Mai bine un cizmar pasionat, decât un jurnalist sictirit. Top 5 carti

E limpede, ca avem nevoie de pasiuni, la fel, ca si de povesti. Ne tenteaza orice amanunt din viata. Ce e vadit, si ce e ascuns – in mintile tuturor personalitatilor care pot simti si iubi. Iar personalitate este fiecare din voi! Doar ca, unii, suntem mai tineri, altii, mai experimentali… Fiecare, are ceva de imprumutat, la fel, are si ce invata. Fiti doar mai atenti, unul la altul…

Stella Enachii, jurnalista
Am mici hobby-uri zilnice, cum ar fi cele câteva momente liniștite în care degust o cafea, sau hobby-uri de weekend, când am timp să citesc, să văd un spectacol, un film sau să gătesc și să mănânc ceva gustos, exotic. Îmi place să călătoresc, să fac mișcare, să mă bucur de soare, de natură, de linistea și relaxarea de care am parte pe malul mării.
Pot însă să-ți marturisesc ca una dintre pasiunile mele este ezoterică, care a început în liceu, dar pe care nu am luat-o în serios. Și fotografia de care doresc sa mă apuc mai în serios în cel mai scurt timp. Mai am slăbiciuni pentru amenajarile interioare și grădinarit. Încerc să fac atât de multe lucruri care mă fac fericită… şi dacă aş mai avea timp, mâini şi picioare probabil că aş mai face câteva!

Victor Micusa, stilist: Mentionez, spre marea mea rusine, ca lectura car e am inceput-o sa o citesc in ultima vreme, nu am dus-o la bun sfirsit, sau, din lipsa de timp, sau ca TV-ul si Mc-bucul ma insoteste peste tot. Boala societatii. Pasiunile mele sunt mai mult legate de necesitate. Adica, formarea landshaftului la casa parinteasca, unde merg 1-2 ori pe luna, dar o fac din placere. Proiectele sociale legate de profesia mea, imi aduc placere intr-o oarecare masura, dar mai putin, fiindca majoritatea se refera deja la politica. Doua lucruri stabile, care le practic de multi ani, sunt fotbalul in fiecare zi de luni, si – sauna, in fiecare zi de joi. Familia si serviciul in domeniu, sunt pentru mine cea imi aduc bunastare si dispoziti, zi de zi. Cam atat.

Angela Gutu, regizor, casnica.
Traim timpuri rapide, cu foarte multa informatie; creierul abia de mai reuseste sa simileze tot ce i se expune…  Radioul, televiziunea, in general; mass-media si, in sfarsit, Internetul… – toate, duc o lupta pentru interesele si dorintele noastre, pentru deciziile noastre: este o lume cu prea multa informatie si totusi, ne facem tot mai superficiali. Ducem lipsa de sinceritate, omenie, liniste sufleteasca si pace launtrica, toate, ce  eu le gasesc in literatura spirituala si versuri, – citesc foarte multe versuri, – ele au grija ca sufletul meu sa nu se impietreasca, sa raman sensibila, la tot ce se petrece in jurul meu. Imi place si politica, dar ea trezeste in mine furie, nemultumire, dezamagire, neincredere in oameni, si atunci, literatura spirituala balanteaza totul, aduce armonia in sufletul meu. Sunt interesata de istorie, traditii si cultura veche romaneasca; avem un tezaur nemaipomenit: un port popular – o carte deschisa din care poti afla cum au trait si cum au simtit neamurile noastre, in trecut. Rasfoiesc acum cartea Varvarei Buzila „Costumul popular din Republica Moldova„: aici, am gasit o multime de lucruri noi si interesante. In rest, ma preocupa familia, careia ii acord practic tot timpul meu, – imi place sa pregatesc ceva delicios si sa ne adunam  gramajoara, la sfat, in jurul mesei. E foarte important sa nu se rupa firul intre generatii, sa ne daruim unul altuia iubire si sprijin, – asta cred, si este intelepciunea omeneasca! Ma tin de principiul, ca daca fiecare familie va fi fericita, atunci si o tara intreaga va fi fericita si va prospera!

Mariana Mihaila, interpreta muzica usoara: Imi place sa citesc carti de psihologie, Romane de dragoste… Ador melodramele. Sunt pasionata de design vestimentar

Veronika Stolli, interpreta muzica usoara:

Preferintele mele sunt detectivele si romanele – Mai bine zis, Barbara Kartlend, Main Reed si Agata Christie si altii. Pasiunile sunt: voleiul, biliardul, muzica, parfumuri.

Nata Albot, jurnalista, director JTV
Citesc câte 3 cărți concomitent. Una despre sănătate, alta despre călătorii și cealaltă – un fel de două feluri. Încerc ca timpul liber pe care îl mai am să-l pierd cu filme. Citesc mai mult prin avioane și aeroporturi, unde nu e WiFi și nu te prinde netul în capcană.
Transmiteți un mesaj tinerilor jurnaliști!
– Învățați limbi străine, deschideți-vă bloguri și exersați scrierea, antrenați-vă curiozitatea și nu uitați de pasiune. Mai bine un profesor, croitor sau un cizmar pasionat, decât un jurnalist sictirit.

Apoi vine un doKtor…

Benzina, gazul, alimentele se tot scumpesc, energia electrică, la fel… Şi doar apartamentele şi… iahturile mai reduc din preţul lor: bucuria vine, de unde nici nu te aştepţi! 😀 Cu ce ne mai poate zâmbi Etatea, atunci când şi forţa sentimentelor îşi mai reduce motorul, vrei-nu vrei?…

Ne înduioşează, prin faptul că sunt împreună şi se ţin de mâni, şi nu, că se dau pe role. Primul gând, ce ne vine – e sa nu cadă; la bătrâneţe oasele se contopesc greu… Iar etatea, o limita de vârstă – ea e doar în creier. Uneori, omul îşi zice că e gata să moară, la orice vârstă; și în acest moment el chiar face primul pas înspre moarte. Nu intraţi în transă, de bună voie, nu se merită. Viaţa e scurtă: nu „experimentaţi” pe seama ei! Cineva poate zâmbeşte la imaginea cu moșneguți şi nu-şi închipuie, că va apuca şi el aceste timpuri… Îşi zic unii, că la fel de fericiţi vor diseca drumurile pe role la cei 70-80 de ani care-i vor apuca cândva: în acest sens, n-ar trebui să-şi facă griji: Etatea şi modul sănătos de viaţă pot fi combinate, adică lumea e convinsă, că exerciţându-și zilnic fizicul şi consumând corect produse alimentare, plus, dezvoltând memoria creierului, – ea, umanitatea, va atinge o îmbătrânire de succes, chiar şi după 100 de ani. Nu e chiar aşa. Bunicuţa mea a trăit 95 de ani, iar ultimii cinci ani se ruga la Dumnezeu s-o Ia mai repede la El… Oricât era iubită şi îngrijită, ea nu mai putea suporta schimbările şi durerile etăţii sale… Funcţia de îmbătrânire este distrugerea, dezinstalarea individuală. Individul se autodistruge! Îmbătrânirea înseamnă, că trebuie să murim, –  nu imediat, dar trecem în nefiinţă. Eventual, naştem generaţii, transmitem cunoştinţe descendenţilor: dar apoi, neapărat trebuie să murim. Poţi să te menţii în formă, însă devastarea vine oricum, şi… ceva va exploda neapărat în tine, astfel, că vei muri… Înainte de asta, scăderea funcţiilor organismului va reduce treptat calitatea vieţii până la un nivel destul de trist. Vă puteţi asigura cu un caracter dur şi să zâmbiţi prin durere, să vă rugaţi sau să meditaţi – oricum, starea voastră interioară, acea sufletească va fi divulgată de ochii dv,  de munca sau conversaţia voastră. Nici inamicului nu-i poţi dori boli şi crize senile specifice vârstei înaintate, insă voi o doriţi. Vouă personal vă doriţi, si celorlalţi, – o îmbătrânire şi moarte fericită; pentru voi nu e o ciumă, e chiar o apariţie normală. Cu umilinţă, ca şi… vitele, nu vă revoltaţi împotriva normalului şi mersului obişnuit ale lucrurilor reale; vă distraţi, vă scăldaţi cu plăcere în noroi, până nu vine un barbar de doktor să vă ridice la abator, și pentru a vă ridica pentru ultima oară la spital… ca să decedaţi. Zambiţi, compătimi-ţi-vă, mai departe. Dar tineţi minte, că fiecare are faţa pe care o merită, din păcate sau nu… Amuzaţi-vă, în continuare, şi aminte!- că Dumnezeu nu bate cu bâta…

Svetlana VIZITIU

Bucură-te de viață

Viaţa e trecătoare… Dacă crezi, că ai o viaţă intreagă înainte şi, un timp enorm în rezervă, atunci greşeşti amarnic.

Dacă crezi că stai bine, vezi, – ai grijă să nu cazi!

Grăbiţi-vă să iubiţi, nu ca să agonisiţi de-ale averii…
„Iată”, – a zis un tip, – „ce voi face eu: Voi strica grânarele şi voi zidi altele mai mari; tot acolo, voi strânge toate roadele şi toate bunătăţile mele; apoi, voi spune sufletului meu: – „Suflete, dragă, tu ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani înainte; odihneşte-te, mănâncă, bea şi bucură-te de viață!”

Și-a zis Dumnezeu: – „Nebunule! Chiar în noaptea aceasta îți voi cere sufletul înapoi; și lucrurile, pe care le-ai agonisit ale cui vor fi?” (Luca 12,18-20)

Ușile fericirii nu sunt închise pentru nimeni, – poftim deschide! – doar că unele persoane nu pricep, în ce direcție se deschid ele…

#S_Vizitiu #Impresii

SEMNE BANESTI

– daca ai scapat ceva maruncis, ridica-le, dar una lasa, si vei primi in curand un profit;
– in cateva colturi ale odaii mari, pune cate o moneda. Se zice, ca aduce la casa prosperitate si bunastare;
– din cand in cand, saltati zgomotos monedele din buzunarul vostru; va va atrage venituri noi;
– sa ridicati monede de pe intersectiile drumurilor nu se cuvine; deseori, ele sunt aruncate de magicieni, care va pot dauna sau ”deochea”

Vă imaginaţi că am mâncat cărţi în loc de pâine… Top 5 carti

Unul dintre lucrurile pe care le preţuiesc eu foarte mult este pasiunea: fără de care, nu poţi face multe lucruri. Întrebarea este, dacă iţi poţi dezvolta pasiunea, dacă o poţi imbunataţi, dacă o poţi diversifca. Parerea mea este ca – da. Este o diferenţă între a face ceea ce iţi place şi să iţi placă ceea ce faci? Pare că nu, dar în fond, este o mare deosebire. Există oameni care aşteaptă o viaţă întreagă să le placă ce fac şi se plâng, că nu se întampla acest lucru; şi mai sunt oameni, care au această plăcere; bucurie a curiozitaţii, de a face lucruri noi. Şi dacă, faci lucruri noi, nu ai cum să nu găseşti lucruri, care iţi aduc plăcere!  Ce ţi se poate întâmpla, dacă mai depui şi ceva pasiune într-o carte îndragită şi recomandată de cei întelepţi? În cel mai rău caz,.. măcar te încarci cu energie pozitivă 🙂

Alina Matei, redactor-sef http://www.thewoman.md: Este greu să faci o recomandare de carte, să dau un sfat potrivit, pentru că mentalitatea şi obiceiurile sunt atât de diverse. Mai important ar fi ca oamenii să citească. Orice carte e binevenită. Cărţile care m-au impresionat sunt multe dar voi enumera doar câteva. De când am lansat portalul pentru femei http://www.thewoman.md citesc foarte multe cărţi cu şi despre femei. Am citit recent “Patru femei, patru poveşti”, în care Aurora Liiceanu prezintă patru ipostaze feminine foarte diferite, patru poveşti de viaţă, fiecare reprezentând patru direcţii: al banilor (bogăţiei), al iubirii, al puterii şi al aventurii. Foarte frumoasă, o recomand! “Cine m-a făcut femeie”, de Cristian Andrei e o altă carte citită recent, o am cu autograf şi o pot împrumuta oricui vrea să o citească.Ador, pur şi simplu, opera lui Marin Preda. Sunt îndrăgostită de romanele sale, pe care le-am citit integral, şi nu o dată. Şi mă mândresc cu atât mai mult, cu cât nepotul direct al lui Marin Preda, care poartă acelaşi nume, mi-a fost diriginte de clasă la liceu. Deci, vă imaginaţi că am mâncat cărţi în loc de pâine.  Alte cărţi care m-au impresionat în mod deosebit şi m-au influenţat pozitiv sunt “Iubirea faţă de aproapele”, de Pascal Bruckner, “Toamna patriarhului”, de Gabriel Garcia Marquez, “Margaret Thatcher. Portretul Doamnei de Fier”, de John Blundell, “Quo vadis”, „Lolita” lui Nabokov, “Un veac de singurătate”, de Gabriel Garcia Marquez, “Anna Karenina”, de Lev Tolstoi, “Mizerabilii”, de Victor Hugo. Am citit recent “Jurnal”, de Oana Pellea, genul acela de carte în care te poţi regăsi în oricare dintre pagini. Absolut uimitoare! Şi da, Paulo Coelho e prietenul meu de o vreme încoace. Ultima carte citită a fost “La râul Piedra am şezut şi am plâns”, un roman care reflectă toate tainele dragostei şi ale vieţii. Îmi doresc să mai citesc “Scrisorile secrete ale călugărului care şi-a vândit Ferrari-ul”, “Manuscrisul găsit la Accra”, a lui Paulo Coelho şi BIBLIA. Pe aceasta din urmă nu sunt convinsă că o pot citi/înţelege, dar vreau să încerc. În ultima perioadă sunt interesată de alimentaţie şi un stil de viaţă sănătos. Citesc sute de articole, studii legate de nutriţie, de sănătate, caut reţete de preparare vegetariene, vegane şi raw vegane. Sunt pasionată de asta şi cred cu tărie că ne putem schimba, vindeca şi trăi în armonie, schimbându-ne stilul de viaţă şi consumând un procent cât mai mare de hrană vie, nepreparată termic.

Mai citesc zilnic portaluri de ştiri, reviste şi ziare online şi urmăresc, prin natura meseriei, alte site-uri pentru femei. Cât despre pasiuni… Am din ce în ce mai puţin timp pentru asta. Citesc, îmi place muzica, teatru, sunt visătoare, în fiecare dimineaţă mă trezesc să prind răsăritul soarelui, mă inspiră cafeaua. În general, găsesc bucurii în lucrurile simple. Îmi plac ceasurile, sunt fascinată de ele. Mai nou, am descoperit brăţările. Am un copil, poate că aşa trebuia să încep, pentru că el este “hobby-ul” care îmi ocupă mai tot timpul liber J. În rest, am atâtea idei îndrăzneţe de pus în practică în ceea ce priveşte cariera, încât nu am nicio şansă să mă plictisesc. …Si vise. În general, trăiesc perioade de tot felul, frumoase şi urâte, experienţe care mă marchează şi care mă fac să merg mai departe, perioade în care mă descurc mai greu cu visele, cu viaţa, cu mine. Dar am învăţat să mă ridic şi să merg mai departe! În ceea ce mă priveşte, visez să am o căsuţă a mea la ţară şi o herghelie nu foarte mare de cai în preajmă. Ador caii. Pentru copilul meu am mai multe planuri şi deja le punem în aplicare. În general, trăiesc o viaţă nebună. Nu îmi plac regulile decât dacă le încalc.  Trăiesc o viaţă care mie mi se pare câteodată ruptă din filme. Nu ştiu dacă voi înceta vreodată să trăiesc aşa cum trăiesc acum. Ştiu doar că acum, chiar în momentul ăsta în care scriu, sunt fericită aşa. Şi asta e tot ce contează! Şi da, acum citesc un volum de versuri absolut superb, “Arome de vis”, de Aurelia Balan-Cojocaru. Recomand cu toată dragostea!

 Vlad Costandoi, producator muzical, Director general ”Sens Music”:

 Din copilarie am fost pasionat de lectura, istorie si muzica. Autorul meu preferat era Erich Maria Remarque cu romanele sale „Nimic nou pe frontul de vest ” si „Trei camarazi”. Un alt scriitor, care imi place si, in present, sa-l recitesc este Gogol, – apreciez satira si redarea adevarului vietii din acea perioada in operele sale. Din pacate, acum nu prea citesc literatura artistica; prefer literatura de specialitate si, mai sunt pasionat de biografii ale unor personalitati istorice… Ultima carte care este cu mine in format electronic si o citesc atunci cind am timp liber este The Effective Executive Revised (2002) de Peter Drucker. Pasiunile mele mai vechi sunt sahul si chitara, dar, déjà acord mai mult timp sportului si, in special, – ”mai Thai boxing”…

Felicia Cojocaru, GOV MD: Referitor la lectura: sunt absolut de acord cu fraza lui Scott Corbett  „Acei, care nu citesc carti, nici nu-si inchipuie ca pierd sansa de a trai o viata in plus”. Imi place sa citesc… Din pacate, nu dispun suficient de timp. Sunt functionar public si, in paralel, fac doctoratul la facultatea de Drept a Universitatii din Strasbourg. Pe linga literatutra, ca specialitate (care acum e pe primul plan), prefer sa citesc si carti de filosofie. La moment, citesc „Filosofia politica” de Michel Terestchenko. Ce mi-a placut mai mult: „Idiotul” de Feodor Dostoevski si „Une vie” de Maupassant: le-am recitit in original. De fapt, asta si recomand, dupa posibilitate, sa cititi clasica in original – atunci te simti in lumea lor; iar eu ma ”pierdeam” acolo si, greu reveneam la realitate! Foarte impresionant! Insa, ce m-a marcat: cartile/enciclopedii de genul „O lume si minunile sale” de Benoit Nacci si Patrice Milleron…. Cu astfel de carti eu calatoresc in timp! Realizez o calatorie exceptionala, care imi permite sa descopar lumea, incepind cu ”spatiile salbatice” pina la spectaculoase arhitecturi, cu marturisirea prezentei umane. E ceea ce pentru mine ramine mereu captivant…  Si, indispensabil, marii clasici, operele carora ne-au format! Din toate, eu invat si traiesc emotii deosebite! Deci, e o sansa sa traiesti o viata in plus!

Michael Allin, PhD Computer Science, manager la AT&Telecomunications

Citesc Biblia – in fiecare zi. O fac zi de zi,  de 21 de ani! .. fara exceptie. Alte carti .. nu am timp:  muncesc 14 ore pe zi
Din pasiuni … Internetul
Hobby: muzica ( Jazz, Blues ) .. si remodelarea casei noi, cumparate in Florida.

Viaţa în familie: Speranţe şi împliniri

SOŢIA:Te numeşti diferit. Ai diferite specialităţi, înălţime, ochi… Despre tine se zice, că eşti capul familiei, pilonul ei. Despre mine – că-ţi voi fi consoartă, susţinere şi consolare. Se zice, că urmează să ne împărţim toate bucuriile şi tristeţile, reuşitele şi înfrângerile… Că vom avea o cale comună, interese comune, scopuri comune, griji comune, conturi comune, gânduri comune, avere comună…  Vom comanda buchetul de nuntă şi vom alege martorii. Cu un aer important, vom întocmi lista invitaţilor. Vom mânca şi vom bea, vom cânta şi vom dansa. Vom pleca în călătorie de miere, apoi, ne vom întoarce în al nostru, aşa numit, cuibuşor: o noţiune întocmai potrivită, având în vedere, dimensiunile odăiţei noastre dintr-un cămin social.Şi-apoi? – Apoi, vom lua împreună dejunul, vom bea cafeaua, urmărind, pe furiş, ceasul, – să nu întârziem la serviciu… Iar seara, ne vom relata unul altuia, detaliile ocupatiilor noastre de zi. Ulterior, vom face planuri mari pentru viitor, imaginându-l luminos şi minunat. Apoi, va apărea copilul. Tu vei aduce pătucul, donat de prieteni, vei aspira praful în odaie, vei cumpăra Heres şi bomboane. Rudele vor servi de-ale mâncării, vor bea şi vor pleca, rumeniţi şi mulţumiţi, – fie de băutură, fie, impresionaţi de amintiri despre propria noastră apariţie pe lume: pe-atunci, când şi ei erau tineri. Iată, că vom rămâne singuri. Eu voi alăpta copilul, voi spăla pelinci, voi prepara de-ale gurii. Iar tu – vei pleca la serviciu. Copilul va plânge, va răci şi va tuşi. Te va deranja să dormi. Şi – pe mine, la fel; însă, tu lucrezi, iar eu stau acasă. Într-o dimineaţă, nu-ţi vei găsi o cămaşa călcată şi, furios, vei striga la mine, apoi, trântind uşa şi plecând. Iar eu voi plânge. Dar şi asta va rămâne în urmă. Se va naşte al doilea copil. Şi el, la fel, va plânge nopţile, va strănuta şi va tuşi, va învăţa să meargă şi să vorbească. În acest timp, acel mai mare va pleca la şcoală. În prima zi de şcoală, tu îi vei face poze, pe care nu le va vedea nimeni, deoarece, vei uita să dai pelicula la developare. Ca urmare, voi găsi eu un serviciu, care nu-mi va lua din zi mult timp. În special, pentru copii. Tu, te vei cufunda în lucrul tău. Mereu, ne vor lipsi finanţele. Şi tu, vei începe să te iriţi: într-o zi, mă vei întreba supărat, pe ce îmi cheltui banii. Pentru a menţine pacea în familie, voi începe să i-au cu împrumut şi să întorc datoriile, fără să-ţi dau de ştire. Se cam îndesesc neînţelegerile şi certurile: „iarăşi, vesela e murdară”, ”cine „aşa” educă copiii”, ”veşnic, n-are cine arunca gunoiul”… De la servici, vei începe să revii „extenuat”. Într-o seară, întrând în casă, fără să-ţi lepezi paltonul, te vei porni direct la bucătărie şi cu o faţă încruntată, vei arunca o privire în frigiderul pustiu, ş-apoi, demonstrativ, te vei întinde pe o canapea, cu un ziar.
Iar eu – în grabă, agitată, sperând să reuşesc să-ţi prepar ceva de-ale gurii, să lichidez această ruşinoasă scăpare, şi, de supra tensiune, îmi voi descărca furia asupra copiilor. Treptat, voi începe să ascund lacrimile de tine. Îţi voi exprima la „nervi,” realităţi amare, pe care, cu timpul, le-am conştientizat. Voi învinui părinţii tăi de toate problemele noastre, iar tu – pe cei ai mei. Ne vom urî, pe parcurs, unul pe altul pe- o oră, o zi, o lună… Oricum, într-o duminică, ne vom porni pe-al nostru vechi itinerar, la ţară, şi ne vom ierta unul altuia toate păcatele. Şi va începe o dungă luminoasă.
La o aniversare nupţială, vom bea o sticlă de şampanie. Într-o zi, însă, nu-mi voi mai stăpâni nervii, din diferite motive: neplăceri la serviciu, boala copilului, veşnică îmbulzeală în autobuz şi, pur şi simplu, de oboseală… Iritată şi îndurerată, îţi voi face observaţii; că nu faci nimic prin casă, că ai fi putut să cumperi măcar o pâine… O mică scânteie va provoca focul cel mare. Voi începe să-mi deplâng soarta şi viaţa ratată. Pentru toate păcatele să dau vine pe tine. Copiii se vor potoli, urmărindu-ne cu atenţie şi îngrijorare. Tu vei ieşi, adeseori, din casă: să te răcoreşti şi să te calmezi. Eu, voi bea valeriană. Voi face alarme cu planuri de răzbunare. Şi fiecare din noi va aştepta, ca celălalt să se căiască, topind gheaţa tăcerii. Ceea ce şi se va întâmpla: următorul guturai al unuia dintre copii, ne va impune să ne împăcăm. Copiii unesc părinţiii mai puternic ca verighetele (printre altele, tu pe-a ta ai reuşit s-o pierzi a doua zi după nuntă!). Aşa, vor trece anii. Iată că, într-o bună zi, mă voi trezi la realitatea mea şi ceva mă va pune pe gânduri: de ce, mă rog, eu trebuie să-ţi fiu consoartă? De ce, să gândesc la fel ca tine? De ce, să-ţi fiu eu consolare?

Dar eu, eu n-am nevoie de consolare? Treptat, mă voi convinge, că viaţa noastră putea să ia o altă întorsătură… Că am ratat ceva din momente importante. Îmi voi da seama brusc, că copiii cresc, iar noi îmbătrânim. Mă voi jeli, mă voi plânge de milă. De mine, ş-apoi, de tine. Sunt încă în stare să-mi păstrez şi să realizez visele şi ambiţiile, dar din lipsă de iniţiativă, nu mă voi apuca de realizarea lor. Îmi voi depune toate speranţele pe copiii noştri… Nu ştiu, cum vei deveni. Probabil, vei începe tot mai des să-mi-o indici ca exemplu, pe colega ta , care le reuşeşte pe toate. Vei începe, pe străzi, să admiri siluete graţioase ale tinerilor fete.
Şi supărat, să te încrunţi, când vei observa cărunţeala părului meu, mai şi ascultând pe săturate plângerile mele pe durerile din spate. Desigur, îmi voi colora mai des părul, şi stărui-mi voi, cât mai rar să mă supăr. Încleştându-mi dinţii, să rabd durerile din spate. Mai târziu, însă, voi fi sătulă până-n gât de toate, ca şi cum te-aş privi cu alţi ochi. Voi observa, că şi tu, la fel, ai încărunţit, chiar te-ai îngrăşat… Voi descoperi calităţi neplăcute în caracterul tău. Ca urmare, monotonia ultimului microibuz, ne va întoarce unul la altul. Copiii vor lipi fisurile. Uneori, chiar mă voi ajusta, singură pe sine: şi ce, mă rog, îţi mai trebuie? De ce mereu eşti nemulţumită? Soţul nu fumează, nu bea, salariul ţi-l dă în întregime, nu e un fluieră-vânt, doar că uneori, mai roteşte gâtul după tinerele. Este un ajutor bun prin casă, de acest fapt nu mă dezic. Mama mă va contrazice, categoric: „Trebuie, numaidecât, să-ţi reeduci soţul”. Eu, probabil, voi răspunde, că mai bine, mi-ar împrumuta ceva bani. Nimeni, încă n-a reuşit să-l schimbe pe altcineva. La urma urmei, în viaţa noastră au fost atâtea clipe minunate. Ti-aminteşti?  Şi tu, îţi vei aminti. Neapărat îţi vei aminti…

SOŢUL: Tu ai diferite nume. Diferite specialităţi, ochi, parul… Despre tine se zice, că-mi vei fi: consoartă, sprijin şi consolare. Despre mine – că voi fi capul familiei, pilonul ei. Se zice, că vom împărţi în jumătate bucuriile şi tristeţile noastre…  Vom comanda un buchet şi ne vom alege martorii. Tu vei fi cea mai frumoasă mireasă. Eu mă voi simţi oribil şi stângaci, în costumul meu nou şi cu cravată. Apoi, vom pleca în luna noastră de miere. Cu nişte aere îndrăzneţe, le vom băga sub nas paşapoartele noastre, administratorilor hotelieri. Vom risipi toţi banii câştigaţi. În final, ne vom întoarce în al nostru, aşa-zisul, cuibuşor de familie. Dimineţile, înainte de a pleca la serviciu, ne vom bea cafeluţa, uitându-ne pe furiş, la ceas. Iar serile, ne vom povesti, ce-a fost ziua, şi ne vom face planuri pe viitor, desigur, imaginându-l luminos şi fără nori. Apoi, va apărea al nostru prim-născut. Tu îl vei dădăcil, iar eu – voi pleca la serviciu. Copilul va: plânge, mânca, dormi, adăuga în greutate, răci, strănuta, tuşi… Şi eu nu voi dormi îndeajuns. Tu – la fel, doar că eu lucrez, iar tu, stai acasă. La serviciu, eu voi dormita. Nu-mi voi îndeplini sarcinile. Voi amâna afacerile pe: mâine, poimâine, săptămâna următoare. Până când şeful mă va anunţa, că aşa treabă, nu mai merge. Voi suferi groaznic. Însă curând, îmi voi veni în fire.

Viata in familie. La etate. Pictura in ulei de Svetlana Vizitiu, Chisinau

Mă va apuca vârtejul vieţii de toate zilele. Tot mai des, mă voi întoarce târziu acasă, după şedinţă ordinară. Flămând şi obosit. Şi, după cină, acasă, voi întocmi raporturi. Voi organiza cursuri pentru tineret. Voi face cercetări. Voi prelucra chestionare. Voi conduce seminare. Voi dormita la şedinţe. Voi scrie referate. Voi „scutura” din şefi o locuinţă nouă. Voi scălda copilul. Te voi duce la clinică. Voi repara robinetele din baie. Voi lipi tapete. Voi repara maşina de spălat. Printre altele, eu voi continua să câştig bani. Într-o dimineaţă, voi merge la serviciu intr-o bluză necălcată. Lavuarul va fi împlut cu veselă murdară. Urna  e mereu, supraîncărcată cu gunoi. Lenjeria, înmuiată de două zile, la spălat, e neatinsă. Şi toţi ciorapii mei, aruncaţi la spălat. In sfârşit, voi exploda: la urma urmei, tu stai acasă! Ai destul timp, să menţii ordinea în casă. Eu îţi voi spune direct, tot ce gândesc… Apoi, se va naşte al doilea copil. Şi el va plânge nopţile. Va strănuta şi va tuşi, va face primii paşi şi va pronunţa primele cuvinte. Unica noastră odaie va deveni strâmtă. Voi fi nevoit să scriu cercetările mele ştiinţifice la bucătărie, unde stă şi televizorul, şi de la care tu nu-ţi poţi rupe privirea. Mereu, îmi vei face morală, cică, e din cauza mea, că trăim în gaura asta. În curând, şi tu te vei angaja la serviciu. Vei pleca în deplasări. Vei avea prietene. Vei începe să-mi povesteşti bancuri despre soţi-neghiobi.
Eu îţi voi răspunde cu bancuri despre soţii-scorpii. Într-o zi, după o zi ordinară şi încordată la serviciu, mă voi întoarce acasă supraobosit şi mă voi întinde pe o canapea, să mă odihnesc. Iar tu, nemulţumită, vei rosti, că puteam să cumpăr măcar o pâine. Cică, nu avem nimic la cină. Atunci, şi eu mă voi exprima dur: C-ar trebui să-ţi mai ţii nervii în frâu. Că eu muncesc, fără să mă compătimesc şi de serviciul meu depinde bunăstarea noastră. Iată, că colegii se descurcă cu treburile lor casnice, fără ajutorul cuiva: îşi fac doar serviciul lor, iar eu trebuie să mai lucrez şi pe-acasă, legat cu treburi până-n-gât! Mă întorc târziu şi nu mă mai satur de somn. Uneori, nu reuşesc nici să i-au prânzul. Iar tu cheltui banii pe nimicuri.
…Că, e timpul să facem ordine în bugetul familiei. În general, voi spune tot ce gândesc despre tine. Ca răspuns, vei dezlănţui o avalanşă de reproşuri. Eu, nu voi rezista şi voi pleca, trântind uşa. Nu ne vom vorbi o săptămână. Sau, o lună întreagă. Vei fi îmbufnată şi, pe ascuns, vei plânge. Tăcerea ta îmi va provoca mustrări de conştiinţă: „Mi-ai distrus viaţa!”. Însă, eu nu voi ceda. Am şi eu mândrie la urma urmei. Următorul guturai la cineva din copii ne va împăca. Mă voi gândi: ce susţinere şi consolare pot avea din partea ta, dacă de toate problemele mă învinuieşti doar pe mine? Dacă eşti atât de ingenioasă, de ce nu întreprinzi singură ceva? De ce nu câştigi pentru apartament? Voi fi indiferent la plângerile tale pe durerile din spate. Nici pe tine nu te atinge hipertonia mea. Tu vei începe să-ţi lauzi cunoscuţii, care „s-au aranjat în viaţă”. Să-i defineşti „bărbaţi adevăraţi”. Să le cânţi difirambe. Eu voi remarca, că cu toate iscusinţele tale, nu vei reuşi să ascunzi cărunţeala din părul tău. Tu nu-mi vei rămâne îndatorată, şi-mi vei reproşa neglijent, că şi eu am îmbătrânit. Dar în adâncul sufletului voi fi sigur, că noi suntem la fel, ca înainte. Obiceiurile noastre de zi cu zi, ne va întoarce unul la altul, in braţe, în fiecare seară. Neînţelegerile şi sabotările se vor ivi şi vor dispărea, în genul cometei Galeia, însă, cu mult mai rapid. Mă voi obişnui. La fel te vei deprinde şi tu. Dar într-o zi, mă voi întoarce noaptea, târziu, fără să te previn de întârziere. Mă vei întâlni, cu lacrimi. Te vei arunca la pieptul meu: „Eşti viu!”. Voi încerca să te calmezi. Fără să-ţi reproşez, că şi tu, uneori întârzii şi nu mă previi din timp. Din bucătărie va veni aroma gustăricăi mele preferate. Copiii vor dormi liniştiţi, sătui şi îmbăiaţi. În acest moment, cuprins fiind de emoţie, mă va inunda sentimentul fericirii şi o adâncă recunoştinţă faţă de tine. Pentru tot, ce-a fost bun între noi. Şi te voi iubi, la fel de puternic, precum şi în adolescenţă. Pentru mine vei fi cea mai frumoasă, cea mai blândă, cea mai dorită. Voi fi fericit, că-mi eşti alături. Probabil, că voi vorbi doar în gând… Dar, tu vei simţi. Neapărat, vei simţi… ❤

Svetlana VIZITIU

MIHAI DOLGAN: „Ce-a fost nu s-a pierdut!”

                  Devine şi mai trist, precum a fost la vestea trecerii la cele veșnice a artistului Mihai Dolgan: simţim profund lipsa lui. Va fi fiind muzică şi cântec pe lumea cealaltă? Cine poate şti, devreme ce nimeni nu s-a mai întors să ne spună cum e? Totuşi, ar trebui să fie ceva şi acolo: prea mulţi poeţi, muzicieni, compozitori şi artişti de tot felul s-au grăbit să ajungă pe acel tărâm… Oricum, aici, chiar şi după dispariţia omului, a rămas o lume de cântec numită Mihai Dolgan… cu „Norocul” lui! Se spune că misterul tinereţii eterne li se dezvăluie doar celor aleşi. Judecând după forţa de care a dat dovadă, dar mai ales timbrul muzicii sale, Mihai Dolgan se numără printre aceştia…

A fost omul, care a pus muzica mai presus de orice. Performanţă. Studiu. Perfecţiune. ”Mi-am dorit să creez o formaţie care să fie exemplu, o formaţie, care să aibă stil naţional. Mi-a reuşit aceasta, deoarece toţi au remarcat, chiar şi în străinătate, că muzica interpretată de băieţii noştri are aromă de frunză verde, de baştină.”

Când apărea pe scenă, împreună cu formaţia „Noroc”, atât de mult era iubit de oameni că nu mai era lăsat să plece. A plecat… fără voie. A fost un vis, pe care-l mai trăieşti şi în prezent; un vis, din care nu te mai trezeşti, nici în viitor. Chitarele nu mor! Ce-a fost nu se mai pierde… Nu cred că există cineva care să nu fi ascultat şi dansat pe celebrele hituri De ce plâng chitarele, Cântă un artist, Primăvara… Le-a cântat toată lumea! Se pare, că rari au fost cei, care au gustat din dulcele succesului la fel ca el şi colegii săi de trupă. A fost atât de răsunător, ca un noroc, pe care ni l-ar împărtăşi, ca unor novici…

Câteva schimburi de priviri asupra vieţii lui Dolgan, autorul celor mai iubite piese, n-ar deranja: s-ar părea, că a fost presărată doar cu trandafiri. S-a născut la 14 martie 1942 în satul Vladimireşti, Sângerei (jud. Bălţi). A cunoscut deportările: întreaga sa familie a fost exilată în Siberia – pentru crima că a posedat o bucată de pământ şi vite necesare pentru a-l lucra. În 1957 a avut posibilitatea reîntoarcerii în Moldova, însă lipsa resurselor financiare l-a impus voluntar unui nou exil în Kazahstan. Mic fiind, a studiat muzica la Chişinău, datorită surorii sale Eugenia, care reuşise să se salveze de urgia pribegiei, căsătorindu-se.
A debutat ca instrumentist la Casa de Cultură din Sângerei. Apoi, a creat o trupă de jazz, în 1967: a fost visul lui nemărginit! Mânia sorţii: cei cinci tineri talentaţi şi ambiţioşi din trupă, au ales numele formaţiei – „Noroc”. Dar era nevoie de aprobarea concertelor, astfel erau timpurile. La o şedinţă a forurilor culturale, pentru investigarea valorii muzicale, dar şi a orientării politice a formaţiei, consiliul s-a opus adoptării programului de concert, considerând că muzica lor este de orientare prooccidentală. În plus, se lua în consideraţie lipsa cântecelor patriotice. Până la urmă, le-a fost oferită şansa de a reface programul. Şi pentru că nu muzica era ceea ce le lipsea, ulterior, a fost acceptat primul program. Urmează triumful „Norocului” pe scenă, piesele lor De ce plâng chitarele, Cântă un artist, Primăvara, Dor, dorule etc. devin şlagăre. În 1970 grupul „Noroc” obţinea laurii Festivalului Internaţional „Lira Bratislavei”, ca reprezentant al Casei de Discuri „Melodia” din Moscova, iar piesa Cântă un artist a întrat în Top 10 britanic! Urmează turneele prin republicile Uniunii Sovietice, însă la 18 august 1970 ziarul Adevărul Vinniţei publicase un articol de o virulenţă extremă împotriva muzicii decadente, care îi supărase pe mulţi. Responsabilii campaniei de desfiinţare a trupei „Noroc”, tinere de doar patru ani, au luat decizia ca trupa să nu mai aibă dreptul de a activa în Moldova. Motivele ar fi fost, printre altele, lipsa disciplinei şi a ţinutei scenice, promovarea unor valori artistice de proastă calitate! A fost o grea lovitură, ce a dus la risipirea membrilor trupei în cele patru direcţii: au fost împrăştiaţi toţi membrii trupei, doar Mihai Dolgan şi Lidia Botezatu au rămas împreună, erau deja căsătoriţi; cuplul fiind nevoit să se despartă şi de copilul lor, Radu, lăsându-l în grija buneilor din partea mamei. La Tambov, în Rusia, grupul „Noroc” a devenit nu pentru mult timp „De ce plâng chitarele”. Concertele lor se bucurau de un mare succes: erau cap de afiş, însă apare un nou ordin de interdicţie. Nu tot ce era rău în Rusia, va dăuna şi în Ucraina: unde, băieţii formaţiei, avuseseră deja succes, iar Filarmonica din Cerkassî i-a angajat ca solişti. Aici, au avut parte de atitudine umană şi de susţinere caldă din partea autorităţilor care le ofereau şi spaţiu locativ, doar să activeze în acel oraş. Apar noi membri în formaţie: soţii Presneakov din Sverdlovsk, revine Ştefan Petrache, se alătură fratele lui Alexandru Cazacu, Anatol. Au cântat doi ani, traducând piesele în ucraineană, aplaudaţi fiind la fel de mult.
Viaţa muzicală progresa rapid în spaţiul sovietic, doar Chişinăul dormita la acest capitol. La sfatul lui Petru Lucinschi, căruia i s-au adresat după ajutor, soţii Dolgan au introdus în repertoriul lor câteva piese… patriotice, fiind nevoiţi, pentru a fi reabilitaţi, să cânte în formaţia „Zâmbet”, condusă de Efim Bălţanu. Astfel, sperau să reînvie proiectul cu „Noroc”. Lucrurile, pare că s-ar fi îmbunătăţit, fiind posibilă chiar reîntoarcerea la Chişinău, unde au apărut sub un alt nume: „Contemporanul”, din componenţa căruia fac parte Mihai Dolgan, fraţii Cazacu, Valentin Goga, soţii Glec, Lidia Botezatu şiIon Suruceanu. După concerte de succes în Chişinău şi aprobarea de către instanţe, încep turneele în Rusia. Iar în 1988 grupul revenea la vechiul nume – „Noroc”!…
Despre trupa „Noroc” Dumitru Matcovschi scria „că este primul şi singurul ansamblu care ne face onoare până azi…” „Generaţia noastră, a anilor ’60, nu recunoştea altă formaţie decât „Noroc”. Artiştii de mai târziu au venit pe drumul deschis de Mihai Dolgan”, a spus scriitorul Ion Hadârcă. „Creatorul „Noroc”-ului este un mare om de cultură, un muzician şi un compozitor pe cât de talentat, pe atât de simplu. E un om modest prin măreţia sa şi măreţ prin modestia sa”– sunt cuvinte spuse despre regretatul Mihai Dolgan de către Grigore Eremei. „Am crescut cu repertoriul formaţiei „Noroc” şi tot cu piesele lor mergem acolo unde vom încheia socotelile lumeşti”, consideră Gheorghe Urschi. Lidia Botezatu, soţia: „Întorcându-mi privirile îndărăt peste ani şi întâmplări, azi am înţeles bine acest lucru: am acceptat acest mod de viaţă pentru că odată, hăt-demult, m-am îndrăgostit de un om fără pereche. Era Mihai Dolgan…” Iar Radu Dolgan: „…Trebuie să-i mulţumesc Lui Dumnezeu că mi-a dat această soartă, că sunt fiul lui Mihai Dolgan.”
În 2007 a ieşit de sub tipar volumul care relevă viaţa şi activitatea muzicianului: Mihai Dolgan: Taina vieţii mele; aportul lui în cultura muzicală din Basarabia a fost fenomenală! Precum „The Beatles” a revoluţionat muzica uşoară de pe glob, Mihai Dolgan, a făcut acelaşi lucru în spaţiul euro-asiatic, supravegheat de fosta URSS. A fost o garanţie a calităţii unui spectacol şi a succesului la public. Nu doar prin talentul său prodigios, ci şi prin calităţile umane: bunătatea şi amabilitatea, căldura sufletească… Iubitor de ironie, de discreţie şi de profunzime. Artist al Poporului. Marele Maestru al melodiilor de neuitat… Revenind la formaţia „Noroc”, au fost împreună 40 de ani, practic în aceeaşi formulă, căci pe toţi i-a legat aceeaşi pasiune – muzica. Mihai Dolgan a fost pentru ei un fel de leagăn, lângă care s-au strâns şi au activat perfect. Un lucru pentru ieri, azi şi mâine, un vis pe care ar vrea să-l trăiască oricare din noi. Visul de a ajunge cel mai bun dintre cei mai buni! Versurile cântate de el rămân un regret şoptit…

Pe 16 martie 2008, Mihai Dolgan a trecut la Domnul…

                                                                 Svetlana VIZITIU

                            ”Cântecul, dacă-i cântec, nu poate fi tăcut. Ca şi poezia.

                                                                              Cu Dor-dorule a şi început ansamblul Noroc.

Ei au cântat pentru noi, oamenii pământului, ei au plâns cu noi, ei şi astăzi plâng, ei ne-au iubit şi ne mai iubesc, ei au fost şi au rămas profesionişti. Cântecul lor are şi fior, dar şi gând, şi gând, şi gând, ei nu vântură pe vânt cuvintele, copii ai dorului au fost şi au rămas. Copii ai dorului, să nu uităm, toţi basarabenii sunt. Sunt. Sunt. Încă mai sunt! Copii ai dorului.”/Dumitru Matcovschi/

       ”Noroc-ul a avut norocul de a supravieţui doar graţie artistului Mihai Dolgan. Fidel sieşi şi vocaţiei sale de-o viaţă Mihai Dolgan a reuşit nu doar să păstreze o formaţie, o faimă, o ţinută. La şcoala Noroc-ului său au studiat, practic, toţi cei ce au animat sau animă spaţiul muzicii uşoare de la noi.”/Rodica Iuncu/ 

                                     Date biografice:

14 martie 1942, Vladimireşti, Sângerei – 16 martie 2008, Cişinău

Înmormântat la Cimitirul Central din Chişinău

Compozitor, instrumentist. Studii: Şcoala de muzică Ştefan Neaga din Chişinău (contrabas). A activat ca acordeonist la Casa de cultură din Sângerei, în diferite formaţii ale Filarmonicii din Chişinău, solist instrumentist la Filarmonicile din Tambov (Rusia), Cerkasî (Ucraina). Fondator şi director artistic al ansamblului vocal-instrumental Noroc al Filarmonicii din Chişinău (1967-1970), prima formaţie care s-a bucurat în fosta URSS de faima lui The Beatles şi care a renăscut în 1974 cu numele de Contemporanul, revenind în 1988 la denumirea iniţială – Noroc, reformată în 1992 în Orchestra Naţională de muzică de jazz şi muzică uşoară Noroc. Autor al creaţiilor De ce plâng chitarele?, Cântă un artist, Primăvară, devenite creaţii clasice ale muzicii uşoare de la noi. Participă la festivaluri şi concursuri internaţionale, obţinând diverse premii şi menţiuni. Distincţii: Artist emerit din RM, Artist al poporului din RM, Ordinul Republicii.  

https://www.youtube.com/watch?v=vXBgCR1qhvU

TAMARA CEBAN. O ”Morişcă” fredonată de lume

     Artistă emerită din RSSM, Artistă a Poporului din URSS, Premiul de Stat al URSS. Tamara Ceban este una din primele exponente ale cântecului românesc din Republica Moldova din a doua jumătate a secolului XX, care prin talentul său, vocaţia sa, prin cântecele sale folcloristice a reuşit să renască sentimentele naţionale. A fost solistă la Radioul Naţional, Orchestra de muzică populară „Fluieraş” a Filarmonicii de Naţionale, profesoară de canto la Conservatorul din Chişinău (1973-1980), Preşedinte al Societăţii Corale din Moldova. Ca soprană a interpretat rolul Tatianei în opera „Evghenii Oneghin” de Petr Ceaikovski şi rolul lui Cio-Cio-San din opera cu acelaşi nume de Giacomo Puccini, etc.

Avea o voce solidă, puternică, cu un timbru lirico-dramatic deosebit, ce răsuna ca un ecou în spaţiu. Poporul a iubit-o şi o ascultă în continuu, în memoria lui ea a rămas „Privighetoarea Moldovei”, o legendă, una din cele mai frumoase şi mai dragi ale acestui meleag.

S-a născut la 22 noiembrie 1914 în satul Berezlogi, judeţul Orhei. De mică a îndrăgit melodiile şi cântecele populare, muzica clasică, însă predestinaţia ei s-a dovedit a fi cântecul popular. Conform mărturisirilor sale, Tamara era prezentă la toate nunţile din sat, şi, deseori, era dojenită de catre mamă-sa, că venea târziu acasă. Îşi justifica întârzierea astfel: „Îmi place să ascult muzică…” Această dragoste pentru cântec a purtat-o în suflet toată viaţa.

După absolvirea Liceului „Regina Maria” din Chişinău, îşi continuă studiile la Şcoala de Medicină, ulterior, la Conservatorul din Saratov (1941-1944). În această perioadă, participă în calitate de soprană în corul celebrului preot şi om de cultură, maestrul Mihail Berezovski, ia lecţii particulare de canto, ca peste puţin timp să-şi aprofundeze studiile muzicale la Conservatorul de Stat din Chişinău, pe care l-a absolvit în 1947.

În acelaşi an, participă la primul Festival Mondial al Tineretului şi Studenţilor din Praga, unde a cântat: „Doina”,„Mărioara”, „Leana” – cântece, care au devenit cartea de vizită a Moldovei. La acest festival, Tamara Ceban a fost distinsă cu titlul de laureat şi diplomă de gradul I.

A cutreierat republica în calitate de solistă a radio-televiziunii moldoveneşti, urcată în carul cu boi, cu spectatorii ce numărau sute şi mii. Iar „Morişca”, primul ei cântec înregistrat pe bandă de magnitofon, îl fredona toata lumea.

Anul 1950 s-a dovedit a fi crucial: după un turneu întreprins cu orchestra „Fluieraş” la Moscova, Tamarei Ceban i s-a conferit Premiul de Stat al URSS; consecutiv, a fost aleasă deputat în Sovietul Suprem al URSS. Folosind statutul său de deputat, a oferit ajutor multor oameni. Din 1957, pleacă în turnee peste hotarele republicii: în Germania Democrată, la Praga, Tirana, Montreal etc, îmbinând utilul cu plăcutul, de altfel, vizitând locuri istorico-culturale, şi, în mod special, magazinele cu flori din aceste ţări. Era obsedată de flori, îi placeau mult decorurile. A devenit cunoscută prin crenguţa cu flori de măr, pe care şi-o prindea în păr. Era frumoasă, avea un păr bogat, strălucitor şi negru ca smoala, prins in coc. Purta o vestimentaţie deosebită şi cercei de aur masivi, iar pe timp rece, o basma înflorată şi un pardesiu împletit de ea însăşi. Iradia mereu dispoziţie, optimism şi multă energie pozitivă…

La unul din concerte susţinut în România, a fost aplaudată de însuşi scriitorul Mihail Sadoveanu, cu lacrimi in ochi, care, a remarcat-o, ca „cântă Dumnezeieşte!” Prietenă apropiată şi colegă, ulterior, ia fost Maria Bieşu, cea care din copilărie o asculta cu sufletul la gură în faţa difuzorului din satul ei natal Volintir. Sora Tamarei Ceban, Valentina Saviţcaia, a făcut şi ea o carieră strălucită la Opera Naţională, iar când Tamara a căzut paralizată la pat, ea a renunţat la scenă, îngrijind-o în ultimii opt ani de viaţă.

În prezent, Valentina Saviţcaia, Artistă a Poporului, Cavaler al Ordinului Republicii, Preşedintele Ligii Veteranilor Scenei, îşi aminteşte: „M-a ajutat mult Tamara, sora mea, şi în scenă am ajuns mulţumită ei. Am admirat-o mereu pentru firea pe care i-a dat-o Dumnezeu… Eu sunt altfel, mai dură, mai fermă, am alt caracter. Pe când, Tamara era deschisă pentru toţi şi, în viaţa ei, a făcut mult bine. Nu se folosea niciodată de privilegiile de deputat pentru sine – doar pentru alţii. Neavând copii, Tamara se ataşa cu tot sufletul de tinerii talentaţi, mereu susţinându-i. Cândva a ajutat-o pe Nadejda Cepraga, care, în present, mă ajută pe mine. Din iniţiativa Mariei Bieşu, pe casa în care a locuit Tamara Ceban, a fost instalată o placă comemorativă; la fel, cu ajutorul dumneaei, am inălţat un monument pe mormântul Tamarei, apoi, am insistat ca una din străzile capitalei, precum şi concursul de interpretare, să-i poarte numele. Andrei Tamazlâcaru este, pe drept cuvânt,„motorul” concursului „Tamara Ceban”. Îl apreciez foarte mult pe maestrul Serghei Lunchevici, a devenit celebru mai mult datorită Tamarei, si cred, ca e discutabilă tema: al cui nume ar trebui să poarte Filarmonica Naţională. Tamara merită să-i cinstim memoria.”

Regretata Maria Bieşu, Artistă a Poporului a remarcat: „Tamara Ceban a fost o personalitate din toate punctele de vedere! O cântăreaţă cu voce, cu suflet, cu stilul şi maniera de interpretare proprie doar ei. N-a cântat nimeni doinele, cântecele de jale, de joc, aşa ca ea. Într-adevar, ea ne-a dus faima în lume. Popularitatea n-a influenţat-o negativ, era veselă, plină de viaţă, sociabilă, comunica uşor cu publicul. Anume Tamara Ceban, şi nu altcineva, a popularizat cântecul popular, l-a ridicat la înălţimea posibilă timpului ei, ne-a descoperit frumuseţea lui”.

Cu prilejul aniversării de 90 de ani de la naşterea celebrei cântăreţe, Uniunea Muzicienilor din Moldova şi câţiva sponsori au contribuit la apariţia culegerii „Vin, bădiţă, vin deseară”, care cuprinde biografia interpretei şi o mare diversitate de genuri de folclor, cum ar fi doine, invocări, cântece de leagăn şi de ritual etc, în interpretarea Tamarei Ceban.

Cel care a îngrijit culegerea, folcloristul Andrei Tamazlâcaru, a discutat cu mai multe personalităţi despre Tamara Ceban şi importanţa repertoriului ei pentru zestrea spirituală a poporului nostru, readucerea în circuitul valorilor a celor mai frumoase perle de către tineri interpreţi. „Tamara Ceban ar fi mândră de ei, la fel cum era mândră de cei care interpretau cântecul folcloric pe timpul său”, a menţionat folcloristul A.Tamazlâcaru.

A susţinut tinerii interpreţi: atunci când tânărul Andrei Tamazlâcaru pleca să culeagă folclor din popor, lucru care nu era bine salutat de autorităţi în acea perioadă, intervenea Tamara Ceban: pleca cu permisiunea ei. Câţiva ani a locuit în casa ei şi Nadejda Cepraga, fiind îndrumată si ajutată să-şi facă un repertoriu. Dascălit de dânsa a fost şi interpretul Alexandru Lozanciuc, care amintindu-şi de anii 50-60, când încă nu era lumină electrică prin sate, iar sătenii lăcrimau acultându-i pe Eugeniu Ureche, Gheorghe Eşanu, Tamara Ceban, Nicolae Sulac, a spus: „Tamara Ceban a fost singura din Republica Moldova cunoscută de toată lumea. Nu exagerez, se ştia de existenţa Moldovei prin cântecul Tamarei Ceban. La campionatul lumii de patinaj artistic, Japonia a dansat pe muzica Tamarei Ceban. Ea era iubită de toată lumea, acum este uitată. Pacat. Eu eram un băiat zbânţuit şi, dacă nu era Tamara Ceban, astăzi, nu eram artist”, recunoaşte Alexandru Lozanciuc.

Artist al Poporului, Mihai Mătieşu a spus, ca a avut norocul sa cânte alături de Tamara Ceban: „Pe-atunci, mai evoluau Vasile Marin, Anastasia Istrati, Maria Drăgan, Valentina Cojocaru… Însă, ne dădeam bine seama, ca Tamara Ceban este un fenomen aparte în arta noastră muzicală. Prin irepetabila sa manieră de interpretare, îţi răvăşea toată fiinţa. În persoana ei am avut călauză în lumea cântecului şi, totodată, un profesor de artă vocală, şi, în general, de cultură”.

Tamara Ceban a cântat folclor veritabil, dar şi cântece, care cu trecerea anilor au devenit populare, scrise pentru ea de compozitori valoroşi ai timpului ca Dumitru Gheorghiţă, Eugen Coca, Eugen Doga. Parteneri de scena i-au fost Serghei Lunchevici, Gheorghe Eşanu.

Din 1989, numele Tamarei Ceban îl poartă un prestigios concurs al interpreţilor cântecului folcloric moldovenesc, care deschide calea artiştilor amatori spre afirmare, dar mai cu seama spre veşnicia cântecului popular. Concursul „Tamara Ceban”, de obicei, este organizat de Uniunea Muzicienilor din Moldova şi se desfaşoară în perioada 12-22 noiembrie în incinta Filarmonicii Naţionale şi, are menirea să perpetueze amintirea legendei noastre populare şi să descopere talente noi ale cântecului folcloric.

A murit la 23 octombrie 1990 şi este înmormântată la Cimitirul Ortodox Central, Chişinău.

                                                                         Svetlana VIZITIU

MARIA CEBOTARI: „Sentimentele trec dincolo de cuvinte”

Enigma harului Mariei Cebotari, forţa sa de stăpânire a sufletului uman s-a depistat la nivelul originalităţii etnopsihologice al poporului din care a făcut parte, în virtuţile morale ce l-au caracterizat. Revelaţiile spiritualităţii seculare ale unui neam care reverberează, cu o fatală persistenţă, în marile talente, a predestinat şi personalitatea artistică a interpretei. A fost o Divă absolută a timpului său, cu o carieră artistică de excepţie, desfăşurată pe toate marile scene ale lumii, iar critica muzicală salutând-o pe primile pagini a ziarelor. Vocea inconfundabilă, temperamentul scenic, vastitatea repertoriului de operă şi vocal-simfonic conturează cariera unică a mezzo-sopranei, al cărei timbru de o admirabilă calitate, îmbinată cu o impresionantă ţinută scenică, cucereşte, încântă şi în prezent. O măiestrie care explică succesele cântăreţei în decursul anilor. Viaţa ne oferă fel de fel de surprize: Dincolo de faptul că suntem buni sau răi, trăim fiecare cum putem, uneori reuşind să ne pliem pe dorinţele şi speranţele noastre, alteori devenind supuşii destinului, hazardului, întâmplării…  Excelentă interpretă s-a născut la Chişinău, pe 10 februarie 1910. A crescut alături de fratele mai mare şi o soră, toţi având un talent muzical deosebit. Admisă la numai 14 ani în 1924 la Conservatorul din Chişinău, a fost descoperită, ulterior, în 1926, de contele Alexander Virubov, fostul director al Teatruuli Artistic din Moscova, care, fiind în căutarea unei soliste, rămâne fascinat de vocea şi frumuseţea Mariei Cebotari, îndrăgostindu-se pe loc de ea. Astfel, Maria ajunge în trupa de teatru a contelui, ca urmare, dând reprezentaţii la Bucureşti, după ce pleacă la Paris. S-a afirmat cu strălucire în celebrele saloane franceze, ascensiunea sa remarcându-se printr-un echilibru şi o inţeligenţă cucerire, treaptă cu treaptă, a redultelor atât de râvnite de oricine, dar atât de greu de atins. În acest timp, Virubov, o cere de soţie, viitorul mariaj fiind contestat de către părinţii fetei minore, care o rugau insistent să se întoarcă acasă. Contrazicerile se termină prin moartea tatălui ei, iar Maria, simţindu-se fără sprijin, în cele din urmă, se hotărăşte la mariajul cu Virubov. Urmându-l la Berlin, unde contele, fiind un artist recunoscut, spera să primească la studioul german Universus film un rol de cinema, Maria este aranjată pe trei luni să i-a lecţii de la celebrul profesor de muzică Oskar Daniel, în acelaş timp, studiind aprofundat limba germană, dovedind şi aici performanţe deosebite! Directorul Operei de Stat din Dresda, dirijorul Fritz Busch, intuind viitorul interpretei, fiind fascinat de talentul Mariei, îi oferă imediat un contract. La numai 21 de ani, Cebotari Maria  devine celebră cu viteza unei comete, debutând cu rolul Mimi din „La Bohème”, de Giacomo Puccini, după o pregătire asiduă de câteva luni. Spectacolul a avut un succes răsunător: prin splendida evoluţie a Mariei, cu o eleganţă şi profundă sensibilitate, smulgând lacrimile publicului, şi ropote de aplauze, la bis… La doar 24 de ani, pentru performanţele artistice, i s-a conferit cel mai înalt titlu onorific existent în Germania şi Austria pe timpurile acelea: de Kammersangerin! Urcuşul a fost fulgerător: celebrul compozitor şi dirijor Bruno Walter, după o reprezentaţie a Mariei la Opera din Dresda, îi oferă un contract pe trei ani pentru renumitul Festival de Operă de la Salzburg. Compozitorul Rihard Strauss avea o predilecţie în a o cere pentru rolurile din operele sale, special pentru ea, scriind Femeia tăcută, în care sunt pasaje enorme de coloratură. Opera din Berlin i-a oferit un contract permanent, însă ea a refuzat, rămânând fidelă Operei din Dresda, până 1943, dar cântănd ocazional şi la Berlin. A devenit celebră, cântând pe scenele din întreaga Europă: Basel, Viena, Stockholm, Paris, Bruxelles, Londra, Amsterdam, Praga, Riga. Se înscrie în elita celor mai distinse vedete ale timpului său, cântând cu mari artişti ale lumii, printre care Tito Gobi, Giuseppe Tadei, Benjamino Gigli… A entuziasmat publicul prin rolurile din La Boheme, Madam Butterfly, Die schweigsame Frau, Zerline în Don Juan (Mozart), Tatiana în Eugen Onegin (Ceaikowski), Gilda în Rigoletto (Verdi), Constanţa în Răpirea din Serai (Mozart) etc. În cinematografie a debutat în 1936 cu filmul muzical Madchen in Weib, în regia Viktor Janson, după care au urmat trei filme în regia lui Carmine Gallone: Solo per te (1937), Juseppe Verdi (1938), Amami, Alfredo!, Starke Herzen im Sturm (1937) de Herbert Maisch etc. Şi-a interpretat propriul rol al vieţii sale într-un film italian, regia Guido Brignone, despre viaţa celebrei mezzosoprane franceze din sec. XIX, Maria Malibran (1942). În timpul filmărilor la Starke Herzen im Sturm (1937), îl cunoaşte pe viitorul său soţ, actorul Gustav Diessl, – va avea o căsnicie fericită, dar scurtă, cu naşterea a doi băieţi, Peter şi Fritz. În 1943, în urma unei explozii, casa lor din Berlin este distrusă, şi Maria se transferă sub contract la Opera din Viena. În 1947, va cânta la Festivalul de Operă din Anglia piesa Don Jovanni de Mozart, şi pentru ultima oară, în 1949, participă la Festivalul de Operă de la Salzburg, sub dirijarea lui Herbert von Karajan. În urma a două infarcte, în 1948, Gustav moare, şi la numai un an de la moartea lui, la 39 de ani, moare şi Maria, de cancer la ficat (9 iunie 1949). A fost înmormâtată alături de soţul ei, în cimitirul Doblinger din Viena. Mult timp numele Mariei Cebotari a fost trecut sub tăcere, considerat de regimul comunist ca fiind colaboraţionistă a celui de-al Treilea Reich. Nu mai există nici un temei ca numele ei să nu fie memorat, mai cu seamă că alte naţiuni, germani, austrieci, bulgari, o cinstesc şi în present! În Dresda, Viena, Salzburg există străzi ce-i poartă numele de origine română, iar în 2000, la Berlin a fost dezvelită o placă comemorativă pe fosta locuinţă a artistei, unde ea locuise între anii 1938-1945. La Chişinău, numele ei poartă o stradă şi un Teatru din centul oraşului. Ca interpretă a operelor Mozart şi Strauss a fost neegalată până în prezent, însăşi viaţa ei este un veritabil scenariu! Sigur, cultura nu este rentabilă nicăieri în lume, dar ea trebuie susţinută atât de către stat, cât şi de către mecenaţi. Opera este cartea de vizită a unei naţiuni. Pierderea succesivă a competiţiilor culturale acumulează pierderi pentru cel puţin o generaţie, incalculabile, în pofida sărăciei, aici există spirit, există talent. Din romanul Recviem pentru Maria, de Vera Malev, scris în spiritul traditiilor literare, se simte chemarea eroinei puternice, dramatice, răscolitoare prin pasiunile pe care le trezeşte această meserie minunată, fluxul iubirii necondiţionate, al armoniei universului, trecând direct prin tine pentru a ajunge la cei din jur, care se împărtăşesc astfel, prin muzică, din hrana zeilor, desăvârşirea… Curios fapt aflăm, că interpreta a locuit un timp în hotelul Suisse (actual bloc al Bibliotecii Municipale „B. P. Hasdeu”). Interesante amănunte despre viaţa Mariei sunt descrise în monografie-album Maria Cebotari în amintiri, cronici şi imagini, recent apărută, autorul Aurelian Dănilă, preşedintele Uniunii Teatrale din Moldova: arhiva sa cuprinde majoritatea filmelor în care a apărut interpreta, inclusiv „Odesa în flăcări” (1942), considerată dispărută. Unica peliculă documentară despre viaţa şi activitatea Mariei Cebotari după scenariul lui Dumitru Olărescu, în regia lui Vlad Druc, numită Aria, un film de 82 minute, a fost prezentat într-un cerc restrâns la Chişinău şi este pus la dispoziţia celor interesati de viaţa interpretei. „N-am mai auzit o Salomeea cu o germană mai perfectă decât Maria Cebotari…  Ea a fost unul din cei mai onoraţi artişti pe care l-a avut Viena… Una din cele mai importante personalităti artistice, de neuitat!” – mentiona dirijorul Operei din Viena, Ernest Marzendorfer. Un an mai târziu după moartea Mariei Cebotari, biograful ei Antonio Mingotti scria: „Vocea ei n-a fost nimic altceva decât tragismul existenţei acestei fiiinţe”. „Niciodată şi în nici o împrejurare nu mi-a trecut prin cap să spun altceva decât că sunt româncă din Basarabia sau, pur şi simplu, româncă”, – Maria Cebotari.

                Svetlana VIZITIU

MARIA DRĂGAN: „Am cântat cu tot neamul nostru”

MARIA DRĂGAN – UNA DIN CELE MAI ORIGINALE INTERPRETE A CÂNTECULUI POPULAR ROMÂNESC ŞI A ROMANŢEI (23.VIII.1947, BĂLĂUREŞTI, NISPORENI – 6.X.1986, BĂLĂUREŞTI). DIN 1966 – ARTISTĂ VOCALISTĂ ÎNTR-UN ANSAMBLU TINERESC DE ESTRADĂ, APOI ÎN ORCHESTRA DE MUZICĂ POPULARĂ “MUGUREL” (1966-74) ŞI “LĂUTARII” (1975-1976), ÎN ANII 1974-1975 – ÎN FORMAŢIA “BUCURIA” CU ION SURUCEANU, APOI LA RESTAURANTUL “BECIUL VECHI” ŞI LA PALATUL SINDICATELOR DIN CHIŞINĂU. ÎN CÂNTEC A FOST FĂRĂ DE ASEMĂNARE. DIN REPERTORIUL EI: VAI, SĂRMANA TURTURICĂ, LUME, LUME, SORO LUME, LELIŢĂ IOANĂ, INIMĂ DE-AMĂRĂCIUNE, HOP, LELE HOP!, VINO BADE, NEVĂSTUICA OMULUI, MIORIŢA, CIOCÂRLIA, EU LA JOC, MAMA LA JOC, CINE NU-I DE VESELIE, MĂ USUC CA FRUNZA-N VÂNT, MĂI, IOANE, VINO, BADE, VINO, LA FEREASTRA CASEI MELE, ETC.VINE DIN NEAMUL DRĂGANILOR, VESTIT PE-ATUNCI PRIN MEŞTERI ISCUSIŢI ÎN LEMN: DIN FAMILIA LUI ANASTASIE ŞI ALEXANDREI DRĂGAN. ESTE AL PATRULEA COPIL ÎN FAMILIE. DUPĂ TERMINAREA ŞCOLII MEDII INCOMPLETE DIN SAT, A LUCRAT ÎN COLHOZ. PĂREA O FIRE IEŞITĂ DIN COMUN, SCRIA VERSURI, ÎI PLĂCEA SĂ PICTEZE… APOI, A STUDIAT UN AN LA COLEGIUL DE MUZICĂ “ŞTEFAN NEAGA” DIN CHIŞINĂU. VASILE GOIA I-A FOST COLEG, EUGEN DOGA – PROFESOR DE SOLFEGIU ŞI TEORIA MUZICII. ALT PROFESSOR, PETRU STROIU, ÎNAINTE DE LECŢII O TRIMITEA SĂ MĂNÂNCE BINE, “DÂNDU-I CÂTE-O RUBLĂ”. PRIMUL CÂNTEC ÎNVĂŢAT “VOLGA-MATUŞKA”, ÎL CÂNTA CU O VOCE GREA DE SE CUTREMURAU GEAMURILE…A MERS, ÎNSOŢITĂ DE DUMITRU BLAJINU, SĂ-ŞI ÎNCERCE NOROCUL LA UN CONCURS ANUNŢAT PENTRU CREAREA UNUI ANSAMBLU DE MUZICĂ POPULARĂ, – NOROCUL Î-A SURÂS ÎN PERSOANA LUI NICOLAE SULAC, MEMBRUL JURIULUI, CARE AUZIND-O, A EXCLAMAT:“ASTA E!” AVEA DOAR 19 ANI. CU SOLIŞTII ALEŞI ALĂTURI DE MARIA DRĂGAN: VASILE MARIN, ANASTASIA ISTRATI, ION BAS, VALENTINA COJOCARU, ŞI CONDUS DE VALERIU NEGRUZZI, ANSAMBLUL “MUGUREL” A CULES APLAUZE NESTĂPÂNITE… S-A BUCURAT DE UN SUCCES SURPRINZĂTOR. REPERTORIUL MARIEI CUPRINDEA CÂNTECE ADUSE DE ACASĂ, DE LA BĂLĂUREŞTI, DOINE, CÂNTECE LIRICE ŞI DE GLUMĂ, BOCETE, STRIGĂTURI, PRECUM ŞI MELODII DE-ALE MARIEI TĂNASE ŞI IOANEI RADU. A AVUT MARE CURAJ, ŞI PRIZĂ LA PUBLICUL CARE RĂMÂNEA NĂUCIT DE VOCEA-I EXTRAORDINARĂ, CU UN TIMBRU ADÂNC ŞI DIAPAZON ÎNTINS. ŞTIA PESTE 500 DE CÂNTECE, UNELE LE CÂNTA ÎN FRANCEZĂ, ITALIANĂ… SIMŢEA PROFUND DRAMATISMUL DOINELOR, LE CÂNTA DE-ŢI PĂTRUNDEAU ÎN ADÂNCUL SUFLETULUI: EXPRESIV, CU EMOŢII, PROPRII CARACTERULUI SĂU. ÎN PLUS AVEA O ŢINUTĂ SCENICĂ MINUNATĂ, CARE-I ACCENTUA TALENTUL; IAR HAINA SIMPLĂ ŞI BIJUTERIA IEFTINĂ, DIMPOTRIVĂ EVIDENŢIAU INTELIGENŢA-I NATIVĂ, SUBLINIIND ORIGINALITATEA EI. CÂND “MUGUREL” A FOST DESFIINŢAT, “SĂRMANA ŢURTURICĂ A ZBURAT, ZBURAT, PÂNĂ A PICAT…” PESTE CÂTEVA LUNI A MĂRTURISIT PRIETENILOR SĂI CĂ O “DOARE ÎN ADÂNCUL PIEPTULUI, DE SE ÎNNĂBUŞĂ”. ERA DÉJÀ SOLISTĂ A FORMAŢIEI “BUCURIA”. LUNILE DE TRATAMENT ÎN SPITAL NU I-AU CALMAT SUFERINŢA: AVEA TUBERCULOZĂ ÎN STADIA DE AVANSARE. “ŞI EU AM SUFERIT DE ACEEAŞI BOALĂ, MEDICII NE-AU PRESCRIS EXACT ACELEAŞI MEDICAMENTE, – ÎŞI AMINTEŞTE LĂUTARUL NICOLAE BOTGROS, – DOAR CĂ EU LE ÎNGHIŢEAM, IAR EA, O VEDEAM, LE ARUNCA PE FURIŞ, APOI SE ÎNTORCEA CU O STICLĂ DE RACHIU… CÂND M-AM FĂCUT BINE, MARIA NU M-A CREZUT, NU SE LĂSA DE PAHAR ŞI DE ŢIGARĂ”. NU MAI CREDEA CĂ SE VA ÎNSĂNĂTOŞI. ”DE S-AR AFLA CINEVA SĂ-MI CITEASCĂ INIMA…” – CÂNTA EA, DAR PLĂMÂNII NU MAI REZISTAU, MARIA CEDA FĂRĂ SĂ MAI LUPTE. PENTRU CE? CU TOATE ÎNCERCĂRILE DE A REVENI PE SCENĂ, NIMENI NU MAI VOIA S-O ANGAJEZE. INTERPRETUL DE MUZICĂ POPULARĂ ALEXANDRU LOZANCIUC: „LUMEA O IUBEA FOARTE MULT ŞI CÂND IEŞEA EA PE SCENĂ, CU VOCEA EI ÎNCREDIBILĂ, ÎNALTĂ, FRUMOASĂ… AM VĂZUT-O ÎN 1972 PE MARIA DRĂGAN, CÂND VENISE LA FILARMONICĂ DIN SATUL EI, BĂLĂUREŞTI, UNDE EA ERA DEJA MĂTURĂTOARE LA PRIMĂRIE. ÎMBRĂCATĂ URÂT, ÎNCĂLŢATĂ ÎN BOTE. ÎNTRASE SĂ SE ÎNTÂLNEASCĂ CU PRIETENII. I-AM SPUS, CĂ PENTRU MINE EA RĂMÂNE O CÂNTĂREAŢĂ MARE ŞI, SĂ-MI DEA VOIE SĂ-I SĂRUT MÂINILE. A FOST SURPRINSĂ… PENTRU TOATĂ LUMEA A RĂMAS CA O ARTISTĂ EXTRAORDINARĂ. PĂCAT DE EA, ŞI AR TREBUI SĂ LE FIE RUŞINE CELOR CARE ŞI-AU PERMIS S-O DISTRUGĂ. PUTEAU SĂ-I DEA O CĂMĂRUŢĂ, NU SĂ-I UMPLE PAHARUL! ASTA S-A ÎNTÂMPLAT, ŞI ACEI CARE AU DUS-O LA PIERZANIE, NU AU AJUNS SĂ-I IA LOCUL ŞI NICI TALENTUL. AM PIERDUT O MARE VOCE, UN MARE TALENT ÎN PERSOANA MARIEI DRĂGAN, DACĂ CÂNTA ÎN CONTINUARE, TRĂIA ŞI ÎN PREZENT. AU LĂSAT-O SĂ SE ÎNTOARCĂ ÎN SATUL EI SĂ MĂTURE ŞI  SĂ  PRINDĂ  PEŞTE!”

MARIA DRĂGAN A SUSŢINUT TURNEE ARTISTICE ÎN PERIOADA EX-URSS, DEŢINĂTOARE A MULTIPLELOR DIPLOME DE ONOARE; A PARTICIPAT LA FESTIVALUL DE ARTĂ AL RSSM DIN UNGARIA, OBŢINÂND PREMIUL SPECIAL (1971); LAUREATĂ A FESTIVALULUI TINERETULUI DIN REPUBLICĂ (1971). A FOST ÎNVITATĂ LA REALIZAREA PELICULELOR „TABLOURI MUZICALE”(TELEFILM-CHIŞINĂU, 1970) ŞI „CĂLĂTORIE LA NEHVORAISK” (MOLDOVA-FILM). ÎN 1988 VLAD DRUC ŞI IURIE BALAN AU TURNAT FILMUL DOCUMENTAR „VAI, SĂRMANA TURTURICĂ”, CONSACRAT MARIEI DRĂGAN. EMISIUNEA-CONCERT „MARIA DRĂGAN. ÎN MEMORIAM” REALIZAT DE NINA BOLBOCEANU ÎN 1990, A AVUT UN MARE SUCCES LA SPECTATORI. ÎN 1996, 13 SEPTEMBIE A FOST CREATĂ FUNDAŢIA MARIA DRĂGAN, SCOPUL CĂREIA ESTE LANSAREA ŞI PROPAGAREA TINERILOR INTERPREŢI DE FOLCLOR.  NUMELE MARIEI DRĂGAN A FOST ÎNVEŞNICIT ÎN DENUMIREA STRĂZILOR ÎN CHIŞINĂU, NISPORENI, CĂLĂRAŞI, ETC. GHEORGHE BUDEANU, AUTORUL CĂRŢII DESPRE MARIA DRĂGAN, MARCASE CU JALE:„LA „NUNTA” EI A CĂZUT O STEA. SOARELE ŞI LUNA I-AU ŢINUT CUNUNA. DE LA CHIŞINĂU N-A VENIT NIMENI S-O PETREACĂ…” MARIA DRĂGAN ERA DEJA ÎN „ZONA UITĂRII”.  „IUBIREA NOASTRĂ-NCET S-A STINS, PRECUM S-AR STINGE O ŢIGARĂ..”- CUVINTELE DIN REPERTORIUL EI. 

UN DESTIN TRAGIC. „CE MULT A FOST IUBITĂ!” – S-A SPUS DUPĂ MOARTEA EI.  A FOST O STEA A CÂNTECULUI POPULAR MOLDOVENESC. ASTĂZI N-O MAI AUZIM, S-A VĂZUT CONSTRÂNSĂ DE ÎMPREJURĂRI SĂ SE RETRAGĂ DIN COTIDIANUL OBIŞNUIT, DAR PRIN VOCEA, CÂNTECELE EI, SI IN PRESENT, RĂMÂNE EXTRAORDINARA MARIA DRĂGAN! LUME, SORO LUME!..

                                                   Svetlana Vizitiu

De ce n-a mai cântat Maria Drăgan?

Maria Drăgan, pe bună dreptate, a rămas în istoria cântecului popular ca una dintre cele mai bune interprete. N-am să exagerez dacă o să afirm că a fost nu cea mai bună, dar una din cele mai bune. În fonoteca de aur a Televiziunii Naţionale din Moldova s-au păstrat din păcate doar vreo două-trei cântece în interpretarea Mariei Drăgan. Dar şi aceste 2-3 cântece pot demonstra nu numai măiestria interpretativă a cântăreţei, ci şi ţinuta ei scenică la nivel deosebit de înalt. Ceva mai mult s-a păstrat în fonoteca radioului. Şi melomanii cântecului popular au azi marea fericire să asculte şi să admire fermecătoarea ei voce.

Pe când cânta Maria Drăgan în componenţa ansamblului de muzică populară Mugurel, popularitatea ei era de nedescris. Iubitorii cântecului popular o aplaudau îndelungat la concertele Mugurelului. Eu am avut ocazia de mai multe ori să pregătesc emisiunile de duminică La vatra jocului. Şi cum se făcea de obicei, luam din redacţia muzicală a radioului teancurile de scrisori ale solicitanţilor cântecului popular, le aduceam la gazda unde locuiam şi pregăteam emisiunea. Fără doar şi poate, că cele mai multe solicitări erau la adresa lui Nicolae Sulac şi a Mariei Drăgan. Fanii Mariei Drăgan îi adresau în scrisori cele mai frumoase cuvinte. Fără vreun cântec de al Mariei Drăgan emisiunea La vatra jocului nu avea rost s-o lansezi în eter.

Locuia Maria Drăgan într-o odaie a căminului Filarmonicii de Stat. N-a avut norocul să aibă o casă. În aceeaşi odaie, împreună cu Maria Drăgan, mai locuiau încă vreo 4–5 artiste. Eram în relaţii bune cu Maria. De câte ori veneam la prietenii mei Ion Suruceanu şi Ştefan Petrache, totdeauna băteam şi la uşa Mariei. Şi de aceea am avut ocazia să-i cunosc nu numai viaţa scenică, dar şi bucuriile şi problemele ei cotidiene. Avea foarte mulţi prieteni. Dar era şi imposibil să nu-i aibă, căci Maria era foarte bună la suflet şi nu-i purta nimănui pică. Din contra, se bucura de succesele colegilor. Nu-i plăcea să vorbească de rău în lipsa cuiva. Ce avea de spus, spunea în faţă fără jenă.

Odată vin eu la cămin. Bat la uşa lui Ion Suruceanu şi Ştefan Petrache, nu răspunde nimeni. Îndrăznesc la uşa Mariei.

– Intră, Ioane! mă invită Maria. Intră, c-ai venit la ţanc. Iată a fost poştaşul şi mi-a adus onorariul de la televiziune, 12 ruble. Aşteaptă să mă îmbrac şi mergem ,,La plăcinte”, zice ea.

12 ruble pe timpuri erau o avere întreagă. Cu aşa sumă ne puteam permite să mergem nu numai ,,La plăcinte”, ci la orice restaurant. Maria a preferat ,,La plăcinte”, care se afla chiar lângă căminul Filarmonicii, pe strada Hânceşti. ,,La plăcinte” era o crâşmă foarte populară în Chişinău. Venea aici lume de pe lume. Şi medici, şi învăţători, şi ingineri, şi scriitori, şi muncitori de rând. Cel mai des veneau, însă, artiştii. Localul îi primea pe toţi. Chiar direct din cuptor în văzul clientului se serveau plăcinte fierbinţi, iar alături de cuptor – vin din poloboc. ,,La plăcinte” era ca un fel de şezătoare. Aici nu se făceau beţii, aici se discuta, se interpretau cântece inedite, se recitau poezii.

Aşadar, am intrat cu Maria în crâşmă, am comandat vreo patru plăcinte cu brânză şi dovleac şi un ulcior cu vin. Flămânzi am înfulecat plăcintele la fugă, mai răcindu-ne cerul gurii de fierbinţeala lor cu un pahar cu vin. ,,La plăcinte” era imposibil să serveşti un pahar cu vin de unul singur sau în doi, căci imediat te pomeneai la masă cu cineva dintre cunoscuţi. Şi de data aceasta i-am avut oaspeţi la masa noastră pe Valentin Dânga şi Iulian Caranfil. Ca să nu rămân dator, am comandat şi eu un teanc de plăcinte şi un burlui cu vin, pe care le-am dat gata într-o clipă.

Aşa era Maria. Împărţea cu prietenii, cu cunoscuţi, vecinii ultimii bani pe care-i avea şi bucata de pâine de acasă, de la Bălăureşti, Nisporeni.

Maria Drăgan se avea de bine cu toţii. De generozitatea ei se foloseau toţi. Avea mulţi prieteni. Dar n-a avut unul de nădejde, credincios, ca s-o susţină, s-o ajute la cumpănă.

Atunci când a fost desfiinţat ,,Mugurelul”, Valentina Cojocaru şi Ion Bas au fost angajaţi la ,,Folclor”, Anastasia Istrati în capela corală ,,Doina”, Vasile Marin în ansamblul Palatului Republican al Sindicatelor, iar Maria Drăgan a rămas pe drumuri. Nu s-a găsit nimeni să insiste să fie angajată fie în orchestra ,,Fluieraş”, fie ,,Folclor” sau ,,Joc”. Nimeni. Parcă uitaseră toţi de ea.

Într-o seară, după şedinţa cenaclului literar de la Tinerimea Moldovei, ne-am dus să luăm cina şi s-ascultăm muzică populară la ,,Beciul vechi”, situat în parcul Valea Trandafirilor. Ne-am dus acolo, ne-am aşezat la masă şi am făcut comanda. Ospătarul ne-a servit, am gustat din bucatele comandate şi ascultam muzica. Aud o voce cunoscută. Era vocea Mariei Drăgan. S-a terminat cântecul, m-am ridicat de pe scaun şi m-am apropiat de Maria.

– Maria, încep eu, tu să cânţi la Beciul vechi? Locul tău e în altă parte.

– Când îi fi tu ministrul culturii, poate că voi cânta în altă parte, răspunse rece Maria. Până atunci voi cânta aici. Dacă doreşti să-ţi cânt şi ţie ceva, pune-o şampanie la muzicanţi. Maria a început să cânte o melodie comandată de un client din sală.

Eu am rămas perplex. Pierdusem şi graiul. În faţa mea era o altă Maria Drăgan. De nerecunoscut. M-am retras timid la masă, am ascultat-o toată seara cum cântă şi mai mult n-am mai îndrăznit să intru cu ea în vorbă. Atunci a avut loc ultima noastră întâlnire.

Nu peste mult timp, Maria Drăgan a fost nevoită să părăsească chiar şi Beciul vechi, ca să se retragă pentru totdeauna în satul ei natal.

Astfel a fost dată uitării şi vestita cântăreaţă de muzică populară Maria Drăgan.

A fost dată uitării până… s-a stins. Şi doar după moartea ei s-au turnat filme, s-au scris articole şi s-au organizat festivaluri de muzică populară În memoria Mariei Drăgan.

Păcat, ar fi putut şi astăzi cânta cu foarte mult succes! Dar nu a fost să fie!

Merită să fie apreciată osârdia scriitorului, Gheorghe Budeanu, care a selectat cele mai însemnate articole despre Maria Drăgan și să purceadă la alcătuirea unei cărți c-un titlu semnificativ ,, Maria, vai sărmana turturică…”, ce a și văzut lumina zilei la editura ,,Serebia” din Chișinău!

Ion Cuzuioc

Nicolae Sulac: O paradigmă a etnosului moldovenesc

         ”…Mai era tot pe la noi un împarat, îi zicea Sulac, mi-i dor, mi-i dor de el…” (Grigore Vieru)

Dacă e să reflectăm referitor la sensul vieţii, există sensuri înalte ale vieţii şi sensuri comune; unul cântă, altul îsi face datoria… Destinul nu este orb, ci dirijat de om: când sufletul îi dictează calea, pe care urmează să o apuce, şi care, devine sensul întregii sale vieţi. Privim cu admiraţie timpurile, care ni se par îndepartate. Dacă e să ne ascultăm bunicii, aflăm că între lumea de acum 50-60 de ani şi cea de astăzi există multe diferenţe. Diferenţele între generaţii au existat şi vor exista mereu. Nu se schimbă chiar atât de mult oamenii, dar o societate progresează continuu mulţumită tradiţiilor moştenite şi transmise din generaţie în generaţie. La originea tradiţiilor folclorice stau trăirea şi retrăirea sacrală a momentelor din viaţa omului; momente legate de naştere, de nuntă, de luptă socială. Utilitatea lor constă în oferirea unor soluţii şi modele ideale, iar în cazul nostru, e vorba de spiritul neordinar al lui Nicolae Sulac, o legendă a folclorului moldovenesc, evocat cu dragoste şi respect de către mai multe personalităţi cunoscute, într-o carte-album „Nicolae Sulac. In amintiri, cronici şi imagini”, editată în 2007, de soţii Alexandrina şi Alexandru Rusu. „Nu ştia nimeni cine este Nicolae Sulac, el aparţinea unui timp, unei epoci, unui popor…” (Emil Loteanu). „A fost înzestrat cu har dumnezeesc pentru a bucura sufletele noastre” – cu recunoştinţă, îsi amintesc oamenii, care l-au cunoscut. Rapsodul cântecului popular, Nicolae Sulac s-a născut la 9 septembrie, 1936, în satul Sadâc, raionul Cahul. După moartea mamei sale, rămâne orfan împreuna cu cei patru fraţi ai săi şi creşte la o casă de copii. De la 18 ani Nicolae Sulac munceşte ca tăietor de pădure la Vologda (Rusia), ulterior, miner la Donbas (Ukraina). În1957, este înrolat în armată într-o unitate de tanchişti din oraşul Kirovograd, Azerbaidjan. În 1959, susţine probele de concurs în Capela corală „Doina” şi începe carieramuzicală: „A deprins cântecul de la talanca mioriţelor şi murmurul izvoarelor din văi, de la şoaptele frunzelor şi cântecul păsărilor din pădurea Sadâcului” – scrie compozitorul Constantin Rusnac. Din anul 1960, Nicolae Sulac cântă în tăraful lui Iosif Burdin, care peste un an a fost transformat într-un ansamblu pentru tineret, cu care concertau în toată republica. În 1963, este eliberat din serviciu de către directorul Filarmonicii pe motiv că lipsise la un concert. Avuse probleme, dar l-a salvat Andrei Strâmbeanu, ziaristul, care publicase în ziarul „Tinerimea Moldovei” un articol întitulat „De ce nu mai cântă Nicolae Sulac?”. În orchestra de muzică populară „Fluieraş” vine în anul 1965, iar în 1969, împreuna cu compozitorul Mircea Oţel, formează orchestra de muzică populară „Lăutarii”, ulterior, preluată de Nicolae Botgros. A avut multe turnee prin satele şi oraşele Moldovei, de unde culegea cântece pentru repertoriul său. A cântat dorul şi jalea, bucuriile şi tristeţile poporului (Dor de mamă, Sadâcule, Plec mândruţo la armată, Bateluna, Tinereţe, Ce frumos cântă cucul, Când tata va veni, Floarea lui Sulac, etc). Doina „Mioriţa” a rămas ca o perlă a repertoriului său… „Vă destăinui un mic secret, – semnează maestrul Mihai Dolgan (formaţia „Noroc”), – Nicolae Sulac era atras de muzică uşoară de sorginte… folclorică. Cazul lui era ieşit din comun: în cadrul aceluiaşi spectacol el cânta şi muzică de estradă şi muzică populară”. Nicolae Sulac s-a manifestat şi ca un neîntrecut narator, a scris istorioare şi snoave: „Vorba lungă, bogăţia omului” (1997), este şi protagonistul unor pelicule documentare consacrate creaţiei sale interpretative: „Cântecele mele sunt sus la stele” (1992, regia Valeriu Gagiu), „Izvorul şi cântecul” (1976). Cunoscutul regizor Valeriu Jereghi deţine manuscrise originale despre viaţa şi activitatea lui Nicolae Sulac; respectiv, pregăteşte pentru realizare un film despre prietenul lui apropiat şi pe care, în trecut, l-a ajutat cu un tratament chirurgical.  Nicolae Sulac a fost distins cu titluri onorifice: Artist emerit din RSSM (1964), Artist al Poporului din RSSM (1967), Laureat al Premului de Stat al Republicii (1982). A fost primul cavaler al Ordinul Republicii în domeniul artelor din Republica Moldova (1992).  Azi, Palatul Naţional poartă numele Legendar: Nicolae Sulac… ”Când o fi-n pământ să zac, Nu vreau monument bogat, Doar un fir de liliac, Să mi-l răsădiţi la cap…”. S-a stins la 8 aprilie, 2003. O moarte stupidă şi neasteptată… „Nicolae Sulac şi-a pus întreagă viaţă pe altarul cântecului popular. El a fost cel, care a trezit conştiinţa naţională a basarabenilor şi a menţinut mereu aprinsă flacăra dragostei pentru cele sfinte, a alinat durerile, fiind şi un bun coleg şi un profesor de excepţie pentru tinerii interpreţi de muzică populară”. – îsi aminteşte Maria Sarabaş, interpretă de muzică populară. Nicolae Sulac a avut trei copii: Alexei, fiul cel mai mare, stabilit în Ukraina; Ioana, în Germania, şi doar Doina, mezina, a rămas în Moldova. Cu Ludmila Diacenco-Sulac, fosta sotie, au rămas prieteni până la sfârşitul vieţii, şi au avut  împreuna o fiică Ioana, care a mers şi ea pe calea muzicii, devenind compozitoare. Îsi aminteşte cu drag de viaţa alături de Sulac. „Timpul nu are nevoie de numărătoare, – zice ea, – fie vorba de 5 sau 25 de ani. Nimic nu se uită, nici binele, nici răul. Cred că, nu e corect să-ţi vorbeşti de rău trecutul, în cele din urmă, nu-mi permit să am amintiri negative atunci când dragostea poporului pentru idolul său, e atât de măreaţă! Sunt fericită, că 10 ani din viaţa mea (1968-1978) am fost alături de acest om genial. Am fost martoră la naşterea pieselor, versurilor, melodiilor sale: cât valorează doar doina Mioriţa! Zi de zi, ne vizitau cunoscuţi, fie, şi-acei, necunoscuţi: şi fiecare, avea ce împartasi cu Nicolai: despre viaţă, politică… Mai criticau puterea, mai glumeau prin bancuri la adresa lui Brejnev, Utesov etc. Noi eram satisfăcuti de traiul nostru modest în garsoniera noastră de pe bulevardul Negruzzi, mobilată simplu, specific acelor timpuri (ca la toată lumea): o măsuţă, un divan, un dulap plin cu discuri şi cărţi, un aparat de radio, un ţol confecţionat în stil naţional. Eram tineri, plini de energie şi ne făceam mari speranţe pentru viitor. Se spune, că dacă omul pe perioada vieţii sale a construit o casă, a sădit un copac şi a crescut un fiu, atunci, el n-a trăit în zadar. Nicolae Sulac a reuşit să le facă pe toate, chiar şi mai mult: a rămas în memoria şi inimile oamenilor ca un cântăreţ preferat şi iubit, suflet din sufletul poporului său.

”Cu tristeţe, îsi aminteşte de ultimele clipe ale tatălui şi Ioana Sulac, compozitoare, fiica mai mare a lui Sulac: „A fost înainte de a pleca eu în Spania (martie, 2003); în acea vizită, tatăl meu era trist şi tăcut, îl chinuiau gânduri grele, de parcă presimţea ceva… Avea el o alinare în pisica lui adorată, pe care, în ultima vreme, se temea s-o piardă. Dacă pisica se rătăcea, tata ridica mare zarvă, şi, în momentul, când aceea apărea ca printr-o minune, era fericit ca un copil, mângâindu-şi pufoasa cea albă, asemeni unui îngeras… Vestea îngrozitoare, m-a ajuns, după câteva zile de plecare din Moldova; în Spania: unde urma să-mi realizez visul de a călători şi, în continuare, să-mi formez o viaţă personală, inclusiv, profesională… A fost, ca şi cum s-ar fi prăbuşit un zid peste mine. Bilete la avion nu mai erau, bani nu-mi ajungeau. Unii mă sfătuiau să nu plec, să-mi caut de viaţa mea. Am ales, să-mi fac datoria de fiică: şi am reuşit, cu mare greu să revin în Moldova, să fiu lângă sicriul tatălui meu. M-a durut mult şi faptul, ca familia s-a destrămat, neînţelegerile, de-atunci, cu sora mea vitregă Doiniţa, am dorit să fiu cât mai departe de bârfe, zvonuri… M-am conformat, iar, în present, sunt fericită şi împlinita, în Germania, împreuna cu soţul şi fiul nostru, precum şi nepotul lui Nicolae Sulac, Maximilian. Regret foarte mult că tăticul nu mai este alături”.

“Să fii fiica lui Nicolae Sulac este o onoare, dar şi o mare responsabilitate“, – consideră Doina, fiica mai mică a lui Sulac, cea, care a urmat calea lui, interpretând cântecele moştenite de la tatăl ei. A avut norocul să-i moştenească talentul, iar în present, se bucură şi de sprijinul oamenilor, care au ţinut la el.

Cu plăcere, îsi aduce aminte de unele momente din viaţa lui: „Tatăl meu a fost şi va rămâne pentru noi toţi o mare valoare a Basarabiei, manifestându-şi talentul său prin acea calitate, care contează mult pentru caracterul omului, şi pe care, el a avut-o… Îmi amintesc, cu mare drag, de poveţele lui, pe care mi le-a dat, şi pe care le voi păstra mereu, cu sfinţenie. El a fost o personalitate cu un EU, la propriu-zis: acest lucru l-a făcut pe Nicolae Sulac să se evidenţieze printre oamenii de-alături. Mi-a spus, că nu e nevoie să plagiez pe cineva înainte de a păsi pe scena mare: în primul rând, e să te descoperi pe sine însuti. Zicea, de unii artisti, că sunt amatori, că ceea ce cântă nu le reprezintă firea. Aprecia mult talentele adevarate. L-a descoperit şi l-a ajutat pe maestrul Nicolae Botgros, cu care a lucrat de-a lungul anilor în orchestra „Lăutarii”, pe care tatăl meu a fondat-o şi la care a ţinut mult. A fost un om şi cu un har deosebit al umorului: făcea o glumă din orice.

Îmi amintesc, cu zâmbet, de faza lui cu umoristul Gheorghe Urschi, atunci când maică-mea era însarcinata cu mine şi mai avea câteva luni până la naştere. Tatăl meu s-a întâlnit cu Urschi, întâmplator, şi acesta l-a întrebat: „Măi, Nicolae, tu chiar crezi, că copilul ce va veni pe lume, e al tău? -diferenţa de vârsta dintre tine şi soţia ta e cam… maricică!” La care tata, foarte calm, îi răspunse: „Măi, Gheorghe, eu o să aştept să se nască copilul ăsta, şi o să mă uit lung la el, şi, dacă va cânta, înseamnă, că e al meu! Iar dacă va mânca aşa urât din gură ca tine, înseamnă, că e al tău!”  Şi,… am apărut eu pe lume, cântăreaţă. M-a iubit tata, foarte mult, punându-şi toate sperantele în Doiniţa lui.”

 

Ion Druţă: „Sulac cunoaşte verbul matern pe dinafară, ştie a lipi cuvântul la locul lui, aşa cum un om din popor şi care reprezintă poporul în toată plinătatea lui spiritual o poate face”.

Andrei Srâmbeanu: „Sulac e un scriitor cu o oralitate de excepţie, un autor de literatură naivă foarte gustată de publicul cititor.”

Tot ce povestea Nicolae Sulac, era aşternut pe hârtie de către prietenul lui publicistul Vlad Olărescu, şi alţi scriitori, dar Sulac se plângea că ei strică totul ce le povesteşte el. Şi iată că în câteva nuvele publicate din cartea „Vorbă lungă – bogăția omului” s-a reuşit să se păstreze limbajul, modul de exprimare şi de gândire a lui Sulac…

Tudor Colac: „ Să scrii despre legenda muzicii populare nu e uşor, pentru că a fost un om-spectacol, ca un cireş care şi-a înfipt rădăcinile în plaiurile noastre”

Nicolae Sulac a fost distins cu multe titluri onorifice: Artist emerit din RSSM (1964), Artist al Poporului din RSSM (1967), Laureat al Premiului de Stat (1982), Ordinul Republicii în 1992. Astăzi, Palatul Naţional din Chișinău poartă numele Nicolae Sulac.

S-a stins din viaţă la 8 aprilie 2003. 

„A cântat cu tot sufletul, dorul şi jalea, romanţe melancolice şi doine tânguitoare, cu care „îmblânzea şi fiarele“, iar KGB-ştii îşi ştergeau lacrimile “cu pistolete”: astfel, au remarcat, în glumă, colegii lui. Nicolae Sulac a fost unul şi acelaşi, în toate situaţiile complicate ale vieţii, pe care le-a străbătut. Cu aptitudini atât de înalte, a absorbit în sine toate aspiraţiile generale ale acestui mediu, devenind şi un reprezentant ingenios al lui. A cântat să satisfacă toate nevoile evoluţiei unui neam: iar numele lui înseamnă, în present, o lungă şi bogată epocă din istoria folclorului moldovenesc!

 

       Svetlana VIZITIU

 

             Surse utile despre viața și activitatea lui Nicolae Sulac: 

 

1. Olărescu, Vlad. Înfierea din Urmă/ Vlad Olărescu; prez. graf.: Oleg Cojocaru; aut. fot. color de pe cop..: Mihai Potârniche. – Ch.: Î.E.P. Ştiinţa, 1997. – 167 p.

2. Proca, Ion. Mai aproape de departe…: pătrunde vocea lui Nicolae Sulac./Ion Proca. –  Ch. : Notograf Prim, SRL, 2011.- 264 p.

3. Nicolae Sulac în amintiri, cronici, imagini. – Chişinău: Baştina-RADOG, 2006. – 192 p.

4. Blajinu, Dumitru. Colac, Tudor. Nicolae Sulac: Rapsod al neamului moldav/ Dumitru Blajinu, Tudor Colac. – Chişinău: Grafema Libris, 2015. -260 p.

5. Curbet, Vladimir. Nicolae Sulac : [filă biografică] // La gura unei peşteri de comori:  valori basarabene / Vladimir Curbet. – Ch., 1994. – P. 227-228.

 

Cărți despre Sulac și recenzii:

 

– #Canta_Nicolae_Sulac – contine piesele / textele din repertoriul interpretului

– #Olărescu_Vlad. #Înfierea_din_Urmă, 1997. – Un volum despre viața și activitatea lui Nicolae Sulac, celor ce-l admirau, si îl urmăreau. O operă artistică în care autorul ne conduce pe drumul vieţii al îndrăgitului interpret, şi cele cinci înfieri, şi înfierea din urmă despre care aflam citind cartea. O salbă de omagii, fragmente din scrisorile admiratorilor, interviuri şi în loc de postfaţă Adevărul lui Nicolae Sulac de #Nicolae_Dabija.

– #Proca_Ion. Mai aproape de departe…: pătrunde vocea lui Nicolae Sulac. O biografie romanţată, cu amintiri despre interpret, cu interviuri și fotografii inedite. Autorul Ion Proca s-a gândit să scrie această carte în momentul în care l-a cunoscut pe N. Sulac, cu 40 ani în urmă, însă în 2011 a aparut acest volum dedicat predestinatului care cântă, N. Sulac. – Dedicată neîntrecutului rapsod al plaiului – Nicolae Sulac şi începe cu un text introductiv al dirijorului Gheorghe Mustea, Artist al Poporului, cartea cuprinde date biografice, amintirile sătenilor despre Nicolae Sulac. În capitolul 2 – despre Femeile din viaţa interpretului, impresiile şi amintirile soţiilor, dar şi mai multe interviuri oferite de persoane care l-au cunoscut – Anatol Latâşev, Zinaida Julea, Mihai Ciobanu, amintirile lui Emil Loteanu, Nicolae Dabija, Grigore Vieru. Anectode vesele şi triste despre Nicolae Sulac şi cele povestite de el. ”Ce a cântat Sulac (o încercare de a reconstitui repertoriu) de Tudor Colac. Ion Proca: ”Să scrii despre legenda muzicii populare nu e uşor, pentru că a fost un om -spectacol, ca un cireş care şi-a înfipt rădăcinile în plaiurile noastre” Un mesaj – să nu uităm această generaţie de mari artişti care ne-au proslăvit ţara şi să mai trecem pe la biblioteci fiindcă cărţile care nu se văd se uită.

– Nicolae Sulac #în_amintiri_cronici_imagini. – Volumul a apărut în urma unui apel lansat pe paginile săptămânalului Literatura şi Arta de către un grup de entuziaşti care au îndemnat toţi oamenii de bună credinţă să susţină proiectul editorial în amintirea regretatului Nicolae Sulac. Echipa redacţională a decis că toţi care au venit cu amintiri, scrisori, cronici, recenzii, fotografii şi alte materiale merită să-şi găsească spaţiu în acest album omagial. Astfel, în sumarul albumului regăsim cele mai notorii personalităţi ai neamului – Gr. Vieru, D.Matcovschi, M.Bieşu, G.Sainciuc, M.Munteanu, I.Loghin, S.Vicoveanca, scriitori, istorici, ziarişti, amintirile fiicelor, articole din presa naţională, ş.a. Tot aici se regăsesc dedicaţiile poetice de la Grigore Vieru, Ion Hadârcă, Dumitru Matcovschi, Victor Plugaru, ş.a. În filele albumului vom întâmpina Glume cu şi despre Nicolae Sulac prezentate de prietenii lui Gheorghe Urschi, Aurel Scobioală, Constantin Rusnac, Victor Pavliuc, Dinu Mihail. Albumul reprezintă un interes deosebit din punct de vedere a interpretării artistice, fiind înzestrat cu fotografii unicale, picture şi măşti de ale lui Glebus Sainciuc. O elaborare din îndemnul fondatorilor ei Alexandru şi Alexandrina Rusu.

– #Blajinu_Dumitru. #Colac_Tudor. Nicolae Sulac: #Rapsod_al_neamului_moldav. – Autorii au identificat din arhivele Radioteleviziunii înregistrările cu vocea cântăreţului. O parte din lucrări au fost transcrise din memoria unor contemporani ai interpretului. Au fost alese şi transpuse din arhive note, care erau mai representative, mai credibile din punct de vedere a provinienţei. Cartea este construită în ordinea următoare: Hronic de familie, Cariera profesională, Turnee artistice internaţionale, Distincţii, menţiuni, Repere onomastice (Tudor Colac, Maria Cosniceanu), #Folclorul, Nicolae Sulac şi Dumitru Blajinu. Un articol foarte amplu cu denumirea: La originea cântecului este semnat de Tudor Colac. În compartimentul Expresie a unităţii de neam, grai şi cântec românesc s-au prezentat Andrei Strâmbeanu, Ion Ungureanu, Ion Ciocanu, Ion Dolăneascu, Irina Loghin, Sofia Vicoveanca, Vasile Goia, Mihai Dolgann, etc, etc… Un loc aparte ocupă Nicolae Sulac omagiat prin festivaluri – despre farmecul şi succesele lui Nicolae Sulac şi despre Festivalul-concurs national Nicolae Sulac. Cel mai mare compartiment – Antologie de cântece – reprezintă miezul şi obiectivul acestei ediţii. Materialul este aşezat în ordinea propusă de Dumitru Blajinu şi conţine circa 160 de cântece interpretate de Nicolae Sulac. Cartea e înzestrată cu Bibliografie selective şi discografie.

– #Curbet_Vladimir. Nicolae Sulac : [filă biografică] // #La_gura_unei_peşteri_de_comori: #valori_basarabene – Un capitol aparte a consacrat oamenilor iluştri ai Moldovei, cântăreţilor cu renume: Lidia Lipcovscaia, Maria Cibotari, Maria Bieşu şi Nicolae Sulac. Nicolae Sulac, menţionează autorul, a adus o reală contribuţie la succesele ansamblului #JOC. El a cântat în componenţa colectivului în turneele acestuia prin Moldova şi peste hotare. Nicolae Sulac în cântecul popular e viaţa, şi mai mult decât atât, e flacăra de viaţă, scrie Vladimir Curbet.

 

Potrivit scriitorului Andrei Strâmbeanu, Nicolae Sulac a înscris o pagină nouă în folclorul românesc, iar fostul director al Filarmonicii Naţionale, Mihail Murzac a remarcat că distinsul interpret este o legendă vie a neamului nostru.

În prezent, numele său îl poartă Palatul Naţional din Chişinău, un festival naţional de muzică al tinerilor interpreţi de folclor, Şcoala de muzică din oraşul Floreşti şi Liceul Teoretic cu profil de arte din capitală.

 

       Svetlana Vizitiu, Impresii din viata si carti blog

 

Nicolae Sulac cu sotia Ludmila Diacenco, fiica Ioana si nepotul Maximilian Laucs.

#in_memoriam

Poate cineva sa defineasca normalul?

Unii oamenii au simpatii cu unele persoane si antipatii cu altele. Oamenii judeca ceea ce este diferit, ceea ce nu se incadreaza in standardele lor de normalitate,.. dar pana la urma, poate defini cineva normalul? In realitate, suntem uniti prin aceleasi interese, iubiri si caractere.

Interesant insa, e ca cetateanul de rind de mic copil este conditionat sa asculte cu atentie parerea guvernului. Iar pensionarul nostru, in special, repeta cu drag de cite ori are prilejul acest subiect… Imaginea noastra are de suferit si multumita celor din mass-media, care se dau cu parerea lor in stanga si-n dreapta despre pensii si locuri de munca in necunostinta de cauza. 

Si omul de rand nu stie acest lucru, el este manipulat zi de zi, mai cu seama, dupa ce apare un politician, care se crede un salvator din interior, si-i alimenteaza stereotipurile in incercarea de a parea o fecioara nepatata, gata sa salveze tara asta, dar care evident nu este lasat… Chiar nu se face nimic si cetatenii au inceput sa constientizeze acest fapt. O societate sanatoasa se bazeaza pe toleranta si respect pentru munca si justitie, pe asigurarea libertatilor de orice fel, atata timp cat acestea nu afecteaza cetatenii, pe grija fata de cetatenii sai… Avem o societate incurabila, nu exista leac. Nu vad eu…

 

Svetlana Vizitiu

 

HRISTOS A INVIAT!

    Tatăl Nostru, care Ești în Ceruri! Sfințească-se Numele Tău! Vie Împărăția Ta! Facă-se Voia Ta! Precum în Cer așa și pe Pământ! Pâinea noastră cea de toate zilele, – Dă-ne nouă Astăzi! Și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri. Și nu ne lăsa pe noi în ispită, și ne izbăvește de cel rău! Că a Ta este Puterea, Împărăția și Slava în vecia vecilor!

• În Numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh! – AMINI!       Tatăl din Ceruri, Te rog, să-mi binecuvântezi familia, prietenii, rudele și pe cei, pe care îi iubesc, și pe cei, care citesc această rugăciune, chiar în acest moment.
     Arată-le, Tu, o nouă imagine a dragostei și puterii Tale nemărginite. Duhule Sfant, Te rog, să-i ajuți , chiar din acest moment. Acolo, unde există durere, Te rog, să le dăruiești pacea și mila Ta.
     Acolo unde există îndoiala, Te rog, să le inspiri o încredere înnoită prin Harul Tău. Unde există o nevoie, Te rog, să le-o împlinești!
  Binecuvântează-le, Tu, căminul, familia, munca, dă-le Întelepciune și Lumină în viața lor.
  Binecuvântează-i, când pleacă și când se întorc acasă, mergi înaintea lor, și deschide-le calea.
  Călăuzește-i și ocrotește-i, clipă de clipă, în toată viața lor. Iartă-le lor, păcatele săvârșite cu voie sau fără de voie, cu știință, din neștiință sau pe cele pe care nu și le amintesc. Condu-i, Tu, Doamne, pe Calea Ta Cea Sfântă, În Numele Fiului Tău, Iisus Christos.
  Doamne, Tată, Fiule și Duhule Sfânt, îți mulțumesc că Tu vei face mai mult decât îți pot eu cere. AMINI!  Fie ca rugăciunea TATĂL NOSTRU să vă ajute mereu și ca aceste Sărbători să vă umple casa şi inimile cu lumină şi linişte!

CHRISTOS A INVIAT! Lumina şi căldura Paştelui să ne încălzeasca sufletele, să ne lumineze minţile, să ne deschidă inimile spre iubire, credinţa şi iertare. Să fim mai buni, să ne bucurăm din plin de frumuseţea tuturor lucrurilor care ne înconjoară şi să dăruim iubire celor dragi. Sărbători Fericite!
Pacea şi fericirea să domnească pretutindeni în sufletele voastre. AMIN!

❤ ❤ ❤

Pastele Domnului