Impresii din viata si carti / Svetlana Vizitiu

Oameni, destine, istorii de viata, dragoste, pasiune, carte, lectura, club


2 comentarii

Maria Dimineț:„Moldovenilor le lipsește demnitatea”


Nu datorează nimănui nimic. Pentru tot ce a obținut în viața ei, este rezultatul muncii sale. De aceea, are posibilitatea să-și trăiască liber viața. Mulți nici nu au această oportunitate, pentru că sunt dependenți de favorurile altora: „Fără libertate omul este aidoma unui animal – trăiește în umilință și oricând poate fi dus la abator. De aceea, am ales mereu să fiu liberă” – Așa spune ea, Maria Dimineț.

Maria Diminet la Radio Sputnic Moldova

S-a născut în orașul Drochia, Republica Moldova, acolo și-a petrecut primii ani ai copilăriei. Ulterior, părinții ei s-au mutat cu traiul în satul Mihăileni, locul unde a crescut și pe care l-a părăsit, la 17 ani, convinsă că va răsturna munții. Maria recunoaște că a primit o educație exagerat de dură: „Educație care mi-a zdrobit aripile, mi-a cultivat temeri, frustrări și complexe. Cu aceste stări, care mă împiedicau să parcurg drumul vieții, am luptat mulți ani. În mare parte le-am învins, dar mai sunt reminiscențe. De aceea, amintirile despre copilăria și adolescența mea nu mă bucură și nu mă inspiră”.

N-a fost pregătită pentru viață. Nici pe părinții ei nimeni nu i-au pregătit, nu știau cum se face. Așa au fost vremurile… „De aceea, nu le reproșez nimic. În perioada sovietică oamenii nu au fost învățați să ofere dragoste, ci doar să se sacrifice ”patriei”. Era o rușine să-ți exprimi sentimentele. De aceea, mulți din generația buneilor și părinților noștri au crescut fără dragoste, și la rândul lor nu au oferit dragoste copiilor lor. Un copil care nu este iubit sau nu simte iubirea părinților riscă să devină o brută”.

La 17 ani Maria a nimerit într-o lume pe care nu o cunoștea deloc. Pe atunci era sigură: „dacă eu nu mint, alții nu mint; dacă eu nu profit, alții nu profită; dacă eu iubesc, alții iubesc”. În scurt timp a descoperit atâta răutate și ipocrizie, cât nu a întâlnit în cărțile citite până la acea vârstă: „Or pentru mine, oamenii erau la fel de buni și deosebiți ca în cărți”. Credea că orice om are calități frumoase, chiar dacă face rău, sie și altora. Și că de datoria ei este să descopere aceste calități. Această convingere (preluată din cărți) a condus-o pe drumul greșit, mai mulți ani. Ca urmare, a acceptat în viața ei persoane distructive, care au profitat de încrederea ei și i-au provocat multă durere. Târziu a înțeles că omul este fie bun, fie rău:

Omul se naște cu răutate sau bunătate, el nu se schimbă. În funcție de mediul în care crește, el învață să ascundă aceste calități negative sau să le manifeste deschis. Nici Dumnezeu nu ne poate face buni, dacă nu avem această pornire în noi. Poți săpă mult și bine în pământ, dacă în acel loc nu există un izvor. Așa e și cu omul rău. Personal, nu am întâlnit oameni răi care să devină buni, așa cum susțin psihologii”.

Totuși, Maria Dimineț astăzi le este recunoscătoare acelor persoane, care, în decursul anilor, au profitat de sinceritatea și încrederea ei. ”Dacă viața ar fi fost generoasă cu mine încă de la început și mi-ar fi scos în cale doar oameni buni, eu nu aș fi fost ceea ce sunt în prezent. Datorită lor am învățat să fiu puternică, am învățat să mă iubesc pe mine însumi și să înțeleg avantajele singurătății. De ar ști lumea câte posibilități îi poate oferi singurătatea. Singurătatea ne ajută să creăm, să ne dezvoltăm, să găsim resurse spirituale interioare, să ne apropiem de Dumnezeu și să fim fericiți. Fără Dumnezeu suntem nimeni, asta m-a învățat viața. Ne credem imbatabili, dar nu este așa. Oamenii caută fericirea în alți oameni, și nu o găsesc. Și nu o vor găsi niciodată. Mulți nu înțeleg că fericirea se află în noi înșine. Până nu vom învăța să fim fericiți cu noi înșine, nu vom fi fericiți niciodată, orice am avea -bani mulți, statut în societate, realizări profesionale sau personale. Vom continua să fim nefericiți, chiar dacă în societate vom fi cei mai buni sau cei mai râvniți”.

Viața Mariei a început să se schimbe spre bine, cum spune ea, – din ziua în care a născut. De atunci au trecut opt ani. – ”Când mi-am luat pruncul în brațe am înțeles că viața mea are sens, pentru că până atunci nu înțelegeam rostul existenței mele. Pentru prima dată am cunoscut dragostea sinceră și necondiționată – cea a copilului față de mamă și cea a mamei față de copil. Și afirm cu certitudine: aceasta este dragostea adevărată, restul  e doar – interes, teamă de singurătate, fuga te tine însuți sau o necesitate. Numai pe propriul copil îl poți iubi necondiționat, fie că e bun sau rău, urât sau frumos, bolnav sau sănătos. Pe restul îi iubești doar în anumite condiții, care, în viziunea noastră, ne pot asigura o conviețuire adecvată. Omul are nevoie să fie cu cineva, puțini pot trăi singuri toată viața și să fie fericiți”.

După 20 de ani a început să se dezvolte personal, să se autoinstruiască și să se reeduce. Refugiul Mariei au fost cărțile. Citea cu mult nesaț din filozofie, dar și literatură artistică de calitate. La început împrumuta cărțile de la bibliotecă, apoi a început să le cumpere. Îi place să cumpere cărți. –„Astăzi am acasă o mică bibliotecă și îmi doresc, în următorii ani, să umplu cu cărți un perete întreg. Decât să comunici cu o persoană despuiată spiritual (din păcate sunt multe), mai bine să citești o carte. E adevărat, viața nu este mereu ca în cărți, însă cartea este aidoma unui prieten înțelept, care îți oferă sfaturi utile și te ajută să scapi de temeri și prejudecăți. Bineînțeles, poți citi o carte fără să înțelegi nimic din ea. Omul care nu înțelege ce citește reușește doar să vorbească frumos, să manipuleze, însă gândirea lui rămâne neschimbată. Dacă nu schimbi gândurile, nu schimbi nici atitudinea. În consecință, nu-ți schimbi nici viața. Rămâi ce ai fost: cu temeri, complexe, suferințe, orgolii și prostie. Prostia vine din necunoaștere, iar nefericirea – din prostie”.

Recunoaște, că a devenit alt om datorită cărților citite în decursul anilor. Fiecare carte a marcat în felul său, totuși există scriitori și titluri care au reconstruit interiorul Mariei Dimineț: – Feodor Dostoevski, Lev Tolstoi, Marin Preda, Emil Cioran și Henryk Sienkiewicz. În scrierile lor s-a regăsit, iar și ideile lor au îmbogățit-o spiritual. Titluri pe care le păstrează, în continuare, în suflet și le recomandă iubitorilor de carte bună: ”Quo Vadis” și ”Fără Ideal” (Henryk Sienkiewicz), ”Învierea” și ”Despre Dumnezeu și Om” (Lev Tolstoi), ”Marele singuratic” și ”Delirul” (Marin Preda), ”Pe culmile disperării” și ”Cartea amăgirilor” (Emil Cioran), ”Idiotul” și ”Umiliți și Obidiți” (F. Dostoievski), ”Extincție (Thomas Bernhard), ”Supusul Diavolului” și ”Fluturele Alb” (Nicu Nicolăescu). „Feodor Dostoevski merită să fie citit în întregime. Multe dintre ideile lui le descoprim în operele lui Marin Preda și Emil Cioran”.

În jurnalism Maria s-a implicat din 2001. A făcut Facultatea de Jurnalism, apoi masteratul în acest domeniu. Ulterior, a absolvit și un masterat în domeniul studiilor regionale. Își dorea mult să facă politică. Pe atunci credea că rolul politicului este de a oferi soluții pentru problemele oamenilor, soluții care ar face societatea mai bună. Astfel, a ajuns membru al biroului permanent al unui partid politic, care în acea perioadă a canalizat în jurul său electoratul unionist și proeuropean:

Un partid în care tinerii și-au pus mari speranțe și au investit în el tot ce au avut mai bun. A ajuns la putere acest partid datorită tinerilor, care apoi au fost înlăturați și înlocuiți cu oameni cu probleme de integritate atât morale, cât și profesionale. Am descoperit atunci că politicul nu-și propune nicidecum să îmbunătățească viața oamenilor. Politicul este doar o afacere. Dacă ajungi la guvernare, poți legifera orice ilegalitate. Partidele politice vor să ajungă la guverare deoarece puterea  oferă pârghii de a face mulți bani peste noapte. Nu cred în sinceritatea politicienilor. Politicienii mint, fără excepție – peste tot în lume. E suficient să le analizezi mimicile și gesturile în timpul discursurilor publice ca să realizezi cât de ipocriți sunt. Pentru mine politicienii se împart în două categorii: actori talentați, care joacă bine rolul și actori lamentabili. Tot ce vedem la televizor este un scenariu, unde interesele cetățenilor de rând nu se regăsesc. Politicienii nu rezolvă problemele cetățenilor de rând pentru că nu își propun asta. Pune oameni profesioniști și corecți la conducerea instituțiilor statului, iar ei vor găsi soluții pentru toate problemele. În politică este ca în viața personală: vrei să trăiești decent, muncești. Dacă îți e lene să muncești – atunci faci escrocherii sau furi”.

La începutul carierei de jurnalist Maria a făcut câteva tentative de a părăsi terenul politicului: „Corectitudinea și sinceritatea sunt calități care dăunează unui jurnalist, atunci când este fără experiență și nu știe cum să-și gestionezi emoțiile sau cum să acționeze în anumite situații. Din păcate, în jurnalism nu poți să fii 100 % echidistant, nu pentru că nu-ți dorești asta, dar pentru că sursele manipulează. Sursele te redirecționează din start pe o pistă greșită”. Ca urmare, după ce a făcut masteratul, a ales să dea lecții studenților de la Facultatea de Jurnalism. A activat în acest domeniu cinci ani, timp în care a avut posibilitatea să-și cultive abilitățile, care au ajutat-o, ulterior, să se descurce ușor pe teren și să-și facă bine meseria. În 2009 a revenit în jurnalismul practic, unde a fost, o bună perioadă, reporter. În continuare, de aproape doi ani este realizatoare și prezentatoare de emisiuni radio.

Ce a realizat? – „Experiența de jurnalist și viața frumoasă pe care o trăiesc. Fără experiență și cunoștințe în jurnalism ești un măscărici. Nu ești respectat nici în stradă când vorbești cu oamenii, nici de responsabilii din instituțiile statului. Iar cunoștințele apar odată cu experiența. Bineînțeles, nu apar de la sine: trebuie să te autoinstruiești continuu și în primii ani de activitate, să muncești foarte mult. Și evident, să fii mereu atent când documentezi și relatezi despre evenimente sau fapte. Iar dacă greșești, trebuie să știi să recunoști. Devenim mai buni doar atunci când ne recunoaștem greșelile. Jurnalismul profesionist este o meserie foarte grea, ușor este doar pentru diletanți. Cea mai importantă realizare a mea este fetița mea, Ana. Ea m-a învățat să-mi asum responsabilități, să am răbdare, să fiu puternică și să cred în vise. Datorită ei, mai multe vise ale mele s-au realizat”.

Ce am putea schimba în societatea noastră? – „Trebuie să ne schimbăm pe noi înșine, să fim mai buni, să fim toleranți, solidari unii cu alții. Și atunci și viața noastră se va schimba. Moldovenii au o mare meteahnă: așteaptă să vină cineva din exterior să le rezolve problemele. Unii îi așteaptă pe ruși, alții pe americani, și cu această iluzie ne hrănim de circa 30 de ani. Moldovenii sunt preocupați doar de ce se întâmplă în casele și curțile lor – în rest nu-i interesează nimic. Mereu cineva le este dator – statul, politicienii, primarul, polițistul. Dar să se implice în soluționarea unei probleme din comunitate, nu e treaba lor”.

Ce le lipsește moldovenilor? Demnitatea. Demnitatea de a nu se lăsa umiliți, demnitatea de a vorbi corect limba maternă, demnitatea de a-și păstra verticalitatea, în orice situație. La moldoveni sensul vieții sunt banii.  Ai bani – esti om, nu ai bani – ești nimeni. Mentalitatea noastră este cauza sărăciei noastre, și banii câștigați peste hotare nu vor soluționa această problemă. Moldovenii trebuie să investească nu în case cu trei nivele și mașini de lux, dar în educația copiilor lor. Nu banii câștigați peste hotare asigură bunăstarea unei țări, dar de nivelul de educație al poporului. Și noi, la acest capitol, suntem corigenți” (Maria Dimineț).

❤ SV

Reclame


9 comentarii

Anda Vahnovan:„Sunt împletirea dintre poezie și cântul popular”


  „Prin timpuri noi, dar și prin vechi cotloane… Am limpezit de praf mai vechi speranțe, Idei abandonate și uitate…”

Atâta eleganță, frumusețe și inteligență găsim mai rar – toate adunate într-o singură persoană demnă de tot respectul. E și mămică a trei copii – model pentru alte mămici, și soție fericită, Doctor în Sociologie, jurnalistă, scriitoare și blogheriță de succes! Provine din lumea intelectuală a celebrilor personalități basarabene Simion Ghimpu și Veta Ghimpu-Munteanu, da, anume ei sunt părinții Andei Vahnovan. Puterea gândului, concentrarea asupra lucrurilor și faptelor îndeplinite o converg către o energie pozitivă și implicit perfecțiune creatoare a modelelor și poveștilor din blogul recunoscut „Gânduri despletite”, în care Anda ne descoperă, analizează și creează tot ce se face în Viața noastră! Oamenii, nu doar amintirile, iată ce este important, am citit asta din cuvintele ei, se pare că viața este strălucitoare nu doar atunci când învățăm să prețuim clipele, trebuie să apreciem constanța plictisitoare a zilelor noroase, a frunzelor ruginite-n soare. Atunci vom înțelege că asta și este fericirea, că în această lume ea există prin oamenii care sunt mai importanți decât amintirile și impresiile, cu sufletul lor dezgolit și înțeles de noi, ceilalți… Iar vârsta e doar o figură, ea nu determină mintea unei persoane și opiniile sale despre viață. Totul depinde nu de anii trăiți, ci de circumstanțele retrăite în viață. Este o privire pătrunzătoare prin ochii Andei Vahnovan pe care am descoperit-o despletind atent gândurile ei în blogul Ganduridespletite sau din postările ei în internet…

Anda Vahnovan – „Am fost un copil născut la oraș, crescut printre betoane, cărți și poezie, școlit în Chișinău și apoi în orașul de suflet – Cluj-Napoca. Sunt împletirea dintre poezie și cântul popular, dintre sensibilitate și stoicism deopotrivă. Rebelă și emotivă în același timp, femeie matură, soție, mama de trei ori, împlinită, ocupată și, cel mai adesea, obosită – dar și copil neastâmpărat în adâncul ființei sunt. Mutată de curând în Anglia, încerc să descopăr o altă lume, dar să rămân aceeași – curioasă și fără stare – mereu în căutarea fericirii pierdute de copil…

Părinții nu i-au impus operele lor să le citească sau să le asculte, niciodată n-au insistat. Știau că cu timpul Anda va ajunge la ele. Atunci când după absolvirea unui an școlar prin casă se cânta „Iubiți învățători”, Anda credea că e piesa lui Ion Suruceanu, așa îi spuse ea lui tatăl său, și fu foarte surprinsă când auzi că, de fapt, el, tatăl ei Simion Ghimpu, este autorul! – „El a zâmbit larg atunci și mi-a zis că e „a lui”, cu o mare satisfacție. Mie îmi era ciudă că nu știam, că m-aș fi lăudat copiilor, evident. Asta se întâmpla pe la zece ani ai mei. Pe celelalte le știam din piesele care pe atunci răsunau peste tot. Le știam pe de rost… Mama cânta cântece populare care pe atunci nu ne interesau prea mult. Însă toate concertele erau urmărite din culise, uneori chiar și din scenă, pentru că mă îmbrăcau în costum național și în opinci și mă urcau și pe mine în scenă, îmi părea un spectacol fascinant de voci, de costume, de instrumente muzicale, căciuli de cârlan și chimiruri. Era o nebunie frumoasa!”

Preferata ei piesă rămâne a fi ”Nu mă chema(Simion Ghimpu) cântată de Nina Krulikovski.

Anda este mândră de părinții care i-au fost hărăziți de Dumnezeu, de realizările lor, a încercat, totuși, într-o anumită etapă a vieții, să nu ”profite” de numele lor, ci să se afirme independent de ei. Așa spune ea: „Meritul lor nu este și al meu. Realizările lor nu sunt și ale mele. Poți să fii mândru de origini, dar nu poți să te lauzi doar cu ce au scris, publicat și realizat ei. Probabil aici vor găsi mulți cititori răspunsul la faptul că nu îmi afișez numele de Anda-Cristina Ghimpu, cum am fost până să mă căsătoresc, ci prefer să mă fac auzită cu numele de Anda Vahnovan. Este un exercițiu, poate, sau o ambiție de a fi pe cont propriu.

De altfel, independentă Anda a fost de mică: mergea singurică la școală, și la cea de muzică „A. Stârcea”, la Centrul de Creație la secția Folclor și mai apoi la facultate. Părinții n-au „sufocat-o” cu prea multă grijă, i-au oferit libertatea de a hoinări, precum spune ea, cât e ziua de mare printre blocuri, pe malul lacului „în formă de 8” de la sectorul Botanica din Chișinău, prin Grădina Zoologică de la Porțile orașului unde ea se strecura printre găurile gardului! N-a evitat nici lanurile culturilor de la Institutul de Agronomie unde urmărea cum își leapădă șopârlele coada prin iarbă!

Mereu am avut nevoie de această libertate a pasului, dar mai ales a gândului.”

Și-atunci când a simțit că erau prea multe gânduri adunate și se crease un „iureș amețitor în cap”, cu ajutorul soțului și spre dezamăgirea copiilor, care știau că își revendică, de fapt, timp pentru scris, Anda a lansat blogul: „Nu putea să se numească altfel decât ”gânduri despletite”. „Mă reprezintă.” Scriind, a înțeles că este și tata în acele gânduri, „mai prezent decât îmi imaginam”, este și mama, „cu dorința ei nestăvilită de cunoaștere” și multe alte amintiri care începuseră să iasă la lumină neașteptat chiar și pentru ea…

Dragostea. Soțul Andei e avocat, din Bălți. S-au cunoscut în anii de studenție la Cluj. Și la ziua ei de 18 ani a învitat-o la dans și, de-atunci ei tot dansează. El mereu călătorește, e „între avioane și țări”, „asta condimentează relația lor de dragoste timp de 23 de ani”. Soțului Anda i-a dedicat versurile „La celălalt capăt al anilor” postat în blogul ei. Este dragostea ei de-o viață…

Indiferent de voința noastră, toate se sedimentează undeva în colțurile minții, dar mai ales a inimii. Circulă în circuitul lor intern prin artere și lovesc în miezul inimii. Și atunci ies pe hârtie. Și străbunica mea, care a avut putere să își aștepte soțul plecat în război mai bine de 60 de ani, și nașa mea care ajunsese în Siberia la construcția BAM-ului de atunci și la care îmi petreceam verile, și trădarea unor apropiați, care doare și Clujul care mi-a fost mamă adoptivă și de care mi-e dor, așadar nu sunt numai trăirile mele. Cu astea din urmă am luptat cel mai mult până să se lase conturate pe foaie. E mai greu când sunt ale tale.”

Soții Vovc, Anda Vahnovan și Tatiana Tibuleac

Impresii despre cărți.

Anda recunoaște că pentru ea cărțile sunt viața însăși. Le citea de mică, scrise cu grafie latină, aduse de tata de la librăria ”Drujba” din Moscova, chiar și dacă grafia aceasta era străină colegilor ei. Citea cărțile recomandate de tata în vacanțe, câte o sută de pagini pe zi, doar ca să îi permită să iasă afară. Nu era nevoie să o roage mult, Anda le citea cu multă pasiune, și pentru că ea deja „prinsese microbul”.

Marele secret

Între timp, Anda descoperise din cărțile „alea care nu sunt pentru vârsta ta” de genul ”Milyi drug” (Bel Ami”) de Guy de Maupassant, pe care o citise pe ascuns în limba rusă, Călărețul fără capde Thomas Reid Mayne, Manon Lescautde  Abatele Prevost, pe care a adus-o și la Londra, de altfel, pentru că îi amintește de acei ani, în care simțea adrenalina atunci când auzea după ușă pași care se îndreptau spre baie, iar ea credea că vine mama sau tata să vadă dacă doarme, adică nu cumva s-o prindă citind acele cărți „păcătoase”…

Adormea cu cartea și cu țârâitul greierilor, care la fel urmează să apară în versurile ei. Adora să prindă zorile privind spre Porțile orașului (Chișinău) și acest lucru îl făcea zilnic de la geamul său. Ultima imagine înainte de a pleca în Europa este una imprimată pe hârtie care surprinde Porțile Chișinăului, dar și acea geantă mare de rafie „plină ochi” cu care a și pornit la cei 17 ani ai ei la Cluj.

Versurile au bulversat-o mereu și mult. O strofă dintr-un cântec, un vers prins de la televizor pe care le prindea cu coada urechii; cele de-ale lui Boris Pasternak, Sergei Esenin, Iosif Brodsky, Anna Ahmatova, Marina Țvetayeva (pe-atunci, canale românești încă nu prindeam) îi răsunau în urechi zile întregi. În casă Anda îi citea pe Lucian Blaga, Mihai Eminescu, George Bacovia, Tudor Arghezi și Octavian Goga, iar pe ascuns îl citea pe N. Minulescu. Casa mereu era plină de poeți și scriitori, actori și muzicieni cu vioara, ce cântau în bucătărie până dimineața. Veneau și acordeoniștii, colegii mamei de la „Tălăncuța” cu ocarina, fluierul și cobza!

Am avut norocul să vină scena în casa noastră și nu invers”. Tata recita, mama cânta, prietenii lor recitau din versurile lor. „Acolo m-am plămădit, de-acolo se revarsă toată atitudinea mea în prezent”. Anda nu poate uita perioada de după anul 1989, atunci când scriitorii care-i vizitau tot mai des se plângeau de lipsuri, de problemele fără soluții. Nu poate uita nici acele ajutoare umanitare oferite de Uniunea scriitorilor, ambalate în kilograme de zahăr, orez sau făină de grâu. Toate acestea i-au produs o amintire tristă în paralel de lumea literară din Moldova.

Citește dintotdeauna. După o lungă pauză în care și-a crescut cei trei copii ai săi, fără ajutoare, apropos, Anda a revenit mai activ la lectura cărților și cu „mai mare sete”. Poate citi trei-patru cărți odată. Chiar și în aceste clipe, adulmecă finalul „Solenoid” de Mircea Cărtărescu, acest scriitor Anda îl adoră și arde de nerăbdare să procure cartea lui nou-lansată „Melancolia”. Recent a finisat cartea lui Guzeley Iahina despre deportări „Zulheia deschide ochii” descoperind de altfel multe paralele cu cartea Lilianei Corobcă „La capătul drumului”, cu care a fost la întâlnire în Londra. La fel, recent, a devorat volumul „Scara lui Iacob” de Ludmila Ulitskaia. Pe noptieră sunt și Elif Shafak „Cele trei fiice ale Evei”, Michel Houellebecq „Platforma”, dar și multe alte cărți care așteaptă să fie finisate și pe care Anda uneori le lecturează după starea ei de spirit. Intenționat nu pomenește de cărțile autorilor autohtoni, pentru că acestea trebuie să fie citite de toți cei din Moldova încă din tinerețe – V. Beșleagă, N. Esinencu, P. Cărare, A. Busuioc, N. Dabija, V. Vasilachi, P. Goma, G. Vieru, L. Lari, D. Matcovschi, E. Tarlapan, E. Cioclea cât și mulți alții.

„Înainte de a cunoaște alte lumi, cunoaște-ți-o prima pe a ta de acasă. Rădăcina!”

„Avem însă și obligația morală să ne susținem autorii contemporani și să le cumpărăm cărțile – Emilian Galaicu-Păun, Dumitru Crudu, Iulian Ciocan sau Doru Ciocanu, Liliana Corobcă și Tatiana Țîbuleac (marea surpriză și mândrie deopotrivă), Emanuela Iurchin, Olga Căpățână, Mihaela Perciun, Antonina Sârbu și Alexandru Bordeian, Pavel Păduraru, Frații Vakulovski, Moni Stănilă și Vitalie Vovc.

La fel, Anda Vahnovan îi recomandă pe Emil Brumaru, Nicolae Popa, Irina Nechit, Nicolae Tzone, Radmila Popovici, Maria Pilchin, Igor Guzun și Paula Erizanu, Victor Țvetov și Vica Demici, scriitorii… Lista ar putea continua mult și Anda își face griji să nu fi uitat de cineva…

Doar că, din păcate, nu știu de ce preferăm să nu citim autorii noștri. Ori ei cel mai mult au nevoie de feed-back și mai ales de susținerea cititorilor, într-o țară în care scrisul nu poate acoperi nici măcar coșul minim de consum. Este penibil, știu. Am avut tată poet și știu cât este de umilitoare situația. Eu am trecut un pic și de etapa când citeam doar autorii moldoveni sau români, atunci când m-am mutat în Londra și mi-am dorit să înțeleg un pic mai bine realitățile din România, în care am locuit mai bine de 20 de ani. Atunci am citit foarte mulți scriitori români, descoperind unii autori plini de forță, precum este Radu Vancu, Dan Coman, Claudiu Komartin, Constantin Abăluță și Octavian Soviany sau mai recent descoperite de mine: Diana Geacăr, Carmen Secere și Ioana Vintilă. Sau dacă vorbim despre proză  – Gabriela Adameșteanu, Simona Antonescu, Svetlana Cârstean, Adriana Bittel, Matei Visniec, Mircea Cărtărescu, Ioana Nicolaie, Andreea Răsuceanu, Doina Rusti, Gelu Diaconu, Ana Barton și Petronela Rotar și aici lista poate să continue la nesfârşit. Acum însă multiculturalitatea Londoneză mă îndeamnă să citesc autori cât mai diverși, pentru a înțelege mai bine alte lumi.”

Norocul meu a fost să descopăr aici la bibliotecă o varietate nemaipomenită de carte. Cu poezia relația este însă de altă natură. Una perpetuă. Poezia o citesc mereu și chiar și atunci când termin o carte revin la ea constant. Am mii de semne multicolore lipite lângă unele imagini, gânduri sau metafore. E ca un perpetuum mobile. Mi-e greu să le mai găsesc loc lângă pat cărților de versuri, pe care nu le mai pun la loc pe raft.

De altfel, lumea cărților este cel mai sănătos drog – te poartă în înălțimi nebănuite unde poate ajunge  uneori numai gândul. Atunci când îl lași despletit.”

Copiii Andei. Foto: Angela Gutu

Să nu uităm însă de blogurile autorilor enumerați mai sus pe care îi urmăresc constant, cât și blogul lui Gheorghe Erizanu, Leo Butnaru și a lui Liviu Antonesei. Mai citesc povești și pe blogul Corinei Ozon și a Liliei Calancea, a Zinei Zen dar și a altor blogerițe tinere pentru că mi-s dragi și unele apropiate sufletului meu…”

Alte expresii de Anda Vahnovan:

~  Literatura va uni malurile si le va transforma intr-un singur poem. Intregit.

~ Ce poate fi mai frumos decat sa auzi poeziile recitate de noile generatii!

~ Rămân singură cu mine. Momente rare. Un fel de fericire. Asta până mă privesc în oglinda de la mașină și zâmbetul se evaporă pe loc. Cuta străbate obraznic fața în continuare, fără pic de rușine față de crema mea scumpă și de eforturile mele lăuntrice. Atunci, am zărit cu coada ochiului, gândirea mea pozitivă, trecând în viteză pe bicicletă, tinerică și cu buline pe fustă, fix pe lângă mine…

~„ Astazi ar fi implinit 80 de ani.
Ar fi fost multa lume, masa plina cu cirese si liliac. Glume, ironii, amintiri si neaparta la final era sa zica ”Iar acum sotia mea va va interpreta ”Spune mama cui m-ai dat””, piesa lui preferata care facea inimile tandari. Acum simt si eu acest cantec. Si inteleg si de ce lacrima lumea in jurul mesei. Mi se opreste un nod in gat. A rezistat celor 11 chimioterapii cu o rabdare de nebanuit. Nu i-am zis ce a avut pana in ultimul moment, desi privirea lui imi spunea totul.
Inima. Ea nu il lasa sa moara si cand nu mai avea cu ce respira deja. Se impotrivea sa renunte.
Haul din ultimile noastre discutii, abia soptite prin masca de oxigen mi s-a intiparit pe timpan. Hau a ramas si in inima mea dupa plecarea lui
” (despre tata) – Te iubesc, tata!!!!

~„ Din cand in cand e cazul. Elibrarea de tot ce nu e al nostru. Ce ne sugruma. Ce nu ne lasa sa fim ce am fi vrut. Din neputinta sau din inconstienta. Lasitate sau ignoranta. E necesar. Chiar vital. Altfel e gustul aerului curat.” #duminicaezidepoezie

~ „La început ne-am înfuriat
am sperat, ne-am rugat
apoi ne-am resemnat”. (Hău, Anda Vahnovan)

~ „moldovencele  – mereu grăbite/ vorbind tare pe skype și pe messenger în transportul public uită că /o parte dintre pasageri le înțeleg vorba”

~ „Am colorat prin podul conștiinței

Cu-albastrul viselor și-a dulcei regăsirii,

A propriei ființe, dar și-a vieții,

Ce prinde zbor pe aripa iubirii.”

~ „Cand in ziua de azi mai intalnesti oameni pasionati de poezie, oameni care se aduna in fiecare duminica la Tramvaiul Douășase ca sa citeasca versuri si proza, oameni care traduc autori din toate limbile si de pe toate continentele, nu poti decat sa ii admiri de la distanta si sa le incurajezi ambitia.”

~ „Știu că atunci când voi fi deja bătrână, sclerozată, cu Alzheimer, reumatică și osteoporotică,  sau cât  de teafără voi mai fi pe atunci, nu o să mă vreți nimeni pe capul vostru. O babă nebună nu trebuie nimănui. Am înțeles asta și atunci când am asistat la o discuție dintre o mamă și ai ei doi fii, care își exprima marea dilemă: ”Când o să moară tatăl vostru, eu la care dintre voi să mă mut?” Suspansul și disperarea din ochii copiilor au vorbit despre multe. Umorul unuia dintre ei a detensionat atmosfera, spunându-i:”Mamă, tu să te decizi mai repede la care, că de nu, noi, ne-om mai bate pentru tine!” Am râs doar eu. Acum nu îmi mai vine a râde când îmi amintesc cazul.”

Câteva mențiuni de la prieteni despre Anda și opera ei literară:

~ Angela Gutu Cristina, (Anda Vahnovan) versurile astea sunt printre cele mai dragi mie ! Tu mi-ai citit gandurile ori noi toti avem aceleasi frici,obsesii, doar nu toti sunt inzestrati cu talent ca al tau, ca sa le pui atat de bine pe …rafturi ? Daca ai sti cat de speciala esti !!! Vreau sa stii asta

~ Lilly Istrate Au pătruns adînc aceste versuri…daca am avea curaj si posibilitate uneori să facem aceasta curâțenie spirituală…lumea ar fi mai sinceră,mai aproape…

~ Ludmila Bunica Respect si admiratie, Anda! Scrii deosebit de frumos, de profund! Patruzeci de ani inseamna ,DOAR, varsta de cea mai frumoasa, de mai constienta si mai tandra tinerete!

~ Mariana Jolondcovschi Anda, pe mine altceva mă interesează. Tu când? Copii frumoși ai făcut și crescut, blog ți-ai tras… Mereu îmi face plăcere să citesc ceea ce scrii, dar parcă tare aș vrea să am în colecția mea și o carte cu autograful tău.

~ Maricica Munteanu Atâta profunzime într-un Suflețel atât de plăpând…

~ Mihai Ghimpu “Este mai degrabă o formă de exprimare a preaplinului. De dezlegare a nodurilor interioare. De căutare a esenței. De reflecție, de acceptare. De asumare și de împăcare. Este acea pastilă de urgență, de cele mai multe ori, salvatoare pentru mine, cu efect imediat atunci când ”nu se mai poate”. Acel defibrilator vital în anumite momente de cotitură. Scriind, m-am împăcat cu multe, dar cel mai important e că m-am împăcat cu mine însămi în primul rând. Și de aici toată liniștea venită spre acești 40. Proza oferă tratament pe termen mai îndelungat, iar farmecul unui vers este anume forța comprimată acestuia..” Felicitari! Mulți ani și multă inspirație, că hârtie și creioane sunt și în Chișinău.

~ Vitalie Vovc „excelent! un instantaneu plin de culoare si emotie!”

~ Luminita Mezin Anda Vahnovan,, ati reusit un tablou foarte cromatic si, unde mai pui, ca actorii nici macar nu sunt actori
~ Constantin Brinza Dudu Ce bine ai surprins, cu rafinament si in detaliu, o secvență obișnuită din mozaicul „vietii londoneze” !

Surse inspirate despre Anda-Cristina Vahnovan (Ghimpu) – blogger, jurnalist, Doctor în sociologie:

https://ganduridespletite.com/

https://www.facebook.com/andacristina.vahnovan/

https://www.facebook.com/Simion-Ghimpu-164042457056583/

https://www.facebook.com/photo.php?fbid=1509809215821062&set=t.1196214836&type=3&theater

https://www.facebook.com/photo.php?fbid=711914382277220&set=t.1196214836&type=3&theater

https://www.facebook.com/photo.php?fbid=749556441771365&set=t.1196214836&type=3&theater

https://www.facebook.com/photo.php?fbid=711915248943800&set=t.1196214836&type=3&theater
https://omiedesemne.ro/3-poeme-de-anda-vahnovan-pentru-posta-redactiei/

https://www.facebook.com/photo.php?fbid=1544433949025255&set=a.263896530412343&type=3&theater

https://ganduridespletite.com/2017/03/05/scrisoare-catre-urmasi/

P.S. Dintre recomandările de cărți și autori de carte propunem să le citiți la Biblioteca Municipală B. P. Hasdeu din Chisinau

❤ SV


7 comentarii

Svetlana Rusu:”Totul se începe de la noi”


Știți, mă doare inima când văd ce se întâmplă în țara asta. Nu înțeleg cum oamenii pot să se vândă așa ușor. Am fost funcționar public, am dat jurământul și m-am ținut de el. Sincer, munceam pentru că îmi plăcea ceea ce fac, doar că am observat că în această categorie de oameni, ei nu au nevoie de oameni care sunt direcți, corecți, inteligenți. Ei au nevoie de oameni pe care îi pot să îi manipuleze. De-ar fi lumea mai cinstită. Sunt un patriot înflăcărat. Nici nu mă gândeam până în zilele ăstea să plec din țară, dar acum mă gândesc la aceste lucruri. Din păcate, mulți oameni inteligenți pe care îi cunosc, pleacă. Cine vor rămâne în Moldova noastră? Trist. Eram contra migrației, doar că oamenii pleacă nu de zile bune. Doar că vreau să rog oamenii care pleacă din Moldova, să nu uite de unde au plecat. Sunt unii care critică rău moldovenii, dar stați un pic, voi toți sunteți moldoveni. Sau, faci ceva bun pentru țară sau nu faci nimic ca să înrăutățești situația din țară. Îmi pare rău pentru acești oameni care doar critică, vorbesc cu proiecte, dar nu fac nimic de fapt, pentru că schimbările nu se văd” (Svetlana Rusu

Svetlana speră și dorește mult să vină acele zile când vom simți și vedea că trăim bine în țara noastră, dar să fie cât mai curând. Știe că lucrurile depind de ea, de noi, doar că există persoane care nu vor să știe sau nu cunosc încă toate acestea din indiferență, din lenevie și neglijență. Oamenii vor bine, dar nu mișcă un deget pentru a face ceva. ”Totul se începe de la noi, și nimeni nu va veni în loc să ne creeze condiții mai bune! Sărăcia, invidia și indiferența au făcut lumea să fie mai rea”.

    Svetlana Rusu s-a născut într-o familie fericită, fără multe griji și nevoi… Sunt trei fete la părinți, ea e cea mai mare, apoi urmează Stela și Iuliana. Mama Elena Rusu vine din sudul Republicii Moldova, satul Anrușul de Sus, raionul Cahul. În present, ea activează ca șefă la oficiul postal, acolo unde după studii a fost trimisă – în satul Șerpeni, Anenii Noi. La fel, acolo s-a întâlnit cu tatăl Svetlanei. Tatăl ei, Anton Rusu, când era mai tânăr, a muncit ca șef la depozitul de cereale, grâne etc. Azi, este pensionar, dar muncește în gospodăria lor (iar vara și toamna merge cu o brigadă la livezile de fructe).

Strămoșii lor: Mama Svetlanei mereu îi povestea despre bunicul ei care era culac pe vremuri, un om dur și care ținea cu românii. Svetlana nu l-a cunoscut pe bunelul din partea mamei, precum și pe cel din partea lui tata: ambii erau deja morți când ea s-a născut. Reușise să o vadă pe bunica, care și ea a decedat repede, atunci Svetlana avea doar sașe ani. Bunica din partea tatălui a plecat la ceruri când ea învăța la liceu. Însă Svetlana, ca fiică mai mare, a simțit acea responsabilitate zidită într-o familie, a devenit prea serioasă, și uneori ciudată în acest context. Pentru că era disciplinată, educată și dorea să fie și alții la fel. Și-a asumat grija pentru surorile mai mici. Era cuminte în copilărie, dar ca toți copiii uneori făceau șotii împreună cu surorile…

Reușise să apuce timpurile când internetul încă nu era, și ea căuta informații de studii la Biblioteca instituției ASEM. Nu prea avea timp de distracții, pe atunci muncea mult. Nu avea nici bani: părinții îi trimiteau doar 100 de lei md pentru două săptămâni, și Svetlana le repartiza astfel ca să-i ajungă de trai și de mâncare, iar pentru distracții, desigur nu ajungeau… Nu a fost copil alintat, lucra greu pentru a obține ceea ce își dorea… De fapt, în continuare, muncește la fel de mult. 

De mică visa să devină medic, anume chirurg de specialitate. La liceu a studiat profilul real, a dat BAC-ul la biologie și chimie, deci tindea spre realizarea visului ei. Au apucat-o îndoielile atunci când mergea să depuna actele la facultate: ”că dacă face bine, că dacă moare vreun pacient din cauza ei, cum va putea apoi să trăiască cu acest păcat?” A renunțat atunci la visul ei din copilărie și a dat la ”Finanțe și Contabilitatea Firmei”. Parcă nu îi pare rău, dar atunci când i se spune că are un chip de medic, se rupe ceva în interiorul ei… Oricum, când prietena și colega ei de liceu ia propus să depună actele la ASEM, acolo ia fost drumul. Îi place ce face în acest domeniu, dar le va spune și copiilor săi pe viitor să aleagă altceva, pentru că nu are timp pentru sine, pentru o relație normală, nu are timp să-și intemeieze o familie…

Chiar și în vis ea face contabilitate: calculează, face planuri bugetare, bilanțuri și alte rapoarte… Ca realizare, continuă să muncească pe specialitatea ei. Desigur, că uneori este dezamăgită. Pentru că și-a dedicat mult timp studiilor, muncii, și încă nu are copiii săi proprii… Visul ei de fi Mamă… Și soție fericită…

Este contra sentimentelor false. Din păcate, cuvintele ”Te iubesc” unele persoane le spun fără să simtă aceasta. Atunci când nu mai simți nimic pentru cineva, trebuie să o recunoști direct pentru că ”în acel moment omul să își poată găsi sufletul pereche, să nu-și piardă timpul cu speranțe deșarte”. ”Sunt o persoană rece, adică mi-e greu să mă îndrăgostesc”. Și-atunci când vede tinerii îndrăgostiți, sincer îi invidiază, și-ar fi dorit să iubească la fel, cu o dragoste fierbinte, și regretă că clipa ei cea fericită încă nu a venit. Crede că e din cauza caracterului său calculat, în special, de vină ar fi domeniul în care ea activează, fiind prea ocupată cu serviciul…

Este o persoană dură, directă, și niciodată nu critică oamenii, nici lucrurile pe care ei le fac. Se pune mereu în locul lor, șpune că niciodată nu se știe cum vom proceda în locul lor, comportându-ne la fel ca ei în diferite situații. O irită persoanele care zic: ”eu în locul ei/lui nu eram să fac așa ceva”. De unde pot ști aceste persoane cum vor proceda? Viața e plină de surprize, luând în vedere circumstanțele în care nimerim… ”Mda, eram eu mai tânără” și n-are nici 30 de ani.

Spune că cândva era o persoană timidă, tolerantă: și avea încredere în oamenii. Adică, acum ea a realizat că experiența ei tânără de viață a schimbat-o, ea devenind cu totul altă persoană. Lucrează mult asupra dezvoltării personale, cu toate plusurile și minusurile, și se bucură când întâlnește oameni buni. Își dorește enorm de mult să intemeieze o familie fericită și speră că bunul Dumnezeu o va ajuta. Și pentru viitor, speră să poată ajuta oamenii, se visează un filantrop susținut în idei și fapte umane. Să facă lucururi noi, care o vor ajută să comunice mai mult și să facă numai bine pentru nevoiași, – că ei există foarte mulți în această țară mică. Adoră să discute cu persoane inteligente, este fascinată de înțelepciunea lor. În plus, poate învăța multe lucruri interesante. Doar că în prezent mentalitatea redusă îl face pe moldovean să cam uite să fie om.

”Știti, fericirea pentru mine se află în lucrurile simple” – spune Svetlana, care nu poate înțelege, de ce femeile bătute de bărbații lor, acceptă violența în familie. Ea este categoric împotriva violenței, oriunde ar fi ea provocată, și niciodată nu va accepta umilința și pumnii în joc; chiar având copiii săi, femeia trebuie să plece imediat, astfel să salveze și copiii de traume psihice. Ea, care de micută iubește să citească povești, o fire visătoare, dar oricum rămâne cu picioarele pe pământ. A citit multe-multe cărți, de aceea nici nu poate alege dintre autorii preferați, și nici nu se poate așa ceva: fiecare scriitor are stilul, povestea și opiniile lui diferite pe placul tuturor sau – nu, deci și citirorii sunt la fel. Acum citește ”Noul Machiavelli” de Jonathan Powel. Plus, adoră lectura motivațională…

Apropos, iubește drumețile. Vara, atunci când prietenii merg la mare, Svetlana Rusu își ia lucrurile și pleacă la munte în România. A învățat să fie singură, să plece în călătorii singură. Îi place deja să rămână singurică în sânul naturii cu gândurile sale… Pe neașteptate, și-a făcut și prieteni în România, pe care la fel îi leagă aceeași plăcere. Cu lucruri simple. Și deloc de a fi materialistă. În continuare, Svetlana se uimește, de ce atât îi place liniștea și singurătatea, spre deosebire de tinerii la fel ca ea…

Despre călătorii, cică a călătorit puțin și nu poate spune multe lucruri despre alte state. O deranjează doar că unii moldoveni în loc să împrumute obiceiuri bune, aduc cele rele din călătoriile de peste hotare. ”Ceea ce ține de tradiții, noi le avem pe ale noastre foarte frumoase, și de ce ar trebui să aducă pe ale lor cu cele proaste ca Haloweenul, de exemplu? Avem identitatea noastră și noi trebuie să o păstrăm! Spre regret, multe din tradiții dispar, și ni se impun cele străine”, afirmă Svetlana.

Avem locuri frumoase în Moldova. Locuri pitorești care au nevoie de îngrijire”. Svetlana adoră locurile natale din Șerpeni, capul de pod, bătrânul Nistru și pădurile care le înconjoară. Nu are locurile ei preferate, chiar îi plac toate, și arhitectura veche, și întreagă Moldova cu istoria ei interesantă, doar că e convinsă că multe clădiri au fost distruse, și multe lucruri în continuare sunt ascunse de oameni. Adică, Adevărul…

Svetlana crede în Dumnezeu, care îi aduce în cale oameni buni, prieteni și speră că vor rămâne în continuare alături: ”De la oameni un pic mai răi (nu au fost răi, dar viața așa i-a făcut), nu știu ce să spun, dar am învățat de la ei unele lucruri. Eu nu sunt răzbunătoare, doar vin cu concluzii și rup legătura cu asemenea persoane. Mă înconjor cu oameni pozitivi, nu îmi plac cei care mereu se plâng și nu fac nimic pentru a rezolva problemele.”

După studii, Septembrie 2004 – Iulie 2008, Academia de Studii Economice din Moldova, Licenţiat în Economie, Facultatea „Finanțe și contabilitatea firmei”, Specializarea ”Finanțe și contabilitatea firmei”, a muncit în cadrul Consiliul raional Anenii Noi, la Direcția Finanțe. A devenit contabil șef. Acest loc de muncă m-a făcut mai puternică, mai dură. A muncit aici 5 ani (2008 – 2013). A făcut masteratul Septembrie 2011 – Iunie 2013, Academia de Administrare Publică de pe lîngă Președintele Republicii Moldova, Master în Științe economice, Specializarea ”Management”. A făcut cunoștință cu oameni frumoși la chip și suflet, cu care ține legătura și acum. În 2013, prin transfer a plecat la Ministerul de Finanțe, unde a activat doi ani, și a învățat multe lucruri interesante.

  • Svetlana Rusu:”Îmi amintesc, când mă plimbam cu colegii de la ASEM pe lângă minister și eu le spuneam, ia să vedeți voi, eu voi munci aici. După doi ani de activitate, îmi doream un alt loc de muncă, practică, dar nu teorie. Mă gândeam să activez la vre-o ambasadă sau într-un proiect. Am avut noroc, acum muncesc în cadrul Fondului de Investiții Sociale din Moldova (contabil), unde se fac lucruri frumoase pentru oameni. Muncesc cu oameni cu literă mare, de ar fi mai multă lume astfel de bună, cred că și viața va deveni mai bună” –

Mențiuni și aprecieri: Diplomele Svetlanei Rusu

Octombrie 2014. Cursuri de dezvoltare profesională „Dezvoltarea abilităților de executare a atribuțiilor de serviciu”, Academia de Administrare Publică de pe lîngă Președintele Republicii Moldova

Noiembrie 2012. Cursuri de dezvoltare profesională „Managementul financiar și controlul în sectorul public”, Academia de Administrare Publică de pe lîngă Președintele Republicii Moldova

Noiembrie 2010. Cursuri de perfecționare „Clasificația bugetară și planul de conturi unic”, Academia de Administrare Publică de pe lîngă Președintele Republicii Moldova

Februarie 2009. Programul de instruire privind utilizarea ”Programului integrat de automatizare a evidenței contabile în primăriile din Republica Moldova”, Asociația obștească ”Centrul de Asistență pentru Autoritățile Publice”

La Multi ani, dragi români!

❤ Svetlana Vizitiu


Un comentariu

Știința ca Fereastră


Majoritatea oamenilor de știință nu sunt deloc plictisitori, ci persoane extrem de vesele. Ei iubesc și știu cum să glumească, uneori cu un sens oricare. Umorul lor este adesea neînțeles pentru oamenii care nu au suficiente cunostinte in domeniul respectiv, de exemplu, în știință. Îmi place foarte mult umorul, pentru care a înțelege ai nevoie de o anumită perspectivă. Vreau să vă împărtășesc o glumă științifică.

Unul spune celuilalt:

– Am inventat un dispozitiv care vă permite să vedeți prin pereți. 

– Dar este deja inventat!

– Nu poate fi! Și cum se numește această invenție?

– O fereastră.

Anume o Fereastră a globului pământesc despre care cunoaștem mai mult sau puțin, și care ne oferă atâtea posibilități efective în domeniul bibliotecar prin lumea Internetului. Foarte bună prin prezentarea unei cărți și ca o metodă de comunicare a științei, fie de promovare a cărții, nu numaidecât științifică. De ce? Pentru că eu activez în acest domeniu de zeci de ani și pentru mine rămâne în continuare o știință enigmatică în proces de descoperire și dezvoltare personală!

”Da​r​ nu cred că Ziua Științ​e​i să fie fleac. Exista ziua Sărutului, a Îmbratisarii, si nu mai știu a cui… Știința e ceia ce ne-a făcut si ne face mereu să evoluăm. De nu ar fi fost stiinta si oameni care o împing înainte, încă am fi în era primitivă cu piei de animale și am fi trait în pesteri” (mai în glumă de Emilia Plugaru)

Și Blogul este o știință care se descoperă zi de zi cu noi miracole și surprize… Oamenii de ştiinţă au prins gustul blogului, al jurnalului pe internet. Autorii sunt bibliotecarii, profesorii, medici şi cercetători care scriu individual sau împreună cu alţi colegi pentru răspândirea ştiinţei. Cele mai multe bloguri ştiinţifice sunt scrise de fizicieni şi biologi.

Tot mai mulţi oameni de ştiinţă îşi creează o identitate virtuală, pentru a oferi publicului nespecialist informaţiile cele mai importante din viaţa ştiinţifică, pentru a-i combate pe cei ce practică pseudoştiinţa, pentru a-i găsi pe cei ce-i împărtăşesc părerile sau a furniza studenţilor date din actualitatea ştiinţifică. Reprezentanţii diferitelor categorii de oameni de ştiinţă se organizează şi-şi creează propriile reţele. Astfel, pentru medici funcţionează cea denumită Tiromed care, în afara informaţiilor variate din domeniul medical, oferă şi posibilitatea găsirii de parteneri de cercetare sau colaborare sau de locuri de muncă. Apar şi diferite enciclopedii online de specialitate, asemănătoare cu foarte cunoscuta Wikipedia de cunoştinţe generale

Internetul a făcut posibilă crearea unei comunităţi ştiinţifice virtuale care efectuează cercetări în comun. Astfel, un număr mare dintre paginile web îi adună pe cercetătorii dispuşi să caute modalităţi de vindecare a unor boli frecvente în ţările sărace (de exemplu, malaria). Fabricile de medicamente nu investesc bani în astfel de cercetări deoarece bolnavii din aceste ţări nu au bani să plătească pentru medicamentele scumpe aflate sub licenţă. Dar colaboratorii de la Synoptic Leap încearcă să găsească un procedeu optim pentru producerea unui medicament împotriva malariei şi colectează toate informaţiile disponibile despre genomul malariei pentru a descoperi acele locuri genetice care ar putea reprezenta punctele de atac al viitoarelor medicamente. E doar un exemplu pentru utilizatori.

Moldovenii noștri au și ei o opinie aparte despre Știință, care mai în glumă, care mai în serios, – sunt ei cei care cutreieră și descoperă acest domeniu în modul lor specific:

”Eu cred ca stiinta este cuprinsul unor domenii sau opere. Stiința ne oferă cunoștințe diverse si noi informații despre cei care au descoperit si au inventat lucruri de baza pentru chimiști, fizicieni, biologie, informaticieni sa. Stiinta ne învață fenomenele naturii, putem fi utili altora cunoscînd ceea ce a facut stingă pentru lume întreagă. Stiinta este un almanah de gînduri și cunoștințe toate fiind găsite în cărți si enciclopedii. Stiinta ne învață să prețuim natura si lumea înconjurătoare.” – Doina Spataru

”Rezultatele obținute în cercetare sunt cărțile, iar femeile sunt muzele… Îmi place cartea și femeia. Ziua Științei, este un fleac inventat” – glumește istoricul Vlad Mischevca

”O știință…(aici includ și CONȘTIINȚA!)… minunea, care ne ghidează ființa! Cu drag îl citez pe Marele Eminescu :” O viață învățăm și tot neștiutori murim!” – este motto-ul meu preferat” – Liliana Rusu

​”​Scriu fantastica! Toate povestile pe care le scriu, sunt, fantastica! Fantastica de fapt e imaginatia omului, care o ia un pic inaintea stiintei. In povesti, de cand lumea se tot vorbea de covoare zburatoare, apoi a aparut avionul. Si tot asa. Nu e exclus sa apara si tineretea fara de moarte! Cativa zeci de ani in urma gandul ca ar putea aparea un telefon prin care vo. Vorbi si ne vom vedea era absoluta fantastica, azi nu ne putem inchipui viata fara de skaip. Stiinta e stalpul forte al omenirii. Insa uneori stiinta lucreaza si imotriva omenirei si in puterile stiintiei e sa distruga intreg globul. Doar ca mai exista si alte forte, pe care omul nu le poate descoperi, anume aceste forte ar putea distruge omul, dar nu si intreaga natura. Deci omul descopera doar atat cat i se permite . Din toate stiintile imi plac acele care ajuta ca viata sa devina frumoasa si mai ales medicina, descoperirile benefice in medicină…” – scriitoarea Emilia Plugaru

Monica Babuc​, ministrul Educatiei ​- ”Ziua Științei vine în fiecare an să ne reamintească ce contribuție importantă au cercetătorii la evoluția noastră ca civilizație, fie că vorbim de tehnologie, medicină, biologie, fizică, chimie și multe alte domenii. Cu această ocazie, am avut bucuria de a oferi astă seară diplome de onoare celor mai buni cercetători din țară. Îi felicit pentru rezultatele muncii lor și îi asigur de toată susținerea Ministerului, și de acum înainte.​”​

#SaptamanaStiintei, #BibliotecaHasdeu, #SvetlanaVizitiuBlog


8 comentarii

Alexandru Plăcintă:’’Noi, oamenii, nu putem opri timpul!’’


Îi plăcea foarte mult să viseze, şi îşi imagina un viitor frumos, îndestulat, în care el îşi procura tot ce dorea: îmbrăcăminte, încălțăminte după ce primea salariul pentru munca lui. Neapărat şi acest atribut: Munca! Un serviciu pe placul inimii şi o remunerare pe merit… În continuare, Alexandru Plăcintă rămâne acelaşi visător, plin de speranţe şi optimism… Şi, e un romantic incurabil. Scrie poezii şi poveşti pline cu dor, dragoste şi fericire. Un spirit însufleţit din viaţă de zi cu zi, cu un strop de magie adăugat în cuvintele inspirate… Oamenii se bucură împreună cu el, de poveştile şi versurile lui, şi chiar încep a crede că totul într-adevăr se realizează… Mulţumirile urmează una după alta…

’’Dacă timpul ar putea să mă ducă înapoi în acea perioadă a copilăriei, i-aș da totul ce am, i-aș da chiar și poveștile, și poeziile pe care le-am scris cu atâta drag și îmi sunt atât de scumpe, că ducându-mă acolo aș fi iar alături de mama și bunica pe care le-am iubit nespus de mult…– scria scriitorul Alexandru Plăcintă pe o reţea de socializare. – ‘’Dar, noi, oamenii nu putem opri vremea…’’

În prezent, familia lui nu este chiar mare: soția Svetlana, fiica Liliana, care locuiește în America (cu soțul și nepoții Justin și Izabela). Lipseşte fiul… 

În anul 2012 o nenorocire ia curmat viaţa feciorului Victor într-un accident rutier. Nora Liliana și nepoții Daniel, Elena și Iulian locuesc în Iași…

A avut o copilărie luminoasă, chiar dacă nu a fost asigurat material la cel mai înalt nivel. Desigur, ca oricare copil avea preferinţele lui, şi îşi dorea o anumită jucărie, o haină sau pantofi ce nu le avea, dar micul Alexandru era înțelegător, el realiza că mama nu are bani să i le procure şi că îi vine greu să-l educe de una singură. Nevoia îl motiva să creeze, să inventeze, ca apoi să-şi confecționeze o jucărie asemănătoare din carton, fie din scândurele. Se bucura de imaginea lor, pur și simplu, desenându-le.

Dintre strămoșii lui, Alexandru a apucat-o în viață doar pe bunica. O femeie deosebită despre care ar putea scrie cărți întregi. Părinții demult sunt plecați în lumea celor drepți. Așa s-a întâmplat în viață, că a fost crescut și educat doar de mama și bunica. Mama a fost o femeie înțeleaptă și cu multă credință în suflet. Ar fi fost enorm de fericită, dacă Alexandru devenea preot precum dorea ea. N-a apucat să afle că fiul scrie, că a devenit un scriitor recunoscut în Moldova. Să fi ştiut, cu siguranţă, ar fi fost cea mai fericită mamă din lume. Alexandru e convins că Dumnezeu există, şi că mama lui, acolo de sus, vede totul și se mândrește cu feciorul ei.

’’Nu pot să spun că în viața mea au fost înâmplări care m-au făcut bogat peste noapte, sau evenimente în urma cărora să devin cunoscut în lumea toată. Tot ce fac, o fac zilnic prin munca mea, cu tot efortul şi cu capacitățile mele.’’

Anii de studii pentru tânărul Alexandru, ca și pentru ceilalţi studenți, au fost cei mai frumoși ani. Îi plăcea mult să studieze, să afle mereu lucruri noi. La fel îi plăcea pictura, desena ore în şir şi se vedea într-un viitor cu penelul și paleta de culori în mână… Dar continuă să picteze, aşa uneori, după cum vine starea lui de spirit.

Muzica îi place în continuare. Pe timpuri cânta la instrumente muzicale, în special, la baian.

Nu avea şi nici nu are mulți prieteni. Ca să ai mulți prieteni, spune el, e nevoie de mult timp liber. Alexandru nici nu era disponibil, mai ales având atâtea ocupații interesante, el chiar ducea lipsă de timp. Cu o parte dintre colegi din anii de studii au rămas prieteni şi astăzi. Este vorba de o prietenie sinceră, care, probabil, se întâlnește foarte rar…

După ce a absolvit Școala Pedagogică din Călărași, şi apoi Universitatea de Stat din Chișinău, Alexandru Plăcintă a activat în sistemul de învățământ, începând ca învățător, profesor, apoi ca director al instituției de învățământ. Meseria de pedagog nu era deloc ușoară, dar fiindcă Alexandru era dé mic călit cu munca şi disciplina, el nu se gândea să-şi schimbe domeniul de activitate.

Un talent deosebit! Spiritul creativ și-a găsit locul în sufletul lui încă de mic copil. A început să scrie poate ceva mai târziu, dar cu multă pasiune și dragoste. De la bun început Alexandru a înțeles că, dacă ceea ce scrii prin gândurile tale sunt solicitate de cititori, la fel şi apeciate, în continuare o faci şi cu mai multă pasiune şi dăruire.

Ce a devenit astăzi? Are regrete sau dezamăgiri?‘’Se spune că este foarte important ca omul potrivit să fie la locul potrivit. Eu mă simt bine în această lume – a scrisului. Îmi place să adun cuvintele pentru a exprima dragostea mea enormă față de viață, om, natură și de frumosul ce ne înconjoară, să promovez în poveștile scrise pentru copii că binele este întotdeauna învingător.’’

A scris peste 50 povești. Recent a publicat un volum ”Poveștile bunicului Alexandru” cu 30 povești cu ilustraţii. Cartea a fost menționată la Salonul Internațional de carte din Chișinău. În anul 2015 povestea ”Privigetoarea Dafi”, fiind înscenată de actorii Alexandru Dicusar și Ana Maria Ciubotaru la Teatrul ”Ginta Latină” și prezentată de elevii de la Școala primară din Ialoveni (director Alexandra Hîncu) la Festivalul Internațional de Teatru și Măști din Vălenii de Munte, (România) a fost premiată  cu Premiul Mare… Multe volume de cărţi au fost lansate periodic şi la filialele Bibliotecii Municipale B.P.Hasdeu din Chişinău.

Vă recomandăm şi alte cărţi de autor cu poveștile lui: ”Povestea focului”, ”Pomul fermecat”, ”Povești”, ”Povestea lui Aidin” etc. ’’Și din nou o poezie pentru copii, adică pentru toate vârstele. Cum un tătic, ori o mămică să-și educe copilul fără a-i citi o poezie, o poveste. La fel și buneii, cu ce sa-și aline nepoțeii dacă nu cu o poezie, o poveste…’’

La fel, a scris peste 300 de poezii pentru copii și cei maturi. Versurile lui Alexandru Plăcintă sunt interpretate deja prin 50 melodii. Piesele muzicale cu texte de A. Plăcintă la fel au fost apreciate la diferite Concursuri. În anul 2018 romanța ”Anotimpuri, vă admir!”, muzica Mihail Yaaran, interpretată de Diana Văluță, la Concursul ”Crizantema de Argint”s-a învrednicit de locul 3. În anul 2017 piesa muzicală cu versurile lui A. Plăcintă ”Ești dorul meu”, muzică de Vlad Mircos și interpretată la un Festival Republican de Ecaterina Ciobanu a fost menționată cu o Diplomă Specială. Recent, a fost înregistrată piesa muzicală ”Moldova mea”, versuri Alexandru Plăcintă, muzică Constantin Rusnac, prin interpretarea elevului de la Liceul Sportiv N2, Octavian Sasu.

’’Viața e scurtă și nu are rost să ne gândim la dezamăgiri, sau regrete. Chiar dacă ele uneori sunt, eu procedez asemenea gândurilor din poezia “CU HAR DUMNEZEIESC”, scrisă recent:’’La tine, viața mea,/Adesea mă gândesc,/Ce știi să mă înveți/Cu har dumnezeiesc./Și îmi repeți cu drag/Din nou același gând,/Ce este ca un moto/În viața pe pământ –/Oricât de greu mi-ar fi,/Să nu mă dau bătut,/Să merg cu capul sus/Și-n forțe încrezut!’’

Despre Viaţă ar spune multe… Despre tristeţea ce-l domină după fiul trecut la ceruri… Nostalgic şi cu dor, rămâne inspirat de timp şi de creaţiile lui:’’Trec zilele… Trec săptămânile, lunile… trec anii… Timpul aduce fiecărui om ceva deosebit. Unuia îi împlinește un vis multașteptat, altuia multe clipe fericite, iar cuiva, poate, o tristețe… așa e viața’’.

‘’Când ne gândim la trecut, îl vedem cu alți ochi. Unele momente am vrea să le schimbăm, altele am dori să rămână așa cum au fost. La unele din aceste întrebări am răspuns în poezia:’’ VIAȚĂ, ATÂT DE MULT TE IUBESC!/O-ntreb adesea: știi, tu viață,/Că-n tine sunt îndrăgostit,/Citești, tu, versu-n dimineață, /Ce pentru tine l-am gândit?/Îmi vezi, tu, noaptea nedormită/Și fraza cum o șlefuiesc/Să-i dau sclipirea potrivită,/Prin gândul ce-l împărtășesc?/Prin voi, prieteni, ea mă vede,/De n-ați fi voi, n-ar ști nimic/Și tot prin voi, viața se-ncrede,/Că o iubesc încă de mic!/’’

Ce ar putea schimba în societatea noastră? Alexandru Plăcintă ar dori mult să domine Cultura, respectul față de om, de neam, de țară, de tot ce este sfânt și frumos în Moldova:’’Noi vrem dezvoltare, Moldova să devină țară-membră a Uniunii Europene… Dar așteptăm să o facă altcineva pentru noi! De ce, Noi nu încercăm să schimbăm acest lucru? Să păstrăm curățenia pe străzi, în transport, parcuri, în fața casei sale, oficiului său, să sădim flori, arbuști, copaci, să vorbim frumos. Să fim Oameni! Sunt lucruri pentru care nu e nevoie de investiții, Dorinţă să fie!.. Râurile din orașele europene sunt îngrijite, amenajate. De ce nu este apreciat de noi râul Bâc care trece prin orașul Chișinău și multe alte localități, nu este curățat, amenajat cu podulețe, havuzuri, care să înfrumusețeze și mai mult orașul și țărișoara noastră? Putem face Europa la noi acasă. Și, atunci Uniunea Europeană singură va cere să ne unim cu ea. De ce nu facem asta? Cine ne încurcă?’’

’’Sunt convins că avem o țară frumoasă, o țară deosebită, pe care, am putea să o transformăm într-o țară de poveste. Migrațiile sporesc din cauza situațiilor grele de viață. Oamenilor, care s-au hotărât la acest pas, cred că nu le-a fost ușor să se decidă, să o ia de la capăt în o altă țară străină și, probabil, nu le este moral ușor nici acum printre străini. Vorba ceea: fie pâinea cât de rea, tot mai bună e-n țara mea. Diaspora, cred eu, e ca o bucățică din patria-mamă, dusă și păstrată cu sfințenie în altă țară, în interiorul căreia, oamenii, care au plecat în depărtări, se simt mai aproape de neam, de țara unde s-au născut, și prin asta, pe cât e posibil, își alină dorul.’’

’’Nu-mi imaginez cum să nu-ți iubești țara și locul unde te-ai născut? Doar el, pământul din țara în care ai văzut lumina zilei, ți-a dat hrană să exiști, să crești și la un moment dat să-i zici că nu-l iubești? Este un mare păcat.’’

Avem o mulțime de locuri frumoase în Moldova: Complexul Orheiul Vechi, subsolurile de vinuri de la Cricova, Mileștii mici, mănăstirile din republică.

Arta este un patrimoniu al țării în care a fost creată și este specifică locului, dar contribuie la dezvolarea culturii întregii lumi

’’Sensul venirii noastre în lume este de a prelungi viața pe Pământ, de a transmite noii generații cunoștințele, experiența și adevăratele valori acumulate în timp. Toate acestea se pot înfăptui cu succes în anumite condiții. Dragostea, respectul și atitudinea frumoasă între bărbat și femeie pot menține familia, și sunt un exemplu viu pentru copii.’’

’’Față de violență în familie am o atitudine foarte negativă. Ce poate aduce în lume omul, care nu este exemplu pentru copilul său, care nu știe și nu poate să iubească? Doar pustiiri, lacrimi și necaz. Omul are obligația de a fi Om.’’

Este un optimist din fire. Alexandru Plăcintă, în continuare, are încredere în oameni şi speră că în societate se vor produce multe schimbări în bine. Spune, că nu ştie câte zile ia dat Domnul, dar are încă foarte multe de făcut, în special ’’ceea ce nu a reuşit până acum’’ Doamne ajută! ❤  (SV Vizitiu)

Făcând o scurtă retrospectivă a muncii sale, scriitorul le mulţumeşte tuturor celor cu care a conlucrat şi a realizat lucruri frumoase. Le mulţumeşte prietenilor care au citit şi l-au susţinut în creaţiile sale. Pentru Alexandru Plăcintă contează mult opinia şi părerea cititorilor. Vedeţi şi voi unele aprecieri (fără modificări în ortografie), n-am găsit nicio reacţie adversă:

Maria Corini – ‘’Un crez profund, curat si sincer MAESTRUL sfantului cuvant! Foarte frumoasa poezie. Felicitarile mele stimate Poet!’’

Lidia Gonta Grosu -‘’Cîtă expresivitate şi originalitate poate transmite un Om cu Har de la DUMNEZEU (numai cine nu doreşte nu vrea să recunoască!) gândului prin trăirea de intensitate, modelând cu atâta măiestrie chipul hidos al…abjectului prin formula simpatică a alegoriei! Şi să mai afirme acum cineva , stimate dle Alexandru Plăcintă, că nu meritaţi titlul pe care demult îl deţineţi -TALENT- încă de până la naştere! Felicitări! Doamne ajut!’’

Vera Craciun -‘’Rupte din realitate, faptele sunt frumos aranjate in cuvinte care modeleaza sufletul! Felicitari, dle. Alexandru Placinta!’’

Tatiana Enache -‘’Frumoase si intelepte versuri d-nul Plăcintă!!! O duminică binecuvântată! Cu respect!’’

Liliana Kim -’Atat de frumos scris, de parca ar fi scris in limbajul sufletului! Te iubesc mult si ati doresc un an nou fericit si plin de realizari!’’

Zinaida Lazari -‘’Să dea Domnul să trăiti, ca florile să-nfloriti, ca copacii să-nverziti, să nu mai îmbătrîniti. Iar în anul care vine sa aveti parte numai de bine, pace-n suflet şi in casa si pîine caldă pe masa
LA MULTI ANI!’’

Svetlana Plăcintă ‘’Fantastic de frumos și sufletesc! Și cuvintele tale sunt ca niște unde muzicale irepetabile !!! La Mulți Ani!’’

Iulia Pancu – ‘’Minunate versuri,Domnule Александру Плэчинтэ.Cita profunzime in aceste cuvinte purtatoare de energie si valoare.Multumim.’’

Tatiana Şoltoianu – ‘’E un lucru sfint sa ai incredere in ziua de miine!!!!Versuri pline de optimism.Bravo maestre!’’

Lenuta Filip  – ‘’Poet talentat , cu suflet sensibil de copil și de artist!
Faptul că scrie și poezii pentru copii și este mereu în mijlocul lor , o demonstrează!’’

Lidia Vrabie – ‘’Fericirea se ascunde in lucruri mărunte! Felicitari pentru vers și starea această sa nu vă părăsească nicicând!’’

Lidia Gonta Grosu – ‘’La fel ca poveștile, pictura dvs., dl Alexandru, are culoarea adevărului, a frumosului, a calităților unui suflet ce pretind să schimbe lumea mereu spre bine. Sania lui Moș Crăciun este încăpătoare pentru că ați meșterit/o din cuvintele ce-și au izvor lumina ochiului cumințeniei din suflet și cuget. Domnul să vă ocrotească sub marea umbrelă a Creației, bucurându-vă din plin de imaginarul în care păstrați visele copilului pentru toată lumea bună, și nu numai..’’

Natalia Pincova – ‘’Să ne trăiți, maestre… Savurez cu ardoare fiecare buchie și fiecare vers, expus pe hîrtie cu atîta măestrie.’’

‘’Poveştile lui Alexandru Plăcintă – oază de bucurie şi bunătate’’ – Petre Craciun

Alte surse despre scriitorul Alexandru Plăcintă:

https://www.facebook.com/alexandru.placinta.1

http://www.alexandruplacinta.com/creatii/

http://www.literaturacopii.ro/stire-proza/norocosul-poveste-si-ilustratii-de-alexandru-placinta/196


7 comentarii

Irina Popov:”Oriunde nu v-ați afla, sufletul păstrează lucrurile sfinte!”


Îi place ceea ce face:”Nu-mi imaginez o altă meserie decât cea pe care o am, deși, sunt pasionată de istorie, îmi plac drumețiile, iî tund pe toți acei de acasă, mă liniștește croșetatul, îmi place să gătesc, să citesc, să ascult muzică, să scriu pentru un site…”Cu emoții în continuare, ea Iubește, călătorește, e plină de griji, e atentă la toată lumea, discută politică și alte probleme ale vieții. Pe lângă problemele medicale, se implică tangențial și în cele sociale… În aceste clipe, Irina Popov muncește mai mult de un an ca medic de familie la Târgu-Mureș, și periodic face naveta la volanul propriu până la Chișinău unde o așteaptă familia ei… 

”Eu nici acum nu pot face diferența între cele două maluri de Prut. Rămâne un dor. Dorul de părinți, rude, prieteni, foști colegi” Departe fiind de casă, Irina menționează că diferențele nu sunt mari și nici nu ar fi corect să pronunțe cuvântul ”străin” sau ”altfel”. Acolo se simte Acasă, cu mici diferențe de zone. Apreciază foarte mult bucătăria moldovenească, dar încearcă să fie obiectivă, recunoscând superioritatea bucătăriei românești din diferite zone. A învățat să aprecieze multe alte lucruri, nu doar cele cu care a crescut de mica:”Diferiți, oamenii pot fi la fel de frumoși și valoroși, precum sunt cei de acasă. Poate chiar mai mult! Îmi amintesc când mă întorceam din vacanțele de la munte din România, stăteam în vamă și simțeam un dor nostalgic, atât de profund, de parcă lăsam în spate casa mea. Greu de descris.

În continuare, alege miracolul. Are multe așteptări, visuri și speranțe. Muncește și luptă pentru schimbări, pentru un mod normal de viață în Moldova. Realizează că e foarte greu, atâta timp cât nu se schimbă mentalul la noi.

Societatea așa cum e:”Se mai miră cineva de ce avem frică de Europa?! Moldovenii iubesc haosul și dezordinea, tot odată acceptă ușor publicitatea costisitoare, care rămâne doar pe hârtie, și poate… ușor dansată în 20-30 secunde” Majoritatea oamenilor mint și manipulează. Nu înseamnă că sunt fericiți. Unii au o sumedenie de simptome și fără să știe încearcă să pară a fi altcineva. Nu înseamnă că reprezintă o normalitate”.

Lucrurile frumoase merită să fie arătate, discutate, indiferent cine le-a făcut, cu atât mai mult că undeva de zece ani se fac astfel de intervenții. E timpul și la noi pacienții să beneficieze de servicii mai puțin invazive, si respectiv cu riscuri mai mici, dar nu să cheltuie bani mari pentru a pleca peste hotare sau a muri acasă.”

Irina a devenit medic în anii 2000 şi spune că nu i-a fost deloc uşor să activeze în acest domeniu în republică, pornind de la necesităţile de aprofundare a cunoştinţelor, care, în mod evident, costă scump, şi încheind cu salariul, care nu lasă altă alternativă medicilor decât aceea de a munci în mai multe locuri odată.

Nu exclude că peste ani îşi va dori, poate, să se întoarcă acasă, cu condiţia de a-i fi redată speranţa într-un viitor mai bun, subliniind faptul că în România şi atitudinea societăţii faţă de medici este una mai respectuoasă. ”Recompensa psihologică adesea este mai scumpă şi nimic, absolut nimic, nu valoreaza mai mult decât sănătatea pacientului. Ca şi în toate profesiile sunt şi oameni rătăciţi, care nu valorfică acest lucru. Eu voi munci, căci îmi iubesc profesia şi înteleg menirea mea. În toată lumea accent se pune pe profilaxie, deoarece este mult mai eficient şi ieftin să preîntâmpini boala, decât să o tratezi. Este şi punctul cheie a activităţii de bază a unui medic de familie. Medicul a fost şi rămâne o persoană importantă în viaţa societăţii!

Despre reformele în medicină din Republica Moldova:”Pe parcurs devin tot mai incoerente şi, ca rezultat, pacientul are de suferit. În România un medic are posibilităţi de autorealizare mult mai mari. Aici, sistemul de învăţământ medical superior este unul bazat pe concurenţă, bazele clinice universitare se află într-o competiţie permanentă, fiecare spital încearcă tot mai mult să atragă cadrele medicale bine pregătite pe principiul meritocraţiei motivând angajatul prin diferite metode. Toate acestea nu le-am putut găsi, cu părere de rău acasă, unde chiar și atitudinea societăţii faţă de medici este una nerespectuoasă.” Încă ceva:”Am înţeles, că oamenii au tot obosit de promisiuni.

A crescut în orașul Soroca, într-o familie de intelectuali, și mai mult – au fost generații de dascăli. Se mândrește cu părinții ei, Magdalena și Stelian, oameni respectați și de succes: Mama – pedagog de profesie, și niciodată nu a încercat să facă carieră serioasă fiind prea implicată în treburile familiei. Studenții o iubeau, deși era destul de severă. Chiar și peste ani o mai telefonează, și primește scrisori de la cei stabiliți peste hotare…

Familia a marcat-o foarte mult, și cu siguranță, a avut parte de doar exemple frumoase. De părinți, își aduce aminte ca fiind mereu energici, activi și foarte moderni potrivit timpului lor. ”Dar cel care m-a determinat să fiu cum sunt: o luptătoare și rebelă din fire, a fost anume bunicul meu, sub protecția căruia am fost de la vârsta de 4 luni. Pe-atunci, concediile de îngrijire a copiilor erau foarte scurte, niciodată nu am simțit lipsa mamei. Însă bunicul era mereu alături. Avea el mai multe nume de alint pentru mine și era de unde, căci purtam numele bunicii, care prea devreme a plecat în lumea celor drepți. La grădiniță nu am mers nicio zi, iar când treceam pe lângă una din apropiere, ziceam că e grădinița mea și tot întrebam părinții, când voi frecventa și eu una!

Bunicul Irinei, fost profesor și director de gimnaziu, un om inteligent și erudit, era și un gospodar foarte bun:”Ultima calitate, cred că familiară, i-a distrus practic, întreaga familie în adâncurile Siberiei reci. Vorbea o română perfectă care răsuna frumos, dar pe alocuri părea bizară pentru un mediu unde valorile limbii materne nu erau justificate cu adevărat.” Bunicul Irinei avea un patefon frumos, bine păstrat, și Irina asculta discurile cu tangouri românești și muzică clasică. Adora să le tot asculte! – ”Vocea lui Dan Spătaru o recunoșteam dintre sute. Bunicul îmi cânta piesa Mariei TânaseAseară ţi-am luat basma” și eu dansam sub ritmurile vocii lui.” Mulțumită bunicului, de la vârsta de 6 ani, Irina cunoștea alfabetul chirilic și cel latin, care se studia la școală doar în contextul limbilor străine. Avea bunicul cărți românești publicate în perioada interbelică, Irina le citea și destul de bine…

Crede că dragostea pentru meseria de medic a început încă în copilărie, când toate jocurile erau legate de ea şi la care nu a renunţat mai târziu. Medicina a ales-o conștient și ferm, fără ajutorul sau careva implicări:”Îmi aduc aminte stetoscopul ce lucea frumos și chipul blând al vecinei, tanti Lucreția (așa-i spuneam eu), o doctoriță deosebită, de la care ți se făcea bine imediat ce vedeai zâmbetul și simțeai atingerea ei grijulie. La tanti Lucreția totul era perfect: și vocea blândă, și zâmbetul, și vorbă bună, și chiar tratamentul ei (niciodată nu mi-a indicat injecții). Au mai fost exemple pentru mine cu doctori minunați, care chiar și atunci când au devenit manageri buni, nu și-au pierdut acel început de medic.

A plecat de acasă la vârsta de doar 17 ani, într-un oraș mare și aglomerat – în Chișinău, capitala țării:”Îmi aduc aminte cât de ciudat îmi parea că transportul public nu circulă dus-întors pe acelaș drum. Dar câte lucruri noi am învățat! Nici nu știu, cum m-aș fi descurcat fără unchiul și mătușa mea, care practic mi-au devenit părinți adoptivi.” Irina era modestă și rezervată, se jena să comunice sau să povestească cuiva despre ce simte, și avea impresia că nu cunoaște nimic, atât de nouă i se părea lumea la Chișinău. Tângea după natura de acasă din Soroca și care o lăsa rece în orașul fierbinte de piatră:”Nu puteau ei, orășeni de orășeni, să înțeleagă cum miroase un măr proaspăt cules, un trandafir pe care îl umezești în fiecare seară, iarba cosită sau laptele de capră. Iată, noi la oraș, cu funcții și ocupații serioase, aveam două căprițe, Akulina și Kozetta, botezate frumos, cu idei literare, de către tatăl meu. Le-am cumpărat din banii strânși de mine la ciorap. Le îngrijeam cu mare drag și dibăcie, și ne implicam cu toții. Niciodată nu le-am dus cu zgardă, îmi dădeau ascultare și mergeau alături de parcă erau dresate.” Să comunice cu animalele Irina a învățat de la mama ei, care vorbea ”și cu Grivei, și cu Smotocel, și cu toată gâza”. Mai rău stăteau lucrurile cu pomii plantați de fratele ei, care nu mai ajungeau să dea roade pentru că placeau atât de mult caprițelor ei…

Dar acest fapt nu schimba relațiile de prietenie cu fratele ei, deși în frageda copilărie ”se luptau mai rău ca la război”. Îi plăcea că el o apreciază și o susținea în mai multe chestiuni ”unde îmi pierdeam curajul”. Și ”cât de mândră și sigură mă simțeam la școală, știind ce apărător am!” Fratele a fost primul instructor la șofat și Irina avea doar 16 ani. Pentru o fată, încă și la așa vârstă, pe-atunci era ceva neobișnuit. Mergeau împreună la un stadion din vecinătate unde exersau, și fratele cu toate că e mai mare cu 5 ani, era destul de dur, dar avea răbdare cu ea și-i explica calm lecțiile…

Prima fetiță a născut-o în ultimul an de facultate:”Ne era greu dar nu am regretat nicio clipă, eram mai mult decât o Familie – eram și Prieteni.”

Își aduce aminte diferite situații, cum unii profesori puteau chiar să acuze o mamă, ignorând necesitățile de alăptare, fie grija pentru copil. Alții, din contra, creau toate condițiile ”ca să te simți și mămică împlinită, și un viitor medic de perspectivă”. Domnul doctor Eugen Cobîleanschi, lector la catedra de boli interne, era anume așa, pentru ce Irina îi mulțumește din suflet! Partea bună era că Irina învăța împreună cu soțul ei în aceeași grupă, se ajutau reciproc, iar în unele momente importante el se implica chiar mai mult… ”Îmi povesteau colegii, cum s-a întors la amiază de la maternitate și striga cu voce tare pe tot etajul căminului studențesc:”Hai, măi, nu dormiți, eu am devenit tată!”.” Aveau în odaie o masă rotundă, și o carte pe mijloc și, în acest ritm legănau copilul, făcând mai multe semicercuri până adormea. ”Oare fiica auzea cum citeam în glas? Poate de-atunci a simțit ceva deosebit pentru medicină și a ales să o facă cu multă dârzenie, înfruntând eșecul, diferențele de program școlar, bariera lingvistică și multe alte lucruri. Este, de fapt, puținul, care te face să fii mândră de Corina, fiica noastră, având multe alte calități de admirat.

Pomenind de citit. ”De povestea de seară nu scăpam, ”dar mi se mai iartă când adorm înainte de a finaliza istoria. Ochișorii mari și albaștri ca cerul de vară, niciodată nu uită unde m-am oprit din citit. Nimic nu se compară cu mâinuțele deosebit de moi și gingașe care te cuprind gingaș în jurul gâtului.”

Destinații turistice monumentale. ”Soroca – un orășel nespus de pitoresc, – spune Irina, – și e cel mai frumos din țară, situat pe malul drept al râului Nistru cu dumbrăvi răcoroase și multă verdeață. Deosebit nu doar prin așezarea geografică, ci și istorie, cu oameni talentați, prin existența, așa zisului, Deal Țiganesc – un contrast adevărat al orașului și un obiectiv de atracție turistică. Acolo, într-o mahala mai mult de țigani, am și copilărit. Râpa lui Bechir, un monument al naturii și ”Lumânarea Recunoștinței” deschide frumos poarta de sud a orașului. În general, toate completează ca un puzzle frumosul oraș Soroca. Cu un deosebit talent redă frumuseţea şi pitorescul acestor meleaguri înfloritoare cronicarul Miron Costin: “De-abia au trecut Munţii Carpaţi şi de pe coama munţilor înalţi privesc spre pământul Moldovei viitoare. Ochiul cuprinde luncile Prutului, în care se oglindesc câmpiile curate ce se întind până la Nistru, câmpii întinse, care se arată ca o întindere fumurie sau ca mărime asemenea oceanului. Nistrul cel măreţ… curge printre stânci sculptate natural, ca şi cum ar fi lucrate de mână de om: e mai frumos ca Nilul…”.

Mai există o perlă adevărată în acest orașCetatea Sorocii. Acest monument istoric uimește prin măreția și farmecul ei aparte. ”Deseori, după orele de școală, împreună cu prietena și colega de școală Lenuța, trăgeam o fugă ca să iî mai văd o dată zidurile, să-i simt acea răceală care o păstrează de secole, să simt puterea meșterilor, să-mi imaginez cum oamenii erau salvați în ea.” Este convinsă că anume aici ea a prins putere, acea dragoste de neam, istorie, limbă. ”No bine” (molcoma vorbă ardelenească).

Nu a călătorit atât de mult la depărtări mari, dar a avut norocul să viziteze Continentul Africa și SUA – statul Pennsylvania și Washington. Impresii mari, multe lucruri noi, oameni deosebiți, experiențe profesionale și amintiri frumoase. Ar mai merge cu mare plăcere să descopere alte lumi noi. Speră să reușească.

Alte pasiuni sunt florile. Le crește cu acuratețe ca pe copiii ei proprii și afișează imagini pe o rețea de socializare cu fiecare mugure înflorit. ”Al meu a și înflorit! O fi o energie aparte de a mea.’’ Adoră muzică și ascultă cea clasică, în special, Eugen Doga, Wolfgang Amadeus Mozart, plânge asupra ”De-ar fi să vii” de Mihaela Runceanu:”Am plâns și eu, nu numai Loredana (Groza) de la Vocea României, ascultând acest cântec…”

În continuare, Irina așteaptă serile cu nerăbdare atunci când toată familia se adună Acasă și poveștește tot ce s-a întâmplat pe parcursul zilei:”Sănătate, smerenie și multă dragoste la toată lumea!”

Expresii și sfaturi utile de la Irina Popov-Moldovanu:

~”Cel mai greu e să înţelegi o femeie, că anume femeia ar putea fi al cincilea anotimp, atât de schimbătoare este”

Educație și Cultură:

~”Niciodată nu lăsa pe cineva să devină o prioritate, când tu de fapt ești o opțiune”

~”Violenţa, din păcate, este o problemă mare a societăţii noastre. Educaţia unui copil se face fără bătaie, prin comunicare şi exemple. Dar toate acestea, pe fondul lipsei de educaţie şi a unor tradiţii înrădăcinite, rămân a fi în evidenţă.”

~”Schimbați atitudinea față de aceste persoane prin eliminarea barierilor, cu implicarea lor în diverse sfere de activitate și îmbunătățirea calității vieții lor!”

~”Pe mine ma “ard” șoferii de maxi taxi: incalca permanent regulile de circulatie, dar constient, asumandu-si in intregime riscurile; manevreaza liber o masina nu chiar mica, mirosul fin de gaz petrolier din salon nu-i deranjeaza, aleg, fara prea multa cugetare, la care pasageri se pot opri in locuri nepermise. Dar cel mai tare e limbajul: „unde te-ai oprit… pipipi… ce nu vezi?!… pipi… ” si tot asa. In microbuz destul de multi copii”

~”Viața e mult prea scurtă pentru a o transforma intr-o continua suferință si nemultumire sau pentru a o trăi raportandu-te la parerea celor din jur.”

Despre Sănătate și Durere:

~”Factorii de risc pentru sănătate există la orice vârstă. Sunt pentru controale anuale, în scopul susținerii unui stil sănătos de viață și griji pentru propria sănătate.”

~”Durerea care durează trei luni și mai mult este considerată durere cronica. Așa e. Dar mesajul meu este unul simplu: desigur, nu trebuie să ignorăm posibila prezență a unei patologii, dar trebuie să acceptăm faptul că motivul unei dureri, mai ales de durată, poate ține de obiceiurile zilnice și să nu exagerăm cu diferite tratamente pierzând calmul. De reținut: o investigație medicală îți poate salva viața!”

~”Nu orice durere care durează e un proces cronic, iar medicamentele nu sunt întotdeauna o circumstanță favorabilă de tratament!”

~’’Cred că eficiența vaccinărilor nu poate fi contestată!’’

Despre Limbă:

~”Stimati vorbitori de limbă rusă, eu fiind in locul vostru, nu vedeam pentru ce sa invat sa vorbesc in limba „noastra”, caci cuvintele de legatura se inteleg – nici accentul nu se simte. Mai bine sa NU invatati asa limba. Rusine noua!”

~”O colegă de clasă a fiicei mai mari a descris in compunerea pe tema „Patria mea”, la limbă și literatura rusă, niste momente istorice, reflectând asupra războaielor de pe acest meleag, ceva despre Stefan cel Mare, la ce profesoara i-a spus să schimbe conținutul compunerii pentru lecția următoare că „miroase a politică”. Ce să spun?! Voi credeți că pe așa profesori il poate schimba Codul etic?! P.S. Varsta profesoarei – ’până la 38 ani. Acest fapt demonstrează în ce societate trăim! Cu părere de rău, în astfel de condiții nici copiii nu primesc educația corespunzătoare. Un Cerc vicios!”

~”De ce nu îi doare sufletul pe politicienii noştri pentru imaginea acestei ţări?”

~”Nu există cultură, civilizaţie, istorie, literatură şi ştiinţă fără limbă!”

Date biografice: Irina Popov s-a născut la 10 februarie 1975 în oraşul Soroca. A absolvit Facultatea medicină generală la Universitatea de Stat de Medicină şi Farmacie „Nicolae Testemiţanu” (USMF) din Chişinău. A făcut studii postuniversitare prin rezidenţiat, apoi secundariat clinic la specialitatea medicină de familie. Din anul 2003 activează în calitate de medic de familie (din 2006 – medic şef adjunct) în IMSP Clinica Universitară de Asistenţă Medicală Primară a USMF „Nicolae Testemiţanu”, deschisă în cadrul Parteneriatului Alianţei Americane Internaţionale a Sănătăţii (AIHA) între Şcoala de Medicină Virginia de Est (SUA) şi USMF „Nicolae Testemiţanu” (Moldova). În 2009 a absolvit Şcoala de Management în Sănătate Publică a USMF „Nicolae Testemițanu”. A activat la centrul de intervenție precoce ”Voinicel”, o organizație obștească, non-guvernamentală, non profit, apolitică constituită prin libera manifestație a voinței persoanelor asociate. Astăzi, face recunoaștere de specialitate în medicină de familie la Spitalul Județean de Urgență din România.

❤ SV


12 comentarii

Lucia Guranda: Avem mai multe business centre decât businessmeni!


Viața Luciei e arhiplină de întâmplări triste sau amuzante: de la ordinare pana la cele “extraordinare”, precum ar fi și două cazuri de moarte clinică și aflarea într-un epicentru la două explozii în urma actelor de terrorism… Este sinceră și emotivă, cu temperamentul deloc moldovenesc: se simte efectul civilizației europene. Practică medicina în continuare doar cu sufletul, din motive de sănătate: de aici cred că vine echilibrul psihologic de toleranță a Luciei Guranda. A avut multe de îndurat…

Dar zâmbește mult, iubește viața, și chiar nu are regrete. De ce ar trăi cu regrete, nu mai are altceva de făcut?  Iată greșelile trebuie de reparat, indiscutabil. Fiindcă când greșești, înveți lecția și… continui să mai greșești… uneori. Se amuză și o face cu bună dispoziție.
Impresia mea despre viața este însăși Viața” – spune ea. Totul e clar? Cel mai mult in viață o impresionează însăși viața… Fiindcă meseria ei începe anume de acolo, de la naștere, de la cel mai frumos, complicat și perfect mecanism în natură cum ar fi nașterea unui copil. Și, specialitatea nu e de loc ușoară: obstetrician-ginecolog. Provine dintr-o familie mare de medici, chiar și rudele din familia ei sunt la fel doctori, adică socrii, cumnații etc.
Dintre persoanele care au marcat-o și au determinat-o să reușească în viață mai mult decât și-a imaginat rămâne tatăl ei (în copilărie, adolescență și tinerețe timpurie) și soțul ei cu care sunt împreună de 22 de ani. Și numaidecât copilul lor scump și drag!

Despre prieteni: se simte norocoasă că are prieteni din frageda copilărie, din studenție și în fiecare țară unde a trait. Oriunde pleacă, își face prieteni și este foarte sociabilă. Se pare că Lucia nu realizează că acest dar de fapt vine din caracterul ei unic. Comunicarea e punctul ei forte, ea argumentează ingenios răspunsul la orice întrebare și dacă este convinsă că are dreptate, nu o poți clinti din acel punct de vedere.
Îi place sa călătorească și ar vizita tot cuprinsul pământului. În destinații turistice nu ține deloc cont de calitate, amenajare, confort sau de nivelul de viață. Orice continent, regiune sau țară are momentele sale irepetabile, în special, în cultură, tradiții, obiceiuri… Toate reprezintă o experiență unică. Familia ei a locuit și în Arabia Saudita, Kazahstan, Bulgaria, Elveția, Belgia, Laos. Lucia deja e convinsă că fiecare popor, fiecare stat te îmbogățește mai mult spiritual. Acum e stabilită cu familia la Bruxelles… Și mai duce dorul Chișinăului la care revine cât poate de des… ”Dragul meu Chișinău, beteag, distrus, chinuit, urâțit, schingiuit, murdar, prăfuit, dar încă cu un pliculeț de demnitate! Îți doresc să reînvii, să recapeți valoare, frumusețe, prosperitate și măreție!”

Și concluzia, pe care și-a făcut-o fiind plecată din țara de 17 ani și văzând cum se muncește în alte tari. ”Părerea moldovenilor că suntem un popor muncitor este cel puțin eronată”. Lucia a urmărit cum se muncește în țările civilizate: acolo oamenii lucrează mult mai intensiv și cu o mare responsabilitate. Cu timpul utilizat la maxim și foarte eficient. Nici vorbă nu poate fi de pauzele cu “fumatul sau o ceașca de cafea” la fiecare sfert de oră. ”Exista doar o pauza oficială, în rest muncă și iar muncă, bine organizată și chiar de calitate. Unii concetățeni au deprins aceasta metodă, însă alții până acum caută să facă fel de fel de “șmecherii” și eschivări de la o muncă onestă”. Ține să menționeze că au apărut și foarte mulți moldoveni care lucrează în diferite organizații internaționale și fac față pozițiilor pe care le ocupa. Mai numeroși sunt tinerii care fac studii universitare și postuniversitare în vest și ei chiar sunt extrem de buni ca profesionști. Lucia se mândrește că avem așa moldoveni:”Însă e trist, când este evident faptul ca nu mai vor să se întoarcă în țara natală și… sa muncească pentru acest guvern corupt și plin de criminali.”

Lucia a plecat din țară din alte motive, și nu deodată în Europa de vest, ci în stepele nemărginite cu o climă și apă groaznice, într-o localitate pierdută prin stepele siberiene fără vreo infrastructură (pe timpuri Chișinăul era NYC în comparație 🙂 ) Asta e dacă să discutăm la subiectul ”cum se face pe loc gol un oraș functional și frumos” Atunci soțul ei a rezolvat problemele la nivelul local și acum o face la nivel global. ”Poate chiar mai bine înțeleg cei plecați fiindcă ei au deja experiența greutăților de acasă plus cea din străinătate. Iar voi, uneori nici nu vă imaginați prin ce greutăți ei au trecut! Dar, așa e firea moldoveanului când vine acasă cu lăudatul și o face pe boierul…” Iar Lucia cunoaște mulți concetățeni și vede ce viață duc ei acolo printre străini: fac și e ce pot pentru a trimite maximum de bani acasă… ”Un lucru e cert, o oarecare demnitate în capitală mai există. Și nu din motivul că l-a votat pe cutare fiindcă e competent în domeniu, și nici nu cred că are alt interes decât să se răzbune pe oponentul său pentru că cela l-a ”chidănit” cândva etc. Am votat împotriva dorinței de a sabota!” Nu intenționează să cheme pe nimeni să organizeze proteste, să arunce cu pietroaie în directori sau autorități, fie și mai grav să devasteze instituțiile medicale: ”însă, niciodată nu voi înțelege de ce având atâtea probleme, oamenii tac, înghit în sec, tremură, acceptă să fie umiliți, ori pleacă pentru alte soluții nu mai văd…” Unde-i neînțelegerea?, – se întreabă Lucia. Cuvintele Egalitate, Independență – sunt greșite într-un stat unde nu se respectă drepturile omului, chiar dacă oamenii au acces identic, spre exemplu, la educație.

Apropos:”Noi avem mai multe business centre decât businessmeni!” De fapt, clădiri gen business center se fac mai multe la periferii, nu chiar în mijlocul grădinilor publice.” Stați așa, oameni buni, și mie îmi surâde un stat echitabil, functional și neutopic. Voi ați vrut așa să înțelegeți, iar eu am prins altă idee aici… Mentalitatea la noi: ”Moldoveanul poate avea 10 mii de șanse, dar dacă e mai talentat la ”ștucăturit”, păi asta să facă, și după această ”egalitatea sovietică” părinții mei brusc au avut salarii de două-trei ori mai mici, dar erau obligați să slugească fără a ”crâcni” înapoi la ”împărăția sa clasa muncitoare”! Dar nu chiar așa, la nivelul ”кто был никем тот станет всем” sau ”каждая кухарка может управлять страной”!

Referitor la sistemul educațional. Oamenii trebuie să-și ocupe poziția lor în societate conform aptitudinilor și capațităților lor. Și accesul să fie asigurat neapărat cu burse, credite atunci când e vorba de o minte excepțională. La noi, oamenii talentați nu sunt remunerați pe merit.

În perioada anilor 50-90 (sec. XX), studenții erau aleși după criteriul etnic, fiindcă doar rușii erau acceptați la universități (veniți preponderent din orașe). Moldovenii își dădeau copiii în grupe rusești la grădință pentru a putea apoi obține studii superioare… Celelalte opțiuni gen ”apartament”, un loc de muncă etc, toate ”po-blatu” și în continuare, dar mai ceva ca acum…

Sănătatea e altceva! Sistemul de sănătate întotdeauna va fi cel mai important în orice țară! Acest domeniu trebuie să fie perfect. În Moldova e foarte complicat. ”Nu e vorba de politicieni, de Nastase, Sandu, sau Dodon, nici măcar despre Plahotniuc! Ci despre revendicarea drepturilor care ne fac mai puternici, în fața unor politicieni corupți și nelegitimi, cu nicio frântură de iubire pentru acest popor sărman care le rabdă pe toate…”

”Adesea mă întreb privind la frumusețile geografice și ecologice: oare ce le împiedică pe ai noștri să facă așa ceva? Doar nu e costisitor. Nici chiar de banii de la europeni nu e nevoie pentru acest lucru! Pentru a face și menține curățenie nu e nevoie de mulți bani.

Dacă ar fi oamenii conștienți, ar cere, ar striga, ar urla, ar protesta… Dar ce fac ei, tot pe medici și pe asistenții medicali îi blamează. Guvernul cunoaște deja aceste slăbiciuni ale poporului, nu mai apleacă urechea nici direct, nici indirect… De aceea, avem ce avem. Dar nici nu știu dacă acest popor needucat, agresiv, intolerant, incult, merită ceva mai mult decât ceea ce are…”

Co-relația tinerii-etate. Menționând că e vorba despre moldoveni, Lucia ține neapărat să ne convingă că-i iubește și tare ar dori să vadă că cei mai în vârstă la fel iubesc pe cei mai tineri. Diferența în atitudine e transparentă, iar ea susține gălăgia, naivitatea, neștiința, aroganța, încăpățânarea tinerilor, toate în general: modul lor de a fi altfel decât au fost cei mai în vârstă pe timpuri… O îngrozește disprețul, uneori și ura din ochii persoanelor senile față de cei tineri. Dacă ar iubi și ei, necondiționat, probabil și atitudinea tinerilor s-ar schimba, – ar devein mai respectuoasă și mai indulgentă? Bine de menționat că:”toți sunt diferiți dar cu drepturi fundamentale egale””
Pasiuni și hobby-uri: sportul, organizare de evenimente, călătorii, și CĂRȚILE. Din muzică alege jazzul, blues, rock clasicul. La fel îi plac operetele și musicalurile. Adoră imponderabilitatea lui Eugen Doga.
Cărțile preferate sunt foarte multe. Cel puțin vreo 50. O carte bună o face fericită. Place autorul Pavel Păduraru ”Moartea lui Igor Alexandrovici”: ”dar e mai specific, cu un limbaj agresiv, cu inceput absurd, pe parcurs te obișnuiești. O variantă mai contemporană și mai nerafinată a lui Eugen Ionesco. Place să citească pe Gheorghe Erizanu.
Recomandă si: “Meșterul și Margarita” de Bulgakov; Victor Hugo “L’Homme qui rit” (omul care râde); Umberto Eco “ Numele trandafirului”, îmi plac mult operele lui Remarc, Garcia Marquez , proza lui Eminescu, Mircea Cărtărescu, Haruki Murakami… (of, opriți-ma, căci asta poate sa dureze)
Unele Filme: “Zborul deasupra unui cuib de cuci”,“7 ani in Tibet”,“Nașul”,“Pacientul englez”, “Lista lui Shindler”, “Legendele toamnei”…

Personalități ca Simona Halep o fac să plângă de bucurie atunci când câștigă pe teren. Lucia nu poate privi ”în altă parte unde comentatorii emisiunilor să nu fie români!” A strigat recent din tribunele campionatului mondial de fotbal bolind pentru nu știu care fotbaliști. Este acaparată de jocuri, de energie, de persoanele care nu stau pe loc. Competițiile o fac și mai emotivă pe această fată drive! ”Sunt momente în viață când atât ți-e dor de cineva, încât îți vine să-l scoți din visele tale și să-l îmbrățișezi cu adevărat. – spune Lucia. –Pare și asta o idee bună să mergem undeva mai mulți prieteni să degustam… un vin bun ca niște fani adevărați!” 😀