Să ne bucurăm din plin de ceea ce ne spun oamenii, și la ce mai contribuim și noi cu propriile noastre creații, cu lecții și învățăminte de viață. Nu vă opriți din poveste, deschideți zăgazurile cuvintelor, lăsăți-vă în voia visurilor voastre și depănați-vă mai departe amintirile. Dați drumul gândurilor, lasati-le slobode să hoinărească pe văi și pe dealuri, să zburde prin ninsoare fără opreliști! Sunteți doar voi și gândurile voastre. Asta e tot ce v-a rămas. E bucuria de a trăi și a rămâne simplu!
Exemple de aici, o să vă surprindă, cred că veți dori să le transmiteți copiilor sau nepoților, de ce nu… Important să realizați, de ce și pentru ce... ❤
TRĂIEȘTE ACUM…
Un bărbat a murit… când și-a dat seama, l-a vazut pe Dumnezeu apropiindu-se de el cu o valiză în mână. Dumnezeu a spus: “Bine, fiule… este timpul să plecăm.” Surprins, omul a răspuns: “Acum? Așa devreme? Aveam o mulțime de planuri…” Dumnezeu: “Îmi pare rău, dar trebuie să plecăm.” Bărbatul: “Ce ai în valiză?” Dumnezeu a raspuns: “Lucrurile tale!” Bărbatul: “Lucrurile mele? Ce vrei să spui? Adică, hainele mele, banii mei?” Dumnezeu: “Nu. Acele lucruri nu au fost de fapt ale tale. Ele aparțineau pământului.” Bărbatul: “Atunci amintirile mele?” Dumnezeu: “Acelea nu ți-au aparținut niciodată. Ele aparțin timpului.” Bărbatul: “Este vorba de talentul meu?” Dumnezeu: “Acesta nu ți-a aparținut niciodată… el a fost în funcție de oportunități.” Bărbatul: “Este vorba despre familia și prietenii mei?” Dumnezeu: “Îmi pare rău… ei nu ți-au aparținut niciodată. Ei au aparținut destinului.” Bărbatul: “Este vorba de soția și fiul meu?” Dumnezeu: “Ei nu ți-au aparținut ție niciodată… au aparținut inimii tale.” Bărbatul: “Este vorba de corpul meu?” Dumnezeu: “Corpul tău nu ți-a aparținut niciodată. El a aparținut pământului.” Bărbatul: “Este sufletul meu?” Dumnezeu: “Nu, sufletul tău imi aparține mie.” Foarte speriat, omul a luat valiza din mâinile Domnului și a deschis-o. Aceasta era goală. Lacrimile au inceput să curga șiroaie pe obraz. “Niciodată nu am avut nimic?” – a intrebat barbatul. Dumnezeu a raspuns: “Adevarat, fiecare moment pe care l-ai trăit a fost doar al tău. Viața este doar un moment,.. un moment care îți aparține. Din acest motiv trebuie să te bucuri de fiecare clipă pe care o ai. Nu lăsa ca nimic să te oprească din a fi fericit. Trăiește ACUM! Trăiește-ți VIAȚA.” Nu uitați să fiți fericiți, acesta este singurul lucru care contează. Lucrurile materiale și tot ce crezi ca merită, nu merită; sunt lăsate în urmă. Nu poți lua nimic cu tine în cealaltă lume…
Este vorba despre noi, cei care tocmai am trecut de 50-60/70 și mai mult.
Să fim mândri că aparținem unei ere, cea mai bună știută vreodată.
Născuti în …. Anii ’40-50
Crescuti în … Anii ’50-60
Educati în … Anii 60-’70
Lansați în …. Anii ’70-80
Surprinși în jurul… Anii ’90
Mulțumiți un pic în… Anii 2000
Deveniți mai înțelepti în… Anii 2010
Ajunși în… 2022/ deja 2023
Deci Am trăit în…
OPT decenii diferite
DOUĂ secole diferite
DOUĂ milenii diferite
Am trecut prin…
Pager, de la primul telefon mobil la cel mai recent telefon inteligent –
Radio cu galene, radio tranzistor
TV cu ecran de sticlă la unul mare cît usa,
la compact smart TV ecran plat, Gramophone, Casetofon, Walkman, YouTube la Wireless Streaming.
Scrisori scrise de mână, Mașină de scris, mașină de scris electrică, Telegrame, Teleprinters (Telex) la e-mail WhatsApp, Twitter, Instagram, Ordine de plată, ordine poștale, cec bancar, Pay on line etc.
Calculatoare desk (20 MB hard disk drive la 2 TB) la cel mai recent laptop, 5.25 inch la 3.5 inch cu dischetă și CD disk ,la PenDrive – Și… Am ratat gripa spaniolă Am prins la „timp” CoronaVirus Am Mers pe jos, cu bicicleta, motocicleta, condus mașina, am mers în tren, ne-am jucat în stradă cu praf, noroi , Am navigat , am zburat si acum așteaptăm să mergem cu Elon Musk SpaceX pe Lună
Wow!!! Ce viață a fost … Am simtit-o cu inima, nu roboțiti că astăzi… prin TI, Da, am trecut cu adevărat prin multe altele
Am putea fi numiți „geniali”….o „generație reușită” de oameni a căror anii de naștere au fost în anii ’40-50 …’60-70…
Literalmente…. generatia noastra a trait, a asistat la mult mai mult in fiecare perioadă a vietii…
Aceasta este generația noastră care a dat o nouă paradigmă la cuvântul „SCHIMBARE„
Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru această viață minunată, semnificativă, uimitoare de rollercoaster…
Am pășit în viață la varsta de 16-20 și am trecut cu vârsta peste anii ’30 și ’40 ținându-ne de mână unul pe celălalt în distracție și zbenguială … Iubind sincer și necondiționat!
Cele mai bune urări, dragii mei prieteni, pentru toți dintre voi care aparțineți unei epoci care a fost, care este, care va fi, dar nici una, precum a fost a noastră!!! Să continuăm să ne trăim viața la maxim, fiecare moment ce ne este dat.
Oamenii din rețele au zis, vorbit, menționat, discutat, prezis … Subscriu, confirm și mă alătur… La mulți ani cu Bani și Sănătate, Doamne ajuta tuturor! Avem nevoie de Pace!
Femeile auargumente atât de bune încât și Dumnezeu le crede!
O femeie cauta lemne pentru foc pe marginea unui rau. Taind o creanga dintr-un copac, scapa toporul din mana si acesta ajunge pe fundul raului. Disperata, incepe sa se roage si sa implore: – Doamne, ajuta-ma Doamne, te rog! Apare Dumnezeu si o intreaba: – Ce e, femeie? Ce ti s-a intamplat? De ce plangi atat de amarnic? – Doamne, te rog ajuta-ma. Mi-a cazut toporul in rau si nu mai am cu ce sa tai lemne si o sa mor de frig. Dumnezeu isi scufunda mana in rau si scoate un topor de aur. – Acesta e toporul tau, o intreaba? Nobila femeie ii raspunde: – Nu, Doamne, nu e acesta. Dumnezeu isi scufunda din nou mana in rau si scoate un topor de argint. – Acesta e toporul tau, femeie? – Nu, Doamne, nici acesta nu e. Dumnezeu isi scufunda pentru a treia oara mana in rau si de data aceasta scoate un topor din fier si lemn. – Dar acesta, e al tau, o intreaba iarasi pe femeie? – Daaa, Doamne, da!!! Acesta e toporul meu. Dumnezeu era atat de multumit de sinceritatea femeii ca i le-a daruit si pe celelate doua topoare; din aur si din argint. Fericita, femeia alearga intr-un suflet acasa la iubitul ei sot sa-i povesteasca ce minune i s-a intamplat. Apoi il duce sa-i arate locul in care l-a vazut pe Dumnezeu. Intr-o clipa de neatentie insa, omul se impiedica si cade in rau. Cum nu stia sa inoate, se ineaca. Femeia incepe sa planga din nou si sa implore ajutor. Dumnezeu apare iarasi. – De data asta ce-ai mai patit? De ce plangi? Printre sughituri, femeia ii raspunde: – Doamne, sotul meu a cazut in rau si s-a inecat. Imediat, Dumnezeu intra in rau si-l scoate pe Brad Pitt. – Acesta este sotul tau, o intreaba? – Da, da, da!, afirma femeia. Atunci, Dumnezeu se infurie: – Esti o femeie mincinoasa, exclama El! Rapid, femeia ii explica: – Doamne, iarta-ma, dar e vorba de o neintelegere… Daca eu as fi zis NU, dumneata mi l-ai fi adus si pe George Clooney, iar daca as fi zis ca nici el nu era, atunci ai fi venit cu sotul meu si cand eu ziceam „DA, el e sotul meu”, m-ai fi trimis acasa cu toti trei . Eu sunt o femeie umila, Doamne, cu principii morale si nu as fi putut sa comit POLIGAMIE! De aceea am spus DA primului dintre ei. Dumnezeu a gasit corect comportamentul femeii si a iertat-o. MORALA: Femeile au argumente atât de bune, încât până și Dumnezeu le crede. ASA SUNT ELE NU PIERD NICIODATA! SUNT UNICE! ReteleSociale la taclale #Impresii_viata_carti_Svetlana_Vizitiu
In imagine: Obosita, o zi intreaga in calatorie cu autocarul prin Sharm El Sheich. Aici la Catedrala celor 40 de Sfinti… Doamne ajuta!
“Mama mea avea multe probleme. Nu dormea și se simțea epuizată. Era irascibilă, cicălitoare, morocănoasă. Mereu era bolnavă. Până într-o zi când, așa, dintr-o dată, s-a schimbat.
Situația era cea dintotdeauna, însă ea era diferită. Într-o zi, când tata îi zice:
– Iubito, merg la o bere cu băieții. Am obosit. De trei luni caut de lucru și nu găsesc nimic, mama îi răspunde: – Foarte bine!
Apoi, când fratele meu îi aduce la cunoștință:
– Mama, la Universitate merg rău la toate materiile, mama îi zice: – Foarte bine! Recuperezi tu! Dacă nu, repeți semestrul, dar taxa ți-o plătești singur.
Sora mea, la rându-i: – Mama, am lovit mașina.
Mama: – Foarte bine, fata mea! Du-o în Service. Gândește-te cum plătești iar între timp circulă cu autobuzul sau cu metroul.
Următoarea fu nora: – Vin să stau la voi câteva luni.
Răspunsul mamei: – Foarte bine! Fă-te comodă pe canapeaua din salon și caută-ți niște așternuturi în șifonier.
Văzând asemenea reacții ciudate din partea mamei, am început să ne facem griji. Așa că, ne-am strâns cu toții să ne sfătuim ce să facem. O suspectam că a mers la medic iar că ăla, medicul, i-a prescris niște pastile de „mă doare-n cot de toată lumea” de 1000 mg și sigur, sigur și-a administrat o supradoză. Am propus atunci o „investigație” urgentă asupra stării mamei, pentru a o îndepărta de orice posibilă dependență față de orice medicament anti-istericale. Mare ne-a fost surpriza însă când mama a început să ne explice:
– Mi-a luat mult timp până mi-am dat seama că fiecare e responsabil pentru viața sa. Am avut nevoie de mulți ani să descopăr că anxietatea mea, mortificarea mea, depresia mea, nervii mei, nopțile mele de nesomn, stresul meu, nu rezolvau problemele voastre, ci le acutizau pe ale mele. Eu nu sunt responsabilă de acțiunile celorlalți, dar sunt responsabilă de reacțiile mele față de acestea. De aceea, am ajuns la concluzia că datoria mea față de mine însămi este aceea de a-mi păstra calmul și de a lăsa pe fiecare să-și rezolve propriile probleme. Am urmat cursuri de yoga, meditații, dezvoltare personală, igienă mintală, vibrație și programare neurolingvistică. Și în toate am găsit un numitor comun. Toate conduc către același punct: eu pot să intervin doar asupra mea. Voi toți aveți toate resursele necesare pentru a vă rezolva propriile vieți. Eu pot doar să vă dau un sfat, dacă îl cereți bineînțeles. Că îl urmați sau nu, depinde doar de voi.
Așa că, începând de azi, încetez să mai fiu receptorul responsabilităților voastre, sacul culpelor voastre, mașina de spălat a remușcărilor voastre, avocatul greșelilor voastre, zidul plângerilor voastre, cea care vă rezolva problemele și roata de rezervă care se achita de responsabilitățile voastre. Azi, vă declar adulți, independenți și autonomi.
Am amuțit cu toții! Începând cu acea zi, familia a început să funcționeze. Pentru că, de atunci, toți din casă știu exact ce au de făcut.” /inet/
Fiecare suflet de pe pământ are o poveste de-a lui, dar îți trebuie un gram de iubire ca s-o înțelegi.Este greu să explici ce simți când mor cei dragi, astfel, de parcă ar fi o chestiune de câteva clipe, de fapt așa și este, a fost omul și nu mai este. Este greu să pierzi picături de inimă, greu să privești cum ea se destramă. Șocant să realizezi că omul drag a decedat în fața ta! Și teribil de greu să știi că nu ai fost alături de cel drag în ultimile clipe ale vieții lui… E bine că suntem oameni și avem cea mai valoroasă și cea mai scumpă, cea mai dureroasă și usturătoare – amintirea noastră! Atâta timp cât amintirea trăiește, ei sunt mereu cu mine… Amintirea lor mă ajută să trăiesc…
Iar astăzi, 4 noiembrie 2022, părinții mei Vasile și Teodora Vizitiu, ar fi sărbătorit 60 de ani de cășnicie, în familie, cu prietenii și cei dragi, la o masă cu bucate, cântece și recitaluri, cu aplauze, un eveniment superb și atât de drag inimilor noastre…
Dragii mei, voi simți mereu dragostea voastră! Cât de multe de-ale noastre au plecat cu voi, și cât de multe de-ale voastre au rămas cu noi! -Tăticule, ți-ai trăit viața strălucitor și fără cusur, așa cum se putea pe vremurile conservatoare. Și în momentele dificile ai glumit, ne ridicai starea de spirit, ne lipseai de griji și-ți asumai întreagă responsabilitate pentru a ne simți noi, în siguranță. Privirea ta duioasă ne-a dat putere, iar mămica te susținea în toate. Ai fost cel mai bun tată, soț, prieten grozav! E greu să le descrii pe toate în cuvinte… – Mămica, tu ai fost cea mai grozavă mamă, și bunică pentru copiii mei care îți duc zilnic dorul. – Nu sunteți plecați… decât în rai la Domnul, și – rămâneți vii în inimile noastre.
Acolo, în ceruri locuiesc sufletele dragi, care încearcă să ne protejeze de rău. Trebuie doar să învățăm să-i ascultăm, să-i auzim. Putem primi sfaturi de la ei, așa cum sfătuie și Bunul Dumnezeu. Părinții ne trimit căldura lor din cer atingându-ne cu razele solare. Când plângem, ne simțim rău, ei suferă și plâng cu ploi torențiale… Strălucind de sus cu soare blând, ne luminează calea dificilă a vieții. Iar soarele lor e zâmbitor mereu, și trebuie să reușim în cale bună! Doar demonul nu simte apelul părinților, de aceea și pornește războiae cu oamenii nevinovați…
Soarele părinților se-arată zâmbitor atunci când reușim, noi privim la cer și simțim mesajul lor, îi mulțumim, ne bucurăm cu tristețe pentru că ne este dor… Dorul după ei ne sugrumă de multe ori, dar și noi vom pleca acolo cu timpul, la ei, să nu uităm să ne trăim viața pentru urmașii nostri, la fel precum au fost părinții noștri buni… La Domnul au plecat părinții noștri… Rugați-vă pentru ei măcar uneori… +
Părinții nu mor, ei continuă să trăiască în inimile cărora le este dor. Timpul să ogoiască durerea cu care firul ne-a legat. Părinții sunt cu noi alături. Și noi cu ei, la infinit. Pentru totdeauna. Au devenit transparenți, nu-i vedem cu ochi normali, dar simțim orice clipă. Și când avem nevoie de sfaturi, ne uităm la cer, îi căutăm prin Domnul și ne rugăm… Părinții ne sunt alături, și în veșnicie suntem noi cu ei. Părinții – nu noi alegem, ei ne aleg prin voia Domnului. Pentru ca cineva să ne îndrumeze, să ne apucă de mâini când greșim calea, să ne mângâie pe cap, când strigăm ajutor…
În viață, cei mai importanți – sunt mama și tata, părinții care ne dăruie viață, ne ocrotesc și ne învață, ne dăruiesc primele lecții de viață și exemplu de dragoste și siguranță. Amintirile despre ei sunt dragi sufletului și inimilor, până lacrimi. Altfel nici nu poate fi, parinții sunt o părticică a fiecărui dintre noi. Părinții nu sunt aleși… Ei ne aleg pe noi. Simbolul lor de dragoste este infinitul. Temerile lor nu vor trece pentru noi. Oriunde îi duce eternitatea – Se vor întoarce la noi, copiii lor… Vă iubesc, mama, tata… ❤
Svetlana Vizitiu, fiica voastră Noiembrie, 2022
În memoriam – Vasile Vizitiu /n.30.01.1936-d.11.12.2020/
În noaptea aceasta lungă de toamnă, sub cerul plin de stele, senin ca apa izvorului, în bătaia rece a lunii, în minte mi se zbate, ca un șarpe aruncat în foc, și vrea să pătrundă la lumină, o învățătură auzită cândva demult, de unde și de la cine nu știu la moment, important este că se vrea spusă.
E despre plugarul harnic, e despre omul muncit, pe vânt și soare, pe ploaie și arșiță, din zori și până în noapte, e despre omenie, e despre neamul meu. Neam care știe să soarbă din pământ vlagă, căci rupți de pământ nu mai trăim, ne ofilim, ne uscăm.
Parcă o aud rostită de cineva… Ah da, în sala de clasă, de profesoara mea de română de la gimnaziu, de lumânarea ce se trecea încet, luminând calea a zeci și zeci de suflete-copii ce astăzi sunt, mulți dintre ei, oameni.
Parcă o aud cum spune tare și răspicat, și vrea să fie auzită și de cei ce ,,nu aud’’:
– Atunci când plugarul nu rupe suficient din haturi și le lasă de se lățesc și se întind, iar sălbăticia se răspândește și înăbușă sămânța bună și recolta, sămânța bună crește tot mai puțină, chiar și în pământul bun, sălbăticia devenind o normalitate, ce de fapt este o anormalitate și vinovat de aceasta se face doar cel ce lenevind sau din indiferență nu a ținut plugul drept și nu a rupt haturile tot așa ca cel ce a făcut-o anul trecut…
Era o înțelepciune spusă metaforic, de parcă ar fi uitat să adaoge vorbele scriptice, rostite de cel mai mare dintre învățători – ,,Cine are urechi de auzit, să audă!’’
Mersul ei apăsat, coafura ei aceeași dar mereu diferită, șalul pe care îl purta pe umeri, să-i țină de cald, așa cum credeam noi, dar de fapt era un look al ei, privirea ei în care citeam un pedantism și o punctualitate aspră, care veneau în contradicție cu modestia nemaipomenită pe care o exprima chipul ei, toate îi insuflau un respect nemărginit.
Explicațiile de limbă și literatură împletite cu cele de viață, mă înfiorau. Cum îi mai scânteiau privirile, ca unei fetișcane îndrăgostite, și ochii ei de culoare închisă păreau două nestemate, când ne vorbea despre lecturile sale și cum din ele a învățat multe, evadând din realitatea grea a satului și a vieții sale nereușite. Asta am înțeles-o eu acum, ea însă niciodată nu se plângea și nu dădea pe față toate acestea, de parcă îți părea că trăiește o istorie din cărțile ei pe care le-a citit, dar una fericită. Mai târziu am înțeles cât de nefericiți sunt cei ce nu au citit măcar o carte în viață, cum zice vorba înțeleaptă ,, Milioane de oameni n-au deschis niciodată o carte. A vrea să le explici ce pierd e totuna cu a explica unui surd despre frumuseţea muzicii lui Mozart. ‘’(Nicolae Manolescu)
Ne învăța multe. Știa multe, de ziceai că e o enciclopedie, un dicționar sau o carte vie, care cuprindea toată știința lumii. Azi ai spune – un server, ce are stocată toată informația despre tot și toate, care la un clik distanță îți furnizează informația dorită.
Multe din cele învățate de la lecțiile ei nu le mai țin minte, ca și toți ceilalți, de altfel, pe care i-a învățat, dar unele lucruri simple, unele învățături de viață, ce au prins contur mai târziu, au rămas adânc sculptate în sufletul meu, al nostru, e sămânța care la timpul potrivit a răsărit, a crescut, oferindu-și roadele.
Era slabă și uscățivă, cu chipul blând, pe care erau sculptate însemnele timpului și ale încercărilor vieții. Când zâmbea i se arătau niște dinți albi și lungi, cu o strungă la mijloc, semn de noroc, cum spunea bunica și despre mine, deși pe viața ei n-ai zice că a fost așa. Avea pielea palidă și ochii mari maro, ce-i sticleau satisfăcut ori de câte ori noi eram cu temele învățate.
Și-a petrecut toată viața de om vrednic aproape singură și pe toate ale satului, ale casei, ale gospodăriei de la sat le putea face. Dar vorba ceea ,, puternic nu te naști, puternic devii’’. A rămas singură de cum s-a întors în sat de la studii și după ce s-a măritat nereușit. Avea doar un fiu de trei ani și o mamă bolnavă. Și cum le reușea pe toate de una singură? Și cum i-a reușit, așa, de una singură, să-și înmormânteze mama, să-și petreacă fiul la armată, apoi să-l însoare, ca să rămână iarăși singură? Ei singura, cu dragostea ei nemărginită față de copii satului, pentru care se jertfea zilnic, pe care la fel îi petrecea la armata, însura și mărita, îi certa când călcau strâmb, îi lăuda, cum numai ea știa, când reușeau ceva, când aduceau roade. Îi sfătuia, chiar maturi fiind, oameni la locul lor, și nimeni nu se încumeta să nu-o asculte, rămânând aceeași mereu, cea care insufla respect nemărginit.
Nu se supăra aproape niciodată. Singura ei supărare era când uitam ceva din materia predată. O singură vorbă ne înspăimânta când recapitulam cele învățate dintr-un modul de învățare, pe care nu o înțelegeam nimeni, dar ne era groază când o auzeam ,,Vorba mea de astă vară, a rămas pe prispă-afară!’’. Suna a uitare, a neatenție, a neglijență, a tot ce poate fi mai rău pentru un discipol care uită povața profesorului său. O zicea și celor maturi pe care i-a luminat de la începuturi, cu generații și generații, cărora le-a luminat calea în întunericul vieții…
Ne așezarăm pe două scăunele mici în fața casei ei. Tăcuram amândoi și priveam în jur. În ochii ei calzi și blânzi am observat o bucurie și o împlinire deplină. Liniștea a fost spartă de un motan frumos, lingușitor care a scos un miorlăit cuminte, pe semne și el era instruit bine de profesoară. I-am oferit cartea zicând că aștept o notă și comentariile profesioniste, la care mi-a răspuns modest:
– Din mine critic… Se subapreciase cu o simplitate hristică, deși nu e așa, știam bine, și acum ar fi gata să-și răsuflece mânecile hainei și ar putea porni cu plugul slovei la arat pe ogorul unui text literar, răsturnând metaforele și epitetele în brazde de comentarii literare ca ale celor mai mari critici literari ai vremii. Să știi că cel ce scrie cu sufletul și grija pentru alte suflete este asemenea lui David psalmistul, care prin opera sa de geniu, de mii de ani tot mângâie și salvează mângâie mii de suflete, adaugă timid.
Nu știam că în simplitatea ei, toată viața l-a avut pe Dumnezeu aproape, ca pe cel mai bun prieten. Nu spunea deschis despre asta, nici acum după ce au trecut mulți ani de la oarba încercare de scoatere a lui Dumnezeu din viața oamenilor și repunerea lui la locul de slavă ce i se cuvine. Le-a trăit pe ambele cu verticalitate. Fiind profesor, fierbându-se în sistem, era aproape impusă să se supună marilor cerințe dictatoriale, iar acum, după trecerea acelui val negru, avea încă în oase frica regimului fără Dumnezeu. Dar toată viața, anume El, Hristos cu toată învățătura Lui i-a fost punct de reper și sprijin, căci acolo unde nu știa ceva, unde nu putea de una singură, chema ajutorul care nu întârzie niciodată, se sfătuia cu cerul prin rugăciuni.
– Epitetul vieții fără Dumnezeu, este focul veșnic, rosti după o lungă pauză, iar motanul cuibărit în poala ei ca un ghemotoc, torcea fericire, dorea parcă să toarcă un curcubeu.
Profesoara mea dragă și scumpă, nu s-a schimbat deloc, e aceeași care am cunoscu-o, pe care o știu, care va trăi veșnic în inima mea. Mă învață iar. Seamănă semințe ce vor aduce rodul cuvenit mai apoi. M-au bucurat până la lacrimi aceste constatări. Cuvântul e împărțit necontenit, ca niște semințe, în cele patru vânturi de profesoara mea.
Vasilisk Donica despre Dna Ecaterina Petru Josan, s. Zahoreni, r. Orhei
Născut la 15 decembrie 1985, în satul Zahoreni, raionul Orhei, Vasilisk Donica este un împătimit de poezie și proză. Și-a făcut studiile la Colegiul Pedagogic Vasile Lupu din or. Orhei, apoi a absolvit Universitatea de Stat din Tiraspol cu sediul în or. Chișinău (licențiat în științe ale educației, fi lologie) și a făcut studii de master la Universitatea de Stat din Moldova (master în științe umanistice, istoria și cultura religiilor). În prezent, ieromonahul Vasilisk slujește la Mănăstirea Saharna și predă religia la Gimnaziul din Saharna Nouă, raionul Rezina. A scris primele versuri în adolescență – frumoasa vârstă a îndrăgostirii. Treptat, creațiile sale au devenit mai variate, mai adânci, mai duhovnicești . Gândurile și trăirile sale, așternute pe hârtie, au ajuns pe paginile a numeroase reviste și publicații atât din Republica Moldova, cât și din România. În 2021, a fost premiat cu diplomă în cadrul Galei Premiilor Revistei Regal Literar din România – Premiul pentru Creație. Vasilisk Donica este unul dintre cei mai fideli oameni ai Revistei Timpul – Portal de cultură, oferind cu regularitate texte spre publicare și contribuind substanțial la promovarea revistei, susținând atingerea obiectivelor și scopurilor propuse de portalul nostru. Cu siguranță, Ieromonahul a devenit un om important nu doar pentru Revista Timpul, dar și pentru cultura națională. /Timpul
Cea mai mare fericire e atunci când îți strigi părinții și ei îți răspund, în viață. Mă gândesc des la bătrânețe după ce a murit tata. Interesant, când voi fi și eu la 80, aș putea fi așa cum doresc? Văd mulți bătrâni, văd cât de greu le vine să rămână singuri. Cum suferă din cauza sinelui său, cum își creează dificultăți și probleme. Observ dorul lor, singurătatea… Cum voi fi eu la etate adâncă? Nu știu. Dar vreau să rămân o persoană bună, fără marasm și mofturi. Oamenii îmi spun că sunt bună; eu mă cunosc mai bine. Nu mă alintă nimeni, nici copiii, nici ceilalți… Mă alinta doar tata, și o făcea mereu, mămica era mai severă, dar tot ea se ruga la tata să ne jelească pe noi, copiii lor. Eu, însă eram copil special, nu dau detalii… Nu știu, nu știu cum voi fi. Fără aripi nu mă simt în siguranță. Iar aripii dintotdeauna mi le cream pentru că aveam sprijin… Acum stai și te gândești să nu te apuce vreo Deltă / Variolă… Mult depinde de ce boli te pot apuca, căci în dureri nervii te doboară imediat, și nu contează dacă ai caracter dur. Le spun copiilor să aibă grijă de sănătatea lor, atunci și eu mă voi simți mai bine. Sper ca ei să nu mă lepede la adânci bătrânețe, nu le pot „ruga” acest lucru. Realizez că în etate e bine să nu te lase lumea în pace. Și copii să nu mă lase în pace. Voi sta cuminte, fără dinți, voi mânca puțin, doar să-mi fie cei dragi alături sănătoși. În familie…
Simplu, e atunci când o femeie rămâne calmă pentru reputația ei, fiind alături de cel mai frumos, cel mai responsabil bărbat. – Genul masculin? Ce ar fi? E atunci când femeia știe: El – nu va trăda, nu va umili, și nu va fugi cu rușine. Asemenea bărbați, azi sunt puțini. Practic nu există. Nu există, pentru că nu sunt educați corect. Contează mult pentru un bărbat să nu pâlpâie ca un drapel… Azi, bărbații (nu toți, desigur), nu sunt capabili să răspundă pentru faptele sale, pentru cineva cu atât mai mult, pentru că părinții prea îi protejează și-i întrețin atâta timp cât sunt în viață. Și ce-i greu de conștientizat, e că crezi că îți educi corect fiii, și ulterior rezultă că ei sunt absolut diferiți prin comportamentul lor de parcă nici n-ar fi frați și n-au fost crescuți de aceeași mamă. Oamenii spun, societatea confirmă, cică sunt Cei 7 ani de acasă! – eu voi spune, sistemul e de vină, dar și genele moștenite… Nu-mi reproșați, știu ce spun.
Totul trebuie experimentat în această lume, testat și apreciat… Nenoricirea, boala, trădarea, durerea, ipocrizia – totul trecut prin inimă ca prin mașina de tocat. Și tuturor ceva nu le-ajunge. Ba ninsoarea se topește rapid, ba dimineața vine târziu, ba zile calde nu ne ajung. Da, tuturor mereu ceva lipsește… Dar trăind zilele rămase, brusc observi, nimic nu ne lipsește. Nimic, doar anii nu ne mai ajung, sau nu sunt suficienți pentru a mai fi supărat pe cineva. Și pentru viață, ca să te bucuri din plin de ea…
Criteriul dăruinței noastre? De suflet ceva? Un criteriu pentru talentul musical? Muzicalitatea și, de asemenea, știți, să ieși pe scenă cu curaj să-ncepi o „coală albă de hârtie”. Să fie ceva în timbru, în interpretare, în ochi… Ceea ce se numește. Farmec. Și trebuie să cucerești complet publicul. Și tot el să rămână îndrăgostit de tine, pentru trei minute, cel puțin…
La început credeam că Internetul a devenit brusc prietenul nostru. Că putem schimba informații veridice, să ne susținem reciproc. Și-apoi, am realizat că este o capcană. Noi scriem ceva, ne umflăm în pene, și avem impresia că Facem ceva, cu iluzia că e o treabă bună! Iar mașina strașnică pentru distrugerea umanității continuă să avanseze sistematic! Îm fiecare zi, de la noi știri mondiale, fiori pe spate, vreau să mă ciupesc și să-mi revin din această groază! Cum de am devenit brusc participanții acestui roman înfricoșător de „science fiction”?! Acum este clar, că nu a fost brusc, că nu demult timp, oamenii din întreagă lume au fost prostiți, transformați într-o turmă, și scopul principal a fost să mănânce delicios, să cumpere ceva din super-marcketuri strălucitoare și… să se „scufunde” în TV/ internet. „Societatea nu vede nimic, deoarece este ținută într-o stare de hipnoză profundă. Oamenii n-au fost niciodată atât de întunecați ca acum. Omului nu-i dau nicio șansă să se oprească și să înțeleagă ce se întâmplă. Seriale fără sfârșit, unul mai stupid ca altul, muzică pop vulgară, filme agresive și pofticioase, cu acuratețe care să afecteze subconștientul, astfel cultivând spiritul egoist și violent. O persoană normală, în scurt timp, se transformă într-un animal fără principii, ducând o viață absolut lipsită de sens. Acestea sunt valabile pentru toată lumea.
Ce să facem? Să realizezi că așa ca înainte nu va fi niciodată! Și nici nu e nevoie. Este momentul potrivit de conștientizare. Fie, să realizăm că întreagă lume în ultimul timp, cu toleranța sa, lipsa spiritualității, distrugerea unicității culturale a țărilor și popoarelor sub masca globalismului, psihologia consumătorului a mers complet în direcție greșită. Să ne spunem:„Stop!”, să nu ne fie frică. Să înțelegem că totul în această lume este stăpânit de Dumnezeu, numai El, și nu virușii, injecții, Conducători, organizații internaționale. Că în fiecare dintre noi există o părticică a Domnului, că suntem Oameni, suntem unici, spirituali… Nu trebuie să devenim o turmă numerotată! Și mai întâi de toate, aruncă ecranele cu persoanele provocătoare care ne nimicesc mințile prin știrile lor putrede!
La sfârșitul după-amiezii reci, primesc o vizită neașteptată de la cei doi copii ai mei. Unul este medic, celălalt inginer. Ambii au succes în profesiile lor.
În urmă cu mai puțin de o săptămână am suferit moartea iubitei mele soții. Încă mă simt abătut de pierderea care a schimbat direcția și sensul vieții pentru mine.
Stând la masa din sufrageria unei case simple, în care acum locuiesc singur…..am început să vorbim. Subiectul este despre viitorul meu. Un fior imi curge pe coloana vertebrala. În curând încearcă să mă convingă că cel mai bun lucru pentru mine este să locuiesc într-un azil de bătrâni.
Reacționez… susțin că umbra singurătății nu mă sperie pe mine și mai puțin bătrânețea. Dar copiii mei insistă „îngrijorați”? Regretă, între timp, că apartamentele lor spațioase sunt mari dar sunt ocupate și de aceea nu pot fi cu unul sau altul… așa spun ei. De asemenea, fiii și nurorile mele sunt foarte ocupați. Deci nu ar avea timp cum să mă vadă.
În favoarea mea, susțin fără prea multă convingere că, în acest caz, ar putea foarte bine să mă ajute să plătesc un îngrijitor. În fața mea, medicul și inginerul spun că, în realitate, ar fi necesari „trei îngrijitori în trei schimburi și toți cu contract de muncă”care ar fi, în vremurile noastre de criză, o mică avere la sfârșitul fiecărei luni.
Refuz să accept propunerea de a locui într-un azil. Și aici vine o altă sugestie: ei îmi cer să vând casa.
Banii vor fi folosiți pentru a plăti cheltuielile unde voi locui, unde voi merge pentru mult timp, ca să nu-și facă nimeni griji. Nici ei, nici eu.
Mă predau argumentelor pentru a nu avea mai multă putere să înfrunt atâta ingratitudine și răceală. Am închis buzele și nu vorbesc despre sacrificiul pe care l-am făcut de-a lungul vieții pentru a -i creste …..Nu am spus că am încetat să mai călătoresc cu familia …să frecventez restaurante bune, să merg la teatru sau să schimb mașina …ca să nu le lipsească nimic, etc. .,,,,la cîte am renunțat. . Ma ridic fără să scot un cuvânt, mă hotărăsc să-mi adun lucrurile….si in scurt timp, văd o viață întreagă rezumată în două valize. Cu ele mă îmbarc spre o altă realitate, mult mai grea….un cămin pentru bătrâni, departe de copii și nepoți.
Astăzi, în brațele singurătății, recunosc că am putut să-mi învăț copii mei valori morale..dar nu le-am putut transmite nici unuia dintre ei o virtute numită RECUNOȘTINȚĂ!
Vina este a noastră pentru că le dăm mereu ceea ce vor sau ce cer, când ar trebui să-i învățăm că trebuie să le „câștige”…cum ..?Lucrând cu efort, ajutând la curățarea casei, la gătit, la spălat vase etc., până la maturitate să știe că lucrurile se realizează cu mult efort și că sunt responsabili să își iubescă părinții pentru că i-au învățat să fie copii buni .
Tinerii de azi te caută atunci când vor ceva, când au nevoie de tine….dar bineînțeles că există și excepții.
Recunoștința trebuie învățată, nu este inclusă în inima omului, decât dacă dragostea și frica de Dumnezeu au fost insuflate mai întâi. Îmi cer scuze că am exprimat ceea ce cred, dar să știți că atunci când vor deveni „bătrâni” vor dori să fie bine tratați de copiii și nepoții lor și asta nu se realizează cu bani, ci cu bunătatea semănată în inimile lor
Îmi plac oamenii cărora nu le este rușine de sentimentele lor – nu se abțin de îmbrățișări, glume, zâmbete, afecțiune, iubire. Care sunt deschiși în dorințele lor, care sunt deschiși în acțiunile lor. Au ceva unic și rar – sinceritate… și curaj!
Am avut o viață lungă pentru a învăța să prind clipele de inspirație. Clipele care vin pe neașteptate în microbuz sau troleibuz, la o plimbare sau la bibliotecă; în socializare, în timpul lecturii, în timp ce ascult muzică bună; și atunci când privesc pe geam sau un film, și chiar când fac curat… Merg mult pe jos, ori la serviciu, și-mi place să fac planuri, îmi aranjez gândurile sau admir natura. Singură cu natura, acea stare care normalizează sentimentele, emoțiile ce îmi impun o stare de inspirație… Muzica, marea, blogul – totul mă inspiră și aduce rezultate, în comunicare cu oamenii, cu oameni normali, de la care vine o energie pozitivă. Mă inspir cu un serial reușit, mă gândesc la ceva frumos, fie și la un eventual text; o cafea delicioasă cu spumă, imagini de la mare, apusul sau răsăritul soarelui, peisaje montane, recunoștința unor colegi, discuțiile cu nepotul și copiii mei… Mă inspiră istoriile reale, poveștile de dragoste cu oamenii / bloguri, de succes, talentați și interesanți. Marea, aerul, departe de casă (uneori). Unde poți citi sau privi îndelung la orizont și corăbii… În tăcere, gândind în liniște. O romantică incurabilă. Fie, admir oamenii care sunt mai buni decât mine. Întotdeauna vor exista oameni mai buni, mai inteligenți și mai înțelepți! Ei sunt cei care mă inspiră. Clasica prin faptele sale este eternă, de câte ori apelăm la ea, descoperim ceva nou și surprinzător în percepția noastră asupra lumii. Unele persoane găsesc armonia în rând cu iubirile sale, cu care ajung la adânci bătrâneți. Iar cea mai colosală inspirație descopăr în mine, privind anii mei de experiență, și realizez calea petrecută din adolescență până cea de acum… Mă inspiră – onestitatea, decența, persoanele empatice!.. Ideile, proiectele și rezultatele muncii mele. Apare un stimulent pentru a continua drumul mai departe. Inspirațiile mele /repet/ vin de la copiii mei, au atâta energie, atâta dragoste și aceste emoții sunt neprețuite… Nu contează unde și datorită cui, ci anume inspirația – să o simți, s-o prinzi și să realizezi cât mai mult aceste clipe. Ador în acest timp să ascult saxofonul, pianul și chitară într-o melodie lină și bucurie tot mai inspirătoare… Nu se caută, – inspirația ades se așteaptă. Există Muza poeziei, a muzicii, a picturii… Cea care apare la oamenii creativi din voință proprie. Principalul lucru este să ai în apropiere un prieten care să-ți spună o cale de ieșire dintr-o situație dificilă… Uneori e foarte greu să prinzi inspirația, fiind, mai ales, într-o stare proastă de spirit, atunci crezi că te îneci în depresie. Eu, în acest caz îmi dau niște palme peste obragi, pentru a mă trezi la realitate: viața e scurtă de tot, ca pe aripile vântului – azi este și mâne nu e… Iar tu, vrei să-ți pierzi timpul plângând în depresii și să te distrugi cu antidepresive? Atunci când există atâtea lucruri și oameni frumoși împrejur, și tu te pierzi cu cei care te scurg de energie? – Nu te cufunda în gânduri lungi, trezește-te, și – fuguța la bucurii, clasică și oameni luminoși, – nu te vor lăsa chiar dacă au obosit de tine! Trebuie să Crezi!
Important, să te amintești de Dumnezeu și atunci când ți-e foarte bine!.. Mă inspir cu credință, speranță în tot ce-i bun se va întâmpla. Și când mă doare – mă rog și dedic dragostea Domnului. Dumnezeu e Creatorul nostru și dintr-un motiv oarecare, a creat tot ce avem și ne înconjoară, pentru a veni la El cu iubire absolută și armonie în suflet… Inspirația vine și pleacă. Un oftat ușor și brusc va dispărea, Și cât de dulce e această clipă: Pentru o cale nouă și dreptul de-a o avea… Iar tu, atât de mult aștepți momentul trecător, Prietenii, atenție, – să vezi, să speri.., Atât de sincer tulburând al sufletului zbor, Când inspirația revine înapoi din cer… Îți ordonezi și gândurile în minte, Ca inima să-ți cânte cu o vioară, Din nou – în căutare importantă de cuvinte, Și, Poezia ta – devine o primăvară!
Nu căuta locuri în viața cuiva.. Când trăiești în inima unei persoane, nu ai nevoie de un anumit loc – de un pat sau de un acoperiș… Tu ești în el… iar el este casa ta. Dacă omul este al tău, el va fi mereu cu tine. Indiferent de circumstanțe, momente din zi sau probleme. Te va alege pe tine, oricine îți este opus. Nu e vorba de noblețe. Știi, dacă o persoană este cu adevărat a ta, pur și simplu nu poate face nimic fără tine…
Alegerile ne aparțin. Consecințele le trăim… Pace să fie!
Și tu, omuleț drag! – Din ce te inspiri? Svetlana Vizitiu, 2022 februarie
Dacă credeți ca statul vă inșeală în mod constant, fără îndoială – nu doar vi se pare! Cu toate acestea, cei mai mulți oameni… oricum doresc Statul, și cât mai mult posibil, – în viața lor. ”Statul” – un grup de oameni, care și-au desemnat publice interesele… personale… 😉
Moldova stă acum pe același picior pentru că este condusă nu doar de cei rămași din Uniunea Sovietică cu o anumită mentalitate.
Este ceea ce împiedică moldovenii să conducă țara în condițiile realității moderne: ei pur și simplu nu știu cum să facă o facă. Aceasta este principala problemă a Moldovei de azi. Până nu se va produce schimbul de generații, până nu vor veni cei care nu au simțit și nici n-au experimentat timpurile celea din URSS, cei care cu totul diferit privesc la viață, nu se va schimba nimic. Nu există nimeni care să guverneze Moldova, și nu e vorba de lider, ci de ”starea generală a gândului”, a minții societății. Cu mentalitatea care, Moldova este condamnată să se dezvolte la fel de ”încet” în continuare, și cu asta nu se poate de făcut nimic. Revoluția sau războiul – nu este o soluție, pentru că ar însemna sânge… Ce este interesant, cu alte state sovietice nu s-a petrecut o asemenea experiență ca la noi. Persoanele cu altă mentalitate, pur și simplu, au fost date la o parte în cel mai real mod. Fie, în țările europene acest sistem a existat un timp foarte scurt decât în Moldova. Acolo, oamenii sunt absolut diferiți de noi. Avem ce împrumuta și învăța de la ei. Putem rămâne cu tradițiile noastre frumoase de sărbători, dar mentalul trebuie schimbat. Să lăsăm tinerii care au studiat și trăiesc acolo să ne conducă spre o altă cale, altă mentalitate, alte aprecieri… Alegerile ne aparțin. Consecințele le trăim…
Mai strașnic decât războiul – sunt oamenii care susțin, provoacă și îndeamnă la război!
Războiul din acea Ucraina invadată, cotropită cumplit de ruși (înc. 24 februarie 2022) – istoria a ajuns la punctul culminant și periculos pentru întreagă omenire. Durere fără margini, de nedescris… Iar unii „îi îndeamnă pe moldoveni „să se roage nu pentru încetarea războiului, ci pentru continuarea acestui război și victoria lui Putin (…) Prețurile speculative, puse ca să testeze reacția publică într-o zi in care prețul barilului a scăzut. Testul a ieșit pozitiv, deși prețul nu a crescut peste tot, cozile sunt doar parte a panicii pe care dușmanii vor să o vadă instăpânită în tarile europene, uneori prin cozile lor de topor. Și cum vine, de obicei, peste două zile vom vedea cum scad prețurile… Oameni, opriți-vă!
Refugiații prin Moldova, deja peste două milioane ucraineni… Ucraina vrea în UE și Nato, dar fără moldoveni și georgieni… Refugiații sărmanii de ei, mor împușcați direct pe drumuri, și nicio țară nu-i ajută la fel ca moldovenii noștri… Mai solidari, la nevoie, și să sară în ajutor la fel ca națiunea noastră – nu veți cunoaște!
Moldova vrea în Uniunea Europeană! Transnistria își arată colții, Apare pericolul unui alt război… Nimic nu se face pentru ca oamenii să înțeleagă adevărul real.
Doamne, de ce? – Ce vină are țara că o mână de oameni nu sunt demni de ea? Și cum să nu rămâi să o aperi? Chiar și de noi înșine trebuie apărată! Atunci când există oameni lași în societate, care sunt gata să-și vândă neamul, prietenii, gata să slujească satanei de dragul banului, societatea va deveni ca o turmă fără de stăpân!
Din cauza încăpățânari unor președinți suferă oameni nevinovați. Nu exista nici un scop, care ar putea indreptati razboiul! Dacă vor continua și nu vor ajunge la un consens va suferi toată lumea. Există atâta pământ, ce nu le ajunge unora nebuni? Atunci când liderii nu țin cont de viețile oamenilor și luptă între ei fără sfârșit, ei trebuie dați jos…
Vă rugăm, postati ceea ce ne ajută să rămânem o țară neutră, nu vrem război!!!
Mă doare inima de cea ce se întâmplă, și milioane de oameni nu reușesc să soluționeze decât prin ura, sfaturi inutile… Ar trebui în Constituție să se includă o lege specială că un președinte de stat care provoacă război, omucideri, victime fiind tinerii și copiii noștri… – acești ‘demnitari’ sa fie doborâți, eliminați, demiși din funcție automat și trași la răspundere imediat!!! Nu să așteptam istoria sa-i judece, să stie ei că prin Constitutie – să plece! Orice război se va termina. Politicienii vor ajunge la un acord, iar voi veți rămâne cu gunoaiele pe care le-ați turnat pe „adversarii voștri ideologici”. -Doamne iarta-ne, ne doare. Pace, va rog!
Așa privesc eu lucrurile… Fiecare persoană are acel lucru ”junk” drag inimii sale. Cartea preferată, melodie, tabloul sau o jucărie din trecut, imagine sau film. Nu reușești să le revizuiești pe toate, să le recitești sau să le urmărești din nou din lipsă de timp sau din alte motive, dar este suficient să atingi acel fragment scurt pentru a resimți impresia percepției acute și vechi, atât de dragă spiritului tău…
Sv.Vizitiu
Atunci când în viață ne lipsește lumina, Căutăm pe cineva care să ne-o dea. Doar cel ce ajută fără margini o lume, Din sfântă Dragoste – miracole va avea… Și dacă e trist acel, fără iubire, Sau, o viață fără ea a trăit. E ciudat, însă știu că o fire Fără iubire – nu ajunge la rasărit... /SV/
Din arhiva razboiului din Ucraina / Zelenskyi
Scriitor rus, despre ruși: ”Nu suntem un popor, ci vite, șobolani, hoardă sălbatică de ticăloși și ucigași”. Scriitorul român, Orlando Baraș, a făcut o listă cu importanți scriitori ai Rusiei care și-au exprimat părerile despre propriul lor popor:
Mihail Saltîkov-Șcedrin – ”Dacă aș adormi, trezindu-mă după o sută de ani, și m-ar întreba cineva ce se întâmplă în Rusia, aș răspunde fară sa clipesc: beție și jafuri”
Aleksei Tolstoi – ”Moscovia – Taiga ruso-mongolă, sălbatică, întinsoare a jafului”
F. M. Dostoievski – ”Nație ce cutreieră prin Europa și caută ce să mai distrugă, să facă praf, pur si simplu, totul. Din batjocură”
Mihail Bulgakov – ”Nu suntem un popor, ci vite, șobolani, hoardă sălbatică de ticăloși și ucigași”
Maxim Gorki – ”Cel mai important semn de izbândă al poporului rus este cruzimea sa plină de sadism”
Serghei Aksakov – ”Ah, cât de greu e să trăiești în Rusia, în acest centru plin de putoarea dezmățului trupesc și moral, loc al răutății, minciunii și ticăloșiilor”
Ivan S. Turgheniev – ”Rusul este cel mai mare și mai obraznic mincinos din întreaga lume”
Ivan C. Șmeliov (gânditor ortodox) – ”Un popor care urăște libertatea, adoră sclavia, iubește lanțurile la mâini și la picioare, întinat trupește și moralicește… pregătit în orice moment să murdarească totul și peste tot”
Aleksand Pușkin – ”Neam indiferent față de cea mai mică îndatorire a sa, la cea mai maruntă dreptate, la cel mai neînsemnat adevăr, popor care nu recunoaște demnitatea omului, nu recunoaște, în general, nici libertatea omenească, nici gândirea liberă… Vai, cât de scorțoasă este limba rusă!”
Vasili Rozanov – ”Nu suntem o națiune, ci un iad nebun”.
Alexandr Blok – ”Sufletul rus chinuit n-are putere să respire și nu trebuie să zboare”.
Zinaida Ghippius (poetă antibolșevică) – ”Rusia, un imens spital psihiatric”
– Konstantin Habensky a susținut poporul ucrainean și a condamnat acțiunile lui Putin.
Konstantin Habensky: „A meritat să vorbesc despre Ucraina, cum imediat mi-au răsărit criticile și insultele. Prieteni, opriți-vă până nu e prea târziu! – Da, sunt pentru Ucraina și nu văd nimic rău aici!
Prieteni, dacă tot sunteți atât de negativi în privința mea și a tuturor știrilor – voi șterge toate conturile în viitorul apropiat!
Doresc tuturor fericire și prosperitate, tuturor celor care mă iubesc și celor care nu mă iubesc!”
Aveam șaisprezece ani, prima dată în Chișinău, eu, abiturientă cu actele depuse la USM, mergeam într-un troleibuz fără bilet atunci când au întrat controlorii. Ca o fată timidă, cinstită și corectă, eram previzibil confuză și gata să izbucnesc în plâns, și dintr-o dată un tânăr necunoscut care aparent mi-a observat panica, fără să scoată un cuvânt, mi-a pus un tichet în mâini și a coborât. Ușile s-au închis, nu am avut timp să-l mulțumesc. Pur și simplu, am capsat tichetul, și ani de zile l-am păstrat într-un carnețel ca o amintire a zilei în care un om absolut străin mi-a demonstrat valoarea bunătății. De atunci, am întâlnit o mulțime de persoane diferite. Cei sfinți, neprihăniți, postind și bătând pocloane în biserici, dar gata să te lovească cu piciorul în spate, pentru că ai zăbovit la masa cu luminări. Păcătoșii care beau vodcă pe scări, cerșind pomeni la biserici, cimitire și pisând în pragurile lor. Ieri din nou am văzut un bărbat ce-și făcea nevoile în spatele sediului BM B. P. Hasdeu. Unii beau alcool dimineața și se pisează în curți, dar… leagă cu grijă mestecenii strâmbi cu cârpe moi ca să crească mai bine și dau ultima bucată de pâine unui câine fără stăpân. Oameni foarte deștepți care vorbesc prostii sau reproșează proștilor, unii atât de răi și dezgustători, încât cu greu te poți abține ca să nu închizi gura lor cu mâna și să le reamintești că otrava și înțelepciunea sunt ceva absolut incompatibile, altfel de ce ai renega omul care te-a salvat cândva, sau la ce mai ai nevoie de minte, dacă tot te scufunzi în starea unui animal iritat în goană după carieră sau funcții de doi bani, ei, gata pentru orice război în care trimit oameni nevinovați să moare pe câmpuri… pentru patria care n-are nevoie de tine.
„Sărbătorim” 33 de ani afgani, dar dacă oamenii ar fi avut atunci puterea să renege acel guvern care i-a trimis să ucidă murind în acel război, dacă mamele atunci toate protestau și-și apărau fii de nebunii ce-i guvernau… Dacă, dacă… Toți cei pentru care plângem pe morminte ar fi trăit acum crescând nepoții lor cu bucurie… Așa cred… Întotdeauna, mă dezgustă omul rău care vorbește frumos, se afișează frumos pe ecrane dându-se drept un intelectual înțelept citind de pe hârtie, și fanii orbi, favoriții lui, care-l urmează obsedat fără să între în esența unei probleme…
Oamenii nu foarte alfabetizați, cu minte îngustă, care nu au călătorit mai departe de satul lor uitat de guvern, dar strălucesc cu atâta bunătate și înțelepciune necondiționată încât voiești să îngenunchezi la picioarele lor, să-i cuprinzi de umeri, la haina ce miroase a cartofi decojiți și slănină cu usturoi; să vorbești și să împărtășești nevoile tale, să te căiești și să-i rogi până te alungă: Învățați-mă, învățați-mă cum să trăiesc mai departe…
Învățați-mă să rămân om în țara asta, în care naiba ce se întâmplă! Învățați să nu fim răi, să nu căutăm funcții și beneficii, să nu dăm oamenii la o parte pentru niște opțiuni si condiții în desfășurarea evenimentelor. Învățați-ne să iubim și să acceptăm adevărul. Nu să încercăm să corectăm, reparăm, să îmbunătățim, să completăm, doar să ne bucurăm de ceea ce avem!
Un dar al destinului – nu e numai un dar. Iată ce trebuie să înțelegem. Și, să mânuiești acest dar – trebuie corect. Darul ți-a fost dat cu un motiv. Pentru un lucru important. Pentru fericirea pe care vrei s-o creezi. Soarta ți-a dat darul – este o recompensă, cât și semințele fericirii, și… materiale de construcție. Darul poți să-l risipești, să-l cheltuiești, să-l arunci la gunoi. Și, mai poți fi o persoană importantă și fericită. De aceea, ni se dă darul de Cel de sus, este mulțumire în drum spre scopul tău de viață. Spre destinul tău. Pentru cineva Domnul e sus pe cer, pentru altcineva e Dumnezeul în suflet, Cel care nu ne va permite să coborâm mai jos de nivelul uman… Nu ne va permite să dăm cu piciorul într-un câine; să umilim bătrânii pe stradă, să-i alungam pe cei nevoiași cu pătrunjelul din piață; să jignești părinții; să trimiți tinerii să moară la război… Nu va permite să aduni banii pentru armament atunci când atâtea persoane bolnave de cancer așteaptă leacul lor vital… E Dumnezeul care nu bate cu bâta…
Să fim recunoscători pentru ceea ce avem! Doamne ajută, și mulțumim!
Iată, vin mărțișoarele… Care unesc inimile iubite… Iată, există omul astăzi. Este alături. Este disponibil. Vrea să te vadă, să fie cu tine, să vorbească cu tine. Este deschis pentru tine. Azi are timp pentru tine. Și dispoziție pentru tine. Păstrează căldură pentru tine. Și, mâine poate să nu mai fie. Oamenii sunt muritori sau, uneori oamenii pleacă, pur și simplu. Pleacă de la… Sau pleacă la… Uneori oamenii pur și simplu obosesc să aștepte. Se satură să joace în aceeași poartă. Uneori circumstanțele te fac să pleci. Uneori te îmbolnăvești. Uneori se-ntâmplă un accident la muncă. Și uneori altcineva mai important cere urgent timp și atenție. Nu este suficient… Există astăzi, mâine nu… Atunci, de ce dacă poți scrie ”Bună”, tu – taci?De ce dacă poți să ridici telefonul și să suni, tu nu faci acest lucru? De ce dacă poți fi alături, preferi să fii singur? Nu cu mult timp în urmă, acum vreo 50 − 100 ani, se cerea mult timp până să primești o simplă scrisoare. Scrisoarea parcurgea săptămâni întregi, dacă nu luni întregi. Mai ții minte? Îmi amintesc, eu singură scriam scrisori și abia așteptam răspunsul care venea săptămâni întregi. Astăzi, durează o secundă să primești o scrisoare! O clipă! Și încă clipă ca să trimit răspunsul! Dar oamenii tac. Ei nu scriu. Și nu răspund. O oră, zi, săptămână, uneori niciodată. Paradoxal, că găsesc timp să critice lumea pe sociale, zilnic… Nu cu mult timp în urmă, ca să auzi o voce dragă, era necesar să parcurgi un drum lung. Obositor și greu. Sau să fugi la poștă, să stai lângă stand, să aștepți până îți vor face legătură… Îmi amintesc asta… Am trecut prin aceasta. Acum, durează doar o secundă să auzi vocea cuiva. Avem atât de multe rețele sociale cu conexiuni audio / video… Posibilități tot mai multe, și – dorințe mai puține. Nu cu mult timp în urmă, pentru a vizita o persoană care trăiește în zonele opuse urbanismului modern, dura o zi de mers pe picioare. Fostul iubit cândva venea la mine pe bicicletă din alt oraș doar ca să mă vadă, să stea jumătate de oră, să se țină de mână, să-mi împărtășească căldură. Azi, asta durează doar 30 de minute. Dar, acum omul rămâne acasă, și nu pentru că e pandemie… Unul din multele ciudățenii ridicole ale site-urilor de matrimoniale moderne: cerințele pentru cei aleși / indică să aibă o sedere în aceeași zonă, iar traiul în țară vecină este considerat un obstacol pentrui întalniri! Cum au început oamenii să se teamă de obstacole și depărtări! Nu cu mult timp în urmă, dacă îndrăgostiții erau la distanță mare departe unul de celălalt, a durat ani de zile pentru a vedea persoana dragă. Sau însemna – niciodată… Acum, sunt câteva ore cu avionul. Sau de la vreo două ore cu mașină. Dar omul ′′nu poate′′ să-și ia o săptămână din programul său ′′ atât de încărcat. Sau nu poate ′′scoate′′ din bugetul lui câteva mii pentru un bilet. Și rămâne acolo unde a fost. În singurătate. El se lipsește de întâlnirea cu cineva care încă este alături. În timp cât așteaptă. Încă disponibil.
„O stilcă de apă la supermarket valorează 2 lei. Într-ul restaurant sau hotel, aceeași sticlă poate costa 7-8 lei. Într-un aeroport sau în interiorul unui avion, depășește 10-15 lei. Sticla este aceeași, marca este aceeași, singurul lucru care se schimbă este locația. Fiecare loc dă valoare diferită aceluiați lucru. Când te simți lipsit de valoare sau crezi că nu ești apreciat la adevărata valoare, când totul în jurul tău te minimalizează, schimbă-ți locul nu sta acolo! Găsește curajul să-ți schimbi mediul și să mergi într-un loc în care ești prețuit pentru ceea ce ești și cine ești cu adevărat! Înconjoară-te de oameni care chiar îți apreciază valoarea! – Niciodată nu te mulțumi cu mai puțin!„ În viața fiecărei persoane, apare momentul în care este gata să dea orice ca să spună ceva, doar să audă măcar un cuvânt, o voce, doar să vadă, doar să întindă mâna, doar să rămână aproape și să tacă; dar acestea azi se vor sparge de Imposibilitate. Din ce în ce mai mulți oameni se trezesc singuri dimineața, gătesc și își beau cafeaua singuri, iar serile inventează lucruri ca să stea mai mult timp departe de casă. Bagă lucrurile în mașina de spălat și mențin o ordinea care, în general, pe nimeni nu deranjează. Pentru că nu are cine. În favoarea cui – își face omul alegerea pentru ca să nu scrie, să nu sune, să nu vadă, să nu vină? În favoarea mândriei sale? În favoarea autosuficienței? În favoarea orgoliului și confortului său? În favoarea unui alt morman cu bani? În favoarea siguranței tale? În favoarea autoapărării, securității sale? Când sacrifici pe cineva din motive “altruiste”, pentru că nu suporți să-l lași să te aștepte, e posibil să ajungi tu cel sacrificat…. Cel care așteaptă… De ce – nu se apreciază oamenii atunci când încă sunt alături? 😥 – La ce mai e nevoie de… mărțișoare?
Multe afaceri se fac pentru proprietate, nu și pentru dezvoltare de care moldovenii au mare nevoie în prezent… Pentru filantropi: Atunci când ajuți pe cineva – fă-o în liniște, fără mare tam-tam, și public. Ai ajutat, acum dă-o uitării. Altfel gestul tău nu mai are nicio valoare! Tragedia e că noi nu putem rezolva problemele noastre de stat; apelăm la vecini, care dau din umeri de uimire de prostia noastră umană… Ce să-i faci, așa suntem deprinși să așteptăm pomană fără a realiza ceva util acestei mici țări… Noi, în continuare putem doar să strigăm, să invinuim fără a înțelege cum stau lucrurile de fapt și niciodată nu ne punem în locul persoanei pe care o criticăm. Ne irosim timpul cu cei care nu ne iubesc, și viceversa… Da, și este foarte ușor să dăm sfaturi, atunci când nu ne privește personal. Iar în cazul când președintele nostru a fost ales de poporul majoritar, „soarta” lui o decide un grup de persoane împotriva cărui acest mare popor nu poate face nimic, doar să comenteze pe rețele cât de prost este, și o fac după ce l-au votat chiar ei… Ne irosim jumătate de viață pentru regretele din trecut, pentru a spurca pe cineva, și nu facem nimic pentru a schimba lucrurile pentru viitor. În fiecare zi ne trezim cu ceea… că mai avem o șansă. Dar, unicul obstacol – suntem chiar Noi!
#Moldovene! –Tu numai te-ai născut, nedorit de societate, ești agreat oricum, și lumea te tolerează, dar unde să te bagi, în viață – mii astfel de situații:
La grădiniță, toate bolile ai îndurat, ești încă mic pentru a fi util cuiva, la școală eminent, acasă ajutor, pentru a primi fărimituri din dragostea cuvenită… Iubit, crescut de părinți cu grijă și afecțiune, dar nu și de stat, acele persoane fără simț și noțiune…
Lecții la școală, cursuri, studii superioare, pentru ai face mândri pe părinți de tine, te-ai stăruit atât de mult, și ai pentru ce să fii de cineva respectat, dar s-a întâmplat să devii… surd, nu din născare, – eroare birocrată, în medicină se mai fac greșeli, malpraxisul va dăinui întotdeauna, ca oamenii proști ce nu se știu ca atare…
Ai realizat cum măștile se poartă atunci când vrei să fii util, nevoie mare să te stărui, să înveți să te poclonești și nu odată, în fața șefilor care nu recunosc succesul decât al lor, din nou te-ai dat seama cât de uzate sunt măștile lor…
Nici în familia ta nu poți avea drepturi, se bagă societatea și aici, impozitele și facturile comunale crescând pe măsura nevoilor corupte ale demnitarilor; te vor pune să achiți pentru aerul pe care îl respiri, te vor folosi prin votul tău cap-coadă atâta timp cât ești supraglomerat cu problemele tale… fără a te susține nici prin lege… Vei fi depășit de adversitate și adevărul apare prea târziu, suflat de vânt și de prietenii zburați pentru totdeauna în UE… Deputații se luptă între ei, au grijă să fie în vârf, le este indiferent ce simte omul simplu, nici nu vor crede că ești normal atunci când le arăți erorile sau îți exprimi doleanțele tale, e bine de menționat cum te blochează pe rețele de socializare ca și cum ar fi un joc la grădiniță de copii. Ce să mai vorbim de colegii lor mai inferiori?
Nu ai nimic acum, nici prieteni, nici colegi, care să te ajute, atunci când ești plin de nevoi și mai să nu respiri, și doar ai fost util cândva, când au avut nevoie de tine, nu ai ratat, ai împărțit ce ai putut și cu ei, – dar este de-ajuns să rămâi om pentru ei, ce aștepți altceva? Fii serios. Ești handicap, nu meriți să fii normal, nici chiar sub spaima fricii de dumnezeu, credința undeva la ei – la fundul mării…
Să-ți fie recunoscutor nu este nimeni obligat, în lumea aceasta fiecare-i pentru sine, te-a ajuns ori nu, în cele din urmă? Ești prost ori te prefaci? Te-ai confruntat cum ai putut, pe nimeni nu obijduind, mereu întrând în cârca lor, – ai nimerit-o? Sigur că nu… Tu ești într-adevăr prea simplu! Nici să vorbești nu poți, deci nici să simți ca-atare… Ești un nimeni.
Târziu ai înțeles, iubirea e o infecție, tu oferi tot ce poți din sufletul tău, de ce ești în stare, și mai departe – deja ești de prisos, a cincia roată la căruță, – mereu vei de înlocuit, și la serviciu, și în dragoste eternă…
Dai ce poți, și crezi că mai poți da, dar uiți că timpul zboară și… îmbătrânești, atunci când vine schimbul generațiilor care te vor coborî din meritul tău, de orice poți tu oferi în schimb, dar nici experiența, nici profesionalismul nu mai sunt utile…
Și doar simți din nou că mai ai de oferit, prin firea ta în mod normal, ai energie, minte plină cu idei, proiecte în prag de realizare, te lupți să fii convingător, dar ești nevoit să lași brațele jos, – nu trebuie la nimeni… Legea bumerangului predomină totuși. Ai trecut prin asta, și indiscutabil, știi că funcționează… Cel mai important e că nu aștepți bumerangul, Tu ești Om printre oameni, și „ne iartă, Doamne, greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri…”. Domnul exista!
Persoane inutile… Auzi, cum sunt dați afară cei nevoiași din propriile lor case pentru că un funcționar cu bani și case pretinde la același loc sau lot… TV-ul e plin cu știri și mesaje pe care le auzi parcă, dar nimeni nu știe ce urmează, nimic nu funcționează… În casă o bătrânică, bolnavă, cana pustie, un ceai cu leacuri n-are cine-i oferi, poate s-ar găsi cineva pentru bani dacă ar fi angajat… Va pleca ea în tăcere, în neființă, amintindu-și câtă lume a ajutat personal, cu grijă și necondiționat, și cât de puțin a luat de la viață pentru sine, și – nici un vinovat,.. așa e soarta. Ca la moldoveni…
Ce lume ambrozivă. Ambrozie de care n-ai scăpare… Ferește-te de Covid, nu ne molipsi, poartă mască, nu e glumă atunci când susții că nu există și… singuri mori de coronavirus…
15 februarie — Întâmpinarea Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Doamne- miluiește-ne!
Atunci când sufletul părăsește corpul, nu trebuie să panicăm. La început, nu realizezi starea și simți frigul. Este o rămășiță de simțire la ieșirea din corp, deoarece după moarte el se răcește. Cu timpul acest sentiment trece. Nu e nevoie să încerci imediat să te deplasezi undeva, pentru că acolo deja acționează cu alte legi, și cu picioarele să mergi nu vei reuși, iar la oricare încercări vei fi aruncat în toate părțile. La început e bine, pur și simplu, să te calmezi. Pentru un timp va rămâne o legătură emoțională cu trupul și cu oamenii apropiați. Cel mai dificil este ceea ce poți simți în etapa de trecere: vei auzi totul, vei vedea, dar nimic și nimănui nu vei putea vorbi. Revenind la tranziția în spațiu, aici va fi nevoie de o oarecare concentrare pentru a te deplasa undeva, – trebuie să definești clar locul gândului tău, și imediat te vei afla anume acolo. Nu aștepta precum ceilalți își imaginează o lumină în tunel, ea poate să nu fie! Mai departe, în acest proces, vei învăța singur să te orientezi în spațiu, și ceea ce se întâmplă cu tine. Aceasta e starea unei persoane atunci când trece în comă și nu mai revine la viață. Moarte ca atare, nu există.
Autor S.Vizitiu
Lumina din tunel este pur și simplu o reprezentare a acelei noi imagini, schimbate. Ca să înțelegi, încearcă un tablou, ca și cum mergi noaptea cu mașina pe o soșea, și în părți vezi doar zidul pădurii.
Sinele nu moare. Dar e grav atunci când în timpul vieții pământești, omul trăiește doar pentru sine acumulând negative. Pentru a continua să trăiești mai departe va trebui să te izbăvești de ele, și acest lucru este chinuitor și dureros. Să te reții pe acest traseu de curățare poți pentru o perioadă de timp foarte lungă…
Nu sunt sectă, fanată, sunt om cu credință în Dumnezeu. Ca și fiecare om pot greși și să greșesc repetat. Cu experiență pot veni și persoanele dificile – prin formularea gândului său. Și celor înțelepți e mai greu să dovedească adevărul din acest motiv, pentru că și unii proști se confruntă mult din simplă lor prostie. Experiența morții o cunosc cei reveniți după comă la viață. Tunelul l-am văzut și eu, și dacă îl vezi, cu siguranță… vei reveni la viață. Pentru a ajunge la lumină, trebuie să depui efort și să lucrezi mult asupra sinelui, dar spre regret acest lucru nu este dat fiecărui om să realizeze. Știu, că Dumnezeu există și sufletul există, și că va trebui să dai socoteala pentru viața trăită pe pământ. Desigur, multe lucruri ni se par străine și nici nu ne putem imagina acestea, noi credem doar ceea ce vedem pe pământ. Dacă ne este ascuns, înseamnă că nu ne este dat să știm, de aceea, doamnelor și domnilor, trăim pe pământ, cât trăim, dar astfel, ca să nu ne fie rușine să apărem în fața Domnului. Cu timpul înveți să te căiești pentru greșelile tale, și conștiință avem și compasiune, și ajungi să realizezi că nu este atât de greu să ceri prima iertare chiar dacă ai avut dreptate.
În vremea noastră este foarte greu să ai posibilitatea să nu poți săvârși păcate, dar să te străduiești pentru un bine e mai simplu, atunci și Domnul te ajută! Sufletele noastre acumulează informații pentru toată viața și Dumnezeu le citește pe un stick, numărând o nouă cale pentru noi. Cred, dar ce este într-adevăr, doar Dumnezeu știe! Trecerea într-o altă lume a omului trebuie ajutată prin citirea unei rugăciuni…
Încă nimeni nu s-a întors în pântecele mamei după naștere, și cu toate acestea viața continuă, dar într-o altă formă. Astfel și după moarte noi ne pierdem corpul material, iar sufletul continuă să trăiască într-o lume spirituală. Așa cred. Pe măsură și – veți avea. Trăiți, domnilor și doamnelor, să vă bucurați în fiecare clipă… Multe povești se spun, dar adevărul poate fi foarte departe. Doar Dumnezeu este foarte aproape, țineți minte acest lucru! EL există, nu uitați!
Apropos, autoizolarea este un dezastru pentru persoanele în etate. Prin închiderea lor în casă și salvându-i de noul coronavirus, le limităm mobilitatea și accelerăm decrepitudinea. Au nevoie de ajutor, și statul nu se gândește deloc la ei… Lipsesc medicamente, covid-teste rapide și gratuite, medicina în general e afectată și nu reglementează procesele de sănătate publică… Guvernul se limitează la legi contra fumatului și de lichidare a limbii ruse, uitând că există multe alte lucruri importante, vitale, în acest timp de grele cumpene… Doamne ajută!
Aveți grijă de sine, de forțele voastre. Este necesar ca ele să fie suficiente pentru câteva săptămâni de carantină, și apoi – câteva săptămâni pentru a renunța la ea. E o cursă foarte lungă. E clar că în acest moment veți fi epuizați și iritați, la fel ca bursucii după hibernare. Iar lumea după anularea carantinei nu va reveni imediat la setările implicite, ea va descoperi maluri noi pentru a contura idei și creații, cu care la fel va trebui să se obișnuiască. La început, s-ar părea că sunt prostii, și foarte înfricoșătoare. De aceea, aveți grijă de sine de pe acum, oriunde ați reuși. În orice lucru mărunt. – Acum, Stați Acasă!
Dacă această carantină și este al Treilea război mondial, atunci va câștiga doar cel care #stăAcasă, doarme bine, face sport și are grijă de sine… Am început să scriu versuri noi, să pictez, să citesc cărți, înghițând ce pot mai bine (conform vederii mele șubrede). Și pentru a informa lumea cu ediții noi de carte, că doar suntem în Anul lecturii naționale, cu toată această carantină dificilă pentru toți, salariile oricum trebuie să le merităm că guvernul ne va cere „răsplată”. Important, e să ieșim cu Doamne ajută din carantină! Referitor la postări, – sunt Informații care dăruie noi speranțe pentru schimbări. Și care oferă un sens nou în viața de mai departe… În special, la partajarea postărilor în aceste vremuri dificile, – sunt apreciate poveștile, plus surse cu desene animate pentru copii; care în continuare trebuie educați și dezvoltați în spiritul societății noi, de mentalitate „sperietoare”… de la migrație la cele conformate deja în Europa și Republica Moldova. Iată că, azi mi-au fost blocate toate postarile din acest blog, promovate pe facebook, toate imaginile evidențiate cu sursa la BlogulImpresii din viața și cărți și Clubul Impresii din Viata si Carti. Cei care au făcut-o blocându-mi textele ca „postări abuzive”, indiscutabil suferă de tulburări mintale, altfel nu-mi pot imagina instinctele ce-i bântuie pe așa oameni! – Mai important pentru mine și toată lumea – e să scăpăm de această pandemie, să fie oamenii sănătoși…
Observ, că nu interesează pe unii statutul #covid19, legile sau deciziile noi ale guvernului. Dacă ți se spune clar să porți masca de protecție, de ce este atât de greu să o faci?.. Mai toți din start sunt porniți impotriva orcărei reguli stabilite pentru siguranță și pentru a rămâne sănătoși în aceste vremuri într-adevăr dificile… Evenimentele de groază în Italia sperie nu doar diaspora. În aceste momente, acel milion de basarabeni migrați se vrea înapoi acasă… fără să se asigure că pot contamina pe cei dragi lor, De poliță de asigurare medicală la fel nu au nevoie. Unii consideră – „noi lucrăm în Europa și trimitem bani acasă, deci asta e taxa pe care o achităm statutului!” Și, de ce să nu contribuie cu acest efort pentru crearea și dezvoltarea noilor instituții și cadre medicale, pentru profesioniști și utilaje noi de tratamente dificile în varia boli? Iar atunci când ai noștri pământeni/rude/prieteni din diaspora revin acasă pentru a se face sănătoși la clinici medicale, ei spun „pentru că e mai ieftin în Moldova decât în Europa”- Acest lucru nu vă spune nimic? În loc să dezvoltăm un stat cu o Medicină cu profesioniștii în tratamente dificile, – așa mentalități preferă să scuipe pe legi și… pe talente, idei și proiecte noi, și deci: „revenim Acasă când dorim, ca să contaminăm pe ceilalți cu viruși, cerem și condiții normale”!
Ce ai făcut personal pentru acest stat?
Unii se ceartă pentru o taxă de impozit care urmează conform legii să fie turnată de la diaspora în bugetul statului (în caz de vor înapoi acasă). Și diaspora e nemulțumită, desigur, se contrazice, iar corona virusului își face treaba în continuare, și nu întreabă dacă o iubești sau ba. Te poate înșfăca fără să te întrebe dacă ești oligarh sau un simplu muncitor pe câmp… Forul basarabean de socializare e pornit rău impotriva oricărei decizii a guvernului, fără să urmeze sfaturile de a se feri de acest grandios pericol de moarte. De ce? De ce e atât de greu să prinzi la minte dat fiind că ai în față atâția morți și testați pozitiv de #covid19 prin lume? De ce e atât de greu… să taci din gură, să te conformezi, șă te supui legilor Domnului? E tare ciudat că oamenii nu au frică de Dumnezeu care ne vorbește prin fapte reale în față!!! Azi, doar în Italia – 969 de decedați!.. Nu este o armă biologică, nu e virus, este ceva Spiritual și oamenii trebuie să înțeleagă că nu mai putem trăi cu ură și războaie ca îeri…
Tinerete fara batranete/ pictura S. Vizitiu, ulei, sticla, 2020
Viața după o criză dificilă e ca o viață după cutremur: practic totul este distrus. Și aici apar două opțiuni: să urli și să dai vina pe soartă, prieteni, pentru că așa s-a întâmplat, fie să cauți învățăminte din criză. Cred că totul se întâmplă dintr-un motiv, în special, din loviturile crude prin pierderea persoanelor dragi, accidente, falimente, dependențe… Este foarte dureroasă experiență, dar cea mai inteligibilă lecție – cea de a supraviețui și să construiești ceva nou, nu pentru a uimi pe cineva, ci pentru sine, în primul rând… O criză din viața personală mi-a lăsat o cicatrice adâncă în suflet, dar m-a ajutat să realizez cât de puternică sunt, și, în continuare, să apreciez valorile.
Multe familii sunt aranjate astfel încât nu sunt în stare să reziste unul pe altul timp de 24 de ore în aceeași bucătărie, și nu înseamnă că sunt „familii rele” sau nu există o „apropiere spirituală”. Atunci când se impune o distanță mai scurtă, încă și durează relații dificile, – apar efecte foarte neplăcute. Până la certuri și violență în familie. Nu vreau să sperii pe nimeni, dar suntem în vremuri de criză și apelez la inteligența voastră: să fim toleranți unul cu altul și să ne ajutăm să ieșim din criză… Să stăm acasă Împreună! Chiar a sosit momentul să bem un ceai, să discutăm și să ne spunem visurile, speranțele și tot ce avem pe suflet. Nu înseamnă să amânăm lecțiile, – să le studiem apoi online, chiar dacă sunt neterminate. Să amânăm munca pentru a ne face mai apropiați unul de celălalt. De ce ne este atât de greu? S-a rupt programul astăzi, ne vom întoarce la el mâine dimineața, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic… Astfel vom supraviețui, Doamne ajută! Nu uitați că fiecare oferă celuilalt ceea ce are în suflet! ❤
Unul dintre veteranii Marelui război mondial, unul anume Alexandru, i-a scris soției sale o scrisoare, care nu a ajuns niciodată la ea. Putem presupune că a fost pierdută, deoarece a fost găsită într-unul din locurile de desfășurare a trupelor. În ea, Alexandru a scris că în 1944 era înconjurat de nemți și își aștepta deja moartea: „Stăteam în casă cu un picior rănit, am auzit pașii și vorbirea germană la ușă. Mi-am dat seama că acuși voi muri. Ai noștri erau aproape, dar miza de a fi salvat de ei părea ridicolă. Nu puteam să mă mișc – nu numai pentru că eram rănit, ci și pentru că am nimerit într-un punct stupid. N-a rămas decât să mă rog. Mă pregăteam de moarte din mâna inamicului. M-au văzut totuși – eu m-am speriat, dar n-am încetat să spun rugăciunea. Fascistul brusc a văzut că nu are gloanțe – el a început repede să vorbească despre ceva cu ai săi, însă… ceva nu a mers. S-au grăbit să fugă, aruncând o grenadă la picioarele mele – astfel, ca eu să nu pot ajunge la ea. Dar, mă rugam în continuare… Când am ajuns la ultimele cuvinte ale rugăciunii, am realizat că grenada nu a explodat.”
Este una dintre scrisorile găsite pe câmpuri de luptă. Memoriile nu mint, faptele și cărțile nu mint. În special, prin Credința omului. Trebuie de menționat că omenirea cunoaște mii de astfel de istorii. La fel și cei necredincioși, care nu cunosc această rugă, o folosesc atunci când sunt în momente dificile… Cu ajutorul Tatălui Nostru, s-au pocăit chiar și unii hoți și tâlhari care s-ai întors către Dumnezeu.
Rugăciunea „Tatăl nostru” este considerată pe drept una dintre cele mai importante pentru creștini. Se numește a Domnului, deoarece însuși Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, a predat această rugăciune discipolilor săi în Predica de pe munte. Aparent, din primele rânduri aceste cuvinte simple au un sens ascuns. Cu acest text se asociază diferite povești, mai multe fapte reale – despre cea mai făimoasă rugăciune a lumii creștin-ortodoxe.
Textul rugăciunii răsună astfel: + Tatăl nostru din ceruri! Sfințeasă-se Numele tău; Vie Împărăția Ta; Facă-se voia Ta, precum în Cer, așa și pe Pământ! Pâinea noastră cea de toate zilele – Dă-ne nouă astăzi! Și ne iartă greșelile noastre, Precum și noi iertăm greșiților noștri! Și – nu ne lăsa pe noi în ispită! Și, ne izbăvește de cel rău! Căci a Ta este Împărăția, puterea și slava în vecia vieților! Amin! +
+ În numele Tatălui, al Fiului, al Sfântului Duh – Amin!
Catedrala Inaltarea Domnului din Chisinau (foto S.Vizitiu)
Se știe că este unica rugăciune care nu aparține minții umane! Ne-a fost dăruită de Însuși Dumnezeu!
Nu este obligatoru să înveți rugăciunea pe de rost, mai important e să te rogi, spui ce simți în suflet, din inimă, – ea a fost dată de Iisus mai degrabă ca un exemplu. Este o rugăciune universală, în aceste cuvinte au fost adunate practic toate nevoile umane și dorința de a salva sufletul… O poți folosi ca binecuvântare în orice – fapte bune, probleme, soluții; precum și pentru protecție împotriva spiritelor rele și a tot felul de nenorociri. Se cunosc multe istorii reale, atunci când prin această rugăciune miraculoasă a venit Salvarea… Creștini-ortodoxii cred în mod sacru că #rugăciunea #TatălNostru ajută în cele mai dificile clipe, atunci când ne paște vre-un pericol.
Dar puterea rugăciunii se definește nu numai prin suferință. Oamenii trebuie să Creadă, să simtă că Dumnezeu este alături și la nevoie și la bine. Atunci când spui rugăciunea Tatăl Nostru, în fiecare zi, – viața ta, spiritul tău – se umple cu bine și cu lumină! Aprinde o luminare! Crezi sau nu, dar pentru credincioși rugăciunea are o importanță deosebită. – Este miraculoasă! ❤
Anul Nou începe cu sărbătoarea Sfântului Vasile cel Mare, unul dintre cei mai importanţi părinţi ai Bisericii Ortodoxe şi unul dintre cei mai mari teologi creştini, considerat „păzitor de duhuri rele”. Sfântul Vasile, episcopul Cezareii, este unul dintre cei mai importanţi părinţi ai Bisericii Ortodoxe şi unul dintre cei mai mari teologi creştini. S-a născut în Pont în jurul anului 329 şi a murit în Cezarea în ziua de 1/14 ianuarie 379. El a depus eforturi susţinute pentru organizarea bisericii şi a luptat pentru drepturile clerului, totodată punând un mare accent pe temeinica pregătire canonică şi spirituală a preoţilor. Pentru credință în Dumnezeu, pentru Tatăl Nostru!
Sfântul Vasile cel Mare a fost păstor al mirenilor, dar şi mare îndrumător al călugărilor. Cele mai vestite cuvântări ale lui, din amvon, sunt tâlcuirile la Cartea Facerii şi tâlcuirile la Cartea Psalmilor. Cât priveşte rânduielile date de el călugărilor, acum 16 veacuri, ele dăinuiesc şi astăzi. Vrednic de însemnat este locul pe care Sfântul Vasile îl dă muncii, alături de rugăciune, în viaţa călugărilor. Cu adevărat, învăţător al mirenilor, el uneşte cuvântul cu fapta, chemând pe cei bogaţi să sprijine aşezămintele creştine întemeiate de el pentru ajutorarea săracilor, a bolnavilor, a tuturor celor slabi şi neputincioşi din cetate. Mai amintim că Sfântul Vasile cel Mare, la fel ca şi Sfântul Ioan Gură de Aur, s-au străduit şi cu înfrumuseţarea şi desăvârşirea Sfintei Liturghii din timpul lor, lăsând Bisericii Răsăritene cele două Liturghii care le poartă numele şi care se săvârşesc în Biserica Ortodoxă până astăzi
Vasile, provine din grecescul basileios, care este în legătură cu basileos, „rege”, „împărat”, „bazileu”. Latinii l-au redat prin Basilius. La noi astăzi e curenta forma Vasile. Feminine ca Vasila sau Vasilca se întâlnesc astăzi destul de rar, fiindu-le preferat mai grațiosul Vasilica. Diminutivele mai frecvente sunt Vasilica ți Sica/Sică.
Liturghia Sfântului Vasile cel Mare se oficiază în Biserica Ortodoxa de zece ori pe an: în primele cinci duminici ale Postului Mare, în joia și sâmbăta din Săptămâna Patimilor, în ajunul Crăciunului și Bobotezei și, desigur, în sărbătoarea care îi este dedicată, în ziua de 14 ianuarie.
În fiecare an, în noaptea de 13 spre 14 ianuarie, un şir de popoare și locuitori din diferite colțuri ale planetei, care fac parte din biserici ortodoxe, care nu au preluat calendarul Iulian îndreptat, sărbătoresc Revelionul/Anul Nou pe stil vechi sau Ajunul Sfântului Vasile, iar pe data de 14 ianuarie, creştinii ortodocşi de stil vechi îl prăznuiesc pe Sfântul Vasile cel Mare, episcopul Cezareei, unul dintre cei mai importanţi părinţi ai Bisericii Ortodoxe şi, totodată, unul dintre cei mai mari teologi creştini. În această zi se citesc rugăciunile Sfântului Vasile, care se citesc foarte rar. După Sfânta Liturghie, care se oficiază de dimineaţă, preotul seamănă credincioşii cu seminţe de grâu sau porumb, dorindu-le sănătate şi prosperare în noul an. Liturghia Sfântului Vasile cel Mare se săvârşeşte de zece ori pe an, de sărbătorile împărăteşti şi în duminicile din Postul Mare. Decalajul de 13 zile dintre sărbătorile creştinilor ortodocşi pe stil nou şi vechi au apărut în anul 1924, când unii credincioşi au refuzat să adopte calendarul gregorian, menţinându-l pe cel iulian. Anul Nou pe vechi mai este marcat în Armenia, Belarus, Letonia, Ucraina, Kazahstan, Uzbekistan, Georgia, cât şi în unele zone din Elveţia. Tradiţia de a întâmpina Anul Nou pe vechi s-a menţinut, de asemenea, în Serbia şi Muntenegru, deoarece Biserica Ortodoxă Sârbă, la fel ca şi cea Rusă, continuă să trăiască după calendarul iulian.
În satele din Republica Moldova, obiceiurile de Anul Nou pe stil vechi sau sărbătoarea Sfântului Vasile sunt păstrate cu sfinţenie. Astfel, pe 13 ianuarie, înainte să apună soarele, se puneau pe un platou, undeva în casă, 12 legume și fructe, care reprezentau bogăția pământului. De bază era fasolea, pe principiul că sunt multe boabe și atunci înseamnă că va fi un an nou cu mulți bani. Și varza era importantă: cu cât mai multe foi avea, cu atât mai multe rochițe noi va avea fata sau fetele din casă. În această zi, gospodinele pregătesc masa de sărbătoare şi împart dulciuri, nuci şi mere, pentru ca în anul care vine să fie belşug în casă. Tot atunci se cocea un colac mare pentru ,,urătorii” care veneau cu ,,Plugul cel Mare”. Şi încă unul în forma de 8 care se punea la icoană și se ținea până primăvara, de sărbătoarea Sfinților (cei 40 de Mucenici din martie). Conform tradiţiei, pe 13 ianuarie, cete de urători bat la porţi şi umblă din casă în casă cu „Pluguşorul”, pocnind din bice, cu talăngi şi buhai improvizaţi pentru a ura gospodarilor un an bun şi plin de belşug. Cât este încă lumină afară, urează copiii cei mici, câteva ore, după ce se face întuneric, ies la urat copiii mai mari, iar după 12 noaptea umblă adulții, care se deghizează fie în animale, în funcție de ce piei aveau pe acasă (de obicei de capră, mai rar de urs), fie pur și simplu își vopsesc fața cu cenușă, cu cărbune sau cu carioci. Tot în această seară, tinerii îmbrăcaţi în costume naţionale ori mascaţi mai dansează „Ursul” sau „Capra”. În mod tradiţional, la urat mergeau doar bărbaţii şi flăcăii. Cu timpul însă, în cetele de urători s-au strecurat şi fete, iar astăzi practic la urat merg mai ales copiii, atât fete, cât și băieți. Urătorii primesc de la gazde diverse daruri: colaci, dulciuri, nuci, fructe, dar şi bani, ceea ce se presupune că aduce noroc şi belşug în casa gospodarului. Iar a doua zi, pe 14 ianuarie, când este Anul Nou „pe stil vechi”, gospodarii îşi deschid larg porţile pentru a primi cete de semănători. Copiii umblă din casă în casă cu „semănatul” pentru a înmulţi darurile pământului. Ei se duc pe la oameni, aceștia lasă de obicei ușile caselor deschise, și aruncă cu orez sau grâu și strigă: ,,Sănătate nouă și la anul cu sănătate! La anul și la mulți ani!” Alţi copii umblă cu „Sorcova”, fredonând: ,,Sorcova, vesela, Să trăiţi, să-mbătrâniţi: Ca un măr, ca un păr, Ca un fir de trandafir. Tare ca piatra, Iute ca săgeata. Tare ca fierul, Iute ca oţelul. La anul si la multi ani! Nici măcar adulții în acea zi nu ies din casă fără să ia niște semințe în buzunar, este obligatoriu. Și pe la cine te duci în vizită, trebuie să îi ,,semeni¨. Acele semințe se strâng abia seara sau a doua zi și se dau la animale. Este o tradiție care se mai ține în multe case.
Obiceiuri din străvechi care ne minunează și tot odată vrem să credem pentru că dorim minuni, și știm că vor fi bune cu ajutorul bunului Dumnezeu. Tradiţia populară spune că ai noroc dacă prima persoană care întră în casă de 1/14 ianuarie este bărbat. În ziua Sfântului Vasile cel Mare e bine să verşi vin pe masă, să spargi un pahar alb, să răstorni cutia de chibrituri sau să dai de pomană unui om sărac, ca să ai noroc tot anul. Dacă de Sfântul Vasile, după ce te speli pe faţă, te ştergi cu un prosop în care pui un ban de aur sau de argint, vei fi curat şi sănătos în tot anul! 🙂 Totodată, dacă dormi de Sfântul Vasile, rişti să fii leneş tot anul. Se mai spune că dacă ninge, va fi un an îmbelşugat, iar dacă e senin, oamenii vor fi sănătoşi tot restul anului. De Sfântul Vasile se înnoiesc toate, motiv pentru care e bine ca oamenii, în prima zi din an, să-şi pun un gând bun, ca să le meargă bine tot anul. Doamne ajută! Felicitări tuturor oamenilor de omenie, tuturor celor cu numele Vasile, urări de sănătate și pentru tăticul meu Vasile Vizitiu și celor dragi alături! ❤ /Ianuarie 2021 – in amintirea tatalui meu Vasile, Dumnezeu sa-l ierte/
Dacă, cumva a nins mult și omătu-i cât gardul, faceți cărare până la poartă și chemați un vecin la voi ca să petreceți seara amintindu-vă despre vremurile de odinioară, când erați tineri și buieci. Puneți sămburi de bostan pe plită (șparhat) la fript și spuneți povești până hăt spre miezul nopții. Dați lampa în jos sau stingeți-o de tot, deschideți portița de la sobă sau trageți o roată la o parte și lăsați flăcările să joace pe pereți și pe tavan, în voia lor. Nu vă opriți din poveste, deschideți zăgazurile cuvintelor, lăsăți-vă în voia visurilor voastre și depănați-vă mai departe amintirile. Dați drumul gândurilor, lasati-le slobode să hoinărească pe văi și pe dealuri, să zburde prin ninsoare fără opreliști! Sunteți doar voi și gândurile voastre. Asta e tot ce v-a rămas. E bucuria de a trăi și a rămâne simplu! – Să fiți bine! La Multi ani!
„Dumnezeu aude chiar și șoapta inimii tale” (Isaia, 65:24)
Într-o zi în curtea noastră s-a rătăcit un câine bătrân și obosit. La gât avea un guler de piele, era bine hrănit, și am înțeles că avea stăpân pe undeva care îl îngrijea bine. S-a apropiat de mine, l-am mângâiat, apoi el a mers după mine în casă, încet a traversat holul, s-a încolăcit într-un colț și a adormit. A doua zi a venit din nou, m-a salutat din curte, din nou a intrat în casă și s-a culcat în același loc. A dormit aproximativ o oră. Astfel a continuat timp de câteva săptămâni. În cele din urmă, am devenit curioasă și am atașat la gulerul câinelui o notiță cu următorul conținut: „Aș dori să știu cine este proprietarul acestui câine minunat și dacă el (adică tu) cunoaște faptul că câinele practic zilnic vine să doarmă la mine acasă?” A doua zi, câinele a venit din nou și la gulerul lui era atașat următorul răspuns: „El locuiește într-o casă cu șapte copii, dintre care doi nu au nici trei ani împliniți. Așa încearcă el doar să doarmă undeva…
– Se poate… să vin și eu la Dvs mâine?”
Nu-i pot înțelege pe acești oameni și gata. Nu-i pot înțelege pe cei care îți întorc spatele, o fi vreun motiv personal, și de ce să o faci la… maturitate, la locul de muncă, de față cu cei care vin… nu la tine acasă, ci într-un loc public? Ulterior, să se întrebe de ce nu vine publicul la tine, și de ce nu te suferă ceilalți? Nu pot înțelege un om matur care stă și scrie direct: „Iaca, avem nebuni, denunțători…”, sau te amenință cu această mare dorință de răzbunare – „Ți se va întoarce bumerangul”, în loc să discute, să afle motivele unei probleme sau supărări create într-o echipă. Dacă ar fi doar o echipă, ea face tratative mai departe, mai sus, pentru ca să se închidă toate căile pentru o promovare eficientă a imaginii unui scriitor, a unei uniuni, fie a unei biblioteci obișnuite. Și niciuna nu vrea să înțeleagă, de ce persistă atât de mult ego-ul din sine? După fiecare comentariu negativ și cuvint murdar stă un om, care nu s-a simțit iubit. Omul nu se naște rău, – atitudinea-i este impusă de circumstanțele pe care i le oferă societatea. Fiecare dintre noi tânjește să fie iubit, dar niciodată nu recunoaște acest lucru.
Intelectul – un lucru atat de respingator! Omul fără creier, e foarte încrezut în nivelul său superior de inteligență, iar cel deștept – percepe excelent cat este de … indecis în sinea lui, chiar își zice că e un tont… Bine, ne comportăm ca și niște copii, simțindu-ne tineri cu sufletul, dar de ce la supărare să te agiți cu bumerangul, să blestemi, să urăști – pentru că oponentul tău e prieten cu „dușmanul” pe care nu-l agreezi din motive personale? Cam așa, „Dacă nu-mi place mie, – nu trebuie nici tu să ții la el”.
Noi trăim, încercând mereu să dovedim ceva unul altuia, și la acest pas ne impinge ego-ul, – o forță dominantă care trezește spiritul de competiție, dorința de a câștiga, ceea ce deranjează mult și este foarte dificil să vezi cu inima starea adevărată a lucrurilor, să fii blând și iubitor, să ierți sau să găsești un compromis. Totul sau nimic, – motto-ul celor egoiști și slabi.
Oamenii nu vor înțelege durerea sau dificultățile prin care trec alții, până când aceste probleme nu-i vor atinge și pe ei. Păcat, pentru cei de sus, uneori nici această experiență nu e utilă, se izbește de indiferență absolută… Important, să înțelegi la timp în care oameni ai greșit… Și, țineți-vă de cei care nu vor permite să fiți umiliți sau obijduiți!
Cu toții avem talente și abilități pe care le realizăm indiferent de funcție și salariu. Fiecare dintre noi, e o personalitate unică, care schimbă lumea în afara biroului: acasă, la o petrecere, în ospeție sau la un un randevu, un club sau la un prânz și chiar în vise. Munca mea este doar o muncă. Pentru mine, eu – sunt mai mult de atât. Uneori munca – este, pur și simplu, doar un loc de muncă. 😉
Vorbesc despreoamenii care apar zi de zi în fața voastră… „cu o imagine inteligentă”. Dar, poate fi o persoană inteligentă atunci când dezbină întreagă echipă, dând vină pe oricine pentru problemele create, nu și pe sine… Eu nu întreb, este un fapt. Nu ascultă o altă opinie, soluție, o vorbă înțeleaptă, se supără când nu le întri în voie sau nu ești de acord; creează trusturi de plăcerea divertismentului, a dragului de sine, unde șușotesc care pe care să facă „membri, șefi”, și… ferească necuratul să ajute/promoveze o colegă/scriitoare sau să editeze o carte pentru că nu o place și basta! Dar ce să mai spunem despre un doctor în științe în relațiile cu persoanele cu dizabilități, care nu știe, de fapt, cum să comunice cu ele? De astfel, își fac timp pentru indignări, provocări între colegi, prieteni, pentru a scrie posturi cât înțelept este… și nimeni altul. Nu pătrund în esență, în starea ta de spirit, le este mai comod să te demisioneze, să elimine potențialul „concurent” atunci când se simte eclipsat, fie frustrat de succesul altora. Poate are probleme acasă, poate e vreun adulter în familie, lipsă de atenție sau boală… – Orice pricină ar fi întemeiată pentru a fi omul înțeles, nu și să te răzbuni pe colegii care nu-ți doresc rău… Orice problemă poate fi discutată și, respectiv, soluționată. Inteligent. Aici însă nu se caută soluția, mai mult – se creează ignoranță… Le place situația pentru că are pe cine face vinovat. Ce să vorbim despre persoane cu nevoi speciale în asemenea echipe? Ce-i mai dificil, e că moldovenii nu au la cine se adresa după ajutor, justiția e și ea o ratată; tocmai noi și ne-am creat acest sistem din care nu putem dezlega nodul.
Eu nu pot să înțeleg aceste persoane, nu mă pot supăra, nu am timp și nici nu vreau să-l pierd pe nimicuri. Am scris acum în blog și… mă dezleg de voi. M-am săturat să tot apăr pe cineva și să-mi atribui vinovăția. Sunt cea care face primul pas spre împăcare și apără pe altul de repetate ori, fie el de vină, dar hai să-i oferim o șansă? Voi, însă preferați să mă călcați în continuare! Credeți că aveți probleme grave, și ce știți despre mine? V-am promovat, țin la voi, mă rog de sănătatea voastră, chiar și când îmi dați motive de supărare. Există o limită. Pur și simplu, voi începe să vă ignor chiar eu 🙂 Suntem stricați de societatea în care trăim, – cu o lume de măști, zâmbete false, lacrimi non-autentice.
Principală problemă e că oamenii nu se placsau nu vor să se iubească reciproc, nu se respectă, nu fac un pas pentru înțelegere, nu pot și nici nu doresc să învețe a se iubi. Oricum vă întreb, pot să vin la voi, mâine?
– Și v-am spus o istorie frumoasă, din auzite, așa cum am înțeles eu…
„Nu mai trebuie să povestești, trebuie să faci./Dacă ajuți un om, taci.”(din „IUBI”)
Scriitorii buni sunt cititori pasionați. Dar, și duri în relații umane, – ei aleg cu cine discută, și dacă se merită să scrii despre ei. Dintotdeauna am avut un „tremurici” față de genii în cuvinte. De aceea, eu, cu o oarecare teamă, l-am întrebat dacă putem face un scurt interviu. Foarte serios, aspectu-i rece deloc să trădeze vreo emoție, închis în sine, un gânduit intins, de parcă ar număra clipele, și eu care mă consider pricepută în caractere, am înțepenit așteptându-mă la un refuz…
Există versuri care îți cutremură interiorul și – îți întretaie respirația. Poezii, de la care se ridică părul de emoție pe tot corpul. Poezii care aduc durere și ușurare pe suflet în același timp. Și care te înțeleg mai bine decât cei mai apropiați oameni:
„Înainte alt sens avea cuvântul model./ Și am învățat să facem mai întâi curat, apoi – curte./ Pe vremuri totul era altfel:/Fustele erau lungi, iar cizmele – scurte./În rest nu-s mari deosebiri:/Urcăm la prima și coborâm la ultima stație./Muncă, acasă, oftezi și aspiri/Și supraviețuiești prin amintire și comparație./La vârsta asta privesc și ascult/Și-I pot compara pe actualii cu foștii./Nimic nu ne disciplinează în viață mai mult/Decât copiii noștri.” (Igor Guzun, Vremuri din cartea „IUBI”)
Atât de simplu, simțit și exprimat ca și cum aș fi scris-o eu, dar nu. – O măieștrie destinată doar aleșilor Domnului.
Poemele lui Igor Guzun au absorbit un repertoriu vast de cuvinte, expresii scurte, formulate clar, cu o sensiblitate sinceră savurată în special de generația tânără. Un simț tacit al stilului, în ordine lină curgătoare a sentimentelor nostalgice simțite zilnic și de fiecare dintre noi. De aceea, versul lui Guzun este atât de aproape sufletului nostru: „Acestea-s amintiri eterne/Pentru vremurile în care vom fi încă vii:/Am înfățat perne,/ Am răsfățat copii./Avem parte de curaj și de frică,/ Dar cum să povestim asta în statusuri și stări?/Am băut ceai de lumânărică./Ne-am iubit cu lumânări./Și au fost plictiseli și plăcere/Care încet și frumos ne-au golit…/E adevărat că dragostea te stoarce de putere,/ De puterea de a renunța la omul iubit.” (Igor Guzun, „IUBI”)
Poetul realizează că nu putem schimba nimic, decât să ne conformăm prezentului în era tehnologiei informaționale, atunci când stările spirituale stau înțepenite de mesaje cu roboți, deși se întrezare o speranță de trezire la un răsărit sau un apus de soare, și dragostea veșnică va domina din nou…
„OARE așa progresul trebuia să se întâmple/Cu multe euri în ego și în alimente?/Fețele au rămas la fel de tâmpe,/ În schimb, interfețele au devenit inteligente./Oare nu era mai drept și mai simplu/ Să fie demarcate clar fenomenele?/Undeva se lucrează din greu pământuri,/Așa cum se lucrează în sală abdomenele./Oare nu e mai bine să fim noi înșine/Decât să trăim atâtea exagerări?/Ținem între buze un sâmbure de vișină,/Ca și cum am deține un sâmbure de adevăr.” (Igor Guzun, din „IUBI”)
Ca urmare, ca la clasici: „Același cântec” – „Dragostea mea…/Acum când totu-i la trecut,/ Sărutul nu-i decât salut,/Iubirea mea și-a ta a plecat undeva…” (din „IUBI”)
”Iubi”, de Igor Guzun. (Editura ”Urma ta”) este printre Cele mai vândute cărți ale lui iunie 2019 în Librăriile Cartier. Desene – de Lica Sainciuc. – Vă recomand din toată inima! (S.V.)
~~~ Scriitorul Igor Guzun. Cărți în minte și în inimă (interviu)
Copilărie, părinții, anii și întâmplări marcante…
– Mi-am petrecut copilăria în satul Recea, raionul Râșcani. Ei, cum m-am petrecut? N-a fost chiar o petrecere. Au fost bucurii, școală, jocuri afară până se înnopta, muncă, alergări și fotbal, ceva muzică, ceva lecturi, mult desen și, în general, ani fără prea mari griji.
În acei ani mama îmi tot spunea „Fă carte!” și am ascultat-o. Fac cărți.
Cu tata – tot așa, făceam și jocuri de cuvinte. Iar primul pe care mi-l amintesc este cel în care a citit în ziarul raional că am câștigat un campionat la dame și mi-a zis că nu știa că așa de vine dansez.
Cărțile recomandate
Le recomand mai ales pe cele potrivite pentru o vârstă anume sau pentru un anumit moment din viață. Iar fiecare și le alege deja personal. Pentru momentul în care vrei să conduci un automobil, recomand „Regulamentul circulației rutiere” și manualul modelului respectiv de automobil. Și tot așa dacă vrei să conduci o companie sau lumea – te pot ajuta niște cărți și niște oameni în acest sens. Dar, în general, recomand pentru lectură – biblioteci. Și librării. Am făcut recent o listă de scriitori ale căror cărți le-am citit pe toate, de la prima până la cea mai recentă, doar că această listă se actualizează mereu – ei sunt mai mulți cu scrisul, dar cu cititul – sunt singur.
Bifez aici toate aceste capitole, în sensul că da, sunt prezente, într-o măsură mai mare sau mai mică.
Carieră? Nu știu dacă este în mare măsură sau mică… Conduc o agenție de publicitate și scriu cărți.
Copii – în mică măsură, unul.
Muncă – în mare măsură.
Restul – da, prezente.
Realizări, speranțe…
6 cărți, simțite, trăite și scrise. Care deja, de altfel, sunt mai mult ale celor care le-au citit, le-au îndrăgit și le-au completat cu propriile sentimente și idei pe paginile unde erau locuri goale decât ale mele. Și alte câteva cărți în minte și în inimă, dacă mă întrebați de speranțe.
Azi și mâine – ce ați putea schimba…
Pe ieri nu putem să-l schimbăm prea mult, pentru că deja s-a întâmplat. Deși, de multe ori, atunci când ne schimbăm atitudinea sau înălțimea ori adâncimea din care îl privim, s-ar putea să se schimbe și trecutul.
Pe azi îl trăim și îl muncim, iar pe mâine îl facem. Că „mâine-le” se află deopotrivă în mâinile noastre și în mâinile Domnului.
Destinații, promovam satul natal…
Cred că sunt vreo 15 țări în care am fost cu treabă – la evenimente, după experiențe, impresii, oameni: Marea Britanie, Albania, Statele Unite, China și Japonia – sunt câteva dintre aceste destinații.
Și mai cred că un scriitor revine dintr-o călătorie cu emoții noi, cu bateriile încărcate, cu agendele de buzunar și cu telefoanele pline de notițe, cu idei și cu relații care îl ajută să-și scrie cărțile. Mi se pare că s-a întâmplat și cu mine așa. Și nu e nimic (poate) spectaculos în asta, și, probabil, la fel li se întâmplă și altor oameni din alte profesii.
Ceea ce mai simt și mai cred în legătură cu asta – știu din viața mea și poate din cărțile altora – că a călători înseamnă a te opri, nu doar a merge.
Și a te bucura că revii, chiar și la Chișinău. Sau mai ales, la Recea. O localitate pentru care însuși Eminescu a scris sloganele de promovare: „RECEA cumpăna-a gândirii” și „În lumea mea mă simt nemuritor și RECEA”.
Meserie, pasiuni, cărțile scrise
„Meseria asta legată de scrisul cărților conține multă muncă, ceva inspirație și, în primul rând, organizare, că rămâne foarte puțin timp disponibil pentru asta, ceva de genul câtorva minute sau zeci de minute la începutul zilei.
Și poate de asta nu sunt un scriitor de masă, că nu-mi scriu cărțile la masă, dar pe brațe, în picioare…”
Date biografice: Igor Guzun este director al Agenției de PR și Publicitate „URMA ta” din Chișinău. S-a născut în satul Recea, Râșcani din Republica Moldova la 12 Septembrie 1968, și a absolvit Facultatea de Jurnalism a Universității de Stat din Moldova (1985-1992). A lucrat timp de zece ani în jurnalism la revista „Săptămîna” (1992-2002) și timp de 10 ani ca profesor la Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării (2002-2012) Cartea care i-a adus celebritate este VINIL (2015, 2016). Prima sa carte De azi într-o săptămână a apărut în 1997, iar în 2014 – LA BLOG, publicată împreuna cu Sergiu Beznițchi. Împreuna cu echipa sa de la URMA ta a lansat, în 2012, portalul http://www.stiripozitive.eu
~”Nu cărțile mai întâi, ci oamenii dragi sunt de pus în ramă. Și ceea ce ne fac ei nouă: ne bucură, ne emoționează.”
~ „VINIL” al lui Igor Guzun este o carte cu texte scurte despre Moldova, în care autorul ne prezintă cu umor și ironie viața fraților noștri de dincolo de Prut. Moldoveanul din mine nu are cum să nu iubească această carte. Dacă veți citi „VINIL”, probabil, vă veți regăsi în unele citate, indiferent dacă sunteți moldoveni sau nu. Premiul „Omul anului 2016” în literatură al revistei „VIP Magazin”, datorită acestei cărți.
~Guzun Igor:...și cărțile au ecou, la fel că munții.
~”– Tipica întrebare – „Cui se adresează mesajul cărții?” – Inimii și minții.”
~„Oamenii, mai ales scriitorii, seamănă cu aparatele de cafea. Ca să oferim un produs aromat, trebuie să ne alimentăm cu cărți, emoții, experiențe.”
~”Cred că oamenii, și mai ales scriitorii, seamănă oarecum cu aparatele celea de cafea în care introduci monede, bancnote ori fise și obții o băutură aromată, iar în final îți urează și „Ridicați paharul!” Numai că în loc de bancnote, ca să livrăm un produs artistic de calitate, trebuie să ne alimentăm cu cărți, emoții, experiențe.”
!~”…aș face – cu toate puterile mele – mai mult pentru copii și profesori, să se simtă ei … oameni, ca învățatul să devină o bucurie, nu cum este acum, de multe ori, un chin, o povară. Iar educația să fie nu pentru note, ci pentru viață.”
~„Copii! Lăsați telefoanele și tabletele la o parte. Și vorbiți cu părinții și bunicii voștri. Că telefoane și tablete o să mai fie. Dar părinții și bunicii îmbătrânesc și se trec.” VINIL
~”Oamenii, viața, țările în care am fost și, mai ales, bucata aceasta de pământ pe care m-am născut și care se numește inadecvat, provizoriu și totuși atât de frumos, cu multe vocale: Moldova. Cu farmecul și paradoxurile ei. Cu o copilărie a noastră, a generației care mai păstrează discurile de vinil ca pe ceva de preț, și o copilărie a copiilor noștri minunați pe care îi deranjează liniștea.”
~”Probabil că așa arată libertatea: Când îți place să fii de omul drag legat. ”
Vitalie Gutu:’‘#simte doza de #iubi într-o zi toridă. Tocmai râde Inima. Bineînțeles nu Ea Spune Cuvinte nepotrivite. Uneori e de ajuns… Cutremuri în Vremuri. E adevărat prin Lecturi. Dl. Guzun Igor am încercat să fac din titlurile #iubi o postare mai originală, că din fotografie se vede că am citit mai ingenios. Vă mulțumesc enorm pentru această carte. Ca de obicei – fenomenal”
Coptu Olga:”Când vii Acasă şi te vezi cu autorul la „Iubi”, asta da cadouri pentru diaspora. Mulțumesc Guzun Igor că m-ați ajutat să răspândesc Binele;) acum şi IUBI.”
Traci-Banaruc Oxana:”Am adus Moldova cu mine pe cealaltă parte de glob. Moldova organică, autentică, romantică, nostalgică, mereu IUBIbilă – datorită oamenilor săi minunați ️ care adună literele în suplimente pentru suflet, ca să-ți întărești imunitatea pentru a contracara doruri. Libraria Din Centru ne vedem la vara următoare ️ #hranapentrusuflet”
Stela Moldovanu:”Mulțumesc, Igor, pentru că a ajuns la mine #Iubi înainte de a ajunge eu la librărie. De acord, “Fără cărțile de poezie în lume s-ar auzi doar lătratul”
”oamenii merg spre distrugere oamenii au ales frigul
zarathustra se cuibărește la pieptul lui Ioan copilul
lor se cuibărește la sânul ei se face cald și focul lor sacru arde pâlpâie luminează în casa lor de lângă râu
departe de întunecimile reci aproape de lumina frumoasă
din turnul tăcerii unde femeia învață chietudinea
învață să își țină gura așa tăcut-a zarathustra” (Maria Pilchin)
”Doamne, Vă văd pe toţi aici şi îmi sunteţi dragi, staţi, pentru că vă pasă!”
”Au fost în viaţa mea diferite istorii abrazive, care fie trebuia să mă deformeze, fie să mă umple de poezie. Mă bucur că nu s-a întâmpla prima. Să ştiţi că iubesc oamenii şi cine mă cunoaşte mai bine, va confirma. Îmi plac oamenii ca idee, ca manifestare, ca esenţă. Mereu am căutat în ei armonia, de mică aveam mulţi prieteni, duceam din casă totul, îmi amintesc de un pom de caise destinat borcanelor cu magiun pentru iarnă, l-am cărat tot pentru prietenii mei, în poala mea. Or, cred că literatura este şi un exerciţiu de alteritate, dacă nu în primul rând aceasta este… Iată acolo şi încep poemele mele, în acea dragoste de oameni, dar nu este una selectivă, florile răului, cele de mucegai mă minunează şi ele, e povestea sublimului existenţial, dacă vreţi.”
Avea vreo 6 ani, mergea deja la şcoală, în regiunea Odessa. Mama a avut o intervenţie chirurgicală complicată. Într-o noapte, Maria a visat o pasăre mare, ca un vultur gigantic, alb:”Ştiam în vis că era Dumnezeu şi îl rugasem să o aducă pe mama acasă. Şi pasărea-Dumnezeu, cu aripi enorm-protectoare, a promis că o aduce. O şi vedeam în vis venind, într-un sacou pe care nu îl mai văzusem în garderoba ei. A doua zi mama a revenit acasă şi purta acel sacou în carouri, fratele meu se uita după gumele de mestecat aduse de la Odessa, la mare căutare pe atunci, iar eu săream în jurul ei şi o tot întrebam de unde are acea haină. Pot spune că a fost prima mea „întâlnire” cu divinitatea, cu îngerul meu oniric”.
În 2000 a optat pentru Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării, peste trei zile și-a anunţat părinţii că își retrage actele şi le depune la Facultatea de Litere. S-a întâmplat după o discuţie cu jurnalista Valentina Romanciuc, soţia poetului Vasile Romanciuc. Părea o alegere ciudată pentru mulţi această opţiune (era perioada când bacalaureatul putea fi vândut şi cumpărat, când un absolvent al facultăţii de Litere era şomer cu principii şi valori, când aproape totul se făcea prin pile). A fost una din alegerile cele mai importante şi cele mai reușite din viața Mariei, așa spune ea:”Jurnalism cultural am ajuns să fac, social media journalism, la fel, dar Literele mi-au dat mult mai mult de atât”.
Fragmente de stări printre cărţi. A avut cărţi diferite în copilărie. Citea în română, rusă şi ucraineană, aşa cum locuia în regiunea Odessa pe atunci. Odată, se amintește Maria, cum pe la 7 ani, abia începuse să calce pe tărâmul lumilor scrise, a fost surprinsă s-o vadă pe mama ei citind ”Omul care râde” de Victor Hugo. Și ce credeți, atunci câna a rămas singură în odaie, a luat și ea în mână acest volum greu, l-a răsfoit şi s-a întrebat: la ce bun să scrii cărţi, dacă ele nu conţin imagini desenate? Ulterior, desigur că a înţeles câte imagini conţine o astfel de carte!
Au marcat-o cărţile care au format-o: ”Eu sunt, cum ziceam, un Martin Eden în fustă, care a evitat să devină o Madame Bovary, a rămas însă oricum o Emma, dar una borgesiană, sunt o Emma Zunz. Am învăţat să nu mai fiu o banală ”femeie de treizeci de ani”, pe care ne-o creionează Balzac, nu o înţeleg pe Anna Karenina, deşi între Bovary şi eroina lui Tolstoi o aleg pe cea din urmă. Karenina, cel puţin, nu este o parvenită. Niciodată nu am fost o Medeea, nu am resentimente faţă de oameni, bărbaţi şi femei, de obicei i-am scos din viaţa mea pe cei care m-au trădat, am făcut-o aproape chirurgical. Hoffmann în „Ulciorul de aur” are două personaje, Veronica şi Serpentina. Nu am fost niciodată femeia-şarpe, cea care seduce pentru a anihila, am încercat să fiu adevărată şi să nu cânt fals. Am observat că unii bărbaţi sunt atraşi de multe ori de femeia-enigmă, Olimpia din „Der Sandmann” al lui Hoffmann. Am preferat să fiu o Clara (alt personaj din acelaşi text), căci lucrurile clare durează până al urmă. Mereu am spus ce cred. Şi aceasta mi-a asigurat un fel de confort psihologic şi artistic. Mi-am scris cărţile aşa cum am simţit eu că vreau să le scriu. Am ascultat şi de acei care aveau ce să îmi spună.”
A citit cărţi şi oamenii în ultimii treizeci de ani:”Mai nou citesc ţări, am început să şi călătoresc. M-au marcat toate. Sunt foarte multe cărţi, mulţi oameni şi locuri care mă constituie. De la ”Novecento” de Alessandro Baricco la profesorii mei din lumea literelor şi la Librăria Joseph Gibert din Paris. Aţi privit vreodată cum plouă la Orheiul Vechi? Am trăit un déjà-vu la Bruxelles, când m-a prins ploaia pe străzile acelea înguste ale oraşului-birocrat. Aveam impresia că sunt pe dealurile Orheiului, nu mă întrebaţi de unde această asociaţie…”
”Un bildungs-roman al adolescenţei mele a fost „Martin Eden” de Jack London. O carte care m-a maturizat într-o noapte a fost, însă, ”Cel mai iubit dintre pământeni” de Marin Preda. M-a zguduit acea carte. În 2011, când soţul meu a fost cu o bursă la ICR şi mă suna prin Skype din hotelul de la Mogoşoaia, mereu îmi aminteam de scriitorul care s-a stins în acei pereţi. Era o prezenţă spectrală a dialogurilor noastre. Eu sunt un Martin Eden. Deşi în Basarabia, în sens cultural, cam toţi aceasta şi suntem. Suntem lăstarii care au rămas după ce marii stejari au fost tăiaţi. Şi bucură aceasta, căci astfel constatăm că rădăcinile au fost bune. În casa noastră s-a citit mereu, mereu a existat cultul cărţii. Am citit din copilărie. Am avut noroc de profesori buni la şcoală, la liceu, la facultate, dar, fără a supăra pe cineva, principalul meu dascăl a fost viaţa. O retorică a la Gorki, dar intersecţiile existenţiale au fost universităţile mele. Sunt absolventă a două facultăţi, dar nu ele m-au format până la urmă, ele au fost un cadru catalizator, un laborator. Nu cărţile, nu cercetările m-au iniţiat… – Oamenii. Citesc oameni şi istorii umane. Dar recunosc, sunt fascinată şi de cărţile care reuşesc să îmi aducă aproape umanul, acelea şi sunt adevăratele cărţi, care ştiu să facă aceasta, restul e maculatură şi orgoliu de parvenitism literar.” – mennționează Maria.
Despre lecturile în limba rusă, Maria zice că pentru ea au fost determinante (a petrecut o vară întreagă cu „Război şi pace”, titlu care ea l-ar traduce în română prin ”Război şi lume”, a citit Dostoievski, Gogol etc, dar autorul ei „de suflet” dintre ruşi este Cehonte alias Anton Pavlovici Cehov, el i-a adus spiritul rus mult mai aproape). A citit mult în rusă şi din ruşi, dar nu s-a limitat doar la ei, aşa cum dezvoltarea personală a ei este una de literat comparatist, a fost cucerită și de alte spaţii literare, în mod special cel sud-american (borgesian). Îi place să-și cumpere cărţile:”V-o pot confirma librarii din Chişinău, dar şi din România. Am o bibliotecă impresionantă pe care o datorez şi profesorilor mei, aşa cum le-am moştenit zeci de cărţi rare, rarităţi editoriale şi chiar cărţi ce datează din secolul XVIII. Îmi place să citesc cărţile ca şi cum aş cunoaşte oameni. Citesc în cărţi teme, subiecte, personaje, dar în primul rând autori. Nu mă refer doar la chestiile autobiografice, îmi place să deduc autorul de după masca frazei, să-l înţeleg. La lansarea primei mele cărţi cineva a zis că „descânt melci”, adică scot la suprafaţă uneori lucruri pe care nici autorul nu le-a gândit, dar odată zise de mine le acceptă că fiind ale lui. Probabil că era o complezenţă, dar mie mi-a plăcut, aşa cum nu sunt o ipocrită să zic că nu acord atenţie unor astfel de opinii.”
”Poezia este simţire. Dar şi expresie a acesteia. Expresia se modifică. În unele epoci mai emfatică, mai retorică, în altele mai ironică, mai jucăuşă, mai mistică, dar sentimentul rămâne. Poezia este un exerciţiu de respiraţie, acel suflu în timpul fugii spre linia de sosire, în timpul actului erotic, în timpul unei naşteri, în prima clipă de viaţă, în timpul morţii, dar e respiraţie, acea simţire a lumii în care vii, eşti sau din care pleci…” – Maria scrie poezii de mică. Protagonişti erau – căţeluşi şi pisici. Zicea că va fi neapărat poetă. Adică este consecventă (textele nu pot reproduce zâmbetele şi luminiţele din ochi). ”În compunerile şcolare afirmam că voi deveni poet. De fapt începuturile poeziei sunt mult înaintea primelor texte. Este o sensibilitate pe care o trăieşti, probabil încă din primii ani de viaţă. Este felul în care reverberezi cu lumea. Este o manieră de proiectare în macrocosm… Este ritmul în care respiri cu lumea… Scriu, iar Mihu, fiul meu construieşte un oraş. O cetate platonică din care sper să nu fie alungaţi poeţii (şi poetele)! Poemul începe din bagatela cotidianului, e acel flash ideatic, o sclipire inedită a realităţii. Îmi place să descopăr poezia, poeticul în jur, îmi place când realitatea mă surprinde, este probabil şi un fel juisant al meu de a trăi viaţa şi oamenii. Uneori se întâmplă ca un poem să îmi pulseze în tâmple zile în şir. E un prilej de fericire, dacă vreţi. Poate e şi o invenţie a copilăriei mele, când am învăţat să îmi produc, să îmi induc mental Edenul pierdut sau încă negăsit (părinţii mei au divorţat, or, familia a fost mereu Paradisul meu pierdut). Am visat de multe ori cu ochii larg deschişi. Nu în sensul poetului romantic”.
Maria Pilchin este colecţionară de vaze:”E o pasiune mai veche, de pe când nu aveam o casă la Chişinău, eram studentă, prima vază o cumpărasem la Constanţa şi mi-am zis că o voi pune în casa mea. Îmi place metafora acestui obiect, o metaforă feminină. Îmi place să primesc flori în dar. Am observat că mulţi profesori nu duc florile acasă, cele primite de la discipoli. Eu le car pe toate acasă, îmi scot vazele şi am o casă plină de flori şi de cărţi. O superstiţie a mea este cea legată de felul în care iau masa cu un om, felul în care mă simt cu un om la masă determină comunicarea ulterioară cu persoana. Nu pot mânca cu oricine. Nu mă refer la mesele colective, mă refer la o intimitate a spiritului pe care o ai cu omul de vizavi”.
Merge la ţară la nordul Basarabiei şi la sudul ei, ”sunt casele părinţilor noştri”. Dar cât de mult Maria visează la o casă rustică, ”cu gard împletit din nuiele, cu oale şi ulcele în loc de vasele moderne, unde am putea să mergem vara, un fel de muzeu-locuinţă, în care fiul nostru Mihai ar cunoaşte şi un alt fel de trai (mi se trage de la o noapte petrecută odată, în studenţie, în casa-muzeu „Alexei Mateevici” de la Zaim, făceam o călătorie-autostop prin Moldova, de la punctul ei extrem de sud (Giurgiuleşti), până la cel extrem de nord (Naslavcea). La Zaim am ajuns noaptea, nu aveam unde dormi şi directorul muzeului ne-a permis să dormim în casa poetului. Am dormit pe paturile muzeale, înveliţi cu scoarţele acelea ţepoase, ţesute din lână). Am şi topografia casei de vis: Orheiul Vechi, între stâncile lui, ca o cetate naturală. E un vis, dar visele se mai şi întâmplă!”
”Biblioteca… Pentru mine este metafora ideală a umanului, este simbolul metafizicului uman, cel al ieşirii acestuia din animalitate. De câteva luni muncesc și la Biblioteca Centrală a Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu”. Foarte mult îmi place să trec printre acele coloane albe şi să mă gândesc la toţi oamenii care au trecut pe acolo. Studentă fiind, eram tentată să ştiu cum e bibliotecă nevăzută, cărţile, rafturile… Acum am acces şi acolo, în inima ei. Biblioteca e un labirint, cu siguranţă. Un labirint de cărţi, oameni, evenimente şi stări. Şi toate astea mă fac fericită! O ştim cu toţii, biblioteca este o formă a fericirii…”
Alte expresii @ Maria Pilchin care merită să fie memorizate! –
– ”Sunt o fiinta ascultatoare de Scripturi… Cand ma lovesti pe un obraz, il intorc pe celalalt… Dar pe cel lovit nu il mai vezi…”
– ”Da, literatura, in cazul meu, este un stil de viata!”
Despre fiul Mihai:”Martisorul mamei si al tatei”
Maria: ”Oamenii se împart in două tipuri:
1. cei care cred că pentru totul trebuie să plăteşti (să te culci, să ai omul tău etc), căci totul e predeterminat cumva de acestea şi ei le fac…
2. oameni care cred în şansă, în noroc, că poţi răzbi, căci totul este determinat de un haos creativ care le conţine pe tote şi predeterminările de mai sus şi multe şanse, totodată…
eu fac parte din cea de-a doua categorie!!!”
”M-a gasit aceasta carte!
„Sculeni, Moscova, Amur” de Stefan Susai! Sunt textele lui Stefan insotite de tablourile copiilor de la Scoala de Arte, Sculeni…
Felicitari, Stefane!
(Pe fundal un tablou din biroul meu oferit de Regina, o tânără prietena de-a mea” (2019 apr)
8 apr 2019: ”Te trezești, privești afară. Plouă! Plouă ca la munte, mărunt și îndesat…
Și, deodată, fericirea inundă întreaga ta ființă! Toate sunt bune și frumoase, căci aseară ai strâns rufele de afară… Stau toate împăturite, proaspete, uscate în casă… În casa ta, în viața ta…
Să plouă!”
6 aprilie 2019: ” Pe Iulian Ciocan l-am cunoscut acum 9 ani. Astăzi este ziua lui. În acești 9 ani am colaborat, am polemizat, ne-am împrietenit și ne-am „certat” așa cum pot și trebuie să se certe doi scriitori. Apreciez spiritul lui tăios în proză, dar și în realitatea noastră luată cu amănuntul. Stimate Domn, la mulți ani și la multe realizări. Să ne fii sănătos, iar noi te vom citi, lăuda, critica! Important e ca tu să fii! Pentru că, dacă nu erai, am fi fost nevoiți să te inventăm! La mulți ani!”
” Nu vi se pare că atât științele exacte, cât și umanioarele stimulează astăzi mai mult gândirea logică… Imaginarul, figuratul, simbolicul sunt marginalizate tot mai mult… Pentru că ultimele creează pe omul care posedă abilitatea imaginării, pe omul care ar putea înțelege cum funcționează lumea în baza unui algoritm-arhetip… Consecința? Cresc generații de matematicieni, informaticieni, finansiști etc. logici și tăcuți…” 31 martie 2019
” „Și a fost noapte…” acesta este titlul noului roman (Cartier, 2012) semnat de scriitorul basarabean Aureliu Busuioc. O noapte a minții, pentru unii, și una a spiritului, pentru alții. O noapte-recluziune a luminii și a visării – întunericul celor două dictaturi (comuniste și fasciste). Prin întreaga operă, adevărat patrimoniu al literaturii din spațiul interriveran basarabean, Aureliu Busuioc pare să spună că, atunci când rămâi „singur în fața” unui regim totalitar, te poate salva doar dragostea, ca ultim fief al umanului, căci „pactizând cu diavolul”, trăiești doar cu iluzia că te-ai salvat” sau
Bucură această revizitare literară a acelor timpuri negre și o dexterioasă portretizare ce sparge etichetări și stereotipuri deja cunoscute (nemți fasciști și basarabence antonesciene). Naratarul prezintă și probe ale acestei existențe la finele cărții, dar nu acest fapt îl interesează pe un cititor, căci dimensiunea textuală nu de probe are nevoie, ci de idei, or ele sunt prezente în acest text cu prisosință, azi într-o dimineață post-totalitară, în care ni se spune că „totalitarismul, indiferent de coloratura lui (extremă dreaptă ori extremă stângă) este la fel de nociv” – despre Aureliu Busuioc (în poezie.ro, 2012)
În 2013 scria:” Citesc mai multe carti… Depinde de starea de spirit… Una din ele este „Tarimul lui Saşa Kozak” (Tracus Arte, 2011) de Iulian Ciocan, o carte despre „koza nostra” basarabeana, cu frustrarile ei etnice si identitare, cu viata care rastoarna in timp chiar si parerile osificate… Place virsta personajelor si dezinvoltura scriiturii… place complexitatea abordarii… mestecenii ce apar in acelasi peisaj cu mamaliga… un fel de natura moarta marca md… citesc… recomand…”
25 decembrie 2014 Maria scria:” Astăzi, de Crăciun, m-am trezit şi am găsit undeva, în una din circumvoluţiunile cele mai depărtate şi mai tăinuite, un gând: oamenii sunt minunaţi, sunt frumoşi, în esenţa lor, restul, tot urâtul, toată negreaţa, sunt o bagatelă a existenţei, accesorii de cotidian – mici parşivenii de moment, acele flori ale răului, care cad la prima boare de primăvară…”
2014:” ruleta rusească
aleşii poporului
fură ca la colhoz
pe dealul mare
politica lor
nici şah
nici măcar domino
nu mai este
ci curată ruletă rusească”
30 noiembrie, 2014:” Prefer să fiu dezamăgită de ce am ales decât să nu aleg deloc! Dar ca să nu mă dezamăgesc, nu mă amăgesc. Am votat pe cei pe care am să-i critic cel mai mult, de la care voi cere cel mai mult! Cu Doamne ajută!”
2014: „Pădurea spânzuraţilor” şi suicidul… Dintr-o discuţie cu o doamnă psiholog: – Vedeţi că trebuie să fim atenţi la ce texte dăm copiilor să citească. E prea mult suicid printre tineri. Să luăm „Pădurea spânzuraţilor”… – „Pădurea spânzuraţilor”, zic eu, este o carte despre război, despre tribunal de război, despre execuţia dezertorilor de război, nu are treabă directă cu suicidul. Acolo e un conflict de alt ordin… O introspecţie a unor stări adulte, în prag de conflict cu sinele şi datoria militară, cu sentimentul de apartenenţă naţională… – Nu am citit romanul, dar înţelegeţi ce vreau să spun. – Înţeleg… Din păcate, înţeleg şi nu mi-aş trimite copilul la Dvs… (Ultimul enunţ era în gând…)” (Un caz din viața Mariei)
Iulie, 2014:” Merg azi la o cuconada… nu una de secol XIX… mi-s dragi femeile ca similare… am stiut mereu sa apreciez femeile si sa nu le consider niste rivale… dar fara barbati nu suntem noi … complementarul este secretul a tot… merg la cuconada…”
2015: ” Ieri am cumparat vreo 10 kg de carte la Libraria din Hol si apoi la Libraria din Centru! 😉 vinerea neagra a fost una kilogramica!”
”…Ieri pe la pranz am realizat ca vreau sa citesc ceva de placere, am cautat in teancul de carti „in asteptare”… Citit in vreo 9 ore aceasta carte de Veronica D. Niculescu. O carte in care traumele copilariei se aduna intr-un caleidoscop uman, in care cei mari tot din copilarie vin, in care copilaria comunista e departe de calificative edenice. O carte si despre foame in comunism deloc catifelat. Un volum ce m-a facut sa tresar…”
” O cronica de Aliona Grati la cartea mea „Poeme pentru Ivan Gogh”… Una care m-a fericit ca autoare! Caci emitatorul si receptorul s-au produs! Multumesc pe aceasta cale criticului, este prima cronica care apare acasa la Chisinau, celelalte acasa peste Prut… Asteptam macar una si dincoace!!!”
”Nu este nimic mai fara de succes ca succesul… Asa inainte de somn, un gand…”
2016:” Maria Pilchin:” Mi-am inceput ziua la Radio Europa Libera (intr-o emisiune TV) cu Vasile Ernusi Vasile Botnaru… O emisiune basileica buna, despre intelighentie, stanga, dreapta, liberalism si libertarianism salbatic in est, despre masculii si femelele alfa ale culturii si despre cum e sa fii scriitor in estul salbatic… Trebuie sa recunosc, dl. Vasile Botnaru e mai mult decat un jurnalist, e scaner…”
”E un poem de „galceava” cu Nietzsche… Un poem in care Zarathustra învaţă tăcerea şi mai e şi femeie 😉 Şosetele ei cât fac!!! E un personaj denihilizant… Îl port în cap de vreo () ani, acum a erupt…”
1 decembrie 2016: ”Sa ne traiasca Romania din noi, caci ea e cea adevarata!”
Maria despre ”Cât de mult citesc copiii tăi:
Un studiu a arătat că numărul de cărți din casa ta este de departe cel mai important factor în dezvoltarea apetitului pentru citit, chiar mai mult decât veniturile familiei sau notele pe care le ia copilul tău la școală. Elevii care au acasă peste 100 de cărți citesc mult mai mult decât cei care nu au o bibliotecă plină. Experții cred că prezența cărților le transmite celor mici că și părinții lor sunt pasionați de lectură, așadar și ei ar trebui să fie.”
”Uitati-va la copiii vostri, priviti-i atent! Ei sunt adevaratele voastre comori! Restul e fum si cenusa! Astazi am intalnit vreo 10 oameni minunati, dar mai minunati mi-au parut, fiindca era Mihu alaturi! Copilul meu a crescut! Si asta ma face fericita! Cu adevarat! Il priveam azi printre oameni si cu oameni… Copiii sunt comori!”
”Premiul pentru Literatură nu este pentru Literatură!!! Are dreptate Baricco, barbarii au intrat in cetate! Ce cantaret e totusi acest Bob Dylan! Sa cantam literatura! Revenim la acele las gestas medievale? Dar observ ca tendinta cu premiile literare pentru neliterati e globala… In care curriculum sa il bag pe Dylan? Poate sa fac un curs optional „Bob Dylan”?”
2017: ”Imi place expresia „Faceţi-ne un pustiu de bine şi nu mai procedati asa!”… Adica, „Depuneti un mic efort in felul in care faceti ceva!”… De la pustiu la micime e calea unui minuscul fir de nisip…”
”Am citit pe aici o postare care se referea la faptul ca obraznicia si aroganta altereaza feminitatea… Am intrebat daca masculinitatea ramane intacta… Am obosit de aceste mentalitati stereotipale… E discriminare curata… Nu mai dati like-uri, distinse doamne, caci pe urma o sa va plangeti ca sunteti discriminate. Cum ii lasam sa ne trateze, asa o fac… Acum inteleg de ce nu ma plang de discriminare, ei stiu cu cine sa o faca, stiu sau simt. Sfatul meu e sa facem front comun, baieti si fete”
”Despre brazi… Exista traditia impodobirii bradului in centrul urbii si acest ritual si prezenta nu e de ignorat. Dar a fost si a trecut. Ne-am revoltat, ne-am amuzat si am mers mai departe. Pe mine altceva ma deranjeaza, azi deja se discuta cat costa geanta primaritei. Daca si-o permite, daca a platit impozitele, care e treaba mea? E deja un resentiment social. Am citit, postase cineva… Cat costa acele de cravata, pantofii, ceasurile unor politicieni barbati? Nu s-a intrebat nimeni. Cica geanta costa vreo 1000 de dolari…. Ce e cu apucaturile astea de socialism leninist? Zic sa fim mai moderati in bloguri si vloguri… Altfel, miroase a mahalagism…”
Despre Maria spun admiratorii: Elena Ungureanu: ”Ce poezie, Marie… iata doar pentru asta meriti un mare premiu: „de atâta ştiinţă/ mă ia frica/ să nu-mi dea vreo / academie a lumii/ vreun premiu pentru /cea mai pricepută/ femeie.”
Mircea Ciobanu: „Maria Pilchin face o proza buna, o naratiune explicita si rotunda, cu mijloace demonstrativ econome, minimaliste adica. Ochi in ochi este o nuveleta foarte cinematografica, foarte bine vizualuzata. Prozatoarea face concurenta poetei omonime”, – „Inca o data despre starea prozei”, in nr. 9-10, „Contrafort”
Mamier Angela Nache:”Maria Pilchin – O poeta care ne invita la reflectie sustinând cu naturalete si curaj diverse cauze :politice, culturale, sociale, sentimentale, dar si (pur si simplu ) delicios feminine..”
Christian W. Schenk Felicitări, Maria Pilchin! Interesantă legătură, interesant personaj, Ion gură de aur și Zarathustra! Văd că Friedrich Nietzsche intră tot mai des în lirica română contemporană! Frumos poem care dă mult de gândit situației actuale și în general situației existențiale de fi!
Despre femeile Vărsător se spune că sunt extrem de mature, devotate, sincere. Alături de o femeie Vărsător, un bărbat va fi sigur foarte fericit.
O femeie Vărsător este născută cu puterea de a ameliora conflicte, de a echilibra balanţa şi de a oferi stabilitate celorlalţi”
Date biografice: Maria Pilchin (n. 26 ianuarie 1982, Republica Moldova), critic literar, poetă, prozatoare. A debutat în calitate de critic literar în 2013 și în poezie în 2015. A publicat: Paguri critice, 2013; De mână cu Marele joker. Eseuri literare, 2013; Poeme pentru Ivan Gogh, 2015; Realități poetice în zigzag, 2017; Poezie, Eros și Putere, 2017. Premiul Uniunii Scriitorilor din România ”Mircea Ciobanu” pentru poezie, București, 2016; Premiul Academiei de Științe a Moldovei ”Pentru critică literară”, 2013; Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova pentru Debut, 2013 ș.a. Este prezentă în mai multe antologii de poezie, proză și eseu din Republica Moldova și România. Poemele și prozele sale au fost traduse în franceză, engleză, spaniolă, rusă, ucraineană, catalană și azerbaidjană.
De ce un om este astfel, şi altul – deloc aşa? Îi dai unuia la bot – el va plânge, şi la altul numai să încerci să ridici mâina, că singur vei fi doborât la pământ, cu nasul zdrobit. Oamenii educaţi spun că caracterul este determinat de gene. De exemplu, dacă ai moştenit de la vre-un strămoş genul linguşitor, atunci poţi tu să-ţi urăşti din toată inima şeful, – oricum îl vei linguşi, chiar așa! Şi dacă genele îţi ordonă pasiunea pentru tehnică sau mașinuțe, atunci cu orice ocazie tu te vei băga sub maşină, şi ore întregi vei petrece cu cheiţele şi alte instrumente murdare acolo.
Mai există Pasiunea. Una în general, de neînţeles. Chiar şi oamenii de ştiinţă discută mult pentru a argumenta dacă există acest fenomen sau nu. Cică pasiunea este o caracteristică dominantă pentru realităţile care se petrec în viaţă de zi cu zi, şi obiectivele, în special, politica, – apar anume din pasiunile acestor persoane, şi nu doar din caracterele lor. Între timp, în realitate, există multe evenimente, care explică logic parvenirea sau crearea lor anume din pasiune… Mă credeţi, nu? Fiţi atenţi la unele persoane, urmăriţi-le pasiunile, şi dacă le cunoaşteţi firea și calităţile, veţi fi uimiţi de ceea ce veți descoperi, de fapt… Da, pasiunea este o caracteristică dominantă, o tendinţă, dorinţă interioară indestructibilă pentru realizarea unui scop, adesea iluzoriu. Poate fi conştientă, dar unele cazuri ne arată că poate fi, mai des, inconştientă. Uneori acest obiectiv a unui individ pasionat este mai important decât viaţa lui proprie, şi cu atât mai mult, decât viaţa şi fericirea celor de alături. Și apoi, te mai miri de unde apare teroarea…
Să vă spun o poveste reală despre doi fraţi. Trăiau odată Dumitru şi Miricu, unul cu un an mai mare decât altul, şi la exterior arătau practic identici. Dar iată, caracterele lor… Cel mai mare, Dumitru era calm şi grijului, iar Miricu mereu se lupta cu cineva, ba sărea la bătaie, ba era într-o organizaţie antisovietică (din subsol): părinţii l-au scos de urechi în ultima clipă. Alţii ca el nimereau care la închisoare, care la nebuni… Apoi, Miricu a decis să plece în Israel şi atâta le-a bătut capul părinţilor ca să-i dea acordul oficial, că ei erau deja bucuroşi să scape de el. În Israel Miricu a făcut armata, a absolvit universitatea şi a devenit cartograf cu diplomă. Dar de lucru şi-a găsit anume în Canada, unde s-a şi căsătorit cu o canadiană de origine chineză, între expediţii a făcut trei copii, în acelaşi timp, a cutreierat şi a urcat aproape în toată Columbia de Nord şi prin părţile muntoase din Alberia, după ce s-a deplasat în Africa, unde a fost muscat de o insectă dăunătoare direct la ochi. Ochiul a fost tratat, şi în cele din urmă, Miricu s-a stabilit cu familia lui la Ottava, lucrând în Institutul de cercetare şi periodic se deplasa la conferinţele ştiinţifice internaţionale.
Astfel, a ajuns Miricu la Chişinău cu o călătorie pe timp de o săptămână şi, pentru prima oară de mulţi ani şi-a întâlnit fratele şi părinţii îmbătrâniţi. Dumitru, de asemenea, a devenit om de ştiinţă, doar că în istorie. Nu s-a căsătorit, locuia la fel ca înainte cu părinţii, a devenit un amărât şi pleşuv, şi alături de sprintenul Miricu, bronzat de soarele muntean de la schiatul regulat, arăta ca un bătrân, deşi era doar cu un an mai mare decât fratele lui. Chiar înainte de plecarea lui Miricu în Israel, fraţii duceau mereu dispute despre viitorul URSS. Miricu spunea:’’Nu ştiu ce va fi, dar totul este atât de spurcat, că vreau mai repede să fug de aici’’. Dumitru l-a contrazis:’’Procesele istorice sunt ciclice. Emigrând, tu te vei înfunda în glodul social. Urcarea mai sus va dura mult şi îţi va lua ani întregi din viaţă. Între timp, perioada de declin al URSS în mod obişnuit va fi înlocuită cu o creştere considerabilă. Este posibil că aici va fi mult mai bine decât în Occident, deoarece alternativa ciclurilor istorice se contrazice vădit. Astfel, eu doar stând liniştit mă voi regăsi într-o ţară puternică şi prosperă’’.
Azi. Fraţii luau masa în restaurantul ’’Pegas’’ şi discutau:
– Vezi, la noi, traiul nu e mai prost ca la voi, – a spus Dumitru
– De unde ştii tu, cum e la noi? – s-a uimit Miricu. – N-ai fost niciodată peste hotare.
– Păi, există cărţi, metode academice de studii
– Ei bine, bine… – Ochiul muscat a lui Miricu s-a îngustat şi mai mult. – Totuşi, eu îţi voi trimite invitaţie în Israel şi îţi voi achita călătoria şi drumul. Vino în vizită, că aşa şi vei muri nevăzând nimic.
Peste jumătate de an Miricu îl sună pe Dumitru:
– Ai primit invitaţia mea?
– Demult.
– Dar paşaportul străin l-ai făcut?
– Încă nu.
– Ce aştepţi? Ai mult de lucru?
– Ba nu, catedra noastră a fost lichidată, şi bugetul institutului – cu totul emaciat
– Ei, şi ce faci atunci?
– Stau întins pe canapea şi visez la Canada…
Iaca stau şi eu şi mă gândesc, parcă sunt ei fraţi dintr-o mamă şi tată, însă atât de diferiţi! De ce oare? Poate o fi vre-unul dintre ei mutant? Interesant, care exact?
”Știți, mă doare inima când văd ce se întâmplă în țara asta. Nu înțeleg cum oamenii pot să se vândă așa ușor. Am fost funcționar public, am dat jurământul și m-am ținut de el. Sincer, munceam pentru că îmi plăcea ceea ce fac, doar că am observat că în această categorie de oameni, ei nu au nevoie de oameni care sunt direcți, corecți, inteligenți. Ei au nevoie de oameni pe care îi pot să îi manipuleze. De-ar fi lumea mai cinstită. Sunt un patriot înflăcărat. Nici nu mă gândeam până în zilele ăstea să plec din țară, dar acum mă gândesc la aceste lucruri. Din păcate, mulți oameni inteligenți pe care îi cunosc, pleacă. Cine vor rămâne în Moldova noastră? Trist. Eram contra migrației, doar că oamenii pleacă nu de zile bune. Doar că vreau să rog oamenii care pleacă din Moldova, să nu uite de unde au plecat. Sunt unii care critică rău moldovenii, dar stați un pic, voi toți sunteți moldoveni. Sau, faci ceva bun pentru țară sau nu faci nimic ca să înrăutățești situația din țară. Îmi pare rău pentru acești oameni care doar critică, vorbesc cu proiecte, dar nu fac nimic de fapt, pentru că schimbările nu se văd” (Svetlana Rusu)
Svetlana speră și dorește mult să vină acele zile când vom simți și vedea că trăim bine în țara noastră, dar să fie cât mai curând. Știe că lucrurile depind de ea, de noi, doar că există persoane care nu vor să știe sau nu cunosc încă toate acestea din indiferență, din lenevie și neglijență. Oamenii vor bine, dar nu mișcă un deget pentru a face ceva. ”Totul se începe de la noi, și nimeni nu va veni în loc să ne creeze condiții mai bune! Sărăcia, invidia și indiferența au făcut lumea să fie mai rea”.
Svetlana Rusu s-a născut într-o familie fericită, fără multe griji și nevoi… Sunt trei fete la părinți, ea e cea mai mare, apoi urmează Stela și Iuliana. Mama Elena Rusu vine din sudul Republicii Moldova, satul Anrușul de Sus, raionul Cahul. În present, ea activează ca șefă la oficiul postal, acolo unde după studii a fost trimisă – în satul Șerpeni, Anenii Noi. La fel, acolo s-a întâlnit cu tatăl Svetlanei. Tatăl ei, Anton Rusu, când era mai tânăr, a muncit ca șef la depozitul de cereale, grâne etc. Azi, este pensionar, dar muncește în gospodăria lor (iar vara și toamna merge cu o brigadă la livezile de fructe).
Strămoșii lor: Mama Svetlanei mereu îi povestea despre bunicul ei care era culac pe vremuri, un om dur și care ținea cu românii. Svetlana nu l-a cunoscut pe bunelul din partea mamei, precum și pe cel din partea lui tata: ambii erau deja morți când ea s-a născut. Reușise să o vadă pe bunica, care și ea a decedat repede, atunci Svetlana avea doar sașe ani. Bunica din partea tatălui a plecat la ceruri când ea învăța la liceu. Însă Svetlana, ca fiică mai mare, a simțit acea responsabilitate zidită într-o familie, a devenit prea serioasă, și uneori ciudată în acest context. Pentru că era disciplinată, educată și dorea să fie și alții la fel. Și-a asumat grija pentru surorile mai mici. Era cuminte în copilărie, dar ca toți copiii uneori făceau șotii împreună cu surorile…
Reușise să apuce timpurile când internetul încă nu era, și ea căuta informații de studii la Biblioteca instituției ASEM. Nu prea avea timp de distracții, pe atunci muncea mult. Nu avea nici bani: părinții îi trimiteau doar 100 de lei md pentru două săptămâni, și Svetlana le repartiza astfel ca să-i ajungă de trai și de mâncare, iar pentru distracții, desigur nu ajungeau… Nu a fost copil alintat, lucra greu pentru a obține ceea ce își dorea… De fapt, în continuare, muncește la fel de mult.
De mică visa să devină medic, anume chirurg de specialitate. La liceu a studiat profilul real, a dat BAC-ul la biologie și chimie, deci tindea spre realizarea visului ei. Au apucat-o îndoielile atunci când mergea să depuna actele la facultate: ”că dacă face bine, că dacă moare vreun pacient din cauza ei, cum va putea apoi să trăiască cu acest păcat?” A renunțat atunci la visul ei din copilărie și a dat la ”Finanțe și Contabilitatea Firmei”. Parcă nu îi pare rău, dar atunci când i se spune că are un chip de medic, se rupe ceva în interiorul ei… Oricum, când prietena și colega ei de liceu ia propus să depună actele la ASEM, acolo ia fost drumul. Îi place ce face în acest domeniu, dar le va spune și copiilor săi pe viitor să aleagă altceva, pentru că nu are timp pentru sine, pentru o relație normală, nu are timp să-și intemeieze o familie…
Chiar și în vis ea face contabilitate: calculează, face planuri bugetare, bilanțuri și alte rapoarte… Ca realizare, continuă să muncească pe specialitatea ei. Desigur, că uneori este dezamăgită. Pentru că și-a dedicat mult timp studiilor, muncii, și încă nu are copiii săi proprii… Visul ei de fi Mamă… Și soție fericită…
Este contra sentimentelor false. Din păcate, cuvintele ”Te iubesc” unele persoane le spun fără să simtă aceasta. Atunci când nu mai simți nimic pentru cineva, trebuie să o recunoști direct pentru că ”în acel moment omul să își poată găsi sufletul pereche, să nu-și piardă timpul cu speranțe deșarte”. ”Sunt o persoană rece, adică mi-e greu să mă îndrăgostesc”. Și-atunci când vede tinerii îndrăgostiți, sincer îi invidiază, și-ar fi dorit să iubească la fel, cu o dragoste fierbinte, și regretă că clipa ei cea fericită încă nu a venit. Crede că e din cauza caracterului său calculat, în special, de vină ar fi domeniul în care ea activează, fiind prea ocupată cu serviciul…
Este o persoană dură, directă, și niciodată nu critică oamenii, nici lucrurile pe care ei le fac. Se pune mereu în locul lor, șpune că niciodată nu se știe cum vom proceda în locul lor, comportându-ne la fel ca ei în diferite situații. O irită persoanele care zic: ”eu în locul ei/lui nu eram să fac așa ceva”. De unde pot ști aceste persoane cum vor proceda? Viața e plină de surprize, luând în vedere circumstanțele în care nimerim… ”Mda, eram eu mai tânără” și n-are nici 30 de ani.
Spune că cândva era o persoană timidă, tolerantă: și avea încredere în oamenii. Adică, acum ea a realizat că experiența ei tânără de viață a schimbat-o, ea devenind cu totul altă persoană. Lucrează mult asupra dezvoltării personale, cu toate plusurile și minusurile, și se bucură când întâlnește oameni buni. Își dorește enorm de mult să intemeieze o familie fericită și speră că bunul Dumnezeu o va ajuta. Și pentru viitor, speră să poată ajuta oamenii, se visează un filantrop susținut în idei și fapte umane. Să facă lucururi noi, care o vor ajută să comunice mai mult și să facă numai bine pentru nevoiași, – că ei există foarte mulți în această țară mică. Adoră să discute cu persoane inteligente, este fascinată de înțelepciunea lor. În plus, poate învăța multe lucruri interesante. Doar că în prezent mentalitatea redusă îl face pe moldovean să cam uite să fie om.
”Știti, fericirea pentru mine se află în lucrurile simple” – spune Svetlana, care nu poate înțelege, de ce femeile bătute de bărbații lor, acceptă violența în familie. Ea este categoric împotriva violenței, oriunde ar fi ea provocată, și niciodată nu va accepta umilința și pumnii în joc; chiar având copiii săi, femeia trebuie să plece imediat, astfel să salveze și copiii de traume psihice. Ea, care de micută iubește să citească povești, o fire visătoare, dar oricum rămâne cu picioarele pe pământ. A citit multe-multe cărți, de aceea nici nu poate alege dintre autorii preferați, și nici nu se poate așa ceva: fiecare scriitor are stilul, povestea și opiniile lui diferite pe placul tuturor sau – nu, deci și citirorii sunt la fel. Acum citește ”Noul Machiavelli” de Jonathan Powel. Plus, adoră lectura motivațională…
Apropos, iubește drumețile. Vara, atunci când prietenii merg la mare, Svetlana Rusu își ia lucrurile și pleacă la munte în România. A învățat să fie singură, să plece în călătorii singură. Îi place deja să rămână singurică în sânul naturii cu gândurile sale… Pe neașteptate, și-a făcut și prieteni în România, pe care la fel îi leagă aceeași plăcere. Cu lucruri simple. Și deloc de a fi materialistă. În continuare, Svetlana se uimește, de ce atât îi place liniștea și singurătatea, spre deosebire de tinerii la fel ca ea…
Despre călătorii, cică a călătorit puțin și nu poate spune multe lucruri despre alte state. O deranjează doar că unii moldoveni în loc să împrumute obiceiuri bune, aduc cele rele din călătoriile de peste hotare. ”Ceea ce ține de tradiții, noi le avem pe ale noastre foarte frumoase, și de ce ar trebui să aducă pe ale lor cu cele proaste ca Haloweenul, de exemplu? Avem identitatea noastră și noi trebuie să o păstrăm! Spre regret, multe din tradiții dispar, și ni se impun cele străine”, afirmă Svetlana.
”Avem locuri frumoase în Moldova. Locuri pitorești care au nevoie de îngrijire”. Svetlana adoră locurile natale din Șerpeni, capul de pod, bătrânul Nistru și pădurile care le înconjoară. Nu are locurile ei preferate, chiar îi plac toate, și arhitectura veche, și întreagă Moldova cu istoria ei interesantă, doar că e convinsă că multe clădiri au fost distruse, și multe lucruri în continuare sunt ascunse de oameni. Adică, Adevărul…
Svetlana crede în Dumnezeu, care îi aduce în cale oameni buni, prieteni și speră că vor rămâne în continuare alături: ”De la oameni un pic mai răi (nu au fost răi, dar viața așa i-a făcut), nu știu ce să spun, dar am învățat de la ei unele lucruri. Eu nu sunt răzbunătoare, doar vin cu concluzii și rup legătura cu asemenea persoane. Mă înconjor cu oameni pozitivi, nu îmi plac cei care mereu se plâng și nu fac nimic pentru a rezolva problemele.”
După studii, Septembrie 2004 – Iulie 2008, Academia de Studii Economice din Moldova, Licenţiat în Economie, Facultatea „Finanțe și contabilitatea firmei”, Specializarea ”Finanțe și contabilitatea firmei”, a muncit în cadrul Consiliul raional Anenii Noi, la Direcția Finanțe. A devenit contabil șef. Acest loc de muncă m-a făcut mai puternică, mai dură. A muncit aici 5 ani (2008 – 2013). A făcut masteratul Septembrie 2011 – Iunie 2013, Academia de Administrare Publică de pe lîngă Președintele Republicii Moldova, Master în Științe economice, Specializarea ”Management”. A făcut cunoștință cu oameni frumoși la chip și suflet, cu care ține legătura și acum. În 2013, prin transfer a plecat la Ministerul de Finanțe, unde a activat doi ani, și a învățat multe lucruri interesante.
Svetlana Rusu:”Îmi amintesc, când mă plimbam cu colegii de la ASEM pe lângă minister și eu le spuneam, ia să vedeți voi, eu voi munci aici. După doi ani de activitate, îmi doream un alt loc de muncă, practică, dar nu teorie. Mă gândeam să activez la vre-o ambasadă sau într-un proiect. Am avut noroc, acum muncesc în cadrul Fondului de Investiții Sociale din Moldova (contabil), unde se fac lucruri frumoase pentru oameni. Muncesc cu oameni cu literă mare, de ar fi mai multă lume astfel de bună, cred că și viața va deveni mai bună” –
Octombrie 2014. Cursuri de dezvoltare profesională „Dezvoltarea abilităților de executare a atribuțiilor de serviciu”, Academia de Administrare Publică de pe lîngă Președintele Republicii Moldova
Noiembrie 2012. Cursuri de dezvoltare profesională „Managementul financiar și controlul în sectorul public”, Academia de Administrare Publică de pe lîngă Președintele Republicii Moldova
Noiembrie 2010. Cursuri de perfecționare „Clasificația bugetară și planul de conturi unic”, Academia de Administrare Publică de pe lîngă Președintele Republicii Moldova
Februarie 2009. Programul de instruire privind utilizarea ”Programului integrat de automatizare a evidenței contabile în primăriile din Republica Moldova”, Asociația obștească ”Centrul de Asistență pentru Autoritățile Publice”
‘’Picură-ncet, e drumul pustiu…
Pe străzi rătăcesc, în neștire,
Și floarea de tei îmi șopteste discret,
Că-n jur e atâta iubire…’’ (Emilia Plugaru)
Are amintiri frumoase, și altele – mai puțin plăcute. De tot felul. ”La distanță de ani, oricum, copilăria rămâne pentru fiecare din noi, cel putin așa ar trebui să fie, anotimpul purității, a cunoașterii, a luminii, a culorii, a frumosului.” Părinții ei erau oameni simpli. Tata avea șapte clase la români: pe timpuri acest lucru se considera important. Nu a mers să studieze mai departe. S-au schimbat vremurile. A fost război, foamete, deportări, destine frânte… Dar, fiica Emilia întotdeauna l-a văzut cu o carte în mână. Cartea era pasiunea lui. Să citească, și să aducă în casă mereu impresii noi. Chiar și radioul cela, o cutie mare cu multe butoane: Emilia ține minte cum tatăl l-a adus spre bucuria tuturor din casă. Asculta știrile, și tot răsucea butoanele alea ca să dea de Vocea Americii. Voia să cunoască mai multe opinii, despre ceea ce se întâmplă pe lume… Astfel, mergea el în pas cu progresul, sau – așa credea tata. A fost printre primii din sat care a procurat televizorul: un lucru nemaipomenit pentru vremea ceea. Iar mama ei… Mama nu avea niciodată timp pentru citit: era mereu ocupată cu munca. Bine, radio mai asculta, la fel muncind privea și televizorul. Muncea și muncea. Și era o femeie nativ cultă, înțeleaptă. Cu iernile gătea zestre pentru fiicele ei, și erau cinci fete în casă! Ridica stativele și tot țesea covoare, așternuturi, broderii pe care apoi le așeza frumușel în casa cea mare. Le făcea atât de frumoase că bucurau ochii. Doar că tata era mai cu teorie la cap:”Lasă, tu, Mărioară, țesutul ăsta, fetele noastre altfel de zestre vor avea. Acum studiile sunt zestrea lor”. Așa și a fost, spune Emilia Plugaru:”Toate am făcut studii, însă a venit timpul când studiile nu mai sunt cine știe ce zestre”… Speră că într-o zi va scrie istoria buneilor de pe tată. Oameni putenici, gospodari, harnici, deștepți ca și alții moldoveni, basarabeni, pe care puterea sovietică ia frânt fizic, nu și moral. Dragostea lor de țară, de neam, a rămas intactă…
”Nu există o dragoste mai mare, mai puternică, mai durabilă, mai necondiționată și mai de neclintit decât dragostea unei mame față de copiii cărora le-a dat viață. Nimeni nu te roagă să-i aduci pe lume, nu-ți întrebi copilul dacă vrea să vină, e doar hotărârea ta. Și dacă i-ai făcut acest cadou, l-ai adus într-o lume în care este loc și pentru mult rău, nu doar pentru bine, atunci tu, ca mamă, ești datoare să-l iubești și să-l îngrijești. Dar, nu datoria stă la temelia dragostei. Natura omului e astfel construită încât omul poate purta multă ură în el, dar nu poate să nu-și iubească propriul copil.” (Emilia Plugaru despre Dragoste)
De mică privea cum crește iarba în primăvară și credea că vede tot procesul înverzirii. Era o fire modestă și visătoare, foarte visătoare, se inspira din orice și se făcea că poveștile magice se realizau în modul pozitiv, fie și în căpșorul ei. În gând, acțiunile din basme puteau fi doar cu personajele care fac numai bine. Iar despre iarba care creștea real, – povestea ei:”Mi se părea că o văd cum creste. Când ieșeau bujorii din tărână, sulițile alea roze, chiar le vedeam cum se înalță. Stăteam cu orele să privesc.”
Prima pasiune? Culorile și desenul:”O fascinație, mi se părea ceva magic. Să iei creionul, să asterni pe hârtie o imagine, reală, sau născocită, – le desenam, coloram incontinuu, și credeam că deveni pictor. Nu a fost să fie…”
Un copil singuratic, căre-i place singurătatea. O copilă timidă care a rămas pentru totdeauna la fel de timidă. Niciodată nu a putut să se apere de răutăți, obide, pur și simplu, nu poate, – așa și nu a învățat să răspundă cu aceeași monedă! Oriunde o întâlnea, răutatea o bloca în sine. Apoi plângea și se calma doar în tihnă și cu… scrisul. Calmă, ea adoră liniștea în continuare, probabil ca să poată crea în gândul ei povești colorate frumos… Pentru liniștea sufletului, sau pentru crezul ei că miracolele trec în fapte. Mergea la joacă ca toți copiii, apoi dezlega buchiile și nu se mai rupea de la cărți:”Primile povești citite cu căpcăuni care mâncau copiii, m-au îngrozit încât mi se pare că mama m-a dus să mă descânte la cineva în mahală. Apoi mi-a trecut spaima. Cineva mi-a zis că povestea e doar poveste, nu e realitate, deci nu are de ce să-mi fie frică. Am început și eu să născocesc povești.” Își imagina că în podul casei există un rai cu păpuși – una mai frumoasă ca alta, care zburau, dansau și cântau… Emilia le povestea și copiilor din mahala despre isprăvile păpușilor ei, și acei o credeau și vroiau să urce în podul ăla magic să le vadă, după ce ea le spunea că păpușile sunt invizibile și doar ea le poate vedea…
”Există oameni care nu-și pot exprima gândurile, emoțiile în fraze, cuvinte, în schimb în fața unei foi albe își aștern cu ușurință emoțiile, trăirile, gândurile. Eu sunt unul din acești oameni. Scrisul pentru mine e un refugiu, dacă vreți, o salvare. Toți avem, am avut necazuri în viață. Fiecare le depășește cum poate. Eu nu am putut să le depășesc real și atunci a venit salvarea, m-am apucat de scris. Ca să uit. Ca să pot merge mai departe. Scrisul m-a salvat nu o singură dată. Nu scriam, nu compuneam pentru bani, slavă, nici vorbă, o făceam în momente de refugiu, băgam, ca struțul, capul în nisip, adică îmi ocupam gândurile cu ceva ce îmi părea mult mai frumos decât viața pe care o trăiam.” – recunoaște astăzi scriitoarea Emilia Plugaru.
Despre Regrete… Tineretea se duce și intelepciunea vine cu anii. Dacă nu ar fi asa, am alerga în căutarea tinereței, împiedicându-ne în toiag… Regretă că a sărit peste tinerețe, nu știe cum s-a întâmplat, dar a ratat-o. A zăbovit prea mult, posibil, în copilărie. Când s-a trezit, tinerețea trecuse pe alături. ”Regreți, nu regreți, nimic nu întorci. De aceea lași viața să curgă cum vrea ea.” Despre Limbă. ”Ar fi fost imposibil ca atatia ani traiți de noi alături de rusi, fiind impuși să vorbim rusește, citindu-i și cunoscându-i pe autori, scriitorii ruși, cunoscând cultura rusă, una care nu e chiar de ignorat, toate acestea să nu fi lăsat o amprentă. Nici nu ar trebui să ni se ceară să devenim vorbitori de română perfectă peste noapte, am făcut deja salturi enorme. Cu timpul toate se vor rezolva. Timpul ne-a îndepartat, timpul ne va apropia!”
Când a fost în Franța în acest an, Emilia se ducea să ia o gură de aer și sa vadă cum se despletește primăvara, într-un scuar mic, foarte frumos si bine îngrijit. In acel scuar, unde erau amenajate terenuri de joacă pentru copii, în fiecare zi, însoțiți de educători, venea un grup de copii de vreo trei-patru ani. Copiii ca copiii… Doar că vorbeau în altă limbă, în rest, ca și ai nostri, poate doar mai puțin fițos îmbrăcați… Au surprins-o la un moment dat, atunci când brusc acești puradei francezi, care se jucau cu lopățele de zor în nisip, au început să cânte cât îi tinea gurita: ”Vive la Liberte! Vive la Liberte!” S-a bucurat atunci și a realizat de ce în Franta nu se v-a întampla ceea ce se întâmpla la noi… De fapt, Parisul e un punct pe hartă construit de oameni, pentru oameni. In fiecare pietricică infiptă în zidurile Parisului e înscris cuvântul…Iubire!
Despre Eroi. ‘’Există oameni care se nasc să fie eroi. Ei nu știu despre acest lucru. În momentele de mare primejdie pentru alții, se aruncă în foc, în apă, oriunde. În rest, acești oameni, au metehne, neajunsuri, nu sunt chiar cele mai bune si cele mai pozitive persoane, adevărul e că se nasc ca Să fie eroi…’’
”Eh, satule, cu nuci bătrâni…’’/De câte ori mi-aduc aminte/De tine, satule, să știi,/Atat de viu imi esti in minte,/Dar azi ai străzile pustii…/Îți vad casutele lăsate/În voia sorții, au plecat/Copiii tăi, sunt toți departe,/Ce mult s-au mai înstrăinat…/Hai, cheamă-ți fiii înapoi,/Măcar pe-o zi, măcar pe-un ceas,/Să te privească dărâmat/Și-apoi să-ți zică bun rămas…/Să vină prin mașini luxoase/Și cei ce nu-s plecați prin lume…/Voi, nucilor, străjeri cuminti,/Ce țineți minte orice nume/Și orice pas trecut pe-alături,/Să vă-ndreptați în fața lor,/Să fremătaţi uşor si tainic,/Poate treziţi în ei un dor./Un dor de mamă și de tată,/Un dor nebun de nuci bătrâni/Și plâng cum plângeți voi acum,/Și vin în sat ca buni stăpâni…/Și va fi iarăși primăvară/Cu sărbători, cu hore, cânt…/Eh, satul meu dintre coline,/Tu astazi nu mai ai cuvânt…/De câte ori mi-aduc aminte/De tine, satule, să știi,/Te vreau din nou cu datini sfinte/Și larmă multă de copii…/(29.07. 2016 versuri Emilia Plugaru)
Emilia Plugaru nu dă sfaturi la nimeni, mai ales atunci când nu i se cer. Poate să se dea cu părerea, atât, nu ține cu dinadinsul să se țină cont de opinia ei, dar unul ar oferi:”Fiecare om, de fapt, își trăiește viața de unul singur, chiar dacă e înconjurat de lume. – Fiți cinstiți! În primul rând cu voi înșivă. Cu cei apropiați! Și cu toți ceilalți! Câte lucruri spre bine s-ar schimba, eh… Și încă ceva. Respectați-vă familia. Voi ați ales-o, voi ați creat-o. Familia e ultimul refugiu…”
”Fiecare zi ne oferă ceva special. Și Azi e anume o asemenea zi… Nu avem pentru ce ne bucura. Nu avem pentru ce face paradă și artificii. E de ajuns să ne deschidem sufletul… Să aruncăm de acolo ura. Să ne gândim că suntem niște trecători obișnuiți prin viață și că nu ar trebui să o trăim în suferință…’’
Medicina la moldoveni. Emilia Plugaru e convinsă că stresul care vine din durere fizică este cauza lipsei de încredere pentru medicina autohtonă. Există și medici buni, dar niciodată nu ai siguranța că ei te vor ajuta atunci când nimerești pe mâna lor. În special, au de suferit persoanele în etate, care mai au și o pensie mizeră, și dacă medicina parlamentarilor nu e cea a poporului, iar ei nu au niciun interes pentru a prețui medicii prin salarii decente, atunci… cât valorează sănătatea noastră?
Despre călătorii. Emilia Plugaru a reușit să călătorească și atunci când din Uniune era foarte greu să treci hotarele. A vizitat Bulgaria și Germania (republicile sovietice nu întră în cont), și a fost surprinsă nu doar de frumusețea Germaniei. Cultura, punctualitatea, orașele curate și îngrijite. Nemții nu umblă fără treabă pe străzi, ei sunt mereu la muncă. Cu serile se adună în baruri, pleacă la teatru, se distrează în curțile caselor lor, care sunt desigur închise și nu întră oricine… Și copii mai frumoși ca la ei n-a văzut. Se vede că sunt crescuți în dragoste. Spune că dacă așa era în perioada sovietică acum trebuie să fie și mai organizați, sau la fel de bine. Recent a fost în Franța, la fiicele sale. Că are patru copii cu care se mândrește! Are acolo în Franța o nepoțică după care mereu o apucă dorul. Franța pare să fie o țară mereu calmă, cu orașe minunate. Tot ce au obținut francezii, au făcut-o prin muncă, verticalitate, omenie și dragoste față de neamul lor. În special, prin respectarea Legii!
Despre Etate. Emilia ne asigură că bătrânețe nu există, noi nu îmbătrânim niciodată. Pentru că copilul, tânărul, omul ajuns la maturitate este încărcerat într-un corp rămolit din care nu mai poate ieși. Acel tânăr atunci când vede un bătrân și înțelege acest lucru, este un om înțelept. Ceilalți vor ajunge să înțleagă doar când vor fi și ei în pielea unui corp rămolit. Poate doar atunci ajung și ei să devină… înțelepți.
Despre pasiuni. Mai are o mare pasiune pentru lucrurile efectuate din ceramică. Adoră să modeleze diferite figuri, să frământe lutul, să-i dea o formă, poate și suflet. Astfel, ies suvenire minunate, cu varia chipuri de oameni: băbuțe sau moșneguți etc. Nu este atât de ușor, dar lucrul îi aduce liniște sufletească.
A bocit o săptămîna atunci când a absolvit școala medie, și nu putea să decidă în ce direcție să meargă mai departe. Tata care nu avea timp de discuți, ia tăiat-o scurt:”La Vasile a lui Cazâl în brigadă!” Prășitul la fel e muncă, și e nevoie mereu de muncitori, dar Emilia imediat a realizat că pe ea, o ființă fizic firavă, prășitul n-o surâde deloc. A depus actele la Institutul Politehnic din Chișinău, facultatea Arhitectură, pentru că la cea dorită de ea, la Jurnalistică, nu avea nimic din publicații, nici măcar un debut în ziare. Și peste cinci ani, Emilia Plugaru lucra ca architect. La muncă pleca ca la sărbătoare și nu știa cu ce să-și umple zilele de week-end într-atât era de acaparată de serviciul ei la Institutul de proiectare, cu o echipă de nota zece și cu care se simțea într-o adevărată familie. Dar iată că au apărut copiii proprii, plus probleme de sănătate și a fost nevoită să facă o alegere. Bineînțeles că a ales să stea cu copiii ei. Cei patru copii acum sunt mari și o susțin pe mama în tot ce face ea: fiul, Radu Plugaru, a creeat un site de povești și a plasat toate operele mamei, și site-ul se bucură de succes în continuare. Grație fiicei sale, Rodica Plugaru, în această vară a ieșit de sub tipar o nouă carte frumoasă pentru copii ”Anotimpuri colorate”. A pus umărul, a muncit mult, și Emilia le este foarte recunoscătoare copiilor ei… Pentru cei care vor sa procure cartea ‘’Anotimpuri Colorate’’, o gasiti in librarii, Librarius în Chișinău și prin țară, Libraria din centru Cartier si librariile Litera! Emilia Plugaru vă așteaptă sa veniți și cu parerile voastre despre carte!
În fine, scriitoarea Emilia Plugaru face o remarcă; că unele persoane se cred stăpâni peste tot și nu gândesc că Dumnezeu e mare, e în jurul nostru, – în iarbă, flori, apă, vânt… Și dacă totul dispare, nu va exista nici omul. Omul e iarbă, floare, apă, vânt… Deci, cine e stăpânul?
Oamenii care vă iubesc, vă sunt alături chiar și la depărtare! Totul va fi bine, va trece! Nu uitați că cineva are nevoie de dumneavoastră!
De la balcon… Jos, pe un teren se plimbă o familie cu un câine… Părinţii, cam de 40 de ani, fiica lor – de circa 15 ani. Câinişorul face ’’kaka’’ pe iarbă, şi mama adună rezultatele într-un pacheţel. Apoi îl aruncă într-o urnă. Chestia nu e în ceea, că am văzut ceva real, şi pentru prima dată în Chişinău.
Eu la copil m-am gândit. Iată, ei se plimbă, discută în rusă, şi fiica se uită cum mama adună fecaliile câinelui. În ciuda limbii ruse, acest adolescent, atunci când va creşte mai mare, cu lumea rusă categoric va fi incompatibil. Nu poţi să strângi după sine şi să strigi: Rusia e o ţară măreaţă. E un antagonism de apă pură, excludere fizică. Persoanele, care strâng pe stradă rahatul după câinii lor, niciodată nu-l vor chema pe Putin, nu vor parca pe trotuare sau la staţii, şi nu-şi vor vinde voturile pentru două sau mie de lei la alegeri. Iată aşa mărunţişuri. Adică, procesul merge. Trebuie să mai aşteptăm un pic. Şi, noi, desigur să corespundem cerinţelor necesare, să respectăm valorile morale şi culturale. Europa nu e o plimbare dus-întors. Iată aşa, impresii cu lucruri mărunte ale vieţii
Am o Întrebare pentru fermieri, țărani, cei care cresc găinuşe – prepeliţe, pătrunjel-mușețel, și chiar muștar. Aveți nevoie de Ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare? E util pentru ceva? Ei bine, puii mai bine se ouă, sau o vaca se mulge mai repede? e doar una din ministere, mai sunt şi altele ca cele ale Sănătăţii, Sociale, Culturii, Educaţiei…
Se spune, că înainte de moarte nu te mai saturi să tot respiri din aromele naturii, dar să încerci să munceşti şi să câştigi pentru următorii doi ani înainte de a stabili careva reguli sau a întroduce unele legi, – este chiar foarte posibil… Lăcomia – este un sentiment tare dur. Anume ea, lăcomia, învinge frica, şi nu Dragostea pentru oameni, cum cred or încearcă să ne facă să credem, unii romantici demnitari…
Nimeni, nici pe gratis nu are nevoie de lumea ta interioară… Pentru majoritatea contează doar să fii frumos îmbrăcat, să mirosi plăcut şi… să nu te bagi în discuţie cu problemele tale personale…
Pur şi simplu, aşa, să te rupi şi să mergi să ucizi, să furi, sau să loveşti în neamul tău doar pentru că a spus-o cineva din mass media sau din cutia TV… Dintr-o cutie, care a minţit ultimii 25 de ani, aceasta ne vorbeşte despre o puternică degenerare genetică…
Sasha Obama, fiica presedintelui SUA, Barack Obama, cea de 15 ani, și-a găsit un loc de muncă la un restaurant cu bucate de pește…
N-am înțeles… La ei nu se cuvine, ca pe un copil de președinte să-l aranjeze în guvern, să-l trimită la Senat sau Congresul din partidul președintelui? stranii oameni, ciudate persoane…
Citesc la un amic virtual despre oameni ”răi”. Lumea tot vorbește despre oameni răi… Mă întreb, dar tu te consideri ”rău”? Eu insist, – nu există oameni răi, ci doar cei nefericiți, nenorociți de viață, de boli, de stat, de guvern, de lipsă de bani și ajutor social, și cel mai grav: de decesul celor dragi… În cele din urmă, dacă crezi, că în fața ta e unul ”rău”, trebuie să știi, – el are nevoie de ajutorul tău! Ajută-l, oferă- susținerea ta, om bun!
Un bine nu se face pentru bani, sau reiting. Adevărul e că binele se face pentru Dreptate!
Donez trupul meu științei. Pentru viitorii oameni de știință, ca ei să știe cum arătau oameni fără tatuaje… Este interesant să ne numărăm )) …
Bunica nici nu mai spera, că nepoţelul o va vizita, dar aici, în bucătărie, brusc a apărut un pokemon foarte rar… Eh! Vârsta e doar o stare de spirit! 😀
Într-o zi, o tânără arogantă aștepta zborul său în sala de așteptare a unui aeroport. Pentru că trebuia să aștepte mult timp, a decis să cumpere o carte și niște biscuiți; s-a așezat ca să se odihnească și să citească în liniște. Pe scaunul de alături era o doamnă în etate, care citea o revistă, iar între ele se afla un pachet de biscuiți… Atunci când fata a luat primul biscuit, doamna a luat și ea unul. Fata s-a simțit indignată, dar nu a spus nimic. S-a gândit doar: „Ce obraznică este bătrâna asta; dacă aș fi mai curajoasă, i-aș spune o vorbă două și chiar aș insulta-o!”. De fiecare dată când lua un biscuit, doamna lua și ea unul, ceea ce o făcea pe fată să fie și mai indignată, încât nu se putea concentra sau reacționa. Când a rămas doar un singur biscuit, s-a gândit:”Ce va face acum această bătrână profitoare?” Apoi, doamna a rupt ultimul biscuit și, cu un zâmbet pe jumătate, fără să-i spună nimic fetei, i-a lăsat o jumătate de biscuit. O, nu, deja e prea mult! – Fata era furioasă, supărată de o astfel de situație, nu a mai putut suporta, a luat jumătatea de biscuit și a aruncat-o la picioarele bătrânei spunând: „bătrână nerușinată, ți-e foame, asta ești… o obraznică”. Doamna a ascultat-o, și-a plecat capul și n-a spus nimic… S-au ridicat amândouă și au mers – fiecare în propria zonă de îmbarcare, căci aveau zboruri diferite și, evident, mergeau spre destinații diferite. În timp ce se îndrepta spre zona de îmbarcare, scripată de situație, fata se tot strâmba din nas din cauza furiei căpătate. Și-a închis cartea, a luat lucrurile și s-a îndreptat spre îmbarcare. Când s-a așezat în avion, s-a uitat în geanta ei și, spre surprinderea ei, găsi pachetul de biscuiți, neatins și nedeschis. S-a simțit atât de rușinată! Fața ei a căzut și i-a părut atât de rău pentru doamna încât izbucni plâns. A realizat cât de mult greșise – a uitat că avea biscuiții în geantă! Doamna își împărțise cu ea toți biscuiții, fără să se simtă indignată, nervoasă, consternată sau supărată. Dar, nu mai era la timp și nu avea nicio șansă de a explica sau de a-și cere scuze. A avut timp să raționeze: de câte ori în viața noastră tragem concluzii pripite când ar trebui să ne uităm mai bine? Câte lucruri nu sunt exact așa cum credem noi despre oameni? Și și-a amintit că există câteva lucruri în viață care nu se întorc: O piatră, după ce a fost aruncată. Un cuvânt, după ce a fost rostit. O oportunitate, după ce a fost pierdută. #Timpul, după ce a trecut. Să medităm înainte de a acționa și de a jigni pe cineva. Înainte de a-ți crea o părere despre cineva sau ceva, fii convins de situație pentru ca nu cumva să faci rău cuiva… Nu merită să te faci de râs, să regreți și să fie… prea târziu!
Ne place sau nu, – e dificilă întrebarea… 🙂
o altă pildă
Un om bogat l-a întrebat pe amicul lui:
– De ce sunt acuzat de lăcomie, pe când se ştie, că am dat ordin ca după moartea mea, toată bogăţia să fie transferată pe caritaţi de binefacere? – Ca răspuns, – a spus prietenul, – îmi voi permite să-ţi povestesc despre cum o scroafă i s-a plâns unei vaci, de atitudine negativă la adresa sa:”Oamenii mereu vorbesc despre bunătatea şi ochii tăi blânzi. Desigur, tu le oferi lapte şi unt, doar că eu le dau mai multă carne, şuncă şi costiţe, piele şi barbă, chiar şi picioruşele mele, pentru răcituri… Totuşi, nimeni nu mă iubeşte; de ce oare?”
Vaca s-a gândit pentru o clipă, şi a răspuns: – „Poate e pentru că eu le ofer totul, fiind încă în viaţă?”
pentru această viață minunată, semnificativă, uimitoare de rollercoaster…
Svetlana Vizitiu, Impresii 2022
Impresii din viata si carti / Svetlana Vizitiu 