Impresii din viata si carti / Svetlana Vizitiu

Oameni, destine, istorii de viata, dragoste, pasiune, carte, lectura, club


6 comentarii

Ador să fiu pozitivă


    ”Ești un dictator”- îți vor spune copiii uneori. Te superi imediat și le răspunzi cu lacrimi: ”Sunteți niște nesimtiți! Pentru voi – nu contează cât m-am străduit pentru voi, cât de mult vă iubesc, oricum sunt rea în ochii voștri…” Ca de obicei, cu așa emoții îți ieși repede din fire. Astfel, și copiii mei fiind cu capul în nori, adesea nu mă ascultau, fie se făceau că nu mă aud; ce era caracteristic vârstei lor adolescentine. Pentru ei e invers, cică ”eu nu-i ascult, nu-i aud”… Dacă e o ceartă, deci… eu ”nu-i iubesc” și niciodată n-am fost mamă ”bună”. De fiecare dată când ne contraziceam, situația atunci devenea insuportabilă… Au mai crescut, au inceput să realizeze multe lucruri în mod serios… Odată cu ei, continui și eu să mă deșteptez… Recunosc, că azi realizez că și eu am fost un copil dificil la părinții mei…eu

    Pare cicălitor, însă eu mereu mă țineam scai de ei, de copiii mei! Eu, cu educația mea, așa cum simțeam sau cum știam mai bine: ”Draga mea/dragul meu, – te iubesc atât de mult, nu-ți face rău cu mâna ta, că apoi nu te vei simţi bine”; Vei rămâne trist la aceste amintiri atunci când te vei maturiza; ”Nu te încrunta, că vei avea riduri devreme”; ”Nu-ți rupe coșurile, că vor rămâne semne pe față”; ”Nu face dezordine, nu arunca fărimituri pe jos…” sau, ”Nu-ți mușca buzele, nu-ți face piersing, tatoo, nu mânca gras, nu veni târziu acasă… – nu…, nu…, nu…!”; ”Dragul meu, te implor, hai să mergem la un medic, să facem investigații, că țin mult la sănătatea ta, scumpule!..” Dar, fiecare continuă cu ale sale: egocentrici cu refuzurile lor. Pentru că mama nu este o autoritate. Bineînțeles, eu nu rezistam și începeam să țip, nu știam cum să fac să fie bine, cum să aranjez lucrurile în mod normal… Greu…

    Și cineva dintre ei: ”Mamă, ce vrei? Nu fumez, nu beau, nu sunt dependent de droguri, nu stau pe la stații cu sticle de bere. Ce nu-ți convine, de ce ești nemulțumită, rea, nefericită?..”

    Poate că sunt eu înţepată uneori, și îi plictisesc cu notațiile de profesoară? Îmi fac griji și vreau să-i feresc de toate rele. Sunt una ”cam” precaută din propria-mi experiența de viață… Nu toată lumea, la fel ca mine, a fost împroşcată cu conuri, învățând din greșeli proprii. Îmi amintesc de anii când eram tânără. În mod constant, aveam cumpene, atunci când puteam fi impusă să mă apuc de droguri, bătută sau doborâtă moral, și în acest timp… nu aveam nicio frică. Părea că eram în spatele tuturor certurilor, scandalurilor, chiar în cloaca centrului. Ce doream, aceea și făceam. Seara la dansuri, la un picnic între necunoscuți, mereu credeam că sunt în siguranță… Părinții departe, iar eu o căscată și surdă, dar cu ambiții, curajoasă și perseverentă. Cel mai important – în noi rămâne… educația nativă! Chiar dacă părinții sunt departe, genele vorbesc, sângele te următește, te păzește și se roagă pentru tine, te îndeamnă să-ți amintești că ești inteligentă, că ai mult noroc în viață și că Domnul te-a ferit de toate belelele, de nenorociri și de pericole de moarte, chiar daca ai fost la un pas de ele… Și, pentru că nu am fost bătută sau desfigurată, pot mulțumi doar bunului Dumnezeu, care are milă de mine și mă iubește.

Doamne ajută în continuare, nu mă părăsi nici pe mine, nici pe copiii mei! De aceea, le spun mereu copiilor: ”Fiți atenți! Nu aveți nevoie de loviturile vieții, de experiența pe care au trăit-o persoanele suferinde despre care auzim la știri. Vă rog, să țineți cont și de înțelepciunea mamei (a mea), despre ruga mea pentru voi, scumpii mei…

    Fiecare din noi crede că are prieteni adevărați, doar eu sunt de părerea că, în primul rând, trebuie să fim atenți la sine, prietenii și colegii noștri de serviciu, cei ”adevărați”, pentru că anume din partea lor în viața noastră apar toate necazurile. Nu mă pot împăca cu faptul că unele persoane te folosesc în scopurile lor, și sub pretextul acțiunilor de binefacere, se promovează în primul rând pe sine, atunci când alături există cei care într-adevăr au nevoie de ajutor… E doar o picătură din nevoile mele, dar nu sunt deloc egoistă în acest caz…

    M-am simțit bine fiind studentă, abia acum realizez acest lucru. Am trăit vesel și eram convinsă că așa va continua mereu. Am cutreierat pe acele timpuri prin multe mii de cărți, am călătorit prin civilizația Uniunii Sovietice, aveam dorințe, planuri, proiecte, idei și bani și, desigur, totul am împărțit cu prietenii mei. Mergeam cu ei la restaurante, discotecă, le făceam daruri, și necondiționat, ca apoi jumătate de lună să mănânc doar cartofi prăjiți… Păi, cum altfel? Era în firea mea, cea care a rămas de fapt la fel… Dar, parcă toate acestea sunt cele mai importante pentru noi în viaţă?..

Că atunci când lucrurile s-au inversat, unii s-au comportat ciudat, mi-au întors spatele. I-am șters din lista de prieteni, or, așa consideram eu că e ”basta cu ei”. Și, la prima vorbă le răspundeam cu bucurie… Ei mă contacteaza, le răspund, oricum bucuroasă… Ador să fiu pozitivă!

Am dat de alt adevăr foarte vag: în viață totul e întins, imprevizibil și schimbător ca anotimpul: astăzi, cineva spală la tine podelele, iar mâine, vezi, că vei face tu la el același lucru… Setea de putere și de bani distruge totul în jur, dar în special, sufocă glasul conștiinței. Și totul devine transparent că nu mai ai unde băga capul în nisip. Și… doare.

    Îmi amintesc de disperarea mea. Bineînțeles, că sunt foarte vulnerabilă. Nu, eu nu cultivez nemulțumiri, pur și simplu, încerc să pun cruce pe astfel de persoane. Niciodată nu voi uita anii ”90” de coșmar, atunci când eu cu un copil micuț în brațe, ades nu aveam cu ce ne hrăni. Zi de zi, făceam mâncare din hriscă: că pe-atunci era ieftină. Reușeam să fac rost de un sac pentru depozitul meu din bucătărie. O preparam cu multă ceapă și devenea foarte gustoasă. Carnea de un kg, trimisă de părinții mei, o împărțeam în mici bucățele de mărimea unei cutiuțe de chibrituri sovietice, o puneam la congelator (un frigider procurat din banii proprii făcând Ikebana cu flori artificiale pe lemn prelucrat). Scoteam câte o cutiuță de carne și preparam o dată în săptămână. Sănduța mânca, apoi resturile îmi reveneau mie. Ce să faci? Salariul meu mereu era mic, remunerarea profesionalismului bibliotecar este și în prezent… de necrezut…

Despre datoriile la servicii comunale, eu câțiva ani nu reușeam să le întorc acestui stat care mă mânca de vie cu legile lui… Ce-i cu disperarea? – Atunci când brusc a venit  timpul fericit cu privatizarea pentru cei apți de a vinde ceva, de a cumpăra, cu abilități de a comercializa sau a specula ușor, și pentru persoanele la fel ca mine a venit sărăcia și foametea, și atunci așa zisii prieteni pe care i-am ajutat cândva nu mi-au sărit în ajutor… Iar eu am pierdut toate economiile mele la Banca de economii, care mi-a păpat rublele transformându-le intr-un leUșor fără valoare… Dar nu realizam întru totul situația… Încerc să mă justific, că nu sunt o frustrată și nici nu țineam pică pe cineva! Doar eram optimistă și pozitivă, nu cedam lacrimilor…

În continuare, eu nu mă pot debarasa de încrederea mea în oameni! Pur și simplu, acum… amintirea doare. Multe prietene au început o viață de succes, câștigând sume enorme de bani, procurând apartamente, mașini, călătorind prin Emirate sau Maldive, pe când eu fără invidie pe ei, dar abia de o scoteam la capăt cu micuța mea fiică, abandonată de tatăl ei, care nu vroia să audă de noi. Când Sanda avea trei ani, a fost operată de peritonită. Muream de sete în spital, țintuită lângă patul ei, nu mă puteam urni din loc de frică s-o las singurică. O cană de apă nu avea cine să ne aducă. Telefoane celulare nu existau… Am reușit odată, disperată, să-l sun de pe un telefon fix din biroul medicilor în care m-am strecurat fără voie, și prima întrebare de la tatăl fiicei mele a fost: ”Cui seamănă și ce ochi are?” (așa a fost și la maternitate) și nici nu m-a întrebat dacă avem nevoie de ceva, n-a mai venit nici cu o sticlă de apă. Iar chirurgul care operase fiica mea, îmi tot aducea aminte de banii pe care nu-i puteam oferi, nu aveam de unde-i căpăta. Reușisem să-l domolesc cu o sticlă de coniac și el oricum rămase nemulțumit… Ulterior, acest chirurg grăsan a fost concediat din același motiv, probabil că s-au plâns mulți pacienți pe el… Bagdaprosti că nu ia făcut rău fiicei mele…

      Iar amicele sau colegele îmbogățite într-un ceas de bun augur deja nu mai găseau timp pentru mine. Eu, fiind credulă și fidelă, afectuoasă în relații legate pe viață, continuam să fiu atrasă de prieteni, cei care repede m-au înscris în lista aviatorilor căzuți la pământ. Cu un ton de șef spuneau: ”Ei ce, Svetlana, ești mamă singurică, trebuie să te măriți cu cineva. Ce-i aici rău, că e grăsan și zgârcit? În schimb, va aduce totul în casă. Hai, că n-ai încotro, că nici tu nu ești o sfântă, ba și cu hipoacuzia ta, greu îți vei găsi ceva mai bun.” Da, sunt hipoacuzică, e din copilărie, o istorie destul de lungă…  O prietenă medic, la care țineam mult, atunci când am nimerit la spital cu tratamentul la ea în secție, mi-a spus că conform regulamentului, eu trebuie să achit zilnic patul, ori să vorbesc cu medicul șef al spitalului ca să-mi dea permisul. Ah, da! și asistentelor medicale să le aduc ciocolate ”măcar de celea de trei lei”, că așa se cuvine… ”Doar te ajută părinții, nu?” Părinții chiar mă ajutau, mai tot timpul, doar că și ei au ajuns la o etate, încă mai au și alți copii în afară de mine, plus și nepoți. Poate nu e în ordine ceva cu mine, ce am eu și n-au alții?

     După anii ’90. Când i-am adus prietenei mele medic un coniac și o cutie cu ciocolate, și mi-a spus că flori ea nu mănâncă, alcool nu bea, iar dulciurile nu sunt bine pentru sănătate. Înțeles-am, că se săturase de astfel de cadouri din partea pacienților. De atunci, eu cu amarul pe suflet, am început să realizez diferența dintre relațiile de prietenie și prietenii adevărați, astfel am rămas mâhnită de tot. Sincer, niciodată nu mi-am dorit acest discomfort în sufletul meu… Continui să țin la oameni. Rămân o persoană foarte sensibilă și vulnerabilă: câteva aluzii sau reproșuri directe mi-au fost de ajuns pentru toată viața. Și în present, apar amicii sau colegii care îmi dau de înțeles despre incoerența mea cu o atitudine ”nu ne este de tine, trebuie să facem valizele că plecăm la Dubai sau la Londra să întâlnim Revelionul”. ”Tu oricum nu auzi, vom vorbi ”pe urmă”, vezi că nu se leagă comunicarea, nu te implica” sau ”tu și așa nu vei înțelege despre ce e vorba, deci n-am timp să-ți lămuresc”. În continuare, fără comentarii. Vorbe-n-vânt și fără explicații…

     Unele persoane au beneficiat de promovare în carieră cu ajutorul meu în publicațiile sau filmările din mass-media, TV, fiind invitați la variate evenimente culturale, fie chiar și cu o soluție la problemele sau planurile lor. Am făcut-o fără rezerve și aluzii, prin serviciul meu, prin evenimentele clubului, cu programe on-line sau cărți pentru studii, informații pentru referate sau rapoarte etc. Nu regret, toate am făcut-o din inimă. Fără cerințe sau condiții. Cu toate acestea unele persoane continuau neapărat să menționeze: ”Nu tu promovezi Clubul ”Impresii din viață și cărți”, ci noi… te promovăm pe tine.” A fost de la o persoană care susținea ferm că îmi este prietenă, că o pot suna și noaptea, iar după ce i-am făcut legătură cu zeci de personalități, pe care îi făcea ou şi oţet înainte, – ea şi-a creat relații convenabile pentru a petrece timpul distrându-se; m-a eliminat din clubul la care eram fondatoare, m-a vorbit din spate şi ghiontit în suflet. Sănătate le doresc şi celorlalţi care se dau mari şefi şi aleg la care întrebare să-ţi răspundă- ţie, omului simplu diferit de funcţia lor… 😀

Desigur, sună copilărește, dar nu sunt imatură. M-a durut, dar precum se cântă, totul e trecător ca toate celelate din istorie, și nici eu niciodată nu rămân cu ranchiună. Bine că e mai târziu… Nu învăț eu și nici nu mă pot obișnui să nu continui să cred în oameni… Bineînțeles, că cu toții avem familii, probleme, scopuri, planuri, dar nu la aceste lucruri m-am referit până acum. Mă conformez, și în continuare rămân fidelă legilor Domnului în care cred. Nu mă impun nimănui, și nici nu mă leg de cineva pentru un scop oricare care îi vine în mintea cuiva necredincios. Pur și simplu, aveți grijă să nu suferiți din cauza acestor persoane indiferente…

 Clubul ”Impresii din viata si carti’, în continuare, nu mai derulează, după cinci ani ce m-au obosit… Întotdeauna a fost cu acces liber si fără plată pentru fiecare doritor de a participa, și ca protagonist și ca public, necondiționat. Nu făceam niciodată din protagoniști persoane utile subsemnatei, nu am avut și nici nu am vreun scop ascuns precum o pot crede unii. Basta.

     Într-o Duminică am mers cu fiica și nepoțelul la plimbare. Ziua ceea, printre multe altele, îmi va rămâne memorabilă prin emoțiile şi lacrimile provocate de o bătrânică necăjită, care vindea trandafiri albi ofiliţi deja. Nimeni nu le cumpăra trecând pe-alături. Am simțit educația și modestia ei… Și câtă bucurie a fost în ochii ei, atunci când le-am cumpărat… Am fost binecuvântate. Astfel eu înțeleg o caritate…  O caritate fără parade și bani plătiți pentru a hrăni sponsorii în restaurante, – acești bani care ar fi ajuns pentru ca câteva familii să-și permită fără grijă să procure de-ale gurii pentru timp de un an… Mergeam apoi cu fiica mâhnite și plângeam de durere pentru ea: statul nu poate ajuta în mod constant aceste persoane vulnerabile, doar de cu o pensie mizeră care nu ajunge pentru un trai decent…

Nu pot oamenii să fie mereu tineri și subțiri. Dar, poate de aceea și mă lasă Domnul tânără nu doar cu spiritul…  Am decis să dovedesc că am voință şi un caracter dur ca cel al tatălui meu: cu calitățile care m-au salvat în diferite perioade și situații… Uneori sunt nevoită să dau din coate, și dau vina pe aceste legi de mentalitate instabilă în Moldova…

Dar, a venit timpul să spun că lucrurile nu stau chiar așa cum par! Pare că am început să cedez și azi îmi vine foarte greu. Am nevoie de ajutor, pentru că mi s-a îmbolnăvit fiul greu. Aștept ajutor și nimeni nu mi-l poate oferi, iar eu nu găsesc de loc scăpare din situația asta. Pentru ce m-a făcut Domnul să îndur atâta? Doamne, ajută-mă! Salvează-mi fiul, te rog! Fiul meu care a fost pradat si tradat de prietenii proprii, ca urmare, e singur și nu mai are încredere în nimeni. Ceea că arăt fericită în poze, este doar o fațadă. Ceea că sufăr în continuare pentru copiii mei, este real… Fericiți putem fi pentru o clipă, atunci când și orice sclipire sau soluție în minte ne luminează… Cel mai greu e că atunci când apelez la cineva după ajutor, unii gândesc dacă pot alege dintre ajutor firesc și posibilitate de a-și trage foloasele pentru viitor… Realizez că Domnul mă pune mereu la încercări.  Cum să rezist? Acum și sora mea cu cancerul și chimoterapii, dar e tare, are un caracter dur și Domnul o va salva…

Azi, fiul e mai bine, chiar și muncește. Sper să fie bine în continuare! Mulțumesc Ție, Doamne!

    Orice viață are prețul ei. Viața nu e doar o primăvară. Mai vine toamna, apoi iarna. Pentru ce a creat Domnul anotimpurile? – Pentru ca să aflăm gustul primăverii. Orice viață, orice personalitate are prețul ei… Cei deștepți nu sunt atât în căutare de singurătate pe cât pot evita găștile create de ipocriți.

Nu m-am plâns, m-am confesat, dar voi cum doriți, mă puteți judeca… Am realizat și am constatat impactul celor scrise mai sus, sper să vă prindă experiența mea de persoană cu handicap. Cam des… m-am simțit discriminată! În pielea mea nu va fi nimeni, și nici eu – în cea a voastră… E ceva ce face parte în mine. În afară de mine însiși, nimeni nu-mi va lua apărarea. Cei săraci nu-și aleg locul de muncă, ci doar consimt ceea ce li se oferă. Ei se conformează. Promisiunile nu au loc atunci când e vorba de bani. Dar Dumnezeu îi iubește pe cei pe care oamenii îi jignesc…

Nu-ți face rău cu mâina ta! Viața merge înainte! Frustrările și supărările mereu rămân în urmă, și… nu uita că sunt doar lecții de viață! – Domnul e cu tine! AMINI!

Sveta Vizitiu Toamna, 2018

( Impresii pentru viitoare carte)

Svetlana Vizitiu/Impresii din viata si carti blog

Reclame


9 comentarii

Razboinica din mine


    Nu am fani. În Moldova e imposibil sa ai fani, cu siguranţă! Poate din diasporă urmaresc, mai ales din România, SUA și Italia, cu dorul lor de casă. Nostalgia le trezește interesul pentru țara lor. Moldovenii nu sunt interesaţi deloc. O demonstrează și statistica din blog…

    Trecutul este ceea ce ne formează cu adevărat și ne face să devenim ceea ce suntem astăzi. Unii au mai multe probleme de înfruntat, alții mai puține – dar eu am avut noroc: am un spirit de învingătoare și o pasiune pentru viață care m-au ajutat să învăț din greșeli și să depășesc orice obstacol! Persoana de azi, cu personalitate puternică, pe care o vedeți, se datorează acestor lupte din trecut. ”Ești o luptătoare și o învingătoare!”- spune cineva despre mine. – O adevărată războinică, călită în focul luptelor! 🙂 Oricare probleme am avut de înfruntat în trecut, nu le-am lăsat niciodată să-mi strice buna dispoziție, sau să-mi ocupe timpul pe care l-am oferit celor dragi… Se pare că atuul meu e talia, și așa îi fac pe toți verzi de invidie! hi hi 🙂 După cum știu bine prietenii mei buni, sunt o persoană de încredere și deschisă, care nu ar face rău niciodată împotriva nimănui. Niciodată cei dragi nu au vreun motiv să-mi pună la îndoială motivațiile, pentru că ei știu că sunt o persoană foarte morală și… chiar bună la suflet. Dacă uneori mai ”scarpin” limba și trântesc prostii, nu țin pică pe nimeni și-mi pare rău dacă am ”bârfit” pe cineva la o stare de spirit obosită, îmi pare rău și cer mii de scuze. E întotdeauna grozav să știi că ești apreciată ca un prieten devotat și ca cineva cu o personalitate unică. Anii de sprijin reciproc și ședințele clubului pe care îl organizez au făcut ca legătura dintre noi să fie puternică, o relație de comunicare extraordinară care sper că ne va aduce și mai multă bucurie în viitor! Sunt deja patru ani de activitate a Clubului ”Impresii din viata si carti”, (în septembrie ’17, la anul, rotungim cinci ani in ’18), sper să meargă și să nu ne obosească… 

    Sunt sinceră și recunosc că acest spirit ”puternic și enigmatic” mă uimește și pe mine. Spiritul nu poate fi mulțumit fără cunoaștere, înțelepciune și răspunsuri la întrebările cele mai adânci ale universului. Aura puternică, creată pe parcursul vieții, atrage în mine și în cei din jurul meu o curiozitate irezistibilă de a afla mai multe despre trecut, prezent și despre planurile mele de viitor. Pare misterios și fascinant… De aceea… există oameni, există personalități simple care trezesc această curiozitate. Doar că eu de mică m-am simțit inferioară celorlalți, – chiar și un măturător de stradă îmi poate pune o piedică cu mătura lui și eu să simt vinovăția mea…

Ca ulterior să încep să înfrunt această stare și ”războiul” se începe... Cu mine, în primul rând. Mă plâng sau o fac în sinea mea, apoi să răsfoiesc paginile parcurse cu erori și să caut cu ce am greșit. Dar întotdeauna a reieșit că de vină este societatea în care trăim, mentalitatea și caracterul spurcat al unui moldovean, care nu știe că scuipă într-o persoană cu dizabilitate, dar și uită că încalcă drepturile omului de a fi fericit în țara lui, chiar și pășind pe o stradă călcând întâmplător în rahatul adunat de lucrătorul cu mătura, stârnind praf și împrăștiind acest gunoi la care ține cu desăvârșire acest biet măturător. Așa a fost educat nu de mamă și de tată, astfel el a fost educat de societatea în care întră zi de zi și este la fel blasfemiat de alte persoane, – unele… inteligente cu studii, altele la fel ca el, și – toți cu această mentalitate parazitară de a da cu piciorul în fiecare conform stării lui de spirit în această zi…

  Educația bate cultura și – invers! Cel mai groaznic, că de vină nu e măturătorul, ci demnitarii care conduc acest stat, cei care guverneaza prin legi scrise, nu făptuite. Care ne lipsesc de o lume civilizată, un mod de trai normal cu condiții câtuși reale de a putea ajuta unul pe altul la nevoie… Faptele bat la ochi de circa 30 de ani și nimic nu se schimbă. Corupția, crimele financiare, toată bătălia și filmul serial cu oligarhii și puterea de stat continuă… Migrațiile nu sperie deja pe nimeni… Iar Teatrul cu extratereştrii merge înainte la următoarele alegeri și planul deja e ticluit bine-merci, astfel că din nou nimic nu se va schimba în această politică parșivă… Faptele bat la ochi și toți o fac pe ”neznai”, e tare ciudat că cei care ne conduc ne au de proști… Nu chiar toți, dar cei ce tac sunt deolaltă în rândul lor…

…Atunci când se întâmplă ceva neprevăzut, mă bazez întotdeauna pe firea mea hotărâtă care mă salvează dintotdeauna, și calmul meu imperturbabil pe care îl am doar de câțiva ani, nervii rezistenți oricum i-am dobândit în urma suferințelor cu ajutorul lui Dumnezeu, este indiscutabil, – doar prin Credință în El și cu voința mea, adevărul e acesta real! Și când cineva o ia razna de tot, sunt și eu alături, ca printr-un miracol, chiar dacă uneori nu pot ajuta cu nimic decât cu prezența mea alături. E ciudat, – în continuare mă macină întrebarea: Care e misiunea mea în această lume? De ce m-a salvat Domnul de atâtea ori ca să rămân aici pe Pământ?

Cine sunt? ”O personalitate atrăgătoare și tinerească – și un corp la fel!” – mi-a spus cineva pe facebook. Fără nici un efort din partea mea, încrederea și energia exuberantă îi fac pe ceilalți să nu poată bănui care e vârsta mea adevărată. Poate cumva de descoperit secretul tinereții veșnice? Ce altceva poate fi decât Atitudinea pozitivă și stilul proaspăt și unic? Omul trebuie să fie curat și frumos nu doar la exterior. Adesea mă întreb, cum de Dumnezeu mă ”lasă” fără riduri, apoi îmi zic, că nu este cel mai important lucru, în special în Moldova, pentru care aceste calități rămân intransparente, pentru că pășind așa frumoasă și tinerească într-o piață sau market, oricum ești mințit și dezapreciat ca om. Nu contează, atitudinea, cât mentalitatea creată în societate, de pe urma căreia au de suferit ceilalți care sunt deja pe fugă în Europa… Este nevoie de cel puțin 50-70 de ani pentru a ”restaura”, a dezvolta, fie a crea o societate educată conform regulilor unei lumi civilizate, și care sa aibă frică să mai calce strâmb în continuare; și cei care sa educe copiii lor astfel ca într-adevăr să fie fericiți în țara lor…  E greu, e foarte greu, – e mai ușor să scrii aceste lucruri, dar tare sper să mai gândească lumea ce face în continuare… Sănătate să fie!!!

PS: Sunt reflecții pentru viitoarea carte

❤  SV