezent. Am lucrat pentru început trei ani în presa scrisă, ca din 1982 să staționez până în present la Radio Moldova.
``Tot tindem să fim sus şi urcăm, urcăm,/Ne avântăm cu pasul şi cu gândul/Spre zări de neatins, spre orizonturi/Linia cărora nu e decât o iluzie/Ce ne îmbie să ajungem la ea,/Dar scările sunt scurte şi ne oprim/Să ne tragem sufletul/Şi în acelaşi timp să înmulţum treptele/Pe care să le trecem spre vârf./Şi iarăşi nu sunt îndeajuns, şi iar mai zidim pietre/Căci vrem să ajungem ACOLO, pe unde nu am mai fost,/Şi să vedem cum îşi pune la cale Dumnezeu treburile/Şi ce gând are asupra noastră./Urcăm, urcăm, urcăm… ci încă nimeni nu ştie/În ce moment de zi sau de noapte/Se va putea odihni şi Sfântul, Marele,/Ca să-l întrebăm dacă nu a oboist/Să ne poarte la toţi de grijă şi să ne ţină/Verticali pe acest mult încercat pământ,/Pe care a clădit munţi pentru sihaştri,/Să se roagă de ploaie, de Soare, de Aştri –/Pentru cei ce râvnim cât mai sus,/pre tainele veşnice, de nepătruns…/Nu e uşor să fii ca Iisus:/Învăluit în tăcere, /Cerul ne priveşte cu imenşi ochi albaştri/Şi are atâtea de spus.„ (Zina Izbaș, Trepte spre cer)
Din Cartile care recomandă Zina Izbaș: ‘’Cartea Cărților’’„Cea mai greu de citit, dar obligator pentru fiecare, Să pătrundem în sensul literelor biblice mai întâi și apoi să ne dăm cu părerea. Unii se consideră a tot știutori, negându-l pe Dumnezeu, fără a fi citit o buchie din Biblie.”
– Opera lui Mihai Eminescu, – cel mai mare poet roman din toate timpurile și, afirmând acestea, nu las loc pentru alte comentarii. Pentru că ”De avem sau nu dreptate, Eminescu să ne judece” (Grigore Vieru).
–Mircea Eliade. Mihail Sadoveanu, Nichita Stănescu -literatura română incluzând-o și pe cea basarabeană. Nu înseamnă că neglijez scrierile autorilor străini, pentru moment sunt prizoniera roamnelor lui Paulo Coelho (de vină e starea mea profund adolescentină, poate) și Mario Vargas Llosa.
Alte impresii de Zina Izbaș:
~”Cel mai greu e să schimbi mentalitatea oamenilor bântuiți de ideologia comunistă, care le-a cotropit materia cenușie și nu depun niciun efort pentru a vedea mai departe decât secera și ciocanul, deși unii nu le-au ținut în mâini niciodată
-„Mă gîndesc la baștina mea, iar dorul pentru ea îl simt în permanenţă. Întotdeauna mă bucur pentru ceea ce aud că se face frumos aici. Chiar sînt fericită atunci cînd este vorba de ceva pozitiv, de ceva bun. Pămîntul acesta al nostru: dealurile, văile, colinele – toate îmi sînt atît de dragi și sînt fermecată, vrăjită pentru totdeauna. Totate acestea mă aduc la Nisporeni. Și întîlnirile cu oamenii de la noi, pentru că – poate că sînt subiectivă – dar cei mai buni și cei mai frumoși oameni vin din Nisporeni.”
– PARADOXUL ZILEI: Cu cât mai prost ești, cu atât mai lăudat …
~ Migrația e o problemă în ascensiune, la modă în Republica Moldova. Îmi este frică de acest fenomen, care distruge familii și pustiește satele noastre. Nu pot schimba nimic în acest sens, din păcate, pentru că nu poți să le interzici oamenilor să aleagă ce e mai bun (în opinia lor) pentru sine. Statul ar fi trebuit să se îngrijească permanent de nivelul vieții oamenilor din republică și să le asigure un trai mai bun.
~Oriunde ași pleca, eu mă despart cu greu de Chișinăul meu cel mic, vorba cântecului, și de Basarabia mea. Am vizitat România – cea mai frumoasă țară de pe glob. Spun asta pentru că la o vârstă târzie am descoperit-o și nu mă mai satur să călătoresc vara, când mi se deschide această oportunitate, prin ..”Țara mea de glorii, / Țara mea de dor” (M.Eminescu). Nu am călătorit mult prin alte țări, am fost repetat prin Franța și Italia, îmi este dor de Lituania – un exemplu de unitate și demnitate națională.
-„Cândva demult am vizitat acest muzeu de pe str.”31 august 1989”. Doar inscripția ne mai arată ce a fost aici. Pe când restabilirea și repunerea acestui edificiu de valoare istorică în serviciul poporului? Ca nu cumva să ne trezim că e ”prihvatizat” de cineva…”
-„AȘTEPTAREA în van este cel mai mare storcător de speranță și energie, care îți strică toată vara. Iată de ce Vă doresc tuturor s-aveți parte de ÎMPLINIREA viselor și dorințelor toate.”
-„Prietenii… sunt de la Dumnezeu, Ei sunt alaturi, cand e bine,cand e rau…
Un prieten adevarat iti stie slabiciunile,dar iti arata calitatile,iti simte temerile,dar iti intareste credinta,iti cunoaste ingrijorarile,,dar iti elibereaza spiritul,iti recunoaste defectele,dar iti subliniazaza posibilitatile.Distribuie, pe pagina prietenului tau…”
-„Când am fost angajată la Radio Moldova, purtam o ie brodată în roșu cu negru, care are mai mult de 50 de ani și o păstrez ca pe o relicvă scumpă. Este ia în care am făcut primul reportaj de la Râbnița în 1982 și tot în acel an – la Tiraspol. – Mama, ”smotri, moldovanocica” – strigă un copil de răsuna troleibuzul în care mergeam să-mi vizitez verișoarele. – ”Nu i cito, pe televizoru ne videl, scolico raz pocazâvali” – îi răspunse mama-sa, privindu-mă cu indiferență. – Mama, ”neujeli tî ne panimaeși, ăto bâlo po telecu, a ona nastoiașciaia, jivaia…” IATĂ CE ÎNSEAMNĂ SĂ PORȚI O IE – SĂ FII VIE, ADEVĂRATĂ ȘI SĂ TREZEȘTI ADMIRAȚIE ÎN CELE MAI SENSIBILE SUFLETE. Nu este vorba despre mine, ci despre IE.”
– „Sufletul nostru se regăseşte împlinit la Călimăneşti, în casa de nerecunoscut a familiei lui Grigore Hanganu, protagonistă a Campaniei Sociale de Paşti FII BUN – DĂRUIEŞTE BINELE. Suntem absolut siguri de faptul că cei patru copilaşi se vor bucura de spaţiu curat, bine amenajat şi vor duce o viaţă decentă în casa, pe care acum le-o construieşte tăticul lor bun şi toţi acei care îi ajută. Jos pălăria în faţa lui Grigore, pentru că îşi respectă întocmai promisiunile. Cine doreşte să-i mai ajute financiar, îndrăzniţi, oameni buni. Resursele s-au cam epuizat, dar lucrările costă, ştiţi şi singuri. Doamne ajută pentru toată lumea în facerea de bine. Dragi colegi, să-mi fiţi sănătoşi şi să aveţi parte numai de bucurii, pentru că împreună am făcut o faptă bună, demnă de numele de creştin pe care îl purtăm.” (21 iulie 2019)
Surse biografice:
Originară din comuna Marinici, satul Heleșteni. A absolvit Universitatea de Stat din Moldova. În prezent, este una dintre cele mai cunoscute jurnaliste de la postul național Radio Moldova. Zina Izbaş este cunoscută şi ca poetă, fiind membră a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova.
„Bine e în țări străine,/Pâine, bani de toate sunt,/Dar lipsește libertatea,/Pragul casei mamei sfânt!/Bine e în țări străine,/Viața este mai ușoară/De mi-ar pune mierea-n tavă/Tot mai dulce-i a mea țară!/Bine e în țări străine,/Bine e de îți știi locul…/Crește dorul lângă casă,/Unde-i mama și norocul!/Bine e pe tot pământul,/Dar pe hartă este o țară/Unde libertatea poate/Și din iarbă să răsară!/Bine e la mine-n țară/Chiar de adorm fără de pâine,/Știu că viața e amară,/Dar visez să am un mâine!”(Bine e la mine-n țară, Maria Corini)
Vine din diaspora moldovenească. Continuă să scrie versuri, proză, adoră muzica, desenul, „pasticeria”…
„Nu e atât de ușor să fii plecat din țară,nu e atât de ușor să-ți lași părinții, copiii, cărările pe unde ți-au trecut pașii, gura sobei, nucul de la poartă, fântâna și toate amintirile… E foarte dureros, că mulți copii au crescut fără de mângâierea mamei, a tatălui… E o catastrofă mondială, să-ți lași copiii, casa și cuibul pentru a dedica anii nenumărați străinătății. Vrem Acasa! dar „Cei de sus” s-au întrebat vreodată despre ce simte diaspora, despre ceea că mulți moldoveni nu s-au mai integrat printre cei străini, iar calea întoarsă pentru ei a devenit o sperietoare? Copiii noștri se închid în sine, se îmbolnăvesc, ne pierdem neamul și toate din cauza că în Moldova nu există condiții pentru un mod sănătos de viață… Neam pe neam a prins ură, înstrăinare, dezbinare totală, – ce urmează?”
Cine este astăzi? Îi place că a rămas acea dintotdeauna. Să fie corectă cu sine și cu cei din jur. Să fie un exemplu pentru societate:„Această luptă lăuntrică de-a sesiza binele și de-al scoate la lumină, vorbesc despre ”cugetări” simple incluse în ambele volume. Sunt conștientă de ceea ce fac spre binele oamenilor. Omul dacă vrea, cât trăiește, învață…”
Numele de domnișoară – Tomița, și tatăl ei era „supărat” că se va pierde odată ce s-a născut ea fată, însă bunul Dumnezeu a înzestrat-o cu talentul de a scrie și astfel, numele tatălui continuă prin cărțile editate de ea pe copertele „pruncilor literari”…
„De mic copil aveam o fantezie nemărginită. Din argilă, după ploi modelam obiecte mici, cu creionul încercam să dau viață unor desene, toate le efectuam după o imaginație clară. Ca și orice copil aveam vise, îmi doream foarte mult, ba chiar mi le imaginam, să-mi cumpere mama o pereche de cizme din mătase (adică transparente) cu flori roșii mari, îmi mai doream și o sapă tot din mătase cu flori roșii mari ca să merg cu ea la prășit grădina,- așa îi răspundeam bunicăi când mă întreba… Visam să fac un pod „de la bunica de acasă până la casa noastră” ca să trimit hrană cățelușului care păzea casa. Dacă nu am mai izbutit să construiesc podul, eram constrânsă să mă duc în fiecare seară acasă, unde fața casei mă primea tristă, ușa având sigiliu stofa unui păianjen, ferestrele, ferestrele plângeau după mușcatele mamei. Mă înfiora iarba ce-mi vorbea prin foșnetul său, care pusese stăpânire peste întreaga ogradă. Doar în jurul căsuței cânelui era desenat un cerc care părea a fi un ochi a curții pletoase. Într-o seară am scos țărușul și l-am bătut mai într-o parte ca să se formeze un alt cerc prin iarbă, ca să aibă curtea doi ochi… Mă ajunsese cânele din urmă, o făcusem pe bunica să ridice dealul în barba nopții ca să aducă stăpânul acasă… Era vara anului 1969 sau poate 1970. Părinții erau plecați și mă lăsase în tutela bunicii…”
Maria Corinia avut o copilărie fericită și deosebită în raport de alți copii din satul ei. S-a născut într-o zi de iarnă la 15 ianuarie 1960, și este unica fiică a Sofiei și Vladimir Tomița, la fel ca dânșii vine din satul Antonești, fostul raion Leova, astăzi Cantemir, Republica Moldova. Părinții fiind oameni simpli, onești, sinceri și buni la suflet. Tata era orfan de ambii părinți, mama rămase fără tată la vârsta de opt ani chiar în ziua victoriei asupra fascizmului – 9 mai 1945. Cu o stare socială vulnerabilă, nu au avut posibilități mari de a studia. Schimbarea radicală a vieții, colectivizarea și noile conduceri au dus și la alte încercări dificile. Bunica din partea mamei, unica rămasă în viață, cu greu își educa cele trei copile, de aceea mama Mariei, copil fiind, de la o vârstă fragedă devenise pilonul casei. Chiar dacă nu a reușit să absolve cele șapte clase, inteligența, bunătatea sufletească și cumsecădenia nu i-au lipsit: „Mama mi-a fost cel mai bun profesor alături de bunul Dumnezeu în toată educația mea. Mi-a dat cu sfințenie cei șapte ani de-acasă. Fiece mișcare de copil nevinovat era mereu tratată printr-o morală cu exemple despre ce e bine si ce e rău. La școală învățătorul îmi era al doilea „părinte” după spusele ei, să nu îmbrac pantaloni, fustița nu mai sus de genunchi, să aplec fruntea la salutul sătenilor, să respect bătrânii, să fiu bună, atentă… câte și mai câte. Am fost ascultătoare, nu făceam nici un pas în afara ramei sale…”
A fost marcată de clipele trăite departe de casă, din copilărie, și acum ține în memorie câteva fraze în limba băștinașilor kazaci, poate chiar număra în limba lor. Acea experiența de drumar permanent o făcu să devină un copil treaz și matur. Dar, alături era mama, de pe atunci sprijinul ei sufletesc. Maria are și câteva povestiri scrise despre întâmplările retrăite în copilărie, despre învățămintele și lecțiile de viață primite în acea perioadă:„Cosmetica mătușei Valentina”, astfel a învățat să înțeleagă ce este un lucru personal, și ce nu… Iar povestea ”Moș Țăpuș” aduce crâmpeiele din spaima care i-a schimbat radical lumina copilăriei.
Era un copil sociabil, fiind cea mai mică dintre fetele din curtea casei lor. Avea multe jucării, o păpușă adevărată pentru acele timpuri, i-o cumpărase tata tocmai din Moscova, pe când prietenele își meștereau păpușile din broboadele mamelor lor. Și, Maria prietenoasă și bună la suflet, le împrumuta toate jucăriile pentru joacă. La vârsta de patru ani, părinții o luau împreună în Rusia sau Kazakstan, totul depindea de direcția regiunii unde lucra tatăl ei. Era isteț, se descurca de minune cu orice obiect de construcție luat în primire împreună cu brigada de muncitori. Cot la cot muncea și mama ei, ca bucătăreasă. În sat se întorceau doar pe timp de iarnă. Astfel, continua până veni timpul în 1967, să meargă la școala din satul natal: „Acea lume nouă o vedeam cu deja alți ochi.” La lecții era numai ochi și urechi, – ”să nu alergi după note, să ai grijă să-ți rămână în cap din cele ce îți spune învățătoarea”: sfatul mamei a urmărit-o pretutindeni. – „Mi-amintesc toate mișcările colegilor și ale profesorilor, orice nedreptate adusă ca exemplu mamei acasă, îmi spunea să am grijă de mine, să fiu corectă în toate, să nu divulg secretele…”
În 1977, Maria a absolvit școala medie din sat, apoi cu mențiune (diplomă roșie) școala pedagogică ”A.S. Makarenco” din orașul Cahul, a lucrat educătoare la o grădiniță de copii din satul vecin, Leca. Tot acolo a lucrat în funcția de directoare din 1993 -2004.
Meseria de pedagog. Ca fiece copil se visa actriță, imita pe alții, mai cânta toată ziulica de pe poarta curții cât o ținea gura de mare, că și vecinii bătrâni își astupau urechile cerșind liniște. Vecina Ileana glumea cu mama ei ca s-o convingă pe fiică să se odihnească, ca să poată și ceilalți dormi… Dar, copilăria n-are program de odihnă, Maria se ridica din nou pe poartă cântând… – „Mai vroiam să fiu și covrigică, de unde așa idee? În fruntea gospodăriei kolhozului era în funcție de președinte un om ce purta numele de familie Covrig Afanasii Petrovici. Am ținut-o mult cu asta, deoarece mă tot întrebau curioșii ce vroiam să devin când voi fi mare...” Ca vânzătoare la fel n-ar fi mers cu toate că îi plăcea să construiască cântare din sârmă… A dorit să devină medic din tot sufletul pentru a înfrunta unele problem de sănătate… Mai mult iubea copiii, Dumnezeu a înzestrat-o cu toate necesare pentru a deveni educătoare:„Un educator trebuie să nutrească maximă iubire pentru copii, în general, nici nu se discută despre răbdare, dacă ar fi să se pronunțe acest cuvânt, iubirea pentru copii ar diminua până la nepăsare, o astfel de atârnare ar duce la creșterea unei societăți bolnave”. A folosit imaginația sa bogată, în cadrul activităților preșcolare, prin desene, fraze, poezii, aplicații etc, venea cu noi idei, modelări, mereu energică și perseverentă și în activitățile primăriei din sat. Pentru suflet scria versuri…
„De mic copil am visat să dorm pe pat / Din flori de salcâm,/ De mic copil am visat să zbor,/ Să culeg stelele din cer,/ Să le-adun/ Și să-mi fac din ele un colier,/ De mic copil atâtea vise aveam…/Dar, nimic…/Viața mi-a pus în cărare spini./Și visele au plâns,/Amarnic au mai plâns!/Se cereau citite, auzite, pipăite,/Uneori… /Ne regăseam în noapțile nedormite/ Mângâindu-le în ascuns./ Ele, Visele perpetuu /Îmi urmăresc pașii și acum,/ Îmi aprind lumini astrale,/ Ele mă duc spre sensul/ Adevărat al Universului…/ Visele mele,/ Culese din stele, acum încep / Să-mi devină reale!/ Visele mele le-mpletesc cu gândul/ Și-nvelesc cu ele, Pământul!” (Visul, Maria Corini)
Zice că destinul i-a pus viața la o încercare „pe o tavă”, dându-i aripi, una neagră și-alta alba: „Neagră rupt-a fost întruna, alba-ntrecea furtuna și-am tot mers și am purces între chin și înțeles”.
Astfel a ajuns cu sufletul ei… pe hârtie. Găsise un refugiu unde avea a ei lume de singurătate:„Reciteam poeziile pentru a rămâne în lumea mea interioară, care deseori atingea struna sufletului, cu o melodie până la lacrimi luminoasă. Din armonia lor se năștea versul”. La îndemnul prietenei Maria a început să aștearnă sentimentele în versuri. Este o fire simplă, scrie sincer în continuare, și doar la comanda inimii sale. Nu se impune nimănui cu opera ei literară, sunt „lacrimi sufletești”, – au cititorul lor care o înțeleg…
Realizări. ”Cele mai frumoase realizări din viața mea sunt cei trei copii ai mei”
Iubirea. A emoționat-o profund tematica romanului ”Romeo și Julieta” de William Shakespeare, i-a creat ideea precum că dacă viața este unică, astfel și iubirea trebuie să fie la fel unică până la finele vieții. De atunci, a devenit roabă a acelei ideologii: „Recunosc, doar naivii pot vedea astfel. Oamenii sunt pregătiți într-un mod deosebit pentru pasul vieții, de aceea realitățile nu coincid cu ideologia romanului. Sunt de acord că această lucrare shakespeariană vine dintr-o altă epocă, dar când e vorba de iubire e mereu actuală…”
Dezamăgirile. Nu crede să fie om pe lume să nu fi fost dezamăgit de ceva în viață. „Sunt prea naivă, cred în oameni, dar se întâmplă că uneori… mă trezesc cu pereți goi și reci în fața mea”
Regretele. Pentru Maria – sunt o pierdere de timp, nu ar schimba nimic din toate prin ce a trecut: „ce rost are să mototolesc ghemul amintirilor”?
Societatea. Societatea este cum este, vrem sau nu vrem astfel o avem.
Despre marile neajunsuri materiale și morale suntem vinovați noi toți, chiar dacă deseori poți auzi ” dar ce pot face eu?” Putem face fiecare câte ceva, dar fiecare se lasă în baza altui să facă și pentru el, așa ca și în versurile lui Vasile Militaru ”Șase pui și-o biată mamă” Desigur, un om singur nu poate face nimic, dar nici nu are tendința de-a se uni cu altul ca să pună punct întrebărilor și problemelor vieții. E rușinos să o spunem, suntem un popor în majoritate dezbinat, fiecare cu gâsca sa. Predomină nepăsarea, nu mă refer la întreaga populație ci la o bună parte. Până a avea aleșii poporului trebuie fiecare în parte să-și aducă aport intru rezolvarea problemelor. Oare nu e clar că cel ce te plătește azi ca să-l votezi nu-ți va da nimic mai mult până la viitoarele alegeri?…De ce nu scoți tu, cel de jos, banii tăi din buzunare ca să plătești toți vecinii să voteze ceea ce dorești? Nu scoți banii că nu-i ai, dar ei cei din „partiduțele” de sus de unde au atâția bani ca să plătească câte voturi își planifică? Oare nu înțelegi că sunt banii tăi, ai noștri care ar fi trebuit să fie incluși pentru mărirea lunară a pensiilor, salariilor…
Schimbările. În opinia Mariei Corini ar trebui să se înceapă cu instanțele locale, după un anumit program de legi puse în vigoare, în favoarea îmbunătățirii modului de viață la sat. „Rolul Familiei – în primul plan! De acordat o valoare maximă familiei, bazată pe iubire adevărată și educație sănătoasă. Iubirea adevărată și educația sănătoasă vin în urma unor principii moral-spirituale ce duc spre o normă justă de conduită. Acolo unde este credință, este și iubire! Părinții sunt nucleul familiei, dacă unul din ei deviază de la normele conduitei civilizate, întreaga familie devine prada unei vieți toxice îmbolnăvind întreaga societatea. Prea mult se spune: ”Ce mă interesează cum trăiește cutare și cum se comportă?” Bine nu te interesează, dar copilul tău educat poate fi afectat de către cel needucat involuntar, fie prin aprinderea unei scântei de iubire, la o bere într-un local sau chiar fiind la volanul unui auto simțindu-se fără responsabilități…
Patriotismul. „Aș crea o lege ca fiecare om să-și cunoască locul lui. De exemplu: profesorul să fie remunerat astfel ca să-i rămână și de studii, să-și poată achita întreținerea… Interesul pentru plaiul natal, serviciul, etc., ar fi stabil, și oamenii n-ar emigra zilnic din țară…”; „E o datorie ca fiecare om să-și cunoască bine istoria țării, a strămoșilor, să-și respecte rădăcinile neamului, să nu permită nici unui străin să-i denumească limba. Băștinașii trebuie să-și dea respectul fratern, să-și iubească țara, proveniența. Despre hotarele țării trebuie să vorbească istoria neamului românesc și nicidecum cei adoptați. Exemple vii suntem noi cei duși în țări străine, acolo unde mergem în primul rând le studiem limba, respectăm legile statului, acceptând condițiile, primim în schimb prietenie, respect și anumite drepturi egalându-ne cu băștinașii în multe cazuri. Mai sunt și excepții, dar e și normal băștinașii să-și înainteze interesele.”
„Turismul este o sursă uriașă de îmbogățire a unui stat. Avem sute de destinații turistice în Moldova, care ar trezi interesul oricărui turist străin. Moldova este un „picior de plai, o gură de rai”. Cu locuri extraordinar de frumoase: Mănăstirea Căpriana, Orheiul Vechi, Vinurile din Cricova, Nufărul Alb din Cahul, Muzeul ”Conacul Manuc Bey” din Hâncești, muzeele din Chișinău cu teatrele și mănăstirile sale… Artiști – meșteri populari avem, mâini de aur avem, pictori, scriitori avem, dar unde e mâna statului? Legi se cer și nu numai, să fie puse în vigoare…”
Alte expresii utile de Maria Corini:
= „În fruntea instanțelor sătești să fie puși în funcții oameni corecți de a dirija viața satului. Nu e vorba de dictatură, ci de o schimbare, de voință pentru un mod sănătos de trai. Avem atâtea locuri publice neîngrijite, ar fi o nouă ieșire din impas prin sancționarea consumătorilor de alcool excesiv, scandalagiilor, răufăcătorilor, hoților…”
= „Bisericilor trebuie să revină o mare parte din responsabilitate întru educarea tinerei generații nu numai prin discursuri ci și prin fapte, așa cum se face în țările capitaliste.”
= „Voluntariatul este o formă de activitate benevolă foarte utilă pentru societatea noastră”
= „Există multe probleme sociale care necesită schimbări, și toate țin de resurse financiare, iar dacă omul ar fi remunerat conform muncii efectuate, ar dispărea problemele și grijile care ne fac viața amară”
= „Din puritatea sufletului se înalță o dragoste adevărată față de persoana iubită”
= „Am o fire, ce pot asculta, privi, urmări totul pentru meditație după o concluzie generală iau decizii, din milă și bunătate sufletească deseori îmi las sufletul în păragină doar ca să fac să se simtă bine persoana, dacă timpul nu dă persoanei bunul simț de recunoștință în tăcere pot să mă retrag fără să comentez, acțiunile au avut și fapte și răspunsuri. Iertând prea mult mi-am pus în genunchi sufletul, sunt o naivă conștientă”
= „Detest violența în familie! De aceea, cer legi drastice contra violenței. Fiecare părinte își crește copilul pentru un nou orizont, pentru fericirea ochilor săi nu pentru al cupla cu un om ce ar viola drepturile celuilalt.”
= „Mai am multe de realizat, mă rog lui Dumnezeu să-mi dea puteri, voință am. Îi mulțumesc pentru darul ce mi L-a dat…”
Activitatea literară Maria Corini: Debut literar: – ”Voce del Taro” Revistă pastorală regională din localitatea Borgotaro provincia Parma, Italia anul 2006 n.5 (publicațiile au urmat în diferite perioade de timp)
Volume de poezii:
1. ”În liniștea gândulu” – poezii și cugetări, editată la Tipografia ”Pontos” Chișinău (2006) coperta și ilustrațiile aparțin autoarei
2. ”Il volto dell’anima”, poezii și cugetări în limba italiană, editată la Casa Editrice ”Vicolo del Pavone” din Piacenza, Italia (2014) coperta și ilustrațiile aparțin autoarei.
3. ”Odă iubirii”(carte de buzunar) editată la Tipografia ”Elan Poligraf”, Chișinău 2016. Pentru copii:
1. ”Snop de raze aurii” (poezii pentru copii) editată la Tipografia ”Elan Poligraf”, Chișinău 2015, ilustrații Cristina Covrig
2. ”Ghicitori”, editată la Tipografia ”Elan Poligraf”, Chișinău 2016, ilustrații Alexandru Plăcintă
3. ”Șoricelul și umbrela” (poveste în versuri) editată la Tipografia ”Elan Poligraf” anul 2016, ilustrații Alexandru Plăcintă Reviste literare: 1. Revista literară ”Cenaclul” din Craiova, România (2016)
2. ”Luceafărul din vale” ISSN 2601-2650 Revista de Literatură, Cultură și Artă. Fondatoare: Nycollas Kessy Ellys, România
3. ”Amprentele sufletului” – Constantin Nicolae Gavrilescu, Revistă ISSN-L2393-4506 România
4. ”Surâsul Bucovinei”coord. Ioan Mugurel Sasu
5. ”Metafora” coordonator prozatorul Ioan Ștefan
6. ”Anotimpurile Expresiei Ideii” coord. Mariana Bendou
7. ”Taifas Literar”coord. Muntean Ioan
8. Revista ”Realități culturale”
”În liniștea gândului, în lumea copiilor”
Nr.6 2018 text și imagini Ion Doru Antologată: Antologii ale poeților și scriitorilor italieni:
1. ”Emozioni e Magie del Natale” Antalogia poetica Volume XII Piacenza Italia (decembrie 2011)
2. ”Firenze Capitale d’Europa” Premio Letterario Internazionale XV Edizione (noiembrie2012)
3. ”Firenze Capitale d’Europa” Premio Letterario Internazionale. Volume XVI ( noiembrie2013)
4. ”Emozioni e Magie del Natale” Antologia poetica Volume XIII Piacenza Italia (ianuarie 2014)
5. ”Poeti e Scrittori Contemporanei allo Specchio” XXXIX Premio Casentino Poppi di Arezzo Italia 2014 (iunie)
6. ”Emozioni e Magie del Natale” Antologia poetica Volume XIV Piacenza Italia(decembrie2014)
7. Antologia Literară închinată marelui poet ”Mihai Eminescu” editată în Toronto Canada 2016 de Maria Tonu
8. Antologia ”Carmen” București, editura ”Anamarol” de Rodica Elena Lupu
9. Antologia ”Izvor de lumină” editura ”Izvorul Cuvântului” vol 3 pag (121 – 142) de Caprar Florin, România
10. Antologia ”POEȚI și PROZATORI CONTEMPORANI în REGAL EMINESCIAN” Editura Editgraph – Buzău România 2018 coordonator Eugenia Enescu Gavrilescu
11. Antologia ”Prieteniei” – Buzău vol III Editura Teocora, coordonator Mirela Minuța Alexa, pag 384 – 388. ISBN 978-606-568-315-0
12. Antologia ”COLUMNA IUBIRII ETERNE” Editura ”Proșcoală” Râmnicu Vâlcea, coordonator Nycollas Kessy Ellys, pag 61 – 72
13. Antologie ”DIALOG CU VERSUL IUBIRII”/Coordonator Dorina Omota. – pag. 223 – 232
14. Antologia ”MAREA UNIRE CULTURALĂ”! Dandis Editory /Coordonator Maria Filipoiu. (În curs de apariție Antologia ”ASCIOR” ediția anului 2018) Alte publicații despre Maria Tomița Corini: Revista ”Realități culturale”, ”În liniștea gândului, În lumea copiilor”. Nr.6, 2018 text și imagini de jurnalistul Ion Doru / Cronici literare în ”Literatura și Arta”. ”Florile dalbe” de Criticul Literar Ion Ciocanu. Membră a: 1. Clubului Literar ”Pasărea Măiastră” din Chișinău Rep. Moldova, înființat și coordonat de către poetul Mihail Vîlcu
2. Cenaclului Literar-Creștin ”Cuvântul” al Mănăstirii ”Sf, Ap. Andrei” din Chișinău rep Moldova, înființat și coordonat de către poeta Raisa Plăieșu. Premii: Fiind invitată să perticipe la diferite Concursuri Literare Naționale și Internaționale de Poezie și Narativă în Italia, din anul 2011 și până în anul 2014 a participat la 14 concursuri din care11 au fost cu premii, diplome de onoare și trofee, oferindu-i-se premiul întâi, doi și trei, după aceste reușite a fost invitată să editeze un volum de poezii și cugetări în limba italiană.
– La 27 mai 2017 i s-a oferit ”Primo Premio Speciale Estero Moldova” pentru volumul de poezii și cugetări ”Il Volto dell’Anima” 22 Rassegna Internazionale ”Padus Amoenus 2017” or. Sissa pr. Parma, Italia.
– Consiliul raional Cantemir / D I P L O M Ă se decernează dnei Maria Tomița Corin poetă, autoare de cărți pentru copii, originară din satul Antonești raionul Cantemir. În semn de înaltă apreciere pentru contribuția substanțială la dezvoltarea și promovarea perpetuă a limbii, dragostei de neam, altor valori sacre ale culturii noastre naționale / Președintele raionului Cantemir Andrei Ciobanu / 04 mai 2018 or. Cantemir
– D I P L O M Ă Se acordă Dnei Maria Corini, pentru propagarea cuvântului artistic și contribuție substanțială în educarea tinerei generații, prin editarea unor valoroase cărți, destinate cititorului elevat. / Președintele CR Cantemir al FSEȘ Natalia Matcaș, 05 10 2018
– DIPLOMĂ de EXCELENȚĂ Se acordă Doamnei Maria Tomița Corini
pentru creațiile literare cuprinse în antologia ”Scriitori români uniți în cuget și simțiri, la CENTENARUL MARII UNIRI” /București 19 octombrie 2018 /Director editorial Constantin-Nicolae Gavrilescu.
Nu datorează nimănui nimic. Pentru tot ce a obținut în viața ei, este rezultatul muncii sale. De aceea, are posibilitatea să-și trăiască liber viața. Mulți nici nu au această oportunitate, pentru că sunt dependenți de favorurile altora: „Fără libertate omul este aidoma unui animal – trăiește în umilință și oricând poate fi dus la abator. De aceea, am ales mereu să fiu liberă” – Așa spune ea, Maria Dimineț.
Maria Diminet la Radio Sputnic Moldova
S-a născut în orașul Drochia, Republica Moldova, acolo și-a petrecut primii ani ai copilăriei. Ulterior, părinții ei s-au mutat cu traiul în satul Mihăileni, locul unde a crescut și pe care l-a părăsit, la 17 ani, convinsă că va răsturna munții. Maria recunoaște că a primit o educație exagerat de dură: „Educație care mi-a zdrobit aripile, mi-a cultivat temeri, frustrări și complexe. Cu aceste stări, care mă împiedicau să parcurg drumul vieții, am luptat mulți ani. În mare parte le-am învins, dar mai sunt reminiscențe. De aceea, amintirile despre copilăria și adolescența mea nu mă bucură și nu mă inspiră”.
N-a fost pregătită pentru viață. Nici pe părinții ei nimeni nu i-au pregătit, nu știau cum se face. Așa au fost vremurile… „De aceea, nu le reproșez nimic. În perioada sovietică oamenii nu au fost învățați să ofere dragoste, ci doar să se sacrifice ”patriei”. Era o rușine să-ți exprimi sentimentele. De aceea, mulți din generația buneilor și părinților noștri au crescut fără dragoste, și la rândul lor nu au oferit dragoste copiilor lor. Un copil care nu este iubit sau nu simte iubirea părinților riscă să devină o brută”.
La 17 ani Maria a nimerit într-o lume pe care nu o cunoștea deloc. Pe atunci era sigură: „dacă eu nu mint, alții nu mint; dacă eu nu profit, alții nu profită; dacă eu iubesc, alții iubesc”. În scurt timp a descoperit atâta răutate și ipocrizie, cât nu a întâlnit în cărțile citite până la acea vârstă: „Or pentru mine, oamenii erau la fel de buni și deosebiți ca în cărți”. Credea că orice om are calități frumoase, chiar dacă face rău, sie și altora. Și că de datoria ei este să descopere aceste calități. Această convingere (preluată din cărți) a condus-o pe drumul greșit, mai mulți ani. Ca urmare, a acceptat în viața ei persoane distructive, care au profitat de încrederea ei și i-au provocat multă durere. Târziu a înțeles că omul este fie bun, fie rău:
„Omul se naște cu răutate sau bunătate, el nu se schimbă. În funcție de mediul în care crește, el învață să ascundă aceste calități negative sau să le manifeste deschis. Nici Dumnezeu nu ne poate face buni, dacă nu avem această pornire în noi. Poți săpă mult și bine în pământ, dacă în acel loc nu există un izvor. Așa e și cu omul rău. Personal, nu am întâlnit oameni răi care să devină buni, așa cum susțin psihologii”.
Totuși, Maria Dimineț astăzi le este recunoscătoare acelor persoane, care, în decursul anilor, au profitat de sinceritatea și încrederea ei. ”Dacă viața ar fi fost generoasă cu mine încă de la început și mi-ar fi scos în cale doar oameni buni, eu nu aș fi fost ceea ce sunt în prezent. Datorită lor am învățat să fiu puternică, am învățat să mă iubesc pe mine însumi și să înțeleg avantajele singurătății. De ar ști lumea câte posibilități îi poate oferi singurătatea. Singurătatea ne ajută să creăm, să ne dezvoltăm, să găsim resurse spirituale interioare, să ne apropiem de Dumnezeu și să fim fericiți. Fără Dumnezeu suntem nimeni, asta m-a învățat viața. Ne credem imbatabili, dar nu este așa. Oamenii caută fericirea în alți oameni, și nu o găsesc. Și nu o vor găsi niciodată. Mulți nu înțeleg că fericirea se află în noi înșine. Până nu vom învăța să fim fericiți cu noi înșine, nu vom fi fericiți niciodată, orice am avea -bani mulți, statut în societate, realizări profesionale sau personale. Vom continua să fim nefericiți, chiar dacă în societate vom fi cei mai buni sau cei mai râvniți”.
Viața Mariei a început să se schimbe spre bine, cum spune ea, – din ziua în care a născut. De atunci au trecut opt ani. – ”Când mi-am luat pruncul în brațe am înțeles că viața mea are sens, pentru că până atunci nu înțelegeam rostul existenței mele. Pentru prima dată am cunoscut dragostea sinceră și necondiționată – cea a copilului față de mamă și cea a mamei față de copil. Și afirm cu certitudine: aceasta este dragostea adevărată, restul e doar – interes, teamă de singurătate, fuga te tine însuți sau o necesitate. Numai pe propriul copil îl poți iubi necondiționat, fie că e bun sau rău, urât sau frumos, bolnav sau sănătos. Pe restul îi iubești doar în anumite condiții, care, în viziunea noastră, ne pot asigura o conviețuire adecvată. Omul are nevoie să fie cu cineva, puțini pot trăi singuri toată viața și să fie fericiți”.
După 20 de ani a început să se dezvolte personal, să se autoinstruiască și să se reeduce. Refugiul Mariei au fost cărțile. Citea cu mult nesaț din filozofie, dar și literatură artistică de calitate. La început împrumuta cărțile de la bibliotecă, apoi a început să le cumpere. Îi place să cumpere cărți. –„Astăzi am acasă o mică bibliotecă și îmi doresc, în următorii ani, să umplu cu cărți un perete întreg. Decât să comunici cu o persoană despuiată spiritual (din păcate sunt multe), mai bine să citești o carte. E adevărat, viața nu este mereu ca în cărți, însă cartea este aidoma unui prieten înțelept, care îți oferă sfaturi utile și te ajută să scapi de temeri și prejudecăți. Bineînțeles, poți citi o carte fără să înțelegi nimic din ea. Omul care nu înțelege ce citește reușește doar să vorbească frumos, să manipuleze, însă gândirea lui rămâne neschimbată. Dacă nu schimbi gândurile, nu schimbi nici atitudinea. În consecință, nu-ți schimbi nici viața. Rămâi ce ai fost: cu temeri, complexe, suferințe, orgolii și prostie. Prostia vine din necunoaștere, iar nefericirea – din prostie”.
Recunoaște, că a devenit alt om datorită cărților citite în decursul anilor. Fiecare carte a marcat în felul său, totuși există scriitori și titluri care au reconstruit interiorul Mariei Dimineț: – Feodor Dostoevski, Lev Tolstoi, Marin Preda, Emil Cioran și Henryk Sienkiewicz. În scrierile lor s-a regăsit, iar și ideile lor au îmbogățit-o spiritual. Titluri pe care le păstrează, în continuare, în suflet și le recomandă iubitorilor de carte bună: ”Quo Vadis” și ”Fără Ideal” (Henryk Sienkiewicz), ”Învierea” și ”Despre Dumnezeu și Om” (Lev Tolstoi), ”Marele singuratic” și ”Delirul” (Marin Preda), ”Pe culmile disperării” și ”Cartea amăgirilor” (Emil Cioran), ”Idiotul” și ”Umiliți și Obidiți” (F. Dostoievski), ”Extincție (Thomas Bernhard), ”Supusul Diavolului” și ”Fluturele Alb” (Nicu Nicolăescu). „Feodor Dostoevski merită să fie citit în întregime. Multe dintre ideile lui le descoprim în operele lui Marin Preda și Emil Cioran”.
În jurnalism Maria s-a implicat din 2001. A făcut Facultatea de Jurnalism, apoi masteratul în acest domeniu. Ulterior, a absolvit și un masterat în domeniul studiilor regionale. Își dorea mult să facă politică. Pe atunci credea că rolul politicului este de a oferi soluții pentru problemele oamenilor, soluții care ar face societatea mai bună. Astfel, a ajuns membru al biroului permanent al unui partid politic, care în acea perioadă a canalizat în jurul său electoratul unionist și proeuropean:
„Un partid în care tinerii și-au pus mari speranțe și au investit în el tot ce au avut mai bun. A ajuns la putere acest partid datorită tinerilor, care apoi au fost înlăturați și înlocuiți cu oameni cu probleme de integritate atât morale, cât și profesionale. Am descoperit atunci că politicul nu-și propune nicidecum să îmbunătățească viața oamenilor. Politicul este doar o afacere. Dacă ajungi la guvernare, poți legifera orice ilegalitate. Partidele politice vor să ajungă la guverare deoarece puterea oferă pârghii de a face mulți bani peste noapte. Nu cred în sinceritatea politicienilor. Politicienii mint, fără excepție – peste tot în lume. E suficient să le analizezi mimicile și gesturile în timpul discursurilor publice ca să realizezi cât de ipocriți sunt. Pentru mine politicienii se împart în două categorii: actori talentați, care joacă bine rolul și actori lamentabili. Tot ce vedem la televizor este un scenariu, unde interesele cetățenilor de rând nu se regăsesc. Politicienii nu rezolvă problemele cetățenilor de rând pentru că nu își propun asta. Pune oameni profesioniști și corecți la conducerea instituțiilor statului, iar ei vor găsi soluții pentru toate problemele. În politică este ca în viața personală: vrei să trăiești decent, muncești. Dacă îți e lene să muncești – atunci faci escrocherii sau furi”.
La începutul carierei de jurnalist Maria a făcut câteva tentative de a părăsi terenul politicului: „Corectitudinea și sinceritatea sunt calități care dăunează unui jurnalist, atunci când este fără experiență și nu știe cum să-și gestionezi emoțiile sau cum să acționeze în anumite situații. Din păcate, în jurnalism nu poți să fii 100 % echidistant, nu pentru că nu-ți dorești asta, dar pentru că sursele manipulează. Sursele te redirecționează din start pe o pistă greșită”. Ca urmare, după ce a făcut masteratul, a ales să dea lecții studenților de la Facultatea de Jurnalism. A activat în acest domeniu cinci ani, timp în care a avut posibilitatea să-și cultive abilitățile, care au ajutat-o, ulterior, să se descurce ușor pe teren și să-și facă bine meseria. În 2009 a revenit în jurnalismul practic, unde a fost, o bună perioadă, reporter. În continuare, de aproape doi ani este realizatoare și prezentatoare de emisiuni radio.
Ce a realizat? – „Experiența de jurnalist și viața frumoasă pe care o trăiesc. Fără experiență și cunoștințe în jurnalism ești un măscărici. Nu ești respectat nici în stradă când vorbești cu oamenii, nici de responsabilii din instituțiile statului. Iar cunoștințele apar odată cu experiența. Bineînțeles, nu apar de la sine: trebuie să te autoinstruiești continuu și în primii ani de activitate, să muncești foarte mult. Și evident, să fii mereu atent când documentezi și relatezi despre evenimente sau fapte. Iar dacă greșești, trebuie să știi să recunoști. Devenim mai buni doar atunci când ne recunoaștem greșelile. Jurnalismul profesionist este o meserie foarte grea, ușor este doar pentru diletanți. Cea mai importantă realizare a mea este fetița mea, Ana. Ea m-a învățat să-mi asum responsabilități, să am răbdare, să fiu puternică și să cred în vise. Datorită ei, mai multe vise ale mele s-au realizat”.
Ce am putea schimba în societatea noastră? – „Trebuie să ne schimbăm pe noi înșine, să fim mai buni, să fim toleranți, solidari unii cu alții. Și atunci și viața noastră se va schimba. Moldovenii au o mare meteahnă: așteaptă să vină cineva din exterior să le rezolve problemele. Unii îi așteaptă pe ruși, alții pe americani, și cu această iluzie ne hrănim de circa 30 de ani. Moldovenii sunt preocupați doar de ce se întâmplă în casele și curțile lor – în rest nu-i interesează nimic. Mereu cineva le este dator – statul, politicienii, primarul, polițistul. Dar să se implice în soluționarea unei probleme din comunitate, nu e treaba lor”.
„Ce le lipsește moldovenilor? Demnitatea. Demnitatea de a nu se lăsa umiliți, demnitatea de a vorbi corect limba maternă, demnitatea de a-și păstra verticalitatea, în orice situație. La moldoveni sensul vieții sunt banii. Ai bani – esti om, nu ai bani – ești nimeni. Mentalitatea noastră este cauza sărăciei noastre, și banii câștigați peste hotare nu vor soluționa această problemă. Moldovenii trebuie să investească nu în case cu trei nivele și mașini de lux, dar în educația copiilor lor. Nu banii câștigați peste hotare asigură bunăstarea unei țări, dar de nivelul de educație al poporului. Și noi, la acest capitol, suntem corigenți” (Maria Dimineț).
„Cea mai mare ofrandă a mea a fost alăptarea a doi prunci: la unul mama decedase după naștere, și la altul – mama nu avea lapte…”
Adoră să se plimbe atunci plouă. Preferă centrul Chișinăului, „orașul vechi” pe străzile Mateevici, Sciusev, Serghei Lazo… Este mereu cu privirea la locul unde poate găsi ușile vechi ornamentate într-un stil vechi deosebit, sau la colțișorul unei clădiri de arhitectură la fel veche, cel care ascunde miracolele din trecut… Îi place să redescopere locurile natale ale Orheiului Vechi: Casa Donici, Mănăstirile din Călărași, pădurea de fagi de-alături, – toate îi produc o stare de spirit înălțătoare. Rămâne impresionată de Cetatea Sorocii, de s. Unghiuri cu priveliștea lui Nistreană, cu izvorul tămăduitor la o Mănăstire din preajma satului, situată direct în mijlocul pădurii cu copaci seculari. O liniște Divină!
Familia, nu cariera, a fost cel mai important lucru în viața ei. Pentru carieră nu a avut nici posibilități. Acolo în orășelul militar din Rusia s-au născut cele două fiice ale ei, cu un an și 10 luni diferența de vârstă: Corina și Uliana (decedată în 2017). Copiii au învățat-o să fie tare, răbdătoare, să cunoască multe lucruri utile în viață. Ca orice mamă Veronica Sandul învăța, petrecea împreună cu familia și se integra în activități de suflet. Fiicele au motivat-o să studieze limbile franceză și engleză, pe care n-a reușit să le învețe la școală…
„Înger, îngerel / Dumnezeu mi-a dat și un nepoțel./Bunicuța, bunicuța./Pe Sănduța și pe Anuța,/II dau huța.”
Veronica Sandul are 61 de ani și îi mulțumește Domnului pentru că I-A dat să cunoască și să trăiască în Iubire Necondiționată și în Libertate: „Fiecare are intimitatea lui și este liber în alegerea de a iubi, – înseamnă ai da posibilitatea de a Exista și a primi Omul Drag așa cum este el, a respecta, a ceda, a vorbi și asculta … în tăcere”
S-a născut în Centrul Moldovei. Este penultimul copil dintre cei șase copii din familia lor unită și veselă: două fete, ceilalți băieți. Veronica nici n-a observat când a trecut copilăria, atât de fericită a fost, și brusc s-a trezit la maturitate. Mereu cu griji, fiind preocupați de gospodărie, de alte lucruri, ca păscutul animalelor domestice (vaci, oi, capre, rațe, gâște, etc.). Aveau o grădină bogată cu pomi fructiferi, cu flori multicolore, unde familia se aduna sub zumzăitul albinelor care veneau de la vecini. Și buneii aveau albine, doar că părinții lor care nu mai sunt în viață, nu au dus acest meșteșug mai departe…
Pacea, bucuria, dăruirea, alinarea, iubirea de semenii săi dintotdeauna rămân valorile și virtuțile familiei lor!
Tata era lemnar în sat, adora să meșteșugărească ușile, geamurile, iar vocea lui de bariton o ascultau cu drag și enoriașii de la biserică, unde el cânta în cor. Mama lucra mai mult pe lângă casă, mereu ajuta pe cineva, vindeca cu un cuvânt bun, era expertă în plante medicinale, le culegea singură, și cunoștea de toate cum și cu ce se vindecă. Dar cele mai importante lucruri: iubirea de viață, umorul și încurajarea – erau instrumentele vindecătoare!
Veronica de la șase ani știa că va deveni medic, era străduitoare, cuminte și tăcută, nu-i auzea nimeni vocea, mereu se juca de una singură, ba inventa ceva ca să nu se plictisească, ba mergea la Lăcașul Sfânt… Aștepta să vină tata de la biserică, în special, duminicile sau de sărbători, atunci se îmbiba toată casa cu mireazma tămâiei ce venea de la hainele lui de sărbătoare, și se întindea ca un voal prin gospodăria lor până la următoarea duminică. Întreaga familia se bucura să se adune împreună. Tata o mai învăța să spună câte o rugăciune profundă… Pentru Veronika Sandul aceste rugăciuni răsunau ca cântecele de leagăn, ea chiar le cânta pe cele sacrale din vechile cărți de peste 100 de ani, moștenite încă de la străbunel, slujitor și el al Bisericii. Veronica avea impresia că în ele se ascunde o taină mare pe care abia acum o va descoperi… Educația în spiritul creștin a avut un impact pozitiv asupra activității ei școlare: Veronica era eminentă, șefă detașamentului școlar, mereu în frunte printre pioneri și comsomoliști. Mama o mai stăpânea, era împotriva activității ei fruntașe, și Veronica se simțea uneori genată… Dar curiozitatea și ardoarea de cunoștințe o făcea să meargă înainte.
Visul Veronicăi de a deveni medic s-a realizat cu succes! – „O munca de mare responsabilitate, care cere să știi specificul medicinii, și mai ales a medicinii naturiste, pe care o aplicam în practică pe langă cea alopatic”…
După absolvirea Universității de Medicină din Chișinău, Veronika Sandul a plecat împreună cu soțul în Rusia (acolo el făcu armata), „viața a călit-o și a șlefuit-o ca pe un almaz” – precum spune ea. Deci, locuiau într-un orășel militar, stepă, departe de casă. Caracterul optimist, sociabil și prietenos au ajutat-o să se integreze ușor printre oamenii cu multiple caractere și naționalități ca Om, ca Medic. Acolo ea și-a cizelat abilitățile de a vindeca cu privirea, cu mângâierea și cuvântul său. Experiența a convins-o că multe boli se vindecă prin talentele și pasiunile de viață: Artă, Muzică, Pictură, Teatrul, Religie, etc, toate i-au schimbat gândirea și modul de viață: „A CONȘTIENTIZA ceea ce faci, a fi cu Credință și Iubire, a crede în Familie și copii tăi, în Feminitate și cinste, a crede în meditație și viață pe alte planete, în Unitatea tuturor noțiunilor care există în lumea cea vie și cea moartă”…
„Sufletul se înalță, ușor de dimineață./Mă indrept spre Templul, unde in Altarul Sfânt,/Domnești Tu Doamne-Dumnezeu,/Și păsările cânt…/Să-mi pun frumoase flori pe ochi,/Cu roua zorii să mă spăl pe față./Să mă scald în Albul văzduhurilor reci,/Când pe cărările inverzite agale-sprinten treci/O,Doamne!/Iubirea Ta fară egal,e fără chip.E doar suflare./E liniște in infernal./Mă faci să ințeleg doar pe tăcute,/Graiul florilor deschise și – a lucrurilor mute…” – (Veronica Sandul)
În continuare menține relații bune cu prietenii de diferite naționalități din acel orășel militar din Rusia, după demobilizare, fiecare s-a împrăștiat care și încotro. Veronica își aduce aminte că vacanțele atunci erau foarte vesele și distractive, toate sărbătorile, duminicile se petreceau cu familia și prietenii. Și prietena ei cea mai bună rămâne la fel cea din copilărie, cu care menține legătura strânsă, în rest, azi, sunt doar cunoștințe…
„Societatea în prezent, are o mare oportunitate pentru mari realizări și prosperare, pentru cei ambițioși, în special. – spune Veronica, – Ce pot eu schimba pe acest Pământ? Am început cu Motivația și susținerea persoanelor în Etate. O Vârstă Elegantă – pentru o bătrânețe activă!” S-ar bucura să reușească să creeze o „Comunitate de Vârstă înaintată” – o „echipă de youtube-riști”: pentru a fi un exemplu celor mai tineri, – „Nu există o vârstă anumită pentru a fi activ și a te simți bine!”
Atunci când s-a întors din Rusia în Moldova, a fost îndrumată spre o altă ramură a medicinii – Cosmetologia, și după ani de activitate în acest domeniu, Veronica împarte cu mare bucurie toate cunoștințele și cu alte persoane, prin paginile de rețele de socializare, este și vlogger, postează direct pe canalul Youtube, discută cu mii de utilizatori și o face cu plăcere și desăvârșire. Ar dori să cunoască mai multe persoane în etate, pentru a ști mai bine cum înaintează ele în vârstă, ce le motivează. Și, pentru a le susține, cu siguranță! „Statutul de pensionar mi-a oferit o altă oportunitate de alegere a unei noi pasiuni-Vlogger. „A fi, a impartași din cupa mea și altora, a darui Lumină este scopul meu în continuare…”
„Lumină lină/Cu tine sunt plină/Vin-o de mă alină/Adun fir cu fir/Umple al meu Potir/Dulce e al tau mir/Din al meu Hram/La toți dau ce am/Lumină lină /Vin-o de mă alină/Cu tine sunt plină” (V. Sandul)
Despre migrații spune că „dintotdeauna acest subiect a fost o unealtă spre evoluție, schimb de experiență, diversitate și cunoaștere”. De astfel, Veronica Sandul se bucură pentru succesele profesionale ale copiilor și nepoților săi stabiliți în Canada. – „Expresiile: „această e problema” fie „a apărut o problemă” sunt oportuniste. Nu există probleme, există situații care oricum se rezolvă. Toate depind de atitudinea noastră față de ele”
Câțiva ani în urmă avea o marea dorință de a-și edita versurile proprii… Nu s-a realizat… Scriitorul Vasile Romanciuc i-a scris că nu este atât de simplu să-ți editezi cărți proprii… Sponsorii sunt greu de găsit, din păcate.
„CINE SUNTEM NOI?/Cine suntem?/Nașterea inceputului,/Pește la inceputul Prutului,/Cei căzuți in război…/Cine suntem noi?/Cei ce pacea iubesc,/Sau poate cei ce pe marte traiesc?/Cei dce alergă după diamante și lux,/Apoi se roagă lui Isus…/Cine suntem noi?/Vagabonzi,boschetari de la coș cu gunoi,/Luptători spre lumină ce nu dau inapoi,/Copii inocenți și dornici de viață,/Indrăgostiții intârziiați ce se regăsesc,/Sau poate cei ce nu iubesc sau pătimesc?/Cine suntem noi?/Căinii ce latră in zadar,/Stâncă de piatră,/In zbor un bondar,/Bogații -ce dragoste dăruiesc,/Săracii –ce o cerșesc./Cine suntem noi?/Câmpul inflorit cu maci,/Poate cei drogați../Cei ce nu au nimic in buzunare,/Dar ochii licăresc ca o lumânare,/Dictator..Deputat..Trădător…/Cine suntem noi?/Foc și scrum,ce ne leagă acelaș drum./Cel ce iubește,/Cel ce e fericit,/Cel ce nu vrea nimic…/Rațiune Divină!/Cine e de vină?/Cine suntem?/De unde venim?/Unde plecăm?/Mai des și mai des ne intrebăm,/Fărp să căutăm…fără să știm…/Suflet suntem…/EL alege ceea ce e menit să fim…” (Veronica Sandul)
Alte pasiuni mai sunt împletitul, croșetatul, cusutul și lectura cărților, aici Veronica reușește cu succes. Cărțile pe care le recomandă, în primul rând, ar fi: „Tema pentru acasă” de Nicolae Dabija, „Alchimistul” de Paulo Coelho, „Profetul” de Kahil Gibran, „Portretul lui Dorian Gray” de Oscar Wilde și, desigur spectacolul jucat de artiștii Teatrului Geneza Art. „Dar, de fapt toți scriitorii s-au bazat pe Cartea Cărților –BIBLIA, din care poți învăța cele mai profunde Trăiri și Lecții. – Pacea Domnului Lumină și Iubire tuturor!” (Veronica Sandul)
Câteva expresii de la Veronica Sandul:
~ Tinerii revin la tradițiii, la valori ce ne identifică ca NEAM!”
~ „Secvențe de la Intilnirile de Suflet din anul ce se trece…A fost minunat !!! alaturi de colegi ,prieteni si oameni cu suflet mare.Cei care pot impartași bucuriile si indestula cerințele celor ce au nevoie…In Compania Lumea verde nimeni nu se pierde…Omul și Natura sunt un tot intreg …”primum non nocere deinde salutare”(Hipocrate)
~’’…Armonia si Bucuria e chind gindești ,spui și faci acelaș lucru.Ascensiunea e Mulțumirea și Iertarea ~ ~”Iubirea e Putere…Iubirea e Emoție…Iubirea e Creație…Iubirea e Pace..Iubirea e Linistea si Surisul interior…E iertare si daruire…Iubirea e Viața insași…Va iubesc
~ „Acolo in Sublimul inimii, unde e Lăcașul și Leagănul Iubirii… VĂ IUBESC DRAGII MEI PRIETENI!’’
~’’Astăzi am fost prea matinală…probabil Ingerii mă trezesc pentru clipele minunate ale Creației…Numai Lumină in sufletele voastre!O sîmbătă și o Duminică liniștită. Vă iubesc!’’
Ana Albu la Biblioteca Centrala BM B.P.Hasdeu, 2019
Ispititoare și provocătoare, cu un șarm aparte, ochi mari cu o privire languroasă și aspră de judecător, când tăioasă și fulgerătoare, și mai blândă – atunci când nu e la serviciu. Astăzi rămâne la fel de frumoasă, doar că a mai adăugat înțelepciune și severitate pe chipul său care înainte divulga năstrușnicia și energia molipsitoare ce ademenește să fii alături în dansul tinerilor studenți… Fie, Ani mereu era sufletul companiei, un lider care amuza sau te punea la punct, dacă era situația. Armonioasă, atrăgătoare ca un magnet, Ani a pus multă vreme bărbații pe jar, provocând dureri de cap netratate și insomnii constante care, după ce o duceau la cinematografie sau concert, stăteau sub ferestrele căminului universitar pe str. Florilor din Chișinău, doar ca ea să le mai acorde o șansă de a o vedea …
S-a născut la 25 iunie, la Dondușenii din nordul Moldovei, unde cea mai frumoasă perioadă a copilăriei a petrecut-o în sânul naturii, atunci când nu existau tehnologii informaționale și toată lumea se bucura de socializare pe viu. Aici, a fost în elementul ei, astfel s-a dezvoltat personal, era curioasă, studia, avea și multă energie. Acolo în satul ei de lângă Bălți, a făcut primele descoperiri în adevăratele tradiții moldovenești, Ani mergea cu copiii la colindat, din ogradă în ogradă, pe ulițele satului, iar gustul și aroma plăcintelor proaspăt scoase din cuptor de bunica și mămica ei îi trezesc și astăzi constante nostalgii. ”De ce cu timpul apare înțelepciunea, chiar dacă la unele persoane vârsta vine solo… fără deșteptare? Atunci te gândești la timpul pierdut, și la faptul că de fapt nu ai nicio amintire plăcută… Copiii de azi nu mai cunosc aceste lucruri, acele tradiții din trecut și nu prezintă interesul, păcat…”
Ana Albu și azi știe a coace pâine, și plăcinte la fel le face, e gospodină în toate, doar că timpul anevoios se scurge repede, și ea nu reușește pentru că într-adevăr lucrează mult. O face în domeniul jurisprudenței, este un as dur aici: de la avocată la judecătoare la Curtea de apel, are o atitudine foarte serioasă pentru serviciul ei. Uneori e greu pentru că oamenii sunt diferiți și nu toți agrează adevărul sau realitatea… ”De ce să te simți ca un câine în sufletul tău, atunci când poți fi mai calm, indulgent și rezervat, de ce pare greu? Mă întreb adeseori cum e să fii mereu calm? Aduce atâta liniște în suflet, dar e imposibil uneori pentru că oamenii nu te lasă … să fii precum ești, e ca un furnicar plin cu munci grele din care nu ieși niciodată odihnit. Îmi place să fiu în vârstă pentru că am ajuns să înțeleg ce lucruri îmi plac în mod special… Doresc toată lumea să se iubească… Ce este atât de greu ca să înțeleagă și alte persoane acest lucru?
Toate le dobândești prin inteligență și forțele sale… Așa că dacă vrei o carieră, nimeni nu-ți va face o reducere, la locul de muncă trebuie să fii un profesionist! La fel, nimeni nu este interesat de viața ta personală, dacă ai copii sau probleme: Trebuie să-ți faci funcțiile bine! De aceea rolul femeilor în Moldova include multe responsabilități. Este dificil și greu. Dar o faci nu de dragul bărbaților, ci de dragul său…
Femeile în politică:„Sunt femeie, dar consider că în politică femeile trebuie să meargă… nu întotdeauna! Numai în cazul dacă există vocație și abilități. Se reduce opinia despre doamnele politiciene, atunci când se vorbește fără sens în parlament și devine obositor să vezi că duc lipsuri de inteligență, demnitate și integritate. Evit să vorbesc despre genul opus, s-a vorbit destul. Un singur lucru este clar că situația pentru popor nu se schimbă. Vorba cântecului: „Vin ai noștri, pleac-ai noștri, noi rămânem ca proștii…”
Referitor la schimbări în societate, Ana Albu consideră că, în primul rând, este nevoie de Implementarea și ajustarea legislației naționale la normele europene. La fel, în ce privește statul: Asumarea de grijă pentru persoanele în etate și cele cu dizabilități. „Cât se poate ca CEDO să amendeze moldovenii pentru încălcările Guvernului Republicii Moldova, și banii să achite la fel moldovenii?” Cel mai dureros e că pleacă moldovenii din țară zilnic… Sper ca demnitarii să aplece urechea…
Ana filosofează referitor la relații umane: „Nu poți ști ce te așteaptă, nu poți să afli imediat dacă omul este potrivit caracterului, stilului de viață sau nivelului tău de cultură. Deși, există foarte mulți oameni frumoși la aspect, cu siluetă și cu ochi verzi, după a doua-treia întâlnire începi să simți că ceva nu e în regulă. Și nu vorbesc doar despre relația bărbat-femeie, în general.
O prietenie adevărată are criteriile sale de apreciere. Care sunt, cum le depistezi? – E simplu. Cu oamenii compatibili relația merge din prima, pentru că ei sunt Pozitivi și orice ai face tu pentru ei – e Bine. Chiar și atunci când realizează că o „dai în lături”, acele persoane nu se supără și trec cu vederea lucrurile mărunte. Nu e secret că din acele „mărunțișuri” zvâcnesc cele mai importante materii, dar nu contează. Știți de ce? Pentru că asemenea persoane… știu a Iubi.”
Atunci când l-a întâlnit pe viitorul ei soț, îi era indiferent câți ani are, ce naționalitate, credință sau stare materială are, – s-a îndrăgostit din prima, a fost o dragoste nebună și reciprocă. Așa s-au cunoscut fiind studenți la USM și toată gașca studențească îi urmărea cu interes, admirând relația lor, atât de frumoși și fericiți erau. Istoria lor este una reală și pozitivă, mereu am respectat aceste persoane, care îmi sunt în continuare prieteni. „Orice femeie are dreptul la fericire, și orice bărbat are dreptul să „scuipe” pe tot ceea ce poate împiedica acest lucru! – eu am ales cu inima, nu cu capul, cu toate că au existat multe probleme in fața relației noastre, dar le-am depășit iubindu-ne și luptând pentru înțelegere și pace în familie. Așa trebuie să fie orice familie normală” – spune Ana Albu. Cu Alexandru sunt împreună de peste 35 de ani și deja au doi nepoței minunați de la unica fiica lor adorată Olga. Ani dădăcește uneori pe cel mai micuț, se face și ea mai tânără alergând cu el prin casă, iar despre nepoțica Maria spune la toți: „Este iubi a mea”.
„Nu e nevoie să ai masteratul pentru a ști că stima și respectul stau în capul mesei. Și atunci când placi pe cineva și îți dorești o relație de durată, trebuie să faci tot posibilul să meargă relația, la fel reciproc să-i fie bine cu tine. Cu grijă, atenție, flori și cuvinte frumoase, ca liliacul, de exemplu, – pare un mărunțiș dar aduce arome îmbietoare. Îmi place mult, îmi amintesc, cândva demult, l-am primit de 8 Martie, adus cu avionul din Sankt-Petersburg, special pentru mine. A fost ceva miraculos, simt și acum acele sentimente de neuitat… Dacă vrei să faci ceva sau nu, întotdeauna găsești motive de a face lucruri dorite.”
Adevăratul curaj este să-ți iubești viața, să spui lucrurilor pe nume. Ana Albu este acea persoană care le demonstrează prin fapte. Și-a dorit o carieră, a făcut-o! – Știți cum? – După ani de muncă la o librărie cunoscută din Centrul capitalei, a mers apoi la o judecătorie, muncind pe brânci, plus – a studiat la a doua facultate – Dreptul. Este foarte responsabilă, și foarte discretă, niciodată nu și-a trădat serviciul, și nici clienții… Ulterior, s-a transferat cu serviciul acolo unde a trimis-o statul, astfel timp de peste 20 de ani Ana Albu a făcut naveta săptămânal la Bălți din Chișinău, și invers, lucrând ca judecător la Curtea de Apel. Anul acesta, cică s-a „pensionat” în floarea vârstei (așa cum se cuvine la juriști) și a revenit în Chișinău. Și-a deschis biroul de Avocat, și acum – e din nou la serviciu, pe strada Mitropolitul Warlaam…
Da, preferă să citească mai mult din jurisprudență, dar cărțile care o relaxează rămân a fi cele de Francoise Sagan…
”Dacă porți în suflet ură, Zadarnic tu te vei ruga. Căci spui cuvintele din gură, Dar nu le spui cu inima.”(Versetul 83, Iurie Hemei)
Îi place mult să asculte ploaia, de fiecare dată picăturile ploii îl duc cu gândul la copilărie, la părinții lui Ilie și Teodora, la baștina natală… Provine dintr-o familie de țărani din satul Gura Gălbenei, r. Cimișlia, în care s-au născut patru copii: trei băieți și o fată, iar Iurie Hemeieste mezinul (n. 28 februarie 1984). Un suflet sincer, cu dragoste și respect pentru oameni, iar mama pentru el este o adevărată sfântă și Iurie explică, de ce: ”Mama s-a născut într-o familie de oameni înstăriți care au avut mult de suferit în urma represiunilor sovietice care le-au luat toată averea, pribegind mult timp prin păduri de frică să nu fie ridicați în Siberia. Când au fost lăsați în pace, au fost nevoiți să înceapă totul de la zero, în condiții teribil de grele. Astfel, mama nevoită să abandoneze școala la 13 ani, s-a angajat în colhoz ca mulgătoare la ferma de vaci. Distanța de-acasă și până la fermă era de doi km într-o direcție, mama se trezea la patru dimineață ca să mulgă vacile, și nu doar atât, ea făcea naveta de trei ori în zi pentru același lucru – în total 12 km pe zi numai drumul mers pe jos, plus lucrul greu care îl făcea acolo, astfel a muncit timp de 27 de ani. Între mulsul vacilor, făcea acasă de mâncare, cocea pâine și multe alte lucruri prin gospodăria casei… Nu știu cine din generația mea ar fi în stare să muncească atât de mult și să crească patru copii. După închiderea fermei, mama a muncit următorii zece ani într-o brigadă de tutun, de aceea eu susțin întotdeauna că am o mamă eroină.”
De mic copil, Iurie Hemei e obișnuit să muncească la țară. A fost foarte energic, curios, participa la diverse cercuri și antrenamente școlare: sport, muzică, istorie, fizică etc. La șase ani a mers la școală, și la zece ani… a simțit o reacție „ciudată”, devenind foarte interesat de biserică, deși părinții lui nu erau bisericoși, iar tata chiar îi interzicea să meargă la biserică. Iurie a început să citească multe cărți religioase începând cu Biblia pentru copii, Viețile Sfinților ș.a. La 12 ani, cânta în strană fiind pălămar la altarul bisericii. Mereu a fost pasionat de muzică, în special, de romanțe și de muzică populară, le cântă cu plăcere în continuare. Astfel, Iurie a început să compună cântece pe care așterne versurile proprii și le cântă, în special, oaspeților săi care mereu îl roagă să fredoneze ceva din creațiile sale…
Pentru prima data Iurie s-a îndrăgostit prin clasa a 6-a, atunci a început adevărata lui inspirație pentru a scrie poezii, și – în clasa a 8-a el deja avea două caiete cu versurile sale proprii, care erau transmise din mână în mână prin școală, după ce au ajuns și la Doamna profesoară de limbă română, cea care i-a apreciat talentul și l-a încurajat să scrie mai departe. Avea și modele preferate de urmat: Marele M. Eminescu, O. Goga, V. Alecsandri, G. Vieru, T. Arghezi și alții. Apoi, încurajat de dascăli şi colegi, devenit preot, Iurie Hemei a continuat să scrie.
”Nu știu, dacă aș putea numi Preoția o carieră, pentru că eu o percep ca o slujire față de Dumnezeu. Totuși în calitate de preot întotdeauna mi-am centrat predicile pe iubire față de Dumnezeu și aproape, pe iertare, blândețe, bunătatea, milostenie și cel mai important îmi îndemn ascultătorii să vadă în orice om indiferent de starea socială sau materială chipul și asemănarea lui Dumnezeu.”
După absolvirea școlii medii, la recomandarea preotului din sat, Iurie Hemei a urmat studiile teologice ale Academiei de Teologie din Chișinău pe care a absolvit-o în 2008. A fost hirotonit preot în anul 2004. A activat ca preot paroh în satele Brânza r. Cahul, Filipeni r. Leova, și cinci ani a slujit în s. Sagaidac r. Cimișlia. În perioada 2010-2014 a activat ca preot capelan în cadrul penitenciarului Nr.3 or. Leova: în această funcție a reușit să săvârșească Taina botezului asupra unor deținuți care s-au întors la credință! Pe mulți dintre deținuți preotul Iurie Hemei i-a mărturisit și împărtășit, pe unii i-a cununat… A întâlnit deținuți care erau deprimați și mulți dintre ei se gândeau la siucid:”…dar cu ajutorul lui Dumnezeu am reușit să-i încurajez și să le aduc speranța în suflet, pe unii i-am întâlnit după eliberarea care mi-a mulțumit pentru rugăciuni și încurajare. Chiar dacă unii îi priveau ca pe niște făcători de rele eu am încercat să văd în ei chipul și asemănarea lui Dumnezeu.” Părintele Iurie Hemei – cu slujba la biserică, dar şi dascăl la gimnaziul din localitatea Sagaidac, nu ezită să le citească din versurile sale elevilor şi sătenilor, și celor care îl urmăresc zilnic pe rețele de socializare.
Prietenii îl întreabă, cum reușește să îmbine poezia cu teologia? Cum se împacă cu ambele noțiuni? Iurie le răspunde că „Scriptura este cartea de temelie a tuturor teologilor (și care în traducere înseamnă colecția de cărți), o bună parte din aceste cărți sunt cărți poetice scrise în versuri – una dintre ele sunt chiar versurile de dragoste – Cântarea Cântărilor, de asemenea, Biserica are ierarhi și preoți care dintotdeauna au scris versuri. Sf. Grigore Teologul a scris adevărate opere în versuri, la fel și preotul Alexei Mateevici, dar și mulți alții”.
”Cum reușesc să scriu versuri? Se spune despre unii oameni, care au reușit pentru că au pus mult suflet în ceea ce fac. Într-adevăr, sufletul este cel mai prețios lucru pe care îl are omul și asta pentru că sufletul este o parte a Lui Dumnezeu în om. Atunci când noi punem suflet în ceea ce facem, lucrează divinitatea prin noi. Același lucru încerc să fac și eu să pun suflet în tot ce fac, în special, în poezie, de aceea, pot să spun că poezia este o parte a sufletului meu.” (Iurie Hemei)
Versurile pe care le scrie nu au un anumit subiect, părintele Iurie Hemei spune că a scris și continuă să scrie despre ceea ce simte, despre neamul său, dragoste, religie, natură, patrie, sat, și, bineînțeles, despre mama, dar și despre alte diverse teme:”Trebuie să recunosc că student fiind, am avut o perioadă în care eram sceptic față de credință și Dumnezeu, probabil că eram într-un moment de decădere a dezvoltării personale; m-am informat mult din cărțile care promovau ateismul și, în această perioadă, am scris mai multe poezii împotriva credinței în Dumnezeu… Dar, – aceste poezii nu le-am publicat niciodată și cred că nici nu le voi publica. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că în cele din urmă, ca și fiul risipitor, eu m-am întors înapoi la făgașul Credinței și precum apostolul Pavel care l-a prigonit pe Iisus, apoi întreaga lui viață și-a dedicat-o lui Hristos: este și pentru mine un exemplu”.
Cărțile teologice, la fel, cărțile cu caracter psihologic pentru care Iurie Hemei a prins o pasiune aparte, l-au dezvoltat mult ca personalitate: „Puterea magică a gândului” de Dr. David, J. Schwarz, de asemenea, mi-am găsit liniștea sufletească în operele lui Paulo Coelho, Lev Tolstoi, Irina Binder. Dintre poeți îi admir pe M. Eminescu, T. Arghezi, A. Păunescu, Gr. Vieru, N. Dabija și alții. Dintre scriitorii teologi am o mare admirație pentru Antonie Plămădeală, Bartolomeu Anania, Dumitru Stăniloaie etc”. În timpul liber, pe lângă lectură Iurie Hemei obișnuiește să asculteTeatrul radiophonic, o pasiune deosebită și foarte eficientă pentru dezvoltarea personală…
„Cu timpul gândurile avansează, poeziile se fac mai profunde”. A avut şi câteva publicaţii şi în ziare şi acum în calitate de preot publică pe site-uri ortodoxe, religioase, care au un caracter religios. Prima poezie a lui Iurie Hemei datează din anul 1997 și are titlul de „Greierul și furnicile”. În prezent, preotul Iurie Hemei a reușit să editeze două cărți în 2018: „Ecoul Iubirii – poezii” și alt volum care l-a scris la îndemnul soției – „Ghicitori pentru cei mici”. Mai are la activ peste 100 de poezii care vor apărea anul acesta (2019) într-un alt volum de poezie, printre acestea se regăsește poemul „Cugetări” (care are o sută de strofe).
Primul critic al versurilor lui este soția Tatiana Hemei – „prima lui dragoste încă din clasa a 6-a”. Recent, s-au împlinit 17 ani de când soții Hemei și-au unit destinele în fața Sfântului Altar. Anume Tatiana este primul cititor și cea care mereu îl încurajează. Pentru Tatiana, Iurie scrie zeci de versuri, sunt postări pline de dragoste și admirație… „Cea mai mare realizare pe care o am îmi sunt copiii Sabrina de 15 ani și Gabriel de 7 anișori, pentru ei trăiesc și ei sunt aerul pe care-l respir și cea mai mare bucurie a mea este să-i văd fericiți.” Familia este raiul lui mic pe acest pământ. Mereu sunt împreună, se dedică cu suflet și dragoste familiei, copiilor săi. Adoră să călătorească împreună cu familia, să vadă lucruri utile și între timp își aşterne sentimentele și cele mai frumoase amintiri în versuri. Multe sunt scrise și dedicate cu dragoste neamului moldovenesc, mărturisind ca avem destinații turistice unde poți locui și te odihni cu suflet.
„Mereu am spus că Moldova este un colț de rai. Am vizitat mai multe țări, dar ca acasă nu e nicăieri. Eu sunt un om spiritual, precum Nicolae Dabija are intitulată o carte: „Libertatea are chipul lui Dumnezeu”. Deci, aici pe această palmă de pământ, mă simt acasă, mă simt liber. Viața este asemenea unui vis, omul este un simplu călător prin viața lui. Oriunde trăiești această viață – în SUA, Europa, până la urmă călătoria se sfârșește, indiferent unde te afli. Iar cu noi nu luăm nimic altceva decât faptele noastre! Eu cred că în viață nu e important ce reușești să aduni, dar ceea ce reușești să lași în urma Ta. Cineva consideră că dacă trăiam în altă țară, eram mai fericit, dar adevărata fericire este în sufletul nostru, sunt copiii, părinții, prietenii noștri…
Fericirea este casa părintească, locul copilăriei, fericit ești atunci când îi ai pe cei dragi alături.
Fericit ești atunci când vorbești în limba ta, cânți în limba ta, te rogi în limba ta, iar toate acestea sunt – Acasă!
Oriunde suntem purtați de valuri în lume, dar vine o vreme când tângești să fii aproape, să revii acasă, iar acest dor îi macină pe mulți dintre cei plecați, este un dor care îți fură somnul, – un dor care nu te lasă până nu te întorci de unde ai pornit…”
Despre destinații turistice în Moldova: „Vedem în ultima perioadă de timp, tot mai mulți turiști din diferite țări: Franța, Italia, China, Japonia etc, care ne vizitează țara noastră, merg la Butuceni, Orheiul vechi, Saharna, Țipova, Cetatea Sorocii, mănăstirile din Moldova; își instalează corturi, fac poze cu răsăritul sau apusul de soare, stau câteva zile – și toți rămân impresionați, recunoscând că Moldova este un colț de rai, cu aer curat, cu stele pe cer, care pare că le atingi cu mâna; cu oameni simpli, gospodari și primitori de oaspeți și cu sufletul mare! O Moldovă cu fântâni neobișnuite pentru alte țări, – din care poți să bei apă direct din găleată. Dacă străinii au îndrăgit țara noastră, cu atât mai mult noi, moldovenii, trebuie să iubim acest colț de rai unde se cântă romanțe, doine și care îi inspiră pe poeți.”
Prietenii și persoanele dragi despre Părintele Iurie Hemei – câteva dintre mii de recunoștințe:
„Și așa cum zice scriitorul meu preferat Iurie Hemei, – familia este la fel ca o pasăre, ca să poată zbura trebuie să dea din ambele aripi …La fel facem și noi deja de 17 ani !!! E frumos să zbori alături de tine, Iurie Hemei”- (sotia Tatiana Hemei)
Elena Cojocaru:”Slava Domnului! Mulțumim Bunului Dumnezeu pentru că avem posibilitatea din cînd în cînd sa vedem, auzim, să cunoaștem adevărați urmași al Domnului nostru Isus Hristos, adevărați păstori și propovăduitori ai Luminii, Cuvintului. Anume prin graiul si predicile lor pline de adevăr și înțelepciune ne vorbește insasi Dumnezeu. Mulțumim, scump Părinte Iurie Hemei! Dumnezeu să Vă dăruiască sănătate, sa Va binecuvinteze, întărească in credință, pentru a putea duce și în continuare Crucea Preoțească deloc ușoară. Iar noi enoriasii sa ne rugam Bunului Dumnezeu pentru ei și mai marii lor, așa încît, in fruntea bisericii să-i avem destoinici, curați, luminati, pentru a ne călăuzi pe cărarea strimtă și anevoioasă, dar care duce spre Bunul Dumnezeu”
Alexandra Bularga ‘„Sunteți un cuplu minunat,un exemplu pentru toată Lumia, un exemplu pentru întregul sat. Ne mindrim cu așa parinte în sat, cu așa preoteasa.Cu toată sinceritatea, va stimez și va respect. Sa va vad mereu zimbind și fericiți,să fiți sănătoși.”
Lena Carp:”Sinteti o pereche care emana multa pozitivitate ”
Silvia Moraru: ”Ce frumos ca sunt asa exemple pentru tinere generatii, sunteti frumosi si la chip, si la suflet, sanatate si binecuvintata sa va fie familia!
Maria Guțu:”Sinteti o pereche de romani superba inconjurati de multe flori frumoase!!!”
Natalia Mazilu-Miron: ”Iurie Hemei – Om cu suflet mare! va multumesc din toata inima ,pentru caldura sufleteasca si bunatatea pe care o raspinditi in jurul d-voastra! ”
Daniela Dragoi:”Multă sănătate celui ce a scris foarte frumoase versuri chiar se inspiră din viata reală, Doamne ajuta, pe toată lumea”
Lidia Vrabie:”Citesc cu mare plăcere, admir creația sfinției voastre, părinte! Sunteți un iubitor de frumos și un îndrăgostit de valori!”
Maria Guțu:”Ce versuri adevarate!!! Sint bine gindite si compuse,te patrung in adincul sufletului!”
Lidia Ciurca, profesoara:”Versuri foarte profunde. E viata adevarata!Sunt mandra ca te-am avut ca invatacel”
Ana Talmaci:”Un parinte pe nota 10! Bunul Dumnezeu sa va dea sanatate, putere, sa va inzestreze cu cuvantul rabdare Pentru că lucrul care il faceti – este pentru binele oamenilor. Slava lui Dumnezeu sa va calauzeasca!”
Unele dintre citate, zicale preferate de Iurie Hemei:
~”În viață nu e atât important să ai zărți bune, ci să le joci bine pe cele pe care le ai. – Josh Billings
~”Atâta timp cât acolo sus Dumnezeu mă iubește, nimeni de pe pământ nu mă poate distruge”
~”Problema lumii în care trăim este că oamenii inteligenți sunt plini de îndoieli, în vreme ce prostii sunt plini de încredere” – Charles Bukowski
~”Când urci pe scara vieții, nu uita să dai buna ziua la toată lumea, că atunci când vei coborî să aibă cine să-ți răspundă”
~”Nu este nicio rușine să te naști prost. Rușine e să mori prost.” Marin Sorescu
~”Omul fățarnic are două fețe și niciun obraz” – Nicolae Iorga
~‘’Stau saracele babute si impart prosoape, colacei, poduri, podete. Eu nu suport inmormantarea asta a noastra, pentru toate scamatoriile din ea. Eu nu ma duc, nu sunt adeptul lor. Ar trebui ingropat mortul, dupa principiul bisericii: i-ai batut copârșeul in cuie, l-ai prohodit, il duci la biserica, il pui in groapa si ii dai drumul! Restul teatrului si arta populara traditionala, s-o faca babele dupa ce pleaca preotul. Cat vor ele… sa sparga cani, sa arunce vin, sa taie gaini, sa rupa usi, sa sparga geamuri.. toate tipicurile lor, de ce? Pentru ca mortul este obligat din viata sa plece cu doua porunci: „Sa-l iubesti pe Dumnezeu!” si „N-ai avut Biserica de Mama, nu-l ai pe Dumnezeu de Tata!” Caci tu ca preot spui asa: „Pomeneste, Doamne, pe toti cei adormiti in nadejdea invierii si credintei vesnice!” Pai, daca el a murit la bufet cu sticla in mana, tapan de beat sau sub pat la Ilena in timp ce curvea, ca a facut infarct..Ala ajunge in Rai? Ala sta cu dracul din prima la racoare, nu mai are treaba: „EI DOI SI-O UMBRELA!” Deci asta il asteapta, asta e chemarea lui, pentru asta s-a luptat o viata!’’ – Parintele Calistrat
~”Mai bine să fii deștept și s-o faci pe prostul decât să fii prost și s-o faci pe deșteptul”
~” Sa nu confundam indracirea cu bolile mintale sau cu tulburari de comportament, pe care le intalnim noi astazi in societate dar cu delirul acesta religios. Radacina demonizarii este ateismul, neincredrea in Dumnezeu! Neincrederea in Dumnezeu starneste o mai veche radacina a pacatului si ce este pacatul in primul rand? Definitia pacatului este: Dezlipirea de Dumnezeu si unirea cu satana. Primul pacat este iubirea de sine si mandria. Ce are la baza mandria? Are indemnul la fapta buna, facuta cu scop rau! Mandria inseamna virtute la vedere si aici trebuie sa ne pazim de slava desarta care este varful mandriei. Mandria este pacat diavolesc! Sf Scriptura ne da si remediu: Revenirea in sine din slava desarta. Asa cum a spus fiul risipitor care si-a revenit in sine si i-a spus tatalui: „Am gresit la Cer si inaintea ta!” – Părintele Calistrat
~”Cine te-a lovit pe la spate, a făcut-o pentru că în față nu ar fi reușit niciodată”
~”Dacă Dumnezeu ți-a dat o încercare, să fii sigur că tot El îți va da și o rezolvare!”
~”ORTODOXIA NU ESTE MARCATĂ DE OAMENI CARE NU ŞTIU CE ÎNSEAMNĂ BISERICĂ” – PR. NECULA
~”Atunci când viața te îngenunchează ești în cea mai bună poziție pentru a te ruga”
Despre Credință și alte câteva surse literare de Iurie Hemei:
„Atît de mult am cugetat la viață,/Și mai nimic din ea n-am înțeles./Un vis oprit, sau poate nor de ceață,/Să spună cei plecați cu ce ei s-au ales./Sărmanul om cît rău adună-n el,/Aleargă după lucruri trecătoare./În zori copil, iar seara moșnegel,/Și obosit se-ntoarce la culcare./În goana după bani adesea noi uităm,/De bunul simț, de cei mai triști ca noi./Mulți au plecat, la fel și noi plecăm,/Și-averele se vor preface în noroi./Și cei bogați și împărații mari,/Atît de mici se văd în fața morții./Bătrîni, copii și slabi dar și cei tari,/Cînd vine ceasul vom pleca cu toții./Cu slove sfinte spune în Scriptură./S-avem Credință, Speranță și Iubire./Căci omul e a Domnului făptură,/Și doar acestea duc spre Mîntuire.” – Prot. Iurie Hemei
O femeie adevărată nu va accepta niciodată alături de ea un bărbat care este unul excepțional sau extraordinar, și… numai pentru o oră! Din simplu motiv că ziua are 24 de ore! Cunosc femei care știu mai bine decât tine cum să te îmbraci, cum să scrii, cum să-ți sufli nasul, cum să te comporți cu soțul tău, cum să-ți educi copilul, cum să zbori călare pe mătură, cum… Le cunoașteți intonațiile – o superioritate mascată la greu, aplomb, uneori se pune în funcțiune și arătătorul, altă dată se desfac brațele, la ființele mai emotive explodează și din limbă… Și uneori te mai miri că anume cele răutăcioase sunt dorite de bărbați! 😀
Femeile adevărate sunt nu doar iubite, ele sunt – cucerite! Privite îndelung şi… nu lăsate în urmă; – nu se posedă, nu se despică, nu se ignoră… Minţile noastre adoră să arunce responsabilitatea asupra celorlalţi, să se plângă, că în acest fel ne e bine, întrucât nu ne mai simțim responsabile…
Fiecare femeie tinde să-şi exprime individualitatea. Dorinţa de a se deosebi din mulţime şi să adăuge la imagine o picătură de creativitate este foarte pronunţată, în special, în sezonul gerului aprig. 😀 Natura actualizată ademeneşte cu culori proaspete reci, şi inspiră la transformare colorată. Anume posibilitatea de a schimba imaginea oferă unei femei acel şarm intrigant, care uneori excită conştiinţa a celui mai experimentat public.
În viață se întâmplă totul cum ar trebui să fie, pur și simplu, noi nu acceptăm imediat… Nu e nevoie de mulți bani în viață, și fericirea nu constă în bani… Și, mai bine să fii lovit de cei care te iubesc decât de satan…
Când vei ajunge la Doamne-Doamne… Nu vei fi întrebat ce maşină ai condus… Ci câţi din cei care nu aveau cu ce se deplasa din lipsă de transport – i-ai luat tu – cu maşina ta… Nu te va întreba nimeni câţi metri pătraţi are casa ta… Doar… câte persoane ai primit cu drag în ea… Nu te va întreba ce haine ai îmbracat… Vei fi întrebat câte persoane ai ajutat tu să se îmbrace… Nu te va întreba – cât de mare a fost salariul tău… Te vor întreba cât de mult te-ai umilit tu pentru a-l obţine… Nici – ce meserie ai avut, doar dacă ai pus în slujba ei tot ce ai avut tu mai bun… Nu te vor întreba câţi prieteni ai avut… Te vor întreba pentru câte persoane ai fost un prieten… Sau cât de ipocrit ai fost ca să-i pierzi… Nu te va întreba nimeni pe cine ai avut ca vecini… Te vor întreba ce vecin ai fost tu pentru ei. Nu te va întreba nimeni despre culoarea pielii tale… Subiectul despre caracterul și calitățile tale este mult mai interesant… Ai grijă de comportamentul tău de azi înainte, dacă conștiințizezi despre ce vorbesc eu aici!
Dacă te simţi trist, puneţi întrebarea: – “a cui este vina?”
Orice politică vine din relație personală! Oamenii care nu au inițiativă, pot scrie istoria, dar nu și s-o creeze… Ce contează unde să putrezești? Important e să poți rezista. Iar un om putred va putrezi oriunde!
Cât de des în rutina problemelor și bucuriilor noastre, noi uităm de părinții noștri. Doar sărbătorile ne unesc împreună. De aceea, ne bucurăm uneori de zile în plus ”dăruite” de demnitari. Se întâmplă că nu e nevoie să procuri ceva costisitor: versurile sau cântecele simple, cuvintele de dragoste, recunoștința și aprecierile, închinate părinților de zile de naștere produc emoții mult mai mari decât cadourile obișnuite…
Tata se întoarce acasă de la serviciu, tata scoate papucii, tata întră în odaie și acolo… O mare sărbătoare în familie! E o zi deosebită, e Ziua Tatei – Vasile Vizitiu! ❤
Fiecare se grăbește să-l îmbrățișeze, să-l sărute, plus și mămica deja bătrânică, sărăcuța, – să-l hrănească cu ceva delicios, iar copiii și nepoții, desigur, vor cânta și recita poezii bune. Și de ce se crede că tații nu prea au emoții… precum femeile? Fiecărui cap al familiei, chiar și celui mai sever, este extrem de plăcut să audă felicitări cu zâmbetele și urăturile zgomotoase. Și mai țineți minte, în copilăria noastră, ne ridicam pe un scaun pentru a spune felicitare cu versuri, cântece? De fiecare dată sora sau fratele meu ceva recitau cu mare pasiune, dar și eu dansam cu ritmul indian impotmolită în mătase de 3-5 metri, apoi făceam acrobatică pe podea… Stăteam deasupra tuturor (cu oaspeții pe scaune) și ne simțeam ca artiștii de pe scenă. Și ne părea că suntem cei mai talentați și mai frumoși. Poate că acum copiii pe scaune nu se ridică, dar oricum vom fi mândri de o astfel de performanță de la nepoții noștri…
Îți mulțumesc, tăticule, pentru copilărie, pentru dragostea ta! Pentru inima ta ce ne-o dăruiești în continuare! Pentru amintiri frumoase, pentru tratamente medicale și odihnă la mare din an în an, excursii, cărți surprinzătoare aduse la Florești din Chișinău sau Moscova… Pentru plimbările în parc cu atracțioane, hăinuțe, jucării, – aveam de toate de la tine și mami. Ne realizai orice vis sau dorință nouă, copiilor tăi. Și ne-ai dăruit nu puține lucruri. Inteligență, educație, cultură. Un caracter dur ca să pot urca mai sus și să rezist la coborâșuri. M-ai învățat să fiu umană, să am încredere în oameni, și ce-i mai important să am Credință. Am moștenit spiritul tău vesel, să mă pot amuza chiar și la supărare. Să iert și atunci când nu se merită… M-ai învățat să fiu perseverentă, să lupt pentru ce cred eu că e corect, și pe bună dreptate, cu un pic de sensiblitate, și fericire, vis neprețuit. Cu mari ambiții să realizez idei chiar și atunci când oamenii te consideră deja în vârstă… Mi-ai dăruit și mie și fraților realizarea studiilor prin experiență de viață, învățăminte și abilități de a deveni cu har…
E ziua ta, tăticule! Îți doresc sănătate, să uiți de medici. Să nu-ți fie frică pentru erorile mele în viață, am un model prin tine pentru toate a le corecta! Te rog, să zâmbești, să fii optimist mereu, în continuare visul și somnul să ni le ocrotești, să fii alături mii de ani și zambetul să nu-l ascunzi! Doamne ajută!
”Svetlana Vizitiu mi-a dăruit o carte de memorii ale tatălui ei. Răscolitoare carte, unde am aflat atâtea amănunte rare despre foamete -una dintre cele mai dificile perioade din istoria noastră. Vasile Vizitiu și-a iubit copiii săi, și-a iubit soția, meseria, baștina, Patria, oamenii din jurul său. Cartea asta este despre această dragoste. Svetlana Vizitiu scrie și ea poezii, iar poeziile ei ne arată un suflet foarte sensibil, însetat de frumusețe și lumină. La mulți ani!..” – Dumitru Crudu
Am o atitudine ambivalentă pentru această sărbătoare. Te pregătești, te tot pregătești, ești gata, bine-dispus. Iar apoi, după ce bat clopotele anului nou, – brusc vine un sentiment de goliciune. Aștepți douăsprezece ore, arunci foițele arse cu dorințe în cupa cu șampanie, bei toate acestea, și nimic nu se schimbă, și tu, continui să mănânci salata ta cu crabi… În copilărie, ardeam de nerăbdare în ajunul Nașterii Domnului, Sfântului Nicolae sau a Revelionului cu Moș Gerilă care venea la noi, cu cadouri în fiecare an, – eu aveam vise frumoase și credeam în viitorul luminos, la fel ca Cenușăreasa din povești… Credeam cu disperare în prinți şi minuni, continui… să cred, probabil, pentru că așa mi-e firea…
Eu ador ajunul, sau anticiparea Anului Nou, – două săptămâni înainte sunt cele mai distractive și uneori mai fericite decât evenimentul și cele zece zile care urmează după ciocnirea cupelor cu șampanie, – ca de obicei, continui să cred că miracolele se vor săvârși în fine… Da, eu continui să mă simt fericită. Vreau să fie nu mai rău decât este acum. Vreau pace pe acest pământ, și ca copiii noștri și părinții lor să fie sănătoși și fericiți! Să dea norocul și binecuvântarea peste ei. – Să fie mai bine? Unde mai bine în țara noastră?! Banal, dar, din nou, nu ne împiedică nimic să repetăm și să ne rugăm: Important, este ca toată lumea să fie sănătoasă și unită! …Trecu un an, nici n-am reușit să privesc în urmă. Ramasă doar o coală-n calendar… Cu un trecut, în care nu ne mai întoarcem, și-n urmă, va sclipi o zare rece sau un spray cu amintiri de cei plecați la Domnul… Cuiva donate fericire sau durere, cine știe… Luați prin lacrimi, suferințe careva, și cineva întors-au cu… speranțe și iubire… (SV)
Trecu un an, mi-a stat un pic mai trist. Cu trecerea anilor, devine tot mai trist, pentru că te maturizezi și începi să conștiințizezi realitatea… Să-ți i-ei adio de la ani e foarte greu, probabil… Să ierți e și mai greu… Și, neprivind în urmă, timpul a fugit… Și doar, un fum cu ceață… undeva departe… Plecat un an, îngenuncheat în urmă. Și iată, Anul Nou în prag. Și noi, atât de mari, maturi, bătrâni sau cum mai vreți, – în continuare credem în minuni, ca mici copii naivi… Dar credem, vrem să credem și cu disperare, cu ardoare, dorințe noi, ne ținem de orice firicel norocos… Așa că în ajun, dorim miracole. Și vor fi… Va fi un an bun trimis de Dumnezeu. Cred, că este decis deja… în ceruri…
+ Important, e să continuați să credeți în minuni. În Dumnezeu! + Pentru cineva dificil și trist, iar pentru unii, – de succes și fericit. Astfel, va fi întotdeauna. Dar în ajun de An Nou… încărcați într-o traistă toate cele inutile și neimportante. Lăsați-le în urmă, după prag. De Anul nou, ca în povești chiar există multe miracole… Cu tot confortul, cu noroc, bună dispoziție, fericire și bunătate, vă doresc să credeți… Doar să credeți! Ce va urma, vedeți!.. Crăciunul, Revelionul, Nașterea Domnului, Boboteaza, Sfântul Nicolae…
Sărbătorile de iarnă la noi încep de la Sf. Nicolae, pe stil nou (6 decembrie), apoi Sf. Andrei (13 decembrie) şi ţin până la Sf. Ioan Botezătorul (20 ianuarie). Este o îmbinare de tradiţii, obiceiuri şi datini – unele venite din perioada precreştină – cu sărbători religioase creştine. Aceste sărbători dau un farmec aparte anotimpului friguros, aducând bucurie, veselie, dar şi mister şi trăiri spirituale.
Sfântul Andrei este cel, ce a propovăduit Evanghelia în ținuturile Sciției și Traciei. Este o sărbătoare religioasă, pe lângă care au loc o serie de practici tradiţionale (unele venind de la daci), cum ar fi: frecatul uşilor şi a ferestrelor cu usturoi (pentru a nu pătrunde spiritele rele), punerea grâului la încolţit (pentru a prevesti recolta anului viitor), ritualuri făcute de către fetele tinere, pentru a-şi visa ursitul.
Sfântul Nicolae, sărbătorit de creștinii ortodocși pe stil vechi (6 /19 decembrie), considerat ocrotitorul săracilor, este cel care, transformat în „Moş Nicolae”, aduce daruri copiilor. Aceştia îşi pregătesc de cu seară ghetuţele, în care Moşul vă pune darurile. Pentru cei care nu au fost cuminţi, Moşul va aduce o „nuieluşă”, care şi ea, peste timp, a căpătat statut de jucărie. Se spune că MOS NICOLAE locuia într-un sătuc cu oameni de tot felul. El era tare bun şi special, iar dorinţa sa cea mai mare era să îi ajute pe cei mai puţin norocoşi, aşa că, atunci când a crescut, a făcut tot posibilul să transforme visurile celor din jur în realitate. Pentru că rămăsese orfan şi moştenise o avere destul de mare, în fiecare noapte, NICOLAE se deghiza şi le oferea oamenilor din satul său mâncare, haine şi ce mai aveau nevoie. Timpul a trecut, iar într-una din zile NICOLAE a aflat că un tată din satul său era gata să îşi piardă cele 3 fete din cauza faptului că era foarte sărac şi nu avea să le dea moştenire. Un negustor pusese ochii pe ele şi voia să le ia ca să îi fie sclave. – Nu se poate aşa ceva, s-a gândit NICOLAE. Aşa că s-a furişat într-o noapte în casa lor şi a aruncat o pungă plină cu bani în camera fetei celei mai mari. – Uite, tată, cineva ne-a trimis aceşti bani şi voi putea să mă mărit! Şi aşa a fost. Fata s-a măritat cu un băiat care îi era drag şi a fost fericită. La fel s-a întâmplat şi cu fata mijlocie. Bătranul tată era foarte fericit, dar şi foarte curios să vadă cine era binefăcătorul familiei sale. Aşa că, peste încă un an, s-a hotarât ca, înainte de căsătoria celei mici, să pândească noaptea ca să vadă cine era cel care îi ajuta familia. Ca să nu fie descoperit, moșul NICOLAE s-a suit încet pe acoperiş şi a aruncat săculeţul cu bani pe hornul casei. Acesta a căzut într-un ciorap care era pus la uscat la gura focului. De aici şi obiceiul ca micuţii să primească cadouri în şosetele agăţate la sobă sau în ghete lângă uşă, pentru cei care nu au sobă. – Om bun, cum te numeşti? Vreau să ştiu şi eu cine este cel care mi-a adus atât de multă bucurie, să-ţi multumesc pentru salvarea fetelor mele! a spus bătrânul tată. – NICOLAE este numele meu, dar te rog să nu mai spui nimănui ce am facut! Pentru o faptă bună nu se aşteaptă răsplată. Atunci bătrânul s-a întors la copilele sale, multumindu-i în gând zilnic lui NICOLAE pentru bunătatea sa. Iar NICOLAE, a continuat toată viața să sa facă bine de fiecare dată când a putut. Spre deosebire de MOŞ CRĂCIUN, MOŞ NICOLAE nu li se arată niciodată copiilor. Se spune că este bătrân şi, când îşi scutură barba deasă, cad şi primii fulgi de zăpadă pe pământ. El îşi dă seama cine a fost cuminte şi cine nu printr-o simplă privire pe fereastra casei şi are cadouri pentru toţi. Cu o singură condiție: ghetele să fie lustruite şi lăsate noaptea la uşă. / Legenda /
-Crăciunul (Naşterea Domnului pe stil nou) este cea mai importantă sărbătoare creştină a iernii, dar înainte însă, se sărbătorește Ajunul Crăciunului (24 decembrie). În dimineaţa acestei zile (în unele zone cu o seară înainte), cete de copii umblă de la casă în casă, cu Colindul. Pentru colindele, cântate în noapte, pe la uşi, pe la fereşti, copiii primesc covrigi, colaci, turte, mere, nuci şi tot felul de alte daruri. Pe lângă cetele de copii, sunt şi preoţi, care merg cu icoane în braţe din casă în casă, pentru a stropi cu aghiasmă locuințele oamenilor şi a anunţa prin cântec, „Naşterea Domnului Iisus Hristos”.
În Ajun, se împodobeşte bradul şi se pregătesc darurile, ce vor fi aduse de Moş Crăciun. Acesta „va intra pe hornul sobei cu desaga plină de cadouri”. Colindele răsună în toată ţara, până în ziua de Crăciun (25 decembrie). Fie ele religioase, sau laice, colindele creează o atmosferă încărcată de spirit şi mister, dar şi de bucurie şi stare de bine. Copiii în cete mici umblă cu Steaua, simbol al stelei, ce i-a călăuzit pe cei „Trei Magi de la Răsărit”, în căutarea pruncului Iisus.
Urmează apoi, practic, cea mai așteptată sărbătoare de iarnă, Anul Nou (31 decembrie – 1 ianuarie). Cercetătorii văd în obiceiurile populare, care se desfăşoară în această perioadă, ritualuri de renovare simbolică a lumii, de alungare a spiritelor rele, sau de divinaţie. Un complex de ceremonii şi superstiţii, care fac din această perioadă a anului una dintre cele mai bogate în datini populare, o perioadă de trecere între două cicluri de vegetaţie sau de muncă, al cărui prag îl constituie Anul Nou.
Aşa cum Crăciunul este dominat de colinde, Anul Nou este marcat de „Urături”, făcute prin intermediul mai multor ritualuri populare: Pluguşorul, Sorcova, Buhaiul, Vasilca, jocuri mimice cu măști de animale (Capra, Ursul, Căluțul, Berbecul, Cerbul, Cocoșul), sau personaje ţărăneşti. Nu lipsesc nici colindele, dar acestea au acum alt rol, de vestire a înnoirii anului. Sunt obiceiuri, care încă se păstrează, poate datorită caracterului lor spectacular, dar şi datorită prilejului de a petrece.
Cununa sărbătorilor, dar mai ales a petrecerilor, este Revelionul, sărbătoare laică, plină de mese îmbelşugate, petreceri şi distracţii deosebite. A doua zi copii cu sorcove frumos ornate, merg cu semănatul: „Să trăiţi/ să-nfloriţi/ ca merii, / ca perii, / în mijlocul verii, / ca toamna cea bogată / de toate îndestulată! La anul și la mulți ani!”.
Urmează apoi Crăciunul pe stil vechi (7 ianuarie). Înainte de Crăciun se ține un post de 6 săptămâni. Pe masa de Crăciun sunt nelipsite cozonacul, sarmalele, piftia, cârnați de porc și vinul roșu, se mai mănâncă și mămăligă. Cete de băieți umblă cu colindatul.
La 14 ianuarie creștinii ortodocși marchează Sfântul Vasile (Anul Nou pe stil vechi). Conform tradiţiei, în ajun de Sf. Vasile cete de urători, mascaţi în Capra sau Pluguşorul, pornesc pe la casele oamenilor cu uratul. Gospodinele se pregătesc din timp să întâmpine urătorii cu tot ce au mai bun, dulciuri, mere şi, nu în ultimul rând, bani. În dimineaţa de 14 ianuarie copiii merg cu Semănatul sau Sorcova, aruncând cu boabe de grâu, grăunţe de păpuşoi, ovăz şi binecuvântează familia. Seminţele, aruncate în ogradă sau locuinţă simbolizează credinţa într-un an mai prosper şi o roadă bogată.
Urmează, pe 19 ianuarie, Boboteaza (Botezul Domnului). Este o sărbătoare religioasă, preoții sfinţesc apa la biserică, iar oamenii o poartă acasă și stropesc gospodăriile, obiecte, animale.
Ciclul sărbătorilor de iarnă se încheie pe 20 ianuarie, cu Sfântul Ioan Botezătorul, cel, ce l-a botezat pe Domnul Iisus Hristos în apele Iordanului. Se spune că în dimineaţa zilei de Sfântul Ion, oamenii trebuie să se stropească cu agheasmă, pentru a fi feriţi de boli pe tot parcursul anului. De asemenea, conform tradiţiei populare, se spune că după Sfântul Ion ”se botează gerul”, adică temperaturile încep să crească.
Așadar, sărbătorile de iarnă oferă acestui anotimp un farmec aparte , de aceea în sufletele fiecărui om , iarna este asociată cu o perioadă magică, cu începerea unui nou an, cu veselie și dispoziție bună și posibilitatea de a-și aduce aminte de sărbătorile din copilărie,de Moș Crăciun și de cele mai miraculoase momente petrecute în preajma oamenilor dragi.
Copiii din curte mă ignorau, și nu mă primeau în gască lor, la fel și cei de la grădiniță nu mă doreau în jocurile lor: pentru ei eram ciudată, o maimuţă fâlfâită care nu putea scoate un sunet normal. Dar eu tot mă țineam de ei, şi ei din nou mă fugăreau, strâmbându-mă şi arătând limba lor roză…
Mare pedeapsă e să nu simți bucuria comună, fiind printre oamenii. Eu, ca un catâr, mă înverșunam să întru în jocul lor, și nu puteam înțelege care e motivul supărării lor. Mă consideram fetiţă normală, veselă şi cuminte, precum sunt și ei, cu mare dorinţă de a se întrece cu mingea sau la loto… Nu mă doreau oricum. Le aduceam de acasă dulciuri, furam din bijuteriile mamei ca să le îmbunez inima, şi numai pentru ca ei să se joace cu mine. Mă țineam scai, şi eram geloasă că cu Ala Bala Portocala se poate juca, şi cu mine – nu… Acasă plângeam cu atâta suflet! Iată așa toată copilăria mea, ca apoi în adolescența mea să mă simt la fel de respinsă și singură… Nu se lega comunicarea, eram bucuroasă să tac, să privesc cum se joacă, doar să fiu în cercul lor, alături de ei. De astfel, m-am simțit mereu singuratică și batjocorită în societate. Acum, chiar îmi place să rămân singură, mă bucur să rămân și să trăesc cu imaginația mea unde eu sunt fericită…
Momente de ezitare, atunci când realizezi că nu ești ca toată lumea, dar ai încredere că poți fi mai bună, au continuat și atunci când am crescut mai mare, dar și la maturitate: realizezi că oamenii nu se schimbă, şi că calitățile caracteristice strict înrădăcinate de mic copil, nu dispar nici mai târziu. Rădăcinile dezvoltă alte modele mai dure în mintea ta, în interior: ele fie sunt, fie – nu… Şi – la o cumpănă de viață cu moartea, cu siguranță, apar din nou. Ca să descoperi adevărata ta înfățișare cu spiritul tău cu tot. Probabil, eu mă înfăţişez nu ca o persoană echilibrată, inteligentă, ci care s-a conformat cu pătimirile sale din viață… Dar, nu…
Într-adevăr, eu afirm ca o persoană vulnerabilă, cu o experiență de viaţă dezvoltată prin dizabilitate fizică ca lipsa de auz, cea care a cunoscut dintotdeauna ce poate simți real un invalid mereu obijduit de ceilalți, cei care nu știu cum e să fii în pielea şi situația ta, şi nu o vor simţi niciodată. Familia și prietenii care au grijă de persoane cu dizabilități, pot să te ajute, să te compătimească, dar nici ei nu vor simți adânc drama ta. Apropiații te consideră omul drag și o persoană normală, se comportă adecvat. Ei înțeleg totul… Insă, au şi ei viaţa şi problemele lor. De ce să-i judec eu. Ba niciodată! Pentru că… nici eu nu pot ”suferi” persoanele ca mine. Ele mă fac să plâng, şi eu, pur şi simplu, am obosit de durere…
Prima mea amintire cu tăticul e dintr-o zi de iarnă la săniuș în troiene de zăpadă, Aveam patru ani, probabil. Eu, fiind foarte mică și slabă, împotmolită într-o blană de urs, îmbrobodită cu un pled fin, dar gros și cald, plus o cușmă deasupra pe cap, legată strâns cu un fular la gât și peste nas, ca să nu răcesc. Și tata cu gura-i aburindă de ger, mă lua în brațe, apoi mă stabilea bine în sanie pentru că atunci când mă pot răstogoli să nu mă lovesc, și mă ducea cu o viteză nebună prin ninsoare în soarele sclipitor de nea, și eu fericită, râdeam de spaimă și fericire. Încă nu puteam vorbi, şi atunci părinții mei au descoperit că nu aud, – de vină fiind o eroare stupidă a medicilor care m-au supradozat cu antibiotice de streptomițină! Am fost marcată pe o viață întreagă, lipsindu-mă de multe plăceri ale vieții la care au acces toţi oamenii ”normali”…
De mică am realizat, că sunt în viață, că am părinți, că sunt un copil fericit cu mamă și tată pe care-i iubeam: am simtit-o în acel moment când tata mă trăgea cu săniuţa cu o viteză la maxim în ninsoarea mare în soarele strălucitor, nu știu de ce, dar e prima ce am memorizat din senzaţiile mele de copil… Apoi, părinții mei se cuprindeau în bucătăria de pe strada ”Sciorșa, 6”, din or. Florești, într-o garsonieră pe care tata abia a primit-o de la serviciu: una fără veceu și baie, dar – a fost primul nostru locaș fericit, în care ne simțeam stăpâni cu acte. Surioara mea încă nu se născuse, eu mă cățăram în brațele părinților, – ambii mă sărutau, și tata mă dădea cu ”huța” atât de vioi pe genunchii lui, că mâina mea stângă a trosnit brusc, și ei speriați m-au dus la urgență. Acolo medicul mi-a bandajat strâns brațul cu tifon, și apoi, noi toți fericiți că n-a fost nevoie de gips, am mers acasă! Am simţit că sunt şi pot fi iubită!
În curtea noastră mare cu vecini era un cucoș mare și rău, cam la nivelul meu de înălțime a celor cinci ani: că eram ca o prichinduță. Mă speriase groaznic: eu fugeam de scăpăra pământul, și cucoşul – după mine să mă ciupească. Am rămas șocată și mult timp mă temeam să merg chiar și la veceul de afară. Am tăcut sau mă bâlbâiam mult timp, or, nu știam cum să le explic părinților despre frica de acest cucoș, dar mama a aflat și i-a spus tatălui… Nu știu , probabil că cucoșul a dispărut, nu știu… Cert, că stăpânul lui se certa cu toți din ogradă, și timp îndelungat îl lăsa să zburde liber să sară la vecini, sau poate încă nu dorea să pape răcituri. Spaima de cucoș m-a marcat pe multă vreme, astfel că nu eram sănătoasă la cap şi săream la bătaie la toţi care mă obijduiau.
Părinților îmi era rușine să recunosc că nimeni nu mă iubește acolo, printre străini. Apoi, am realizat, că dacă vrei să obții ceva, trebuie să te lupți, chiar și pentru scurt timp, atâta timp cât se topea bomboana în gura ”prietenei”, care apoi mă înjosea şi mă strâmba din nas. Aveam exemplu părinților mei tineri și curați la suflet, că cu oamenii trebuie să fii cuminte, răbdătoare și ascultătoare. Prin ereditate aveam mari abilităţi şi talente încă nedescoperite atunci… Am fost inocentă, modestă sau rușinoasă, tare de treabă fetiță, până când și… răbdarea mea a plesnit, asta ca urmare, când am mai crescut nițel. De la șase ani ai mei, cel care mă strâmba din nas și mă făcea fâlfâită… o lua la ”bot”, în special, au avut de suferit băieții, pe care fetele le puneau la cale să mă bată. Copiii devin răi după ce văd cum se comportă alţii în diferite circumstanţe, şi pentru că fac ceea ce văd acasă, observă totul, atitudinea părinților unul față de altul, a celor din stradă și, în special, ce văd acum la ecranele TV… Copiii observă totul, chiar și de la trei ani adulmecă și rugumă cele întâmplate, ca peste ani ani să înțeleagă real ce a fost într-adevăr… Niciun copil nu se naște rău, – răutatea se învață, se împrumută/ se dezvoltă în mediul care el crește, fie (nu) este educat…
La cinci ani mă înecam în bazinul grădiniței și – noroc, că copiii au ieșit deja din bazin, şi doar atunci educătoarea a observat lipsa mea și a reușit să mă scoată din apă, ridicându-mă de braț. În aceste clipe de cumpănă, atunci când mă înecam, a reușit să mă minuneze un Soare frumos dintr-un tunel care mă ademenea spre fericirea raiului, și era atât de sclipitor și frumos, că nu știam ce să fac, să mă supăr sau nu pe educătoarea pentru că nu m-a lăsat să văd finalul? Pe parcursul anilor am înțeles, ce a fost într-adevăr, și de ce educătoarea speriată nu le-a spus nimic părinților… Am realizat, că toată familia Vizitiu și Sinchevici (din partea mamei) se rugau permanent pentru mine, o știu cu siguranță, pentru că și acum simt că miracole care se întâmplă, atunci când ai credință în Dumnezeu…
Iar eu fiind primul lor copil, prima fetiță scumpă și adorabilă, firavă și bolnăvicioasă, cum să nu mă iubească? Astfel, ar trebui să gândească oricare părinte pentru copilul lor, și la supărare ambele părţi să înveţe să ceară iertare… În primul rând de la sine, pentru a realiza care-i vina fiecăruia…
Cred eu, atunci când stai de vorbă cu Domnul, spunând Tatăl Nostru, El Îmi spune, ”dacă te ierți tu, Te iert și Eu”… Îmi știu păcatele și încerc să mă iert, în primul rând… Toată viața m-am simțit în siguranță grație părinților Vasile și Teodora Vizitiu, prin puterea rugăciunii pentru noi, copiii lor! Real, fiind ocrotită și ferită de pericole. Atunci când apar problemele și alte cumpene de viață, am fost mereu salvată mulțumită părinților, surorii mele, oamenilor dragi, prietenii, care prin rugă, gândul și faptele lor cu credință în Dumnezeu, m-au făcut să mă simt în siguranță, și cu stăpânire de sine. În copilărie atunci când în perioada sovietică ironizam ateic icoanele, – ei cu un al șaptelea simț, probabil, au știut că timpul le va aranja pe toate la locul lor, și eu voi prinde la minte, fără să-mi impună mult învățămintele, or să mă mustreze dur, ținând cont și sperând că voi deveni o persoană inteligentă, voi izbuti să ajung o luptătoare, și să mă feresc de sinestătător de oameni furioși și de faptele lor rele… Nu știu, dacă așa credeau și părinții cei străini din curte, care-și fereau odraslele lor de prezența mea atunci când apăream la joacă ”la cuibul cu nisip”, și mă considerau nebună și ironizau în fața părinților mei: ”Vom vedea unde va ajunge ”copchilul” vostru”…
”Să nu spui nimănui ce dureri te dor”… Eu consider că am izbutit, dar voi? ❤
P.S. De ziua persoanelor cu dizabilităţi strigaţi mai tare! Cel surd va auzi, cel mut va vorbi! Real.
Zilnic trecem prin aceleaşi locuri, pe lângă aceiaşi oameni, cu gândurile în mii de direcţii şi nu vedem nimic în jur! În goană nebună după supraveţuire, uităm de acei mai simpli, defavorizaţi, – persoane cu dizabilităţi, cei care ne iubesc necondiţionat şi speră să ne amintim de ei! Şi nu doar de ”Ziua” lor sărbătorită în mod ”legal”. Să nu uităm de cei mai sărmani, mai vulnerabili ca noi! Azi, e ziua persoanelor cu dizabilităţi! – cine se aminteşte în mod normal? Da, statul… Se consideră ca statul formează cei aleşi de noi, de popor… Când vom înţelege, că Statul suntem Noi???
Să le facem viaţa uşoară, dăruindu-le nu doar speranţe, un zâmbet, o vorbă bună, o mâncare caldă în această zi! – Să le oferim o Atitudine, o Atenţie în continuare! să le oferim locuri de muncă, salarii şi pensii normale pentru un trai decent şi tratament normal, astfel, ca în această zi să mulţumeasacă şi ei acestui Stat minciunos, în prezent. Pentru ei e mai mult decât suficient! Şi sunt mulţi: bunicii, părinţii şi copii noştri, vecinii noştri, prietenii tineri şi în vârstă, – toţi cei care acum sunt sunt lângă noi! Niciodată nu poţi şti, când dă nevoia peste tine! Doamne ajută-i!
#Svetlana_Vizitiu #Impresii_blog
Date importante:
#Ziua_Mondiala_a_Persoanlor_cu_dizabilitati. Marcarea acestei zile are ca obiectiv promovarea unei mai bune înţelegeri în ceea ce priveşte problemele cu care se confruntă persoanele cu dizabilităţi şi susţinerea demnităţii, a drepturilor şi a bunăstării acestora.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) arată că, în prezent, peste un miliard de oameni, circa 15% din populaţia lumii, trăieşte cu anumite forme de dizabilitate, 80% dintre aceştia provenind din ţările în curs de dezvoltare, iar 50% neavând acces la sistemul de îngrijire medicală. O statistică îngrijorătoare este şi aceea care arată că mai mult de 100 de milioane de persoane cu dizabilităţi sunt copii, iar probabilitatea ca aceştia să se confrunte cu violenţa este de patru ori mai mare decât în rândul copiilor fără probleme.
În Republica Moldova sunt circa 180 de mii de persoane cu dizabilități, inclusiv peste 11 mii de copii cu vârsta de 0-17 ani.
Persoanele cu dizabilităţi reprezintă 5,1% din populaţia totală a ţării, iar copiii cu dizabilităţi constituie 1,7% din numărul total al copiilor din #Republica_Moldova.
Această zi a fost adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite în anul 1992.
”Știți, mă doare inima când văd ce se întâmplă în țara asta. Nu înțeleg cum oamenii pot să se vândă așa ușor. Am fost funcționar public, am dat jurământul și m-am ținut de el. Sincer, munceam pentru că îmi plăcea ceea ce fac, doar că am observat că în această categorie de oameni, ei nu au nevoie de oameni care sunt direcți, corecți, inteligenți. Ei au nevoie de oameni pe care îi pot să îi manipuleze. De-ar fi lumea mai cinstită. Sunt un patriot înflăcărat. Nici nu mă gândeam până în zilele ăstea să plec din țară, dar acum mă gândesc la aceste lucruri. Din păcate, mulți oameni inteligenți pe care îi cunosc, pleacă. Cine vor rămâne în Moldova noastră? Trist. Eram contra migrației, doar că oamenii pleacă nu de zile bune. Doar că vreau să rog oamenii care pleacă din Moldova, să nu uite de unde au plecat. Sunt unii care critică rău moldovenii, dar stați un pic, voi toți sunteți moldoveni. Sau, faci ceva bun pentru țară sau nu faci nimic ca să înrăutățești situația din țară. Îmi pare rău pentru acești oameni care doar critică, vorbesc cu proiecte, dar nu fac nimic de fapt, pentru că schimbările nu se văd” (Svetlana Rusu)
Svetlana speră și dorește mult să vină acele zile când vom simți și vedea că trăim bine în țara noastră, dar să fie cât mai curând. Știe că lucrurile depind de ea, de noi, doar că există persoane care nu vor să știe sau nu cunosc încă toate acestea din indiferență, din lenevie și neglijență. Oamenii vor bine, dar nu mișcă un deget pentru a face ceva. ”Totul se începe de la noi, și nimeni nu va veni în loc să ne creeze condiții mai bune! Sărăcia, invidia și indiferența au făcut lumea să fie mai rea”.
Svetlana Rusu s-a născut într-o familie fericită, fără multe griji și nevoi… Sunt trei fete la părinți, ea e cea mai mare, apoi urmează Stela și Iuliana. Mama Elena Rusu vine din sudul Republicii Moldova, satul Anrușul de Sus, raionul Cahul. În present, ea activează ca șefă la oficiul postal, acolo unde după studii a fost trimisă – în satul Șerpeni, Anenii Noi. La fel, acolo s-a întâlnit cu tatăl Svetlanei. Tatăl ei, Anton Rusu, când era mai tânăr, a muncit ca șef la depozitul de cereale, grâne etc. Azi, este pensionar, dar muncește în gospodăria lor (iar vara și toamna merge cu o brigadă la livezile de fructe).
Strămoșii lor: Mama Svetlanei mereu îi povestea despre bunicul ei care era culac pe vremuri, un om dur și care ținea cu românii. Svetlana nu l-a cunoscut pe bunelul din partea mamei, precum și pe cel din partea lui tata: ambii erau deja morți când ea s-a născut. Reușise să o vadă pe bunica, care și ea a decedat repede, atunci Svetlana avea doar sașe ani. Bunica din partea tatălui a plecat la ceruri când ea învăța la liceu. Însă Svetlana, ca fiică mai mare, a simțit acea responsabilitate zidită într-o familie, a devenit prea serioasă, și uneori ciudată în acest context. Pentru că era disciplinată, educată și dorea să fie și alții la fel. Și-a asumat grija pentru surorile mai mici. Era cuminte în copilărie, dar ca toți copiii uneori făceau șotii împreună cu surorile…
Reușise să apuce timpurile când internetul încă nu era, și ea căuta informații de studii la Biblioteca instituției ASEM. Nu prea avea timp de distracții, pe atunci muncea mult. Nu avea nici bani: părinții îi trimiteau doar 100 de lei md pentru două săptămâni, și Svetlana le repartiza astfel ca să-i ajungă de trai și de mâncare, iar pentru distracții, desigur nu ajungeau… Nu a fost copil alintat, lucra greu pentru a obține ceea ce își dorea… De fapt, în continuare, muncește la fel de mult.
De mică visa să devină medic, anume chirurg de specialitate. La liceu a studiat profilul real, a dat BAC-ul la biologie și chimie, deci tindea spre realizarea visului ei. Au apucat-o îndoielile atunci când mergea să depuna actele la facultate: ”că dacă face bine, că dacă moare vreun pacient din cauza ei, cum va putea apoi să trăiască cu acest păcat?” A renunțat atunci la visul ei din copilărie și a dat la ”Finanțe și Contabilitatea Firmei”. Parcă nu îi pare rău, dar atunci când i se spune că are un chip de medic, se rupe ceva în interiorul ei… Oricum, când prietena și colega ei de liceu ia propus să depună actele la ASEM, acolo ia fost drumul. Îi place ce face în acest domeniu, dar le va spune și copiilor săi pe viitor să aleagă altceva, pentru că nu are timp pentru sine, pentru o relație normală, nu are timp să-și intemeieze o familie…
Chiar și în vis ea face contabilitate: calculează, face planuri bugetare, bilanțuri și alte rapoarte… Ca realizare, continuă să muncească pe specialitatea ei. Desigur, că uneori este dezamăgită. Pentru că și-a dedicat mult timp studiilor, muncii, și încă nu are copiii săi proprii… Visul ei de fi Mamă… Și soție fericită…
Este contra sentimentelor false. Din păcate, cuvintele ”Te iubesc” unele persoane le spun fără să simtă aceasta. Atunci când nu mai simți nimic pentru cineva, trebuie să o recunoști direct pentru că ”în acel moment omul să își poată găsi sufletul pereche, să nu-și piardă timpul cu speranțe deșarte”. ”Sunt o persoană rece, adică mi-e greu să mă îndrăgostesc”. Și-atunci când vede tinerii îndrăgostiți, sincer îi invidiază, și-ar fi dorit să iubească la fel, cu o dragoste fierbinte, și regretă că clipa ei cea fericită încă nu a venit. Crede că e din cauza caracterului său calculat, în special, de vină ar fi domeniul în care ea activează, fiind prea ocupată cu serviciul…
Este o persoană dură, directă, și niciodată nu critică oamenii, nici lucrurile pe care ei le fac. Se pune mereu în locul lor, șpune că niciodată nu se știe cum vom proceda în locul lor, comportându-ne la fel ca ei în diferite situații. O irită persoanele care zic: ”eu în locul ei/lui nu eram să fac așa ceva”. De unde pot ști aceste persoane cum vor proceda? Viața e plină de surprize, luând în vedere circumstanțele în care nimerim… ”Mda, eram eu mai tânără” și n-are nici 30 de ani.
Spune că cândva era o persoană timidă, tolerantă: și avea încredere în oamenii. Adică, acum ea a realizat că experiența ei tânără de viață a schimbat-o, ea devenind cu totul altă persoană. Lucrează mult asupra dezvoltării personale, cu toate plusurile și minusurile, și se bucură când întâlnește oameni buni. Își dorește enorm de mult să intemeieze o familie fericită și speră că bunul Dumnezeu o va ajuta. Și pentru viitor, speră să poată ajuta oamenii, se visează un filantrop susținut în idei și fapte umane. Să facă lucururi noi, care o vor ajută să comunice mai mult și să facă numai bine pentru nevoiași, – că ei există foarte mulți în această țară mică. Adoră să discute cu persoane inteligente, este fascinată de înțelepciunea lor. În plus, poate învăța multe lucruri interesante. Doar că în prezent mentalitatea redusă îl face pe moldovean să cam uite să fie om.
”Știti, fericirea pentru mine se află în lucrurile simple” – spune Svetlana, care nu poate înțelege, de ce femeile bătute de bărbații lor, acceptă violența în familie. Ea este categoric împotriva violenței, oriunde ar fi ea provocată, și niciodată nu va accepta umilința și pumnii în joc; chiar având copiii săi, femeia trebuie să plece imediat, astfel să salveze și copiii de traume psihice. Ea, care de micută iubește să citească povești, o fire visătoare, dar oricum rămâne cu picioarele pe pământ. A citit multe-multe cărți, de aceea nici nu poate alege dintre autorii preferați, și nici nu se poate așa ceva: fiecare scriitor are stilul, povestea și opiniile lui diferite pe placul tuturor sau – nu, deci și citirorii sunt la fel. Acum citește ”Noul Machiavelli” de Jonathan Powel. Plus, adoră lectura motivațională…
Apropos, iubește drumețile. Vara, atunci când prietenii merg la mare, Svetlana Rusu își ia lucrurile și pleacă la munte în România. A învățat să fie singură, să plece în călătorii singură. Îi place deja să rămână singurică în sânul naturii cu gândurile sale… Pe neașteptate, și-a făcut și prieteni în România, pe care la fel îi leagă aceeași plăcere. Cu lucruri simple. Și deloc de a fi materialistă. În continuare, Svetlana se uimește, de ce atât îi place liniștea și singurătatea, spre deosebire de tinerii la fel ca ea…
Despre călătorii, cică a călătorit puțin și nu poate spune multe lucruri despre alte state. O deranjează doar că unii moldoveni în loc să împrumute obiceiuri bune, aduc cele rele din călătoriile de peste hotare. ”Ceea ce ține de tradiții, noi le avem pe ale noastre foarte frumoase, și de ce ar trebui să aducă pe ale lor cu cele proaste ca Haloweenul, de exemplu? Avem identitatea noastră și noi trebuie să o păstrăm! Spre regret, multe din tradiții dispar, și ni se impun cele străine”, afirmă Svetlana.
”Avem locuri frumoase în Moldova. Locuri pitorești care au nevoie de îngrijire”. Svetlana adoră locurile natale din Șerpeni, capul de pod, bătrânul Nistru și pădurile care le înconjoară. Nu are locurile ei preferate, chiar îi plac toate, și arhitectura veche, și întreagă Moldova cu istoria ei interesantă, doar că e convinsă că multe clădiri au fost distruse, și multe lucruri în continuare sunt ascunse de oameni. Adică, Adevărul…
Svetlana crede în Dumnezeu, care îi aduce în cale oameni buni, prieteni și speră că vor rămâne în continuare alături: ”De la oameni un pic mai răi (nu au fost răi, dar viața așa i-a făcut), nu știu ce să spun, dar am învățat de la ei unele lucruri. Eu nu sunt răzbunătoare, doar vin cu concluzii și rup legătura cu asemenea persoane. Mă înconjor cu oameni pozitivi, nu îmi plac cei care mereu se plâng și nu fac nimic pentru a rezolva problemele.”
După studii, Septembrie 2004 – Iulie 2008, Academia de Studii Economice din Moldova, Licenţiat în Economie, Facultatea „Finanțe și contabilitatea firmei”, Specializarea ”Finanțe și contabilitatea firmei”, a muncit în cadrul Consiliul raional Anenii Noi, la Direcția Finanțe. A devenit contabil șef. Acest loc de muncă m-a făcut mai puternică, mai dură. A muncit aici 5 ani (2008 – 2013). A făcut masteratul Septembrie 2011 – Iunie 2013, Academia de Administrare Publică de pe lîngă Președintele Republicii Moldova, Master în Științe economice, Specializarea ”Management”. A făcut cunoștință cu oameni frumoși la chip și suflet, cu care ține legătura și acum. În 2013, prin transfer a plecat la Ministerul de Finanțe, unde a activat doi ani, și a învățat multe lucruri interesante.
Svetlana Rusu:”Îmi amintesc, când mă plimbam cu colegii de la ASEM pe lângă minister și eu le spuneam, ia să vedeți voi, eu voi munci aici. După doi ani de activitate, îmi doream un alt loc de muncă, practică, dar nu teorie. Mă gândeam să activez la vre-o ambasadă sau într-un proiect. Am avut noroc, acum muncesc în cadrul Fondului de Investiții Sociale din Moldova (contabil), unde se fac lucruri frumoase pentru oameni. Muncesc cu oameni cu literă mare, de ar fi mai multă lume astfel de bună, cred că și viața va deveni mai bună” –
Octombrie 2014. Cursuri de dezvoltare profesională „Dezvoltarea abilităților de executare a atribuțiilor de serviciu”, Academia de Administrare Publică de pe lîngă Președintele Republicii Moldova
Noiembrie 2012. Cursuri de dezvoltare profesională „Managementul financiar și controlul în sectorul public”, Academia de Administrare Publică de pe lîngă Președintele Republicii Moldova
Noiembrie 2010. Cursuri de perfecționare „Clasificația bugetară și planul de conturi unic”, Academia de Administrare Publică de pe lîngă Președintele Republicii Moldova
Februarie 2009. Programul de instruire privind utilizarea ”Programului integrat de automatizare a evidenței contabile în primăriile din Republica Moldova”, Asociația obștească ”Centrul de Asistență pentru Autoritățile Publice”
Femeilor le vine mai uşor, că știu: bărbaţii vor de la ele doar sex. Iată bărbaţii îşi frământă creierii pentru a găsi răspunsul la întrebarea: Ce vor femeile de la ei?”
Femeia poate spune că poate trăi fără bărbat, dar este – o iluzie. Ea nu poate fi fericită atunci când este capul familiei, atunci e nevoită să ducă o responsabilitate dublă, adică să efectueze două sarcini în acelaşi timp. O femeie devine femeie doar alături de un bărbat. Şi atunci când alături de femeie nu există un bărbat adevărat, feminitatea din ea dispare. Nu poţi fi în acelaşi timp şi prinţesă şi un cal de povară. Deci, ce ne dorim unul de la altul?
Cu vârsta înţelegi mai clar la cine şi a cui părere ţii, şi a cui – nu. Despre resentimente, parcă ar trebui să ierţi, dar e atât de greu uneori să ierţi. Iar să uiţi – e imposibil. Nu am în vedere mărunţişurile obişnuite, zilnice: nici nu face să le ie-i în seamă. Peste resentimentul meu cel mai amar a fost nevoie să lucrez asiduu. Uneori crezi că a trecut, a plecat în trecut departe, şi când te trezeşti în derulare că nu mai poţi răsufla de durerea amintirii. Pentru că atunci când a fost nevoie nu am vorbit în faţă. Nu am ştiut cum să vorbesc. Sau, poate e mai bine că nu am vorbit direct? Depinde de nivelul supărării care te frământă şi – cât de aproape îţi este persoana care ţi-a pricinuit durerea…
Cel mai eficient mod de a lupta cu durerea în suflet – să nu fugi de ea, să-i vii în întâmpinare, s-o trăieşti, s-o retrăieşti pană dispare de la sine. Fie, te mai lasă ea în pace. Cam aşa ar fi formula universală de vindecare. Retrăind prin dureri, noi, conştient sau inconştient ne călim atât psihologic, cât şi în celelalte. Unicul pericol real este cel de a te înrăuna dur. În trecut – poţi să te intorci doar pentru a scoate lecţii pentru viitor. Lecţii de stăpânire de sine. E complicat, dar e o soluţie bună. Aş dori ca şi amintirile pe lângă toate acestea să rămână plăcute, la fel ca în copilărie în aşteptarea sărbătorilor de iarnă
Fericirea – e o utopie. Dar, omul în continuare nu se lasă. El a inventat inlocuitorii fericirii. Dragostea ca fundament pentru crearea fericirii este imposibilă? Nici aici omul nu se lasă. Ca să fie cât mai apropiaţi de acest sentiment, oamenii au Internet-ul, droguri, alcool… Din nou toate acestea sunt doar iluzii… Cauţi aproape o viaţă întreagă fericirea, crescându-ţi fundul în faţa calculatorului, şi pân-la urmă realizezi că nu te-ai ales decât cu boli şi singurătate.
O familie avea 10 copii, şi doar unul a nimerit sub maşină. Şi Familia se bucura că nu va rămâne singură la bătrâneţe. Altă familie nu avea copii şi se bucura în fine că nu a născut un Hitler sau Stalin. Altă femeie avea doar un copil şi se bucura că nu va trebui să împartă dragostea cu oricine altcineva. Iar altă femeie a infiat trei copii de la orfelinat şi se bucura că ia făcut fericiţi. Altă femeie avea doar un fecior şi acel a decedat, şi ea în cele din urmă se bucura că el nu suferă în continuare şi acum ascultă cântecul îngerilor. A saşea femeie a pierdut patru dintre cinci copii la război şi se bucura că măcar unul a rămas în viaţă… A şaptea femeie toată viaţa a fost bărbat, ca apoi să adune banii pentru a-şi face operaţia transformării şi să se bucure de acest fapt…
Toate acestea cazuri nu ne aduc decât la concluzia că femeia s-a născut nu pentru a fi fericită, ci pentru a adulmeca o bucurie în viaţă… Să ne bucurăm de clipele fericite şi bucurii, oricum!
Credinţa noastră creează realitatea noastră. Primim de la viaţă ceea ce dorim şi în ce credem. Crezi că este minunată şi, ea chiar este minunată. Crezi disperat că viaţa este urâtă şi ea devine urâtă. Crezi că nu există scăpare dintr-o situaţie penibilă – şi, într-adevăr, salvarea nu vine. Atunci când aştepţi să-ţi vină o soluţie, ea apare, şi viceversa, – nu apare niciun leac ca soluţie. Aştepţi problemele, – ele vin neapărat. Te apucă frica să te îmbolnăveşti – şi boala apare imediat. Crezi în succes şi el apare atunci când îl creezi singur. Tu aştepţi fericirea şi – ea vine deja în calea ta! Tot ceea în ce crezi dezvoltă pas cu pas viaţa noastră în continuare. Cât e de bine atunci când ai voinţă de fier şi te poţi controla în orice stare de spirit, şi să-ţi impui cerinţele pe care doreşti şi să le dezvolţi cu reuşită în viaţa ta! Crede în tine, ocupă-te cu ceva util şi toate îndoielile pe parcurs vor dispărea. Chiar nu vei avea timp suficient pentru prostiile care îţi vin în minte…
Integritatea si calitățile morale nu conteaza pentru rețele sociale, din păcate. Dacă penibilul si circul politic aduc cifre, atunci ești apreciat. Deci nu te poți lăsa să fii impresionat de cifre mari de urmaritori la o postare cu o față care ulterior va fi / poate fi eliminat de pe arena politică. Viața zilnic ne demonstrează acest fapt.
Eleganța și bunul gust sunt calități pe care eu ca bloggeriță le admir și le caut. Mereu voi posta impresiile mele despre persoane pe care le urmăresc. Fie, istorii ineteresante din viața de toate zilele… Timpul meu, dar și timpul tău, este valoros, și merită să fie folosit pentru a afla și a vedea ceva frumos, inspirațional și educațional.
Așa cred, și sper să fiți de acord cu mine.
Îi plăcea foarte mult să viseze, şi îşi imagina un viitor frumos, îndestulat, în care el îşi procura tot ce dorea: îmbrăcăminte, încălțăminte după ce primea salariul pentru munca lui. Neapărat şi acest atribut: Munca! Un serviciu pe placul inimii şi o remunerare pe merit… În continuare, Alexandru Plăcintărămâne acelaşi visător, plin de speranţe şi optimism… Şi, e un romantic incurabil. Scrie poezii şi poveşti pline cu dor, dragoste şi fericire. Un spirit însufleţit din viaţă de zi cu zi, cu un strop de magie adăugat în cuvintele inspirate… Oamenii se bucură împreună cu el, de poveştile şi versurile lui, şi chiar încep a crede că totul într-adevăr se realizează… Mulţumirile urmează una după alta…
’’Dacă timpul ar putea să mă ducă înapoi în acea perioadă a copilăriei, i-aș da totul ce am, i-aș da chiar și poveștile, și poeziile pe care le-am scris cu atâta drag și îmi sunt atât de scumpe, că ducându-mă acolo aș fi iar alături de mama și bunica pe care le-am iubit nespus de mult…” – scria scriitorul Alexandru Plăcintă pe o reţea de socializare. – ‘’Dar, noi, oamenii nu putem opri vremea…’’
În prezent, familia lui nu este chiar mare: soția Svetlana, fiica Liliana, care locuiește în America (cu soțul și nepoții Justin și Izabela). Lipseşte fiul…
În anul 2012 o nenorocire ia curmat viaţa fecioruluiVictor într-un accident rutier. Nora Liliana și nepoții Daniel, Elena și Iulian locuesc în Iași…
A avut o copilărie luminoasă, chiar dacă nu a fost asigurat material la cel mai înalt nivel. Desigur, ca oricare copil avea preferinţele lui, şi îşi dorea o anumită jucărie, o haină sau pantofi ce nu le avea, dar micul Alexandru era înțelegător, el realiza că mama nu are bani să i le procure şi că îi vine greu să-l educe de una singură. Nevoia îl motiva să creeze, să inventeze, ca apoi să-şi confecționeze o jucărie asemănătoare din carton, fie din scândurele. Se bucura de imaginea lor, pur și simplu, desenându-le.
Dintre strămoșii lui, Alexandru a apucat-o în viață doar pe bunica. O femeie deosebită despre care ar putea scrie cărți întregi. Părinții demult sunt plecați în lumea celor drepți. Așa s-a întâmplat în viață, că a fost crescut și educat doar de mama și bunica. Mama a fost o femeie înțeleaptă și cu multă credință în suflet. Ar fi fost enorm de fericită, dacă Alexandru devenea preot precum dorea ea. N-a apucat să afle că fiul scrie, că a devenit un scriitor recunoscut în Moldova. Să fi ştiut, cu siguranţă, ar fi fost cea mai fericită mamă din lume. Alexandru e convins că Dumnezeu există, şi că mama lui, acolo de sus, vede totul și se mândrește cu feciorul ei.
’’Nu pot să spun că în viața mea au fost înâmplări care m-au făcut bogat peste noapte, sau evenimente în urma cărora să devin cunoscut în lumea toată. Tot ce fac, o fac zilnic prin munca mea, cu tot efortul şi cu capacitățile mele.’’
Anii de studii pentru tânărul Alexandru, ca și pentru ceilalţi studenți, au fost cei mai frumoși ani. Îi plăcea mult să studieze, să afle mereu lucruri noi. La fel îi plăcea pictura, desena ore în şir şi se vedea într-un viitor cu penelul și paleta de culori în mână… Dar continuă să picteze, aşa uneori, după cum vine starea lui de spirit.
Muzica îi place în continuare. Pe timpuri cânta la instrumente muzicale, în special, la baian.
Nu avea şi nici nu are mulți prieteni. Ca să ai mulți prieteni, spune el, e nevoie de mult timp liber. Alexandru nici nu era disponibil, mai ales având atâtea ocupații interesante, el chiar ducea lipsă de timp. Cu o parte dintre colegi din anii de studii au rămas prieteni şi astăzi. Este vorba de o prietenie sinceră, care, probabil, se întâlnește foarte rar…
După ce a absolvit Școala Pedagogică din Călărași, şi apoi Universitatea de Stat din Chișinău, Alexandru Plăcintă a activat în sistemul de învățământ, începând ca învățător, profesor, apoi ca director al instituției de învățământ. Meseria de pedagog nu era deloc ușoară, dar fiindcă Alexandru era dé mic călit cu munca şi disciplina, el nu se gândea să-şi schimbe domeniul de activitate.
Un talent deosebit! Spiritul creativ și-a găsit locul în sufletul lui încă de mic copil. A început să scrie poate ceva mai târziu, dar cu multă pasiune și dragoste. De la bun început Alexandru a înțeles că, dacă ceea ce scrii prin gândurile tale sunt solicitate de cititori, la fel şi apeciate, în continuare o faci şi cu mai multă pasiune şi dăruire.
Ce a devenit astăzi? Are regrete sau dezamăgiri?‘’Se spune că este foarte important ca omul potrivit să fie la locul potrivit. Eu mă simt bine în această lume – a scrisului. Îmi place să adun cuvintele pentru a exprima dragostea mea enormă față de viață, om, natură și de frumosul ce ne înconjoară, să promovez în poveștile scrise pentru copii că binele este întotdeauna învingător.’’
Născut la 9 mai 1951, în satul Semeni, comuna Zagarancea, a fost pedagog la gimnaziul din localitate, continuând activitatea în mun. Chișinău.
A scris multe poezii și povești pentru copii, editând cărți ilustrate frumos care au ajuns în majoritatea localităților din Republica Moldova. A publicat un volum ”Poveștile bunicului Alexandru” cu 30 povești cu ilustraţii. Cartea a fost menționată la Salonul Internațional de carte din Chișinău. În anul 2015 povestea ”Privigetoarea Dafi”, fiind înscenată de actorii Alexandru Dicusar și Ana Maria Ciubotaru la Teatrul ”Ginta Latină” și prezentată de elevii de la Școala primară din Ialoveni (director Alexandra Hîncu) la Festivalul Internațional de Teatru și Măști din Vălenii de Munte, (România) a fost premiată cu Premiul Mare… Multe volume de cărţi au fost lansate periodic şi la filialele Bibliotecii Municipale B.P.Hasdeu din Chişinău.
Vă recomandăm şi alte cărţi de autor cu poveștile lui: ”Povestea focului”, ”Pomul fermecat”, ”Povești”, ”Povestea lui Aidin” etc.’’Și din nou o poezie pentru copii, adică pentru toate vârstele. Cum un tătic, ori o mămică să-și educe copilul fără a-i citi o poezie, o poveste. La fel și buneii, cu ce sa-și aline nepoțeii dacă nu cu o poezie, o poveste…’’
La fel, a scris peste 300 de poezii pentru copii și cei maturi. Versurile lui Alexandru Plăcintă sunt interpretate deja prin 50 melodii. Piesele muzicale cu texte de A. Plăcintă la fel au fost apreciate la diferite Concursuri. În anul 2018 romanța ”Anotimpuri, vă admir!”, muzica Mihail Yaaran, interpretată de Diana Văluță, la Concursul ”Crizantema de Argint”s-a învrednicit de locul 3. În anul 2017 piesa muzicală cu versurile lui A. Plăcintă ”Ești dorul meu”, muzică de Vlad Mircos și interpretată la un Festival Republican de Ecaterina Ciobanu a fost menționată cu o Diplomă Specială. Recent, a fost înregistrată piesa muzicală ”Moldova mea”, versuri Alexandru Plăcintă, muzică Constantin Rusnac, prin interpretarea elevului de la Liceul Sportiv N2, Octavian Sasu.
’’Viața e scurtă și nu are rost să ne gândim la dezamăgiri, sau regrete. Chiar dacă ele uneori sunt, eu procedez asemenea gândurilor din poezia “CU HAR DUMNEZEIESC”, scrisă recent:’’La tine, viața mea,/Adesea mă gândesc,/Ce știi să mă înveți/Cu har dumnezeiesc./Și îmi repeți cu drag/Din nou același gând,/Ce este ca un moto/În viața pe pământ –/Oricât de greu mi-ar fi,/Să nu mă dau bătut,/Să merg cu capul sus/Și-n forțe încrezut!’’
Despre Viaţă ar spune multe… Despre tristeţea ce-l domină după fiul trecut la ceruri… Nostalgic şi cu dor, rămâne inspirat de timp şi de creaţiile lui:’’Trec zilele… Trec săptămânile, lunile… trec anii… Timpul aduce fiecărui om ceva deosebit. Unuia îi împlinește un vis multașteptat, altuia multe clipe fericite, iar cuiva, poate, o tristețe… așa e viața’’.
‘’Când ne gândim la trecut, îl vedem cu alți ochi. Unele momente am vrea să le schimbăm, altele am dori să rămână așa cum au fost. La unele din aceste întrebări am răspuns în poezia:’’ VIAȚĂ, ATÂT DE MULT TE IUBESC!/O-ntreb adesea: știi, tu viață,/Că-n tine sunt îndrăgostit,/Citești, tu, versu-n dimineață, /Ce pentru tine l-am gândit?/Îmi vezi, tu, noaptea nedormită/Și fraza cum o șlefuiesc/Să-i dau sclipirea potrivită,/Prin gândul ce-l împărtășesc?/Prin voi, prieteni, ea mă vede,/De n-ați fi voi, n-ar ști nimic/Și tot prin voi, viața se-ncrede,/Că o iubesc încă de mic!/’’
Ce ar putea schimba în societatea noastră? Alexandru Plăcintă ar dori mult să domine Cultura, respectul față de om, de neam, de țară, de tot ce este sfânt și frumos în Moldova:’’Noi vrem dezvoltare, Moldova să devină țară-membră a Uniunii Europene… Dar așteptăm să o facă altcineva pentru noi! De ce, Noi nu încercăm să schimbăm acest lucru? Să păstrăm curățenia pe străzi, în transport, parcuri, în fața casei sale, oficiului său, să sădim flori, arbuști, copaci, să vorbim frumos. Să fim Oameni! Sunt lucruri pentru care nu e nevoie de investiții, Dorinţă să fie!.. Râurile din orașele europene sunt îngrijite, amenajate. De ce nu este apreciat de noi râul Bâc care trece prin orașul Chișinău și multe alte localități, nu este curățat, amenajat cu podulețe, havuzuri, care să înfrumusețeze și mai mult orașul și țărișoara noastră? Putem face Europa la noi acasă. Și, atunci Uniunea Europeană singură va cere să ne unim cu ea. De ce nu facem asta? Cine ne încurcă?’’
’’Sunt convins că avem o țară frumoasă, o țară deosebită, pe care, am putea să o transformăm într-o țară de poveste. Migrațiile sporesc din cauza situațiilor grele de viață. Oamenilor, care s-au hotărât la acest pas, cred că nu le-a fost ușor să se decidă, să o ia de la capăt în o altă țară străină și, probabil, nu le este moral ușor nici acum printre străini. Vorba ceea: fie pâinea cât de rea, tot mai bună e-n țara mea. Diaspora, cred eu, e ca o bucățică din patria-mamă, dusă și păstrată cu sfințenie în altă țară, în interiorul căreia, oamenii, care au plecat în depărtări, se simt mai aproape de neam, de țara unde s-au născut, și prin asta, pe cât e posibil, își alină dorul.’’
’’Nu-mi imaginez cum să nu-ți iubești țara și locul unde te-ai născut? Doar el, pământul din țara în care ai văzut lumina zilei, ți-a dat hrană să exiști, să crești și la un moment dat să-i zici că nu-l iubești? Este un mare păcat.’’
Avem o mulțime de locuri frumoase în Moldova:Complexul Orheiul Vechi, subsolurile de vinuri de la Cricova, Mileștii mici, mănăstirile din republică.
Arta este un patrimoniu al țării în care a fost creată și este specifică locului, dar contribuie la dezvolarea culturii întregii lumi
’’Sensul venirii noastre în lume este de a prelungi viața pe Pământ, de a transmite noii generații cunoștințele, experiența și adevăratele valori acumulate în timp. Toate acestea se pot înfăptui cu succes în anumite condiții. Dragostea, respectul și atitudinea frumoasă între bărbat și femeie pot menține familia, și sunt un exemplu viu pentru copii.’’
’’Față de violență în familie am o atitudine foarte negativă. Ce poate aduce în lume omul, care nu este exemplu pentru copilul său, care nu știe și nu poate să iubească? Doar pustiiri, lacrimi și necaz. Omul are obligația de a fi Om.’’
Este un optimist din fire, permanent înconjurat de dragostea copiilor. Știe sa se apropie de inimile lor cu vocea blândă și duioasă. Cărțile pe care le-a scris, ne vor demonstra și în continuare cât de frumos și darnic i-e sufletul. Alexandru Plăcintă, în continuare, are încredere în oameni şi speră că în societate se vor produce multe schimbări în bine. Spune, că nu ştie câte zile ia dat Domnul, dar are încă foarte multe de făcut, în special ’’ceea ce nu a reuşit până acum’’ Doamne ajută! ❤ (SV Vizitiu)
Făcând o scurtă retrospectivă a muncii sale, scriitorul le mulţumeşte tuturor celor cu care a conlucrat şi a realizat lucruri frumoase. Le mulţumeşte prietenilor care au citit şi l-au susţinut în creaţiile sale. Pentru Alexandru Plăcintă contează mult opinia şi părerea cititorilor. Vedeţi şi voi unele aprecieri (fără modificări în ortografie), n-am găsit nicio reacţie adversă:
Maria Corini – ‘’Un crez profund, curat si sincer MAESTRUL sfantului cuvant! Foarte frumoasa poezie. Felicitarile mele stimate Poet!’’
Lidia Gonta Grosu -‘’Cîtă expresivitate şi originalitate poate transmite un Om cu Har de la DUMNEZEU (numai cine nu doreşte nu vrea să recunoască!) gândului prin trăirea de intensitate, modelând cu atâta măiestrie chipul hidos al…abjectului prin formula simpatică a alegoriei! Şi să mai afirme acum cineva , stimate dle Alexandru Plăcintă, că nu meritaţi titlul pe care demult îl deţineţi -TALENT- încă de până la naştere! Felicitări! Doamne ajut!’’
Vera Craciun -‘’Rupte din realitate, faptele sunt frumos aranjate in cuvinte care modeleaza sufletul! Felicitari, dle. Alexandru Placinta!’’
Tatiana Enache -‘’Frumoase si intelepte versuri d-nul Plăcintă!!! O duminică binecuvântată! Cu respect!’’
Liliana Kim -’Atat de frumos scris, de parca ar fi scris in limbajul sufletului! Te iubesc mult si ati doresc un an nou fericit si plin de realizari!’’
Zinaida Lazari -‘’Să dea Domnul să trăiti, ca florile să-nfloriti, ca copacii să-nverziti, să nu mai îmbătrîniti. Iar în anul care vine sa aveti parte numai de bine, pace-n suflet şi in casa si pîine caldă pe masa
LA MULTI ANI!’’
Svetlana Plăcintă ‘’Fantastic de frumos și sufletesc! Și cuvintele tale sunt ca niște unde muzicale irepetabile !!! La Mulți Ani!’’
Iulia Pancu – ‘’Minunate versuri,Domnule Александру Плэчинтэ.Cita profunzime in aceste cuvinte purtatoare de energie si valoare.Multumim.’’
Tatiana Şoltoianu – ‘’E un lucru sfint sa ai incredere in ziua de miine!!!!Versuri pline de optimism.Bravo maestre!’’
Lenuta Filip – ‘’Poet talentat , cu suflet sensibil de copil și de artist!
Faptul că scrie și poezii pentru copii și este mereu în mijlocul lor , o demonstrează!’’
Lidia Vrabie – ‘’Fericirea se ascunde in lucruri mărunte! Felicitari pentru vers și starea această sa nu vă părăsească nicicând!’’
Lidia Gonta Grosu – ‘’La fel ca poveștile, pictura dvs., dl Alexandru, are culoarea adevărului, a frumosului, a calităților unui suflet ce pretind să schimbe lumea mereu spre bine. Sania lui Moș Crăciun este încăpătoare pentru că ați meșterit/o din cuvintele ce-și au izvor lumina ochiului cumințeniei din suflet și cuget. Domnul să vă ocrotească sub marea umbrelă a Creației, bucurându-vă din plin de imaginarul în care păstrați visele copilului pentru toată lumea bună, și nu numai..’’
Natalia Pincova – ‘’Să ne trăiți, maestre… Savurez cu ardoare fiecare buchie și fiecare vers, expus pe hîrtie cu atîta măestrie.’’
‘’Poveştile lui Alexandru Plăcintă – oază de bucurie şi bunătate’’ – Petre Craciun
Doamne, îţi mulţumesc pentru ziua de azi, pentru cea de ieri, pentru toate care au trecut! Îţi mulţumesc pentru pâinea ce mi-o dai şi grija de mine şi de cei apropiaţi! Că mă fereşti de greutăţi, de boli, de ură şi invidie, mă aperi de gânduri rele, de oameni haini, de foc, de apă mare şi vânt distrugător. Cu puterea Ta cerească îmi purifici sufletul, ai grijă să nu se sălăşuiască în el întunericul şi duhul rău, ci lumina, dragostea şi bunătatea! Îţi mulţumesc că-mi deschizi larg ochii să văd frumosul din jur, să-mi găsesc liniştea în farmecul şi înălţimea lucrurilor simple, îmi dai cuget şi înţelepciune să-i înţeleg pe oameni, iar înţelegându-i pe ei, să mă înţeleg pe mine însumi! Amin. /Alexandru Plăcintă, 22 ianuarie 2022 ultima postare/
Tatiana Ciobanu :„Dumnezeu să-l ierte.Uite cum e timpul acum esti, si nu mai esti. Cu cîteva zile a postat despre ultima carte.A mulțumit mesajului. A fost un scriitor care a scris pentru copii, dar apreciat și de cei maturi… Dumnezeu să-l odihnească în pace.” 29 ianuarie 2022
„Ești dorul meu…
Eu, tu, un dor sîntem,
Pe aripi de vânt plutim printre nori.
Noi, doi, în zbor dansăm,
Ne duce un vânt, cântând printre nori.
Gândul ne poartă prin amintiri,
Unde sufletul meu și inima ta s-au întâlnit
Cândva…
Alexandru Plăcintă
Ne va fi atât de dor de Dumneata, dragul nostru Poet, Scriitor, Povestitor, Om de Mare Omenie, Bunătate și Cumsecădenie…
Lumină lină printre Îngerii Domnului…” /Vlad Mircos/
„Un Om de o cumsecădenie rară, blând, cuminte, omenos, înțelept, modest, îngăduitor, săritor la nevoie… așa l-am cunoscut pe Domnul Alexandru. În perioada când nu mă cunoștea practic -nimeni, Dumnealui a fost unul dintre primii care m-a sfătuit, m-a susținut, m-a îndrumat și m-a încurajat, și tot domnul Alexandru a fost cel care m-a onorat și mi-a moderat prima mea lansare de carte care a avut loc la Chișinău cu 3 ani în urmă (2019)… Cu siguranță nu îl voi uita niciodată, căci oamenii buni nu mor, dar se transformă în cele mai frumoase amintiri...” /Natalia Mazilu-Miron /
„Alexandru Plăcintă nu poate fi înlocuit de nimeni, pentru că rar de tot se nasc oameni care să fie numai buni și care să aibă puterea, dorința, timpul, talentul de a-i aduna pe toți împreună…”
„Din fericire, ne-a lăsat o operă frumoasă, amplă, mereu actuală. Am în față volumul ”Poveștile bunicului Alexandru”, pe care l-am editat la Editura Zorio. Este o carte pe care mulți scriitori și-ar dori-o și pe care nu o vor putea scrie niciodată. Alexandru a scris-o și, mai ales, a simțit-o că pleacă din sufletul lui curat. Toate cărțile lui sunt pătrunse de frumusețe și de curățenie sufletească. Dincolo de valoarea lor literară, ele sunt ca niște manuale de crescut frumos. Nici nu putea fi altfel, pentru că Alexandru a fost un om frumos, bun și înțelept cum rar mi-a fost dat să întâlnesc.
Iar copiii au atâta nevoie de astfel de cărți. De aceea nădăjduiesc să se bucure și pe mai departe de cărțile lui Alexandru Plăcintă. Ele trebuie citite, republicate, date din mână în mână.
Ultima postare a lui Alexandru, din 22 ianuarie, a fost o rugăciune care i-a impresionat pe mulți. Poate și pentru că, așa cum spunea în urmă cu câteva zile soția sa, Svetlana, Alexandru Plăcintă mulțumea pentru ceea ce fusese, nu pentru ceea ce avea să vină.
Cu acest text, nu cu altul, a plecat dintre noi. Să ne rugăm și noi, alături de el…” /Petre Craciun/
Zece ani mai târziu după moartea fiului său, la 29 ianuarie 2022, Alexandru Plăcintă l-a urmat în ceruri! Dumnezeu să-l odihnească în pace, alături de Victor, fiul lui…
Zâmbește mereu, fiind o fire veselă, și nu ține ranchiună pe nimeni. Da, ea afirmă că în continuare e fericită. Pentru dânsa contează nu banul, titlurile, petrecerile zgomotoase și nici boarfele de marcă, bijuteriile sau alte mărunțișuri din lume care nu aduc decât griji și neliniște în suflet. Fericirea pentru Lidia Vrabie înseamnă împăcarea cu Dumnezeu și cu interiorul său spiritual. Toată viața ei, și scrierile sale, – se împlementează cu această credință fermă în Dumnezeu, și nu-și dorește decât liniște în suflet și pace tuturor. ”Să fim plini de pace, fraților! Fie că ne place sau nu ne place ceva; fie ca aprobăm sau dezaprobăm, oricum, judecata este a Domnului, iar El, niciodată, nu întârzie sa facă dreptate”
Acum regretă doar timpul pe care nu l-a putut oferi părinților pe cât ar dori să fie alături de ei; regretă marea parte din anii de tinerețe pe care ia ratat simțindu-se străină de casa; că uneori a fost prea dură cu copiii ei ținându-se de poziția educației sovietice.
Despre pasiunea de a scrie. Mereu a simțit acea chemare, dar nu îndrăznea să-și aștearnă gândurile. Soțul a fost prima persoană care ia spus că trebuie să scrie o carte, dar ea nu lua în serios părerea lui. Mai târziu, grație tehnologiei informaționale, a început să scrie. Astfel, în toamna anului 2014, prima carte de povestiri „La lumina candelei„, în colaborare cu editorul Alexandru Mihăila și preotul literat Cornel Paiu de la Editura Papirus media, Roman, Romănia. Cartea s-a bucurat de mult succes. Peste un an a fost editată a doua carte, nuvela „Frica„, în aceeași colaborare. Cărțile au fost lansate în Romănia și la Chișinău. Scrie în continuare proză și versuri. A editat și o culegere mică de versuri „Dor sfânt„. În present, lucrează ca coautor la un florilegiu despre femei și pentru femei, și crede că în toamnă va fi trimis la Editură încă un volum de versuri „Astea-s gândurile mele” (Lidia Vrabie).
Despre prieteni Lidia spune:”E important sa nu-ți-i faci apropiati din oricine: ai rabdare și caută să fie oameni cu aceleași valori și dorințe ca ale tale. Să fugi de cei care vor sa-ți impună voia lor sau să te conducă. Lasă-I pe ceilalți sa fie diferiti de tine și să ții minte faptul ca și tu esti diferit, ca astfel te cunoaste Dumnezeu. Fiecare om e unic și special.” Are prieteni adevărați, puțini, dar sunt:”Totuși, unicul meu prieten căruia îi pot spune tot ce cred, ce gândesc și ce simt, este Dumnezeu. Nu-mi place să dau sfaturi nimănui, mai ales când nu mi se cere. Am citit undeva că a da sfaturi cuiva când nu ti se cere este cel mai ușor să-l îndepărtezi pe om de tine.”
Dacă ar fi să-i ceară tinerii de azi un sfat, i-ar cuteza să nu se grăbească să ia decizii:”Să fie treji la vocea inimii, să învețe s-o asculte. Să se cunoască pe ei și să facă corect alegerile. Cred că cea mai importantă alegere din viața unui om este a perechea și profesia aleasă pe plac. Dacă aceste alegeri se fac corect, ai rezolvat problema srtesului. Dar lucrul acesta se poate face numai în colaborare cu Dumnezeu, prin intermediul rugăciunii și multă muncă, desigur. „Cere și ți se va da! Caută și vei găsi! Bate și ți se va deschide!” Să fie insistenți, că Dumnezeu dă celui ce îi cere cu credință și stie să mulțumească”.
Deseori se gândește la clipa în care a venit pe lume. Într-o casă mică, plină de nevoi, mama ei în vârstă de 40 de ani, invalidă din tinerețe, și trei frați și trei surori mai mari ca Lidia. S-a născut în satul Sagaidac, rn. Cimișlia, pe 25 octombrie 1965, într-o zi frumoasă de toamnă (din spusele mamei), fiind al șaptelea copil în familia noastră:”Taică-meu era la muncă, când a venit seara m-a găsit alături de maică-mea în pat, eram atât de micuță și slabă că nu s-a încumetat să mă ia în brațe. Moașa, o bătrânică din mahala, i-a zis mamei că nu am șanse de a supraviețui și să fie pregătită, că voi muri. Mama chiar o crezu, doar tata era convins că voi trăi. El spunea mereu că cu numărul șapte e un unul binecuvântat și că eu voi avea un viitor frumos și bun.”
Și, ”când am scos capul afară, la naștere, prima care m-a mângâiat pe cap a fost Sărăcia”. A doua a fost Dragostea. Ambele, s-au ținut de mine până m-am făcut om mare. Ele mi-au fost și învățătoare bune: sărăcia m-a învățat din pruncie să răbd, să înțeleg că nu-i de unde, ca nu avem, că nu putem… Dragostea părinților și a fraților mai mari m-a învățat să sper, să cred, să lupt și să înving. M-au învățat să deosebesc corect lucrurile și persoanele. Lipsurile materiale n-au afectat creșterea și dezvoltarea mea, pe toate le acoperea dragostea care îmi turna apă la rădăcini ca să cresc fericită, încrezută în mine și fără complexe”.
VIAȚA.”Viața trece… Vremea se scurge şi zboară; zilele fug fără să se oprească; în această trecere cu repeziciune a timpului, lumea se îndreaptă spre sfârșitul său. Nicio zi nu-i îngăduie alteia ca să meargă împreună cu ea; niciun ceas nu-l aşteaptă pe altul ca să treacă împreună cu el. Precum apa unui rău nu poate fi oprită cu mâna, aşa nu poate fi oprită nici viața celui născut din femeie. Dumnezeu a pus măsura vieții omeneşti”
Mama a fost mereu sufletul casei, îi învăța de toate, după posibilități. Cel mai greu lucru pentru micuța Lidia era să frământă pâinea într-o covată de lemn care era căt ea de mare. Mama mereu susținea că ea poate, insuflându-I curaj. ”O priveam pe mama și vedeam inima ei curată ca izvorul cu apă limpede. Anume aşa îmi imaginezi eu inima curată a omului.”
Mama era o fire tăcută, nu mergea niciodată la nimeni. De sărbători, rudele apropiate veneau la familia lor. Avea mereu ocupație; împletea pentru toți din casă ciorapi, mănuși, etc. Nu avea întotdeauna lână sau alt material nou, de aceea despletea haine vechi pentru a face altele noi. De altfel, cârpind haine rupte sau torcând lână, mama Lidiei cânta din suflet. Cânta romanțe, cântece românești pe care atunci nu le puteai auzi la radio. Când îi dădea cineva vreo bucată de pânză ea cosea câte o rochiță nouă la fiicele ei. Avea doar câteva clase la români, dar inteligența ei îi făcea pe mulți uimiți. Toate ziarele erau citite de mama Lidiei, radioul începea cu ora 6 dimineața până la 12 noaptea. Era cu toate știrile la current:”Dacă m-ar întreba cineva de am văzut oameni sfinți în viața mea aș spune fără sa mă găndesc, da. Da, mama mea a fost pentru mine o sfântă. Grea tare i-a fost viața, dar nu s-a plâns niciodată, și-a dus crucea până la capăt fără să cârtească, iar dacă mai spun că ultimii 10 ani din viață a stat la pat și mâncarea ei era pesmeți cu apă sau puțin vin”
”MI-AMINTESC DE TINE, MAMĂ/Tot mai mult, în orice zi,/Sunt cu tine de o seamă,/Mama mea, din amintiri…/Mă-ntrebam, când eram mică,/Dacă tu dormeai vreodată;/Mereu, mamă, aveai treabă,/Mereu erai ocupată…/Când copiii îți dormeau,/Cel mai mare spor aveai,/Frământai pâinea-n covată,/Apoi, haine vechi cârpeai…/În ligheanul cel mai mare,/Puneai rufe la-nmuiat,/Cât sta pâinea în cuptor/Tu, deja, le-ai și spălat…/Parcă-ți văd năframa alba/Cu albastre, roșii flori,/Ce o potriveai pe cap/În zilele de sărbători./Aveai fustă tot cu flori,/Multe și mărunte, o mie,/Șorț cu margine cusută,/Și un fel, al tău, de ie…/Nu te-am auzit nicicând/Să te plângi de a ta soartă,/Greu ți-a fost, acum pricep,/Viața ta, de altă dată…/Într-o casă mică foarte,/Plină de multe nevoi,/Ai avut răbdare, mamă,/Să ne crești, cu drag, pe noi./Astăzi, sunt la vârsta ta;/Viața, complet diferită;/Totuși, cred că tu, măicuță,/Ai fost mult mai fericită.
/Ai avut lucruri puține,/Foarte multe ți-au lipsit,/Dar ai avut pace, mamă,/Și un suflet liniștit.’’ (L. Vrabie)
După ce a plecat mama la cele veșnice, tata devenise trist. ”Îmi amintesc cum îmi zicea odată: „Draga tatei, mă gândesc câteodată, ce bine ar fi să mor în biserică, in timpul sfintei Liturghii, dar nu sunt eu vrednic de așa ceva”. Da, n-a murit în biserică, în timpul sfintei Liturghii, dar Dumnezeu l-a învrednicit să moară într-o dimineață de duminică, în curtea bisericii.”
Cea mai de preț avere pe care a moștenit-o de la tatăl meu este credința în Dumnezeu. Casa lor săracă părea o bisericuță; pe toți pereții atârnau icoane și candela aprinsă.
Tata este eroul vieții mele! – spune Lidia. ”Cu 4 ani mai tânăr ca mama, și era frumos, mereu cu zâmbetul pe față. Despre el nu mi-ar ajunge nici timp, nici cuvinte, îl pot descrie la infinit. A fost un om din toată firea, un bărbat care întruchipeaza toate împreună: dragostea, blândețea, răbdarea și smirenia. Făcuse în tinerețe școală de brigadieri. Toate calitătile și darurile pe care le avea îl făceau un artist adevărat: cânta, compunea versuri, recita pagini întregi pe de rost…” – ”Ce dor îmi e de sfaturile tatalui meu! Ce mult îmi lipsesc! Ne învăța mereu, chiar și atunci când am crescut mari. Si nu pentru că nu realiza acest lucru: El știa bine, ca tot ce spunea se întipărește în subconștientul nostru: și era convins ”ca la timpul potrivit, ne vom aminti… Acum ma conving și eu că tata a fost Universitatea mea, unicul meu profesor care mi-a predat facultatea ”Arta omeniei”.
Despre bunicii de pe tată, Lidia regret dar nu poate spune mai nimic. Nu i-a prins în viață nici pe unul. Știe că erau oameni buni, gospodari, muncitori și cinstiți. Părinții mamei i-au fost bunicii ei cei dulci și scumpi, mai ales, bunica. Era mărunțică, slăbuță și foarte darnică. Mereu scotocea prin buzunarele de la cele trei fuste, (pe care le purta și vara ca să pară mai grasă) – găsea 20-25 ruble și o trimitea pe Lidia fuga acasă ca să i le dea mamei, doar ei! Bunicul era înalt și slab. A fost mai sever decât bunica.
”De mic copil îmi plăcea să fac aproape la fel: să cânt, să dansez, să desenez. Purtam creioanele colorate în fiecare zi în ghiozdan. Îmi băgam mâna în tot ce făcea mama, încercam să vad dacă pot și eu ca ea”.
’’MI-E DOR/Până la lacrimi,/De-a mea copilărie./Dacă aş putea întoarce,/Din ea,
măcar o zi,/De-ar fi să fie,/Aş da, din viața mea,/Din astăzi,/Numai să mai trăiesc/O zi, cu toți copiii,Împreună…/Cănd ne prindeam/Mână de mână,/Bucuroşi şi fericiți,/În jocuri de copiii,/Cuminți…Am încărunțit, demult,/Pe umeri,/anii mă apasă,/Însă sufletul din mine/E copil /Şi vrea acasă… (L. Vrabie)
Dar, Cititul a rămas pasiunea ei cea mare:”Citesc tot ce mă zidește sufletește. Nu am scriitori preferați, nici cărți preferate. Pentru mine o carte bună este aceea pe care, odată incepută lectura, nu o mai pot lăsa din mâini… Îmi amintesc că luam cartea de la bibliotecă după prima lecție și după a trea sau a patra o întorceam înapoi. Bibliotecara m-a certat că nu citeam cărțile, ci doar priveam desenele. Atunci eu i-am povestit toată cartea, pagină cu pagină. Dupa aceea îmi dădea trei-patru cărți odată. Acasă nu prea aveam timp pentru citire, eram mâna dreaptă a mamei, (du-te! adu! du!). Eu mă duceam să fac ceva, sau să caut ceva și mă pierdeam în lectură până biata mamă mă striga”.
Anii de școală au trecut repede, cu succese deosebite la majoritatea disciplinilor, totuși lecțiile de limbă și literatură română, franceză, rusă erau pentru mine sărbători adevărate. Chimia și fizica ar fi bine să nu existe. La examenul de absolvire la fizică am fost dată afară de trei ori…!
Cele mai frumoase amintiri si impresii Lidia le are de-atunci când trei ani la rând a adus diplome cu locuri de frunte de la Olimpiada raională de limbă franceză (am fost prima elevă din scoală care a avut asemenea succes). ”Au fost și lucruri triste, mai puține, dar eu am un dar de la Dumnezeu de a uita repede. Îmi amintesc un caz care m-a facut să plâng mult și care m-a durut enorm. Eram prin clasa a 4 și nu aveam palton pentru a merge la școală. O verișoară mi-a dat unul de al ei, mai vechi. Era portocaliu la culoare, plus că se murdărea repede, avea gulerul în formă de triunghi, trei triunghiuri cu capele ascuțite în jos, unul, mai mare, la spate și altele două înainte. Într-o zi, în timpul recreației, când treceam dintr-o sală de clasă în alta, treceam printre elevi din clasele mai mari care, așezați parcă special in rând câte unul lângă pereți, au început să râdă de pardesiul meu și să mă izbească ca pe o minge de fotbal unii în alții… Atunci am mers acasă, nici n-am mâncat, m-am urcat pe cuptor și am plâns până seara. A plâns și mama cu mine. Apoi a găsit putere și înțelepciune să-mi vorbească în așa fel ca să mă liniștească…”
După absolvirea școlii Lidia Vrabiea susținut cu succes examenele de admitere la Universitatea ”A.Russo” din Bălți, facultatea de limbi străine (franceză). Anii de studenție au fost cea mai grea perioadă din viața ei, despre ce nu-i place deloc să-și amintească. Au fost greutăți, lipsuri, probleme… Partea bună a destinului a fost că a avut note bune și a primit bursă, aceasta a fost salvarea ei. ”Nu voi uita niciodată pe cei care m-au ajutat foarte mult, cei care au împărțit cu mine bucățica de pâine, ultimul ban, haina lor, patul lor. Plecăciune Ludmila Afanasii (Sandu), Stela Stratan( Bondari), Ludmila Ceban (Gonța), Simion Gonța și alții.
Începutul carierei pedagogice a coincis cu începutul vieții sale de familie. Lidia a întâlnit pe cel care a iubit-o și nu i-a cerut nimic în schimb decât dragoste reciprocă. ”N-am avut de toate nici noi, dar am avut strictul necesar și eram fericiți.”
Mai tărziu, după vreo 18 ani de activitate pedagogică, la fel din cauza lipsurilor, Lidia Vrabie a plecat în străinătate, în Spania, unde și astăzi ”muncim și trăim”. ”Am cumpărat o livadă de măslini la munte, aproape de oraș, unde cu forțele propri (soțul a muncit multi ani în construcție). Cei doi copiii ai lor au făcut facultăți în Spania și muncesc aici în prezent. Lidia se mândrește că are un nepoțel, Sebastian, de 4 anișori și deja așteaptă o nepoțică.
Acum ”suntem romăni ce trăiesc în Spania. Am construit o căsuță. A noastră! Ce bucurie! Pot cultiva căte puțin de toate; castraveți, roșii, aedei, ceapă, verdețuri, și mai ales – flori! N-a fost ușor la început, dar nici să mă plâng nu pot, ar fi un păcat. Aici ne-am organizat viața in așa fel ca,dacă n-ar fi distanța, n-am simți că nu suntem în țară: acasă vorbim numai românește, respectăm credința, tradițiile și tot ce ține de cultura noastră…”spune cu pasiune Lidia Vrabie.
’’Rătăcesc prin lumea asta mare/Căutând ceva ce nu găsesc./Am vazut atatea tari frumoase,/Dar numai in tara mea ma regasesc./Aici sufletu-mi se simte linistit,/Nemanat de graba cea moderna,/Aici somnul nu se face asteptat,/Cand capul mi-l asaz seara pe perna…/Cunosc si ma cunoaste orice fir de iarba/Pe care calc cu frica si cu drag./Cu ochi inchisi pot sa urmez cararea/Care ma duce la al casei prag./In lume sunt atatea tari frumoase/Unde se traieste mai usor si bine,/Dar numai una este tara mea/Si doar aici se simte gustul painei.’’– Lidia Vrabie.
CREDINȚA:” ÎMPACĂ-MĂ CU-MINE însămi, Doamne,/Să pot ierta pe cei ce m-au rănit./Pe cei ce în picioare m-au călcat /Și au lovit în sufletul meu trist./Să uit de toate nedreptățile vieții /Pe care mi-a fost dat să le trăiesc,/Ca pe un vas, de rele, să mă curăți,/Nimic, din ce a fost, să-mi amintesc./Împacă-mă cu mine însămi, Doamne,/Apoi, să mă împaci cu Tine, Domnul meu./După aceasta, cred și sunt convinsă /Că mă împac cu toți din jurul meu.”
Ce ar face ca să schimbe atitudinea din societate? –”Eu strig, să mă audă toată lumea:”Fraților, părăsiți răutatea, invidia și mânia! Lăsați ura și pomenirea de rău și va fi raiul pe pământ!” Omul de astăzi a pierdut relația cu Creatorul lui. Ne-am îndepărtat de Părintele Binelui și a Adevărului. Nu putem trăi bine departe de Bine! Salvarea noastră este să revenim la Izvor, să ne adăpam din apele Binelui și nu vom mai umbla și gârboviți sufletește dar și trupește. „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” – zice Domnul. Oricine trăiește în afara Lui, nu trăiește, ci există.”
Câteva REFERINȚE ȘI APRECIERI:
Elena Ginu:‘’Ce frumos va inzestrat Dumnezeu! Bucurati-ne si incintati-ne si in continuare cu creatii splendide!!!’’
Cobzac Victor:”Una din cele mai talentate Vrăbiuţe, multă inspiraţie şi multă creaţie!”
Jechiu Svetlana:”Un Dar de la Dumnezeu este si felul in care compuneti atit de frumoase versuri”
Lenuta Vrabie:”Cit talent… scris in limba dragostei. Felicitări, iubirea si nobletea sa va inconjoare mereu!”
Raisa Alexandru Norosean:”Foarte frumoase cuvinte , se simt ca vin din adincul inimii; și-s atit de gingașe, atit de duioase, ca nu te mai saturi sa le citesti.”
Jechiu Svetlana:”Ne impresionati de fiecare data D.Lidia va apreciez creatia,caci tot ce vine de la Dvs are Un Ceva Special!”
Gica Bejenaru:”Plini de nostalgia timpuli trecut,ne vedem în casa părintească prin cuvintele pe care le-ai aşternut în poezia ta, Lida. Dar cine ştie dacă vom mai reânvia simțirile care le-am trăit odată.”
Elisaveta Manic:”E adevarat, Lidia, ai atins inimile tuturor cu aceste versuri frumoase. Sa ne amintim de casa parinteasca,ce nu se vinde,sa ne amintim de parintii nostri dragi,de frati si de prieteni. Sa nu uitam cine am fost si de unde neam pornit.”
”Despre dorul de țară, de satul natal, de neam, de grai:” Eu cu sufletul sunt acolo, printre ai mei, mereu. Deseori îmi imaginez cum colind cărările din copilărie și chiar am pus gând toamna aceasta să merg în satul meu natal și să-l cutreier dintr-un capăt în altul. Tot ce fac, fac cu gândul la Moldovioara mea. ” Tot ce fac, fac din iubire Pentru Patrie și neam Pentru limbă și credință Lucruri mai de preț nu am” scriu în versurile mele. Aici, ca răspuns, se potrivesc foarte bine verseturile 5-6 din Ps.137( schimbând doar numele țării) „Dacă te voi uita, (Ierusalime) Moldovă, să-și uite dreapta mea destoinicia ei. Să mi se lipească limba de cerul gurii, dacă nu-mi voi aduce aminte de tine, dacă nu voi face din tine, (Ierusalime) Moldovă, culmea bucuriei mele.” Pentru mine toată Moldova este un loc sfânt și demn de vizitat. Îmi place nordul, centrul și sudul ei la fel, fiecare zonă cu specificul ei.”
~”A mai trecut un an, s-a dus. Şi ştiu bine, că niciodată nu se va mai întoarce decât, doar, în amintirile mele. Am avut multe de învăţat, am înţeles multe, m-am bucurat şi am zâmbit, am regretat şi m-am întristat, aşa, ca fiecare om. Şi totuşi, anul 2014 a fost un an deosebit pentru mine; s-a nascut primul nepoţel, Sebastian, şi a văzut lumina tiparului cartea mea „La lumina candelei”. Sunt fericită şi pentru faptul că, în acest an, am cunoscut oameni deosebiţi, care ştiu să dăruiască din belşug, fără a aştepta răsplată. Oameni care, cu bunătatea şi înţelepciunea lor, au zidit biserici şi mănăstiri în sufletele altor oameni. Sunt fericită că aceşti oameni sunt şi prietenii mei. Pentru mine, cel mai mare cadou pe care mi-l poate oferi cineva, a fost mereu- vorba sinceră şi bună. Aşa m-au învăţat părinţii mei; nimic nu încălzeşte şi nu înmoaie o inimă, decât cuvântul bun.”
~”Cuvantul are putere, cuvantul bun care izvoraste dintr-o inima curata si plina de dragoste pentru aproapele, un gest mic si sincer, sunt aducatoare de fericire in sufletele celor apropiati”
~”Afară toarnă ca cu găleata. Răsfoiesc cartea vieţii mele şi, aproape în fiecare din paginile ei, ploaia işi are locul ei. Melodia incifrată a ploii, plăcuta senzaţie de a auzi neauzitul şi de a vedea nevăzutul…toate sunt inexplicabile, dar atât de bine simţite.
Dăruieşte, Mântuitorule, ploaie pământului istui însetat!
Brazdele pământului, adapă-le, şi înmulţeşte rodurile lor!
Mă văd udă şi plină de glod, alergând prin ploaie şi râzând cât mă ţine gura. Ce fericire aducea , atunci, în copilărie, picăturile de ploaie..”
~”De o bucata buna de timp, gandurile mele sunt dominate de o intrebare care ma pune, intr-o oarecare masura, in incurcatura. Tot mai des intalnesc persoane care spun ca si-au iertat ele insesi toate cate nu au fost facute bine in viata lor, greseli, pacate..si ca aceasta iertare le-a adus usurare sufleteasca si libertate.
Aceasta iertare (sa zicem, personala) are ceva comun cu iertarea lui Dumnezeu?”
~”Am hotarat ieri să-mi vizitez consătenii mei. La badea Vasile mereu poţi gasi un sfat, o vorbă bună şi o glumă. Am petrecut „ca acasă”. Îmi place vinul când îl scurg eu din butoi, parcă e mai bun. Mi-au propus să rămân la o mămăligă cu peşte prăjit, dar n-am putut. Altă dată, o voi face cu mare plăcere. Le multumesc pentru ospitalitate şi clipe frumoase trăite impreună.”
~”-Parinte, ce bine ar fi şi, cât de frumoasă ar fi viaţa, dacă n-ar fi bârfitori şi calomniatori… Aceştia ne fac viaţa imposibilă… Am încercat să mă lupt cu ei, apărându-mi cinstea şi onoarea mea şi a familiei mele, dovedindu-le că nu au dreptate…
-Da, zice părintele, aceşti oameni nu procedează ca nişte creştini, dar nici dumneata nu procedezi ca un creştin. Adu-ţi aminte ce a făcut Hristos când a fost bârfit şi dezonorat?”
~”E toamnă şi astăzi mă întreb şi eu ce am adunat în hambarul sufletului meu. Ce am şi ce îmi lipseşte? Am sănătate. Am familie: soţ iubitor, copii ascultători şi un nepoţel ca un îngeraş. Am fraţi şi surori , nepoţi şi nepoate cu care păstrăm o legătură de rudenie trainică. Am prieteni, prieteni adevăraţi, pe care îi port mereu în suflet şi a căror nume nu-l uit atunci când mă azez în genunchi şi stau de vorbă cu Dumnezeu. Ceea ce cer pentru mine, cer şi pentru ei, cu toate că sunt departe de ei şi zgârcită la vorbe şi fraze de laudă şi mărire. Am bucurie. Mă bucur cu duhul credinţei şi a nădejdei! Mă bucur de viaţă şi de fiecare om care crede şi se bucură ca mine! Îţi mulţumesc, Doamne! M-ai învrednicit de tot ce este valoros în această viaţă. Să nu mă lipseşti nici de bogăţiile cele de dincolo!”
‘’Picură-ncet, e drumul pustiu…
Pe străzi rătăcesc, în neștire,
Și floarea de tei îmi șopteste discret,
Că-n jur e atâta iubire…’’ (Emilia Plugaru)
Are amintiri frumoase, și altele – mai puțin plăcute. De tot felul. ”La distanță de ani, oricum, copilăria rămâne pentru fiecare din noi, cel putin așa ar trebui să fie, anotimpul purității, a cunoașterii, a luminii, a culorii, a frumosului.” Părinții ei erau oameni simpli. Tata avea șapte clase la români: pe timpuri acest lucru se considera important. Nu a mers să studieze mai departe. S-au schimbat vremurile. A fost război, foamete, deportări, destine frânte… Dar, fiica Emilia întotdeauna l-a văzut cu o carte în mână. Cartea era pasiunea lui. Să citească, și să aducă în casă mereu impresii noi. Chiar și radioul cela, o cutie mare cu multe butoane: Emilia ține minte cum tatăl l-a adus spre bucuria tuturor din casă. Asculta știrile, și tot răsucea butoanele alea ca să dea de Vocea Americii. Voia să cunoască mai multe opinii, despre ceea ce se întâmplă pe lume… Astfel, mergea el în pas cu progresul, sau – așa credea tata. A fost printre primii din sat care a procurat televizorul: un lucru nemaipomenit pentru vremea ceea. Iar mama ei… Mama nu avea niciodată timp pentru citit: era mereu ocupată cu munca. Bine, radio mai asculta, la fel muncind privea și televizorul. Muncea și muncea. Și era o femeie nativ cultă, înțeleaptă. Cu iernile gătea zestre pentru fiicele ei, și erau cinci fete în casă! Ridica stativele și tot țesea covoare, așternuturi, broderii pe care apoi le așeza frumușel în casa cea mare. Le făcea atât de frumoase că bucurau ochii. Doar că tata era mai cu teorie la cap:”Lasă, tu, Mărioară, țesutul ăsta, fetele noastre altfel de zestre vor avea. Acum studiile sunt zestrea lor”. Așa și a fost, spune Emilia Plugaru:”Toate am făcut studii, însă a venit timpul când studiile nu mai sunt cine știe ce zestre”… Speră că într-o zi va scrie istoria buneilor de pe tată. Oameni putenici, gospodari, harnici, deștepți ca și alții moldoveni, basarabeni, pe care puterea sovietică ia frânt fizic, nu și moral. Dragostea lor de țară, de neam, a rămas intactă…
”Nu există o dragoste mai mare, mai puternică, mai durabilă, mai necondiționată și mai de neclintit decât dragostea unei mame față de copiii cărora le-a dat viață. Nimeni nu te roagă să-i aduci pe lume, nu-ți întrebi copilul dacă vrea să vină, e doar hotărârea ta. Și dacă i-ai făcut acest cadou, l-ai adus într-o lume în care este loc și pentru mult rău, nu doar pentru bine, atunci tu, ca mamă, ești datoare să-l iubești și să-l îngrijești. Dar, nu datoria stă la temelia dragostei. Natura omului e astfel construită încât omul poate purta multă ură în el, dar nu poate să nu-și iubească propriul copil.” (Emilia Plugaru despre Dragoste)
De mică privea cum crește iarba în primăvară și credea că vede tot procesul înverzirii. Era o fire modestă și visătoare, foarte visătoare, se inspira din orice și se făcea că poveștile magice se realizau în modul pozitiv, fie și în căpșorul ei. În gând, acțiunile din basme puteau fi doar cu personajele care fac numai bine. Iar despre iarba care creștea real, – povestea ei:”Mi se părea că o văd cum creste. Când ieșeau bujorii din tărână, sulițile alea roze, chiar le vedeam cum se înalță. Stăteam cu orele să privesc.”
Prima pasiune? Culorile și desenul:”O fascinație, mi se părea ceva magic. Să iei creionul, să asterni pe hârtie o imagine, reală, sau născocită, – le desenam, coloram incontinuu, și credeam că deveni pictor. Nu a fost să fie…”
Un copil singuratic, căre-i place singurătatea. O copilă timidă care a rămas pentru totdeauna la fel de timidă. Niciodată nu a putut să se apere de răutăți, obide, pur și simplu, nu poate, – așa și nu a învățat să răspundă cu aceeași monedă! Oriunde o întâlnea, răutatea o bloca în sine. Apoi plângea și se calma doar în tihnă și cu… scrisul. Calmă, ea adoră liniștea în continuare, probabil ca să poată crea în gândul ei povești colorate frumos… Pentru liniștea sufletului, sau pentru crezul ei că miracolele trec în fapte. Mergea la joacă ca toți copiii, apoi dezlega buchiile și nu se mai rupea de la cărți:”Primile povești citite cu căpcăuni care mâncau copiii, m-au îngrozit încât mi se pare că mama m-a dus să mă descânte la cineva în mahală. Apoi mi-a trecut spaima. Cineva mi-a zis că povestea e doar poveste, nu e realitate, deci nu are de ce să-mi fie frică. Am început și eu să născocesc povești.” Își imagina că în podul casei există un rai cu păpuși – una mai frumoasă ca alta, care zburau, dansau și cântau… Emilia le povestea și copiilor din mahala despre isprăvile păpușilor ei, și acei o credeau și vroiau să urce în podul ăla magic să le vadă, după ce ea le spunea că păpușile sunt invizibile și doar ea le poate vedea…
”Există oameni care nu-și pot exprima gândurile, emoțiile în fraze, cuvinte, în schimb în fața unei foi albe își aștern cu ușurință emoțiile, trăirile, gândurile. Eu sunt unul din acești oameni. Scrisul pentru mine e un refugiu, dacă vreți, o salvare. Toți avem, am avut necazuri în viață. Fiecare le depășește cum poate. Eu nu am putut să le depășesc real și atunci a venit salvarea, m-am apucat de scris. Ca să uit. Ca să pot merge mai departe. Scrisul m-a salvat nu o singură dată. Nu scriam, nu compuneam pentru bani, slavă, nici vorbă, o făceam în momente de refugiu, băgam, ca struțul, capul în nisip, adică îmi ocupam gândurile cu ceva ce îmi părea mult mai frumos decât viața pe care o trăiam.” – recunoaște astăzi scriitoarea Emilia Plugaru.
Despre Regrete… Tineretea se duce și intelepciunea vine cu anii. Dacă nu ar fi asa, am alerga în căutarea tinereței, împiedicându-ne în toiag… Regretă că a sărit peste tinerețe, nu știe cum s-a întâmplat, dar a ratat-o. A zăbovit prea mult, posibil, în copilărie. Când s-a trezit, tinerețea trecuse pe alături. ”Regreți, nu regreți, nimic nu întorci. De aceea lași viața să curgă cum vrea ea.” Despre Limbă. ”Ar fi fost imposibil ca atatia ani traiți de noi alături de rusi, fiind impuși să vorbim rusește, citindu-i și cunoscându-i pe autori, scriitorii ruși, cunoscând cultura rusă, una care nu e chiar de ignorat, toate acestea să nu fi lăsat o amprentă. Nici nu ar trebui să ni se ceară să devenim vorbitori de română perfectă peste noapte, am făcut deja salturi enorme. Cu timpul toate se vor rezolva. Timpul ne-a îndepartat, timpul ne va apropia!”
Când a fost în Franța în acest an, Emilia se ducea să ia o gură de aer și sa vadă cum se despletește primăvara, într-un scuar mic, foarte frumos si bine îngrijit. In acel scuar, unde erau amenajate terenuri de joacă pentru copii, în fiecare zi, însoțiți de educători, venea un grup de copii de vreo trei-patru ani. Copiii ca copiii… Doar că vorbeau în altă limbă, în rest, ca și ai nostri, poate doar mai puțin fițos îmbrăcați… Au surprins-o la un moment dat, atunci când brusc acești puradei francezi, care se jucau cu lopățele de zor în nisip, au început să cânte cât îi tinea gurita: ”Vive la Liberte! Vive la Liberte!” S-a bucurat atunci și a realizat de ce în Franta nu se v-a întampla ceea ce se întâmpla la noi… De fapt, Parisul e un punct pe hartă construit de oameni, pentru oameni. In fiecare pietricică infiptă în zidurile Parisului e înscris cuvântul…Iubire!
Despre Eroi. ‘’Există oameni care se nasc să fie eroi. Ei nu știu despre acest lucru. În momentele de mare primejdie pentru alții, se aruncă în foc, în apă, oriunde. În rest, acești oameni, au metehne, neajunsuri, nu sunt chiar cele mai bune si cele mai pozitive persoane, adevărul e că se nasc ca Să fie eroi…’’
”Eh, satule, cu nuci bătrâni…’’/De câte ori mi-aduc aminte/De tine, satule, să știi,/Atat de viu imi esti in minte,/Dar azi ai străzile pustii…/Îți vad casutele lăsate/În voia sorții, au plecat/Copiii tăi, sunt toți departe,/Ce mult s-au mai înstrăinat…/Hai, cheamă-ți fiii înapoi,/Măcar pe-o zi, măcar pe-un ceas,/Să te privească dărâmat/Și-apoi să-ți zică bun rămas…/Să vină prin mașini luxoase/Și cei ce nu-s plecați prin lume…/Voi, nucilor, străjeri cuminti,/Ce țineți minte orice nume/Și orice pas trecut pe-alături,/Să vă-ndreptați în fața lor,/Să fremătaţi uşor si tainic,/Poate treziţi în ei un dor./Un dor de mamă și de tată,/Un dor nebun de nuci bătrâni/Și plâng cum plângeți voi acum,/Și vin în sat ca buni stăpâni…/Și va fi iarăși primăvară/Cu sărbători, cu hore, cânt…/Eh, satul meu dintre coline,/Tu astazi nu mai ai cuvânt…/De câte ori mi-aduc aminte/De tine, satule, să știi,/Te vreau din nou cu datini sfinte/Și larmă multă de copii…/(29.07. 2016 versuri Emilia Plugaru)
Emilia Plugaru nu dă sfaturi la nimeni, mai ales atunci când nu i se cer. Poate să se dea cu părerea, atât, nu ține cu dinadinsul să se țină cont de opinia ei, dar unul ar oferi:”Fiecare om, de fapt, își trăiește viața de unul singur, chiar dacă e înconjurat de lume. – Fiți cinstiți! În primul rând cu voi înșivă. Cu cei apropiați! Și cu toți ceilalți! Câte lucruri spre bine s-ar schimba, eh… Și încă ceva. Respectați-vă familia. Voi ați ales-o, voi ați creat-o. Familia e ultimul refugiu…”
”Fiecare zi ne oferă ceva special. Și Azi e anume o asemenea zi… Nu avem pentru ce ne bucura. Nu avem pentru ce face paradă și artificii. E de ajuns să ne deschidem sufletul… Să aruncăm de acolo ura. Să ne gândim că suntem niște trecători obișnuiți prin viață și că nu ar trebui să o trăim în suferință…’’
Medicina la moldoveni. Emilia Plugaru e convinsă că stresul care vine din durere fizică este cauza lipsei de încredere pentru medicina autohtonă. Există și medici buni, dar niciodată nu ai siguranța că ei te vor ajuta atunci când nimerești pe mâna lor. În special, au de suferit persoanele în etate, care mai au și o pensie mizeră, și dacă medicina parlamentarilor nu e cea a poporului, iar ei nu au niciun interes pentru a prețui medicii prin salarii decente, atunci… cât valorează sănătatea noastră?
Despre călătorii. Emilia Plugaru a reușit să călătorească și atunci când din Uniune era foarte greu să treci hotarele. A vizitat Bulgaria și Germania (republicile sovietice nu întră în cont), și a fost surprinsă nu doar de frumusețea Germaniei. Cultura, punctualitatea, orașele curate și îngrijite. Nemții nu umblă fără treabă pe străzi, ei sunt mereu la muncă. Cu serile se adună în baruri, pleacă la teatru, se distrează în curțile caselor lor, care sunt desigur închise și nu întră oricine… Și copii mai frumoși ca la ei n-a văzut. Se vede că sunt crescuți în dragoste. Spune că dacă așa era în perioada sovietică acum trebuie să fie și mai organizați, sau la fel de bine. Recent a fost în Franța, la fiicele sale. Că are patru copii cu care se mândrește! Are acolo în Franța o nepoțică după care mereu o apucă dorul. Franța pare să fie o țară mereu calmă, cu orașe minunate. Tot ce au obținut francezii, au făcut-o prin muncă, verticalitate, omenie și dragoste față de neamul lor. În special, prin respectarea Legii!
Despre Etate. Emilia ne asigură că bătrânețe nu există, noi nu îmbătrânim niciodată. Pentru că copilul, tânărul, omul ajuns la maturitate este încărcerat într-un corp rămolit din care nu mai poate ieși. Acel tânăr atunci când vede un bătrân și înțelege acest lucru, este un om înțelept. Ceilalți vor ajunge să înțleagă doar când vor fi și ei în pielea unui corp rămolit. Poate doar atunci ajung și ei să devină… înțelepți.
Despre pasiuni. Mai are o mare pasiune pentru lucrurile efectuate din ceramică. Adoră să modeleze diferite figuri, să frământe lutul, să-i dea o formă, poate și suflet. Astfel, ies suvenire minunate, cu varia chipuri de oameni: băbuțe sau moșneguți etc. Nu este atât de ușor, dar lucrul îi aduce liniște sufletească.
A bocit o săptămîna atunci când a absolvit școala medie, și nu putea să decidă în ce direcție să meargă mai departe. Tata care nu avea timp de discuți, ia tăiat-o scurt:”La Vasile a lui Cazâl în brigadă!” Prășitul la fel e muncă, și e nevoie mereu de muncitori, dar Emilia imediat a realizat că pe ea, o ființă fizic firavă, prășitul n-o surâde deloc. A depus actele la Institutul Politehnic din Chișinău, facultatea Arhitectură, pentru că la cea dorită de ea, la Jurnalistică, nu avea nimic din publicații, nici măcar un debut în ziare. Și peste cinci ani, Emilia Plugaru lucra ca architect. La muncă pleca ca la sărbătoare și nu știa cu ce să-și umple zilele de week-end într-atât era de acaparată de serviciul ei la Institutul de proiectare, cu o echipă de nota zece și cu care se simțea într-o adevărată familie. Dar iată că au apărut copiii proprii, plus probleme de sănătate și a fost nevoită să facă o alegere. Bineînțeles că a ales să stea cu copiii ei. Cei patru copii acum sunt mari și o susțin pe mama în tot ce face ea: fiul, Radu Plugaru, a creeat un site de povești și a plasat toate operele mamei, și site-ul se bucură de succes în continuare. Grație fiicei sale, Rodica Plugaru, în această vară a ieșit de sub tipar o nouă carte frumoasă pentru copii ”Anotimpuri colorate”. A pus umărul, a muncit mult, și Emilia le este foarte recunoscătoare copiilor ei… Pentru cei care vor sa procure cartea ‘’Anotimpuri Colorate’’, o gasiti in librarii, Librarius în Chișinău și prin țară, Libraria din centru Cartier si librariile Litera! Emilia Plugaru vă așteaptă sa veniți și cu parerile voastre despre carte!
În fine, scriitoarea Emilia Plugaru face o remarcă; că unele persoane se cred stăpâni peste tot și nu gândesc că Dumnezeu e mare, e în jurul nostru, – în iarbă, flori, apă, vânt… Și dacă totul dispare, nu va exista nici omul. Omul e iarbă, floare, apă, vânt… Deci, cine e stăpânul?
Oamenii care vă iubesc, vă sunt alături chiar și la depărtare! Totul va fi bine, va trece! Nu uitați că cineva are nevoie de dumneavoastră!
Cu regret, dar trecutul n-are uşi. Nu are poartă la care te decizi să te întorci atunci când doreşti. Şi-atât de mult vreau să mă scufund în bucuriile copilăriei, fără să conştiinţizez că există varia frământări şi probleme în această glorioasă lume. Să ating lucrurile uitate, jucăriile puţine pe care le-am avut, cărţile, albumul foto de tipar cu schimburi amiciale, sau cel cu artiştii preferaţi, starturi vesele şi îndelungatele discuţii la telefonul fix cu rarii prieteni dragi şi fideli.
Să-i văd din nou pe oamenii care mai trăiau… Pe cei care nici nu mă cunoşteau, dar urmăriţi de mine prin vecinătate. Pe cei care au lăsat o urmă în suflet. Pe cei care s-au stins şi s-au aprins în orizontul cerului… Ieri dăruiau iubire, şi astăzi o luminiţă, semnalând să te îmbraci după anotimp…
Ce păcat că nu există o cheiţă pentru trecut şi cu timpul nu poţi să te pui la un acord, – el zboară ca o pasăre prin cer, sub soare şi lună. Între doi ochi… Suntem fericiţi prin trecutul care acum pare fericit doar aducându-ne aminte. Trişti că copiii noştri nu au avut acea posibilitate de a călca liber prin băltoacele ierbii şi să comunice pe viu în tabere organizate şi vesele… Nu precum visăm azi în tablete digitale…
Sau poate e ceea ce nu pot eu oferi copiilor mei în continuare? Fericire, dragostea de Patrie, bucuriile simple pământeşti? Oamenii nu se schimbă şi… rar se schimbă… Născut prin foc – vei trece orice obstacole. La greu şi bucurii, între pauze şi absenţe… Dar nu e timpul cel dorit acum, pentru că mai mult plângem… Fără speranţe în viitor… Pentru că cei dragi pleacă din ţară sau, pur şi simplu,.. mor ca muştele… Pentru că nu putem face nimic împotriva celor care nu ne iubesc pe noi moldovenii şi ne bagă în datorii şi amărăciunile vieţii… De aceea, trăim prin trecut dorim schimbări pentru viitor şi spurcâm prezentul…
Nu ţinem nici la sine, nici la prezent. Doar visăm un viitor luminos creând iluzii… Credem cu insistenţă că vom putea schimba ceva imediat, şi ne împărţim în grupuri, partide, dar Dumnezeu a dorit altceva dacă e să vă aduceţi aminte… Oare eu trebuie să vă amintesc acest lucru? ❤
Noi primim de la viață ceea în ce credem. Tu crezi că viața este frumoasă, și ea chiar este frumoasă. Tu crezi că este groaznică, – și ea e groaznică. Crezi că nu există ieșire din situație, și nu o vei găsi. Crezi că există o soluție, și o vei găsi. Aștepți probleme, și ele numaidecât vin. Ți-e frică de boală, – te vei îmbolnăvi. Tu crezi în succesul tău, – tu îl vei crea. Tu aștepți fericirea, și ea deja vine în calea ta!
Credința noastră creează realitatea noastră. – Crede în tine, ocupă-te cu ceva util și gândurile negative treptat te vor părăsi! Pur și simplu, nu vei mai avea timp suficient pentru prostii. În acest fel mă descopăr în continuare, mă apuc de orice proiect, orice gând bun pentru a realiza ceva util, ca blogul, clubul, și pictura de exemplu cu începutul ei din luna august anul ‘17… Continui cu Clubul Impresii din viață și cărți și cu blogul meu, mă și apuc de scris versuri doar ca să nu am timp pentru a ruguma sau a gândi la unele deficiențe morale ale societății noastre. Cu prostia nu te pui, și eu nu mă încadrez în această treaptă, nu doresc și nici nu am timp. Acele persoane care discută și provoacă lumea la certuri și violență în rețele de socializare, pur și simplu, nu au timp pentru a se deștepta… citind realmente posturi cu credință despre moralitate și fapte bune, ei nu au experiență de durere sau pierderi… Dar au iscusință mare de a da sfaturi celorlalți pentru că le place să fie în centrul atenției, fie se aplaudă pentru orice like, probabil asta le aduce banul mare în coșul lor buzunăresc dezordonat. Nu zic că sunt oameni răi, așa ceva nu există: ei sunt îndemnați de societate, mai mult de mentalitate, să procedeze așa cum consideră ei că e corect. Dar impactul e contradictoriu. Și tinerii le i-au exemplu, și se omoară unul pe altul… La fel vreau să spun și despre programele TV cu sute de seriale și filme, unde persistă violența, unde se demonstrează cum poți lua droguri în varia proporții, și practic fiecare epizod demonstrează cum un bărbat ”inteligent” poate lovi o femeie sau copil, fie înjură direct… Codul audivizual demult nu-și are locul în Republica Moldova, așa ”profesioniști” nu-și fac munca deloc. Se discută limba vorbită pe ecrane, dar nu și sensul! Credeți că demnitarilor le pasă? Iată, am scris opinia mea și a mai multor persoane, și nu e prima dată. Reactiile care urmează, vor fi ele? Desigur că nu.
Rămâne credința și speranța că apelez la educația mintală: cel care dorește să se schimbe, se va schimba. Destinul nu se schimbă, dacă nu vrei să-ți schimbi viața. Și-atunci când votul tău nu este luat în considerație pentru că legea spune că ești un prost și că ai chemat oamenii la treabă nu în ziua când te pune ea, Legea, înseamnă că noi toți suntem într-adevăr proști, boi mânați de ciobani la fel de proști… Proști pentru că această Lege noi am creeat-o… pentru a ne porni unul împotriva altuia… Constituția nu poate fi împotriva celor care au votat-o! Nu luptați, ci ajutați-vă unul pe altul. Asta ar fi soluția!
Viața nu se schimbă dacă nu se schimbă oamenii și faptele lor… Problema ar fi că persoanele care și-au dat drept prieteni sau suporterii tăi nu sunt de fapt toți cei în care poți avea încredere ca urmare, dar tu, om bun, oricum continui să discuți, să apelezi la ei, pentru că este normal să rămâi Om. Om de omenie. Să comunici cu ei, să spui lucrurile reale, pentru că le dai șansa și lor și ție personal, că e corect să rămâi om atunci când ești îndemnat de invidie, de stare de superficialitate sau alte gogomanii care pot întra în creirașul cuiva, pentru că e firesc a greși și să ierți… Este bine să ne desprindem, chiar și pentru câteva clipe, de orice acțiune pe care o întreprindem și să privim în interiorul nostru, să ne privim cicatricile și laurii și să fim recunoscători universului pentru fiecare respirație ce ne umple inima.
Nu înseamnă că sunt eu una specială, sau pentru evidențierea individului din mine. Profunzimea trăirilor, indiferent de nuanța lor, este detaliul ce ne menține încă umani… Și eu o fac din disperare, și am motivele mele. Pentru că sunt Mamă, Bunică, Femeie… Și pentru că au de suferit copiii mei trăind în această societate fără de leac în continuare. Am multe de realizat pentru… a mă deștepta și eu. Cu mare speranță să fie ceva molipsitor și pentru voi. Cu gânduri bune și sugestii utile. Doamne ajută!
Neobservată trece Viaţa noastră… În coleidoscopul zilelor Cu pierderi şi noroc, Flori, vin şi cărţi,
Pe chipuri transparente
La biblioteci,
Saloane şi calculatoare,
Şi orice clipă
În modul ei
Surprinsă,
Achitată…
Şi…
Vise colorate În noapte De copilărie Fără griji. Şi înţelegi,- Nu-i vina nimănui Că înapoi nu te mai poţi Întoarce… Nu poţi trăi Aceeaşi clipă Dublu ori, Dar poţi ruga La fel de mult Să fie fericiţi copii tăi…
S.Vizitiu, ulei, panza bumbac, Mai 2018, 18X24 cm
Să trăiesc incolor Din nou Realizând convenţia – Nu mai vreau… Împletesc Într-un fir al sorţii Iubirea, speranţa, Credinţa şi spiritualitatea… Încerc să aflu ce am realizat, Ce – Nu… Am obosit de Ghicitori străine, – Nu eu voi judeca Ce în viaţă Ni s-a întamplat, Cât bine am realizat, Merg înainte, Ca de obicei La Biblioteca Hasdeu. Şi fiecare zi…
Plângi atunci cândte desparți de un om. Dar cine știe, poate rămânând cu el, ai fi vărsat mult mai multe lacrimi…
Crezi în această clipă că e doar o altă zi a Vieții tale. Dar nu e o altă zi: este anume acea unică zi care ți se oferă astăzi. Îți este dată. Este un dar. Unicul cadou pe care îl ai chiar în acest moment. Și unicul răspuns corect ar fi – să simți recunoștință. Cele mai bune momente din viață sunt greșeli. Și o singură formulă ne conduce viața – adaptarea. Și dacă nu e, rămâi cu durerea ta, în tihnă, și… zâmbind în fața oamenilor. E mare durerea atunci când copilul tău e bolnav și nu ai ajutor de la nimeni.
Fiecare părinte visează să-și ridice copiii cu succes și depune mult efort pentru a-i ajuta să-și dezvolte abilitățile. Doar că succesul vine adesea contrar circumstanțelor. Spun oamenii că toate problemele adulților parvin… din copilărie. Eu cred că cu toate acestea, nu se știe dacă succesul ar fi fost obținut, dacă unele celebrități nu ar fi întâmpinat dificultăți și greutăți în anii de copilărie sau tinerețe. Succesul și celebritatea au apărut la Beethoven atunci când el avea circa 25 de ani. Câțiva ani mai târziu, la el a survenit o hipoacuzie progresivă, dar, ca urmare muzicianul a reușit să creeze cele mai renumite opere. Beethoven spunea că ”pentru o persoană cu talente și dragoste de muncă nu există bariere”. Viața el și-a trait-o în singurătate.
Și celebrul actor, comicul Charlie Chaplin a avut un trai destul de greu încă din copilărie: un exemplu, când sărmana lui mamă împrumuta papucii săi pentru fiecare dintre cei trei frați la rând atunci când venea rândul să meargă după ajutor social… Chaplin spunea:” Viața este o tragedie când o privești într-un plan mărit, și – e comedie atunci când o privești de la distanță.”
Atunci când cineva în vârstă vrea să-ți spună ceva, – măcar ascultă! Viața m-a învățat să fiu responsabilă pentru acțiunile mele, să mă pot apăra singură, și pe parcursul anilor, aceste necesități s-au transformat în nevoia de a crea o cetate proprie, de a fi independentă, de neatins. Dar, toate acestea au apărut prea târziu, abia la maturitate. De aceea, aș dori să-i conving pe cei mai tineri să-și asculte părinții, pe cei mai în vârstă, care le doresc tot binele… Mergeți cu Credință înainte! Dar, nu-L atingeti pe Dumnezeu în internet: mergeți la biserică, în lume reală, acolo – e credința! Nu accesați ”Like” sau ”Îmi place”, cei – care-și iubesc mama sau tata: telefonati-vă și vizitați-vă parinții!
Și cei bătrâni au nevoie de atenție, afecțiune și respect. Tinerii uită că și ei vor deveni bătrâni. Corect se spune că la bătrânețe fiecare își merită fața pe care o are… Etatea este complet diferită la fiecare persoană în parte și accentuează și mai mult trăsăturile de caracter pe care le-a manifestat în timpul vieții. Unii au chip angelic și sunt de o bunătate și înțelepciune de nu te mai saturi să fii în preajma lor. Alții sunt de o răutate și un egoism feroce, veșnic nemulțumiți și urâți ca niște monștrii cu chip uman așa cum le este caracterul și comportamentul. Cel mai teribil este omul ipocrit care folosind oamenii în scopurille sale, își leapădă ”blana” după ce în modul său i-a ”exploatat”: așa persoane întâlnești zi de zi, ei pot fi printre ”prietenii” tăi. Ești om bun dacă îi recunoști și totuși nu vrei să crezi.., și aceste persoane în continuare au acces la ușa ta… Ignoranța e strașnică atunci când realizezi că nu o meriți… Mai ales, atunci când cunoști adevărul și chiar dorești să schimbi mentalul și condițiile insuportabile, de exemplu, la serviciu, acest stat micuț în lumea ta mare…
Se spune că înțelepciunea vine cu anii, la unii, că la alții pleacă și ultima fărâmă de rațiune. Acest proces observ, în mod special, la cei care și-au făcut carieră sau au reușit într-o funcție de conducere. Sunt cei pentru care succesul și banii contează în primul rând. Ei nu știu, nu înțeleg durerea pentru care lupți să găsești un tratament. Ei sunt convinși că creează trusturi cu un număr special de oameni nu pentru sine ci pentru cultură sau binefaceri. Sub pretextul acțiunilor de caritate, artei, culturii, unii dezvoltă practici ilegale… Ei spun că vor să schimbe și să ajute Statul, dar nu înțeleg pe deplin sensul acestui cuvânt.
Atunci când declanșezi un război, – lupta este doar a autorităților, nu și pentru că acest lucru îl doresc moldovenii sau diaspora… Suntem o țară cu mii de biserici și cu cei mai săraci oameni, despre care Pace poate fi vorba, atunci când nici guvernarea nu o mențne? Majoritatea sunt bolnavi sau îmbolnăviți de sistemul medical sau cel educational, iar atunci când te lupți pentru drepturile tale, – ți se răspunde despre exodul acestui sistem. Că trebuie cumva să oprim migrația. Chiar se merită să plângi în urma celor care fug de neamul care i-a născut? Care nu știu ce este Paștele Domului sau ce este Patria? Dacă credeți că statul vă înșeală în mod constant, nu vă îndoiți – asta nu doar vi se păre! Și totuși, majoritatea oamenilor oricum dorește o guvernare transparentă în viața lor. „Statul” la noi este un grup de oameni care și-au proclamat propriile interese ca fiind publice.
Liniștea – e mai puternică decât emoția, tăcerea – mai tare decât strigătul, indiferența – mai teribilă decât războiul.
Pare că nu demult am petrecut vara, fluturând în urma ei cu rochițele ușor colorate cu flori; am numărat conservele preparate pentru iarnă; tot am oftat alegând jachetele și paltoanele din dulapuri și… din nou (a câtă oară) am pășit în toamnă foșnind prin frunzele argintii care încă au păstrat caldura verii. Cerul plutește în albia impecabilă ale norilor străpunse de un soare orbitor… Brusc îmi amintesc de părinții mei dragi și a câta oară mă supun lacrimilor… Nu uit că viața-i trecătoare și că curând ne vom despărți… Nu e depresie, e un fapt conștiințizat poate de la gri-ul timpului posac și ceață înghețată…
Tăticul mă trage cu săniuța; tăticul mă apără de cocoșul ce m-a speriat la cinci ani; tăticul ne duce pe mine și surioara pe umerii lui, tăticul are grijă să nu flămânzesc fiind studentă, și mămica lacrimile îmi șterge; mămica nopțile nu doarme atunci când eu bolesc ades; mămica duce greul casei cu lemne, la arăgaz, cărbuni la sobă, și zi de zi apă de la fântână cărând… Părinții salvându-ne pe noi, copiii lor, din foc atunci când soba s-a aprins… Ei toată viața ne-au purtat în puf, chiar și atunci când nu o meritam. Și acum o reușesc prin gând și rugăciuni la Domnul…
Aș vrea să cred că vom fi nemuritori cândva… Și atunci când se întunecă, din nou sunt răpusă de sentimentele zilnice de griji și responsabilitate pentru viitorul copiilor mei: cum se vor descurca ei în această societate fără de leac? Vine soluția:”Tu – poate nu, însă oamenii fără tine – precis se vor descurca!” Nu există oameni de neînlocuit? Să nu fim egoiști… Pentru fiul meu mai mult îmi fac griji… N-am reușit să-i ”călesc” caracterul, este un gen clasic, prea cuminte și sensibil pentru aceste vremuri moderne…
Privesc prin geam panorama orașului: în noapte – mașinuțele bâzzâie incontinuu ca niște brândușe, și luminițele dansează ca-n scântei, – ador să privesc și să mă rog la stele – la un Tatăl Nostru pentru toți…
Ploile au trecut, au venit ninsorile solide și orașul pare un munte de rai sclipitor, nu și spiritele noastre neîmpăcate… Stirile pe rețele de socializare tot mai mult alunecă în noroi și persoanele virtuale își dezgolesc fără rușine păcatele sufletelor sale… Soarele ba apune și răsare, lumea nu se oprește din rângete întotdeauna găsind un motiv de ceartă… De ce preferă această provocare, pare să fie clar, dar refuz să cred. Surprinzător, dar dacă un credincios îi va spune altui credincios că l-a văzut ieri pe Dumnezeu, acela nu-l va crede …
Eu încă mai cred în Dumnezeu…
Se face tot mai frig, chiar e gerul mare. Oare și aici depindem de starea de spirit? Ba, asta Iarna a sosit și dispoziția prinde nuanțe pale și mohorâte, și soarele s-a ascuns undeva după cerul cenușiu, și dorul după nepoțel devine tot mai aprig și izbucnesc din nou în plâns de milă de sine și … de tinerii moldoveni plecați pentru totdeauna…
Pare că e timpul să fi căzut în deznădejde, – migrația ne sperie serios și nu mai există șansă atâta timp cât permitem oficialilor să fim cotropiți de această stare haotică ca un cancer fără leac. Ce este grav: am obosit să ne luptăm cu această boală cu care ne conformăm… Speranța s-a ascuns pe-o vreme după optimism. Nu vrem nimic, ne ridicăm mecanic dimineața din pat, ca și cum doar supraviețuind zi cu zi… pân-la primăvară… Suntem deja în Iarnă și am uitat de ce sunt atât de posacă… Chiar am devenit mai surdă și mută.
Pe de altă parte, atunci când imbraci puloverul tău preferat, pufos și moale, apoi te impui cu picioarele într-un fotoliu, acoperindu-te cu un pled și deschizi o carte, precum o făceam în copilărie. Sau întrebi de cei dragi: care ceai preferă: de măr sau mentă? Și numaidecât, un terci cu ovas și lapte în dimineață pentru fiul meu. Și eu o cafeluță dublă care am îndrăgit-o doar după 30 de ani… Și numaidecât apoi să vii cu o poveste nouă de viață în blog, una reală fie inventată: totul face parte din viața mea și a ta.
Tristețea anotimpului de după geam – e doar un motiv pentru a picta curcubeul în suflet. Să pictezi oameni noi, peisaje timpurii ca un semn de imaginație trezită brusc, așa cum o făceam în copilărie. Fie, nu sunt ele capodopere, și poate nu le va vedea nimeni. Dar să vorbești cu o lume prin culori, printr-o simplă pânză de bumbac e la fel de firesc caracterului uman mereu în căutare de sine… În special, a unei lumi hipoacuzice.
Și încă să faci shopping, sau să împletești o eșarfă lungă în iarna sulfetului lung, să privești seriale calde de dragoste, dansând tangoul vieții tale, să duci discuții cu persoane dragi care promit că se vor întoarce și vor fi alături mereu… Viața pare să cuprindă un șir nou de planuri și proiecte inspirate…
Eu nu mă tem de singurătate, dar mi-e frică că nu voi putea simți tristețea în bucuria pe care ne-o oferă liniștea ei…
Astăzi nu avem timp. Mâine nu vom avea puteri. Iar poimâne nu vom fi noi… Nu mai amânaţi nimic, trăiţi acum!
Orice viață de om are prețul ei… Viața nu e doar o primăvară. Vine Vara, apoi Toamna, Iarna. Pentru ce a creat Dumnezeu anotimpurile? Pentru ca noi să aflăm gustul Primăverii: Orice viață are aroma speranțelor ei!
Nu toamna, și nici iarna nu ne dezvoltă starea de spirit, doar Noi – ne-o creăm, o lipim, o sculptăm, o pictăm: fiecare cu a lui viață proprie, sau personală, pufoasă, transparentă, opacă, veselă, amuzantă, lirică… Toamnă sau iarnă… Și… deja e Primăvara! Cu noi speranțe și promisiuni! Nu disperați, căci Domnul e cu noi!
În luna Iubirii o altă Primăriţa din Moldova – Tatiana Badan, face declaraţie de dragoste la Clubul ”Impresii din viata si carti’ , de această dată pentru Selemet de care e îndrăgostită mereu, şi pentru toţi moldovenii care nu uită de plaiul lor natal. Pentru că se merită din plin. Este întotdeauna acolo unde e nevoie de ea. Acordă ajutor şi prin fapte proprii demonstrează oamenilor sute de perspective şi proiecte pentru reabilitarea economiei naţionale. Credinţioasă, adoră tradiţiile şi le respectă cu fermitate, promovând talentele, în mod special, ale consătenilor. O frumuseţe înţeleaptă desăvârşit caldă, senină, cu un chip şi un zâmbet ştrengăresc, ca de copiliţă aflată în primii zori ai întrebărilor şi frământărilor adolescentine, cu ochi vioi, o minte ageră – dăruite pentru a realiza şi a duce crezul său optimist moldovenilor… De la un timp conştiinţizarea realităţii acoperă adolescentina spirituală, ea devenind mai serioasă, şi mai mult – o luptătoare! O luptătoare pentru dreptul fiecărui moldovean la un trai decent în propria lui ţară…
În spiritul de sărbătoare a şedinţei de astăzi la Clubul ”Impresii din viata si carti’‘ în incinta BM B.P.Hasdeu s-au întâlnit prietenii, oamenii curioşi şi oficialităţi ale satului Selemet (Cimislia). Evenimentul a debutat cu prezentare succintă a realizărilor şi meritelor sătenilor Selemet de către protagonista – primăriţa Tatiana Badan, apoi de moderatoarea Maia Banarescu, Ombudsmanul Copilului, la fel fostă protagonistă a Clubului ”Impresii din viata si carti” . Etapele de dezvoltare ale personalităţii Tatiana Badan, importanţa acestui obiectiv au fost demonstrate de localnicii satului, admiratorii şi ceilalţi participanţi delegaţi din partea primăriilor republicii, şefi de instituţii, evenimentul încheindu-se cu recitaluri de poezii şi repertoriul de cântece închinate acestei personalităţi de excepţie, urmate de aplauze răsunătoare. Priviţi cu atenţie în ochii acestei frumoase Doamne şi veţi descoperi că este cu adevărat unică. ”O mâină de femeie, plină de idei şi energie. O Doamnă care a spart tiparele şi s-a încăpâţinat să rămână la sat, să conducă şi să făptuiască nu să vorbească mult, să creeze noi proiecte pentru binele oamenilor. Are mult curaj această femeie sprijinită de săteni şi de guvernare. Oamenilor le place să o admire şi să o asculte. Molipseşte cu energie pozitivă şi personalitate fermecătoare… Evenimentul a avut loc, – o şedinţă cu o experienţă pe care v-o recomand prin filme şi albumul cu imagini (accesaţi titlul): Tatiana BADAN primarita Selemet protagonista Clubului IVC
Din anul 2015, localitatea Selemet din Republica Moldova a început să deruleze Proiectul iProsop, un festival de promovare în lume a prosopului tradițional românesc, dedicat tradiției locale a prosopului țesut manual și posibilităților tehnologico-antreprenoriale de promovare a culturii. În fiecare an festivalul care se desfășoară în localitate sprijină și promovează tradițiile vechi de mii de ani, reunind meșteri populari din toată regiunea pentru a promova tradițiile și obiceiurile etnice de la sudul Republicii Moldova legate de portul național, gastronomie, folclor și stilul de viață rural, dar în special Prosopul, acest simbol al patrimoniului cultural național. iProsop este un eveniment unic în Moldova! În acest an festivalul va avea loc pe 27 mai şi sunt invitaţi toţi doritorii de a paprticipa! Prosopul popular a devenit astfel cartea de vizită a satul Selemet din raionul Cimișlia. Prima ediție, desfășurată la 31 mai 2015 le-a oferit celor 5000 de vizitatori, ateliere de țesut prosoape, concerte susținute de ansamblurile folclorice, activități educative pentru copii, expoziții, teatru gastronomic, concursuri și activități sportive. În acest an Festivalul are loc în 27 mai la Selemet…
Merită aplaudaţi toţi participanţii care au vorbit şi cântat la evenimentul Clubului IVC. Ţinem să menţionăm numele celor prezenţi: Tărăcilă Maria (dirigintă), Oborocianu Tatiana, Teleucă Elena, Pelivan Svetlana, Tărăcilă Tamara, Barbu Oxana, Axenti Alexandru, Prodius Pavel, Cotruţă Ana, Lazu Nina, Puşcaş Maria, Vorobiova Elena, Răileanu Vasile, Zaiaţ Ion, Aramă Silvia, Ţurcanu Oxana, Tărăcilă Vasile, Vulpe Alexei, Eşanu Tatiana, Sîrbu Svetlana, Moraru Elena etc şi Ansamblul Folcloric ”Coloniţa”, etc.
Referinţe despre protagonista Tatiana Badan:
Vasile CostiucAm cunoscut astăzi o doamnă deosebită. Șeful CALM-ului, primar, mamă și toate acestea împreună adunate într-o femeie frumoasă, intelegentă și plină de energie. Am aflat că doamna primar a realizat o mulțime de proiect importante pentru comunitatea din Selemet. A reușit cu ajutorul sătenilor, băștinașilor, donatorilor și partenerilor externi să facă o bijuterie de sat. Lucruri care bucură sufletul și demonstrează că se poate, dacă se dorește. Am descoperit astăzi Selemetul cu oameni frumoși la chip și la suflet care știu să muncească și să se odihnească. Am luat de la ei o doză mare de optimism și patriotism.
Mulțumesc mult stimată doamnă Tatiana Badan.
Loretta Handrabura:Sunteti o istorie complexa, cu reusite autentice pentru spatiul nostru, draga dna primara Badan si stimați/te semeleteni/ce (am zis corect??💐)! Nu am cum sa ajung, sper sa citesc sau sa vizionez ulterior intalnirea de la Clubul de impresii.
Dumitru Cretu:”Mulțumesc mult, Stimata Doamna Primar! Ma bucur mult ca v-am cunoscut, ma bucur ca in MOLDOVA sunt așa personalitați ca dumneavoastra, cu multa inițiativa mereu in cautare de oportunitați pentru comuna care o conduceți, pentru gasirea soluțiilor pentru toate PRIMARIILE DIN ȚARA. La sigur pot spune MOLDOVA are viitor cu așa personalitați!”
”Un om simplu… Dar si deosebit: omenie, caracter, demnitate… Un primar responsabil… Dar si primarul primarilor… Presedintele CALM-ului, Tatiana Badan, lupta pentru binele tuturor colectivitatilor locale! Admiratie si recunostinta, doamna Primar, dar si doamna Presedinta!” – a spus Iurie Tap
”Cele mai sincere urări de bine, respect și admirație pentru „PRIMARUL GENERAL” al raionului și a întregii țăriI (Cu multă plăcere ași spune: Președintele raionului sau Președintele Țării!). Mult respect pentru visul și unele realizări de a-i vedea pe oameni fericiți la ei acasă, pentru că pledati pentru autonomie reală a APL și activități inediteI
Sănătate și integritate, verticalitate și mult noroc în toate!” – Anastasia Balmuş
”Singurul reprezentant, ales local care a vorbit la „dialogul direct” cu critici evidente ale autorităților centrale a fost președintele CALM, primarul satului Selimet, raionul Cimișlia, Tatiana Badan. Bravo Doamna si respect!”(Baranovschi Iurie)
‘Mult stimata dna Tatiana Badan, din numele Diasporei din Irlanda, tin sa va felicit pe Dumnevoastra cit si pe functionarii publici locali… Va multumim pentru tot ceea ce faceti pentru Bastina noastra Selemet si pentru cetatenii republicii noastre. Va dorim multe succese in continuare si realizari frumoase. Sintem mindri si recunoscatori pentru tot ce faceti!!! Cu mult respect Diaspora din Irlanda..” – Vika Dulap
Expresii de Tatiana Badan:
-”A trecut doar un singur an, dar situația s-a schimbat radical, cu regret, nu în partea cea mai bună. Îmi pare rău, domnule prim-ministru. Am tot solicitat acest dialog și aceste întrevederi cu dumneavoastră. Știți se spune în popor că până ajungi la Dumnezeu, te mănâncă sfinții”, a menționat Tatiana Badan, președinte CALM, primarul satului Selemet, raionul Cimișlia.
– ”Obiectele patrimoniului cultural național se pierd odată cu trecerea timpului, însă este important ca localitățile rurale nu doar să redescopere vechile meșteșuguri, dar și să le prezinte într-o formă nouă publicului larg. Practica de țesere a prosopului național aproape dispare în satele Moldovei, însă prin organizarea evenimentului iProsop, am readus în atenția publicului unul din elementele cheie ale patrimoniului nostru național- prosopul”
-”Accentuarea drastică a controlului politic și administrativ asupra autorităților publice locale. State de personal și salarizarea mizerabilă. În administrarea publică locală din Republica Moldova s-a instituit o stare de intimidare și frică generală. Domnule prim-ministru, am ajuns să fim remunerați mai jos decât subalternii unor direcții de instituții pe care le conducem”
-”Din păcate c-am așa sunt realitățile….Și dacă încearcă cineva să transmită această voce disperată a oamenilor, ce credeți ca se întâmplă…..Nu există dialogul simplu și corect cu poporul… In fiecare localitate sărmanii oameni ascultă tv, sau radio și mai speră la o zi mai buna….”
-”Din păcate această tristețe bântuie în toate localitățile noastre…..Problema este în noi, popor cuminte, răbdător, lipsiți de UNITATE Națională!”
…Atâtea accidente tragice se întâmplă uneori în viaţa oamenilor, şi nu întotdeauna utilizatorii sau telespectatorii realizează că în spatele unui zâmbet sau al unei glume expuse pe micul ecran, fie pe o pagină de socializare, omul ascunde sentimente şi retrăiri profunde. Suntem moderni, şi mult norocoşi pentru că putem salva amintirile din viaţa noastră nu doar în creier, ci mai mult cu o cameră de luat vederi. Să ne împărtăşim nu doar cu ceea ce am văzut şi auzit, dar şi destul de clar – prin imagini…
În general, cred că n-ar trebui să fim înrăiţi pe viaţă, să băzâim la momente nereuşite, ci să-I mulţumim Domnului pentru tot cu ce ne-a binecuvântat, şi, în primul rând, pentru darul minunat – de a trăi, pentru familiile noastre, copiii şi nepoţii, pentru muncă şi meseria pe care le avem, pentru prietenii pe care ni i-a trimis, pentru că locuim într-un oraş minunat şi multe altele, toate le putem enumera fără sfârşit. Doar astfel putem fi fericiţi, mulţumită lui Dumnezeu pentru ce avem cu noi… Viaţa – este, în primul rând, o artă, o creativitate, dar nu înseamnă că fiecare om pentru a trăi trebuie să se nască pictor, o balerină sau om de ştiinţă. Creativitatea la fel poate fi creată. S-ar putea, pur şi simplu, de creeat o atmosferă armonioasă în jurul nostru… Dar în primul rând, să fim oameni Adevăraţi! Oamenii adevăraţi sunt înţelepţi chiar şi atunci când greşesc pentru că ştiu să repare erorile sale…
Oamenii adevăraţi îşi iubesc vârsta. Întotdeauna. Ei trăiesc în present şi realitate, în a Lor Vârstă, acceptând-o şi profitând de toate avantajele sale. Ei nu îşi pun poveşti că la această vârstă e ‘’déjà prea târziu’’ sau ‘’devreme’’. Oamenii adevăraţi fac Evoluţie şi pot Totul la Orice vârstă!
Oamenii adevăraţi trăesc după propriile lor repere, – le inventează şi le întrupează realizând. Şi dacă nu se aseamână cu celelalte standarde, nu se simt deranjaţi de acest lucru. Ei permit şi altor persoane să fie evoluaţi precum acelea o doresc. Ei ştiu că misiunea de a ‘’mulţumi toată lumea’’ este una prostească şi imposibilă. Oamenii adevăraţi lucrează asupra sinelui său, dar niciodată nu o fac pentru a plăcea sau pentru a merita aprecierea cuiva. Omul adevărat o face din dragoste de sine!
La sfârşitul fiecărui an, întreagă Moldova îşi iese din minţi! Şi probabil că toată lumea, pur şi simplu, îşi iese din minţi! Ce nu ar inventa antreprenorii inventivi! În piaţă găsiţi orice mărunţiş, în special animăluţe, al căror an vine pe horoscopul estic. Credinţa oamenilor în superstiţii rămâne iradicabilă, cu toate că suntem deja în veacul XXI.
În general, (aici eu vin cu povestea mea) nici acel an nu a fost o excepţie, şi toată capitală s-a afişat cu postere cu diferite capre, iepuri sau câini veseli… În această turbulenţă, nu am rămas nici eu la o parte, mai curând m-am regăsit involuntar în centrul activităţilor. Angajată într-o acţiune de caritate la care au venit sute de invitaţi. Cu o mască de iepure împrumutată, iar pe fustă rochiei am lipit câteva bucăţele de blăniţe care eventual au devenit principala intrigă a povestei. Un adevărat bal de revelion, care nu promitea să fie deosebită de alte activităţi de caritate, totul decurgea ca de obicei. Oaspeţii soseau, cânta muzica, şi atunci când s-a stins lumina, s-au auzit fanfare solemne şi Moşul Crăciun şi Alba ca Zăpada au întrat în sală de festivităţi. Toată surpriza în fine, atunci când în mod neaşteptat apăruse Iepuroaica, eu, adică… Efectul a fost cu adevărat uimitor, şi reacţia diferită: cineva incepea să râdă, cineva să filmeze, iar unele persoane încercau să atingă personal Iepuraşul pentru Noroc. Şi de această dată, merg eu cu aparatul meu roz să filmez petrecerea, când cineva brusc mă apucase… de fustă rochiei. Eu înciudată mă întorc şi observ o fată de 30 de ani, şi ea mă roagă cu blândeţe ca eu să-i îndeplinesc o dorinţă: ’’să se mărite cu Aurel’’. În ochii ei era atâta rugă, că chiar am rămas confuză. Moşul Crăciun şi Alba ca Zăpadă s-au cam speriat să nu fie scenariul dat ”la fund”, muzica încetini, oamenii brusc au tăcut şi ei. Toţi se întrebau ce va fi mai departe?
Dar, mai departe n-a fost nimic! Am stat şi m-am uitat îndelung la această fată… în tăcere. În orice poveste ’’cu ghinion’’ care se întâmplă cu mine, eu dau vina în primul rând pe mine 😀 Doar, că jumătatea ţării noastre – sunt Ele, la fel de frumoase femei, simple şi educate, care doresc pur şi simplu să fie fericite, să se căsătorească cu succes şi să fie necesare familiei… Ciudata fată a bolmorosit ceva despre prima ei căsnicie nereuşită, despre copilul ei fără de tată, despre serviciul ei de nevoie… La finalul discursului său confuz, fata mi-a rupt din blăniţa lipită pe fustă, a spus că aceea neapărat îi va aduce noroc… Au trecut probabil şase luni, istoria a fost uitată, şi fata a cărei nume nici măcar nu am întrebat. Într-o zi obişnuită, treceam pe lângă monumentul Ştefan cel Mare, ca de obicei de la serviciu spre staţie… În acel moment am observat un cuplu: mire şi mireasa făceau poze. Toată lumea îi privea cu admiraţie, erau frumoşi şi fericiţi. Într-o clipă, mireasa în rochie albă brusc se îndreptă în direcţia mea. Nici n-am reuşit să răsuflu de uimire, şi m-am pomenit în braţele ei. M-a cuprins cu lacrimi, mulţumindu-mă că i-am îndeplinit dorinţa! Sărmanul mire încerca s-o dezlipească de mine. Apoi, realizând absurditatea situaţiei, mireasa a început să râdă. Când pasiunile s-au diminuat, mireasa a explicat că eu sunt acea Femeie care ia adus noroc de An nou, iar bucăţica de blăniţă de iepure a devenit talismanul ei şi o ajută în viaţă. Ea cu Aurel, de fapt, acum au devenit soţ şi soţie!
Cine va spune că nu există miracole în lume?
Recunoaşteţi, că şi voi aşteptaţi sărbătorile de iarnă cu nerăbdare! Pentru că nu contează modul în care fiecare din noi se referă la ele: cineva mai din vară este în aşteptare a zarvei cu veselie: bradul, ghirleande, cadouri, artificii… Şi, cineva din contra visează doar un lucru: ca toate acestea să se încheie cât mai curând şi să se înceapă din nou liniştea vieţii cotidiene fără cozi interminabile în magazine, cadouri fără sens şi aceleaşi urări repetate din an în an. Şi totuşi, fiecare rămâne în anticiparea schimbărilor pozitive, cu speranţe şi dorinţe realizate. Nicio altă sărbătoare nu este în stare să ne unească într-atât de reuşit… Oricine ai putea fi: un romantic incurabil, fie un sceptic inveterat, nu-ţi pasă, chiar dacă în adâncul sufletului doreşti să crezi atât de mult că cu fiecare ultima filă din calendarul vieţii tale vor pleca şi toate cele rele (Doamne ajută!), iar Revelionul îţi va aduce cu siguranţă un alt an cu bucurii, prosperitate, dragoste… Pentru că Credinţa din sufletul tău te va salva, şi acest lucru este indiscutabil…
În Noul an minunile ne aşteaptă pretutindeni, trebuie doar să le poţi distinge, oricare n-ar fi spiritul tău în această zi cu soare, cu ninsori sau ploi… Să poţi ascultă şoaptele Destinului! Şi atunci, va veni fericirea – necondiţionaţă, frumoasă, eternă… Există minuni, care schimbă în cel mai serios mod viaţa, şi uneori se petrece ceva neobservat de alţii, o mică şi banală magie cotidiană, dar şi ea va aduce fericire, poate nu atât de globală, dar totuşi la fel de palpabilă în sufletul tău. În nopţile dintre ani, se petrec uneori evenimente complet inexplicabile. Cineva sceptic le plasează la coincidenţe banale, iar cineva crede cu sinceritate că este destul de norocos să asiste la adevarate miracole, şi în cele din urmă are dreptate! 😀
Există o mulţime de situaţii când unui om i se pare că viaţa pentru el a pierdut orice sens. Cel mai des, aşa gândesc oamenii căror li s-a întâmplat o tragedie asociată cu pierderea celor dragi. Mai rar, acel sentiment îl trăiesc şi cei care au divorţat sau au pierdut un loc de muncă, fie bunuri materiale. În acel moment, atunci când apar astfel de gânduri că NU ARE SENS SĂ MAI EXISTE, omul se află într-o stare de depresie sau de inadecvare. Cel mai probabil, el nu este conştient sau nu doreşte să înţeleagă dacă într-adevăr sensul vieţii o constituie acea pierdere… Până nu se întâmplă o dramă sau o tragedie (Doamne fereşte!), puţini din noi se gândesc la ce înseamnă FERICIRE şi care este sensul vieţii. În cele din urmă, până la pierdere, omul nici nu s-a gândit că sensul vieţii lui e anume în acea persoană… Ai trăit… nu într-o lume pustie. Ai fost înconjurat şi îngrijit de persoane dragi, scumpe şi aproape de tine, pentru care ai trăit şi tu şi ai muncit şi care au avut nevoie de grija ta, respectiv şi de dragostea ta. Lumea ce te înconjoară… nu s-a prăbuşit. Copiii, părinţii, cei dragi şi scumpi, în fine, chiar şi tu – sunteţi tot sensul prezentului şi viitorului vostru. Te doare, dar doare şi pe cei de alături, PRIVEŞTE în jurul tău, şi te vei convinge că există şi alte persoane care au nevoie de dragoste şi ajutorul tău!
Circa cinci-şase ani în urmă, după un accident teribil, o femeie şi-a pierdut fiica şi soţul. Vestea tragediei a doborât-o: psihoză şi isterie, doar singura dorinţă de a muri… Alături de ea au fost specialiştii, colegii şi oamenii dragi, în special, nepoţica micuţă, care au ajutat-o pur şi simplu să supravieţuiască. În viaţă, soarta rar se confruntă doar cu o întâmplare. După câţiva ani de la acel accident teribil, a decedat şi mama ei. Viaţa continuă într-o uluire ca prin ceaţă, prin lacrimi şi durere. Conştiinţă lovită ca prin fulger, şi în cele din urmă femeia a realizat că oamenii de alături suferă şi ei, că sensul vieţii continuă în nepoţica şi rudele sale dragi… Probabil, în acel moment, această femeie inteligentă şi-a dat seama cât de scurtă este viaţa, că există persoane care au nevoie de dragostea şi grija ei şi că trebuie să le reuşească pe toate… Viaţa treptat se umple cu Sensul ei… Doamne ajută în continuare!
O mamă disperată că va educa de una singură copilul, după ce soţul lipsit de câţiva ani, peste hotare şi-a găsit altă femeie şi, în continuare nu mai are nevoie de ea… Mai grav e că ea crede în inutilitatea sa ca femeie şi că nimeni nu va mai avea nevoie de ea! Timpul tratează, dar cicatricile rămân, şi clipele pierdute în lacrimi vor spune cu părere de rău rostul acestei pierderi… Are sens să plângi după cineva care nu te-a preţuit niciodată nici pe tine, şi nici pe copilul tău?
Viaţa nu are sens doar atunci când înainte e doar pierdere şi nimic din opţiuni sau soluţii… Iar tu CONTINUI SĂ TRĂIEŞTI. Înseamnă că poţi să găseşti în viaţă acele valori pentru care tu, pur şi simplu, ai nevoie să trăieşti. Fii optimist! În orice caz, doar egoist să nu fii. Pentru cineva chiar TU eşti sensul vieţii!
Ce a fost rămâne în memoria noastră. Iar memoria – este trecutul nostru. TREBUIE SĂ TRĂIEŞTI CU PREZENTUL ŞI VIITORUL. Acesta este sensul vieţii! Doamne ajută!
PS. Nu încerca să convingi un rechin că poate deveni mai bun… În goană după răutăți, nu simte foame, nici bun-simț! Nu-i vorbi de valori unui hapsân de putere! Nu-l schimbă doliul de mamă, și nici averea!
#SVizitiu
Arborii doar oferă și nimic nu cer în schimb. Oferă cu abnegație, fără nici un fel de preocupare ce vom face noi cu darurile lor. Arborii oferă fructele sale și nu le pasă – le vor mânca oamenii, insectele sau animalele, fie le vor folosi pentru decor, sau vor putrezi și vor da viață altor pomi. Arborele nu este legat de nimeni. El muncește zi și noapte pentru a hrăni fructele și, atunci când se coc și pomul nu mai are nevoie de ele, le dă fără să ceară ca ele să fie utilizate astfel și… nu altfel. Arborii cresc încontinuu și sunt mereu în căutarea luminii. Și niciodată nu caută întunericul. Nici frigul. În mod rezonabil, utilizează orice energie și spațiul disponibil lor pentru a obține cât mai multă lumină. Nu întunericul! Unii dintre copaci au asistat de sute de ani la dezvoltarea civilizației și acum înțelepciunea lor se manifestă prin liniștea și frumusețea ce o radiază… Pace!
Să fim la fel de frumoși și generoși ca arborii, oameni buni!
Fericirea este să trăiești conform conștiinței. În fiece zi să vezi cerul deasupra capului, să comunici cu oamenii, să călătorești și, pur și simplu, să vii acasă, acolo unde cineva te așteaptă cu drag.
Oamenii sunt pictorii propriului lor tablou al vieții, doar că la fiecare om pânza e pictată cu culori diferite. Fie ca pânzele Voastre să cuprindă culorile curcubeului și cât mai multă lumină! Atunci, la bătrânețe, fiecare din noi va putea spune: “Am trăit o viață fericită!” Viața ne oferă învățăminte de valoare, cel mai important este să le folosim cu înțelepiune! Să fiți fericiţi!
Prietenie. Niciodată nu pretindeți că sunteți perfect pentru a fi în centrul atenției! Rămâneți așa cum sunteți, cu propriile opinii, stil de viață, caracter, gusturi, fie toate neclare pentru alte persoane, dar să aducă bunătate fiecărui… Doar asemenea prieteni sunt pentru o viață. Poate că este singurul sentiment care transcende Prietenie: ea nu tolereaza măști și minciuni, ipocrizie și trădare. Cu un prieten adevărat, niciodată nu este nevoie să ascunzi calitățile tale de caracter, neajunsurile posibile, să joci un rol sau să afișezi ceea ce nu ești de fapt. Contează înțelegerea că prietenul – nu este omul perfect, el poate să și greșească și să facă uneori prostii… Principalul e ca prietenul nu numai să poată ierta, dar și să nu rămână cu ranchiună!
Bunătatea trebuie apreciată! Nu este dată tuturor. Pentru că e o calitate pentru care mulți doresc ceva în schimb. Atunci deja nu e bunătate, ci un truc creat pentru a profita. La fel ca și caritatea, de care acțiuni, în prezent, mulți profită și nu întotdeauna este clar dacă omul într-adevăr suferă și are nevoie de ajutor… De Ziua persoanelor cu dizabilități, oamenii uită să dăruie o vorbă de suflet. Unii organizează acţiuni de caritate prin evenimente mondene care le favorizează popularitatea, dar își amintesc oare de aceste persoane mai apoi? Oamenii adevărați nu fac politică și publicitate pe acțiuni de caritate. Cei cu credință nu fac bunătate pentru a fi lăudați. Pentru că știu că Domnul le va Lăuda orice acțiune… apoi…
În fine, Viața – este o cotă unică În brațele Destinului. Dar nu despre acest lucru e vorba. Probabil, Viața ne privează de Ceva pentru a ne apăra. Ne bate până când ne deșteptăm. Ne lovește în spate atunci când situația devine ”irecurabilă”. Dar Viața pentru noi – nu constă în ceea ce noi ”avem”… Mai mult e în ceea ”ce nu am obținut”. Lumea e plină de adevăruri reale și imaginare, și nu este deloc dogma autentității altora…
Probabil, Viața ne lipsește de cei dragi. Pentru ca noi tot timpul să ne aducem de ei aminte. Și, oricât de mult am obosi în viață, ne încălzim cu amintirea, aidoma unui pahar cu vin moldovenesc, cu dragostea celor pe care i-am iubit, dar, sorbind-o, nu am băut paharul până la fund…
Ne este dată alegerea, dar Viața e o limită a unui cerc, – îngăduiți să aleagă Ea singură! Pentru că noi nu suntem atenți unde pășim, ce ne dorim și ce facem… Tot ce-i probabil, atunci când Viața ne lipsește de prieteni, ea ne oferă șansa … să nu tradăm! Adesea timiditatea ne transformă în lași. Deci, în modestie e harul Domnului?.. Să avem curajul să spunem adevărul și să prețuim prieteni adevărați!
Probabil, Viața m-a împins într-un abis, pentru a mă învăța să Zbor?! Accept Viața ca un Dar, ca milă de la Dumnezeu! Accept tot ce împlementează ea, Viața. Poate că ”ce nu s-a întâmplat” este mai important decât ceea ”ce nu am reușit”… Să avem Credință!
TOAMNA continuă. Caldă sau rece, cu ispitiri și furtuni. Ploi posomorâte și dureri de cap. Evenimente mondene și visuri de vară. Lăsați să vă încălzească inimile dragi și nu fiți disperați. Priviți în ochii oamenilor cu chipuri luminate și luați aminte, ce culori cuprind… Și-atunci când cerul se încruntă, remarcați această melancolie mândră și bucurați-vă de frumusețea ce vă înconjoară! Astăzi nu avem timp. Mâine nu vom avea puteri. Iar poimâine nu vom fi noi. Nu amânați nimic, trăiți acum!
”De rai. De lacomi. De invidioși. De ignoranți… De toate adjectivele acestea, cu sens negativ, care ne caracterizează și nu ne lasă să vedem pădurea din cauza copacilor… Omenirea a atins necuprinsul și noi… am devenit prea lacomi și reci. Avem nevoie de Credință. Avem nevoie de Iubire. De răbdare. De Suflet. De cei din jur. Nu avem reacție. Nu avem atitudine. Nu avem verticalitate. Indiferența noastră alimentează urâciunea și deşertăciunea acestei lumi. Avem nevoie de Credință. Avem nevoie de Iubire. De răbdare. De Suflet. De Implicare. Avem nevoie sa fim mai BUNI…” (Galina Codreanu)
Când îi auzi numele, involuntar se ridică dispoziția. Referitor la Galina Codreanu, lucrul acesta se schimbă prin prisma poveștii sale de o viață de cinci decenii, care o metamorfozează într-o învingătoare. Divertismentul din televiziune tot în jurul ei se învârte, pentru că show-ul face rating mai bine ca orice. Pentru că personalitatea ei reprezintă începuturi fără margini, cu o doză de pozitivitate, am decis să vă surprind cu trăsăturile caracteristice cunoscute tuturor: o frumusețe desăvârșit de caldă, senină, cu un chip și un zâmbet ștrengăresc, de copilă aflată în primii zori ai întrebărilor și frământărilor adolescentine, cu ochi albastri-cenușii vioi… Galina Codreanu cea din Drochia ne salută întotdeauna cu zâmbetul ei și bucuria întâlnirilor impresionante, ne surprinde cu inteligență reală și frapează cu farmecul său hipnotizant. O persoană deschisă, jovială, veselă, talentată și, mai mult de atât, o luptătoare pentru drepturile omului și unirea popoarelor. Copiii ei, cât și nepoțelul recent născut, sunt cea mai mare realizare, îi adoră și se simte mamă fericită. Este omul de echipă! Foarte energică în scopurile sale. Contează mult și cum îți manageriezi energia, cum te antrenezi, anturajul pe care ți-l faci, echipa, toate detaliile astea contează și ea le cunoaște bine. Se încadrează în tot felul de întruniri mondene atunci când dispune de timp. N-a avut niciodată o problemă în a zice “nu” stării sale de spirit, care uneori obosește. Cele mai bune rezultate, indiferent de domeniu, vin atunci când reușești să fii împăcat cu tine, să înțelegi ce și de ce se întâmplă, și cum ai putea să faci totul mai bine, ca să ajungi la acea stare de gen pe care mulți o caută și tot mai mulţi negăsind-o, dar Galina, fire puternică, le suportă și le duce pe toate ușor datorită caracterului ei rezistent la ploi torențiale. Și, cel mai important, să iubești ceea ce faci și să-ți păstrezi zâmbetul pe buze. Nu, Galina nu-ți va spune nimic cu reproșuri atunci când nu vorbești la subiect sau involuntar ai scăpat vreo prostie în discuție, ea știe că sănătatea șubredă și presiunea psihologică poate ruina cariere, poate distruge plăcerea pentru a te distra sau realiza proiecte importante, valabil pentru cei mai buni dintre noi. Ea apreciază mai mult șansa de a fi pe teren la nivel înalt cu oamenii, așa cum sunt ei, și care depind mult de starea financiară în săraca-săraca Moldovă. Este uimitor faptul că se poate bucura de viață oricând, iar nevoile doar o călesc. Se simte confortabil în rolul de lider, ea esteun Lider, dar nu se pune în evidență și – păcat. Astfel de femei ca Galina ar ridica țara din ruine…Privim cu plăcere emisiunea realizată de Galina Codreanu ”LA MULTI ANI cu Sanatate!” la TV Moldova1. Precum spune chiar realizatoarea:”O emisiune de AN Nou, cu oameni frumosi, oameni de succes, personalități notorii ale medicinii naționale și din varia domenii, care la cumpăna dintre ani, la un colind și un strop de vin spumant, pun in palma realizarile de peste an, se bucură și aplaudă pentru cei, care s-au invrednicit de titlul onorific de OMUL Anului din RMoldova…”
Astăzi este ziua ei, o aniversare remarcabilă, și vreau să vorbim numai de bine, să descoperim plăcerea de a fi alături de astfel de persoane ca GalinaCodreanu. Multă sănătate și fericire îi doresc, alături de cei dragi! Dumnezeu să o binecuvânteze în toate realizările dorite. Doamne ajută și La multi Ani și Bani!
„Traiasca Copilul din noi!!! Aiba chef de shotii, de nazbitii, de neastampar …!~”
”Cine nu-si cunoaste istoria- riscă să o repete…”
”Cu adevarat, contează pasiunea cu care pasești în viață…” 🙂
”Cine ar îndrăzni să ne arăte până unde scrie Eminescu ”moldoveneste” și de unde scrie romanește? Sau, până unde pot fi acceptați ca „buni și pentru moldoveni” Nicolae Iorga, Constantin Brancusi, George Enescu, Marie Tanase, Constantin Noica, Nichita Stanescu ș.a. și cum pot fi ei ca români, respinsi, deoarece ar fi „străini bastinașilor” din R. Moldova?
Ecaterina Caldare:”Da eu te admiram ca o perfectiune. Da tu, Galina, atatea „nevoi” ai… (glumesc). Atât poezia, cât și proza, te fac să te privești atent în oglinda sufletului și a minții. Apoi să încerci să ștergi praful… Să rămână esență, ca să vezi ce ai de corectat.”
Eu știu, căci nu m-am născut om ca să am și eu dreptul de a mă bucura în fața cuvintelor false care nu știu cine le-a dat denumirea de LEGE. Sunt un nebun care s-a transformat în șomer: nu am bani, nu știu să fur, nu știu să mint… Eram ajutat cu pensie de invaliditate și mai adăugam din salariu ca să pot face o bucurie pentru bătrînii de la ”Casa de bătrîni” din oraș. Sună ciudat. Așa-i? – Realitate în ochi de Animal! Oamenii normali nu fac așa ceva…
În Orchestra „Ciobănaș” (prima orchestră de muzică populară din Moldova), am cântat începînd cu anul 1981 și pînă cînd muzicienii au început să fie remunerați. Vre-o 18 ani. Am fost principial cu Administratorii, care căutau toate modurile de a plăti salarii, doar să nu fie legitim. Iată cine sunt oamenii care dispun de demnitate, au drepturi egale în fața legii și sunt ascultați și înțeleși de către Vizitatorii Europeni, după ce vizitează ”Beciurile de la Cricova” și cred în toate minciunile acestor oameni. Pentru ce s-au chinuit și au scris „Drepturile persoanelor cu dizabilități”, pentru că atunci când am avut nevoie de ajutor și am cerut de la Primăria orașului, Cei nu au mișcat un deget. Aceasta se numește „Mulțumire pentru toate eforturile mele depuse”. Pentru ce avem nevoie de legi atunci?..
Iarna aceasta am fost nevoit să părăsesc casa pentru perioada rece, fiindcă nu aveam cu ce achita serviciile comunale. Părerea mea, ca o ființă cu dizabilități, este – că prețurile nu sunt reale. Nu înțeleg, de ce în celelalte localități din Țară apa costă 10 sau 11 lei, iar la noi în oraș – 16.50 lei. Parcă nu am auzit să curgă apă-sfînțită, sau conducta să fie din aur. Nu eram acasă și s-a deteriorat contorul de la care au avut loc scurgeri de apă.
S-a deteriorat și logica mea, dacă gândesc că un contor deteriorat nu poate indica date precise, pe baza cărora se cere să achit 13,32 pensii. Sunt sigur căci Responsabilii se conduc după legile Voastre. După ce soția a plecat cu totul din Țară și am divorțat, a urmat Procesul de Partajare a averii. Și deoarece Ea, soția este plecată, Domnul Judecător a decis să-i prescrie partea locativă a casei: Dormitoare, bucătăria, baie, WC, sauna, coridoare. Pentru mine, care lucram în Țară și locuiam în casa cu pricina, Judecătorul a decis să-mi prescrie: Atelierul, beciul, depozitul, garajul (12 ani au trecut de când nu pot merge la volan). La fel, după legile Voastre s-au condus oamenii.
Se mai aude că anul trecut, 95% din cereri adresate la CEDO au fost respinse. Eu gândesc că aceasta este o glumă proastă. Nu știu de ce Vă scriu, mai cred în oameni, căci speranță doar oamenii pot avea. Am 19 ani de când sunt invalid. Apropo. Și medicamente cumpăr, când sunt în Farmacie. Tot după legea Voastră. Da?
Vă mulțumesc. Cu respect Petru. Republica Moldova
P.S. Așa o scrisoare disperată am primit astăzi. Nu am putut să omit, nici să tac. Decideți voi, dragi modoveni, cu ce îl putem ajuta noi, dacă Legea este doar pentru cei care o crează? Vă rog, să adăugați sfaturi utile, fie un ajutor practic… Cu cât suntem mai multi, cu atat mai bine și sunt convinsă ca impreună putem face lucruri deosebite. Oricine si orice sugestie sunt bine venite . S. V.
Nu am fani. În Moldova e imposibil sa ai fani, cu siguranţă! Poate din diasporă urmaresc, mai ales din România, SUA și Italia, cu dorul lor de casă. Nostalgia le trezește interesul pentru țara lor. Moldovenii nu sunt interesaţi deloc. O demonstrează și statistica din blog…
Trecutul este ceea ce ne formează cu adevărat și ne face să devenim ceea ce suntem astăzi. Unii au mai multe probleme de înfruntat, alții mai puține – dar eu am avut noroc: am un spirit de învingătoare și o pasiune pentru viață care m-au ajutat să învăț din greșeli și să depășesc orice obstacol! Persoana de azi, cu personalitate puternică, pe care o vedeți, se datorează acestor lupte din trecut. ”Ești o luptătoare și o învingătoare!”- spune cineva despre mine. – O adevărată războinică, călită în focul luptelor! 🙂 Oricare probleme am avut de înfruntat în trecut, nu le-am lăsat niciodată să-mi strice buna dispoziție, sau să-mi ocupe timpul pe care l-am oferit celor dragi… Se pare că atuul meu e talia, și așa îi fac pe toți verzi de invidie! hi hi 🙂 După cum știu bine prietenii mei buni, sunt o persoană de încredere și deschisă, care nu ar face rău niciodată împotriva nimănui. Niciodată cei dragi nu au vreun motiv să-mi pună la îndoială motivațiile, pentru că ei știu că sunt o persoană foarte morală și… chiar bună la suflet. Dacă uneori mai ”scarpin” limba și trântesc prostii, nu țin pică pe nimeni și-mi pare rău dacă am ”bârfit” pe cineva la o stare de spirit obosită, îmi pare rău și cer mii de scuze. E întotdeauna grozav să știi că ești apreciată ca un prieten devotat și ca cineva cu o personalitate unică. Anii de sprijin reciproc și ședințele clubului pe care îl organizez au făcut ca legătura dintre noi să fie puternică, o relație de comunicare extraordinară care sper că ne va aduce și mai multă bucurie în viitor! Sunt deja patru ani de activitate a Clubului ”Impresii din viata si carti”, (în septembrie ’17, la anul, rotungim cinci ani in ’18), sper să meargă și să nu ne obosească…
Sunt sinceră și recunosc că acest spirit ”puternic și enigmatic” mă uimește și pe mine. Spiritul nu poate fi mulțumit fără cunoaștere, înțelepciune și răspunsuri la întrebările cele mai adânci ale universului. Aura puternică, creată pe parcursul vieții, atrage în mine și în cei din jurul meu o curiozitate irezistibilă de a afla mai multe despre trecut, prezent și despre planurile mele de viitor. Pare misterios și fascinant… De aceea… există oameni, există personalități simple care trezesc această curiozitate. Doar că eu de mică m-am simțit inferioară celorlalți, – chiar și un măturător de stradă îmi poate pune o piedică cu mătura lui și eu să simt vinovăția mea…
Ca ulterior să încep să înfrunt această stare și ”războiul” se începe... Cu mine, în primul rând. Mă plâng sau o fac în sinea mea, apoi să răsfoiesc paginile parcurse cu erori și să caut cu ce am greșit. Dar întotdeauna a reieșit că de vină este societatea în care trăim, mentalitatea și caracterul spurcat al unui moldovean, care nu știe că scuipă într-o persoană cu dizabilitate, dar și uită că încalcă drepturile omului de a fi fericit în țara lui, chiar și pășind pe o stradă călcând întâmplător în rahatul adunat de lucrătorul cu mătura, stârnind praf și împrăștiind acest gunoi la care ține cu desăvârșire acest biet măturător. Așa a fost educat nu de mamă și de tată, astfel el a fost educat de societatea în care întră zi de zi și este la fel blasfemiat de alte persoane, – unele… inteligente cu studii, altele la fel ca el, și – toți cu această mentalitate parazitară de a da cu piciorul în fiecare conform stării lui de spirit în această zi…
Educația bate cultura și – invers! Cel mai groaznic, că de vină nu e măturătorul, ci demnitarii care conduc acest stat, cei care guverneaza prin legi scrise, nu făptuite. Care ne lipsesc de o lume civilizată, un mod de trai normal cu condiții câtuși reale de a putea ajuta unul pe altul la nevoie… Faptele bat la ochi de circa 30 de ani și nimic nu se schimbă. Corupția, crimele financiare, toată bătălia și filmul serial cu oligarhii și puterea de stat continuă… Migrațiile nu sperie deja pe nimeni… Iar Teatrul cu extratereştrii merge înainte la următoarele alegeri și planul deja e ticluit bine-merci, astfel că din nou nimic nu se va schimba în această politică parșivă… Faptele bat la ochi și toți o fac pe ”neznai”, e tare ciudat că cei care ne conduc ne au de proști… Nu chiar toți, dar cei ce tac sunt deolaltă în rândul lor…
…Atunci când se întâmplă ceva neprevăzut, mă bazez întotdeauna pe firea mea hotărâtă care mă salvează dintotdeauna, și calmul meu imperturbabil pe care îl am doar de câțiva ani, nervii rezistenți oricum i-am dobândit în urma suferințelor cu ajutorul lui Dumnezeu, este indiscutabil, – doar prin Credință în El și cu voința mea, adevărul e acesta real! Și când cineva o ia razna de tot, sunt și eu alături, ca printr-un miracol, chiar dacă uneori nu pot ajuta cu nimic decât cu prezența mea alături. E ciudat, – în continuare mă macină întrebarea: Care e misiunea mea în această lume? De ce m-a salvat Domnul de atâtea ori ca să rămân aici pe Pământ?
Cine sunt? ”O personalitate atrăgătoare și tinerească – și un corp la fel!” – mi-a spus cineva pe facebook. Fără nici un efort din partea mea, încrederea și energia exuberantă îi fac pe ceilalți să nu poată bănui care e vârsta mea adevărată. Poate cumva de descoperit secretul tinereții veșnice? Ce altceva poate fi decât Atitudinea pozitivă și stilul proaspăt și unic? Omul trebuie să fie curat și frumos nu doar la exterior. Adesea mă întreb, cum de Dumnezeu mă ”lasă” fără riduri, apoi îmi zic, că nu este cel mai important lucru, în special în Moldova, pentru care aceste calități rămân intransparente, pentru că pășind așa frumoasă și tinerească într-o piață sau market, oricum ești mințit și dezapreciat ca om. Nu contează, atitudinea, cât mentalitatea creată în societate, de pe urma căreia au de suferit ceilalți care sunt deja pe fugă în Europa… Este nevoie de cel puțin 50-70 de ani pentru a ”restaura”, a dezvolta, fie a crea o societate educată conform regulilor unei lumi civilizate, și care sa aibă frică să mai calce strâmb în continuare; și cei care sa educe copiii lor astfel ca într-adevăr să fie fericiți în țara lor… E greu, e foarte greu, – e mai ușor să scrii aceste lucruri, dar tare sper să mai gândească lumea ce face în continuare… Sănătate să fie!!!
A supraviețuit morții sale clinice. I-a privit morții direct în ochi, și cu toate că niciodată n-a crezut în ea, acum este ferm convins că există viață și după moarte. Greu de crezut, desigur, dar povestea lui despre viața în lumea de apoi, cu atât mai mult devine convingătoare pentru că naratorul este neurochirurg cercetător vestit și… care nu merge la biserică… Mii de supraviețuitori, mii de oameni sunt care s-au confruntat cu moartea clinică și povesteau despre ”lumina din capătul tunelului”, dar cei de știință insistă că este vorba de halucinații. Sincer vorbind, să găsești un om de știință care crede în viață de după moarte, nu e atât de simplu. Dar unul dintre cei mai recunoscuți și experimentați în domeniul neirochirurgiei din SUA, Dr. Aleksander Eben a devenit și unul dintre cei care crede că experiența lui a fost ceva mai mult decât o halucinație.
Recent, creierul lui a fost atacat de o boală rară. O parte a creierului care controlează emoțiile și gândirea, adică ceea ce ne face umani, – a stopat la el, blocaj complet. Șapte zile a fost în comă. Atunci când medicii au decis déjà să oprească tratamentul, și rudele lui au dat acordul pentru eutanasie, Aleksander Eben brusc a deschis ochii. A revenit la viață… Recuperarea lui a fost un fenomen medical. Dar miracolul real al povestii lui se regasește în cu totul alt context. În acel moment, cât timp corpul lui se afla în stare de comă, omul a plecat dincolo de această lume și parcă se întâlnise cu o ființă angelică, care i-a dezvăluit domeniul de aplicare al existenței super-fizice. El susține că s-a întâlnit și a atins sursa ”Universului însuși”…
Nu este fantezie. Înainte, el nu credea în Dumnezeu, nici în lumea de apoi, nici în existența sufletului. Astăzi, celebrul medic pentru evoluția lui profesională consideră că adevărată sănătate poate fi dobândită doar atunci când înțelegi că Dumnezeu și sufletul sunt o realitate, iar moartea – nu este capătul călătoriei noastre, ci doar un punct de trecere al existenței noastre în altul. Nu ar fi oferit nimeni atenție acestei povești, doar că s-a întâmplat într-adevăr cu o persoană atee, absolut indiferentă credinței. Istoria a devenit revoluționară, deoarece nici un cercetător științific, fie și o persoană cu credință nu poate ignora experiența lui sau faptul revenirii lui din comă la viață… La urma urmei, mulți dintre pacienții lui, de asemenea, cândva au revenit la viață din comă. Unii dintre ei susțineau aceleași povești cu ”soarele din tunel”, dar atunci neirochirurgul cunoscut le considera, pur și simplu, halucinații… Acum Eden le poveștește studenților lui despre ceea ce a pătimit, și nimeni nu-l consideră nebun… Din cartea lui A. Eben ”Proof of Heaven: A Neurosurgeon’s Journey into the Afterlife” aflăm că experiența de moarte clinică, de obicei, schimbă încredibil de mult omul, și dacă ați avut o boală gravă, fie un accident major, aceasta vă poate influența viața mult mai mult decât vă puteți imagina. Cartea a fost vânduta într-un număr de două milioane de exemplare la nivel mondial. Succesul volumului său a dus la scrierea unei noi cărţi: „The Map of Heaven: How Science, Religion, and Ordinary People Are Proving the Afterlife” / „Harta cerului: Cum știința, religia și oamenii obișnuiți dovedesc viața de apoi”. În acest nou volum, autorul face echipa cu înțelepții din trecut, cu oameni de știință moderni și cu oameni obișnuiți care au avut experienţe spirituale profunde pentru a arăta realitatea raiului și adevăratele noastre identități ca ființe spirituale. Vă recomand să citiți cele mai izbitoare momente din călătoria autorului în lumea de apoi…
”N-am invidiat niciodată pe cei care au crezut că Iisus, pur și simplu, a fost mai mult decât un om bun – o victimă a societății. I-am compătimit profund pe cei care credeau că undeva, acolo, există un Dumnezeu, care ne iubește cu adevărat. De fapt, eu am fost cel care i-a invidiat pentru sentimentul de siguranță, de apărare, – un simț care le oferea această credință oamenilor. Însă, eu ca om de știință, pur și simplu, am știut, dar n-am crezut. Nu există o explicație științifică a faptului că în timp ce corpul meu era în comă, mintea și lumea mea interioară au fost în viață, bine-sănătoase, nu! În același timp, cât neuronii din cortexul cerebral au fost învinși de bacterii, conștiința mea a plecat în alt Univers, mult mai mare, – o dimensiune, pe care nici nu mi-am putut imagina și pe care preferam să cred una ”ireală”. Ea există, și ceea ce am văzut și am cunoscut, literalmente mi-a deschis o lume nouă: O lume în care noi suntem mult mai mult decât un creier și un trup, pur și simplu, și unde moartea – nu e o atenuare a conștiinței, ci mai curând capul unei călătorii enorme și foarte pozitive… În Rai totul este intens şi unit, totul este Unul. Mă simţeam ca un fluture într-un roi cu milioane de alţi fluturi care zburau împreună. Auzeam imnuri, un cor cântând, iar ecoul vocilor mă învăluia, simţurile mele se amestecau, văzul şi auzul nu mai erau separate. Auzeam frumuseţea şi vedeam muzica. Iar muzica era doar manifestarea unei bucurii pure, pe care aceste fiinţe nu o mai puteau ţine în ele, bucuria trebuia exprimată.”
Un lucru real și evident pentru mine: în viața noastră nimic nu se întamplă pur și simplu. Atunci când apare o situație oarecare, cu certitudine trebuie să o primim adecvat și să supraviețuim, înseamnă deci, că pentru ceva anume acest fapt este totuși necesar. Sunt convinsă, că pe tot parcursul vieții noastre cei de sus ne trimit semne de avertizare. Doar că nu întotdeauna le vedem și înțelegem. Dar astfel nu am fost întotdeauna, – unele istorioare mistice m-au făcut să chibzuiesc diferit. Voi povesti despre unul dintre cele mai curioase cazuri din viața mea.
Timp de doi ani, mă pregăteam să plec într-o călătorie îndepărtată, – odihnă într-un următor concediu. M-am familiarizat cu destinații turistice, cu aprecierile, privind imaginile, m-am consultat cu amici, și desigur, strângeam bani de călătorie. Și iată, că a venit momentul când totul era gata: am procurat lucrurile necesare și biletele. A rămas doar să ajung până la ziua plecării în călătorie. Timpul trecu teribil de greu, eu eram ca un butoi de pulbere, toată în așteptare a vacanței. Nici nu puteam mânca normal de emoție. Geamantanele erau deja strânse, totul gata, eu știam unde se află fiecare detaliu sau mărunțiș, dar, mai mult de lenevie, am decis să verific din nou. Și ce spaimă m-a apucat atunci când n-am găsit pașaportul la locul lui! Am început să-l caut. Țin minte foarte bine că l-am pus laolaltă cu banii în buzunarul interior al jachetei, mai aproape de inimă, ca să nu-i fure. Pân-la plecare rămâneau șase ore și încercam să mă calmez că pașaportul e undeva în apropiere și că se va găsi neapărat.
Am scotocit tot apartamentul, am alergat la magazin să întreb, poate brusc l-am scăpat pe-acolo, dar nu l-am găsit. Vă imaginați, cât de dezamăgită am fost! Șase ore au zburat, concediul planificat a fost perturbat, și eu am izbucnit în plans de neputință. Două zile am plâns cu resentimente și mâinie, doar această călătorie era visul meu în ultimii ani… Iar în seară am aflat de la știrile TV despre microbuzul răsturnat, toți pasagerii au fost zdrobiți, numai șoferul a supraviețuit. Am telefonat la agenția de la care trebuia să plec în călătorie, și s-a dovedit că în acest autobuz mergea grupul în care eram și eu înscrisă. Îmi pare rău pentru victimele și rudele lor, eram îngrozită, dar… am simțit un sentiment de ușurare.
După câteva zile, m-am calmat nițel și am decis să merg la o prietenă în satul ei natal, chiar nu puteam rata concediul. Vă imaginați surpriză mea atunci când din jacheta care am luat-o în mâini… a căzut pașaportul? Să-mi fi povestit cineva, aș fi crezut că omul are ceva cu psihica lui. Însă, ce a fost s-a petrecut cu mine! Și eu singură cu greu cred în această mistică, doar că să nu observi pașaportul într-o jachetă subțire este pur și simplu imposibil! De-atunci, am început să fiu mai atentă la semnele trimise de sus, care desigur că au mai apărut în continuare… Eu sincer cred în existența lui Dumnezeu! Și mai știu, că dacă este destinat să se întâmple ceva, se va întâmpla numaidecât.
Așa precum un codru împodobește o țară, precum o melodie ți-alin un tainic dor, precum un soare mare ne încălzește vara, așa te-arăți tu nouă, – o, Inger păzitor!..
Timpul este o călătorie a vieții, care pornește de la nașterea omului și care ajunge, în cele din urmă, la cimitir. Spre marele nostru regret, atunci când pierdem persoane dragi, realizăm, că anume viața este o călătorie în timp și că noi nu suntem veșnici. De ce, ridicăm monumente peste morminte? Cu cruci, cu pietre funerare de ”aur”, unele mai bogate decât altele? Nu putem judeca pe nimeni, pentru că fiecare vine cu durerea lui, și, după propriul buzunar, încearcă să imortalizeze o amintire, fie dorul după omul drag…
O amintire care după timp de jumătate de an începe să doară și mai mult, pentru că înțelegem… că devenim din ce în ce mai singuri… Nimeni nu ridică monumente din ură sau din răzbunare. Doar aici, omul e sincer cu sine, rugându-se la iertarea celui defunct, aprinzând o luminare, și pentru a cere iertare de cei rămași în viață. Cert, că durerea e aceeași la persoane care într-adevăr au ținut la viața celui decedat, dar și obiceiurile dezvoltate între timp la cimitire, precum și cimitirul Sf. Lazăr (Doina) care este cel mai mare din Europa, și cel mai pomenit în tradiții cu băuturi și gustări de tot soiul pe morminte. Dar, de ce demonstrăm astfel… dragostea pentru cei defuncți uitând să o facem în realitate, cu suflet și atitudine fiind încă în viață? Credem, că cei morți sunt mai aproape de Dumnezeu?! Cine tot ridică prețurile serviciilor funerare, astfel că după… nu putem achita datoriile pentru un sicriu? Domnul nu ține de faptul cât de bogate sunt monumentele sau pomenile cu găluști și alcool: trebuie să ținem minte acest lucru. Judecați vom fi după ceea cum am făptuit, oferit și iubit în viață. Înțelegem și respectăm pe cei care oricum țin de ”tradiția” granitului costisitor asupra celor decedați, că pe toți ne unește sau ne va uni… aceeași durere… Și ne iartă, Doamne, greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri.. Amini! (Svetlana Vizitiu)
Ce spun moldovenii despre acest lucru, – de ce ridicăm monumente peste morminte? Urmăriți mai jos chestionarul:
De nostalgie. Ca un punct de reper când venim din când în când la întâlnire cu cei de dedesubt. Avem nevoie ca ochii să ni se oprească pe ceva atunci când dorul nostru nu se materializează, ci doar e simţit cu inima. Pentru mine, sunt de ajuns crucile (poate cu vreun mic adaos sculptural). Nu-mi plac exagerările din cimitir. Icoană trebuie să fie fiinţa dragă atunci când e încă vie, nu după ce s-a trecut. – Dina Ciocanu
Din cauza originii, apartenenței religioase, un obicei… Dar religia vorbește despre cruce, cred că e mai mult decât un obicei înrădăcinat… – Moldovanu Irina
E un simplu fetis… Adevărată amintire pentru toți e Crucea care are semnificație creștină… Vitalie Raileanu
Cred că, în primul rând, e o tradiție, dar e fundamentată pe ideea că… să își amintească generațiile următoare unde sunt înhumați / înmormântați strămoșii – Mariana Harjevschi
Oamenii cred în continuare că pot construi Babilonul… – Sergiu Botezatu
Cred că asta se face din dorinţa de a fi ca toţi, din mândrie şi tradiţia moldovenească de a fi „gospodari” – Cornelia Adeola
Din atașament față de cei decedați Din diversitate ce tine de credință: credinciosi, atei, cunoscători ne cunoscatori de cutume- Iurie Bădicu
Parerea mea este că astfel încercăm să menținem vie memoria defunctului, adică pe monument punem fotografia și scriem ceva date biografice despre răposat. – Mariana S. Ţăranu
Deoarece, am uitat să respectăm memoria oamenilor de valoare. Avem memorie de scurtă durată. Însă, lucrurile cu adevărat importante sunt cele care rezistă în timp. Strămoșii noștri au păstrat meritele lui Decebal timp de mii de ani, – și noi la fel avem menirea să menținem vie memoria celor pe care îi cunoaștem. – Denis Rosca
Dar eu mereu mă întreb ce caută crucile pe marginea drumului…? si dacă, aceste persoane, Dumnezeu să le ierte pe toate, mai au un mormânt și o cruce în altă parte….?! – Galina Codreanu
Pentru a exprima stima și iubirea fata de cel apropiat care a decedat!. Cred că e așa. Nu am idee care ar fi răspunsul corect – Ivan Afanasiev
Monumentele de peste morminte sunt o tradiție în întreagă lume, nu cred că e un lucru rău. Altceva, e dacă ne referim la valoarea estetică. Pompozitatea caracteristică moldovenilor se răsfrânge și la locurile de veci, creându-se vaga impresie de cinste mărită pentru defunct sau fală față de ”vecinii” din jur. E o chestie ce nu ține de religie, ci de cultură. Va mai dura câtva timp până vom înțelege că în viață trebuie să realizăm lucruri monumentale, ca oamenii ce rămân să vorbească despre fapte, iar aceasta face mai mult decât orice monument dichisit ca piatră de mormânt. – Cojocaru Corina
Cred că respectăm traditiile. Diferite popoare de-a lungul secolelor punând cruce de lemn, de piatră sau fier, înseamnă locul, fiind și ca o amintire, dar și ca un respect pentru cei decedați. Dar toate-s trecătoare. Pentru unii e o modă… În Italia, spre exemplu, oamenii dacă decedează în spital sunt în sicrie duși direct la cimitir. Fără trei zile de stat în casă și fără praznice. Dar monumente pun la morminte. Monumente se pun în toate țările lumii – Iurie Brasoveanu
Mormintele peste o sută de ani din cimitire, care aparțin unor persoane importante din societate, sunt istorie și ele trebuie să facă parte din patrimoniul național. În acest sens, Cimitirul Central ar trebui să obțină statut de muzeu. – Nelly Sambris
Nu știu, poate că așa ne manifestăm respectul, dragostea și tristețea față de cei care au plecat. De fapt, le ridicăm pentru noi, ca să ne alinăm tristețea și să ne umplem golul din suflet – Angela Chelaru
Se face pentru amintire, din dorința de a mai realiza, deși cu întârziere, ceva pentru cei dragi. De fapt, toate acestea rămân mai importante pentru cei rămași în viață… – Silvia Antufiev
Eugeniu Răbdău: Dacă ne referim cum decurg lucrurile în ziua de azi, – cel mai probabil de ochii lumii, este o modă în ziua de azi. Mai bine lași o cruce simplă, dar să fie curat, decât să pui un monument și nu mergi tot anul la cimitir… Sau, cel mai probabil, oamenii care au un apropiat decedat, pentru a-și alina suferința sau pentru a-și impăca sufletul, aici pe pământ în memoria lor fac tot felul de lucruri pentru a le arăta dragostea. Dar concluzia este: cel mai important lucru este ce avem in suflet, nu ce punem pe mormânt de văzul lumii. Frumusețea și dragostea pentru persoana care a decedat se află în suflet. Dar daca luam în considerare unele lucruri, alții fac business pe aceste lucruri. Dupa cum am zis, important ce simțim. Dacă vecinul și-a pus monument asta nu trebuie să fie o obligație sau o îndemnare de a face același lucru, însă la noi din păcate aceasta deja e o tradiție mizerabilă…
Oamenii nu întotdeauna au nevoie de sfaturi. Uneori, ei au nevoie de grijă, de sprijin, de umeri pe care să plângă. De urechi, care ascultă, și de o inimă care va înțelege… Anii vor trece, oricine va realiza, – una nu se va schimba:”Cu cât mai mult te sacrifici, cu atât mai puțin ești prețuit”. Nu conta niciodată pe alții. Problemele tale sunt și distracțiile tale… cu ele. Din păcate, oamenii care ne înconjoară, nu sunt întotdeauna cei care au pretins a fi de la început…
Vrei să știi cine ești sau – ce poți deveni? Tu poți îmbrățișa pe cineva care plânge, să faci să râdă pe cel furios, să te așezi la o bancă alături de cineva lipsit de speranță. Tu poți deveni pentru cineva o Lume întreagă! Dar, totul se schimbă. Cei străini devin apropiați. Rudele – străine. Prietenii se transformă în trecători, și cei dragi – în cunoscuți… Uneori, suntem tăcuți, nu pentru că nu mai avem despre ce discuta, ci pentru că avem mult mai mult să spunem decât ar fi putut cineva să înțeleagă. Omul care a suferit enorm, niciodată nu va râde de nenorocirea sau disperarea altuia, pentru că știe prețul suferințelor de suflet. Așa cum nimeni nu-și cunoaște soarta, – trăiește liber, să nu ai frică de schimbări. Atunci când Domnul ia ceva, nu pierde ceea ce oferă în schimb!..
Iarna – este momentul minunilor, basmelor, dragostei, căldurii, așteptărilor noi… Să credem în miracole! Pentru că în curând e Anul nou. Pentru că e Crăciunul… Noul an va fi cu totul diferit. Oameni noi, evenimente noi, vise noi și… noi dezamăgiri… Bărbații cred că femeile preferă eroi sau cei frumoși, și uită că ele preferă pe cei care au grijă de ele! Relațiile între bărbat și femeie trebuie să aducă bucurie și plăcere, și nu dorința de a te scufunda în propriile retrăiri… Oamenii exprimă ”Te iubesc” prin diferite moduri:”Mănâncă-ți dejunul”, ”Pune-ți centura de siguranță”, ”Îmbracă-te mai cald”, ”Voi spăla eu vesela”, ”Sună-mă, atunci când ajungi…”, ”Eu vin, așteaptă-mă”… și multe-multe alte lucruri. Dar, noi nu le observăm… Cel mai important, să fie cineva alături de tine în clipe grele…
Există fapte care nu pot fi iertate. Există cuvinte care nu pot fi uitate. Și, clipe după care persoanele cele mai dragi devin nimeni. – Dar, totul va fi bine! Pentru că Răul nu e admisibil! Apreciază pe cei, cu care poți fi tu însuți. Fără măști, omisiuni și ambiții. Și, ai grijă de ei, – acestea îți sunt trimise de soartă. La urma urmei, în viața ta ei sunt doar unități. Și dacă va spune cineva că e absurd, – tu însă să Crezi în minuni. Este mult mai bine să aștepți cu o speranță de fericire decât să te predai cu ochii plecați…
Să credem în minuni! Copilăria trăiește în noi mereu, doar se ascunde și la o vârstă mai înaintată… își declară din nou drepturile! În general, este bine să aștepți minuni, și ele se îndeplinesc ca și atunci când, practic locuiești la servici, dar salariile nu cresc… Fie, ca anul următor să nu repete erorile anilor trecuți. Și nu te agăța de ceea ce-a fost și nu te-a mulțumit. Amintește-ți doar ce-a fost bine, și nu invidia pe nimeni! Că Dumnezeu îi apără pe cei obijduiți… Ce ți-e trimis de ceruri primește ca de la sine. Și indiferent, de cât de greu îți este, tot ce se face – e spre bine! Să fiți fericiți! Imposibilul să devină posibil! Să fie mai aproape ceea ce pare a fi departe! Și tot ce pare dificil de rezolvat, să se realizeze ușor și frumos! ❤ ❤ ❤
Nașterea a fost una dificilă, a avut de suferit copilul. Traumă cranio-cerebrală, timp de zece minute n-a respirat. Verdictul medicilor: ”fără speranță”, om din el nu va deveni. Alegerea este una foarte grea, dar mai bine ”nu-l luați acasă”. Soțul a scris cererea de ”abandonare” fără a clipi din ochi. De parcă ar întoarce într-un magazin o marfă inutilă, fără calitate. Soția nu era de acord cu această atitudine sălbatică. A fost nevoită să aleagă, și… să plece singură cu copilul acasă.
Era foarte slab, fără putere, așa de liniștit culcat, nici cu piciorușe, nici cu mânuțe nu mișca, măcar de ar țipa un pic. Nu plângea nici atunci când îl hrănea la piept, nici când îi schimba pampers-ul. El trăia într-o lume a lui, la care nimeni nu avea acces.
A fost nu doar greu, ei supraviețuiau practic pe nemâncate, nu aveau de unde… A decis ea să-l întoarcă pe soțul ei, a mers să se poclonească în fața lui, așa, târându-se ”în patru labe”: ”Iubirea mea, nu mă lepăda, te rog. Nu mă descurc eu fără tine, întinde-ne mâina ta”. Acel s-a mâiniat… N-a întins nici mâna, nici pâine. Ca și cum ar tăia cu cuțitul:”N-am nevoie de un handicap de fiu, dă-l pe ologul cela la o casă de copii, doar atunci mă întorc!” Și era omul care-i spunea cândva, că fiecare zi cu ea împreună este Ziua Îndrăgostiților…
Pământul s-a răsturnat de sub picioarele ei lovind-o cu clopotul în cap. – ”De ce e atât de crud cu noi?” – se întreba ea. Răspunsul atârnă undeva alături: ”nu are nevoie de noi, nu are nevoie de noi, n-are nevoie…” Cutreiera drumul cu privirea stinsă. ”Cum vom trăi în continuare, spune-mi?” Decizia a venit dintr-o dată, – apa tulbure a râului, a cuprins creierul ei ca un anotimp prost. Poduri zdrobite, poduri între ea și viață, în care nu este loc pentru fiul ei. Un înger, aproape plecat în altă lume, unde predomină tăcerea și iubirea.
Mai întâi a urlat câinele, simțind tragedia din casă. Ea a scris o notiță, luând decizia cu fermitate:”Voi pleca”. Și de odată, ca un trăsnet din cer, alungând rângetul morții, Copilul a întors căpușorul și a scâncit așa slabuț, lung. Și în acest guițat isteric, ea a auzit clar și exact:”Mămico, scumpo, nu mă părăsi…”
Cum a trecut acea noapte, ea nu ține minte, dar în dimineață s-a privit în oglindă. A văzut fire lungi încărunțite care s-au lăsat jos de pe frunte. Viața s-a răsturnat în mod crud pentru ei, și acum ea știa exact, că oamenii încărunțesc și la douăzeci și cinci de ani… Își trata fiul cu disperare și înverșunare, scuipând pe toate verdictele medicilor. A luptat pentru viața lui pân-n gât, și luminița din viitor sclipise deja… Au câștigat această bătălie, pe parcursul a douăzeci de ani. Acum ea poate fi liniștită, fiul ei este erou și un sportiv cunoscut. Poate ați auzit de el… Anual, de ziua Persoanelor cu Dizabilități, el le înmânează premii…
Iar tatăl fugind, mâncând pământul, de la fiu și soție, la amantele lui, a nimerit într-un accident peste cinci ani, și a rămas olog în scaun cu roțile, și în prezent, se află într-un centru pentru persoane cu dizabilități, visând toață viața la reunire cu soția și fiul lui…
Să ai o mie de prieteni nu e o minune. Minune – e să ai un prieten atunci când o mie sunt împotriva ta!
Și dacă, soarta cea rea te-a răsucit într-un corn de berbec, niciodată nu pierde Credința și Speranța! Și, Domnul fie cu tine, Om bun!
Navele frunzelor ruginite plutesc în bălțile cu stropi de ploaie… În viața asta fiecare are nevoie de cineva… De un pic de căldură, și chiar de tristețe… Și depărtarea e atât de transparentă, și… distanța e imprevizibilă. Pustiu e drumul…
Mă clatină viteza înceată, și plânge geamul pentru mine. Eu… doar admir blândețea timpului de toamnă rece, prin alinierea arborilor plutind, cu frunzele îngălbenite fluturând, și anii care trec, și mă apun pe mine cu momente nostalgice, atunci când noi cu toții eram mai tineri și credeam că vom rămâne veșnic tineri și energici…
În aceste clipe, mă flutură anotimpul prin ploaia drumurilor, în pas cu melodiile minunate ale lui Francis Goya. ’’Une concerto pour une voix’’!
– O, Toamnă, câte inimi ai rănit? Nu e depresie: nu-i permit nicun loc în mintea mea, – e pentru oameni slabi din fire. Dar, uneori e de plăcut să fii nostalgică. E un sentiment de dor atât de apropiat, o calitate, sau o trăsătură a sufletului și a memoriei mele pentru tot ce a fost mai drag din viața mea… Și vine salvarea ce rămâne în amintirea mea amuzantă, precum asfaltul drumului plutește în trecut, și totul pentru a mă pierde din nou, și din nou… să cer iertare pentru încercările permanente de a mă reîntoarce din nou.
Sufletele noastre demult în crăpături împăianjenite, le purtăm peste timpuri uneori prin lucruri amuzante. Și copacii survolează în trecut… Și lăcrimează din nou fereastra… Timpul trece, precum zbor frunzele și norii în calea mea… Toate acestea mărunțișuri amuzante ne salvează, cred eu, și trecând prin această viață fără să o cunoaștem într-adevăr, noi ajungem în pragul unui paradis ciudat. Unde viețuiesc sufletele jucăriilor noastre, și a animăluțelor noastre – spirite sfinte…
Ne este dat atât de mult! Păcat, că nu știm sau nu dorim să cunoaștem unele lucruri de valoare. – Că purtăm în noi această lume învecinată cu paradisul; Că purtăm în sine Cerul care Îl cunoaște pe Dumnezeu… Pentru nimic, dar e atât de simplu și ne este dat atât de mult să realizăm! Pentru că într-o lume cu o toamnă rece, este inevitabilă Credința în mântuirea ta, omule! Pentru că frunzele plutesc în apele bălților de ploaie, pentru că fiecare are nevoie de cineva, de iubire, chiar și unul egoist și orgolios are dorințele sale, doar mângâie-l pe frunte, oferă-i atenție… Toată lumea are nevoie de cineva! Toată lumea are nevoie de cineva! La-la-la-la-la-la
Albumul:«Vasile Vizitiu. Lansare de carte ”Cu satul în suflet prin mări şi oceane”» – martorul evenimentului organizat în cadrul Sediului Central al Bibliotecii Municipale ”B.P.Hasdeu”. Vasile Vizitiu autorul, Mariana Harjevschi şi Dina Ciocanu – moderatoare. La eveniment au venit familia şi prietenii autorului, – dintre cei… care au mai rămas în viaţă. La cei 81 de ani plin de speranţe, dar nu şi de sănătate, Vasile Vizitiu rămâne aceeaşi persoană cu Credinţă şi încredere în oameni… Ascultaţi în filmele de mai jos cât de frumos au vorbit moderatoarele şi ceilalţi participanţi sosiţi la eveniment: prietenii Tudor Popovici, fiica Lilia Saragov, scriitoareaТatiana Scripa, istoricul Alexandru Moraru, politiciana Ludmila Scalinâî, la fel a vorbit, dar și a cântat vestita cântăreață, consăteană, floreșteancă Мariana Șura; nepoata mai mare Alexandra Perez (in imagine). Vizionați filmele mai jos:
Mariana S. Ţăranu:”Lucrarea domnului Vasile Vizitiu cu titlul sugestiv „Cu satul în suflet prin mări și oceane” reprezintă grijile și trăirile unui intelectual veritabil din spațiul dintre Nistru și Prut. Pe paginile acesteea se întreved realitățile perioadei sovietice, atunci când principalul scop era de a supraviețui timpurilor de restricție, dar și perioada de după proclamarea independenței de stat a R.Moldova. În pofida multiplelor obstacole, autorul cărții dl. Vasile Vizitiu a făcut față lucrurilor, ba mai mult, a fost un exemplu pentru pentru semenii săi. În lucrarea sa autobiografică, pe bună dreptate, se acordă un spatiu vast uneia dintre principalele sale realizări – Familiei. Felicit sincer autorul pentru exemplul pe câte ni-l oferă zilnic prin ceea ce face și îi apreciez curajul că pe paginile acestei cărți ne-a descris secretul reușitei sale în viață, iar nouă nu ne rămâne decât să-i urăm mulți ani înainte și să-i urmăm exemplul de maturitate pe care ni-l oferă pe paginile acestei lucrări.”
”Svetlana Vizitiu mi-a dăruit o carte de memorii ale tatălui ei. Răscolitoare carte, unde am aflat atâtea amănunte rare despre foamete -una dintre cele mai dificile perioade din istoria noastră. Vasile Vizitiu și-a iubit copiii săi, și-a iubit soția, meseria, baștina, Patria, oamenii din jurul său. Cartea asta este despre această dragoste. Svetlana Vizitiu scrie și ea poezii, iar poeziile ei ne arată un suflet foarte sensibil, însetat de frumusețe și lumină…” – Dumitru Crudu
”Cu satul în suflet prin mări și oceane”. O carte dedicată părinților Mihai și Feodosia, precum și bunicilor Vizitiu Macar și Anastasia, Rusu Ion și Paraschiva – stelele călăuze pentru toată viața noastră, exemplu de omenie și demnitate. – ”Fie ca urmașii mei să păstreze cu sfințenie amintireacelor care ne-au iubit și pe care i-am iubit nespus de mult” – #Vasile_Vizitiu.
Din volum: ”Părinții mei aveau patru desetine de pământ și au mai luat în parte încă două desetine de la ruda noastră de pe mamă, Vasile Doina. Se vorbea că Vasile Doina era cel mai bogat om din sat. Și pe urmă, a fost ridicat (deportat), împreună cu familia sa. Unul dintre copiii lui au fugit, salvându-se de surgiun. Totuși – mă întreb și astăzi – ce fel de culac a fost Vasile Doina? Eu l-am văzut cu ochii mei de copil cum lucra, alături de oamenii satului, de părtași. Se dezbrăca în izmene și cosea împreună cu sătenii. Dacă luau pământ în parte, el îi ajuta la strânsul roadelor, le treiera grâul, orzul, secară și totul împărțeau în jumătate. Chiriașilor, pe lângă partea lor, li se dădeau toate rămășițele și neghină. Sătenii erau nespus de mulțumiți…”
”…În anul 1940, când s-a declanșat războiul, erau bombardate localitățile pe unde trecea calea ferată, pădurile înalte și locurile mai iluminate. În raion, a început persecutarea persoanelor de naționalitate evreiască. Oamenii din sate, văzând că pe evrei îi paște pericolul de moarte, îi ascundeau în locuri dosnice, mai departe de centru, de calea ferată. Casa tatei se găsea la o margine de sat să fo fost cinci kilometri de la oraș. Mulți evrei și-au găsit adăpost în beciurile noastre și la vecini. Beciurile erau mari, încăpeau în ele câte 25-30 de evrei…”
”Flăcăii satului umblau împreună pe la diferite șezători, câte doi-trei. Depindea de fată, dacă era întrebată. Băiatul, care aducea fata la joc, trebuia să aibă grijă de ea, ca să fie jucată. La horă veneau și părinții lor. De la aceste hore și șezători, tinerii se deprindeau unul cu altul, după care urma pețitul. Dacă părinții dădeau acordul, atunci vornicelul cel mare le dădea colaci părinților miresei și le turna câte un păhar cu vin. Aceasta era tradiția. Pe urmă, părinții se înțelegeau cum să facă nunta mai frumoasă. Erau nunți care țineau câte două-trei zile…”
Vizitiul. ”Numele meu de Vizitiu provine de la o profesie cunoscută pe timpuri drept ”conducător de cai la o trăsură boiereasca, de poștă sau de diligență într-o călătorie”… Tatălui meu i-au fost dragi dintotdeauna caii. Fiind prieten bun cu strungarul satului, Vasile Strungaru, tata l-a angajat să-i facă o căruță mai mare, mai lată, din lemn trainic și cu roți deosebite, frumos vopsite. Pentru acest lucru, el s-a răsplătit cu produse agricole. S-au înțeles omenește.” ”…Căruța noastră era unică în sat – plăcută la vedere, cu o capacitate de două tone. Și caii lui tata erau frumoși, puternici. Cu ei noi aram, boroneam, duceam cioclejii, fânul, paiele, roada de pe câmp. Tata încărca căruța cu sacii oamenilor din sat, umpluți cu grâu, popușoi, orz, ovăs, răsărită și secară și-i ducea la piețele din Florești, Mărculești, Zgurița și Căprești, unde se făceau iarmaroace de grăunțoase, de vite, de produse furajere și păsări…”
”Vasile Vizitiu… Un caracter cu adevărat puternic, care, încercat de-a lungul vieţii, s-a călit şi s-a şlefuit încontinuu. Este un luptător cu vâna de gospodar, cu nostalgia lucrurilor încărcate de amintiri şi a evenimentelor care i-au marcat destinul… Te minunezi de tăria de caracter, de felul lui de a fi, de a rămâne vertical în cele mai dificile momente, de curajul şi înţelepciunea de care a dat dovadă. Greutăţile l-au format ca om şi i-au întărit convingerile. Sigur de sine, cu privirea sinceră şi chipul senin, cu o o poftă de viaţă, care molipseşte, hotărât în ceea ce face, curajos în ceea ce zice. În preajma lui te simţi în siguranţă, dar, dincolo de aparenţe, Vasile Vizitiu are un suflet sensibil, este sentimental şi romantic. (Galina Codreanu, TVM1)
Mariana Harjevschi:”Svetlana ne-a onorat că dl Vizitiu a lansat această carte la Biblioteca Municipală. L-am redescoperit pe domnia sa în postura de condeier🙂 E excepțional narator al propriului destin, dar și al multor evenimente care a marcat destinul intregii familii Vizitiu. Sa fie sănătos și multe și frumoase evenimente în cale!”
Emilia Plugaru ”Am fost la această lansare de carte. Am vazut și ascultat cu mare interes un om frumos, tânăr la chip și la suflet. Și-a așternut amintirile pe hârtie, istorie vie a unei familii, a unui neam. A creat o familie nemaipomenită, Vasile Vizitiu! E un om corect, puternic și tot ce redă, Domnia sa, în cartea ”Cu satul în Suflet…”, merită de știut, merită de citit! Generațiile se duc, dar istoria o fac anume asemenea Oameni!”; ”Am ramas incantata de familia dumneavoastra, va zic asta cu toata sinceritatea. Cred ca pe barbati ca tatal dumneavoastra se tine pana acum Neamul. Sa-i ziceti ca-i doresc multa sanatate si sa mai scrie, caci probabil mai are atatea de a ne spune…”;
”Atat de frumos ati scris aici despre tatal dumneavoastra, atat de frumos si cu suflet, atat de adevarate lucruri a scris el… Citesc si din istoriile descrise de Vasile Vizitiu, imi dau seama ca oamenii, parintii si buneii nostri au trait aceleasi bucurii, au trecut prin aceleasi nenorociri, in orice colt al Moldovei… Suntem cu totii un Neam si un sange si aceasta carte, istorie vie, adevarata, ne apropie si mai mult. Multumesc pentru onoarea de a avea cartea Cu satul in suflet prin mari si ociane, de la autor, cu dedicatia autorului. Multa sanatate Omului, Vasile Vizitiu!’ / E. Plugaru/
”Am un respect deosebit faţă de dumnealui… Optimismul şi verticalitatea de care dă dovadă e un exemplu şi pentru umila mea persoană! Să Vă trăiască şi la Mulţi ani pentru Vasile Vizitiu şi cei apropiaţi! – Pentru multă lume, inclusiv şi umila me persoană, Vasile Vizitiu este un exemplu de verticalitate şi optimism. Aceste calităţi sunt lipsă la mulşi concetăţeni ai noştri, mai ce seamă mai tineri. Felicitări pt Dl Vasile pentru o nouă performanţă! – Andrei Covrig
Cartea ”Cu satul în suflet prin mări și oceane”, Vasile Vizitiu o puteți găsi în rețeaua Bibliotecii Municipale ”B.P.Hasdeu”, la Biblioteca Nationale RMoldova și Biblioteca Raională din Florești.
Vasile Vizitiu, Cu satul in suflet prin mari si oceane, 2016
Propria mea viață se dovedește a fi o respingere a tuturor acestor condiții. Ce-i drept, uneori, și eu am făcut tot ce mi-am dorit mergând împotriva dogmelor convenționale. Mai ales, valizele pline cu sentimente de datorie, frică și vinovăție care constituie acea partea oceanică din bagajul vieții mele.
O viață întreagă trecu de jumătate de secol, și m-am trezit ”într-un vis cenușiu”… Probabil ar fi așa, dar în cazul meu eu am venit nu doar cu o bogată experiență de viață, cu evenimente și retrăiri, și, de asemenea, cu o grămadă de adevăruri inspirate de realități concrete, proiecte (suficient de flexibile pentru a nu regreta lipsa de sens a supaviețuirii continue). Deci, cu ce s-a vârcolat acest roi de întrebări și răspunsuri, de cinci decenii care a făcut răvagii în capul meu ”dragălaș”? Ce am aflat în tot acest timp, ce am învățat și, dacă ar fi cazul, mai cunosc ceva util? Iar principalul lucru care mă interesează acum mult mai mult, – la care concluzii ați ajuns voi, anume Voi?
Zeci de Lecții importante deduse din experiența mea de cinci decenii, – un punct de reper, – un semn de hotar pentru încercarea de a realiza sau de a înțelege lumea pe-ndelete…
Nimic nu durează pentru totdeauna. Totul trece… Această realizare de fapt – e cheia structurii lumii umane. Plăcerile, tristețea, iubirea, fericirea, despărțirea, – toate evenimentele din viață sunt ca valurile ce acoperă malul și dispar în oceanul de amintiri. Unele retrăiri din nou apar la ”suprafață”, dar niciodată nu repetă acelaș scenariu.
Puterea e în bunătate. În compasiune, – o armă de unire a maselor, o etapă de vârf a maturității și înțelepciunii. Cea care întoarce dragostea în viața noastră și vindecă rănile de suflet. Dacă în inima noastră trăiește bunătatea, – vom fi câștigătorii oricărei situații.
Fericirea e în lucruri mărunte. Fericirea nu se poate acumula, dar se poate simți permanent. Sursele mele de fericire vin din credința mea în Dumnezeu, la Care mă rog permanent, cu Care mă cert și mă rog de Iertare… Sursele mele de fericire vin din bucuriile zi de zi, din planurile și ideile mele realizate ulterior, – în colțurile cafenelilor la sushi sau plăcinte în discuții cu persoane dragi sufletului meu, prin înțelegere și atitudine, în schimbul de zâmbete cu un străin sau de la like-urile de aprecieri pentru imagini sau postări de pe paginile mele pe rețele de socializare, în plimbări pe străzile vechi, în transparența nourilor cerești și în nostalgia destinațiilor turistice pe care le ador și filmez atunci când am posibilitatea. În emisiuni preferate TV, în care uneori găsesc soluții de rezolvare ale unor erori de viață…
Iarba nu este întotdeauna mai verde pe partea cealaltă. În fiecare zi, noi pierdem timpul și sănătatea dorind ceea ce nu putem avea. Ni se pare, că viața altora e mai bună, că luna lor este mereu mai plină și stelele lor strălucesc mai aprins. Cu toate acestea, nu e deloc așa: fiecare e cu destinul lui, și are propria lui povară pe care trebuie să o suporte sau să o ducă mai departe…
Durerea nu poate fi ascunsă. Tristețea, cu care te confrunți, nu e nevoie să ții în tine. Postează, scrie, comunică! Este necesar să primești tristețea fără a o nega, și s-o împarți cu cei apropiați, cei dragi, fie și cu necunoscuți, dar care inspiră încredere sau pot oferi susținere și ajutor real. Atâta timp cât tristețea nu se va dizolva într-o îmbrățișare caldă.
Inima e cea care simte și știe totul. Noi trăim, încercând unul altuia să dovedim ceva, și la acest pas ne impinge ego-ul, – o forță dominantă care trezește spiritul de competiție, dorința de a câștiga, ceea ce deranjează mult și este foarte dificil să vezi cu inima starea adevărată a lucrurilor, să fii bland și iubitor, să ierți sau să găsești un compromise.
Plecând, mergem mai departe. Încă de la naștere, ne obișnuim și să ne atașăm de oameni, obiecte, locuri, zone de confort. Capacitatea de a părăsi și de a lăsa în urmă, vine mult mai lent, – pentru că este nevoie de timp, curaj și voință.
Suntem stricați de societatea în care trăim, – cu o lume de măști, zâmbete false, lacrimi non-autentice. Problema noastră nu este sărăcia. Problema e în indiferența! În lipsa de demnitate!
Uneori, bufnițele sunt ceea ce par. Unele lucruri și acțiuni nu au o semnificație ascunsă. Uneori, un trabuc – e doar un trabuc, și asta e tot ce trebuie de știut.
Să ai partener, – nu înseamnă și condiție pentru a fi fericit. Ideea de a găsi jumătatea lui, este tratată de societate ca fiind o necessitate, scopul cărei este căsătoria și nașterea copiilor. Cândva a fost o rețetă a fericirii și pentru mine, dar acum – un prejudiciu zgomotos în rezonanță cu lumea exterioară. Am învățat să apreciez auto-suficiența, libertatea și independența.
Moderația nu este plictisitoare. Este o componență esențială a echilibrului nostru interior. Să ții cont de măsura lucrurilor te face armonios, te poate învață din arta iubirii, tot odată să te distrezi, să fii vesel, să fii trist, să exiști – toate în cantități moderate, adică să nu aspiri la mai mult și – la mai mare. Totul sau nimic, – motto-ul celor egoiști si slabi.
Lucrurile bune vin la cei care le Așteaptă. La cei care pot aștepta. Răbdarea, – o abilitate foarte dificilă, dar privind înapoi la viața mea, realizez, că tot ce am mai bun, totuși este o recompensă pentru credință și așteptare a lucrurilor precum am dorit și am luptat mult de tot…
Loialitatea – e pentru cei aleși. Cu trecerea timpului, cercul ședințelor de discuție se reduce, dar și e bine. Persoane care te înțeleg, nu sunt atât de multe în acest univers. Este important să nu te zgârcești pentru susținerea oamenilor și la justă valoare să poți aprecia apropierea reală sau intimitatea autentică.
Iubirea începe cu Tine. Noi spunem că iubim pe cei pe care ne permitem să iubim, limitându-ne alegerea sinceră cu complexele proprii reale. De dragul relațiilor fericite, trebuie să înveți să te iubești pe sine.
Cărțile, lectura – sunt un tratament dur de mediocricitate. Lectura vindecă singurătatea, deschide o lume nouă, schimbă timpul și spațiul, conectându-ne cu istoria și viitorul!
Răutate pură există doar în povești. După fiecare comentariu negativ și cuvint murdar stă un om, care nu s-a simțit iubit. Omul nu se naște rău, – atitudinea-i este impusă de circumstanțele pe care i le oferă societatea. Fiecare dintre noi tânjește să fie iubit, dar niciodată nu recunoaște acest lucru.
Liniștea calmează. Liniștea este o narațiune, un sfătuitor și prieten. Dăruiți-vă timpul pentru meditații și stări de repaus într-o tăcere deplină pentru a vă izbăvi de prejudecăți și incertitudini.
Indiferența e echivalentă cu moartea. Nu este nimic mai rău decât să te înțepenești într-o stare de neființă, limitându-ți sentimentele și acțiunile. Eu trăiesc și mă dezvolt în continuare, atunci când iubesc și mă cert, – pentru că Simt.
Uneori munca – este, pur și simplu, doar un loc de muncă. Cu toții avem talente și abilități pe care le realizăm indiferent de funcție și salariu. Fiecare dintre noi, – o personalitate unică, care schimbă lumea în afara biroului: acasă, la o petrecere, în ospeție sau la un un randevu, un club sau la un prânz și chiar în vise. Munca mea este doar o muncă. Eu – sunt mai mult de atât.
Niciodată nu este târziu să schimbi viața. Realitatea diferă de la direcția pornită dintr-un punct A la punctul B. Viața – este o geometrie complicată cu multe puncte, paralele, intersecții. Numai în procesul de mișcare devine clar, cine sunt și ce vreau concret.
Fiecarecuadevărullui. Ce este un adevăr absolut? Depinde de persoană, de circumstanțe și viziunea personală a realității. Fiecare e cu adevărul lui, care nu place chiar tuturor.
Nu face să dai promisiuni. Promițând ceva astăzi, noi vom fi responsabili pentru aceasta mâine, balanțându-ne între punctele de succes și frustrare. Nimeni nu poate avea un control deplin asupra evenimentelor.
Suntem persoane mult mai fragile decât ne-am dori. Doar conștiențizând boala sau pierderea, ne amintim cât suntem de vulnerabili și fără de apărare. Merită să nu uiți despre asta.
Directive – experiență derivată. Este dificil să adoptezi principii cu care încă nu te-ai confruntat. Ce nu ne-ar fi spus părinții, dar Valorile reale se determină prin experiență.
Haosul este vital. Dezordinea oferă posibilitatea de a gândi creativ, de a inventa soluții interesante. Regulile – sunt inamicul creativității
Magiaereală! Universul este fenomenal în toată diversitatea lui variată. Ce mai putem spune despre misterele soartei, predicții, concidențe semnificative! Viața este plină de evenimente misterioase. Eu cred în miracole și consider magia o realitate.
Încrederea de sine e mai importantă decât o opinie străină. Uneori, facem un pas nu pentru că am dorit, ci pentru că toți din jur au spus că așa va fi mai bine. Acest lucru ne infectează cu anxietate și îndoială. Intuiția și vocea ineterioară niciodată nu te vor înșela, trebuie să ai încredere în ele.
ARTA – un limbaj ce merită studiat. La fel, ca tăcerea, arta dispune puterea de a vindeca. O lume fără artă, e ca un pustiu fără nisip, singuratică și incompletă.
Banii nu aduc fericirea. Capacitatea de a fi înțeles, iubit, dorit, recunoscut, nu poate fi cumpărat, dar este tot ce este necesar pentru fericire.
Adevărul este undeva aproape. Universul – este mereu în dinamică, se extinde și se contractează la nesfârșit, și, fără îndoială, eu mă voi mișca împreună cu el, cu experiența și timpul meu, actualizând incontinuu cele zeci de concluzii ale mele…
Prima mea amintire cu tăticul e dintr-o zi de iarnă la săniuș prin troiene de zăpadă. Aveam patru ani, probabil. Eu, fiind foarte mică și slabă, împotmolită într-o blană de urs, îmbrobodită cu un pled fin, dar gros și cald, plus o cușmă cu urechi pe cap, strâns legată cu un fular la gât și peste nas, ca să nu răcesc. Tata cu gura-i aburindă de ger, mă lua în brațe după ce mă rostogoleam cu sania, mă ridica și mă scutura de omăt, apoi mă punea la loc, și ținând bine frânghiile legate mă ducea cu o viteză nebună în goana soarelui ce strălucea orbitor în albia omătului, și eu fericită țipam și râdeam de bucurie și de spaima vitezei mari. Încă nu puteam vorbi, probabil atunci părinții mei au aflat că nu aud, de vină fiind o simplă eroare a medicilor cu supradoze de antibiotice cu streptomițină, ceea ce m-a marcat pe viață, lipsindu-mă de multe plăceri ale vieții pe care le poate avea orice om normal… Tata înțelegea, că doream o viteză cât mai rapidă, și mă făcea să zbor cu sania… Eram tare fericită… Atunci am realizat, că sunt un Om în Viață, că am Părinți, că sunt un Copil fericit cu Mamă și Tată pe care-i iubeam enorm: am simtit-o în acel moment cu sania, nu știu, de ce, dar e primul caz din copilărie cu tata pe care l-am memorizat… Ei bine, tata era mereu plecat de acasă. Venea, de obicei, la masă, era un om public, și avea șofer de serviciu care îl aducea obosit și înfometat. Era strict cu disciplina și planurile lui de lucru, dar la masă venea acasă pentru că bucate ca ale mamei mele Teodora nu le prepara nimeni. Mama lucra la policlinică raională și, zi de zi, venea la amiază la masă, mai degrabă că să-l hrănească pe tata. Avea mare grijă de el și de noi cei trei copii ai lor. Cred că mama este mereu talismanul tatei, pentru că au fost câteva cazuri de cumpănă, și totdeauna mama i-a salvat viața. Dar despre toate acestea, vă recomand să citiți din cartea lui tata ”Cu satul în suflet prin mări și oceane” – e foarte ușor de citit, și e scrisă conform dialectului personalizat Vasile Vizitiu. Eu însă-mi cunosc pe tata ca un om fain, fan al tradițiilor și obiceiurilor moldovenești, un cântăreț și îndrăgostit de muzică populară, a tot ce a însemnat pentru noi moldovenii, de-a lungul timpului, – este cel care recunoaște că Limba noastră este cea Română, iar Basarabia a fost dezlipită de România și aceste lucruri trebuie reparate! Cea mai recentă apariție de carte a tatălui este destinată familiei, dar spre surprinderea noastră aplaudată de câteva personalități care insistă să fie publică. ”A trecut tinerețea, dar odihnă nu mai avem…”, – spune tata. Atât de bine îl înțeleg, dar din păcate nu pot schimba nimic, oricât nu-mi doresc acest fapt. Tata este interesat de politică de – și după ’91, de corupția în țară, de jocurile ascunse publicului larg. Este foarte priceput în economie, managemenet organizatoric, a condus toată viața și s-a bucurat de respectul oamenilor, fără cei cu urzeli și invidie. Un om onest în mizeria societății contemporane, de pe urma căreia au avut de suferit mai mulți moldoveni, nu doar el. Sunt suficiente motive pentru a citi volumul de față. Este pentru oricine vrea să se piardă în țesăturile unei lumi de la țară cu un farmec aparte, de la începutul secolului XX până prezent, întinsă pe câteva generații de oameni, cu zeci și zeci de povestioare învăluite într-un realism magic care-ți amintește necontenit de Omul Vasile Vizitiu și moldovenii noștri. Paginile volumuli sunt împărțite în capitole scurt creative, plastice, iar rândurile te poartă de la muzica sufletului la nostalgie, de la filozofie la spiritualitate, de la religie și prin multe alte relatări pline cu tâlc. În plus, forma sub care sunt redate experiențele și poveștile autorului, proza scurtă, însoțită de multiple imagini, este cât se poate simplă și potrivită pentru un cititor înțelept. Nu este o lectură rapidă, cu toate că are un tipar larg, cu o narațiune populară, ea se deschide încet, încet, și se dezvăluie sub multiplele sale chipuri cititorului care are răbdare și este interesat de istorie, tradiții moldovenești, dar și de personalități simple fără aspirații de vedetism… Și mai mult, aducem sincere mulțumiri redactorilor Ion Borș, Dina Ciocanu, Alexandra Perez, Tipografia Centrală din Chișinău- celor care au contribuit semnificativ și cu bunăștiință la această lucrare cu peste 200 de pagini. O lectură complexă și chiar necesară. Încercați, mai întâi, câteva fragmente din carte:
”Cuptorul era larg, de încăpeam toți – tata, mama și noi, copiii. Ne încălzeam pe cuptor, așteptând când mama va scoate de pe jăraticul încins tăvile cu plăcintele cu varză, cu brânză și cu cartofi, învârtită dulce cu magiun și mac. Mama cocea pâine gustoasă, colaci și turtă dulce. Aluatul creștea foarte bine, de se ridica deasupra tăvilor. Pâinea scoasă din cuptor era rumenă și puhavă. Aburul ei amețitor ne îmbăta cu arome, rămânând în amintirea noastră pentru toată viața. Boarea copilăriei!”; ”Eu am venit pe lume după sfintele sărbători de Crăciun, Anul Nou și Boboteaza, la 30 ianuarie 1936… Aceasta este casa părinților mei, Mihail și Feodosia, aici m-am născut eu, frații mei și surorile” – învăluit de amintiri tatăl meu relatează istoria vieții lui în cartea ”Cu satul în suflet prin mări și oceane”. ”Mămica mea este cea mai bună, cea mai blândă, cea mai frumoasă, este calmă, harnică și muncește mult. Chiar și la 94 de ani – ea se așeza pe pământ, lua sapa și prășea cartofii împrejurul ei, pe urmă trecea la altă bucată și continua lucrul. Ea nu putea să se odihnească…”
”Se spune că moșia, pe care astăzi se află orașul Florești și satul Vărvăreuca, au aparținut boierului Florea. Pe soția boierului o chema Varvara. Boierul Florea a hotărât să construiască pe ambele maluri ale răutului două localități. Localitatea de pe malul stâng a fost numită, după numele său, Florești. Cea de pe malul drept au numit-o Vărvăreuca, în cinstea soției sale, Varvara. Locuitorii au venit din satele apropiate și s-au așezat cu traiul aici, în valea Răutului, fiind apărați de vânturi și viscole, având în preajmă apa râului”… Așa a apărut și orașul Mărculești (din altă legendă: după numele fiului Marcu) – din cartea ”Cu satul în suflet prin mări și oceane” de Vasile Vizitiu.
”Tăiatul porcului constituia un ritual aparte, se efectua colectiv. Veneau în ajutor vecinii Fiodor Cebotaru, Afanasie Chircă și fratele lui tata, Nicolae Vizitiu. Ei răsturnau porcul pe spate, iar Fiodor Cebotaru, cu un cuțit lungăreț, nu prea lat, dar bine ascuțit, printr-o mișcare îndemânatică, înjunghia animalul direct în inimă. Eu mă ascundeam după casă, ca să nu văd acest ritual. Îmi era jale de porc. Dar curiozitatea mă readucea când se pregăteau paiele mirositoare pentru pârlirea lui. Priveam fascinat de la distanță cu câtă iscusință bărbații curățeau pielea înnegrită de foc, șoricul rămânând galben, ademenitor. Focul de paie înmuia șoricul și-i dădea un gust deosebit, îndescriptibil. Nouă, copilașilor, pe lângă șoric, ne revenea codița, urechile și bășica porcului, bine frecată în cenușă și umflată. Bășica era mingea copilăriei noastre. Apoi, după curățirea pielii de peri și spălarea pe toate părțile, treceau la desecarea animalului. Cel mai greu se curățeau picioarele și capul…”
– și tot așa, Vasile Vizitiu, cu un limbaj specific oamenilor de la țară, povestește în continuare despre fiecare detaliu referitor la acest ritual, dar și despre alte obiceiuri, istorii haioase sau dramatice, care se petreceau în curțile satelor basarabene, fără să omită numele a zeci de gospodari sau prieteni de viață. În carte sunt zeci de imagini din secole trecute, care descoperă momente din viață redate cu o dragoste enormă de țară, de tradiții și obiceiuri moldovenești vechi, cu un spirit firesc copilăresc atât de apropiat sufletelor noastre că la unele amintiri de-ale autorului nu poți să nu te oprești scăpând nostalgic o lacrimă de dor, în special, la istorisiri despre familii, război și deportări… (SV)
”Flăcăii satului umblau împreună pe la diferite șezători, câte doi-trei. Depindea de fată, dacă era întrebată. Băiatul, care aducea fata la joc, trebuia să aibă grijă de ea, ca să fie jucată. La horă veneau și părinții lor. De la aceste hore și șezători, tinerii se deprindeau unul cu altul, după care urma pețitul. Dacă părinții dădeau acordul, atunci vornicelul cel mare le dădea colaci părinților miresei și le turna câte un păhar cu vin. Aceasta era tradiția. Pe urmă, părinții se înțelegeau cum să facă nunta mai frumoasă. Erau nunți care țineau câte două-trei zile…”
Vizitiul. ”Numele meu de Vizitiu provine de la o profesie cunoscută pe timpuri drept ”conducător de cai la o trăsură boiereasca, de poștă sau de diligență într-o călătorie”… Tatălui meu i-au fost dragi dintotdeauna caii. Fiind prieten bun cu strungarul satului, Vasile Strungaru, tata l-a angajat să-i facă o căruță mai mare, mai lată, din lemn trainic și cu roți deosebite, frumos vopsite. Pentru acest lucru, el s-a răsplătit cu produse agricole. S-au înțeles omenește.” ”…Căruța noastră era unică în sat – plăcută la vedere, cu o capacitate de două tone. Și caii lui tata erau frumoși, puternici. Cu ei noi aram, boroneam, duceam cioclejii, fânul, paiele, roada de pe câmp. Tata încărca căruța cu sacii oamenilor din sat, umpluți cu grâu, popușoi, orz, ovăs, răsărită și secară și-i ducea la piețele din Florești, Mărculești, Zgurița și Căprești, unde se făceau iarmaroace de grăunțoase, de vite, de produse furajere și păsări…”
”Părinții mei aveau patru desetine de pământ și au mai luat în parte încă două desetine de la ruda noastră de pe mamă, Vasile Doina. Se vorbea că Vasile Doina era cel mai bogat om din sat. Și pe urmă, a fost ridicat (deportat), împreună cu familia sa. Unul dintre copiii lui au fugit, salvându-se de surgiun. Totuși – mă întreb și astăzi – ce fel de culac a fost Vasile Doina? Eu l-am văzut cu ochii mei de copil cum lucra, alături de oamenii satului, de părtași. Se dezbrăca în izmene și cosea împreună cu sătenii. Dacă luau pământ în parte, el îi ajuta la strânsul roadelor, le treiera grâul, orzul, secară și totul împărțeau în jumătate. Chiriașilor, pe lângă partea lor, li se dădeau toate rămășițele și neghină. Sătenii erau nespus de mulțumiți…”
”…În anul 1940, când s-a declanșat războiul, erau bombardate localitățile pe unde trecea calea ferată, pădurile înalte și locurile mai iluminate. În raion, a început persecutarea persoanelor de naționalitate evreiască. Oamenii din sate, văzând că pe evrei îi paște pericolul de moarte, îi ascundeau în locuri dosnice, mai departe de centru, de calea ferată. Casa tatei se găsea la o margine de sat să fo fost cinci kilometri de la oraș. Mulți evrei și-au găsit adăpost în beciurile noastre și la vecini. Beciurile erau mari, încăpeau în ele câte 25-30 de evrei…”
”Fie ca urmașii mei să păstreze cu sfințenie amintirea celor care ne-au iubit și pe care i-am iubit nespus de mult” – Vasile Vizitiu, în cartea ”Cu satul în suflet prin mări și oceane”. O carte dedicată părinților Mihai și Feodosia, precum și bunicilor Vizitiu Macar și Anastasia, Rusu Ion și Paraschiva – stelele călăuze pentru toată viața noastră, exemplu de omenie și demnitate. ❤
”Svetlana Vizitiu mi-a dăruit o carte de memorii ale tatălui ei. Răscolitoare carte, unde am aflat atâtea amănunte rare despre foamete -una dintre cele mai dificile perioade din istoria noastră. Vasile Vizitiu și-a iubit copiii săi, și-a iubit soția, meseria, baștina, Patria, oamenii din jurul său. Cartea asta este despre această dragoste. Svetlana Vizitiu scrie și ea poezii, iar poeziile ei ne arată un suflet foarte sensibil, însetat de frumusețe și lumină. La mulți ani, scumpa noastră Svetlana Vizitiu!!! LA MULȚI ANI BINECUVÂNTAȚI ȘI VOIOȘI!!! Întâlnirile cu tine sunt mereu un prilej de-a te bucura de viață!!! LA MULȚI ANI FERICIȚI!!!” – Dumitru Crudu
+ Tatăl nostru din ceruri! Sfințeasă-se Numele tău; Vie Împărăția Ta; Facă-se voia Ta, precum în Cer, așa și pe Pământ! Pâinea noastră cea de toate zilele – Dă-ne nouă astăzi! Și ne iartă greșelile noastre, Precum și noi iertăm greșiților noștri! Și – nu ne lăsa pe noi în ispită! Și, ne izbăvește de cel rău! Căci a Ta este Împărăția, puterea și slava în vecia vieților! Amin! + + În numele Tatălui, al Fiului, al Sfântului Duh – Amin!
Se știe că este unica #rugăciune care nu aparține minții umane! Ne-a fost dăruită de Însuși #Dumnezeu!
Tatăl Nostru, care ești în ceruri… + + + AMIN!
Pe măsură ce îmbătrânim și devenim înțelepți, ne dăm seama încet că:
– Un ceas de 3000 € marchează același timp cu un ceas de 30 €.
– Un portofel de 300 EUR conține aceeași sumă ca și portofelul de 30 EUR.
– Singurătatea într-o casă de 70m2 sau 300m2 este aceeași.
Sper că într-o zi veti realiza că fericirea voastră interioară nu vine din lucrurile materiale ale lumii.
Nu contează dacă călătoriți la clasa întâi sau la economic; este același tarif dacă avionul cade.
Sper că îți dai seama că atunci când ai prieteni și frați și surori cu care să vorbești, să râzi și să cânți, este o adevărată fericire.
5 fapte incontestabile ale fericirii:
– Nu vă educați copiii să fie bogați, educați-i să fie fericiți, astfel încât ei să vadă valoarea lucrurilor și nu prețul lor.
– Mâncați mâncarea ca și cum ar fi medicamentul, altfel va trebui să vă luați medicamentul ca și cum ar fi mâncarea.
– Persoana care te iubește nu te va părăsi niciodată. Chiar dacă există 100 de motive să renunțe, va găsi un motiv pentru a rămâne.
– Există o mare diferență între a fi un om și a fi uman. Foarte puțini o înțeleg.
– Erai iubit când te-ai născut și vei fi iubit când vei muri. Între cele două depinde de tine.
Cei mai buni medici din lume sunt: lumina soarelui, odihna, exercițiul, dieta, încrederea în sine și… prietenii.
Păstrați-le în toate etapele vieții și bucurați-vă de o viață sănătoasă. E greu pentru o ființă umană – ea nu cere să se nască, ea nu poate trăi, iar ea nu vrea să moară!
Cel mai bun dar pe care-l poți da cuiva este timpul tău și trebuie întotdeauna să fie dat familiei sau unui bun prieten. / Papa Francisc/
Această imagine distribuită a cutreierat și cutremurat tot Internetul! Se spune, că privind la ea, și rugându-te pentru o dorință – se va îndeplini în 2-3 zile! Spune o dorință în sinea ta, cu rugăciunea Tatăl Nostru pentru ca dorința ta să se îndeplinească! AMINI! ❤
Credința este foarte importantă în viața noastră de toate zilele… ❤
Atunci când simți că viața devine tot mai grea și că ai nevoie de #protecție_divină, rostește cea mai puternică Rugăciune pentru reușită în viață!
„Doamne, asa precum arde lumanarea mea de repede, luata din sfanta biserica, tot asa sa-mi ajute #Dumnezeu, Maica Precista si toti sfintii, ca sa piara tot atat de repede toate facaturile, spurcaciunile, toate relele si patimile, blestemele si lucrurile diavolesti, farmecele, descantecele, mestesugurile si uneltele diavolesti de la locul unde stau, de la casa mea, din familia mea, de la cei bantuiti de patimi (bautura, cafea, tutun, curvie, jocuri de noroc, neascultare si nesupunere, injuraturile de cele sfinte), din capul meu, din trupul meu, din sufletul meu, din familia mea.
Doamne, ajuta-ma sa-mi recapat sanatatea, linistea, sporul si prosperitatea casei, a serviciului, a locului unde lucrez, sa fiu binevazut, sa am spor in casa, in vite, in pasari, sa fiu ferit de accidente si de relele intamplari, eu si Casa mea, familia si colaboratorii de la munca. Doamne, sa se departeze vrajmasii si sa se imblanzeasca, sa am soarta buna de la Dumnezeu, sa mi se dezlege cununiile si facaturile, sa fiu ferit de argintul viu si lucrurile vrajitoresti sa nu aiba putere asupra mea. Doamne, fereste casa mea de ura si invidie, de certuri, de batai, de boli molipsitoare, de betii, de anturaj prost.
Doamne, fereste #familia mea si sufletele noastre de toate incercarile si rautatile si da-ne, Doamne, #sanatate, impliniri, realizari si viata fara de primejdii. Doamne, intareste-ma si pastreaza-mi #credinta stramosilor, credinta crestinilor. Doamne, ocroteste pe #parintii mei, pe #fratii mei, pe #surorile mele (se spun numele lor) si #dezleaga_blestemele viilor si mortilor cazute asupra noastra. Si #lumineaza_mintea si #soarta copiilor nostri, da-le spor la invatatura si reusita in viata.
Doamne, vegheaza si intareste tineretul si copiii celor de-un neam si o credinta cu noi. Doamne, ai grija de toti copiii si intelepteste si pe #copiii_mei. (Toate numele pentru care se roaga respectivul.)
– Doamne, da-ne painea cea de toate zilele si linistea ta cea sfanta! Doamne, sa se implineasca toate rugaciunile noastre! #Doamne, #ajuta-ne! Doamne, #iarta-ne! Doamne, #miluieste-ne! Doamne, fie-Ti mila de noi! Doamne al puterilor, fii cu noi! Amin!”
#Rostește-o măcar o dată pe zi timp de o lună și vei vedea că inima ta devine mai ușoară și tu privești lucrurile din viața de zi cu zi cu mai multă înțelepciune. Având mintea curată vei putea să iei cele mai bune decizii și succesul te va urmări la orice pas.
Atunci când burniţa descurajării mă îngrozeşte, fă ca viaţa mea spirituală să înflorească.. fă să dispară ceaţa groasă care îmi învăluie fiinţa întreagă ! Fii Tu Soarele neprihănirii care să strălucească !
Impresii din viata si carti / Svetlana Vizitiu 