Impresii din viata si carti / Svetlana Vizitiu

Oameni, destine, istorii de viata, dragoste, pasiune, carte, lectura, club


8 comentarii

Iurie Brașoveanu, pictor și poet, un cer întreg fără hotare…


La tine vin prin roua dimineții,/Sunt rugaciunea, tu  îmi eşti altar/Sfințindu-ne-n mirajele din ceruri/Prin constelații fără de hotar… /din „Lumina din umbră”, Iurie Brașoveanu/

Iurie Brasoveanu, pictand icoana

Muza mea: Eu știu, a fost Război în Cer/Și muza mea e greu rănită./Cum să renasc eu din blestem/Când aripa mi-i doborâtă? / O, Doamne, vreau cu Pacea Ta/Să ungi aripa mea rănită,/Presoară liniștea din Cer/Pe fruntea mea cea obosită. / Și aud un glas:/“Fii liniștit,/Cel care-mi ceri azi îndurare,/Eu pun hotar între blestem/Și între a Cerului iertare. / În gândul tău înălțător/Cobor scântei de lumânare,/Iar muzei tale îi dau Eu/Un Cer întreg fără hotare…” Iurie Brașoveanu

       Greu de spus cine-i Iurie Brașoveanu în „primul cap” – artist plastic sau poet?Mama a fost toată viața profesoară de limba și literatura română, dar la începuturi a predat și ore de desen, ea mi-a fost prima îndrumătoare. Mulțumesc părinților pentru susținere, că nu mi-au interzis să pictez pe butoaiele din beci, pe poartă, pereții din casă și tot ce-mi stătea în cale. Voiam să devin pictor și pasiunea mea a pornit din casa părintească.”

Arta mereu a entuziasmat imaginația scriitorilor. Maestrul scrie inspirat de oameni si natură, dar mai ales, de Creatorul lor. Talentul său literar a ajuns să fie apreciat după pânzele sale faimoase / volumul cu poeme „Mai sus de umbra durerii”/. Ultimul timp, creează și în relief, portrete în tehnică specială, punctate cu tuș, peniță, dar și pigment japonez. Aplică această tehnică la ilustrații pentru Antologii și Enciclopedii (Gala Poeziei „Șapte inimi România”) cu sute de scriitori autohtoni, și pentru volumele aparte ale autorilor de proză sau vers. Combinând grafica și poezia, creează o formă impresionantă de artă apreciată la justă valoare de experții în domeniu, dar Iurie creează în așa mod și pentru a fi înțeles de generații, nu doar de contemporanii lui. „Toate-s trecătoare, iar oamenii sunt obișnuiți să se arunce după modă. Aprecierile vin mereu la justa valoare de la generațiile următoare. Ce a fost actual acum 200 de ani, noi n-am știut. Ce va fi „actual” cu 200 după noi, va fi pentru timpurile lor, nu ale noastre. Generații noi în care vor fi și experți, dar și oamenii care vor aprecia lucrurile mult mai clar. Vor aprecia cu sufletul, nu cu invidia.

    Maestrul pictează cu ulei, acril, orice pentru a stăpâni destul de profesionist albumele cu icoane sau peisaje, e și portretist talentat. – „Mă inspir din mine însumi. Eu mereu îmi ilustrez stările sufletești.”

Îi plac, în special, momentele în care pictează sub sunetele de vânt, ale stropilor de ploaie, atunci și operele lui, crede el, sunt mai reușite. „Mi-i viața năpădită de ploaia tristă-a zării / Și cad din nori fiorii pe tâmplele visării...” (din „Mi-i viața”)

Pânzele și versurile create le adună în materialul care poate folosit la orice publicație. Nu a imbinat nimic întâmplător, poezia merge separat, la fel și pictura, și cu același succes combină grafica lui cu creațiile scriitorilor româno-basarabeni. Opera lui e influențată de univers în ansamblu. Nu reacționează la ce se discută pe internet; este rezervat, dar stăpân pe sine: „Nu se dau oamenilor din tainele sufletești”.

Pasiunea pentru pictură vine din străbunei sau răstrăbunei... E genetic. O răstrăbunică de-a mea a fost pictoră bisericească, fiică de Preot. Ouăle pascale le picta cu o măiestrie deosebită. Altă mătușă e Pictoră Emerită în Ucraina, lectoră universitară (facultatea de pictură), o verișoară e ceramistă aici in Moldova, o altă verișoara – sculptoră în Rusia.
Totul a început încă din frageda copilărie, de la poemele lui M. Eminescu. Uneori făceam culori din stoarcerea plantelor, pictam totul ce-mi stătea în cale, până și pereții în casă, si butoaiele în beci… dar sunt recunoscător și mulțumesc părinților care mereu m – au susținut. Datorită mamei si tatei, am devenit pictor, apa la rădăcini am avut-o de la ei.
Mai mult inspirație e de la Cer, din aer, de la natură. Mă inspiră Opera lui Eminescu. Dar când pictez sau fac grafică eu, deseori, îmi vorbesc mie însumi… Îmi ilustrez sufletul, e totul ce vine din interior. Pun suflet în fiecare lucrare.”

      Prin pânzele Maestrului Iurie Brașoveanu – realizezi brusc că viața este nesfârșită, și lumea noastră pare dreaptă și frumoasă. Imaginea artistului plastic se bazează în special pe icoanele cu îngerii sfinți, ale cărora chipuri bisericești le pictează cu atâta măiestrie. După ce aplică culorile, la fel de provocător… este îndemnul la credință. Ca și în poezie, înșiră nu predici, nu instrucțiuni, – o rugă la Bunul Dumnezeu. „O, toate-s trecătoare, și zâmbete, și ură,/ Tu crucea ta o du, căci e-o credință pură./ Durerea te-a ajuns, cu prăbușirea serii,/Dar tu n-ai lunecat în gropile căderii” („Mi-i viața”)

Si dragoste nemărginită pentru femeia iubită – „să aprind acea luminare de neuitare a chipului dispărut la neguri abisale”. Sunt creații ce înregistrează temerile și speranțele marelui artist plastic. Expune lumea interioară, dar nu toți înțeleg atitudinea, unii văd doar chip sau culoarea aplicată și mai mult nimic. Iar poezia maestrului este caracterizată de metafore îndrăznețe, limbaj simplu și structură figurativă, cu mesaj pătrunzător. Uneori nostalgic, trist… Iurie Brașoveanu scrie și pictează – de-a lungul întregii sale vieți creative. E foarte serios, și plin de întrebări metafizice. Teoretic poetul surprinde și fixează ceva evaziv, pentru că fiecare poet și pictor de icoane – simte și exprimă ceva mai flexibil ca gândul, dar când realizezi în ce ai pătruns, se dovedește a fi ea „Dragostea”. Nu puf, ci o saltea cu pernă grea de dureri pentru persoană pierdută în timp…

Prea greu Pământu-și poartă suflarea sa de patimi,/ Doar Cerul are zborul pe-aripa sa de lacrimi/Și mă scufund în valuri de grele insomnii,/Ce rece îmi e fruntea în beznele pustii.” ( din „Insomnie”)

     Personalitatea și creativitatea pictorului coincid în sensul că tot ceea ce Iurie Brașoveanu creează, – trece cumva prin el însuși, gândește și retrăiește, se implică în tot ce reprezentă imaginea vieții. Orice operă de artă poartă amprenta personalității creatorului ei. Prin natura și originalitatea operelor, deja se poate recunoaște autorul, pentru că arta lui a devenit nu doar o expresie a sufletului lui, ci și o reflectare a lumii obiective în versalitatea și relațiile sale diverse, un tablou amplu al vieții, modelul său în ansamblu.

„Părinții mei au fost cei care m-au marcat, dar am avut norocul să învăț în clasa profesorului Gheorghe Gorun, de la Școala de Arte din orașul Sângerei. Grație cunoștințelor acumulate în clasa experimentatului profesor și pictor, am învățat să iubesc natura, să iubesc oamenii, să-l iubesc pe Dumnezeu. Alături de el am reușit să-mi identific propria manieră de a lucra cu pensula, cum să așez culoarea pe pânză, cum să concep o nouă lucrare. Pornind de la o pată de culoare, păstrând gama, echilibrul, inventând compoziția lucrării, până la urmă am reușit să obțin realități artistice. Or, locul de proveniență este principalul „motor” al unei cariere artistice de succes. Am acumulat cunoștințe și o bună experiență de la distinsul profesor și pictor Gheorghe Gorun, pentru că el eliminase culorile de pe pământ și ajunsese să picteze spectral, cu culorile curcubeului, amplificând și exaltând fiecare culoare, care trebuia să fie curată și amplă. 
Îmi place opera lui Michelangelo, Rembrandt, Repin și Brâncuși. Averea pictorilor e sacrificiul în creație, iar profitul în meserie e mai mult satisfacția sufletească și urmele ce le lași după tine.”

Tângește după anii de studii, atunci când învăța la Colegiul Republican de Arte Plastice „I.E.Repin”/ actual, Alexandru Plămădeală/. Și-a apărat diploma în 1981. Primul său tablou a fost „Prima arătură a primului tractor în Republica Moldova”: „În prim plan un bătrân semi-aplecat ține în pumni pământul proaspăt arat, pentru a realiza acest personaj, mi-a pozat chiar bunelul meu Ion. Răscolesc amintirile și realizez că trecutul mai trăiește în prezentul meu.”

      Creativitatea autentică a autorului Iurie Brașoveanu poartă adevăr și frumusețe, și mai multă bunătate. Experiența de viață l-a marcat și prin nedreptăți, nu-i întotdeauna doar pictor, este Om, și foarte inteligent. Trăiește printre oameni, absoarbe destine, le trece pe imagini, grafică, culori… Și, diferă de ei prin emoții închise. Nu admite implicarea cuiva în viața personală, de aceea prezintă interes nu doar prin creațiile sale plastice. Dacă voi scrie că scrie ingenios, se va supăra… Este și el vulnerabil ca toți oamenii de creație.

    Semnificația operei unui artist plastic se dezvăluie pe parcursul timpului, pe deplin doar în istorie: – Are dreptate Maestrul. Este conștient de aceasta, și că treaba pictorilor, a poeților – e să creeze, supunând impulsurilor interioare ale sufletului, chiar dacă ei uneori creează la comandă. Inspirația n-o poți vinde, dar poți dărui un tablou frumos. Iurie Brașoveanu, pictor și scriitor – plin de demnitate personală și profesională, conștient de talentul său, nu se consideră mai sus decât oamenii obișnuiți. Oricât de complexe, contradictorii și dificile ar fi caracterele geniilor veritabili, întotdeauna pentru ei sunt mai importante munca și aprofundarea de sine în arta lor. Sunt un artist care lucrează pentru libertatea sufletului. Lumea mea-i totul ce vedeți în lucrările mele. E o lume abstractă pe care o văd și o trăiesc doar eu. Mânile mele pictează ceea ce-mi dictează sufletul. Și când fac grafică, sau pictez icoane, trec într-o altă lume… Unde e Liniște și Lumină aparte… Unde sunt eu în crezul meu artistic… Prin artă se declanșează revoluția sublimului, al misterului inepuizabil.”

Artistul trăiește prin artă, iar creativitatea este dominantă a personalitații sale. Orice altceva ar fi fost secundar și tranzitoriu, dacă nu ar fi pierderea persoanelor dragi… Viața continuă.

       Ca artist plastic, Maestrul Iurie Brașoveanu interacționează cu mai multe curente moderne, creând opere de artă unice, ce îmbină simbolismul și expresionismul până la experimente îndrăznețe cu diferite stiluri și tehnici, ulterior perfecționând și grafica portretistică învăluită cu fanteziile surprinzătoare caracteristice modelului din fața lui. Întrucât interesul lui pentru arte plastice s-a născut devreme, același lucru s-a întâmplat și cu picturile sale ulterior. 

        Din amintiri: La șase ani, mama l-a luat pe micul Iurie într-o excursie la Muzeul Național de Artă de pe Ștefan cel Mare, villa Herța. Au întrat, ținându-se de mână. Ghidul povestea ceva despre istoria artelor, brusc văzu copilul și voi să o facă pe înțeleptul: cică, un copil nu are ce căuta într-un grup pentru maturi, căci sunt tablouri serioase ale marilor maestri, pe care sunt redate nuduri, iar pentru copil se va găsi ceva mai util afară – floricele și fluturași. Atunci mama i-a spus că poate achita un alt bilet pentru maturi „numai, vă rog, să-l lăsați să vadă și el tablourile. Că l-am adus la muzeu să vadă opera de artă. Fluturașii și floricele le vede acasă.”

Excursia, desigur că l-a marcat pentru întreagă viață…

        Se spune că Dumnezeu mișcă mâna pictorului de icoane. Opera pictorului Brașoveanu a treptat iconografia basarabeană în rândurile celor mai impresionante realizări ale culturii naționale, cât și mondiale. A pictat în biserici, în temple europene. Ce înseamnă a picta icoane? Fețele sfinților, trăsăturile biblice, culori mai moi, figuri măiestuoase, tenul cald apropiat culorii trupului. Maestrul a completat imaginile sfinte cu detalii individuale, conturând figurile și pliurile vestimentațiilor, a înseninat clar chipurile clasice și le-a făcut mai vii pe fundalul întunecat sau roșu-maro. Punct cu punct, linii de pensulă cu ulei pe icoanele pe care au apărut trăsături umane realiste. Pictarea catedralelor sunt cele mai monumentale lucrări ale pictorului.

     Iurie Brașoveanu prin creația lui a dus faima moldovenilor departe de hotarele ei. Pictează și restaurează opere de artă în Franța, România, Moldova, dar și în Italia, țara în care e stabilit cu traiul de câțiva ani. Opera lui înfrumusețează prestigiosul Salon „Marlboro Classics” din Paris. Lucrări de restaurare precum Villa Rey din Torino, villa de reședință a regelui când Torino era capitala Italiei. Iconostasul bisericii „San Massimo” patriarhatul Moscovei din Torino, 30 de cărți ilustrate ale poeților din Moldova, România, Armenia, Brazilia, Italia, Israel și Cuba, 13 icoane, creație proprie, reproduse în 9 cărți de specialitate italienești, etc. „A te manifesta ca artist peste hotarele țării nu este greu dacă ai în preajmă valoarea creației tale ca călăuză. Urmele care le lași în umbra ta fac un pod de lumină, care te înalță și îți permit să înțelegi rostul aflării tale pe drumul provizoriu….

El moaie peniţa în culorile trecutului, prezentului, universului, se inspiră din sentimentele de dragoste, din creaţia lui Eminescu. Culorile i se duc după vis. Râde ochiul, privirea ce lasă el în urma liniilor grafice înşirate cu gândul. Adâncul său sufletesc, flămând de frumos ia culoarea pe aripa inspiraţiei şi reuşeşte să creeze asemenea lucrări de grafică, ca acele treizeci – vernisate recent pentru publicul din Moldova. Le priveşti, le contemplezi şi simţi miracolul lor, lumina, culoarea – o revelaţie. Am apreciat că picturile sale sunt zigzaguri de stea. Parfumul timpului în desenul lor devine etern. Artistul recunoşte că este supus acestei meserii prin vis şi prin cuvânt artistic, poetic. Pe cât e mare grafician, asemenea şi poet… Creând, îşi potoleşte zvâcnetul sufletului, virtutea talentului. Când pictează şi crează forme, simte cum se consumă. Fiorul creaţiei îi alimentează trăirea. Rămâi devorat de acest talent, de arta lui – un echilibru perfect în fiecare lucrare. În acest dans al culorilor şi liniilor, el susţine că îl vede… –

     „Simbolismul e o Taină. Prin acest miracol, îl oprești pe spectator în fața operei tale, impunându-l să gândească, să mediteze. Doar cine poate vedea Lumina Luceafărului, va simți zborul și arderea din Pasărea Măiastră, roua de lângă rădăcinile copacului împletită în scară, treptele căruia ating cerul, oul – enigmă, inelul fără început și fără sfârșit contopit din apă și pământ, aer și foc…;Oprește-te, Omule… și privește la Cer, căci ești Simbol al Universului! Am trecut prin circumstanțe atenuante ale vieții care mi-au marcat popasul mai evident prin grafică. Deoarece ea poate conține o combinație de text, ilustrate și culoare, fapt care m-a îndreptat către premeditarea unei selecții. Realizez lucrări în acuarelă, ulei și pastel – pe pânză, lemn sau piatră, dar pe hârtia între alb și negru mă aflu în toate culorile Universului, în care distincția imaginară poate deveni ambiguă. În așa fel creez și combin simboluri, într-o formă reprezentativă de idei și imagini.”

    Personalitatea lui Eminescu în picturile artistului plastic:„În toate expoziţiile mele de la Chişinău şi cele din străinătate am abordat în permanenţă tematica eminesciană. Am ilustrat Scrisorile lui Eminescu, poemul „Împărat şi proletar” şi alte lucrări. Nu m-am despărţit niciodată de creaţia eminesciană. Ea mă însoţeşte pretutindeni”; „Cu poezia lui Mihai Eminescu am crescut de mic. Cărțile fiind frumos ilustrate, lăsau impresii plăcute. Au format în subconștient, ca un tandem – colac împletit în două forme, egale ca lungime, greutate și mărime – poezia care pictează, și pictura care scrie. Când scriu poezia e ceea ce-mi dictează sufletul, iar când pictez e autoportretul lui. Arta e naștere, viață și moarte, toate frumos îmbinate cu o trecere dintr-o formă în alta. Conceptul de artă e conceptul de dragoste – un sentiment foarte emoțional în starea de fericire, unde simțul moral și estetic au contopire cu o altă persoană – O DĂRUIRE! Între mine și artă e o dăruire reciprocă. Să credem în Dumnezeu care a creat Universul. EL, care a existat înainte de veacuri și a dăruit frumusețea cosmică pentru oameni. Desenez pe hârtie un punct și o linie, dându-le viață, căci ele sunt mișcare și interval de timp ce merg împreună spre cele veșnice.” /Iurie Braşoveanu/

În aceste clipe, poetul Iurie Brașoveanu finișează un poem cu 101 strofe care va fi publicat ulterior!

   Varia personalități despre Iurie Brașoveanu:

Nicolae DABIJA: Magia artei. Iurie Brașoveanu își învață privitorii să vadă, ca și cum i-ar învăța să citească lumea. Graficele lui te descătușează, îți dau vedere, îți dăruiesc aripi, te fac liber.Pe el nu-l interesează zăpada decât dacă are câțiva corbi pe ea.Nu-l interesează muntele decât dacă vede cel puțin un fir de iarbă răsărind dintre pietre.Nu-l interesează cerul decât dacă are un Dumnezeu în el. O sală cu lucrări de-ale lui emană evlavie, ca o biserică a artei.El nu schimbă lumea, ci o re-inventează. Universul gândit de artist e plin de bunătate, de frumusețe, de echilibru, de perfecțiune.El rescrie cuvintele cu ajutorul liniilor. Care pot spune multe – totul vrea să creadă graficianul – pentru cel care știe să le citească.Încă o dovadă că scrisul și desenatul sunt lucruri diferite. Un exemplu ar fi Picasso din ultimii săi ani de viață, care picta genial, iar când ajungea să-și semneze lucrările, abia dacă găsea cele câteva litere ce-i alcătuiau numele.Literele artistului sunt desene care alcătuiesc concepte filozofice, lieduri muzicale, poeme întinse.În tot ce face Iurie Brașoveanu e un poet, unul care nu se aude, ci care se vede. Poemele lui grafice vorbesc ochilor. Ele se întâmplă sub privirile tale. Plasticianul evadează în propria lui ficțiune. Într-un proces de înzdrăvenire a valorilor, într-un act de reînrădăcinare a sensurilor.Lucrările sunt situate între granițe –, ca o altă Basarabie a spiritului, exilată între ceruri care au murit și bolți care abia se nasc – acestea, precum nisipurile mișcătoare, își schimbă locul, de la o clipă la alta, de la un spațiu la altul, de la un privitor la altul. I le poți vedea cu adevărat doar dacă le porți în tine, doar dacă le aveai în inima ta cu mult înainte de a te întâlni cu ele într-o sală de expoziție, unde încerci nu sentimentul că le vezi, ci acela că le revezi, nu bucuria că le cunoști, ci – că le recunoști.Diderot credea că arta supremă nu poate viețui fără a-și demonstra caracterul uimitor.Mirarea se transmite de la meșter la privitor, care dintr-o persoană care admiră devine o persoană care se miră. De atotputernicia artei, de lumea ei încăpătoare de sensuri, de visul acesteia de a schimba lumea, de a o face mai bună, mai frumoasă și, prin urmare, mai rezistentă.Iurie Brașoveanu – cel mai important grafician basarabean la ora actuală – cucerește sălile de expoziție ale Europei, fiind un călător care își poartă lumea cu sine, un cetățean al Universului imaginat chiar de arta sa.El seamănă cu magicianul Kircher, care, ni se spune, în prezența reginei Christinei a Suediei, ar fi recreat un trandafir, pe care inițial, dându-i foc, l-a prefăcut în cenușă). Iurie Brașoveanu recreează trandafirii noștri incendiați de intemperiile istoriei, redându-le culoarea proaspătă a petalelor, foșnetul blând al frunzelor, mireasma lor cerească.Asistăm la o magie care nu poate să aparțină decât marii arte, cea pe care o profesează Iurie Brașoveanu, acest grafician unic și artist plastic de excepție din Europa de azi.

Maria Mardare – Fusu: „Aveți Ochiul care vede conținutul sufletului, dar și măiestria de al reda pe chip! Uimitor, nespus de frumos este Grigore Vieru! Admirație!”

Poeta Renata Verejanu:„Orice lucrare a pictorului Iurie Braşoveanu este o metaforă. Este un joc de simboluri cu trecerea unei forme în altă formă. Lucrările lui Iurie Braşoveanu vin din profunzimea poeziei lui Mihai Eminescu.”

Nour Gheorghe: „Pentru „Eminescu-Eternitatea”- Felicitari maestre Iurie Brasoveanu! si pentru cei care nu stiu , va fac cunoscut ca aceasta lucrare deosebita a fost premiata cu Trofeu la Concursul International ,,Univers Romanesc XXL ,,sectiunea Grafica-Pitesti.”

Victoria Rocaciuc: „Autorul recurge la diverse forme de simbol, abordat suprarealist, geometric, cu elemente de abstract. Constituită din mai multe puncte, transparența structurilor sale grafice se asociază cu pictura neoimpresionistă, realizată în tehnica pointelistă.”

Ion Birsanu: „Am fost întotdeauna coplesit de lucrarile, de maiestria, de omenia marelui nostru pictor Iurie Brasoveanu…M-am convins ca el este si un mare poet…Bravo…Va cuprind maiestre, ne mindrim!”

Ludmila Cotoman: „Mai presus de orice, omul poate fi cunoscut prin creaţia lui, în totalitatea ei sau în ce are mai valoros. În lucrarea omului stau – ca o comoară într-o zidire –gândurile lui. Graficianul IURIE BRAŞOVEANU trăieşte retras, dar munceşte pentru om, pentru universul său spiritual. Năzuinţa artistului înseamnă muncă, visarea artistului înseamnă muncă, iar obiectele facerii sunt rezultatul trăirilor sale în faţa vieţii…”

Victor Ciobanu:Excelența Sa a binevoit să ilustreze și coperta volumului meu de poezii „Iubire împletită-n vers”, apărută în 2019 la tipografia „Tipocart Print”, pentru ce țin să-i mulțumesc frumos încă odată. O perioadă de timp a activat în Torino (Italia) în calitate de grafician, pictor, restaurator de icoane etc., dar niciodată maestrul n-a uitat de părintele său, având grijă de el, chiar aflându-se departe de hotarele Republicii Moldova. Însă, viața mai are și întorsăturile ei, când moartea ne fură persoanele dragi sufletului. Astfel, la 11 decembrie curent (2021), la orele 4 spre dimineață, într-un mesaj scurt bunul meu prieten îmi scrie „A murit tătunea”. Tătunea tot tătune rămâne, chiar dacă copii lui sunt la a doua tinerețe. Și acum, drag prieten, când încă lacrima nu s-a uscat și fumul de tămâie mai persistă în casa părintească, vreau să-mi exprim încă o dată condoleanțele și să-ți amintesc că viața nu s-a terminat, iar noi, în numele copiilor noștri și în amintirea părinților, trebuie s-o continuăm…

                       Date biografice, activități, premii

Iurie BrașoveanuPROFESOR, ARTIST PLASTIC, POET – Membru Titular al Uniunii Artiștilor Plastici din Rebublica Moldova, Membru al Academiei Mondiale de Literatură,  Membru de Onoare ,,Trofeu XXL,,(România), Membru de Onoare în Mişcarea Internatională ,,Poetas del Mundo”(Italia), Membru WAPA-(World Association of Performing Arts), (Organizația Mondială a Artelor Interpretative).

Iurie Brașoveanu s-a născut la: 7 noiembrie 1962, satul Copăceni, raionul Sângerei (județul Bălți) din Republica Moldova. Fiul lui Gheorghe (Ion,Vasile) și Lidia (Gheorghe,Alexei) Brașoveanu (Primul din cei 4 copii ai familiei). A studiat la Şcoala cu clasele I-VIII, (anii 1969-1977) din s.Copăceni. (Gimnaziul Adrian Păunescu). Școala de Arte Plastice pentru copii din or. Sângerei (1975-1977).  Colegiul Republican de Arte Plastice „I.E.Repin” (A.Plămădeală).(1977-1981).  Studiază la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” (Facultatea de Grafică și Pictură,1984-1989). Fiind profesor de gradul întâi, conducător al reuniunii metodice a profesorilor de arte plastice, timp de 20 de ani (1981-2001), a predat arte plastice la catedra școlilor din or. Sângerei.

În Italia se află din 2001 și activează ca liber profesionist. Face restaurări în renumita ,,VILLA REY”. Vila-reședința regilor, când orașul Torino era capitala Italiei. S-a ocupat în prevalență de pictura iconografică, tablouri religioase și portrete, restaurări de mobilă de anticariat, icoane și tablouri. Semnează cartea proprie de versuri „Mai sus de umbra durerii” în 1997, editura  ,,Ruxanda” din Chișinău (Republica Moldova); Semnează volumul ,,TRECUT-AU ANII” 2020,Editura ,,Mușatinia”Roman, Neamț(România).

A editat albumul de portrete ”Oameni iluștri”, dedicat unor personalități ale culturii române. Albumul a apărut în versiune electronică și cuprinde 200 de pagini, în care a inclus 70 de portrete, grafică și versuri din creația sa. ”Este un album de grafică alb-negru, în care sunt toate culorile universului. Aceste două culori simbolizează nașterea și moartea și despart lumina de întuneric. Lucrarea vine ca un recviem pentru cei plecați în eternitate. Aici sunt portretele poeților Mihai Eminescu, Veronica Micle, Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Leonida Lari ș.a. A realizat și multe lucrări de grafică, pictură de șevalet, restaurări și icoane. De asemenea, a restaurat două icoane datate din sec. XVI, care se află la Mănăstirea „Sfânta Maria” din Moncalieri, Italia. În același timp, artistul a participat la toate expozițiile de grup de la Centrul Expozițional ”Constantin Brâncuși”, iar actualmente este prezent cu lucrări în trei expoziții din România. A fost președinte al juriului la secțiunea grafică, la Concursul Internațional de Arte „Trofeu XXL 2021”, ediția a V-a, din București.

AUTOR al lucrărilor de grafică, pentru ilustrarea a 30 cărți de poezie a unor autori din Moldova, România, Italia, Armenia, Brazilia, Izrael și Cuba. (2001-2022). Autor a 13 ICOANE (stil bizantin), PUBLICATE în cărți de specialitate italienești.(2008-2013). GRAFICIAN ,,ASCIOR,, – Asociația pentru Civilizația Ortodoxă (România). ILUSTRATOR la săptămânalul ,,LITERATURA  ŞI ARTA”, (Rep.Moldova). MEMBRU și PREŞEDINTE AL JURIULUI la varia CONCURSURI NAȚIONALE și INTERNAȚIONALE. Prezintă numeroase expoziții personale și de grup în Republica Moidova, România, Italia, Turcia, etc. Premiat cu medalii, trofee, diplome și distincții la mai multe Concursuri și Festivaluri Naționale și Internaționale (POEZIE și GRAFICĂ)

Premii și distincții: Premii acordate de săptămânalul „Literatură și Artă” (pentru arte, 2008, 2015; pentru critică, 2013; pentru grafică, 2017); Decorat cu medalia jubiliară „Eparhia Chișinăului – 200 de ani” (acordată de Mitropolitul Chișinăului și al întregii Moldove în semn de recunoștință pentu activitatea sârguincioasă spre binele și întru mărirea Bisericii Ortodoxe din Moldova, 2013); Premiului “Simpatia publicului” (acordat la Expoziția Internațională “Dumnezeu din inima mea”, organizat la mausoleul „Bela Rosin” din Torino, 2014); Diploma de onoare a Galeriei “Elle” (pentru operele expuse, contributul și prestigiul adus galeriei, făcând-o să-i crească faima pe plan cultural, Preganziol , Italia 2016); Diploma de excelență acordată de Biblioteca românească  “Grigore Vieru” din Torino (pentru prezentarea critică a artistei Simona Liliana Cumpăratu la Expoziția Personală de Pictură și Grafică „Dincolo de Culori”, 2016); Diploma de excelență acordată de Muzeul Național de Artă  al Moldovei (pentru Expoziția Personală de Grafică „Poduri de Dor”, 2017); Diploma de excelență acordată de revista „Orizonturile Bucuriei” (în semn de mulțumire pentru meritele deosebite în promovarea activitatii ASCIOR, pentru creșterea responsabilității naționale, a nivelului cultural și duhovnicesc al societății, 2017); Trofeul “Univers românesc XXL” (la secțiunea Grafică, acordat de Uniunea Artiștilor Plastici din România, Pitești, 2018); Diploma de excelență (sectiunea Grafică, acordat de Academia Olimpică Română, filiala Vâlcea, 2018); Premiul “Centenarul Marii Uniri” (acordat în cadrul Galei Premiilor Uniunii Internaționale a Oamenilor de Creație, ediția I, la secțiunea  “Artiști plastici contemporani”, 2018); Premiul “Marele Eminescu” (acordat de Cenaclul “Grai Matern” pentru lucrările sale excepționale expuse la vernisajul expoziției “Eminescu în poezie, cântec și arte plastice”, organizată la Centrul Academic “Mihai Eminescu”, Chișinău, 2019);

Ordinul “Sf. Ierarh Simion Ștefan” (acordat de Biserica ortodoxă autocefală din Republica Moldova și Mitropolia ortodoxă română de stil vechi din Transilvania, pentru păstrarea și promovarea culturii românești, identității naționale și a credinței ortodoxe strămoșești, înmânat în reședința Mitropolotană din Câmpia Turzii de Petru, Mitropolit al Transilvaniei, 2019); Membru Titular UAP R.Moldova. În 2020 devine Laureat al PREMIULUI săptămânalului „Literatura și arta”, a obținut Titlul de merit „Premium”, la Concursul „Eleganța Iubirii” – Creații literare și Artă în imagini, din Montreal, Canada, premiul special la Concursul național „Uniti per la legalita” din Italia, premiul UNU la Concursul Internațional „Elogiul iubirii”, secțiunea grafica și pictura, din România, a fost desemnat „OMUL ANULUI 2020”, la Gala Premiilor de Excelență a Academiei Națiunii Române: „Este rezultatul muncii creative care semnifică recunoștința din partea unui consiliu de personalități de înaltă cultură spirituală, or puțini sunt acum care depășesc invidia și ura, punând pe piedestalul LUMINII – DRAGOSTEA, având curajul, puterea și dorința de a aprecia la justa valoare FRUMUSEȚEA din OM. Cu pietate pentru Excelența Sa, Domnul Valeriu Mocanu – Președintele Academiei Națiunii Române!”

 În 2022 – Premiul „Tonitza” la Concursul Internațional „Elogiul Iubirii” (România); Premiul „MICHELANGELO BUONAROTTI”, ca Președinte de Juriu (secțiunea Pictură) la Concursul Internațional de Artă „LA FONTANA DELL AMORE” din Italia.   

      „Iurie Brașoveanu, pictor și poet

Întorcându-se, lângă icoane,

Stă maestrul Iurie Brașoveanu

Albia dispare în grădină,

Iar el scrie câmpii cu inimi.

Există omul, ca o lume vie,

Nimeni nu l-a chemat,

Domnului s-a închinat,

Și Domnul a spus – Să fie!

El – sunt eu, gândit de tine,

O imagine color a verii,

O rază urmărită apune,

În pânze ea răsare…

Nu merge după fiecare, –

Un val de îndoieli, frământări,

Destinul și-l tămăduiește –

Cu grafici plin de stări.

El este Eu, a ta imagine,

Cu primul trandafir.

Petale răsărite lin,

Culori în orice fir…

 / S. Vizitiu, august, 2022/

Surse memorabile:

https://www.facebook.com/iurie.brasoveanu/photos

Iconografia de Iurie Brașoveanu:

Portrete în grafică din albumul „Oameni ilustri” de Iurie Brașoveanu

În memoria mamei

Recital de poezie la Clubul Impresii din viata si carti, Biblioteca Hasdeu: 

https://www.facebook.com/clubulimpresiidinviataisicarti/videos/2763425443918276/

Recenzie de Svetlana Vizitiu, Impresii blog


Un comentariu

Vârsta e doar o cifră


La el a venit într-o zi o doamnă frumoasă cu o frezură stilată: Avea părul negru ca smoala și ochii bleumarin. O siluetă perfectă, o față îngrijită, ojă proaspătă… Arăta grozav! Și haina era șuperbă, la modă. Psihanalistul a crezut că doamna are patruzeci-patruzeci și cinci de ani. Dar Selen a spus că are șaizeci și trei de ani. O frumoasă și de succes doamnă în perle, pianistă și câștiga bani buni.
Selen a venit să se consulte. A întâlnit un bărbat cu cincisprezece ani mai tânăr decât dânsa. La fel, muzician; nu atât de celebru și bogat. A fost o scânteie din prima, așa au simțit-o. Dragostea. Aveau prea multe în comun; o atracție și apropiere spirituală… Dar Selen era preocupată de vârsta ei. O îngrijora și o nemuțumea diferența de vârstă, și, în general, pentru că avea deja anii înaintați…
S-ar putea să mai iubești, să fii fericită și să mai speri la ceva?
Au discutat mult timp – o oră. Psihoanalistul simțea că Selen nu se dezvăluie pe deplin. I-a făcut o altă programare, dar ea nu a mai venit. Însă, pentru vizita ratată a achitat și și-a cerut scuze. El chiar s-a supărat, într-atât îi plăcu această frumoasă și înțeleaptă doamnă.
Și iată că șase luni mai târziu, Selen apăru din nou. Medicul a văzut la ușile cabinetului o bătrânică într-un costum decolorat și încălțată în pantofi pentru persoane în etate. Părul doamnei era cărunt, ochii palizi și fața plină cu riduri. Ședea cocoșată, cu capul plecat…
În cabinet, bătrâna a început să vorbeasca cu o voce joasă, senilă. Da, era Selen! Medicul a fost șocat! El crezu că dragostea i-a fost nefericită. Muzicianul i-a frânt inima aceste frumoase femei, a abandonat-o, i-a călcat sentimentele în picioare, probabil așa a fost. De aceea, Selen s-a transformat într-o bătrână ca într-un basm groaznic?
De fapt, Selen singură a refuzat iubirea. S-a comportat prostesc în ciuda inteligenței sale. În ciuda educației sale. Ea incepu să se consulte cu prietenii și rudele în legătură cu romanul ei. Ei bine, aceste persoane i-au explicat repejor totul. „Cică muzicianul e un gigolo, un vânător de moșteniri. Că la 63 de ani, trebuie deja să te gândești la suflet, și nu la aventuri. Doar Selen e bunică demult… Ce-i cu ea, și-a ieșit din minți? Poate începe demența? Privește pașaportul, la numerele anilor și la chipul său, doar ești bătrână! Cine te va iubi acum, gândește și singură! El pretinde ceea ce este și se preface. A văzut perlele tale, mașina și aspectul nepotrivit anilor de vârstă venerabilă – și vrea să trăiască pe cheltuiala ta! Ești o bătrână, vino-ți în fire!”
I-au spus-o absolut toți. În fiecare zi. Selen de mult nu se mai consulta, a rupt toate relațiile cu muzicianul ei, și oamenii ceia tot o telefonau și-i scriau mesaje, veneau în vizită, fie o invitau. Și-i spuneau același lucru…
Selen într-adevăr a devenit o femeie bătrână. Și-a ucis dragostea, și-a rupt propria inimă…
Medicul trist clătina din cap, în timp ce asculta povestea doamnei în etate. Și perlele ei s-au stins; au murit…

Mai corect, au fost uciși de gura lumii, de sfaturile bune ale oamenilor buni…
Nu-i ascultați pe cei care, sub masca adevărului, îți otrăvesc sufletul și spun lucruri mortale! Selen a reușit să se întoarcă la sine. Să recupereze iubirea. Și perlele au inviat…
Dar nu se întâmplă mereu așa. Nu întotdeauna. Nu întotdeauna învierea e posibilă…
Și este foarte ușor să ucizi… Lipsa oamenilor dragi te distruge cu încetul și îți apropie perii cărunți…
Ajută-te singur, procedează cum îți spune inima și rațiunea, nu ceda îndoiellilor și invidiei oamenilor proști!

Povestea ne-a povestit-o un psihanalist dintr-o altă țară…

Impresii, învataminte din viata…

SV ❤


3 comentarii

Nicolae Dabija. Ecoul amintirilor unui academician


Dacă cel de alături nu crede în ceea ce faci, e un păcat nu contra ta, ci contra lui. Dumnezeu care, dacă a pus în tine o sămânță de har, te va întreba, atunci când vei veni în fața Lui, ce-ai făcut cu ceea ce ți-a dat, – ție, mai mult decât altora – iar tu neglijându-l ai comis, așa cred, un păcat care poate fi comparat cu o omucidere a unui copil conceput, căruia nu i-ai dat voie să se nască.”/N. Dabija/

    „M-am născut într-o bibliotecă, dar nu una obișnuită, ci una plină de icoane și cărți bisericești. Era biblioteca celui care mi-a fost un exemplu în toate, arhimandritul Serafim Dabija, stareţ al mănăstirii Zloţi. Multe din discuțiile noastre mi-au fost învățături de mare folos în viață, mai cu seamă cele despre credința în Cel de Sus. Părintele este reprezentantul unei generații de sacrificați ai istoriei și cel care mi-a semănat germenele credinței.” A avut o copilărie fericită, pentru că a fost plină cu cărți. Generația lui a fost una foarte norocoasă, luând în considerare faptul că nu avea televizor, internet, dar aveam foarte multe cărți, care i-au ajutat să crească și să nu rătăcească prin istorie. Atunci când a deschis ochii, i-a deschis pe nişte cărţi: cărţi pe sub paturi, cărţi pe sub masă, cărţi, cărţi, cărţi în toată casa bunicilor lui– Ioan şi Ana Dabija – unde a văzut lumina zilei… Nicolae Dabija avea vreo 12 ani când, aflându-se pe o câmpie din preajma satului, o pană a căzut de undeva de sus, la un pas înaintea lui. A ridicat ochii spre cer, dar el era pustiu. Astfel n-a văzut nici o pasăre. S-a aplecat și a cules-o de jos. Și a crezut că e o pană de înger. A mers acasă, a introdus în ombilicul penei o mină de creion și a scris atunci prima lui poezie. Era despre rujă, numele basarabean al trandafirului, de care erau atunci pline grădinile satului: ,,Dintre toate florile pe lume/ numai ruja cel mai mult / o mângâi și-i spun pe nume, / o cuprind și o sărut.// Nu de-atâta că e floare, / mândră floare între flori, / dar că sfânta ei culoare / cea mai vie e în zori.” A fost cel mai fericit atunci când, elev fiind, i s-a arătat Născătoarea de Dumnezeu într-un vis, iar a doua zi a primit la țară, unde se afla, o scrisoare de la publicația „Tinerimea Moldovei” prin care poetul Nicu Stegaru îl anunța că poezia lui „Stele” va fi publicată în numărul următor al ziarului. „De-a lungul zilelor pe care le-am trăit, m-am străduit să fiu vrednic de lumina acelui vis de adolescent, care m-a făcut cel mai fericit.”

         Scriitorul Nicolae Dabija a avut un rol important în lupta de renaștere națională din Republica Moldova, a susținut revenirea limbii române la grafia latină și decretarea ei ca limbă oficială în RSS Moldovenească! Aproape jumătate din călătoria lui pe culmile literare, a dedicat-o misiunii de redactor-șef la ziarul „Literatura și Arta”, publicație care a avut un rol important în lupta de renaștere națională la sfârșitul anilor ’80. În timpurile sale bune, săptămânalul depășea tirajul de 260.000 de exemplare. Volumul de debut „Ochiul_al_treilea”, a fost ca un fascicol de lumină intensă în literatură. Cartea a scris-o în 1970, când, fiind exclus din facultate pentru „acțiuni antisovietice” (citea cărți românești și scria pe „ici-acolo” conspectele de student cu alfabet latin), s-a aflat un an de zile în satul de baștină. Deși la apariția volumului din 1975, care a așteptat cinci ani de zile în sertarele editurii, a fost calificat cel mai reușit volum de debut, n-a putut să publice din el nici măcar un singur rând. Apariția lui, care a însemnat și anularea interdicției la semnătură din presă, Dabija a comparat-o cu o descătușare a luminii, ținută sub oboroc.

Tata a fost un om modest şi n-a suferit niciodată de vedetism. Din contra, considera că fiecare dintre noi îşi are locul lui în viaţă, iar aprecierea trebuie să vină întotdeauna din altă parte. Aşa că nu-i plăcea să iasă în evidenţă, să-şi etaleze meritele (deşi avea multe), ori să adauge la numele lui: poet, academician, scriitor, ziarist, deputat etc. Semna simplu: Nicolae Dabija. Iar dacă se întâmpla să citească vreun articol cu laude la adresa lui, lua pixul şi tăia din el toate cuvintele care i se păreau exagerate, mărturisind că: „Mai bine e să te laude Dumnezeu, decât omul”. /fiica Doina Dabija/

După absolvirea școlii medii, în anul 1966, Nicolae Dabija a fost admis la Facultatea de Ziaristică a Universității de Stat din Chișinău, fiind exmatriculat în anul III pentru activitatea pro-românească: „Unchiul meu, arhimandritul Serafim Dabija, stareţ al mănăstirii Zloţi, înainte de a fi arestat în 1947 şi condamnat la ani grei de Siberie „pentru că a construit o mănăstire în scopuri antisovietice” (aşa scrie în sentinţă), a reuşit să salveze uriaşa bibliotecă mănăstirească. Când am venit la universitatea din Chişinău, am adus cu mine nişte volume din acea bibliotecă: Iorga, Eminescu, Stere, Russo. În ele scria altceva decât ne spuneau profesorii la ore. Nu ştiam pe atunci, copil sosit de la ţară, că există securitate, nici eu, nici grupul de la ziaristică: ne certam cu profesorii, lectorii se temeau de noi, decanul ne ruga să nu punem întrebări la seminare, ne îndemna chiar să nu frecventăm anumite obiecte (istorie, filozofie, ateism), la care se spuneau cele mai multe minciuni. În anul trei, când patru studenţi – subsemnatul, Aurelian Silvestru, Vasile Romanciuc şi Ion Vicol – au fost exmatriculaţi, toată grupa, caz unic în fosta URSS, a scris cerere să plece din universitate. A fost un scandal enorm. Până la urmă, din cei 25 de colegi, 21 au rămas. Azi toţi sunt scriitori, ziarişti, personalităţi binecunoscute în Basarabia. Dar acea lecţie a însemnat mult pentru fiecare dintre noi: am învăţat cum să fim solidari, ca astfel să rezistăm împreună. Am fost restabilit peste un an la facultate, nu la Ziaristică însă, ci la Litere. Dar în acel an, cât am lipsit de la Chişinău, izolat în satul de baştină Codreni, lângă Căinarii lui Mateevici, am scris cartea mea de debut „Ochiul al treilea” şi am citit saci de cărţi, pe care părintele Serafim Dabija mi-i trimitea de la Cernăuţi. Fără acel moment dramatic, biografia mea ar fi fost incompletă, iar experienţa mea de condeier ar fi întârziat. Până la urmă, am ajuns să cred că acea încercare a fost una norocoasă pentru destinul meu ulterior. Cred de atunci că, dacă în viaţă eşti umilit pe nedrept, Dumnezeu numaidecât îţi va trimite o aripă, ca să te ajute să te ridici.”

Se schimbă doar înălțimile, nu și visurile”. Într-un poem intitulat „Rugă” Dabija afirma despre poezie următoarele:„ Rugă-cântec, rugă-plânset, rugă-blestem (naivă, credulă, nebună) /de aed care speră cu un poem / c-ar putea face lumea mai bună.”

,,Când ești umilit pe nedreptate, atunci Dumnezeu îți trimite o aripă ca să te ridice

A avut o mare cumpănă, în vara anului 2007 Nicolae Dabija a căzut într-o prăpastie lângă Țâpova: „Această nenorocire s-a întâmplat  în ziua de 7 iulie 2007, ora 19. Chiar dacă unii spun că cifra șapte este una norocoasă, pentru mine aceasta a însemnat prăbușirea la fundul unei prăpastii. Căzând de la înălțimea de 9 metri, pot spune că am rămas întâmplător în viață. Totul se datorează Celui de Sus care m-a ajutat să trec peste această încercare. Am simțit că Dumnezeu m-a binecuvântat, astfel după această încercare am publicat cartea ,,Tema pentru acasă”, o biblie a suferinței basarabiene, care este una din cele mai citite cărți. Succesul acestei cărți se datorează în mare parte faptului că am expus experiența unică prin care a trecut neamul nostru și nu am imitat literatura străină. Se spune că,  înainte de a muri, omului i se arată filmul vieții sale în câteva fracțiuni de secundă. Eu am văzut acest roman, eroii săi, care parcă încercau să mă ajute în perioada internării mele în spital. Meritul acestei narațiuni este că am putut transforma suferința în fericire.

Nicolae Dabija despre:

Prietenia însăși e o lecție. De ce? Pentru că Dumnezeu îți dă rudele – bune, rele, pe care le ai – pentru toată viața, pe când prietenii ți-i dă pentru totdeauna. Prieteniile adevărate pot fi numite și transplant de suflet. Nu dorim nimic mai mult decât o revenire la firesc. Suntem o așchie de popor românesc ruptă cu o bucată de țară, în urma înțelegerii dintre cei doi mari tâlhari ai istoriei, Hitler și Stalin, și astfel trebuie să fim înțeleși și de comunitatea internațională, dar și de fiecare dintre noi.”

Despre omenie, omul și natura: „Dimineața e mereu un început, e o alegere de a fi și de a te simți tu… în orașul tău! Chișinăul pentru mine poate fi blând, iubitor și cuceritor doar dimineața, când lumina te cuprinde de la frunte la tălpi, un fel de dimineață permanentă…Căutăm să fim eroi, căutăm să fim vedete, căutăm să avem bunuri materiale, să le facem pe toate pentru a avea ceva în schimb, dar oare ce oferim noi că ni s-a dat viața?! Omul trebuie să poarte natura după el. Omul fără împăcare și dragoste e ca un copac fără ramuri. Cu fiecare ocazie încerc să mă întorc la natură și de fiecare dată când ajung să merg printre firele de iarbă și țărână înțeleg că îndepărtându-ne de noi pierdem ceva esențial, ceva foarte valoros, pierdem Omenia.”

Fericirea: „Predispoziția cuiva de a fi fericit se naște în familie: dacă părinții se iubesc, sunt fericiți, buni la suflet, se susțin reciproc, această energie se transmite și copiilor lor.”, A fi fericit într-un cuplu este simplu. Acolo fericirea vine din respectul pentru celălalt, care înseamnă, în viața de zi cu zi, a-l înțelege și a te face înțeles”.

Personalitatea lui Nicolae Dabija este asociată, pe bună dreptate, cu prestanta revistă Literatura şi arta condusă de poet din 1986, adică treizeci şi cinci de ani, un adevărat bastion al luptei anticomuniste în ultimii treizeci de ani, cu atâtea merite în trezirea conştiinţei naţionale. Cel pe care-l aşezăm între sfinţii preacuraţi ai poeziei româneşti, Nicolae Dabija, era şi un om al acţiunii, al gesturilor clare şi sincere în social, era, aşa cum spunea cândva Grigore Vieru, ,,cea mai complexă personalitate din Basarabia şi o dovadă că Basarabia n-a murit şi n-are de gând să moară.” /Daniel Corbu/

     „Nicolae Dabija este poetul cu cea mai mare popularitate în Basarabia şi unul dintre cei mai citiţi publicişti din Europa. Opera acestui poet circulă în peste 20 de limbi. În revista #Literatura_şi_Arta a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, al cărei arhitect este din anul 1986 i-a adus poetului Dabija o binemeritată reputaţie… Născut într-o cetate asediată, cum este Basarabia, acest poet cu nume de voievod pare să fi fost predestinat de a intui şi exprima în poezie şi publicistică – într-un fel nemaipomenit în cultura românească de după Eminescu – starea de spirit şi aspiraţiile românilor pe care îl reprezintă în scrisul său, într-un stil sofiani, încărcat de revelaţii, specific culturii ortodoxe…”(George Bajenaru, SUA, în „Cuvântul românesc”, Hamilton, Canada, noiembrie, 1998.)

         Opere_literare –  în luna mai 2020, i-a apărut o carte de proză, pe care a intitulat-o „Prima dragoste e totdeauna ultima”. Timp de o lună pandemică agențiile de difuzare ale cărții au vândut online peste 4000 de exemplare de carte.  „Tema pentru acasă” e un roman de dragoste și moarte. În carte, eroii sunt puși în condiții-limită. Ei pierd aproape totul, dar nu-și pierd dragostea unuia pentru celălalt, care le ajută să recupereze totul. Celelalte cărți de proză „Nu vă îndrăgostiți primăvara”. „Te blestem să te îndrăgostești de mine!” și „Prima dragoste e totdeauna ultima” tratează și ele acest sentiment vechi de când lumea și pururi nou – dragostea.”-N.Dabija

       Romanul Temă_pentru_acasă – o scriere despre regăsirea de sine, un roman percutant, profund, despre ființarea în timp și spațiu a unui personaj aflat într-o situație tragică, dar prin biografia căruia poate fi recuperată în istorie. „A spune cuiva te iubesc este o invitație la veșnicie.” Scriitorul Dabija reușește să ne transporte în trecutul sovietic prin această poveste de dragoste ce înflorește în acea perioadă dificilă pentru omenire. Mihai Ulmu, învățător în școala din Poiana, este arestat de către soldații sovietici. După arest, acesta este judecat și trimis în Siberia în lagărele de concentrare. Una dintre elevele sale, Maria Răzeșu, este îndrăgostită de Mihai și decide să plece în Rusia și să-l găsească… Pe lângă faptul că ne învaţă ce este dragostea adevărată, Maria şi Mihai reuşesc să ne dea şi o lecţie de viaţă, o lecţie de viaţă şi de moarte. Apropiat de profunzimea ideatică a unor autori precum Dostoievski, Borges sau Bulgakov, poartă marca originală a unui mare prozator de limba romană. „Nu-i înveți pe alții ceea ce vrei, nu-i înveți ceea ce știi, îi înveți ceea ce ești.”- Spune Dabija în roman, apoi: „Memoria e ca un ghem pe care nu mi-ar ajunge nici veșnicia ca să-l depăn până la capăt. Și, dacă m-aș trece eu, copilul meu ar vorbi mai departe ceea ce n-am reușit eu să rostesc într-o viață de om. Iar dacă n-ar reuși nici el- să fiți atenți la ce îngână ierbile din cimitire!”; ” – Pentru că deznădejdea e încă viață, la limita ei dinspre moarte, dincolo de care nu mai urmează nimic, dar e viață totuși, viață încă.” O carte care ne reamintește nouă, basarabenilor, cine suntem, care este istoria noastră ca popor și cui „datorăm” tragedia noastră…

Cartea a ajuns la a patra ediţie şi, conform datelor furnizate de Asociaţia Bibliotecarilor din republică, aceasta „a fost împrumutată de biblioteci de peste 100 000 de ori, find cea mai citită carte de beletristică naţională din ultimii zece ani.” Este o naraţiune despre intelectualitatea basarabeană de după 1940, în care e inclusă şi preoţimea, un roman despre dragoste şi despre deportări. ’’ − Părinte, îl mai întrebă poetul, de ce să ne omoare nişte indivizi doar pentru că nu suntem ca ei?! Mai răi sau mai buni, mai deştepţi sau mai proşti, dar suntem şi noi oameni, avem şi noi ca şi dânşii ochi, urechi, inimă, mâini, picioare, doruri, gânduri, speranţe, disperări.’’ Autorul ştie convingător cum să pună personajele sale să realizeze adevărate meditaţii pe marginea acestui subiect – credinţa în Cel de Sus. Aceste pagini sunt memorabile şi unele care dau romanului Tema pentru acasă o semnifcaţie spirituală unică.”

” – Aici la marginea lumii, între viață și moarte, oamenii nu atât sunt, cât devin alții. Așa cum ființele mușcate de vârcolaci se transformă în vârcolaci, la fel și oamenii slabi, fiind încolțiți de fiare, se transformă de multe ori, la rândul lor, în fiare. Suferința îi unește pe oameni, dar îi și învrăjbește. Dar nu-ți pierde deznădejdea!” /N. Dabija/

Cititorii despre „Temă pentru acasă” – „Mi-a plăcut frumusețea prin care sunt descrise personajele și locurile, dându-le astfel viață. Am sperat la un deznodământ mai fericit, însă precum a fost soarta a sute de mii de români moldoveni – sfârșitul a fost trist, dar demn. Recomand cu drag acest roman! /Ion Bargan/ ;

– „Dabija mi-a intrat în suflet de la prima pagină. Temă pentru acasă e un roman aparent simplu, fără a ieși în evidență prin narațiune, scurt, însă emoționant, mai ales pentru români. Suferințele basarabenilor din anul 1940, când URSS i-a invadat, situația intelectualilor, cărora Dabija le și dedică romanul, trimiși la muncă zilnică în lagăre în Siberia, precum și instalarea fricii într-o Basarabie săracă, însă plină de credință sunt câteva din temele pe care Dabija le abordează. Povestea profesorului de literatură Mihai Ulmu este povestea unui om cult, cu principii și credință, care ajunge în Siberia, unde realizează ce înseamnă cu adevărat să fii om. Aceasta e și tema pe care le-o dă elevilor săi înainte să fie luat de la oră de soldații URSS. Ce înseamnă să fii om cu adevărat? E o artă sau un destin? După mulți ani, profesorul și elevii lui se reîntâlnesc cu răspunsul la această întrebare. Maria Răzeșu este exact femeia basarabeancă care crede în Dumnezeu și în destin, care merge până la capătul lumii în căutarea a ceea ce îi e sortit, care îndură ce îi dă Dumnezeu și e fericită pentru soarta ei. E un personaj deosebit, frumos construit, care te face să te simți mândru de originea ta. Cu o femeie ca Maria până și taigaua siberiană pare un Rai. – Recomand această poveste scurtă, ce surprinde foarte bine esența neamului nostru, apropierea noastră de Dumnezeu și de natură, de artă și de viață. Nu are cum să nu te emoționeze scena în care soldații URSS iau portretul lui Eminescu și îl înlocuiesc cu cel al lui Stalin, iar elevii îl dau jos și îl pun după catedră, sau nunta lui Mihai și a Mariei în taiga, în mijlocul naturii, sau interogatoriul la care a fost supus Mihai în biserică, sau scena finală în care Mihai strigă din nou catalogul” /Ana Stanciu-Dumitrache/

Romanul „Tema pentru acasă” este în primul rând o satiră a societăţii totalitare, o caricatură a regimului stalinist. Scenele uneori suprarealiste te îngrozesc, dar şi te amuză uneori, tocmai pentru că autorul intenţionat accentuează absurditatea comportamentului uman. Textul este presărat abundent cu expresii aforistice, meditaţii filosofice asupra condiţiei umane. Natura e descrisă într-un registru voit poetic. Cartea merită nota maximă.” /Valentin Eni/

                   „Te_blestem_să_te_îndrăgostești_de_mine” – un roman sublim, care, prin simpla narare a unei povești de dragoste (im)posibile, reliefează faptul că iubirea este o ciumă de care nu se moare, dar nici nu se trăiește. Un adevărat poem epic, opera lui Dabija dobândește, pe parcurs, un lirism extraordinar, în care visezi, te pierzi și, într-un final, te regăsești. Exact ca-n viață. În roman Nicolae Dabija abordează subiecte dificile și sensibile, lucru care îl obligă pe cititor să se îndrăgostească iremediabil de scriitura sa.

Total diferită de „Tema pentru acasă”, „Te blestem să te îndrăgostești de mine” este o lectură ceva mai ușoară, dar cu aceeași încărcătură emoțională; încapsulează povestea de iubire a cuplului primordial din Basarabia, poveste care este un soi de ac de siguranță, pilon de sprijin pentru ceea ce numim astăzi n-a fost să fie. „Neamul nostru e condamnat să iubească. El nu s-a raportat niciodată la lume, ci a raportat lumea la el.”; „Durerea e unica bucurie a vieții mele. Dacă mă mai doare ceva, înseamnă că încă n-am murit de tot. Voi trăi, Maria!” – din ‘„Te blestem să te îndrăgostești de mineN. Dabija.

Dragostea de țară eu aș compara-o cu dragostea de mamă. Vei întâlni de-a lungul vieții tale mame (ale altora) mult mai frumoase, mult mai tinere, mult mai bogate, dar o vei iubi mereu cel mai mult pe una – pe cea care ți-a dat viață.”… „Este foarte important ca unui copil să i se spună o rugăciune. Pe când eram copil, bunica mă învăța să îmi fac cruce, iar tata mă învăța să scriu. Eu am confundat aceste lucruri astfel țin pixul cu trei degete ca și cum m-aș ruga. În felul acesta scrisul pentru mine este ca o rugăciune. Este foarte important ca omul să-l descopere pe Dumnezeu cât mai devreme, pentru că până la urmă, cu toții îl căutăm pe Domnul. Copilul care știe Tatăl Nostru este un copil salvat, care va fi ajutat de Cel de Sus. Spun acest lucru, deoarece recent am ascultat o emisiune la radio în care un copil din România povestea că era în mijlocul mării și s-a scufundat vaporul pe care se afla. Deși nu putea să înoate, a început să spună Tatăl Nostru și în timp ce se zbătea în apă a văzut  că a venit spre el o bârnă de care se agățase. Băiatul respectiv spunea că se simte foarte norocos că Cel de Sus i-a transmis o astfel de bârnă care i-a salvat viața.” -„Noțiunea de patriot în Republica Moldova trebuie reinventată. Or, la ora actuală, toți trădătorii de neam, toți vânzătorii de 30 de arginți ai idealurilor naționale, toți cei care conspiră contra poporului moșilor și strămoșilor lor, își zic „patrioți”, afirmând că trădările și lepădările de Neam le fac în numele convingerii lor de patrioți.”… „Patriei mele îi doresc să fie și patria mea și a copiilor copiilor mei, nu doar a celora care vociferează la mitinguri „Maia Maldova!… Republicii Moldova îi doresc să se regăsească în drumul ei către sine, să-și afle locul său pe hărțile lumii în contextul Țării de la care a fost ruptă în 1940, să se debaraseze de ideea marxistă că sărăcia ar fi o virtute, mai ales la nivel statal, să prospere copiii ei – fiicele și fii plecați în lume – revenind Acasă, ca împreună să-și poată clădi Viitorul, unul mai bun, pe care aceștia și-l merită cu prisosință.” – Nicolae Dabija/

          Date biografice, referințe și activitatea literară:

 Nicolae Dabija /n.15 iulie 1948- 12 martie 2021/ poet, academician, scriitor, ziarist, deputat, – este autor a peste 80 de volume de poezie, proză și eseuri. În ultimul deceniu, Nicolae Dabija a editat trei cărți de proză. Romanul lui „Tema pentru acasă” (2009) a ajuns la cea de-a opta ediție, cu peste 100.000 de exemplare vândute, fiind tradus în mai multe limbi, ceea ce constituie un record pentru o carte de proză românească și apreciat în Franța cu prestigiosul Premiu „Prix de l’ Autre Edition” și care a apărut și în Statele Unite ale Americii.

Nicolae Dabija s-a născut pe 15 iulie 1948 în satul Codreni, raionul Cimișlia. În perioada 1966 – 1972 a studiat în cadrul Universității de Stat din Moldova, Facultatea de Ziaristică. Pe parcursul activității sale profesionale a fost lector la catedra de literatură română a Universității Pedagogice de Stat „Ion Creangă”, lector superior la catedra Știinţele comunicării a Universității Libere Internaționale din Moldova, deputat în Parlamentul Republicii Moldova, preşedinte al Societăţii „Limba noastră cea română”, preşedinte al „Asociaţiei Oamenilor de știinţă, cultură şi artă din Republica Moldova”, vicepreşedinte al „Ligii culturale a românilor de pretutindeni”, preşedinte al „Forului Democrat al Românilor din Republica Moldova” etc.

Numele lui Nicolae DABIJA este legat de istoria celor mai notorii publicații din țară cum ar fi: revista „Nistru” (ulterior „Basarabia”); revista „Orizontul”; săptămânalul „Literatura și Arta”.

N.Dabija,E. Doga,martie 2017.Foto SVizitiu, BM Hasdeu

A fost distins în anul 1988 cu Premiul de Stat al Republicii Moldova în domeniul literaturii şi artei, iar în 1995 cu Premiul Academiei Române „Mihai Eminescu”. Pentru remarcabila sa operă poetică şi pentru implicarea sa în redeşteptarea spiritualităţii româneşti i s-a acordat în anul 2000 Ordinul Steaua României în grad de Comandor. În anul 2010 Academia de Studii Înalte din România îi acordă titlul de „Honoris Causa” şi titlul onorific de Academician în semn de înaltă preţuire şi respect pentru întreaga activitate; în 2013 obține titlul onorific „Om emerit”, iar în anul 2014 în semn de înaltă preţuire pentru promovarea culturii, limbii şi spiritualității românești i se acordă Ordinul „Meritul cultural” în grad de Mare Ofiţer. Marele Premiu al Festivalului Internațional de Poezie de la Seul (Coreea de Sud) i-a fost acordat în 2020 poetului Nicolae Dabija,
Nicolae Dabija este scriitorul român cu cele mai multe premii internaționale, între acestea enumerându-se: Marele Premiu al Festivalului Internațional de Poezie de la Trieste (Italia) în 2014, Marele Premiu „Dulce Maria Loynaz” la Festivalul Internațional de Poezie de la Havana (Cuba) în 2017, Premiile „Sceptrul Poeziei” (Macedonia) în 2015, „Danubius” (Ungaria) în 2018, „Bogdani” (Albania) în 2018, „Giacomo Leopardi” și Premiul pentru Poezie la Festivalul Internațional de Poezie de la Fontana i Liri (Italia) în 2015, Premiul „Lʼamour de la Liberté” (Franjța) în 2018, Premiul Internațional al Literaturii (Coreea de Sud) în 2019 ș.a.
La acestea, în acest an se mai adaugă o înaltă distincție: Marele Premiu și medalia de aur ale Festivalului Internațional de Poezie de la Seul (Coreea de Sud), care s-a desfășurat on-line cu peste 300 de participanți din diferite țări ale lumii în perioada 26-27 septembrie 2020.
Un juriu format din cinci poeți, profesori universitari de la diverse instituții din Coreea de Sud a decis să-i acorde acest cel mai înalt Premiu literar în valoare de 5000 de dolari pentru „sensurile profunde” ale creației sale, „pentru ineditul metaforei, care „deschide ferestre în zidul cotidianului” (trimitere la distihul poetului „Doru-mi-i de Dumneavoastră / Ca unui zid de o fereastră”, devenit cunoscut în lume.
Prin acordarea acestui Premiu, nu e apreciată doar creația mea, ci și cea a tuturor creatorilor de cultură din Republica Moldova, o țară mică cu istorie milenară”, a menționat în discursul de acceptare a acestui premiu poetul Nicolae Dabija.
La ediția din 2019 a Festivalului de Poezie de la Seul, unde a fost prezent, poetului i se acordase Premiul Internațional pentru Literatură, susținând cu această ocazie la Universitatea din Seul conferința „România și Republica Moldova – cele două Corei ale Europei”.
În 2020, în cadrul ceremoniei de premiere care s-a desfășurat în orașul Changwon, patria poetului Dal-jin Kim, clasic al literaturii coreene, Nicolae Dabija a rostit on-line un discurs la conferința „Schimburile culturale – ca niște transplanturi de vise”, transmisă și de televiziunile din Coreea de Sud și publicată în presa literară.
Nicolae Dabija, PSALM
Nu am, Doamne, nimic, şi-s bogat.
Sunt, Doamne, cel mai bogat, că te am.
Cu fiece mugur ce iese din ram – Te-am aflat,
cu cerul ce-mi intră în casă prin geam!
Nu Te supăra, Doamne, că port roura-n gene,
că cel mai fericit am fost, fără să ştiu:
când sfâşiat eram de fiare în arene
Tu mă strângeai la pieptu -Ţi, ca pe-un fiu…
Şi ce uşoare-s lanţurile grele
şi piatra de sub cap mi-e pernă moale –
în locul unde lacrimile mele
se întâlnesc cu râurile Tale!

    Este autorul cărților: „Ochiul al treilea”, Chişinău, 1975; „Apă neîncepută”, Chişinău, 1980; „Zugravul anonim”, Chişinău, 1985; „Maraton printre gloanţe”, Râmnicu-Sărat, 2008; „101 poeme”, Bucureşti, 2009; „Privighetori împăiate”, Iaşi, 2009; „Poeme pentru totdeauna. Opera poetică.”, Iaşi, 2011; „Tăceri tălmăcite-n cuvinte”, Botoşani, 2014; „Pe urmele lui Orfeu”, Chişinău, 1983; „Libertatea are chipul lui Dumnezeu”, Craiova, 1997; „Icoană spartă, Basarabia”, Craiova, 1998; „Drumul spre biserică”, Chişinău, 2013; „Urma sârmei ghimpate”, Râmnicul Sărat, 2013; „Manifest de Unire”, Bacău, 2013; romanul „Tema pentru acasă”, Iaşi, 2009;  nuvele „Nu vă îndrăgostiţi primăvara!” , Chişinău: Editura pentru Literatura şi Arta, 2013, etc.

    A părăsit această lume pe 12 martie 2021 în urma complicațiilor Covid-19, o personalitate, un om care și-a dăruit întreaga viață culturii și limbii române.

În acea Zi Sfântă a Unirii, pe care sper s-o apuc, n-am să fac nimic altceva decât să mă bucur.”

#Impresii_viata_carti, #Svetlana_Vizitiu, sef sector BM

,,Nicolae Dabija în amintirile contemporanilor” este un dar al prietenilor, care adună aprecieri critice și mărturii despre viața și opera poetului, unul dintre sfinții preacurați ai poeziei, una dintre marile valori naționale românești.”/”NICOLAE DABIJA ÎN AMINTIRILE CONTEMPORANILOR”, o carte a mărturiilor despre viața și opera poetului orfic Nicolae Dabija. – Daniel Corbu/

Alte surse: In memoriam


https://www.facebook.com/bibliostiri/posts/pfbid02gdjn4iw16GFi3zsfiVVSPmLX1XTbjUo4tSzsf3f4oCVgkRzJ2hrz9CzQ47gmWgTcl


7 comentarii

„Poveste cu patru neveste”, Olga Căpătână /recenzie/


                                           

„Toate blestemele noastre s-au întors în noi ca bumerangul.”

                                    „Totul este ca în oglindă: cât dai, atâta ți se va întoarce”

O poveste feminină uluitoare, vitală, despre viață, lupta internă de superioritate cu colegele, prietenele, experiențe amoroase, interese personale, atitudinea sinceră a unei femei ocupate față de copii și instituția familiei. Aceasta este cea mai controversată carte pe care am citit-o în ultimul an. Dezgust inițial față de unele personaje principale, momente de furie și dispreț, dar în același timp recunoașterea pe sine în unele capitole cu participarea lor trezesc milă… „Am fost o proastă. Nu am știut să apreciez ce am” – regretele amicilor care au blestemat și răul făcut s-a întors împotriva lor… Sunt zeci de rânduri în carte, complet diferite, în care eroinele înșală și trădează…

La început e ca peste tot – toate femeile prietenesc, zâmbesc, se adună la sărbători, pregătesc bucate, beau vin, totul e bine și frumos. Totul e bine și frumos într-un colectiv de zeci de femei? Of, Doamne! Unde? Pe ce lume? Educatoare, dădace, bucătărese, asistente medicale, etc, etc. Toate aceste colective de femei sunt prietenoase la început. Când ceva începe prea bine, de obicei se termină prost. Aceasta este legea… Tot acest entuziasm inițial este inutil. Ca niște împrumuturi care nu pot fi plătite. Dar, din păcate, trebuie să plătești pentru tot în viață. Atâta timp cât nu ai probleme, nici o ciocnire cu șefii sau colegii, ești membru al aceste familii, care se numește colectiv de muncă, dar dacă se întâmplă ceva, colectivul se împarte în două tabere. Sau mai multe chiar. Începe a forfoti, vorbe, șoapte, discuții pe la colțuri, pe la spate. Și dacă colectivul are un director deștept, cu experiență, pune capăt îndată vorbelor. Dacă nu – ia partea cuiva și atunci colectivul se duce de râpă…”

Mi-a plăcut cartea, stilul autoarei unul intrigant; mult sex și fără vulgaritate, înjurături. „s-a stins lumina, toți participanții la această serată s-au dezbrăcat și, în întuneric, bâjbâind, și-au găsit pereche pentru a face dragoste. Scuzați, mă rușinam să scriu cuvântul „ sex”; pentru că în Uniunea Sovietică nu exista așa ceva.”

Impresia generală a lucrării: o poveste puternică, un stil competent, personaje detaliate și locuri detaliate – sunt valori aparte pentru un roman. M-a captivat de la primele pagini și m-a ținut cuplată până la sfârșit. Uneori evenimentele se desfășurau în așa fel, încât voiești să închizi cartea și să nu citești despre răutățile unor personaje, dar curiozitatea e cea care te face să zăbovești. Nu am văzut o descriere normală a prieteniei a patru fete, ci o rivalitate pe viață și moarte! Localitatea, satul frumos descrise, trezesc amintiri pașnice. Trăsăturile oamenilor care locuiesc acolo, lupta veșnică pentru un loc la soare, cine este mai bun, mai deștept, mai frumos și iubit…

Chira este un personaj foarte modest, instabil, emoționant, ducând în cap un dialog, prea rațional, realist și dur, dar în același timp mistic clar, filozofic și empatic. Este imposibil să o tratezi indiferent. Emoția de bază este la fel de greu de definit. Și ura, și mânia, și acceptarea, și respectul și simpatia și orice emoție sunt strălucitoare; orice, dar în niciun caz indiferență, răutate, invidie, lipsă de caracter, intrigile create impotriva ei – din partea amicelor sau colegi – Musea, Ala și Liusea…

La început pare că romanul e mai mult pentru fete, dar nu, povestea curge ca un cântec, plonjând treptat în viața periferiei plebeilor trădării: Trădarea rudelor, a prietenilor, colegeleor, trădarea națiunii de la care pornește totul. – „… tezaprietenul la nevoie se cunoașteeste inventată mai precis pentru prieteniile masculine decât pentru cele feminine. Pentru femei, exact opusul, cel mai groaznic lucru pentru femei  este fericirea feminină a celei cu care lucrezi cot la cot.”Când te trădează cei, pe care îi iubești, sau pe care îi crezi prieteni, durerea este inevitabilă, dar a doua oară știi măcar că poți trece peste ea. Chira va trece și peste asta. Ea va păstra familia cu orice preț. Copii ei vor avea tată. Iar prietenele? Nu are nevoie de prietene Chira. A ridicat capul și s-a uitat în jur cu dispreț. Gata, Chira așa va trăi mai departe – cu capul sus, nu cu gheb în spate.

 Mentalitatea de vină, cea care acaparează mințile și, de aici urmările dramatice… Romanul pare să fi avut, în cele din urmă, un final fericit, dar numai noi știm câtă durere rămâne în sufletul protagoniștilor. Sunt puține personaje din carte pe care le respecți cu adevărat, dar există multe nume de familie sonore și evenimente excentrice: „în viață poți găsi orice îți dorești, – dragoste, bani, lucru, cu excepția dreptății, așa că dacă te aștepți la o recompensă adecvată pentru faptele tale bune, atunci nu se merită. Renunța. Teza „cum ești cu oamenii, așa sunt ei cu tine” nu funcționează nici la moldoveni, nici la ucraineni. Asta pentru că eu am crescut în Ucraina și nu prea am văzut dreptate. Da răul pe care ți l-am făcut s-a întors ca un bumerang peste noi. Se întoarce, sigur, vezi ce s-a întâmplat cu noi, cu toate. Dar te-a pălit și pe tine, care ai făcut oamenilor bine și ai încercat să împrăștii dragostea ta necerută peste noi. Crezi că cu cât dăruiești mai mult, cu atât mai mult primești? Vezi că e puțin altfel. Cu cât iau mai mult de la tine, cu atât mai puțin ai tu. Oamenii care nu mint, spun totdeauna adevărul, sunt crezuți mult mai rar decât mincinoșii, iar cei ce iubesc nu sunt aproape niciodată iubiți. Din păcate, așa funcționează totul, iar natura umană nu poate fi schimbată

     Prima parte este dedicată copilăriei și adolescenței a celor patru fete care trăiesc în Moldova, într-o perioadă dificilă postbelică. Fetele abia încep să cunoască viața, sunt înconjurate de griji și vise despre o viitoare viață adultă:Dragostea e mare bădărănie, cam cum e pântecăraia, când te apucă, pierzi și mintea, și cinstea.”; „Știi, există două verbe care nu ar trebui folosite în viață de o femeie – a lua cu de-a sila și a ține cu de-a sila un bărbat”;

În același timp, realitatea le amintește tot timpul de politica instabilă în țară și severitatea vieții de zi cu zi… – „Tot timpul dator – patriei, partidului comunist, acum și femeiei acestea, pe care nici nu a iubit-o cândva. A rămas gravidă după ce a petrecut cu ea două nopți… Și el, din bunătate sufletească a luat-o, i-a dat certificat de căsătorie, să aibă cu ce șterge vorbele lumii, nu a lăsat-o cu copil din flori. Asta nu e sacrificiu din partea lui Marius?”

Întregul sistem sovietic funcționa în așa fel, că era inutil să te oțărăști, să te împotrivești sistemului. Muncești, nu muncești, dar vei primi totuși un apartament, așa cum va decide Ivan Ivanovici din sindicate și administrația fabricii sau șeful sovietului orășenesc, dar mai aproape de pensie, până atunci – cămin sau împreună cu părinții vei locui. Vei pleca în vacanță când vor decide șefii. Deficitul a fost creat intenționat pentru a forma mai deplin și mai fiabil un sentiment de lipsă de speranță în toți cetățeni. Vrei să te îmbraci frumos – dar nu poți, obosești să speli rufele cu mâinile – așteaptă până vine rândul mașinii de spălat. Frigider tot vei cumpăra când ți-a veni rândul. Mergi la sindicate și înscrie-te la rând, totul vei avea când va decide Ivan Ivanovici. Absurd, dar asta e situația. Pe timpul războiului, mama lui Denis își amintește bine, cum mergeau bărbații să-și apere țara, ei spuneau femeilor: dacă nu eu, atunci cine? Dar a trecut războiul, bărbații au revenit acasă, a venit și soțul ei, rănit, necăjit, a zăcut vreo zece ani, slava Domnului măcar i-a ajuns puteri să îl facă pe Denis. Apoi a murit, de la comisariatul militari a primit ajutor să-l înmormânteze. Iaca stau medaliile acolo, sub icoană. Da acum știți cum este? Politicienii își pun tot o întrebare: dacă nu reușesc acum să fur, atunci când?”

      Ca toți ceilalți copii din cartierul lor, fetele aud constant certuri ale părinților, confruntări ale vecinilor, au mare nevoie de bani pentru hrană, studii și haine noi… Fetele cresc, sporește invidia, goana după mire bogat, bani și funcții, concurența între ele crește… Proza ​​vieții continuă. – „Au învățat într-o clasă, se cunoșteau demult. El nici nu poate să spună o iubește sau nu. S-a obișnuit cu ea, cum s-a deprins cu volanul camionului.’’;„La vârsta de adolescentă, Musea și-a dat seama că nu va fi a doua Brigitte Bardot și, disperată să nu se adâncească în prăpastia sărăciei ca și mama ei, a decis ferm să se căsătorească cu o pungă de bani.’’;„Vladimir și-a strâns valiza și i-a lăsat „наказ” Natașei, dacă se naște în lipsa lui un fiu, să-l numească tot Vladimir, este numele celui mai renumit revoluționar. Iar dacă, din nefericire, se va naște o fiică, să o numească Marusea, apoi i-a lămurit cu mândrie ce înseamnă acest nume – моя Русь’’;„Pentru că nu e moral să naști copil de fată mare, și cum să lucrezi la comitetul executiv, fiind o imorală?’’

Moldova cu istoria, legile, regulile, mentalitatea, modul ei de viață. – „Învârteala omului sovietic consta în a ciordi orice poate de la locul de lucru, pentru că proletariatul este proprietarul, nu cineva, care pur și simplu a ieșit la plimbare. Știți ce înseamnă dictatura proletariatului? Mai mult ca atât, cât de mult ar fura, nu e satisfăcător, pentru că leafa pe care o primeau este de nimic. Iaca secretara de la judecătorie, ea ce poate fura? Hârtie, agrafe, creioane… Toată hârtia primită pentru a tapa deciziile judecătoriei populare a trecut la ea acasă. Pentru ce atâta hârtie? Să fie, a prinde bine. Dar parcă asta e furt? Ai luat, nu ai furat. Furtul încep acolo, unde sunt valori materiale”

Suntem îmbibați cu trădare, am crescut în ea și puțim a trădare. Parcă nu comuniștii au șantajat, au spionat și au ascultat tot ce spunem, tot ce se discută? Crezi că eu nu știu cum a fost denunțat bunelul tău? Sovieticii au semănat lăcomie, invidie. În trădătorii din cercurile lor au încredere, învață de la ei.” Sau  „Puțini oameni pe timpul cela putea să spună, că direcția spre care arăta mâna celui mai mare revoluționer din toți revoluționerii se afla la dracu-n praznic.”

    Pare a fi o poveste obișnuită a prietenelor pe fundalul trecutului sovietic, cum au ieșit dintr-o zonă disfuncțională, despre familiile lor și viața ulterioară… Dar un fel de magie a sincerității pătrunde în toate aceste cărți, astfel încât tu nu te vei smulge: „Ce este conștiința, mamă? Liusea râdea împreună cu tata. La ce este bună conștiința? O armă cu care îți tai drepturile și dorințele. Ești de acord cu mine, tată?”;

„În marea majoritate, oamenii doresc să se îndrăgostească. Şi când această minune se întâmplă, se străduie ca informaţia dată să ajungă cât mai curând la obiectul adoraţiei. Prin cuvinte, prin semne, prin fapte. Sunt multe metode de a face o fată să înţeleagă că este iubită: îi oferi flori, o inviți la cinema, sau să se plimbe pe strada centrală a orașului.sau:

 părinți, niciodată, sub nicio formă, nu-i spuneți unui copil că tot ce face este rău. Că nu este frumos, că trebuie aibă grijă de tot ce face, pentru că e înconjurat de oameni și că părerea altora contează! Dacă, desigur, vrei ca copilul să te asculte și să se împărtășească cu problemele lor. Copilul crede mamei și la început o să creadă că da, într-adevăr nu este cuminte, nu este frumos, iar apoi se va aprinde instinctul de supravețuire, care îi va spune că, din moment ce îl consideri rău, înseamnă că nu înțelege mama nimic, că nu-l iubește.”

Ce să-ți mai dorești de la viață? Ala își dorea dragostea pierdută a tatălui ei. În orice bărbat frumos ea vedea, probabil, pe tata, încerca cu țârica să scoată din bărbați acea dragoste stinsă.”

     Romanul cuprinde două direcții diferite, în care personajele principale trădează și sunt infidele… Nu doar infidelitate, ci înșelăciune feminină. De mult timp, a fost și încă este acceptat adulterul masculin care (adică) nici nu se consideră infidelitate, un păcat sau lucru atât de grav ca delict. Sex și fără obligații, pare să fie așa aranjat de natură. Trădarea unei femei însă este o chestiune complet diferită, cel mai adesea ea este implicată într-un sentiment profund și însoțită de emoții și experiențe stridente. Din anumite motive, acest subiect devine teribil de interesant pentru cititori, așa cred eu. Adulterul soțiilor este în centrul intrigii, după trădările colegiale. Brusc, destinele tuturor se intersectează și devine limpede că nimeni pe nimeni nici n-a iubit, doar după o lungă experiență de suferințe și regrete rezultă că unele personaje descoperă… ca au mai rămas cu sentimente pentru soții lor…

Cineva spunea, că fetele din familii nefericite, care nu au văzut dragoste în familie sunt capabile să-și arunce viața pe altarul ei fără regret. Nu te poți aștepta la asemenea fapte de la cei răsfățați.”

„ Îi trebuie Liusei sport? Ea se straduia sa slabescă, se necajea câteodată cu diete, si abea acum a inteles remediul : cat mai multa dragoste!”

După Cehov, ea a decis să citească mai puțin – atâta tristețe este în jur, de ce să te mâhnești din cauza imaginației cuiva, care a scris „Ultima noapte de dragoste, prima noapte de război”, de exemplu. Despre nopți de dragoste Tamara mai poate citi, dar despre război – nu și nu. Mai mult decât atât, nu va citi Tamara „Idiotul” lui Dostoevskii; prea mulți idioți în jur. Și primul soț a Tamarei s-a prefăcut în idiot, lucrând doctor în psihiatrie.”

„ Mama a rămas singură, dăinuind o obidă pe toți bărbații din lume. Feodor suna, la început venea, aducea niște bani, cerea învoiala mamei să se plimbe cu Ala. Mii de familii se destramă, divorțează, de ce să nu rămână prieteni?”

       De fapt, cartea este despre adevărata trădare a prietenelor… O temă foarte actuală și în prezent…

Dacă Chira se gândea la fericirea sa, nu la fostele colege de lucru, care au jignit-o, să fi întors pagina, ea, sigur, avea să se simtă fericită, dar… Era supărată din interior! Din rădăcină, ca să zic așa, s-a infectat cu ciudă. Și asupra soțului, și asupra colegelor… Nu și-a dat seama, că a răspândi furie și mânie către ceilalți este complet inutil. Cu cât arunci mai mult, cu atât crește mai mult în interiorul tău ura care te macină, te distruge.”

Să-l vadă cu alta și să se întoarcă acasă ?

  •    În primul rând, e femeie, dragă. Femeia care și-a băgat un singur gând în cap – să-și păstreze familia. O femeie cu un singur gând în cap poate muta munții și nu va cruța pe nimeni, dacă va îndrăzni cineva să-i stea în cale.
  • Și eu vă rog s-o lăsați în pace și să vă căutați de treabă.”

         Îți dai seama cu adevărat că ești îndrăgostit de o carte doar atunci când ai terminat de citit-o și ai plecat fără ea. După ce am citit prima parte, personajele au devenit foarte apropiate. Se simte în același timp rușine, înțelegerea rivalității dintre prietenii apropiați și admirația pentru capacitatea autoarei de a vorbi atât de clar despre aceste probleme. Singurul dezavantaj este că cauți ceva asemănător, dar nu există unul asemănător, și slavă Domnului.

Pentru mine personal, această poveste a întrat în tot ceea ce ar putea să între – cu toate gândurile despre oameni, prietenie și dragoste, dependență și afecțiune, rivalitate colegială… Separat, este minunat că un strat imens este dedicat creativității – scrisului popular, care-mi este aproape și clar. Și tot ceea ce se învârte în jurul subiectului de creare a dialogurilor este, de asemenea, așternut frumos.

„Și ne iartă nouă păcatele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”

                           Recenzie Svetlana Vizitiu, Impresii din viață și cărți, blog

Expresii interesante din romanul „Poveste cu patru neveste de Olga CĂPĂȚÂNĂ:

„Auzi – normale… ce ne propun aceia privim, pentru că programele erau aceleași peeste tot – noutățile despre Uniunea Sovietică – cea mai pașnică țară din lume, despre creșterea economiei, despre propunerea muncitorilor de a scumpi prețul la vodcă și carne. Ar vrea să vadă proletarii din orășelul moldovenesc pe acei muncitori, care cer ca vodca șă fie mai scumpă… Vodca în Uniunea Sovietică era totul – psihoterapeut, anestezie, valută.”

„ -Cui strigi, omule? Proletariatulul din acest orășel, care nu a învățat la școală nici limba moldovenească, da tu le spui că aceasta вообще este limba română ? În acest orășel au fost numai școli cu predare în limba rusă, de unde să știe ei ce este Basarabia ? La școală au învățat istoria Uniunii Sovietice, iar cea a Republicii Moldova au trecut-o în galop, așa, pe nesimțite, parcă este, parcă nu-i. Proletariatul din acest centru raional știe ce este cuvântul „erou”, dar ce are acest cuvânt cu Ștefan cel Mare sau Alexandru Ioan Cuza? Le-au povestit la școală despre Pavlic Morozov, despre revoluționari și partizani. Chiar și al „II Război Mondial” se numea Războiul pentru apărarea Patriei… Dacă vreți să știți, românii l-au bătut pe bunelul, chiar la școală îi dădeau cu rigla peste palmă, apoi și jandarmii români l-au bătut odată, când a luat din livada boierului o desagă cu mere. Pe timpul comuniștilor toți luau ce voiau – din livada colhozului, de la uzine, de la fabrici. Și nimeni nu dădea cu cureaua în oamenii muncitori. Ajungea pentru toți. Mișa nu spunea nimănui, că bunelul bătut de jandarmi a fost împușcat de bolișevici în Gulag. La ce bun? La trădat un vecin, l-a scris în lista ceia neagră în ’46, pentru că bunelul a tras gardul cu jumate de metru peste grădina vecinului și acela l-a scris că el e împotriva sovietelor.”

P. S. Autoarea le va împăca în cele din urmă, pe toate cele patru neveste, după ce nimeresc toate la Kiev, la Irpeni, „sub bombe și înțeleg că viața e o eclipsă, o sucitură, că nimic nu are importanță – nici bărbații, nici castele, numai însăși viața, care poate fi întreruptă așa, din senin”…
Nu e poveste, prieteni dragi, este o istorie reală și nemaipomenită! Recomand!

❤ SV, 14 iunie, 2022 /Pictura în ulei de SVizitiu/


 

 

.


2 comentarii

Nina Corcinschi:„Nu mai pun mare preț pe inteligența minții, ci pe cea a inimii”


„Mirosul de carte se amesteca primăvara cu mirosul florii de tei, de după geamul deschis. Dacă există un Paradis al copilăriei, pentru mine acel Paradis s-a numit Biblioteca mamei Viorica.”
Cărțile ei sunt foarte populare în rândurile scriitorilor. Care este secretul talentului ei? Simplu – o narațiune care se dezvoltă dinamic, îmbinând erudiția cu vocația scrisului, într-un limbaj antrenant și savuros.
Conștientizarea de sine ca scriitor vine la un om după multă muncă asupra cărții. Și atunci când talentul, dragostea pentru literatură, dorința de cunoaștere și o capacitate uimitoare de muncă se împletesc minunat într-un scriitor, acesta ocupă un loc special printre semenii săi. Astfel este Nina Corcinschi, o scriitoare apreciată de cititori și „iubită de cărți”. De aceea și și-a întitulat un volum „Cărțile care mă iubesc”. În atenția ei se află o varietate de aspecte de istorie și critică literară, un loc aparte ocupând literature contemporană. Face critică literară de întâmpinare, dar este cunoscută în special prin cercetarea științifică, prin monografiile și studiile literare publicate în reviste importante. Cărțile ei se disting printr-un stil matur, viguros, printr-o îndelung exersată capacitate de analiză a literaturii, prin diagnostice clare și precise. Nina Corcinschi se impune ca o excelentă autoare și expert în domeniul său. Pentru cititori simpli, studiile autoarei merită timpul necesar pentru a fi înțelese… „Când îmi scriu textele, când sunt în arealul protector al literaturii și criticii literare, mă simt în largul meu
”.

În prezent, Nina Corcinschi continuă să scrie critică literară. Coordonează proiectele de cercetare la Institutul de Filologie Română „Bogdan Petriceicu-Hasdeu”, unde este director. Coordonează și teze de doctorat, predă cursuri de literatură la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” etc. Mereu se informează în legătură cu noile apariții editoriale și scrie despre literatura din Basarabia în cadrul a două rubrici, în revistele Timpul (Iași) și Vatra (Târgu-Mureș). Face și emisiuni televizate, cum ar fi Cartea Basarabiei , la Axial TV, comentând cele mai reușite cărți scrise de basarabeni.
Îi place să creeze singură, în liniște, rareori scrie în echipă, iar când ultimul capitol se termină, se dedică familiei, copiilor săi pe care îi adoră… Cu toate că este cercetător științific, pune cel mai mare preț pe valorile umane, nu atât pe inteligența minții, cât pe cea a inimii, pe bunătate, empatie, generozitate.
Marile mele lecții de frumusețe îmi sunt oamenii, sunt mereu uimită și pioasă în fața frumuseții umane, a bunătății. Mă simt bine când am în preajma mea oameni buni, în care umanitatea capătă cele mai senine forme. Oameni al cărui relief sufletesc este blând, calm, iubitor și odihnitor. E o mutare de accente, pe care mi-a adus-o timpul, cu decepțiile sale inerente, care nu ne scutesc pe nimeni dintre noi și se constituie în lecții ale vieții. Acum nu mai pun mare preț pe inteligența minții, ci pe cea a inimii. Pe înțelepciunea, care asigură nu cunoașterea, ci înțelegerea. În preajma oamenilor înțelepți, lecuiți de vanitate – cred că alte două calități esențiale, umorul și bunătatea, de acolo vin, din înțelepciune – mă simt în largul meu.”- Nina Corcinschi
Nina de mică a fost singură. Nu a avut prin preajmă decât părinții, bunicii din ambele părți erau decedați. Unica bucurie îi erau cărțile și biblioteca din sat, la care mama lucra în calitate de bibliotecară. Nina trăia în paradisul ei literar și cele mai frumoase clipe ale vieții sale de copil s-au scurs acolo, în bibliotecă. Își amintește unde se aflau revistele Nistru, unde era amplasată literatura universală, revede și acum cum cădea lumina de la geam pe cotoarele prozei lui Sadoveanu. Amintirile o emoționează și acum: rafturile pline cu cărți, patefonul din care răsunau cântecele lui Ion Suruceanu, Toto Cutunio; mesele încărcate cu reviste și ziare, inconfundabilul miros de hârtie și tipar; totul întruchipa bucuria întânirii cu cartea. – „Niciun loc nu e atât de viu în amintirile mele de cândva”. – „Aud vocea blândă și caldă a mamei, văd aevea prezența ei zâmbitoare printre rafturile de cărți. Sunt doar două locuri unde mă visez mereu: în casa părintească și la bibliotecă.” Biblioteca publică din Orhei „este madlena mea”, scria Nina într-o postare. Și mărturisește că momentele de glorie ale copilăriei îi sunt strâns legate de acei pereți înalți, de sanctuar, plini de cărți, pe care le putea atinge. Atât de multe cărți adunate la un loc, copila din Dișcova nu mai văzuse altundeva. Nina o ruga pe mama s-o ia la biblioteca din Orhei și cât timp ea participa la seminare împreună cu celelalte bibliotecare, fata se plimba prin sălile cu expoziții și cărți, urca și cobora scările și apoi ieșea afară, unde „o izbea aerul proaspăt, tumultos de „altă” lume”…
Din tihna Dișcovei și singurătatea ei de copil care hoinărea mai mult prin păduri decât printre oameni, se pomenea în plin vacarm al orașului, care o tulbura și o fascina. Nu avea voie să se îndepărteze, i se părea o aventură extraordinară să înconjoare monumentul lui Vasile Lupu, să se plimbe prin curte, să cerceteze împrejurimile…
Astăzi, „Dișcova copilăriei mele, din care am plecat după clasa a IX-a, la Orhei, ca să revin mai apoi în vacanțe care s-au tot scurtat din an în an până au devenit vizite grăbite la casa părintească, și de la un timp – la cimitirele părinților mei, e tot mai mult un vis. E amintire, spațiu al regretelor, Vale a Plângerii… Reprezentările despre baștina mea nu sunt unitare, cât au fost vii părinții au avut un relief blând, luminos. După, spațiul s-a înnegurat, a devenit cețos, irespirabil. De parcă o cometă, un astru ostil, ca în filmele de sfârșit de lume, a despicat timpul în două. Lumea în două. De până și de după. Acum, când mă gândesc la Dișcova, văd alături cele două morminte ale părinților. Întâi mama Viorica, apoi tata Ion. Văd casa părintească, în care locuiesc niște tineri. Și vechea bibliotecă sătească, din care s-a păstrat o imagine palidă, diformă a bibliotecii de cândva. Și oameni în căruțe, care mă privesc curioși, pe care-i privesc cu jenă, pentru că nu-i mai recunosc.
În spatele bibliotecii era un copac uriaș de vișini, de atunci vișinele sunt fructele ei preferate. Se vede cățărată în copac, cu bucuria că poate urca atât de sus. Iar lângă bibliotecă, magazinul cu veșnica tentație – bomboanele. Se întâmpla să facă și spectacolele de copil alintat pentru a primi dulciurile dorite. Iar pentru bomboane cu vișină în rom a primit cea mai memorabilă bătaie cu urzica, de la mama. „Nimic nu mi-a făcut copilăria mai fericită decât cărțile. Să iau cheile în lipsa mamei, să pătrund în bibliotecă, să încui ușa pe dinăuntru și să mă bucur de cărți. Să le mângâi cotoarele, să le inhalez cu bucurie mirosul, să le răsfoiesc – toată numai curiozitate și plăcere. Visele mele de adult au miros de cărți, miros de bibliotecă. Visele mele se plimbă printre rafturi de cărți, au memoria locului exact unde se putea găsi Dostoievski și Tolstoi. Și în celălalt capăt, pe dreapta – literatura română. Dacă literatura universală era în colțul mai dosit-miraculos al bibliotecii, pe raftul cu literatura română mereu cădea soarele. Sus era literatura grea – Rebreanu, Camil Petrescu, Eliade, rafturile de jos erau cu literatura pentru copii – Emil Gârleanu, poveștile lui Creangă, povești populare moldovenești etc.
Nu ar mai putea să vadă prezentul satului natal, fără a simți firile invizibile care-l leagă de trecutul din memoria ei. De aceea, – spune Nina, – realitatea Dișcovei de acum e una glisantă, o imagine nu e niciodată statică și autarhică, un pârlaz, bunăoară, „mă duce cu gândul la mine mică sărindu-l, la oamenii care mă privesc, la ceilalți copii, vocea cărora o aud străpungând timpul”. Peretele din fața magazinului nu e doar un perete. Pe el erau cândva lipite afișele filmelor indiene. Era peretele reveriilor sale de copil, mergea acolo în fiecare zi să vadă dacă nu cumva e lipit pe el afișul fermecat. Era gardul Promisiunii. Gardul care anunța marele eveniment: în data cutare, seara, va rula un film indian celebru. Numai să nu se îmbete cei doi mecanici din satul vecin, Puțintei, și să uite să vină pe bicicleta lor zgomotoasă. Numai să nu fie presiunea electrică prea mare și să se stingă lumina în timpul filmului, cum se întâmpla adeseori. Și mai era ceva în acel spațiu din apropierea gardului. Acolo, în fața casei de cultură și a bibliotecii, de hram, pe 4 august, și de Paște, era joc în sat. Veneau muzicanți și cântau până dimineața. Curtea se umplea de lume, tineri și mai bătrâni, petrecăreți veseli, flăcăi care ocheau fete și le scoteau la joc, ca spre dimineață să le petreacă acasă. Aerul vibra de muzică, de mirosuri de pârjoale și sarmale, dar mai ales de emoții, în acele două zile de hram. Nicio sărbătoare nu avea o mai mare rezonanță socială ca hramul copilăriei mele. Nicio altă sărbătoare nu crea așa un vuiet și o forfotă înainte cu vreo lună de hram și vreo 2 luni după. Până la marele eveniment se făcea curățenia anuală, se spălau țolurile, se înșirau afară covoarele și în casă pereții se dădeau cu var și ușile cu vopsea. Afară, la fel, se vopseau casa, gardul și poarta. Meniul se pregătea cu câteva zile înainte. Răcituri, sarmale, legume, gogoașe cu brânză, pârjoale și sculătoarea – orez cu lapte. Totul copt în oale, în cuptorul din curte. În noaptea de dinaintea hramului, mama niciodată nu dormea, gătea mâncarea la cuptorul de afară. Dimineața devreme mă trezea și mă trimitea în beci să pun farfuriile cu răcituri. Beciul ținea loc de frigider, nu am avut frigider decât hăt, târziu, după anii 2000. Țăranii, cei mai mulți, își răceau mâncarea în beci. Cum mai pluteau mirosurile de pârjoale în aerul rele al dimineții! De hram aveam neapărat rochie nouă, cumpărată la piața din Orhei. O rochie albă, care-mi accentua frumos talia, am păstrat-o așa, din nostalgie, mult timp după ce am plecat din sat.”
Ce mai e Dișcova Ninei în prezent? – „Un sat însingurat, părăsit de tineri, abandonat de săteni, risipiți prin lume după câștig. Un sat îmbătrânit subit. Golit de voci, de mișcarea de cândva… Acum, Dișcova îmi vorbește preponderent prin mirosuri. Acestea îmi reînvie realități dosite adânc în memorie. Mirosul de iarbă proaspăt tăiată, de colb, de fum toamna. Dar cel mai tulburător – mirosul de cărți. Nimic nu-mi poate altera mirosul cărților din biblioteca de cândva.”
Studiile universitare Nina le-a făcut la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă”, la Filologie, specialitatea limba română-limba latină: „Au fost ani grei, anii post ‘90, de o sărăcie lucie. Biata mama nu avea bani nici pentru drum – 9 lei pe atunci. Veneam acasă o data la două săptămâni și eram încărcată de acasă cu ce mai găsea mama prin beci – borcane cu salată, pâine coaptă de acasă, cartofi și făină. Acestea trebuiau să-mi ajungă pentru 2 săptămâni.
Procesul literar modern necesită o critică literară modernă. Fiecare autor are propriul său drum spre critică, propria experiență literară acumulată de-a lungul anilor și care reprezintă, în primul rând, interes științific.
Adevăratele studii ale Ninei au fost cele postuniversitare – de autodidact. Era deja măritată și cu fiica Cătălina în brațe, când ideea unui doctorat în literatură i s-a părut „soluția salvatoare a identității mele feminine”, care se reducea în acel moment la statutul de soție și mamă. Nu a fost un orgoliu profesionist, ci o necesitate vitală. Scrierea acelei teze de doctorat (despre publicistica lui Nicolae Dabija, sub coordonarea lui Ion Ciocanu – o altă paranteză e că nu ea a ales nici tema, nici conducătorul) a fost un supliciu, întrecut doar de procesul susținerii. Acesta a durat 2 ani, cu mari impedimente ideologice, era anul 2006, comunismul instituționalizat, în persoana politrucului H. Corbu, personaj-cheie la susținerile de teză, încă era în forță. Nina și-a luat revanșa cu al doilea doctorat, scriind despre romanul erotic…
Pasiunile Ninei Corcinschi de maturitate sunt Spectacolele de Operă, parfumurile și recitirea cărților dragi. Și scrisul, desigur.
Cugetări, expresii, aprecieri literare:

  • Nina, vezi că ai acoperit toată cultura şi o bună bucată de educaţie. Mă bucură mult, mă însoreşte (chiar dacă nu se vede) colaborarea cu Institutul de Filologie Română „B. P. Hasdeu”, condus de tine, şi cu tine, în mod absolut special. Mulţumim” /Silvia Caloianu/
  • Nina Corcinschi este în opinia mea un astfel de talent în critica literară de la noi, este omul cu un veritabil instinct al valorii și al talentului și cu o tot atât de remarcabilă ideosincrazie pentru tot ce înseamnă veleitarism și mediocritate. Am aplaudat în nenumărate rânduri diagnosticele atât de precise pe care le-a pus cărților și autorilor despre care a scris. O minte și o scriitură limpezi și pătrunzătoare, un dar analitic subtil dublat de un temperament de luptătoare, o voce puternică și delicată în același timp – sunt doar câteva din datele acestui condei inconfundabil. Mi se pare că orice autor își dorește ca Nina Corcinschi să scrie despre cartea lui, pentru că oricum ar face-o – elogios ori critic – ai de învățat lucruri pe care n-o să ți le spună nimeni altcineva. Iar dacă te laudă, dobândești imunitate la criticile oricui”. /Constantin Cheianu/
  • Cartea Ninei Corcinschi „Arcul voltaic”. Textul ca lume (i)mediată e scrisă cu nerv, coerent, refuzând atât viciile criticii masculine enunţate mai sus dar şi pe cele (tradiţionale) ale unei anumite critici feminine autohtone: pelteaua divagaţiilor liricoide, în primul rând, şi ridicolele aproximări şi dezechilibre ale pasului critic atunci când comentariul încearcă a escalada nişte înălţimi mai anevoioase ale gândirii. „Imediatul” este mereu dublat de „mediat” în esenţialitatea unei prezenţe afective a „(i)mediatului” unei critici ardente şi detaşate totodată. De aici şi dubla natură a acestor articole critice: energie şi logică, formule concise scânteietoare şi bucle teoretizante, dexteritate şi rigoare. Comentariile aerisite, mizând pe colocvialitatea tonului, alternează ori se asociază cu riguroase analize de gramatică a sensurilor. Impresiile lecturilor imediate coexistă cu acribia şi decelarea minuţioasă în perspectiva unor metode consacrate de investigaţie critică. Sprinteneala condeiului e insesizabil înlocuită de un stil auster, grav, iar atitudinea ludică, pigmentată cu umor sau cu o uşoară ironie, se întâlneşte cu ceremonialuri meticuloase de cercetare literară” (Andrei Țurcanu).
  • Narațiunile erosului”-„ O citesc pe Nina Corcinschi de multă vreme și de fiecare dată o fac cu încredere, dar și cu plăcere. Critica ei emană nu doar suplețe, inteligență, verticalitate, ci și o grație pe care eu unul nu mi-o permit. Spune ce are de spus, convinge, dar și seduce. Citești și îți dai seama că te-a cucerit în timp ce te-a câștigat de partea ei… Nina Corcinschi e o îndrăgostită de literatură, pe care nu și-a ales-o numai ca domeniu de cercetare, ci, am impresia, și ca azimut. Tema cărții de față, pentru care i-a trebuit curaj (nu doar social, profesional, ci și existențial), pornește din fascinație și din tensiunea de a înțelege viața prin intermediul culturii… Lectura Ninei Corcinschi este una care nu-și refuză voluptatea. Aici e aici: literatura e un obiect erotic sau, atunci când iese din medie, capătă corporalitate. Scriitura e trup, are ritm, provoacă reacții. Dintre cele mai elementare. Simple și atotcuprinzătoare adică. Erotismul e înscenare livrescă a unor senzații. A scrie despre erotism e un gest erotic… Autoarea pornește de la provocările pe care literatura însăși le ridică în fața cercetătorului: dacă în romanul clasic, tradițional eroticul era mai curând evitat sau obliga la strategii ale subversiunii, pentru a nu leza pudibonderia de fațadă a spiritului burghez, romanul modern și postmodern detabuizează imaginarul și intensifică intimitatea, pe care o extinde chiar și asupra fenomenelor cetății. Se contopesc, sub semnul ficțiunii, spațiul privat cu cel public. După cum remarcă autoarea, imaginarul erotic își întețește aspectul senzual, ca urmare a acceptării corporalității și a imaginarului plăcerii ca teme recurente în spațiul public. Romanul nu numai că se repliază în fața acestui fenomen, dar și reprezintă unul dintre factorii esențiali de schimbare a sensibilității, de emancipare a moravurilor…” /Bogdan Crețu/
  • Liberă în opţiuni, Nina Corcinschi este de-a dreptul degajată în modul de tratare a materialului literar şi cu totul nestingherită în analize, aprecieri şi verdicte. Aici imediatul criticii se dublează, victorios, de nestânjeneala unei siguranţe a instrumentelor critice, cu ajutorul cărora simpla lectură, mediată, devine lectură şi comentariu critic. Nu mai e vorba, s-o spunem apăsat, de acea slobozenie impresionistă cu care ne-a cam plictisit o anumită critică a improvizărilor şi a afectelor dezgolite.Trecută prin lentilele groase ale teoriei, reacţia emotivă în faţa textului tinde întruna să fie subsumată reflecţiei şi analizei, se decantează şi se încheagă în fraze suculente şi în formule critic de sinteză nuanţate. Sunt formule pline de curaj, memorabile, dincolo de care se resimte libertatea de gândire, dar şi rigoarea abordării, chiar dacă uneori această rigoare mai poartă semnele unei obstinate tentaţii teoretizante. Cu siguranţă, viitorii cercetători ai autorilor şi ai textelor date nu vor mai putea trece fără să le ia în seamă” (Andrei Țurcanu).

  • Nina Corcinschi este și un om implicat civic, are mereu un cuvânt de spus despre probleme de limbă, de cultură, de politică.
  • Limba română vorbită în Republica Moldova după 30 de ani de la declararea independenței este impurificată și maculată de elemente rusești, dar și de elemente din limba engleză, care au câștigat tot mai mult teren. Tot aud studenții în pauzele de la ore, vorbind un cuvânt în română, altul în rusă și un al treilea în engleză. Am ajuns să avem o limbă română pestriță, foarte diversă în elemente împrumutate din alte limbi” /N. Corcinschi/
  • Referitor la Războiul rus împotriva Ucrainei /24 februarie 2022/ :„Ucraina acum e o rană vie. Oameni care trăiau ca și noi, cu bunele și relele lor, s-au pomenit bombardați, scoși din case de un asasin. Niște copii cărora abia le-a mijit musteața devin carne de tun, într-un război pe care nu ei l-au provocat. Un agresor cu năluciri imperialiste dispune cum vrea de viețile lor! Dacă nu puteți ajuta, nu vă obligă nimeni. Dacă nu puteți empatiza cu suferința aproapelui, cel puțin, demonstrați decență. Orice comentariu de genul „românii din Ucraina erau considerați… Insula șerpilor nu era a lor… erau prea cu nasul pe sus etc.”, în acest context al suferinței, al proximității morții este OBSCEN! Și spune multe despre cât de (ne)oameni sunteți! Ce putem face pentru ucrainenii care s-au pomenit scoși din case, bombardați, asediați, în pericol de moarte? Cel puțin să le respectăm suferința și doliul!
    Nu suntem naivi. Dacă Ucraina cade, imediat cade și Republica Moldova! Mulțumim pentru solidaritate, frați români!”
    /Nina Corcinschi/
    Iată și un fragment în care criticul literar lasă loc scriitoarei:
  • „Acum 2 zile am revenit la Dișcova mea. Am mers direct spre cimitir, la părinți. Eram toropită de căldură, obosită de drumul rău al satului care făcea mașina să scârțâie din toate încheieturile. În praful drumului, de undeva a apărut o bătrână. Mergea greu, părea că vrea să treacă podețul spre cimitir, așa că am oprit cu gând s-o iau cu mașina. Bătrâna s-a oprit și atunci am văzut-o mai bine. Era înfofolită în multe haine, avea basma de lână pe cap, deși era o căldură sufocantă. Un ochi îi era sec, orbit, celălalt abia mijit. Din gură îi curgea un firicel de salivă. Nu părea însă dizgrațioasă, nu inspira oroare. Doar milă. Mă duc la Dișcova, eu îs din Dișcova a explicat bătrâna. Și unde te duci, mătușă?. Mă duc la mama mea, mama mă așteaptă, că e măritată aici, în Dișcova. Atunci am înțeles că bătrâna delira și am vrut să pornim din loc. Dar tu cine ești, de-a cui ești, mă întrebă ea. Eu sunt fiica lui Vanea și a Vioricăi Maler. Îi cunoști pe părinții mei? Da, îi cunosc, buni oameni, dar au murit amândoi. Vorbele ei m-au tulburat, bătrâna nu era dementă cu totul, știa că părinții mei nu mai sunt în viață. Mama ta, Viorica era o femeie cumsecade, dar s-a prăpădit. Buni oameni, buni oameni. Dar eu sunt săracă și mă duc la mama, că mă așteaptă. Vorbea repede, mult, repetând aceleași vorbe. Avea clipe de luciditate, așa cum avea și rătăciri de memorie. În avalanșa ei de amintiri nu distingea prezentul de trecut. Am întrebat-o cine este, cum o cheamă. Ileana Herea mă cheamă. Și mă duc la mama. Că mă așteaptă, că e măritată în Dișcova. Nicolae, colegul de drum, a scos 50 de lei și i-a dat. Bătrâna a mulțumit apăsat, Dumnezeu să vă apere, Dumnezeu să vă păzească! O clipă m-am gândit să-i mai dau și eu niște bani, dar ceva m-a oprit. Părea că nu de bani avea nevoie bătrâna, chit că se bucurase de acei 50 de lei. Părea ruptă de materialitatea lumii, vorbele ei fără șir, privirea ei abia mijită cu singurul ochi care-i rămăsese viu, îmi amorți cumva instinctul de-a o ajuta, așa cum preconizasem inițial, când oprisem mașina. M-a străbătut atunci intuiția că mai degrabă ea are ceva pentru mine, decât eu pentru ea. M-am întrebat cine o fi fiind Elena Herea, avusesem o colegă cu numele Herea, poate era o rudă de-a ei? I-am urat bătrânei sănătate și am plecat mai departe, dar imaginea ei m-a urmărit mult timp după.
    Bătrâna părea provenită din liniștea și singurătatea marqueziană a Dișcovei, din alcătuirea mistică a satului vechi, adusă de firul amintirilor, răsărită din colbul drumului, din memoria acestuia, ca să îngâne viața cu moartea, trecutul cu prezentul. O bătrână-oracol, care-mi spunea că o așteaptă mama ei, mie, care mergeam la mama mea din cimitir. O imagine cronotopică a Dișcovei, bătrână, ofilită, mutilată de timp, dar încă vie, dureros de vie. Oare nu asta a rămas din Dișcova mea – un sat situat între lumea veche și cea nouă, între memorie, reverie, vis și realitatea care încă-și caută un nume? /Nina Corcinschi/

  • Sarcina Ninei Corcinschi este să atragă atenția asupra unei lucrări importante, să provoace cititorul la un dialog cu cartea, să-l ajute să distingă între literatură bună și literatura proastă, să-i dea repere de lectură.
  • Nina Corcinschi cred că singurul, deocamdată, reprezentant al noului val al criticii universitar-academice ce a vădit, e drept că doar într-un singur volum din cele publicate până acum, Arcul voltaic, apetența pentru examenul critic propriu-zis, curajos și nemotivat de nimic altceva decât de propriile sale gusturi (ultragiate sau măgulite)”, scrie Adrian Ciubotaru.
  • Date biografice si activitatea literară:
    Nina Corcinschi s-a născut la 20 septembrie 1979 în satul Dișcova, raionul Orhei. A absolvit Facultatea de Filologie a Universității Pedagogice de Stat ”Ion Creangă” din Chișinău. Este doctor habilitat în filologie, conferențiar universitar, director al Institutului de Filologie Română „Bogdan Petriceicu-Hasdeu” al Ministerului Educației și Cercetării. Membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova și din România.
    A publicat volumele ”Poezie și Publicistică. Interferenţa limbajelor”, ”Arcul voltaic. Textul ca realitate (i)mediată”, ”Publicistica literară din Republica Moldova (în colab.), ”Cărțile care mă iubesc”, ”Cartea din mâna lui Hamlet. Andrei Țurcanu de vorbă cu Nina Corcinschi (în colab.), ”Narațiunile erosului”,„ Realitatea ca hologramă” ș.a. A îngrijit edițiile Alexandru Robot. Scrieri. Poezie. Proză. Publicistică. Eseu (2018), Alexandru Robot. Scrieri. Eseu. Publicistică. Cronici. Interviuri (2019) și a pregătit (selecție și prefață) antologia Rost, de Andrei Țurcanu (2018) și ediția Andrei Țurcanu, un destin asumat (2020). A fost distinsă cu Premiul Uniunii Scriitorilor din R. Moldova (2008, 2013), Premiul Academiei de Ştiințe a Moldovei pentru critică literară (2010, 2012), Premiul Academiei de Științe a Moldovei în domeniul literaturii „Grigore Vieru” (2018), Premiul „Ion Creangă” al Muzeului Național al Literaturii Române, Iași (2019), Premiul „Ioan Strat” pentru management cultural, acordat de Revista „Convorbiri literare”, Iași (2019) și cu Premiul Consiliului Uniunii Scriitorilor din Moldova (2018, 2020
    ).
  • Interviu Svetlana Vizitiu, Impresii…
  • Imagini din arhiva N.C.


Un comentariu

Perle noi inaripate!


  • Zâmbiți, prieteni! Vin cu perle noi în iarnă…-
  • Un zâmbet nu întotdeauna înseamnă că omul este fericit, uneori aceasta indică că omul este … puternic! asa-s eu…
  • Doamne, dacă eu mănânc prea mult, fă-mi un semn! Poate și gazul va ieftini atunci…
  • Adevărul n-are termen de valabilitate! Oricum n-ar fi el alb sau negru, ăsta-i… adevărul pur!
  • Indiferent cât de stresant ți-e viitorul, principalul e că privind în urmă tu să fii calm…
  • Moldovenilor noștri li s-au promis deja atât de multe, dar lor la fel nu le este suficient…
  • Experții zic că viața a devenit mai bună. – Da, dar oamenii spun că a devenit mai greu. – Da, dar oamenii nu sunt experți…
  • Cel care te urăște, nu-ți respectă opinia și te blamează pentru că spui adevărul, – nu-l deranja pe el… Lasă-l să se chinuie cu ura lui… 🙂
    Timpul le șterge pe toate…
  • Adună opiniile altor patru-cinci persoane și obține dreptul liber de a nu gândi!
  • Reiese că Codul Penal… este doar o listă de prețuri!
  • Noi am uitat cu desăvârșire că înainte de inventarea internetului, oamenii uneori „luau la bot” pentru cuvintele lor.
  • O persoană care nu știe să-și gestioneze viața, după o sticlă de coniac știe deja cum să gestioneze statul
  • Anterior, din străinătate se aduceau haine de import, echipamente, discuri muzicale, și astăzi – doar virusuri
  • Știrile acum trebuie urmărite în fiecare zi. În caz contrar, poți afla brusc ce s-a întâmplat în două săptămâni și… să înnebunești…
  • O următoare luptă între politicieni în emisiune directă. De data aceasta, operatorii au fost primii care au început-o
  • Dacă credeți ca statul vă inșeală în mod constant, fără îndoială – nu doar vi se pare! Cu toate acestea, cei mai mulți oameni… oricum doresc Statul, și cât mai mult posibil, – în viața lor.
  • ”Statul” – un grup de oameni, care și-au desemnat publice interesele… personale… 😉
  • Toată ziua TV-ul prezintă dezastre, crime, nudități, hoți, discriminări și violență. Și filmele despre avocații umani care acordă apărare și sansă la viață nouă, acum le puteți viziona abia după ora 23:00. Împreună cu „Nu, pogodi”! Acolo fumează lupul!
  • Sunteți arestat sub acuzația apelurilor publice pentru răsturnarea guvernului existent! – Dar… Miluiți-mă, ce fel de apeluri publice? Toate acestea au fost într-o corespondență personală, privată în facebook! – Suspectule, angajații a cinci departamente de la trei servicii speciale îți citesc corespondența – și tu numești această corespondență personală?..
  • Atât de des ni se impun vise străine, încât uităm de cele reale…
  • Creativitatea nu se limitează la titluri / funcții/!
  • Poate cineva să explice de ce cei trei mușchetari în frunte cu D’Artagnan, cei care au contribuit în orice fel la trădarea reginei lor, l-au apărat pe primul ministru al puterii ostile, care l-a ucis pe cel mai bun agent al prim-ministrului lor și a dezertat de pe câmpul de luptă – pentru asta eroii sunt buni, iar patrioții Franței, în frunte cu Richelieu – negativi?
  • Fiecare al doilea moldovean e psihopat, fiecare al treilea suferă de șizofrenie, și doar zece din 100 își pot controla pornirile! Ultimii au caracter și puterea de a combate răutățile interioare.
  • În Moldova principalul e să fii acuzat! Strivit, eliminat, extirpat din societate. Iar motive, acuze – se vor găsi imediat, și fără comandă. Și scuipă lumea pe demnitate, chiar și prietenii, și colegii tăi
  • Nu mai căutați minuni! apropiați-vă, de oglinda, zâmbiți-vă larg… Sunteți, cea mai mare minune din lume!
  • Medicul a spus că sportul îmi va adăuga câțiva ani de viață și este adevărat. Am făcut 10 flotări și mă simt de 90 de ani
  • Există minuni, care schimbă în cel mai serios mod viaţa, şi uneori se petrece ceva neobservat de alţii, o mică şi banală magie cotidiană, dar şi ea va aduce fericire, poate nu atât de globală, dar totuşi la fel de palpabilă în sufletul tău.
  • Dragă Moș Crăciun. Nu am nevoie de cadouri de la tine, dimpotrivă, vreau eu să-ți fac un cadou, doar vino, și te rog să ridici tu singur cele trei capre de la serviciul meu. Sunt vaccinate și instruite să meargă la veceu…
  • Noi suferim şi depăşim suferinţa prin durere – Împreună Şi durerea a devenit o parte ca şi o necesitate a vieţii noastre suferinde. Răsplata nu e singură, ea poate acapara persoane dragi şi nevinovate, e mai mare durerea atunci. O vorbă rea, – o durere în plus. Nu blestema, nu viola, nu bate… – Nu lăsa durere în urma ta!
  • Trotuarul alunecos ucide complet cultura vorbirii…
  • Patriotismul nu se termină dacă n-ai un mandat!- Intr-un partid nu trebuie sa sezi cuminte și să-ți asculți liderii. Deputații se adună pentru sfaturi concrete pentru inițierea unei misiunî in SLUJBA POPORULUI si nu al unui lider sau deputat oricare care visează să creeze cultul personalității! – O greseala enormă a liderilor politici, a celor ce ‘stau ca marionetele’ în scaunul parlamentului. ”Tu mie – eu ție, al treilea de rezervă, adică, „scuip pe popor în cazul când un coleg nu e de partea mea”!!!
  • Din păcate, în Moldova există un analfabetism general. Citești unele comentarii, și începi să te îndoiești, dar ei, în general, au mers la școală, au citit vreo carte, sau au primit cei șapte ani de acasă?Generația care a cumpărat diplome, cu siguranță, a trecut deja la muncă…)
  • Nu întreba ce poate face țara ta pentru tine. Doar nu ești funcționar și nici deputat…
  • Trebuie să fii părinte pentru a înțelege că o baterie descărcată poate nu doar să deranjeze, ci și să te bucure…
  • Etatea – nu e un motiv pentru a uita de sentimente. Mai ales de Dragoste… Și – Demnitate.
  • Oamenii sunt pictorii propriului lor tablou al vieții, doar că la fiecare pânza e pictată cu culori diferite.
  • Vrei să Trăiești în această lume? – atunci trăiește și bucură-te, și nu umbla cu o mutră strâmbă și nemulțumită, ca și cum Lumea ar fi invizibilă. LUMEA o concepi Tu… în creierul tău
  • În ciuda faptului că sunt genială și perfectă, autocritica este la fel punctul meu forte. 🙂
  • Mândria ia gloria ce i se cuvine lui Dumnezeu şi o dă omului. Mândria este în esenţă închinare la propria persoană. Orice am realiza în această lume nu ar fi posibil dacă Dumnezeu nu ne-ar permite sau nu ne-ar susţine. „Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?”(1 Corinteni 4:7). De aceea Îi dăm lui Dumnezeu slava, gloria…. Amin.
  • Perle_Cugetari chiar si amuzante de Svetlana Vizitiu! – aveti grija, drepturile imi apartin!
Portret S. Vizitiu in ulei de #EduardStahi
Zdob si Zdup@fratii Advahov merg la Eurovision! Uraaale!


3 comentarii

Carti autori, aniversare din colectia BM B.P.Hasdeu 2022


Venim cu cărți și istorii foarte interesante din viața și activitatea literară a autorilor:

  • Singurul copil al lui Ion Creangă a fost trimis în armată„Şcoala militară din Iaşi îi răpise orice ingenuitate, dându-i fumuri şi nu-i dăduse nimic în schimb, nicio cultură serioasă. Era tocmai unul din acei semidocţi de care vorbea Eminescu, un cioflingar de târg care se cam ruşina de tata şi avea gusturi măreţe”, în caracteriza mai târziu criticul George Călinescu pe Constantin Creangă. Dar, Ion Creangă, nu a fost un tată iubit. Fiul său, Constantin, a trăit în umbra personalităţii ilustrului său tată. Scriitorul Ion Creangă ne-a lăsat opere nemuritoare care au îmbogăţit literatura română. Însă despre viața lui personală se cunosc prea puține amănunte. Criticul George Călinescu şi contemporanii lui Ion Creangă îl descriu pe Constantin ca pe un adolescent mediocru, care nu călca pe urmele tatălui său. Încrezut, dar incapabil să-şi găsească o cale în viaţă, Constantin apela în permanenţă la tatăl său şi la influenţa pe care acesta o avea în rândul junimiştilor bogaţi. FIUL LUI ION CREANGĂ A FOST LENEȘ, ÎNFUMURAT ȘI FĂRĂ CULTURĂ./continuare aici:
  • Mihai Eminescu – „Cred că sunt oameni care îl consideră pe însuși Eminescu, un mit. Întrucât a fost o personalitate boemă, melancolică, un „geniu nemuritor și rece”, s-au creat diverse controverse în jurul îmbolnăvirii sale și sfârșitul său timpuriu. Un alt mit cred că este și universalitatea creației sale.Există traduceri ale operelor, dar din nefericire, acestea nu pot reproduce exact muzicalitatea versurilor, acea joacă creativă cu sensurile cuvintelor românești. Trecând de toate aceste critici, poate ar trebui să vedem dincolo de acest senzațional și să îl apreciem pe Mihai Eminescu prin prisma romantismului său literar, a creațiilor sale desăvârșite și a multitudinii de semnificații pe care vocea_literară a insuflat-o culturii românești” /continuare aici:
  • James Joyce se naște într-o familie catolică din clasa mijlocie a societății irlandeze, în cartierul Rathgar din Dublin. Este fiul cel mai mare al lui Mary Jane Joyce (născută Murray) și al lui John Stanislaus Joyce. Înainte de nașterea sa, părinții mai avuseseră un fiu, care nu a supraviețuit. Tatăl său era moștenitorul unei familii prospere din Cork, iar mama era fiica unui comerciant de vinuri din Dublin. Deși a mai avut încă nouă frați, James a fost răsfățatul familiei. In1888–1891- Urmează primii ani de școală la Clongowes Wood College, un prestigios colegiu iezuit din Kildare County, ale cărui taxe nu vor mai putea fi suportate de familie după 1891, astfel încât viitorul scriitor este nevoit să părăsească instituția respectivă. Influențată și de anumite schimbări politice ale momentului (căderea lui Charles Stewart Parnell, patronul familiei Joyce, de la putere), starea materială a familiei intră în declin, astfel încât cu toții trec printr-o perioadă tumultuoasă, cu nenumărate schimbări de domiciliu și cu lipsuri din ce în ce mai mari generate de nașterea altor copii. 1893 – Familia se mută din nou, iar James și fratele său, Stanislaus, sunt trimiși la școala Christian Brothers din North Richmond Street, zonă care va deveni ulterior cadrul din incipitul povestirii „Arabia“, inclusă în volumul Oameni din Dublin. Biografii lui Joyce consideră această schimbare ca fiind catalizatorul unor experiențe noi, /140 de ani de la nastere/ continuare aici:
  • O nouă apariţie editorială la ed. Pontos – volumul de versuri a dnei Elena_Mihăeş, profesoară a zeci de promoţii de elevi şi un bun sprijin a tinerilor profesori. Lansarea volumului a avut loc la Casa de Cultură din Cimişlia cu sprijinul fiului autoarei, cunoscutul comentator politic Mihăeș Roman / D. Maxim/Cartea Elenei Mihăeș „Eu lumii zâmbesc” a apărut post-mortem. Risipite prin caiete și mape, scrise cu diverse ocazii, versurile, diferite ca tematică, unele luminoase și pline de candoare, altele relevând clipe de tristețe, durere și suferinţă, au fost adunate cu mult drag de fiul Roman Mihăeș. Regăsim chipul autoarei în emoțiile și frământările, zbuciumul sufletesc, visele și speranțele ce și-au găsit oglindire în poeziile inserate în placheta „Eu lumii zâmbesc”.Profesoara de limbă română Elena Mihăeș a educat mai multe generaţii de copii în spiritul demnităţii, al dragostei de ţară, de neam şi grai. A ştiut să se apropie de copii cu sufletul, trezindu-le curiozitatea și interesul, stimulându-le căutările creative. Pasionată de metaforele verbului matern, ea își găsea refugiu în lumea poeziei. Era un om onest, deschis, îi plăcea adevărul și lupta pentru el, atât prin cuvântul rostit, cât și prin cel scris. Scriitoarea Claudia Partole a scris o frumoasă și emoționantă prefațăCărțile editate vor fi dăruite în cadrul lansărilor de carte participanților prezenți la aceste evenimente. Parte din cărți va fi oferită bibliotecilor publice. Doritorii de peste hotare – rude, prieteni, cunoscuți de-ai autoarei – vor putea să citească versurile semnate de Elena Mihăeș în PDF-ul, expediat la cerere de către Editura Pontos.Să păstrăm o clipă de reculegere pentru liniștea și împăcarea sufletului Elenei Mihăeș care nu mai este printre noi, dar care a lăsat urme frumoase pe Pământul care i-a fost nespus de drag./Marcela Mardare/ /continuare aici:
  • Ion Vieru ( 07.XII.1041- 19.01.2022), poetul, deținător al titlului onorific „Maestru al Literaturii” s-a stins din viață, la vârsta de 80 de ani. ”Doamne, cât e de frumos / Satu-acesta dintr-o parte, / Parcă-ai spune că aici / Nu e nici un fel de moarte. / parcă-ai spune că aici, / Doamne, nu-i nici o durere / Să te bată cu putere: / Nici o lacrimo ă, nimic… / Doamne, Doamne… / Vai, ce zic?” #Doamne din volumul #101poeme de Ion Vieru Ion Vieru s-a născut pe 7 decembrie 1941 în satul Pelinia, jud. Bălți. A absolvit Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Filologie (1965). A activat în calitate de redactor la editura Literatura Artistică (1972-1983), redactor și șef de sector la Comitetul de Stat pentru Edituri, Poligrafie și Comerțul cu Cărți, director la Biroul de propagare a literaturii, consilier la Uniunea Scriitorilor din Moldova. Maestru al literaturii (1999). Laureat al Ligii culturale a românilor de pretutindeni (pentru volumul „Aici pe pământ”, 1999). A debutat editorial cu placheta „O palmă de cer” (1969), urmată de „Ploile dorului” (1972) și de alte cărți în care dominantă este tematica satului, poetul rămânând un fiu fidel al „țărânilor de acasă”: „Doamne, cât e de frumos/ Satu-acesta dintr-o parte,/ Parcă-ai spune că aici/ Nu e nici un fel de moarte./ Parcă-ai spune că aici,/ Doamne, nu-i nici o durere/ Să te bată cu putere:/ Nici o lacrimă, nimic…/ Doamne, Doamne…/ Vai, ce zic?” („Doamne”). A publicat și cărți pentru copii: „Pomul” (1978), „Cântă-mi, ciocârlie” (1979), „Soneria” (1985).„Prin dispariția lui Ion Vieru, am pierdut un scriitor talentat și un coleg de breaslă de mare cultură și sensibilitate umană…”/Uniunea Scriitorilor Md/ – ”Valuri, valuri, vălurele / Trec pe Nistru și pe Prut, / Și îmi poartă-n larg cu ele / Floarea dorului / Durut. // Valuri,Valuri,vălurele, / Câte valuri?… / Câte-s ele?” din #Floarea_dorului /continuare aici:
  • Poteci_spre_ziua_a_șaptea”- Carte apărută în timpul în care oamenii se înstrăinează din ce în ce mai mult de religie, înlocuind-o cu diverse surogate, Ieromonahul_Vasilisc_Donică în volumul de faţă încearcă să-i readucă pe cei pierduți la credinţă: ,,Ai un Tată și o Mamă în cer, foarte iubitori. În calitate de copil al lor, te poți ruga și le poți cere ajutorul și îndrumarea. Poți folosi puterea de care te umpli în urma rugăciunii pentru a găsi soluții la încercările din viața ta.” sau „Dar nu noi alegem când și de ce ne naștem, ci Dumnezeu, El are cu fiecare un plan, pe care îl împlinește vrei, nu vrei. Ca Dumnezeu să-și împlinească planul divin cu el, trebuia să se sacrifice și să se prăbușească un neam întreg, ștergându-se astfel păcatul, și un nou neam din neamul lor să se nască și să trăiască, făcând parcă un fel de «restart». ”Volumul cuprinde în sine ceea ce este mai folositor pentru umanitate. Nuvelele proorocesc cele viitoare, fac „aluzii” istorice la #Biblie, dă legi pentru viaţă, arată ce trebuie să facem şi, ce să spunem, într-un singur cuvânt, este o adevărată comoară de învăţături bune prin exemple din viață, punând la îndemana fiecăruia, după sârguinţa lui, ceea ce este o binecuvântare.„Ce Bun e Dumnezeu cu noi…”
  • Nina_Corcinschi”Am scos-o, în sfârșit, la capăt cu rapoartele Institutului de Filologie Română „Bogdan Petriceicu-Hasdeu”. Deși am muncit cu toții în condiții de pandemie și n-a fost ușor, sunt mândră de rezultatele colegilor mei și le mulțumesc tuturor pentru efortul depus! La Institut, în anul acesta s-au organizat (inclusiv în parteneriat cu alte institute (inter)naționale) 24 de #evenimente on-line (conferințe, simpozioane etc.), s-au publicat 200 de lucrări științifice (monografii, dicționare, culegeri de lucrări ale conferințelor (inter)naționale, articole în reviste de profil), 3 nr. de revistă Philologia și 2 nr. de revistă Limbă, Literatură, Folclor. Un rezultat nou-nouț este și site-ul LogosPlus (logosplus.ifr.md), un portal de resurse filologice, destinat publicului larg, care cuprinde tablete de cultivare a limbii, dicționare on line. Mă bucură enorm cărțile și articolele semnate de colegii mei și cred că trebuie să ajungă rapid în biblioteci, librării și școli. Pozele atașate reprezintă doar câteva titluri dintre cele publicate.
  • Simfonie_mutade Nichita_DANILOV:”O zi mult așteptată! Azi, dl Silviu Lupescu, mi-a înmânat primele 20 de exemplare ale volumului meu de nuvele si povestiri, Simfonia muta! Cu aceasta ocazie am lăsat autografe pe un număr de 52 de „simfonii” care vor putea fi achiziționate online de pe siteul editurii, la preț promoțional. Multumesc echipei Polirom, doamnelor Oana Roiu si Raluca Tolcev, Carmen Parii (coperta) care au facut posibila aparitia cartii in stare exceptionala! Sunt fericit!”
  • Carolina Eremia despre #Versete_tomnatice de Svetlana_Vizitiu. – ”Mi pare câteodată Că nu mai am cui Să-i povestesc totul: De la obișnuitele istorii, Până la cele mai tainice povesti”; cu gingășie despre mama – omul care mereu o așteaptă:,,Mâinile mamei, aripi în ger, Ne încălzesc, ne protejează De suferințe, pierderi și negi, De pericole și de dureri”; cu mândrie despre copiii săi – bogăția ei adevarată: ,,Ați înțeles pe cine atât de mult eu iubesc? Nu este o taină, ba chiar o șansă… Eu vă destăinui: e acel bărbat dintre bărbați – cel mai bun… E al meu, cel mai iubit… E Fiul meu”. Cu câtă dragoste vorbește despre #Bibliotecă – locul ei de muncă, a doua ei casă: ,,Și totuși ne place, Pentru că ne adunaPe cei singuratici/La o Carte/Și comunicare”. Aduce profesia ,,#bibliotecar” la un rang foarte înalt, ce merită respect și prețuire:,,BIbliotecarul e o specie rară, Poate fi psihologȘi părinte,Și frate, Și blogger. Sociabil de la natura, Zambet larg, Atenție maximă, Cu blândețe și spor Ajuta sa zbori”. / Carolina Eremia / continuare aici:
  • Alexandru_Ioan_Cuza – Popularitatea Domnitorului Cuza_Vodă a fost imensă, principalul motiv fiind larga difuzare în popor, în toate straturile sociale, a numeroase povestiri și legende, menite să reliefeze câteva calități pe care omul de rând le descoperise în personalitatea acestuia: spiritul de dreptate exercitat mai ales în funcția supremă în stat și simbolizat de „ocaua lui Cuza”, punerea mai presus de orice a intereselor țării, apropierea de popor, arată Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe de la București, potrivit sursei citate.Sursa citată adaugă: „Se poate afirma că tradiția despre Domnul Unirii de la 1859 a pătruns mai adânc în mentalitatea populară decât în cazul altor figuri istorice, fiind probabil strâns legată de epoca de înfăptuiri sociale și naționale din timpul domniei sale. Astfel, importantele reforme, ca cea agrară și secularizarea averilor mănăstirești, organizarea pe baze noi a armatei și a sistemului administrativ și juridic și-au găsit o admirabila reflectare în conștiința colectivă.”Astfel, folclorul românesc a creat imaginea domnitorului care aduce dreptate oamenilor simpli și care străbate drumurile țării, îmbrăcat modest, pentru a nu fi recunoscut, declinându-și identitatea doar în final, când pune capăt unor nedreptăți sau unor nereguli (sociale, administrative, comerciale etc.).Folcloristul Constantin Rădulescu-Codin a adunat în volumul „Legende, tradiții și amintiri_istorice adunate din Oltenia și Muscel” din 1910 câteva opinii ale românilor de la acea vreme despre Alexandru Ioan Cuza:- „Cuza-Vodă nu era fudul. Umbla așa ca noi și, de multe ori, ca să prinză pe mulți slujbași cu ocaua mică, își schimba fața și hainele, să nu-l cunoască nimeni”;- „Tot Cuza-Vodă a unit țărișoarele noastre, pe Valahia cu Țara Moldovenească, de a făcut țara noastră strașnic de mare și puternică, cum e azi. Strașnic domn a mai fost Cuza-Vodă”;- „El a făcut școalele, el ne-a dat pământ și tot el a surpat pătulele împărătești. Și bine a făcut. Că băga acolo fitece român treisprezece banițe de porumb în tot anul și, când să-și ia și el agonisita, tot ce răgăduise acolo, tocmai după trei ani, i se dădeau numai trei banițe din tot ce pusese. Ziceau cârmuitorii că l-au mâncat șoarecii, și porumbul era mâncat de cioclii satului”;- /Continuare aici:
  • Aron_Pumnul, cărturar român, ziarist, pedagog, lingvist, filolog, participant la evenimentele Revoluţiei de la 1848 din Transilvania. A fost profesor de limba şi literatura română şi un animator cultural de prestigiu, avînd o deosebită vocaţie pedagogică. Printre elevii lui s-a numarat Eminescu, care i-a dedicat prima sa poezie publicată – „La mormîntul lui Arune Pumnul”. A alcătuit prima antologie de texte literare româneşti, „Lepturariul românesc” (vol. I-VI, Viena, 1862-1865), lucrare valoroasă din punct de vedere documentar (n. 27.11.1818 – dec. 24 ianuarie 1866). Marele Mihai Eminescu, elevul (ardeleanului de la Cuciulata) glăsuia cu multă mândrie despre profesorul său: „a încetat de mult de-a mai fi numai o persoană simplă. Nu mai e muritorul slab, muritorul plin de defecte pământești. El e personificarea unui principiu, sufletul – nemuritor neapărat – care a dat consistență și conștiință națională maselor și a făcut din ele o națiune”. Aron Pumnul s-a născut la 27 noiembrie 1818, în localitatea transilvăneană Cuciulata, de lângă Făgăraș, într-o familie de țărani iobagi. Nașterea sa a avut loc într-un an năpăstuit de o secetă cumplită, care a adus pagubă și foamete în rândul țărănimii. Familia a fost numeroasă ca toate familiile țăranilor noastre pe vremuri. Părinții săi erau neștiutori de carte, tatăl era analfabet. Scrisorile pe care le trimitea Aron de la Viena, le citea altcineva, poate dascălul ori preotul. Aron Pumnul de mic copil a rămas orfan de mamă. Avea un frate mai mic, Moise, căruia îi promitea daruri dacă va merge la școală și va învăța bine, precum și o soră măritată în Șercaia. Din cauza bolii de inimă, frecventează școala târziu, la 14 ani. Se spune că groful ungur Mikes … /continuare mai jos/

Așa cum se știe, la moartea lui Aron Pumnul a fost tipărită și difuzată, în chiar ziua înmormântării, broșura: „Lăcrimioarele învățăceilor gimnaziști den Cernăuți la mormântul prea iubitorului lor profesor Arune Pumnul, răpăusat într-a 12 (24) ianuarie 1866”. Broșura conține debutul poetic (cunoscut sub titlul La mormântul lui Aron Pumnul) al elevului Mihai Eminoviciu care exclama, regretând: „Pumnul nu mai este…” Și părăsește gimnaziul pentru totdeauna.În inimile noastre, Aron Pumnul va rămâne mereu un apărător al #limbii_române.

  • Winston Churchill (30.11.1874 – dec. 24 ianuarie 1965, prim-ministru al Marii Britanii, scriitor, laureat al Premiului_Nobel pentru Literatură în anul 1953.Sir Winston Leonard Spencer Churchill a fost un om politic britanic, prim-ministru al Regatului Unit în al Doilea Război Mondial.Deseori apreciat ca fiind unul din cei mai mari #lideri de război ai secolului, a servit ca prim-ministru în două mandate (1940-1945) și (1951-1955). A fost ofițer în Armata Britanică, politician, istoric, scriitor și artist. Este singurul prim-ministru britanic laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (în 1953) și a fost prima persoană care a primit titlul onorific de Cetățean de Onoare al Statelor Unite.- Winston_Churchill
  • Anii_tineretii_meleAutobiografia – volum autobiografic parcursul timpuriu si anii formatori ai unuia dintre cei mai influenti politicieni europeni ai secolului XX.Parcurgand acest text pasionant, intelegem cu usurinta de ce Winston Churchill a fost recompensat cu Premiul Nobel pentru Literatura in 1953. Ironia sa fina, fluenta limbajului, talentul descriptiv si acuratetea cu care ilustreaza scene de razboi sau situatii politice sunt de neegalat. In Anii tineretii mele, veti avea placerea de a va familiariza cu Anglia epocii victoriene, veti cunoaste contextul social si politic al Imperiului Britanic de dinaintea devastatoarelor Razboaie Mondiale si veti fi martori indirecti la evenimente care si-au lasat amprenta asupra autorului, influentandu-i cursul vietii si gandirea.”Si iata ce doresc sa le spun parintilor, mai ales celor instariti: nu-i dati fiului vostru bani; in masura in care va puteti permite, dati-i cai. Nimeni nu a dat niciodata de necaz calarind cai – cu exceptia necazurilor onorabile. Nicio ora petrecuta in sa nu este irosita. Tinerii s-au ruinat adesea pentru ca aveau cai, pentru ca au pariat pe cai, dar niciodata pentru ca i-au calarit; fireste, cu exceptia cazurilor in care si‑au rupt gatul – ceea ce, daca se intampla in timpul unui galop, este o modalitate cat se poate de buna de a muri.””Razboiul, candva crud si magnific, a devenit crud si murdar. De fapt, a fost complet stricat. De vina sunt Democratia si Stiinta. Cand acestor doi bagaciosi si incurca-lume li s-a permis sa ia parte la luptele reale, soarta razboiului a fost pecetluita. In locul unui numar mic de profesionisti bine pregatiti, care apara cauza tarii lor cu vechile arme si cu frumoasa complexitate a manevrelor stravechi, sustinuti in fiecare clipa de aplauzele natiunii lor, acum populatii intregi, inclusiv femei si copii, se arunca unii impotriva altora intr-o exterminare brutala, si numai o echipa de functionari cu ochi aposi fac factura pentru macelar.””Cei mai multi dintre baieti erau multumiti si multi dintre ei au gasit in salile de clasa si pe terenurile de sport cea mai mare distinctie pe care au cunoscut-o vreodata in viata. Nu pot decat sa consemnez faptul ca eu eram o exceptie – fara indoiala, din cauza defectelor mele. As fi fost mult mai bun ca ucenic de zidar, m-as fi descurcat mult mai bine daca as fi fost trimis sa fac comisioane sau sa-l ajut pe tata sa aranjeze vitrina unei bacanii. Ar fi fost ceva palpabil; ar fi fost ceva firesc; as fi invatat mai mult; m-as fi descurcat mult mai bine. Si as fi putut sa-l cunosc mai bine pe tata, ceea ce ar fi fost o mare bucurie pentru mine.””In mod sigur, #educatia prelungita, indispensabila pentru progresul societatii, nu este fireasca pentru omenire. Este impotriva firii. Baiatul doreste sa-si urmeze tatal in cautarea hranei sau a prazii. Ar vrea sa faca lucruri folositoare, atat cat ii permit puterile. Ar dori sa castige o leafa, oricat de mica, pentru a-i putea ajuta pe cei de acasa. Ar dori sa aiba un timp numai al lui, pe care sa-l foloseasca sau sa-l iroseasca dupa plac. Nu cere decat dreptul de a munci sau de a muri de foame.”Winston Spencer Churchill-
  • Tanarul_titan – Cartea lui Shelden urmăreşte biografia lui Winston Churchill începând din 1901, anul debutului său ca parlamentar, şi până în 1915, când, după dezastrul militar de la Gallipoli, este nevoit să demisioneze din funcţia de Prim Lord al Amiralităţii. Este răstimpul în care se formează uriaşa sa personalitate politică, este vremea ascensiunii sale fulminante ca om politic: primul discurs în Camera Comunelor, în calitate de conservator, trecerea în tabăra liberalilor, apariţia în Cabinetul britanic, mai întâi ca subsecretar de stat la Ministerul Coloniilor, mai apoi ca preşedinte al Consiliului Comerţului şi ministru de interne, până la prima poziţie în Amiralitate. Este povestea unui Winston Churchill animat de un avânt romantic surprinzător, dacă ne raportăm la imaginea, mult mai prezentă în conştiinţa noastră, a personajului politic decisiv din anii celui de al Doilea_Război_Mondial. În paralel cu viaţa_politică, Shelden prezintă şi evoluţia vieţii sale private, cu iubirile sale neîmpărtăşite, căsătoria cu Clementine Hozier, naşterea copiilor.
  • Al_Doilea_Război_Mondial” – Winston Churchill – ”Trebuie să privesc aceste volume ca o continuare la Istoria primului război mondial, pe care am descris-o în Criza mondială, Frontul de est şi în Urmarea. Împreună, acestea acoperă relatarea unui alt război de treizeci de ani. Ca şi în volumele anterioare, am urmat, atât cât sunt în stare, metoda lui Defoe, în care autorul leagă cronica şi comentarea marilor evenimente militare şi politice de firul experienţei personale a unui individ. Eu sunt poate singurul bărbat care a trecut prin ambele cataclisme supreme ale istoriei, fiind in funcţii importante. În timp ce, în primul război mondial, am avut posturi de răspundere dar subordonate, in cea de a doua luptă cu Germania am fost timp de peste cinci ani şeful Guvernului Majestăţii Sale. Scriu deci din altă poziţie şi cu mai multă autoritate decât era posibil în primele mele cărţi. Nu-l descriu ca o istorie, deoarece asta este sarcina altei generaţii. Dar afirm cu încredere că este o contribuţie la istorie care va servi in viitor. Aceşti treizeci de ani de acţiune şi pledoarie cuprind şi exprimă efortul meu de o viaţă şi sunt mulţumit dacă sunt judecat după ei. Am aderat la regula mea de a nu critica o măsură privind războiul sau politica după eveniment, decât dacă mi-am exprimat mai înainte, public sau oficial, părerea mea sau am avertizat în legătură cu aceasta. Într-adevăr, într-o lumină ulterioară, s-au netezit multe dintre asperităţile controversei contemporane. M-a durut să înregistrez aceste neînţelegeri cu atâţia oameni pe care i-am simpatizat şi respectat, dar ar fi greşit să nu ţinem seama de învăţăturile trecutului în faţa viitorului. Nimeni să nu-i desconsidere pe aceşti oameni ale căror acţiuni sunt descrise în aceste pagini fără să-şi analizeze propriul suflet, fără să-şi revadă activitatea publică şi să aplice lecţiile trecutului la viitoarea lor comportare. Nu trebuie să se presupună că mă aştept ca toată lumea să fie de acord cu ceea ce spun şi cu atât mai puţin că scriu doar pentru a fi popular. Îmi depun mărturia conform ideilor care mă călăuzesc: am avut toată grija să verific faptele, dar multe apar azi la lumină în urma cunoaşterii unor documente capturate sau a altor dezvăluiri care pot oferi un alt aspect concluziilor trase de mine. Într-o zi, preşedintele Roosevelt mi-a spus că …/Continuare mai jos/:
  • Virginia Woolf / 140 de ani de la naștere/ cunoscută drept una dintre figurile moderniste literare de frunte ale secolului al XX-lea. Este o scriitoarea britanică recunoscută drept o inovatoare încă din timpul vieții. Nenumăratele aspecte ale personalității acestei scriitoare au o forță imaginativă incomparabilă: feminismul, fascinația ei pentru Londra, dorința ei necontenită de a experimenta (fiecare roman a fost scris cu intenția de a încerca ceva nou), nevoia de a se exprima liber și de a fi independentă, vulnerabilitatea.
    • Virginia Woolf, nascuta Adeline Virginia Stephen, a fost o scriitoare engleza, eseista, feminista, editoare si scriitoare de povesti, cunoscuta drept una dintre figurile moderniste literare de frunte ale secolului al XX-lea.In perioada interbelica, Virginia Woolf a fost o personalitate marcanta in societatea literara din Londra si membru al Grupului Bloomsbury. Operele ei cele mai renumite includ: Doamna_Dalloway (1925), Spre_far (1927), Orlando (1928) si eseul de dimensiunea unei carti A_Room_of_One‘s Own (1929), cu faimosul sau dicton: „O femeie trebuie sa dispuna de bani si de o camera separata, daca vrea sa scrie fictiune”.Virginia Woolf a inceput sa scrie ca profesionist in 1905, initial pentru Times Literary Supplement, cu un articol despre Haworth, casa familiei Bronte «Primul ei roman, The_Voyage_Out, a fost publicat in 1915 de catre tipografia fratelui ei vitreg, Gerald Duckworth and Company Ltd. Acest roman a fost initial numit Melymbrosia, dar Woolf a schimbat titlul in repetate randuri. Versiunea anterioara a romanului a fost reconstruita de catre Louise DeSalvo si acum este accesibila publicului larg cu titlul planuit. DeSalvo sustine ca multe din schimbarile pe care Woolf le-a facut in text se datoreaza schimbarilor din viata ei.Woolf a continuat sa publice romane si eseuri cu un caracter intelectual, bucurandu-se de succes atat din partea criticilor cat si a publicului. Multe dintre operele ei au fost publicate pe bani proprii la Hogarth Press. Ea a fost considerata ca fiind una din cele mai mari romanciere a secolului al XX-lea si unul dintre cei mai insemnati modernisti. Dupa terminarea manuscrisului ultimului ei roman (publicat postmortum) Between_the_Acts, Woolf a cazut victima depresiei asemanatoare cu cea pe care o mai avusese. Inceputul celui de-al Doilea Razboi Mondial, distrugerea casei ei din Londra in timpul atacului prin surprindere, si primirea rece a biografiei sale de catre un prieten- Roger Fly, au agravat starea ei intr-atat incat nu a mai putut sa lucreze.Pe data de 28 martie 1941, Woolf s-a sinucis. Ea si-a imbracat paltonul, i-a umplut buzunarele cu pietre si a intrat in raul Ouse din apropierea casei sale, unde s-a innecat. Trupul lui Woolf a fost gasit abia pe 18 aprilie. Sotul ei a inmormantat ramasitele ei icinerate sub un copac in gradina din Monk’s House, casa lor din Rodmell, Sussex. Operele ei au fost traduse in mai mult de 50 de limbi, de scriitori de talia lui Jorge Luis Borges si Marguerite Yourcenar.

𝑈𝑛𝑎 𝑑𝑖𝑛𝑡𝑟𝑒 𝑐𝑒𝑙𝑒 𝑚𝑎𝑖 𝑠𝑒𝑛𝑠𝑖𝑏𝑖𝑙𝑒 𝑚𝑖𝑛𝑡̦𝑖 𝑠̦𝑖 𝑖𝑚𝑎𝑔𝑖𝑛𝑎𝑡̦𝑖𝑖 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑎𝑢 𝑟𝑒𝑢𝑠̦𝑖𝑡 𝑠𝑎̆ 𝑖𝑛𝑜𝑣𝑒𝑧𝑒, 𝑖̂𝑛 𝑚𝑜𝑑 𝑓𝑒𝑟𝑖𝑐𝑖𝑡, 𝑟𝑜𝑚𝑎𝑛𝑢𝑙 𝑒𝑛𝑔𝑙𝑒𝑧. (𝐽𝑜𝑟𝑔𝑒 𝐿𝑢𝑖𝑠 𝐵𝑜𝑟𝑔𝑒𝑠)

  • Pierre_BEAUMARCHAIS – 290 de ani de la nastere! 24 ianuarie 1732 – S-a născut Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais (dec. 18 mai 1799)- autorul francez al unor texte de teatru, dintre care două au cucerit o mare popularitate: „Bărbierul_din_Sevilla” şi „Nunta_lui_Figaro”. Sub paravanul peripeţiilor ilare, el pune în discuţie un întreg sistem_social, contestând privilegiile_aristocraţiei. Piesele lui Beaumarchais din seria Figaro cuprind Le Barbier de Séville (Bărbierul din Sevilla), Le Mariage de Figaro (Nunta lui Figaro), și La Mère coupable. Figaro și Contele Almaviva, cele două personaje ale lui Beaumarchais, cel mai probabil create în călătoriile lui în Spania, au fost (împreună cu Rosine, și mai târziu Contesa Almaviva) singurele prezente în toate cele trei părți. Ele reflectă schimbărea atitudinilor sociale înainte, după, și în timpul revoluției franceze. Figaro și Almaviva au apărut pentru prima dată în Le Sacristan, pe care a scris-o prin 1765 și a redenumit-o ” un interludiu, imitând stilul spaniol „. Faima lui a început, totuși, cu prima piesă dramatică (drame bourgeois), Eugénie, care a avut premiera la Comédie Française în 1767. Aceasta a fost urmată de o altă dramă, Les Deux amis ou Le Négociant de Lyon (Cei doi prieteni sau Negustorul din Lyon), cu premiera pe 13 ianuarie 1770, tot la Comedia Franceză.Privind dintr-un alt unghi, piesele Figaro sunt semi-autobiografice . Don Guzman Brid’oison (Le Mariage) și Bégearss (La Mère) au fost caricaturile celor doi adversari reali ai lui Beaumarchais, Goëzman și Bergasse. Pajul Chérubin (Le Mariage) seamănă cu tânărul Beaumarchais, care medita la sinucidere când a aflat că iubita lui urma să se căsătorească cu altul. Suzanne, eroina din Le Mariage și La Mère, a avut ca sursă de inspirație cea de-a treia soție a lui Beaumarchais, Marie-Thérèse de Willer-Mawlaz. Între timp, câteva dintre monologurile contelui reflectă remușcările dramaturgului pentru numeroasele lui experiențe sexuale.Le Barbier a debutat în 1775. Continuarea Le Mariage a trecut inițial de cenzori în 1781, dar reprezentația a fost imediat interzisă de Ludovic al XVI-lea, după ce a citit-o personal. Regele nu a fost mulțumit de felul cum piesa satiriza aristocrația. În următorii trei ani, Beaumarchais a revizuit-o de mai multe ori, pentru a putea să treacă de cenzor. Regele a ridicat interdicția în 1784. Piesa a debutat în acel an și a fost extrem de populară și în rândul aristocraților. Opera lui Mozart a avut premiera cu doi ani mai târziu. Ultima piesă a lui Beaumarchais, La mère… a avut premiera în 1792 la Paris.Pentru a-i aduce un omagiu marelui dramaturg francez Molière, care a scris titlul original al piesei, Beaumarchais a redenumit La Mère coupable în L’autre Tartuffe. Toate cele trei piese Figaro s-au bucurat de un mare succes, și sunt jucate și astăzi în teatre și săli de operă. /Continuare aici:
Text si foto S. Vizitiu, BM B.P.Hasdeu

Alte surse la subiect:

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2021/12/06/top-carti-sarbatori-de-iarna-bm-b-p-hasdeu/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2020/02/20/top-6-carti-pentru-dezvoltare-personala-din-colectiile-bm/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2021/12/21/ieromonah-vasilisk-donica-poteci-spre-ziua-a-saptea/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2019/12/04/carti-de-iarna-carti-cu-spirit-de-vacanta-si-de-viata-top-5-carti/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2021/06/12/recomandare-autori-top-carti-pe-vara/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2019/03/29/top-5-carti-4-lectura-iata-invatatura-cea-mai-buna/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2020/10/21/top-6-carti-pe-timp-de-pandemie-autori-si-literatura-universala-la-biblioteca_hasdeu/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2020/10/28/top-5-carti-autori-literatura-artistica-bm-b-p-hasdeu-in-pandemie/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2021/11/08/top-carti-colectia-profesionala-editate-la-bm-b-p-hasdeu/


3 comentarii

Tristețea


Îți vine uneori să plângi,

Cafea să bei într-o tristețe…

Problemele, vrei să le uiți,

Pe toate să le arunci, la rece.

Să te ascunzi sub plapuma tăcerii,

Dând drumul gândurilor până-n zori…

Întrând în a singurățății eră,

De parcă nu ea a lipsit de mii de ori…

Din nou, să te gândești… mai la nimic,

Să tot privești la geam, în balta ploii,

La picături în ceață, și-n monitor cu linc,

Sperând că vine Cineva, te fură…

(Noiembrie, 2019. Svetlana Vizitiu)

(Din Volumul ~„Versete tomnatice ”)

O poveste de viață cu multe învățăminte și întelepciune… 😉 

Când voi fi bătrână, mă voi muta cu fiecare dintre copiii mei…
Să le dau la fel de multă bucurie cum mi-au dat și ei mie…
Vreau să dau înapoi tot ce am primit de la ei…
Făcând aceleași lucruri …
Oh, le va plăcea …
Când voi fi bătrână și voi locui cu copiii mei, voi scrie pe pereți cu creioane colorate.
Voi sări pe canapele cu pantofi …
Voi bea din sticle și le voi lăsa în fața frigiderului ….
Voi înfundă toaletele cu hârtie igienică…
Când voi fi bătrână și voi trăi cu copiii mei, când ei vor vorbi la telefon și nu mă vor vedea, mă voi juca cu Zahărul și Făina …
Când voi fi bătrână și voi trăi cu copiii mei, voi sta și mă voi uita la televizor și voi schimba mereu canalul…
Îmi voi scoate șosetele și pierd mereu una…
Mă voi juca cu Noroi până la sfârșitul zilei…
Când voi fi bătrână și voi locui cu copiii mei, când mă vor chema la cină, nu voi mânca legume, salată sau carne…
Voi vărsa lapte pe masă…
Și când se vor enerva, eu voi fugi dacă pot…
Când voi fi bătrână și voi trăi cu copiii mei și mai târziu, când voi fi în pat, ei o să-i mulțumească lui Dumnezeu pentru tot…
Iar copiii mei se vor uita la mine cu un zâmbet pe jumătate și vor spune:
Este atât de dulce când doarme!” 🙂

Amprente de neuitat

O cafea să bei în tihnă

Versete tomnatice, Svetlana Vizitiu. Lansare de carte la BM

Vârsta e doar o cifră


6 comentarii

Dragi parinti, copii… Patria mea


Părinții mei, Vasile și Teodora VIZITIU /2008/

       Recent am revenit dintr-o călătorie din Africa, și din avion:

La sosirea Acasă                                                                              
Inima a tremurat, tremurat…
Iată, sub aripa Chișinăului…
Săracă, dragă Patrie, în vise mă purta…
Acoperișuri cu concavitatea gri.
Vualul țevilor împrăștiat rigid,
Un verde palid cu culori râzând
De-un soare roșu, grâu pârlit…
Elemente create de om.
Ocazional, doar în scurte călătorii,
Iată, văd Floreștii acum,
Nu mi-am luat rămas bun de la speranțe.
Că există o ușă către altă viață.
Plină de recunoștință,
Abecedar fără de experiență
În timpuri triste,
Miere cu viespe…
Patria mea! Viata, cât de puțin,
Dată acestui pământ,
Nu mă întristează.
Și, mă voi crede pe cuvânt.
Totuși eu sunt ea, pentru totdeauna,
Nu-mi poți lua viața de la tine…
În diasporă nu m-am integrat,
Nici în Uniune Europeană…
Stropi din valurile unui Răut liniştit
În amintirea suprafeței line.
Eu am plecat pentru totdeauna,
Dar în Moldova rămân…
Am îmbrățișat-o,
I-am zis „Așteaptă”!
Oricare muritor are nevoie
De-un loc în mormânt…
Nu este totul pierdut,
Și-aici e colțul meu,
L-am ales din timp…
Alerg mereu la el…
La mormântul tatălui meu…
( ”Patria mea”, S.Vizitiu, ianuarie 2022) 

  • Un an în urmă, într-o zi de 11 decembrie 2020, m-am trezit cu un sentiment ciudat de frică și anxietate (cu toate că trăiam cu ele toate viața). M-am ridicat din pat, am băut un ceai din flori de tei, și am mers la policlinică, aveam bronșită, testul la covid negativ. Trezindu-mă din rândul la medic, am văzut câteva apeluri nepreluate de la sora mea, cu mesaje. Apoi, a telefonat, și ezitând, a scris… ”vezi, că tata nu mai este”.

Mai departe, îmi amintesc strigătul meu, medicul care era peste mine și telefonul spulberat. Apoi, au început fiorii groaznici… Dar, în cele din urmă, eu întindeam timpul… ca să nu-mi văd mama plângând… Și pe tata în sicriu… Mi se părea, că atâta timp cât nu îl voi vedea, e undeva pe-acolo, dar… viu. Groaza m-a posedat. Groaza! Iar la ora nouă au venit mama și frații și am plecat la tata, la Ritus, apoi la biserica de la porțile Sf. Lazăr. Aveam o frică să întru in salon. Eu negam, refuzam realitatea. Nu este posibil așa ceva, poate medicii au încurcat ceva și e în comă? Au întrat copiii mei, pentru ei această pierdere a fost una prima din viață – una conștientizată.

Tată, iartă-mă! este atât de teribil, că nu poți să mă susții și să ai milă de mine. Cum să-mi revin din această pierdere de tine? Cum mă vei liniști și vei calma durerea mea, cum vei împrăștia temerile mele? Dar fratele, sora, cum și ei fără de tine? Funeraliile fără lume, condoleanțe și cuvinte frumoase la adresa ta online (ți-ar fi plăcut să le auzi), și ca urmare – pustietatea.

Și pocăință, remușcările, din nou pocăință… Ce-i important e că timpul nu șterge nimic, cu trecerea lui se face și mai dureros pe suflet. Ne lipsești, tată! ❤ 

Feciorii cei buni adaugă şi cresc numele părinţilor lor şi-l fac fără de moarte, iar feciorii cei răi ocărăsc şi sting numele părinţilor buni”./Miron Costin/

     Toată viața am așteptat că atunci când copiii mei vor crește, eu voi fi liberă. Și nu constă în faptul, că eu vreau să-mi schimb radical modul de viață sau că… nu-mi iubesc copiii, pur și simplu, doresc să scăp un pic de povara responsabilității, să-mi îndrept, în sfârșit, umerii. Gândul, că nu te mai reține nimic, deja îmbată. Dar, nu este normal, iubirea neagă asemenea visuri, mereu vei simți responsabilitatea pentru cei dragi…

Acum voi spune, vă rog, nu mă lăsați în pace…

Ce regret, e că dacă am reușit ceva sau nu, fie nu voi face niciodată, nu e pentru că în jur toți sunt monștri sau sunt eu o scorpie, – e doar din cauza că în interiorul meu nu mai am putere…

  • Anii de experiență se simt totuși, și înțeleg că nu aș dori să întorc ai mei 20 – da, atunci ești tânără, atrăgătoare, dar nu și în măsură să te descurci cu aceste resurse din prezent. Cineva e cu capul în afaceri, cineva naște copii unul după altul, cineva încearcă să le reușească pe toate și la 30 de ani, în fine se epuizează… Și, într-adevăr, noi nu ne simțim în această goană inutilă. Și doar este foarte important să-ți Auzi sinele, și necesitățile tale. E trist să realizezi, că trăiești viața altor persoane, impuse de scenarii străine, ca la serviciu, de exemplu, sau de regulile ciudate impuse de guvern… Trebuie doar să TRĂIEȘTI. Acum regret că rar am mers la mare, la munte, la natură, cu prietenii și cei dragi… Mă ajutați să recuperez timpul? 😀

Scenariul meu real a fost dintotdeauna: să fiu sinceră și cu mine și cu alții. Nu accept minciuna, în special, cea distructivă în relația cu sine. În viața noastră e foarte multă mașinărie, suntem ca automatele, și noi deja suntem ca roboții. Și fiecare cu gândacii lui în cap. Cu mobile și căști la urechi, nu vedem nimic în jurul nostru, nu ne ascultăm copii, cei dragi, prietenii, colegii… Să te oprești, să te pui pe gânduri și să te asculți – este sincer! ”Sufletul doare – e bine!” Oamenii au nevoie să se dezvolte. Merită să te privești cât mai adânc, în interiorul tău. Crizele sunt necesare în viața noastră uneori, pentru că prin ele noi ajungem la noi oportunități. O persoană celebră a fost întrebată, ”ați devenit popular, cum ați reușit?”. Și el a răspuns:”eu m-am pregătit bine pentru a obține victoria. Am mers spre ea 10 ani muncind”. Subiectul discutat era despre afaceri și despre ceea ce este deja tarziu să realizezi. Dar, oricum, trebuie să răspândești aripile și să acționezi! Nimeni – pe nimeni nu l-a deranjat să deschidă afaceri noi și căi de succes!

  • Eu (nu) regret că n-am întâlnit un om cu care s-ar fi putut trăi toată viața, și care ar fi putut trăi o viață cu mine. Au fost zeci de oportunități, posibilități, dar nu și ”acea” persoană… Nu ca tatăl meu…  După 50 – viața unei femei doar începe!  Ce tristețe, sau dorințe pentru un umăr ”puternic”? Este un mit. Visați la ceva mai productiv. Pentru început, calmați-vă, prindeți un alt gust de viață. Experiența este acumulată. Tinerețea nu a dispărut, în special, cea din interior. E șuperb! Este tocmai timpul – să faceți planuri noi și să le aplicați metodic… Să rămâneți mereu ceea ce sunteți. Important, e să nu dispară dorința de viață, să schimbați ceva, să realizați, chiar dacă nu întotdeauna funcționează…

Atunci când începeți să regretați vă distrugeți tot începutul feminin, timpul zboară, pleacă anii și puterile. Să fiți sănătoși și fericiți, o viață lungă să-aveți și în dragoste noroc și în tot ce vă înconjoară… Baftă!

Să fim umani! Oameni să fim, întotdeauna oameni! Cât de greu nu ar fi în viață, indiferent de provocări și problemele ivite pe capul nostru, niciodată să nu renunțați și să nu pierdeți fața umană, – nici o putere și niciun ban nu merită acest lucru. Bucurați-vă de fiecare zi, și de fapt, în viață sunt puține lucruri ne-ar deranja să fim fericiți… Goniți indiferența care bantuie molipsitor!

  • Despre memorie! Amintirea despre strămoșii (părinții) noștri constituie principala bogăție a sufletului nostru. La urma urmei, pentru nivelul de trai la care am ajuns în prezent, au luptat generații de oameni, cei care au creat și au dezvoltat societatea noastră. Și noi înșine – suntem o continuare directă a valorilor morale, istorico-culturale ale buneilor și străbuneilor. Memoria rudelor decedate, de asemenea, poate fi mult mai sacră decât memoria demnitarilor proeminenți din trecut. ”Sub fiecare piatră funerară există – o istorie mondială”, spunea Heine. Și, desigur, fiecare om este unic prin individualitatea lui, fiecare lasând amprenta lui în viață, o amintire a faptelor, gândurilor, aspirațiilor sale de viață. Anume generațiile trecute ne-au creat pe noi, cei prezenți, ne-au înălțat gândurile și sentimentele pân-la vârfurile înțelepciunii umane. De aceea, noi întotdeauna trebuie să păstrăm în amintire… amprentele frumuseții și înțelepciunii omenești, acea flacără care lumina viața celor plecați și care ne-au lăsat-o ca moștenire, iar noi o vom oferi urmașilor noștri. Omul se incadrează în această lume nu doar ca o ființă gânditoare și simțitoare, dar și ca o legătură într-un lanț dur etern care leagă trecutul și viitorul. Cu cât mai mult prețuiește omul memoria părinților, buneilor și străbunilor lui, cu atât mai mult el este conștient de locul său în această lume, cu atât mai mult simte responsabilitatea lui pentru viitor. În strămoșii noștri e rădăcina existenței noastre de azi, originile noastre de onoare, ale conștiinței, demnității și idealurilor noastre… 
  • Dacă omului nu-i place, cel puțin ocazional, să privească imaginile vechi ale părinților lui, și nu pune preț pe amintirea lor, e clar, că nu-i iubește sau nu a ținut la ei. Dacă omul nu iubește casele și străzile vechi ale orașului în care locuiește, fie și cu ”lacunele” istorice, e de înțeles, că nu are dragoste nici pentru satul sau orașul lui. Dacă omului îi sunt indiferente monumentele din istoria țării, bineînțeles, că el este indiferent și față de țara lui… Astfel eu înțeleg dragostea de Patrie…
  • Vă doresc, ca toate dorinţele să se îndeplinească. Și-acest an a fost greu, nu mai suportabil ca cele două recente, și cele cu miliarde dispărute etc. Mai departe, totul va depinde de noi. Dorinţa mea principală tuturor prietenilor în An Nou – să dispară Covid-ul, să deveniţi mai bogaţi şi să nu vă îmbolnăviţi! Zâmbiţi, distraţi-vă, şi goniţi la fund toate gândurile rele. Gustul fericirei dulci de mandarine şi spirit vesel şi magic ALĂTURI DE CEI DRAGI să fie cu voi mereu! Prieteni buni si mult noroc! LA MULŢI ANI! 

Despre casa noastră. În istoria tării noastre sunt multe exemple de negare ale trecutului. Noi deja nu o dată am distrus lumea veche, cu intenția de a crea alta nouă. Uneori chiar distrugând monumentele create de concurenții care nu se incadrează în ideologiile noastre politice… Și care este rezultatul? Poate e timpul să ne punem pe gânduri dacă este posibil să construim o casă de calitate bună fără un fundament dur? În opinia mea, răspunsul principal constă în atitudinea noastră personală față de o problemă. Cred că dacă în inimile noastre ar fi mai mult respect pentru persoanele în etate, pentru tradiții, atunci și viața noastră ar fi mai ușoară. În cele din urmă, atunci când simți sprijinul generațiilor, – începi să percepi obiectiv realitatea și… să mergi înainte devine mult mai ușor!

  • Mi-e dor de voi, parinți! 😥 

SVizitiu

 Pe măsură ce îmbătrânim, lista dorinţelor noastre devine tot mai mică şi mai mică, şi ceea ce ne dorim cu adevărat de Crăciun sau de Revelion, – nu poţi cumpăra nici cu oricare bani.

Comemorez amintirea persoanelor dragi care au decedat în urma covid în acesti an /2020-21-22/: tăticul meu Vasile Vizitiu, Mihail Ionașcu, Nicolae Sinchevici, Victor Sinchevici, Eudochia Taricaev, Serafima Senkevici, Ecaterina Cudreașov… Dumnezeu sa-i ierte, să-i odihnească în Dreapta Lui!

❤

Svetlana Vizitiu, Impresii blog


7 comentarii

Nu căuta avut, sărac, Prieten să-ți fie!-tata-Vasile Vizitiu în memoriam


Îi voi fi mereu recunoscătoare pentru tot ce a făcut pentru noi! A fost un barometru și omul exemplu pentru mine. Căutările mele ulterioare pentru bărbatul drag, de fapt, au fost căutarea idealului pe care l-a întruchipat tatăl meu. Dar n-am mai găsit ceva asemănător… ca Vasile Vizitiu. Este o pierdere enormă pentru mine și apropiații mei…
Tata avea un caracter principial, un mentor înțelept cu suflet de țăran, muncitor și mereu pus pe treburi. Realizez cam târziu că întotdeauna mă uimea prin adâncimea gândurilor, o calitate minunată: să calculezi totul până la cel mai mic detaliu în avans și să cunoști pe cel cu care discuți în profunzime. Observam că și cei care l-au cunoscut, erau onorați să stea de vorbă cu el, și tata prin firea lui, era foarte apropiat cu cei mai simpli, nevoiași sau de la țară…
Nu mai sunt tânără nici eu deja, pot spune că copilăria mea se asocia cu tata: o personalitate unică: Decentă, principială, emoționantă și fără compromisuri, cel care alege partea adevărului și a bunătății. A fost un om foarte autoritar, și pricepea bine abilitățile și potențialul omului, avea propriul punct de vedere necontestat, și serviciul tatei avea doar de câștigat din acest motiv, întotdeauna luau locuri de frunte prin uniune, până și după anii ’90… Iar serile după lucru ades obosit, tata se închina mamei și ne asculta pe noi, copiii lui, tare ne iubea și mereu ne alinta cu daruri.

Tata înseamnă foarte mult, indiferent ce vârstă ar avea. Nu iei în serios viața, atât timp cât tata trăiește. După ce nu mai este în viața, ești în derivă o perioadă, și după aceea realizezi că ești tu cu tine, în fața a orice. Nu mai vorbesc de mamă. După moartea ei, simți ca ceva din Interiorul tău… se rupe…
Avem o tendință în țara noastră: noi foarte iubim să primim. Iar lui Vasile Vizitiu îi plăcea mult să dăruiască. Îmi spunea:„Sveta, tu să dai mai mult, și vei primi de zece ori mai mult.
Nu căuta pe cineva avut sau cu pile, Prieten să-ți fie!” – am memorizat cuvintele tatei și am fost surprinsă, câtă dreptate avea…

Mi-aș dori să mă întorc în trecut măcar pentru câteva clipe. La părinții mei, copilărie. Nu pentru a schimba ceva, ci pentru a retrăi acele momente în care am fost fericită și nici măcar nu știam…
Atunci cand omull se ţine de o Speranţă, disperarea nu se agaţă de el nici în clipele cele mai dificile…
Eu îmi doresc să fiu înconjurată de oamenii care știu să atingă inimile celorlați, pentru că așa era și tata. Omul care prin loviturile vieții a învățat să crească și a păstrat duioșie în suflet. Pas cu pas, prin amintiri am adunat cuvintele spuse de omul meu drag… În continuare voiesc să țin de sfaturile lui tata și voi realiza pe cât e posibil în țara mea instabilă, dar la care ținea enorm tăticul meu:
Mă grăbesc să trăiesc cu intensitatea pe care doar maturitatea o poate da. Doresc să fiu împreună cu oamenii de omenie. Cei onești care pot râde de greșelile lor, cei care și-au atins succesele și au rămas la fel de simpli în comunicare. Oamenii care realizează chemarea sa și nu fug de responsabilități. Care apără demnitatea fără a o călca la alții. Care vor să fie de partea adevărului, dreptății și nu să se ascundă de nevoile celor care i-au ajutat cândva…
Sunt cele ce-ar merita o viață trăită. „Eu nu pot tolera manipulatorii și oportuniștii. Mă îngrijorează invidioșii care încearcă să-i discrediteze pe cei mai capabili, pentru a-și atribui funcțiile, talentele și realizările..” Ferește-te, de astfel de persoane.
Nu vreau să discut despre titluri. Mi-a rămas puțin timp, să nu plângi. Să mergi la biserică, să te rogi pentru toți… Sufletul nostru mereu se grăbește, să ai grijă orice să faci cu cap!”
Și eu, fiica tatălui meu, urmez poruncile tatei, realizând totodată cât este de greu să o faci „cu cap” la noi… Deja nu mai am timp pentru activități absurde la care nu doar din cauza pandemiei oamenii nu se grăbesc. Nu-mi mai fac timp pentru persoane absurde care nu se comportă conform minții și visurilor sale.

Cineva pleacă, cineva vine… Se pierde, se găsește… În ultimul an mi-am pierdut multe persoane dragi, prieteni și cunoștințe. În sfârșit, am realizat că părinții noștri făceau tot ce puteau pentru noi. Chiar dacă aparent nu au făcut ceva măreț. Acum cu siguranță am înțeles că „cool” nu înseamnă cluburi de noapte sau să stai zile întregi la calculator, nu, viskey sau kola în pahare, ci un ten sănătos, somn normal și oamenii dragi alături de tine. Noi pictam pe câmpurile caietelor, concuram pentru cine e mai eminent, luptând „pana la prima picătură de sânge”, și spre regret, pe mulți deja i-am înmormântat. Rămânem cea mai experimentată și, fără supărare pentru ceilalți, cea mai progresistă generație. Am avut norocul să ne naștem până perioada în care copiii au fost lipsiți de libertate și dreptul de a alege. Ne-am obișnuit să nu ascultăm pe nimeni, să nu ne bazăm pe cineva și să nu așteptăm nimic de la nimeni. Noi, copiii anilor 60-70-80 suntem deprinși să facem totul singuri spre deosebire de cei de azi. Pentru că mai bine ca noi nu o vor face nimeni…

Nu te grăbi, nu te grăbi, fii mai calmă!”, repeta tata.

Nu mai doresc să mă supun celor care știu bine că nu se va realiza scopul lor decât pe raporturi și planuri de hârtie. Nu am timp pentru a lupta cu mediocritatea, le permit unora să creadă că sunt eu mediocră… Nu vreau la ședințe nu pentru că nu aud, nu vreau la întâlnirile în care ego-urile sunt pompate. Nici la adunări nesfârșite despre statut, legi, proceduri sau reguli interne, știind că totul e o fațadă pentru un trust cu oameni obsedați, și nu e ceea ce într-adevăr ar dori să învețe urmașii noștri…

De ce plâng? Nu e din cauza amintirilor, cuvintelor adunate. Eu plâng pentru oamenii dragi ce se pierd unul pe altul. Pentru copilărie zdrobită a copilașilor fără de părinți. Pentru bătrâneii ce mormăiesc în unison și care nu vor ajunge la etate. Fără de „dar” și „indiferent ce ar fi”. Dintr-un exemplu de încredere, o familie puternică care nu va exista pentru copii și nepoți. Din cauza celor care au încolțit unul în altul fraze cu glumele și poveștile lor, triste sau fericite. Dintr-o dragoste ruptă.

De ce mai plâng. Nu din cauza sentimentelor stupide împachetate în mine. Eu plâng la înmormântarea familiei noastre…
Eu plâng pentru tânărul întâlnit dimineața în drum spre serviciu. Cu ochii umflați și o glugă pe cap. Neprihănit și neîngrijit. Afumat și drogat… Și ducea un pachet cu lapte și un baton de pâine acasă. Pentru că nu mai are unde pleca decât să continuă să fie leneș, pentru că un loc de muncă nu va găsi în Moldova, motivul ar fi lipsa de experiență… Alți tineri vin și dorm, pur și simplu, pe banca bibliotecii. Bine că cu câteva clipe înainte a citit ceva din versuri, sau din proză, fie s-a bucurat de societatea bibliotecarilor discutând o temă oricare. Și cred că nu le-a trecut prin cap să le bruscheze că lucrează „doar bibliotecare”, precum în această săptămână au făcut-o la adresa mea doi funcționari publici.
Probabil că nu există întâmplări accidentale-n viață. Întâlnim exact oamenii de care avem nevoie pentru ca să le deschidem ușile. Pentru ca și ei să ne poată salva într-o zi de cumpănă. Cu toate acestea, de multe ori acest lucru nu se face imediat, nici pe departe…
Îmi număr anii după moartea tatei și constatez că mai avem puțin timp pentru a trăi decât am trăit…
Am încă mult de învățat de la tine, tăticule, ceea ce am uitat, îmi voi aminti numaidecât…
Ne lipsești enorm, tăticule… Întreaga familie îți duce mult dorul, să știi… ❤

Mare onoare am avut să-mi fii Tată!
Dumnezeu să te ierte și să te odihnească în liniște. Te iubesc!

Svetlana Vizitiu, fiica ta

In Memoriam Vasile VIZITIU (30 ianuarie 1936 – 11 decembrie 2020)

Vasile si Teodora Vizitiu
Parintii mei scumpi
https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2021/01/28/nu-fi-trist-tata-voi-veni-in-ospetie/
https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2021/04/11/onoare-si-amintire-binecuvantata-tata/
https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2021/01/13/tata-cuvinte-in-tacere/
https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2021/05/08/oamenii-nu-invata-cum-sa-moara/
Alte surse cu tata in viata:
https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2019/01/30/taticule-iti-multumesc-pentru-dragostea-ta/
https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2020/01/30/izvor-unic-parintii-la-multi-ani-taticule/
https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2016/09/04/cu-satul-in-suflet-prin-mari-si-oceane-autor-vasile-vizitiu/
https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2016/06/28/un-capitol-de-vasile-vizitiu-marinar-cu-satul-in-suflet/
https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2014/11/04/la-multi-ani-teodora-si-vasile-vizitiu/
https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2016/02/03/vasile-vizitiu-omagiat-de-prieteni-si-colegi/
https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2014/06/26/vasile-vizitiu-la-clubul-impresii-din-viata-si-carti/
https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2014/06/17/vasile-vizitiu-cu-satul-in-suflet/


6 comentarii

Copilărie dulce amintire


Era neplăcut atunci când părinții își luau odraslele de lângă mine. Să judeci modul în care ceilalți tratează copiii cu varia dizabilități prin ceea cum reacționau copiii lor la persoana mea, desigur, nu este obiectiv. A fost de câteva ori, atunci când pe terenul de joacă copiii vecini nu doreau să se „joace” cu mine, pentru că eu vorbeam de parcă aveam gumă în gură. În acel moment îmi era dureros, și părinților mei – neplăcut, pentru că părinții acelor copii au susținut acest comportament de negare a personalității mele. În loc să le explice că Sveta este un copil la fel ca ei, îi luau repejor de mâini și plecau mai departe… Era obijduitor, cum credeți. Și, este înfricoșător să-ți imaginezi, cum alți părinți ai copiilor cu alte dizabilități mai grave – oameni nemediatizați, obișnuiți, zilnic retrăiesc asemenea clipe…

Am reușit să mă „descurc” singură, cu capul pe umeri, cu pumnii strânși… uneori gata de bătaie în apărarea mea, și nu numai. Nu mă puteam plânge des la părinți, îmi era rușine, dar nici nu puteam formula corect gandurile și emoțiile mele. Nu conștiențizam că există nedreptatea… Dacă le explicam ceva în felul meu, uneori nici ei nu reușeau să mă înețeleagă. Odată, am spus arătând la cap: „Tanti, bok-bok, lojka (lingură)!”, adică am primit câteva – pocnituri la cap cu o lingură de la educătoarea de la grădiniță, mă lovise tare, plângeam, și ea tot mai mult se înrăia, ca să-mi astupe gura. Trăiam mai mult cu frică de lumea înconjurătoare pe care n-o auzeam atât de perfect ca alții, – o eroare a medicilor la câteva luni ai mei de la naștere, atunci când mi-au întrodus supradoze de antibiotice (Streptomițină). Pare că mi-ar fi calicit pentru toată viața dacă nu moșteneam de la părinții mei dragi un caracter dur, ambițios și… chiar bun din fire! Realizez ca este așa… Doar că cu încrederea… stau prost în continuare.

Am reușit să fac față singură cu ambiția mea nemărginită, și părinții la fel mi-au fost de mare ajutor. Câte certuri din cauza mea au avut ei cu vecinii, și la școală pentru că cineva a suferit o urmă de la bombardamentele mele pe corp, după ce mă făcea „fâlfâită”, „handicapă” etc. „Posmotrim, kuda ona doidet” (Vom vedea unde va ajunge ea) – spunea o rusoaică cu trei copii care nu mă lasau sa mă joc la nisip, și eu, înghițându-mi lacrimile, de ciudă (aveam 4-5 ani) am împroșcat-o cu nisip. Ce credeți că puteam realiza eu la acești ani? Eu mereu țineam pumnii strânși în contratac, încordată și neliniștită… Părinții nu imediat au observat surditatea mea, abia după 4-5 ani, și eu am început a vorbi abia atunci… Părinții mei dragi, ei mă duceau la toți experții care să-mi trateze hipoacuzia / auzul, și dacă nu puteam desluși sunetele, în special, consoanele surde, atunci cum le puteam exprima corect? Tata încerca să mă facă să înțeleg sunetele, eu repetam la fel, dar nu era „cum trebuie”: unde să pun limba în gură? Așa? Și, așa? O puneam cum trebuie, și totuși nu era corect. Hai, că mergeam la surdolog, apoi la logopedă… Uneori mă prefăceam că aud, doar să ca scăp mai repede de medici. Și azi, continui să o fac, unele persoane oricum spun că eu mă prefac…

Cu anii, am realizat că cel mai bun tratament este experiența! Am început a înțelege oamenii și fără să-i aud bine (azi, nici atâta nu aud fără proteză, sau căști la TV). Caracterul și studiile au mare importanță! M-au salvat cărțile pe care am început a le citi de la 9-10 ani. În viața mea am citit zeci de mii, la școală și acasă citeam una după alta, și pe ascuns uneori, sub ogheal cu o lanternă: după ce am început să port ochelari, părinții îmi interziceau să citesc mult… Prima carte care m-a impresionat pe viață a fost de Elena IlinaÎnalțimea a patra” despre Gulea Koroleva, eroină în războiul hitlerist. Am fost atât de impresionată că o tot reciteam și mi-am făcut-o model. Nu neapărat să fie Gulea, astăzi veți găsi mii de modele mult mai interesante, dar atunci erau alte timpuri și citeam în chiriliță… Este o carte foarte interesantă, o poți citi de la zece ani, nu veți regreta să oferiți copiilor s-o citească în întregime și să aflați detaliile. E bine să ai modele de viață, de la care poți lua exemplu bun și să te inspiri la fapte mărețe. Eu atât de mult doream să fiu ca Gulea, că am început să mă înscriu la toate secțiile de perfecționare sau dezvoltare personală. Astfel, am finișat școala de pictură în clasa a 9, tot odată școala sportivă profil Gimnastică artistică (șpagat pot face și acum); făceam atletică ușoară, la competiții raionale o zbugheam la fugă, mai ales la estafete, și luam premii, desigur. Ce n-am mai făcut?

                       Eu cu fratii mei

După „pandemia” de filme indiene care acopereau toate casele cinematografice în URSS, am decis că nici eu nu dansez rău și… am început chiar a cânta într-o limbă hindi „rastălmăcită” de nimeni, dar cântam și dansam! – așa că luam premiile la toate carnavalurile de la Școala ruso-moldovenească din Florești până clasa a X. Colegii mă invidiau pentru că doar eu din clasă nimeream la aceste evenimente de revelion, iar mama mă chițea așa de frumos, mă înfășura în mătăsuri și podoabe aduse de tăticu meu din Arabia Saudită unde a fost el pe timpuri în deplasare. Eu, fâlfâită, daaa dansam extraordinar dând din fund ușurel, aici practica gimnasticii artistice era la nivel, mi-am făcut și o silueta frumoasă de model. Altceva? Am prins arta fotografiatului. Mergeam săptămânal la Secția de Fotografi mai la vale de casa noastră și învățam cum se fac imaginile, din care unghi și ce lumină sa punctez pe aparatul „Smena 8”, cum se prelucrează, cum se developează etc. Acum mă miră faptul că atât de clar îmi amintesc unele lucruri. Studiile foto mi-au prins bine și în prezent, atunci când filmez la varia evenimente culturale, precum a fost Clubul Impresii din viață și cărți în cadrul Bibliotecii Municipale B.P.Hasdeu, proiectul meu reușit. Am aflat despre atâtea personalități, nu mi-am făcut nicidecum relații precum cred alții, dar comunic cu câtiva dintre ei în continuare. Altceva, muzica – adorata sufletului meu, o ascultam de pe un magnetofon enorm cu o bandă rulantă care se tot rotea până se rupea uneori de atâta învârtitură. Eu puneam sunetul la maxim că se speriau vecinii de pe strada Pușkin, 24 (azi, Florilor) din Florești, baștina mea dragă… Vreau să spun că veți crește copii înțelepți dacă îi veți învăța arta cititului… Sportul, dansul, prelucrarea imaginilor și darul culorilor prin desene sau picturi…

Dar m-am abătut de la tema mea principală…

Ziua Mondiala a persoanelor cu dizabilitați – despre care oamenii cu greu își amintesc, doar cei care trec prin asemena dureri, doar cei care trăiesc alături de ei… E la 3 noiembrie, atunci când demnitarii își mai amintesc uneori prin mici donații pentru a-i uita pe timp de un an. Drepturile nu merg ca pe roată, cât n-ai turna apă din gură, e mai „util” să vorbească mult. Statul nu oferă tratamente sănătoase, statul n-are nevoie! Legile funcționează prost, mai mult pe hârtie, și suferă milioane de oameni în viață… Și după covid, câți invalizi vor rămâne, dar toți sunt siguri că anume vaccina e leacul… De carte, studii, cultură au uitat toți… Și gata, ești astupat la gură…

Dumnezeu să ne ierte și să ne binecuvânteze! ❤

#Svetlana_Vizitiu #Impresii_viata_carti_blog


2 comentarii

Carti noi – Domeniul Artelor la BM B.P.Hasdeu


Recomandare iubitorilor de arte, un Top-cărți 2021 pentru cititorii curioși de carte nouă bine-venită pe rafturile BM B.P.Hasdeu! Vă așteptăm, cu cea mai mare viteză la bibliotecă!…

  • Vladimir Beșleagă, Trei zile cu IGOR VIERU. – Ch., 2020

Luptăm cu zel contra alterării gusturilor, când dezaprobăm lebedele de la piață, fie pictate sau de ghips fără să ne dăm seama că acest folclor urban de mahala, precum și cel literar de altfel, își are dreptul la existență, că prezintă și el o latură a manifestărilor noastre sufletești și artistice. Dacă forma de ipsos e aceeași, ca pe timpul bâlciurilor și iarmaroacelor din copilărie, în schimb, colorarea lor e surprinzător de variată. Ar trebui să știm că tocmai în acest domeniu s-a născut „matrioșka”, devenind apoi un foarte căutat suvenir national. Din acest domeniu a evoluat și pictura pe sticlă, cu cerbi sau hulubi rătăciți în buchete de flori, unde se monta o fotografie deasupra inscripției „nu mă uita”. Această lume a furnizat motive de inspirație numeroșilor artiști care, consacrându-le versuri și picturi omagiale, le-au pus într-o altă lumină.”(Igor Vieru)

Interviu, text, fonogramă, nuvele, confesiuni… Cartea s-a născut din discuțiile unui mare pictor cu un mare prozator. Trei zile au stat de vorbă, Igor Vieru și Vladimir Beșleagă, timp în care au pus în discuție idei, reflecții și întâmplări ce i-au afectat viața pictorului Vieru. „În cele trei zile cât ne-am întretinut, a arătat inepuizabil în reflecții şi idei, dar mai cu seamă se lăsa dus de amintiri, povestindu-mi întâmplări și situații ce i-au marcat şi hotărât viața… Din multele episoade ce mi-a relatat în stilul său plin de spirit si necruțător de realist (Igor Vieru pe cât era de elevat, poetic în arta sa, pe atât era de dur și direct în judecăți şi aprecieri), am putut să-mi dau seama de marile și grelele încercări ce i le-a hărăzit destinul. Și la început, în tinereţe. Și mai târziu, la maturitate…” (Vladimir Beșleagă)

Date biografice: Igor Vieru s-a născut la 23 decembrie 1923 în România, satul Cernoleuca (actualmente în nordul Republicii Moldova). Tatăl lui a fost Dumitru Vieru, care, pe lîngă alte ocupații, avea o anumită înclinație către pictură. Împreună cu mama viitorului pictor, Ana Vieru, el dorea foarte mult să-și dea copiii la școală. După absolvirea școlii primare locale, Igor Vieru trece la gimnaziul din satul vecin, Climăuți, dar din cauza crizei materiale prin care trecea familia, el este transferat într-o școală mai depărtată de satul natal. Aici el își urmează studiile, exersînd în permanență pictura și studiind istoria artelor. În 1944 Igor Vieru se întoarce în locurile sale de baștină și lucrează un timp învățător la Horodiște. Încă de pe atunci Vieru se manifestă drept un entuziast și pasionat educator al gustului estetic la elevi. Face primii pași spre creația sa artistică executînd o galerie de picturi mici pe sticlă, asemenea diapozitivelor. Acestea reprezentau diferite imagini cu tematică foarte variată, care ilustrau lecțiile petrecute la școală și contribuiau la dezvoltarea imaginației și gustului copiilor. Dorința de a deveni plastician l-a făcut însă să abandoneze meseria de învățător și să uite de acele miniaturi. Pentru întregirea studiilor în artă, în 1946 Igor Vieru se înscrie direct în anul III la Școala de Arte Plastice din Chișinău la facultatea pictură. După absolvirea ei în 1949, devine profesor de desen la Școala Pedagogică din Călărași ca după doi ani să revină la Cernoleuca, unde va preda limba franceză. În 1953, Igor Vieru participă la expoziția republicană cu pînza Ion Creangă ascultînd poveștile lui moș Bodrîngă, care îl atestă ca pictor stăpîn pe mijloacele de axpresie. Datorită acestui tablou, este primit după patru ani în rîndurile membrilor Uniunii artiștilor plastici din U.R.S.S.. Din 1957 Vieru se stabilește la Chișinău, unde lucrează un timp la revista Chipăruș. Ceva mai tîrziu este numit director al Muzeului de Arte Plastice din Chișinău, iar mai apoi expert al comisiei de atestare a lucrărilor de artă pentru expozițiile din cadrul Ministerului Culturii al R.S.S. Moldovenească. În 1963, datorită activității fructuoase în domeniul artelor plastice, pictorului Igor Vieru i se conferă titlul de maestru emerit în artă din R.S.S. Moldovenească. Deținînd diferite funcții, Vieru colaborează activ cu editurile chișinăuene, participă la toate expozițiile republicane, precum și la cele unionale și de peste hotare, își împărtășește cunoștințele sale în ale compoziției și culorilor elevilor de la Școala de Arte Plastice „I. E. Repin” și pregătește o promoție la Școala Medie-Internat Republicană de Pictură. Igor Vieru aparține generației de mijloc ai pictorilor moldoveni, care punea bazele unor tendințe noi, moderne în pictura moldovenească, adică o viziune artistică asupra lumii, corespunzătoare realității contemporane. Aceste principii noi de creație ale pictorului se trag din împletirea organică a realului cu poezia, pictura tradițiională fiind privită dintr-un unghi care nu-l împiedică a o înțelege pe plan superior de revalorificare.Împreună cu Mihai Grecu și Valentina Rusu – Ciobanu au stat la baza școlii naționale de pictură. Opera sa însumează circa 70 picturi și 12 culegeri de ilustrații de carte. Printre cele mai cunoscute lucrări ale sale se remarcă: „Primăvara”, „În satul natal”, „Balada despre pămînt”, „Toamna”, „Sărbatoare la Cernoleuca”, „Meșterul Manole”, ilustrațiile la cărțile cu povești „Păcală și Tîndală”, „Harap Alb”, „Capra cu trei iezi”, „Guguță”, „Făt Frumos și soarele”, etc.Creaţia marelui plastician atrage privirile spectatorilor de orice vîrstă şi orientare estetică deoarece, aşa cum afirmă criticul Eleonora Brigalda-Barbas în prefaţa la albumul semnat de ea, „apelînd la valenţele metaforei şi ale simbolului, artistul exprima rosturile majore ale existenţei umane”.Receptiv la tot ce e legat de plaiul natal, Igor Vieru a devenit un rapsod al plaiului și al vieții țăranului moldovean. Impunîndu-se publicului iubitor de artă mai ales prin tablourile cu temă rustică, Vieru a executat lucrări cu factură plastică, trecute prin filiera imaginativă a unui artist experimentat și de o înaltă tensiune creatoare. În ultimele sale opere se face tot mai pronunțat elementul metaforic, care îi lărgește spațiul artistic. Operele sale sunt o fuziune a artei grafice, a picturii și a scenografiei care îi influențează tot mai mult pictura, imprimîndu-i o înfățișare aparte. Dupa o boala îndelungată, la 24 mai 1988 Igor Vieru se stinge din viață. E înmormîntat în satul natal Cernoleuca.

  • Aurelian Dănilă, SCRIERI DESPRE OPERĂ. – Ch., 2019

 O selecție de articole, interviuri și lexicon despre Opera Națională din Chișinău și artiștii săi. Articolele ce urmează, treizeci și șapte la număr, împreună cu cele două interviuri, sunt de fapt și portrete, realizate în tonalitatea fiecărei personalități, căreia autorul îi găsește pista de lansare în scenă, clipele de grație, norocul ori loteria ieșirii în scenă.

„Simțeam lipsa spectacolelor pentru copii, înțelegeam că trebuie să ne preocupe acest lucru, dat fiind că anume cei mici sunt viitorii spectaotri maturi și că e de datoria noastră să montăm spectacole pe înțelesul lor, formându-le gustul pentru unul din cele mai complicate genuri ale artei”

   Autorul nu „cruță” epoca și luminează și din altul înțeles și importanța primadonei Maria Bieșu: „Ca să nu „italienizăm” teatrul cu totul, nu mai „ajuta” Ministerul Culturii, care avea reperial de politică spus, că publicul nostru are nevoie și de spectacole patriotice, de subiecte legat de eroismul poporului sovietic… Salvarea noastră era Maria Bieșu, pentru care se montău în mare parte spectacolele, dânsa fiind o genială interpretă anume a operelor din țara lui Verdi, dar mai mult și puterea de a-și spune cuvântul în calitate de deputat sovietic” (p.18)

„Portretul lui Alexandru Samoilă e întitulat Maestrul și „Aida”, reluându-se confesiunea elegantă a dirijorului despre ce înseamnă această operă în destinul său. Conturând harta peregrinărilor, devenirii și afirmării lui Alexandru Samoilă în Rusia, România, Turcia, Ucraina, autorul subliniază cu amărăciune dezinteresul autorităților din Chișinău pentru valorificarea potențialului marelui muzician, cărturărit temeinic în mai multe centre culturale ale lumii, dar și în cele mai prestigioase scene.”

„Într-un interviu cald cu un condrumeț pe distanță lungă, celebrul nostru tenor Mihail Munteanu, îi face o destăinuire de răscruce întrebătorului: „Am învățat bine  la școală. Voiam numaidecât să ajung la oraș, ca să-mi continui studiile, chiar dacă întotdeauna știam ce profesie aș vrea să îmbrățișez… Odată însă, la o rudă de-a părinților, care locuia în Ucraina, dădusem de o placă cu vocea lui Caruso (nici acum nu-mi dau seama de unde s-o fi luat). Rămasem atât de impresionat, încât tot drumul spre casă îmi suna în urechi acea voce pe care doream numaidecât s-o mai ascult vreodată. Îmi încolțise ideea să învăț a cânta la modul cel mai serios…” (p. 225)

Date biografice: Dănilă Aurelian- critic de artă, scenarist, jurnalist, diplomat. Născut în anul 1948, 19 ianuarie. A absolvit Facultatea de Interpreţi a Institutului de Arte din Chișinău şi Școala Superioară de partid de la Leningrad (Facultatea de Jurnalistică). A fost redactor-şef la Comitetul de Stat pentru televiziune RSSM. Din anul 1968 ocupă mai multe funcţii diplomatice, fiind ambasador al Republicii Moldova în Austria, Germania, Suedia şi Danemarca. La începutul anilor ’80 a fost director al Teatrului de Operă şi Balet de la Chișinău. Colaborează cu studioul „Telefilm-Chișinău”. Are lucrări ştiinţifice în domeniul artelor. A fost prim vice-ministru al ministrului de externe al Republicii Moldova, preşedinte al Uniunii oamenilor de teatru. În anul 2003 a fost ales președinte al Consiliului de Administrație al Comitetului Internaţional Delphi. Pe parcursul anilor 2005-2009 a fost președinte al Uniunii oamenilor de teatru din Republica Moldova. Este membru al Uniunilor Scriitorilor, Jurnaliştilor, oamenilor de teatru, doctor habilitat în arte.

  • Melancolia Dorului EternPetre Teodorovici / antologie de Veta Ghimpu Munteanu. – Ch., 2020

Dacă ne uităm părinții, ne uităm baștina, limba, tradițiile – dispărem ca oamenii, ca popor. (Petrea Teodorovici)

Veta Ghimpu-Munteanu:„Am considerat că e o mare nedreptate și că numele lui Petre Teodorovici, cel care ne-a făcut cunoscut lumii întregi, în mod special prin cântecul „Melancolie”, dar și a sutelor de cântece înregistrate cu diverși cântăreți autohtoni, cât și de peste hotare, merită să fie readus în circuit.Trebuia înveșnicită viața și activitatea marelui Maestru printr-o carte. Am adunat tot ce a fost scris în presă, am descifrat emisiuni radio și TV, transpunându-le în texte, i-am intervievat pe toți cei care l-au cunoscut și au colaborat cu Petre Teodorovici. La redactarea cărții m-a ajutat dezinteresat Ionel Căpiță și m-au susținut tinerii Ana și Alexandru Ștolea și mulți alții. Închinăciuni. La carte am anexat un CD cu 70 de cântece semnate de compozitor pentru a nu fi date uitarii. Veșnică să-i fie amintirea.”

Cartea este însoțită de un disc (CD), ce cuprinde marea majoritate a cântecelor semnate de Petre Teodorivici, și o puteți lectura și la Biblioteca Municipală B. P. Hasdeu! O antologie de succes prin amintiri și expresii de la varia personalități naționale!

Date biografice: Petre Teodorovici s-a născut la 18 mai 1950, în oraşul Leova. Provine dintr-o familie de intelectuali. Tatăl, Cristofor Teodorovici, a învăţat zeci de copii să îndrăgească muzica, fiind profesor de solfegiu şi dirijor de cor în Leova. Mama, Maria Aldea, cu studii medicale la Bucureşti, a asigurat venirea pe lume a mai multor copii, fiind ginecologă. În familie au fost trei fraţi: Adrian, Petre şi Ion. Ei toţi au învăţat să cânte la instrumente muzicale, însă pentru Adrian muzica a rămas o pasiune. Adrian a făcut colegiul de medicină veterinară şi s-a specializat în apicultură şi vitărit. Cântă la pian doar când îl apasă dorul. Îmi povesteşte despre ei, Petrică şi Ion. Nu poate să vorbească despre Petrică şi să nu pomenească de Ion. E fericit când vorbeşte despre ei, iar amintirile curg… Îmi arată la calculator un interviu cu Petrică, căci aşa obişnuiau să îi zică cei care îl cunoşteau, şi câteva fotografii. Fratele mai mare spune că mezinul a fost un copil ager şi ambiţios. Cât a fost elev, nu prea şi-a făcut temele pentru acasă, dar ştia să răspundă la toate obiectele când era întrebat. „A avut capacităţi înnăscute. El învăţa din mers. La şcoală a avut doar note de 4 şi 5. În Leova s-a înfiinţat şcoala de muzică atunci când el a mers în clasa întâi. Noi l-am dat la vioară, dar din cauza unei probleme cu o mână rareori repeta la vioară. A fost un băiat bolnăvicios în copilărie”, îşi aminteşte fratele Adrian Teodorovici. În familia lor era o tradiţie ca toţi să cânte la pian. Lui Petre nu i-a plăcut să cânte nici la acest instrument. Deseori bunica îl ducea la orele de pian, căci bunica Elena şi mătuşa Nătăliţa au fost cele care l-au protejat, l-au crescut, dar şi l-au alintat pe Petrică. în 1964 la Colegiul de muzică „Ştefan Neaga” din Chişinău. Dragostea pentru muzică i-a venit după ce a absolvit colegiul de muzică. A evoluat pentru prima dată pe scenă în 1967, în cadrul formaţiei de amatori „Fortina”. În anul trei de colegiu, Petre a făcut cunoştinţă cu Emil Loteanu, fiind invitat să joace în filmul „Lăutarii”. Aveau nevoie de un tânăr care să joace rolul unui haiduc. „A mers pentru o lună să se filmeze. În film apare doar trei secunde, cum a sărit dintr-o scârtă de paie. Când a revenit, a fost dat afară de la colegiu. Atunci, s-a pregătit de admitere la Institutul de Arte. Acolo l-a întâlnit pe profesorul Ion Popescu Gavrilovici, un bun prieten al lui Cristofor Teodorovici. Proaspătul student s-a mutat cu traiul la profesor. Locuinţa acestuia semăna cu o bibliotecă. Aşa s-a terminat copilăria lui Petrică. „S-a scufundat în cititul cărţilor. Citea toată noaptea. Venea acasă în fiecare sâmbătă şi povestea ce a citit”. Într-o călătorie la Moscova, a întrat într-o librărie şi a descoperit o avere. Un raft plin cu cărţi în grafie latină scrise de Eminescu, Alecsandri, Sadoveanu şi alţi scriitori români. A cheltuit toţi banii agonisiţi. A venit acasă fără cadouri. Mai târziu Petre şi-a descoperit pasiunea pentru cărţi. „Petre a citit din scoarţă-n scoarţă toate cărţile aduse de mine acasă. El şi-a cultivat inteligenţa citind mult în adolescenţă”, este de părere fratele. A lucrat neîncetat, şi ziua, şi noaptea. Familia, prietenii, notele muzicale, versurile, Prutul îl inspirau. A scris melodii pe versurile mai multor poeţi, iar piesele sale au fost interpretate de Anastasia Lazariuc, Ion Suruceanu, Sofia Rotaru, Nina Crulicovschi, Ştefan Petrache şi alţii. Avea prieteni peste tot, el, Petre Teodorovici. Fratele Adrian consideră că Petre Teodorovici a rămas în umbră, chiar dacă muzica scrisă de el a fost plină de viaţă. ”Cine nu îşi aminteşte piesa „Astă vară la Soroca”, interpretată de Angela Ciumac, pe versurile lui Dumitru Matcovschi?”, se întreabă acesta. A scris melodii pe versurile poeţilor Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Anatol Ciocanu, Simion Ghimpu ş.a. Poetul său preferat a fost Eugen Rotaru. Într-o zi Petre a compus muzică pentru vreo cinci poezii scrise de acesta. „Este un record. Petre a fost şi rămâne un geniu, un fenomen”

Cântecele sale au au răsunat în cadrul festivalurilor muzicale din Slovacia, Finlanda, Cuba, Argentina, Italia, Rusia, România, fiind interpretate de renumiți artiști din diferite țări.

Petre Teodorovici a scris și muzică de filme și spectacole, ca de exemplu pentru comedia muzicală „Liola”, după piesa lui Luigi Pirandello. Personal a interpretat doar câteva piese: „Mă-ntorc cu drag în satul meu”, „Santa Maria Maggiore” și „Maria” (pentru Maria i s-a acordat Marele Premiu al Festivalului de la Mamaia). A fost conducătorul artistic al formațiilor Bucuria, Ecou, Teo-Dor. În ultimele luni de viață a scris cu Grigore Vieru (care era și el atunci spitalizat) o serie de piese pe care le-a numit „Cântece de spital”. În 1989 lui Petre Teodorovici i-a fost conferit titlul de Maestru emerit al Artei, iar în 1996 a devenit cavaler al ordinului Gloria Muncii (1996). Pe parcursul anilor a semnat o serie de cântece care au devenit rapid șlagăre, printre care sunt „Santa Maria Maggiore”, „Scrisul nostru”, „Veniți acasă”, „Romantică”, „Ultima oră”, „Vara la Soroca”, „Amicii mei”, „Seniorita Grația”, „Seară albastră”, „Vin din munții Latiniei”, „Te iubesc, popor român”, „Basarabia”, „Dați-le voie flăcăilor basarabeni peste Prut”, „De ce?”, „Trandafir”, „Adio”, „Veșnic dragostea”, „Clipa mirilor”, „Irena” ș.a

Petre Teodorovici s-a stins din viață pe 5 iulie 1997, la Chișinău, la vârsta de 47 de ani

  • Dorina KhaliButucioc. Dramaturgia națională din anii 90 / prefață M. Cimpoi. – Ch., 2020

Deși se revendică discret de la marile spirite teatrale, deși reiau marile căutări ale deceniilor teatrului modern și postmodern, dramaturgii și regizorii basarabeni ai anilor 90 au totuși talentul de a le reformula într-un mod original. Excesele verbale ale teatrului absurdului sunt depășite prin popularea textelor cu neologisme, prin re-cuperarea, re-condiționarea și re-utilizarea depozitului lingvistic existent, printr-o deschidere către toate stilurile și toate „manierele”, prin dezbateri culturale și literare, prin încantații filosofice etc. Creatorii de teatru re-iau, deci, motive teatrale care parodiază reciproc, dialoghează cu cele vechi sau creionează noi convenții teatrale”.

Volumul a câștigăt locul III la Concursul de debut în literatură 2020, organizat de BM „B.P. Hasdeu”, la categoria „Critică și eseu”. Autoarea și-a propus să schimbe situația dramaturgiei naționale contemporane, analiza pornind de la paradigma postmodernistă, care s-a manifestat în special, în domeniul poeziei și prozei. Așa cum dramaturgia este un domeniu al artei cu o specificare aparte, obiectivele studiului au ținut cont de anume această latură – realizarea unui concept de teorie teatrală, condiționat de lipsa unui mod decis și clar de relaționare a pieselor teatrale cu fenomenul postmodernismului. Accentul se pune nu pe structura literară dar pe proiectarea unei viziuni de ansamblu asupra modificărilor care au avut loc în anii 90 în dramaturgia și teatrul naționale.

„Împreună cu viitorii actori, scenografi şi teatrologi re-descoperim modalităţile de analiză a acţiunii unei piese, inclusiv şi după metoda lui Stanislavski, căutăm cauzele şi efectele distanţării brechtiene. Teorii, metode, sisteme…”

Date biografice: Nascuta la 21 noiembrie 1975 in satul Larga, Briceni. Studii liceale la Lipcani, universitare la Facultatea de Filologie a Universitatii „A. Russo” din Balti, doctorale finisate la Institutul de Filologie si apoi la Institutul Patrimoniului Cultural al Academiei de Stiinte a Moldovei. Tema tezei de doctorat ce urmeaza a o sustine in curind este „Dramaturgia anilor’90 in contextul postmodernismului”. Membra a Uniunii Teatrale din Republica Moldova si a Asociatiei Internationale a Criticilor de Teatru. Unul din fondatorii, alaturi de Sava Cebotari si Dumitru Crudu, ai Centrului de Dramaturgie Contemporana din Chisinau. Participa la multiple conferinte si festivaluri teatrale nationale si internationale, publica articole in revistele: Viata Basarabiei, Limba romana, Arta, Teatru, TeatruAzi (Romania), Apsaros (Georgia), TheatreCultures (Grecia) etc. In prezent, e cercetator stiintific la Sectorul Teatrologie al IPC al ASM si lector la AMTAP.

  • Gilles, Mouellic, JAZZUL – O ESTETICĂ A SECOLULUI XX. – Cluj, 2003

Muzica a  omului,  a  corpului  si  a  placerii,  muzica clipei  traite,  a spontaneitatii ,nascuta dintr-o dorinta de viata si dintr-o teribila opresiune, jazzul este, in acelasitimp, tipat de placere si de durere al unui popor” – o definiție ideală a jazzului?

La fel ca pictorii clasici, compozitorii căutau un ideal, o frumusețe absolută, în spatele căreia trebuia să dispară actul creației. Armonia muzicii devenea armonia lumii create de Dumnezeu. Jazzul a facut tabula rasa: nu are un trecut decât traiul greu al oamenilor. Prin această inocență, această virginitate, va influența, într-o primă fază, secolul, punând sub semnul întrebării însăși muzica. Dintre toate curentele muzicale care au marcat trei secole de prezență a negrilor pe teritoriul american, doar blues-ul continuă, în afara oricărei nostalgii, să existe în paralel cu jazzul. Prin geniul deschizătorilor săi de drumuri, jazzul le transcende până la a deveni un fapt artistic major care va marca secolul său nu doar la nivel muzical. „Acest rapid tur de orizont ajunge: multe curente artistice s-au inspirat din jazz pentru a incerca să își reinnoiască limbajul. Chiar dacă motivele profunde ale acestor multiple întâlniri au fost câteodată foarte discutabile, jazzul, devenind o referință estetică majoră, a dovedit ca este o artă a timpului său”.

Spontanietatea este ceea ce diferențiază improvizația jazzistică de toate surogatele care au presărat un secol fascinat de mașină. Creația este un act uman: ca în cazul lui Picasso, corpul uman este cel care acționează. Spontaneitatea este o înflorire a corpului.

Gilles Mouëllic, profesor de Muzică și Arte ale Spectacolului, la Universitatea Rennes 2, Franta. A obținut doctoratul în Muzică și studii în cinematografie cu teza Jazz și cinema: convergențe estetice. Este director, împreună cu Véronique Campan, al colectiei Le Spectaculaire/Cinéma, de la Presses universitaires de Rennes. Desfasoară o bogată activitate de cercetare în domeniul artei cinematografice si a interferenței dintre muzică și film, cu accent pe jazz, activitate reflectată în multe lucrări, articole și studii publicate.

  • Orice carte se plămădește și se coace cu greu, având nevoie de multă căldură sufletească și de dorință de a o citi din partea cititorilor. Autorii au depus suflet, străduința de a aduna gândurile și faptele oamenilor interesanți prin viața lor de toate zilele… Oamenii de artă, în mod special, atunci când vorbim despre acest domeniu în această postare.- Veniți la Bibliotecă, dragi cititori, și cereți să vă fie prezentate orice carte doriți, precum și cele recomandate în acest blog!

#Svetlana_Vizitiu_Impresii_Viata_Carti_blog, #Re_Vino_la_Biblioteca! #Lectura_BM_Hasdeu, #Chisinaul_citeste, #Carti_noi #Mai_2021

Intrari noi de carte la BM B.P.Hasdeu, prezentare Svetlana Vizitiu.


13 comentarii

Oamenii nu invață cum să moară (Dor de Tata)


Nu mai este pe acest pământ; și-mi lipsește dureros cel mai drag omuleț – tăticul… Mamei mele – soțul iubit, iar nepoților – cel mai drag bunel…

În viață, fiecare are puntele său, podul lui de susținere, avionul cu aripi în zborul liber de responsabilități, și pentru mine acesta a fost Tata. #Vasile_Vizitiu.
Legile acestei vieți sunt de așa natură că cândva trebuie să ne despărțim, și oricât n-aș întinde acest drum, el a venit în cel mai dramatic moment, în disperata pandemie la finele anului 2020. Indiferent cât de înțelegători suntem, cât de pregătiți suntem, – nu ne putem conforma cu inevitabilitatea groaznicului eveniment și că alături nu mai există persoana iubită… – Dumnezeu să te ierte, tată!
Totul în această lume este temporar. Totul, în afară de iubire. Ea nu moare. Nici amintirea… Ea continuă prin noi și va continua ca o stafetă prin copiii, nepoții, strănepoții noștri… Și, această abilitate de a iubi, la fel se învață…
– Hristos a Înviat!

-Dragul meu tătic, eu știu că mă auzi, că exiști contrar tuturor legilor pământești. Și acolo de Sus, te rogi la Domnul pentru noi… Chiar dacă nu te vedem, te simțim și te iubim. Dumnezeu să te odihnească liniștit în Împărăția Lui!

Nu, oamenii nu-nvață cum să moară,
Se nasc, aripile să crească,
Ca mai târziu, când vine ora,
Dramatic, să ne părăsească…
Zboară la veșnicie, unde-i Pacea.
Nu, ei n-au învățat să moară,
C-un val de aripi ajung la sine Acasă,
Să ne protejeze… și se roagă…
Pierderile au propriul destin –
Ce este mai important, ne învață să prețuim,
Semnificația -o ințelegem
când părul e cărunt…

Atunci când murim, învățăm să Trăim!

#Svetlana_Vizitiu, #Impresii_viata_carti_blog, 2021, Mai,

#Republica_Moldova #Pastele_Blajinilor

Parintii mei tineri Vasile si Teodora Vizitiu, 1963
Tata cu Vitea mezinul, si cu nepotul Nicu Saragov
Lilia, sora mea, danseaza cu taticu…
Eu cu taticu


15 comentarii

Onoare și amintire binecuvântată, tată!


Tata spunea că familia oferă totul. Cu siguranță, e adevărat. Dar mai era ceva în el. Caracterul. Tata era creat din acel material, din care sunt făcuți mareșalii. Și, deoarece a făcut marina la Sevastopol, avea un caracter de amiral! Un caracter absolut invincibil, de neînduplecat. Întotdeauna credincios, și convingător, niciodată nu se îndoia de sine, și nu se poclonea în fața nimănui. Nu se adapta, și nu a căutat beneficii trecătoare… Era un Lider, a avut distincții de la stat, premii onorabile și aprecieri, era o autoritate, era persoana pe care o respectau multe persoane, chiar și concurenții. Nu agrea pupincuriștii, dar nu gândea de rău la oameni. Acesta-i micul secret. La toate sărbătorile sau adunările la care participau uneori sute de invitați, protagonistul principal devenea tata. Și era ades invitat, și abordat nu doar de funcționarii de stat, ci și de oamenii obișnuiți, și de la țară, iar tata discuta la același nivel cu fiecare…

Mare nedreptate este însăși această moarte de Covid, într-o secție de terapie intensivă la Urgență. Fără să poți să-i mai vorbești, fără să-l susții și să-l îmbrățișezi… Fără să poată să te mai audă. În singurătate și tristețe și durere și (de multe ori) înțelegând că ceva nu merge. Că plămânii nu mai au puteri, iar sângele te trădează… O moarte pe care nu o merită nimeni… Că “mai mor oamenii”, spun unii… Tăticu la sigur ar mai fi trăit. Aștepta cu nerăbdare să se întremeze, să reia munca lui la Muncești, să ne întâlnim cu familia la o masă de jubileul lui ce venea peste o lună în ianuarie 2021… Să mai discute cu strănepotul drag, la fel cu nepoții… Să mai îngrijească de mama, care acum e sleită de puteri și de dorul după tata cu care au trait împreună 60 de ani… Dar noi niciodată nu avem grijă la timp de oameni. De ce???

/30 ianuarie 1936-11 decembrie 2020/

La Clubul IVC, Biblioteca Hasdeu (2019)
Cu nepotii #Vasile_Vizitiu

Tatăl meu. Vasile Vizitiu… Taticule! Să ne ierți că nu te-am putut salva…
Se pregătea să sărbătorească cei 85 de ani de la naștere și începu pregătirile. Voia să ne adune pe toți, neamurile și prietenii – la o masă cu bucate și vin bun, cu mare tam-tam. Aștepta să treacă pandemia…Atunci când ne aduna de sărbători, și de Sf. Vasile, și de ziua lui, la fel, în ianuarie, de obicei, se realiza un plin concert, cu recitaluri de urări și poezii; cântau și colindau toți, și el, și cei din jurul lui… La un coniac sau vin veritabil moldovenesc, care era preparat cândva de dânsul în „polobocul” beciului de acasă din Florești… Colecționa coniac de 25 și de 50 de ani tărie, și sticle de vin bun, fabricate în butoaiele celebrilor fabrici ca Barza albă, Divin, Cricovo, etc.

Dar, din păcate, boala și-a făcut ajustările proprii la toate planurile tatălui meu. Pe 11 decembrie, la circa ora 12 ziua, Vasile Vizitiu, a decedat… A murit în spitalul de Urgență, un stop cardiac după 30 de minute intubare, după două zile de tratament pentru coronavirus. Medicii spun că pacientul în covid nu simte apropierea morții, nici durere… Dar cred că tata a realizat-o fiind surprins de ea cu câteva clipe înainte, cine știe, de bucurie că l-a văzut pe Domnul, sau de tristețe pentru noi, familia lui îndurerată… Fratele meu l-a găsit cu ochii larg deschiși, atunci când i-a luat trupul din spital… Mă bucur doar că în acele momente, aveam luminările aprinse pentru tata, pentru că în spital nu cred că avea cine s-o facă, nici permis nu avea nimeni cu vizite… Îmi vine greu să realizez că atunci tata avea nevoie de noi, să fim alături de el, să-l ajutăm cumva, cum o făceam, de obicei, acasă… De câte ori sora mea sau mama, l-au salvat de infarct sau alte crize, acasă, dar la spital nu a reușit nimeni s-o facă…

Cu fratele Sergei Vizitiu /Minsc si sotii A. si A. Lupu

Încă, nu pot gândi la tata în timpul trecut… Lacrimile mă podidesc incontinuu… Vreau să-i văd permanent chipul, să vorbesc la el, și o fac rugându-mă, privind imaginile cu tata…
Până la adâncă bătrânețe, tata a rămas un bărbat frumos și cu spiritul tânăr. Ce bine că a trăit, el a fost norocul nostru, a fost un tată de milioane, ne-a încântat pe fiecare cu firea lui omenească. A fost tatăl nostru și fiul poporului său, din părinții țărani de la Varvareuca / Florești, – era și el foarte simplu, sau obișnuit prin modul de a trăi. Un om cu coloană, corect și de suflet. Dar și mereu vesel, zâmbitor… Om de omenie, deloc indiferent pentru soarta și situația din țară, pentru istorie și pământul basarabean, și aceste lucruri se simțeau în fiecare cuvânt, prin fiecare faptă a lui…

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este 26-mart-2018.jpg
Tăticu cu mama (Teodora Vizitiu,2017)


Realizez că și-a dat seama, că poporul nostru a fost mai puternic în trecut, și mă doare acest lucru. În prezent, oamenii și-au pierdut valorile, milioane au emigrat și… au devenit indiferenți față de ceilalți… Nu mai are nimeni nevoie de sfaturile celor bătrâni și înțelepți…
Iar trecutul este ceea ce oferă putere prezentului. Astfel ar trebui să fie… Prin ceea ce a fost, un om de aur, o legendă, o amintire eternă, mândria epocii noastre, și au spus-o oamenii de valoare care deja au decedat, înaintea lui tata. – O personalitate ce a adus lumină, prin caritate și amabilitate – în orice casă a pășit… Mereu cu griji, a semănat bunătate și mândrie pentru țara lui, respect pentru generații de la mic la mare… Marinarul cu satul în suflet. A scris și cartea Lui cu același titlu: „Cu satul în suflet prin mări și oceane”.
Există în viața noastră momente care par că ne dezvăluie esența. Momentele pe care ni le amintim mereu. Și cel mai important, că dragostea și înțelegerea reciprocă domnesc în suflet. Dar, uneori în viață te înșeli atât de mult și nu vrei să te urnești din cărăruța pe care te-ai rostogolit cândva! Și-apoi, deja e foarte târziu, și anii au plecat, și cine ne plăcea mult, nu mai este în viață. Ne facem concluzii în sinea sa. Iubiți și fiți iubiți…
Dragă, dragă Tată! Onoare și amintire binecuvântată! Suntem orfani fără tine, tăticule!

Vasile Vizitiu, Tatiana Badan, Maia Banarescu (BM Hasdeu)
Cu Mariana Harjevschi, Dina Ciocanu si Vasile Vizitiu, 2016
Cu parintii la aniversarea mea jubiliara 2008
Vasile Vizitiu cu fratii Elena Savciuc si Ilie Vizitiu
Vasile Vizitiu, Andrei Covrig, 2015
Vasile Vizitiu, caritate la Varvareuca, Floresti 2018 de Pasti
Cartea/ autor Vasile Vizitiu si familia lui in imagini
Prietenii la aniversarea de 80 de ani / Vasile Vizitiu
Parintii mei dragi Teodora si Vasile Vizitiu
Parintii mei dragi in 1970, Teodora si Vasile Vizitiiu, Floresti
Vasile Vizitiu cu prietenul din Floresti – Ion Plesca (dec. in iulie, 2019)
Vasile Vizitiu cu Octavian Ticu, la BM B.P.Hasdeu, 2017
Unicul fiu al tatalui sau, Victor, 2013. La botezul stranepotului Timur.
Taticu meu, eu si copiii mei Iulian si Alexandra 2017
Vasile Vizitiu la Clubul Impresii din viata si carti, protagonistul Iulian Ciocan
La Clubul Impresii din viata si carti. Vasile Vizitiu doneaza cartea lui poetei Dorina Codreanu.
Eu cu tatal meu #Vasile_Vizitiu, la Clubul Impresii din Viata si Carti…

#Svetlana_Vizitiu, 11 aprilie, 2021, – Deja patru luni fără tine, tată… Doare… ❤

In Memoriam Vasile VIZITIU (30 ianuarie 1936 – 11 decembrie 2020)

#Republica_Moldova_Chisinau


11 comentarii

Nicolae Dabija


Nicolae Dabija La BM B.P.Hasdeu. Foto S.Vizitiu

Nu se nasc poeții din întâmplare,
De la om – la om dintr-o suflare,
Viața lor cu credință înconjoară
Misterul nașterii în vară…
Poeții nu se nasc din întâmplare…
Coboară la pământ de sus,
Prin viața lor tăinuită-n zare –
Rămân ei simpli și deschiși.
Ochii-n priviri – mesagerii divini
Mereu triști, fideli unui vis,
În haosul problemelor rotind,
Strălucesc într-un câmp color cu ii…
Al unei lumi ce-a rătăcit în noapte,
Poetul pleacă cu fapte, la final,
Chemat de sus fără o șoaptă,
După regulile unui joc spațial…
Necunoscute pentru mintea noastră,
Rămâne inima tăiată în durere,
Realizăm, surprinși de tristă veste,
Că au plecat nefinișându-și visul…
Fără Unire – să-și termine versetul.
Doar orchestra cântă adio,
Vindecătorii sufletelor noastre obosite,
Asistați de oratorii cu brio…
În primăvară, deja barza a sosit,
Și ghioceii neaua au topit,
Ei nu știu de covid, de pandemii,
Poetul pleacă, dar nu moare nicicând… –
Poetul pleacă, și va trăi prin vers,
Poetul pleacă, va dăinui prin cânt,
Poetul pleacă, nu moare niciodată,
Opera lui – e o lecție de viață!
Se duce în viitor, în depărtare,
Cu texte, rime, melodii aparte.
Și poate că chiar azi sau mâine, nu se știe,
Îl vom urma, ca o tainică mesagerie…
Acolo, unde a plecat,
Brusc ne-a lăsat,
Scriitorul Academician –
Nicolae Dabija…

In memoriam #Nicolae_Dabija
( Svetlana Vizitiu, 12 martie 2021)

Nicolae Dabija, Eugen Doga La BM B.P.Hasdeu. Foto S.Vizitiu
Date biografice

Cântecul #Draga_mea_iubita, #7Clase. Versuri Nicolae Dabija

Surse cu alte stiri despre opera Nicolae Dabija:
https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2020/10/21/top-6-carti-pe-timp-de-pandemie-autori-si-literatura-universala-la-biblioteca_hasdeu/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2020/09/23/top-5-carti-realizate-de-bibliotecari-bm-intrari-noi-in-fondul-bm-b-p-hasdeu/

#Tema_pentru_acasa, #Nicola_Dabija / https://www.youtube.com/watch?v=zV5QTzPiPMs


7 comentarii

Parintilor


Trei luni de când ai plecat… Nenorocirea se strecurase brusc, Suntem nevoiți să ne luăm rămas bun, Sufletul – cu durere umplut. Cum mai departe să trăim, spune, tăticu!.. Tărăgănând, îți mângâi chipul cu mâna, Pe imaginile cu tine, Și în noapte rog: „Întoarce-te, tăticule, mai repede, auzi?” Nu pot crede că aici nu mai ești: „ Iartă-ne. Te iubim. Ni-e greu fără tine!” Și la Domnul rog un singur lucru: Alături de cei Drepți să te fericească”. Și, de Covid să ne ferească…

                          Familia Vizitiu

Tata – un cuvant simplu cu scântei de stele și căldură interioară în fiecare dintre noi. În viață, cei mai importanți – sunt mama și tata, părinții care ne dăruie viață, ne ocrotesc și ne învață, ne dăruiesc primele lecții de viață și exemplu de dragoste și siguranță. Amintirile despre ei sunt dragi sufletului și inimilor, până lacrimi. Altfel nici nu poate fi, parinții sunt o părticică a fiecărui dintre noi.

Iertați-mă, părinți, dacă vă întristam! Nu întotdeauna eram ascultătoare precum ați fi dorit, Ades zburdalnică, fără minte, Și nu v-am acordat căldura pe deplin. Pentru farse și neascultări, știu, demult m-ați iertat, Și în ciuda capriciului meu copilăresc, În continuare, m-ați iubit. Vă mulțumesc, părinților, pentru tandrețe, Pentru iubirea voastră, răbdare, bunătate… E atât de plăcut să vă văd privindu-mă în oglindă: Al tatei caracter, și-al mamei chip frumos… Devin entuziasmată… Acasă – să mă întorc, Unde mereu mă simt iubită… Vouă, părinților, un mare Mulțumesc, Căci fiica voastră – s-a născut fericită!

A voastră, Svetlana 😥

In Memoriam #Vasile_Vizitiu… plecat pe 11 decembrie 2020 😥

Vasile si Teodora Vizitiu, gata de un sarut…

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2021/01/28/nu-fi-trist-tata-voi-veni-in-ospetie/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2021/01/13/tata-cuvinte-in-tacere/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2020/12/24/ai-plecat-tata/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2020/04/08/maica-mea/

Alte surse cu tata in viata:

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2019/01/30/taticule-iti-multumesc-pentru-dragostea-ta/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2020/01/30/izvor-unic-parintii-la-multi-ani-taticule/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2016/09/04/cu-satul-in-suflet-prin-mari-si-oceane-autor-vasile-vizitiu/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2016/06/28/un-capitol-de-vasile-vizitiu-marinar-cu-satul-in-suflet/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2014/11/04/la-multi-ani-teodora-si-vasile-vizitiu/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2016/02/03/vasile-vizitiu-omagiat-de-prieteni-si-colegi/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2014/06/26/vasile-vizitiu-la-clubul-impresii-din-viata-si-carti/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2014/06/17/vasile-vizitiu-cu-satul-in-suflet/


11 comentarii

Persoane inutile


Multe afaceri se fac pentru proprietate, nu și pentru dezvoltare de care moldovenii au mare nevoie în prezent… Pentru filantropi: Atunci când ajuți pe cineva – fă-o în liniște, fără mare tam-tam, și public. Ai ajutat, acum dă-o uitării. Altfel gestul tău nu mai are nicio valoare! Tragedia e că noi nu putem rezolva problemele noastre de stat; apelăm la vecini, care dau din umeri de uimire de prostia noastră umană… Ce să-i faci, așa suntem deprinși să așteptăm pomană fără a realiza ceva util acestei  mici țări… Noi, în continuare  putem doar să strigăm, să invinuim fără a înțelege cum stau lucrurile de fapt și niciodată nu ne punem în locul persoanei pe care o criticăm. Ne irosim timpul cu cei care nu ne iubesc, și viceversa…  Da, și este foarte ușor să dăm sfaturi, atunci când nu ne privește personal. Iar în cazul când președintele nostru a fost ales de poporul majoritar, „soarta” lui o decide un grup de persoane împotriva cărui acest mare popor nu poate face nimic, doar să comenteze pe rețele cât de prost este, și o fac după ce l-au votat chiar ei… Ne irosim jumătate de viață pentru regretele din trecut, pentru a spurca pe cineva, și nu facem nimic pentru a schimba lucrurile pentru viitor. În fiecare zi ne trezim cu ceea… că mai avem o șansă. Dar, unicul obstacol – suntem chiar Noi!

#Moldovene!  –Tu numai te-ai născut, nedorit de societate, ești agreat oricum, și lumea te tolerează, dar unde să te bagi, în viață – mii astfel de situații:

La grădiniță, toate bolile ai îndurat, ești încă mic pentru a fi util cuiva, la școală eminent, acasă ajutor, pentru a primi fărimituri din dragostea cuvenită… Iubit, crescut de părinți cu grijă și afecțiune, dar nu și de stat, acele persoane fără simț și noțiune…

Lecții la școală, cursuri, studii superioare, pentru ai face mândri pe părinți de tine, te-ai stăruit atât de mult, și ai pentru ce să fii de cineva respectat, dar s-a întâmplat să devii… surd, nu din născare, – eroare birocrată, în medicină se mai fac greșeli, malpraxisul va dăinui întotdeauna, ca oamenii proști ce nu se știu ca atare…

Ai realizat cum măștile se poartă atunci când vrei să fii util, nevoie mare să te stărui, să înveți să te poclonești și nu odată, în fața șefilor care nu recunosc succesul decât al lor, din nou te-ai dat seama cât de uzate sunt măștile lor…

Nici în familia ta nu poți avea drepturi, se bagă societatea și aici, impozitele și facturile comunale crescând pe măsura nevoilor corupte ale demnitarilor; te vor pune să achiți pentru aerul pe care îl respiri, te vor folosi prin votul tău cap-coadă atâta timp cât ești supraglomerat cu problemele tale… fără a te susține nici prin lege… Vei fi depășit de adversitate și adevărul apare prea târziu, suflat de vânt și de prietenii zburați pentru totdeauna în UE… Deputații se luptă între ei, au grijă să fie în vârf, le este indiferent ce simte omul simplu, nici nu vor crede că ești normal atunci când le arăți erorile sau îți exprimi doleanțele tale, e bine de menționat cum te blochează pe rețele de socializare ca și cum ar fi un joc la grădiniță de copii. Ce să mai vorbim de colegii lor mai inferiori?

Nu ai nimic acum, nici prieteni, nici colegi, care să te ajute, atunci când ești plin de nevoi și mai să nu respiri, și doar ai fost util cândva, când au avut nevoie de tine, nu ai ratat, ai împărțit ce ai putut și cu ei, – dar este de-ajuns să rămâi om pentru ei, ce aștepți altceva? Fii serios. Ești handicap, nu meriți să fii normal, nici chiar sub spaima fricii de dumnezeu, credința undeva la ei – la fundul mării…

Să-ți fie recunoscutor nu este nimeni obligat, în lumea aceasta fiecare-i pentru sine, te-a ajuns ori nu, în cele din urmă? Ești prost ori te prefaci? Te-ai confruntat cum ai putut, pe nimeni nu obijduind, mereu întrând în cârca lor, – ai nimerit-o? Sigur că nu… Tu ești într-adevăr prea simplu! Nici să vorbești nu poți, deci nici să simți ca-atare… Ești un nimeni.

Târziu ai înțeles, iubirea e o infecție, tu oferi tot ce poți din sufletul tău, de ce ești în stare, și mai departe – deja ești de prisos, a cincia roată la căruță, – mereu vei de înlocuit, și la serviciu, și în dragoste eternă…

Dai ce poți, și crezi că mai poți da, dar uiți că timpul zboară și… îmbătrânești, atunci când vine schimbul generațiilor care te vor coborî din meritul tău, de orice poți tu oferi în schimb, dar nici experiența, nici profesionalismul nu mai sunt utile…

Și doar simți din nou că mai ai de oferit, prin firea ta în mod normal, ai energie, minte plină cu idei, proiecte în prag de realizare, te lupți să fii convingător, dar ești nevoit să lași brațele jos, – nu trebuie la nimeni… Legea bumerangului predomină totuși. Ai trecut prin asta, și indiscutabil, știi că funcționează… Cel mai important e că nu aștepți bumerangul, Tu ești Om printre oameni, și „ne iartă, Doamne, greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri…”. Domnul exista!

Persoane inutile… Auzi, cum sunt dați afară cei nevoiași din propriile lor case pentru că un funcționar cu bani și case pretinde la același loc sau lot… TV-ul e plin cu știri și mesaje pe care le auzi parcă, dar nimeni nu știe ce urmează, nimic nu funcționează… În casă o bătrânică, bolnavă, cana pustie, un ceai cu leacuri n-are cine-i oferi, poate s-ar găsi cineva pentru bani dacă ar fi angajat… Va pleca ea în tăcere, în neființă, amintindu-și câtă lume a ajutat personal, cu grijă și necondiționat, și cât de puțin a luat de la viață pentru sine, și – nici un vinovat,.. așa e soarta. Ca la moldoveni…

  • Ce lume ambrozivă. Ambrozie de care n-ai scăpare… Ferește-te de Covid, nu ne molipsi, poartă mască, nu e glumă atunci când susții că nu există și… singuri mori de coronavirus…
  • 15 februarie — Întâmpinarea Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
    Doamne- miluiește-ne!

Svetlana Vizitiu Impresii

#Svetlana_Vizitiu_Impresii_Viata_carti_blog, #Republica_Moldova, #Societate, #Atitudine


4 comentarii

Top Cărti: despre Dragoste si Iubiri ce mișcă sori și stele


  Ziua Îndrăgostiților / Sfântul Valentin / Dragobete –  este un pretext bun pentru a ”sărbători”, într-un mod sau altul, iubirea. La #BM_Hasdeu, o celebrăm, cum altfel, cu dragoste și pasiune pentru cărți și scriitori, promovând și aniversând evenimentele.  Cum e luna dedicată dragostei, nu putem să nu ne amintim de cărțile și de cuplurile celebre de scriitori care de-a lungul timpului au împărtășit mai mult decât dragostea pentru literatură. Fie că au fost la fel de celebri și de talentați, fie că nu, ele au creat, iar adesea sentimentele lor s-au transpus în operă. Cărți clasice și cărți moderne, povești de dragoste fericite și, mai ales, neîmplinite, povești scrise de autori celebri sau mai puțin cunoscuți, răspunsuri căutate în memoria lecturilor, dar și a vizionărilor de filme, cu drag puse în pagini pentru noi, cititorii. Ne bucurăm de poveștile de dragoste preferate ale scriitorilor. Nu ne-am mai gândit de multă vreme la cărți ca la niște mari povești de dragoste. Ne-a întrat în cap, că nu prea există iubiri fericite. Am plâns la #Pe_aripile_vântului sau #Muntele_vrăjit. La #Romeo_și_Julieta, ne emoționăm în mod obișnuit emoționat peste măsură, mereu i-am simțit pe protagoniștii lui Shakespeare alături în adolescență. Ne-au emoționat și alți doi îndrăgostiți ai lumii, #Tristan_și_Isolda. O să pomenesc scriitori și câteva cărți, care ne vorbesc azi mult mai direct și mai nuanțat despre iubire. Iată germeni ai unor asemenea pasiuni splendide în câteva mici sau mari capodopere:

Cărți de dragoste:

  • Nimeni nu-ţi este mai străin decât o fiinţă pe care ai iubit-o odată”. În #Arcul_de_Triumf, apărut in 1939, autorul #Erich_Maria_Remarque pune în față doua personaje din lumi diferite. Ravic, un chirurg german, care din cauza nazismului este obligat să se refugieze la Paris, unde are printre pacienți nume sonore ale orașului, și Joan Madou, pe care o salvează de la sinucidere, după un eșec sentimental. Amândoi descoperă că au nevoie unul de celălalt și se infiripă o legatură puternică. „Te iubesc aşa de mult, încât sufletul meu se revarsă asemenea unei femei dintr-un lan de grâu, în faţa bărbatului care o priveşte”. Cel mai reușit roman de dragoste al secolului XX!
  • O povestire a unui scriitor columbian #Gabriel_Garcia_Marquez #Urma_sângelui_tău_pe_zăpadă. Dacă din cuvinte, din manevrarea lor sau punerea lor în pagină, poate ieși așa ceva, merită să încercăm și n-am fi în pierdere nici dacă ne-ar ieși doar pe jumătate sau pe sfert din acele sentimente descrise de Garcia Marquez. Urma sângelui tău pe zăpadă – rămâne a fi cea mai frumoasă poveste de dragoste din întreaga literatură universală. Altă frumoasă poveste de dragoste rămâne a fi „#Dragostea_în vremea_holerei“, la fel de Gabriel García Márquez; Nu la fel de izbutit mi s-a părut romanul „Despre dragoste și alți demoni“, al lui García Márquez, dar tema unui cuplu în care ea este foarte tânără poate genera o poveste de dragoste pasionantă: „#Lolita“, de #Vladimir_Nabokov
  • Iubirile imposibile: interzise sau reprimate, în orice caz neconsumate a cuplului #Quasimodo – Esmeralda de #Victor_Hugo. Rămâne o capodoperă pe veacuri! Lecturați-o, n-o să vă pară rau.
  • #Patul_lui_Procust de #Camil_Petrescu. Ceva de neimaginat pentru proza noastră contemporană. Și nici o altă dragoste, la fel. Nu avem nicio altă iubire ca aceea dintre Doamna T. și Fred. Nicio altă femeie din literatura noastră nu se ridică la marginea inteligenței și seducției acesteia ca în această poveste…
  • Clasicul #Flaubert, #Educația_sentimentală și #Madame_Bovary. În Educația sentimentală pasiunile și nefericirea merg într-un pas limitându-le la dragostea platonică. Un bărbat iubește toată viața o femeie, tresare de fiecare dată când o vede sau aude vorbindu-se despre ea, dar nu pot fi împreună. Le rămân privirile, mai senzuale decât orice atingeri. La început de roman, când protagoniștii se întâlnesc pe un vapor și ea e însoțită de soț, el o vede, o studiază și îi ridică șalul care alunecă, e una dintre cele mai frumoase imagini din întreaga literatură. “Ochii lor se întâlniră”, nu e nevoie de nimic mai mult… La o nouă lectură Madam Bovary, romanul pare a fi cu cele mai frumoase arheologii sentimentale posibile. O disperare mai mare de a nu pierde puterea de a te îndrăgosti ca a Emmei Bovary nu cred că există. Ea nu e o imaginație, pur și simplu e incapabilă să realizeze că cel de alături o iubește, dar ea rămâne blocată. Viața ei în afara unei pasiuni cât de mici nu are nici o valoare. Asta e marea problemă a femeilor, care nu știu sau nu realizează de valoarea lor!
  • #Anna Karenina de #Lev_Tolstoi. Nimic nu e întâmplător, căci la începutul Madam Bovary e o trimitere în răspăr la romanul lui Tolstoi. Vă mai amintiți cum începea Anna Karenina: “Toate familiile fericite se aseamănă între ele. Fiecare familie nefericită, însă, este nefericită în felul ei”? N-o fi cumva la fel și cu iubirile? Disperarea și dramatismul Annei Karenina țin, fără îndoială, de o altă vârstă a amorului. Una matură și definitivă. De asta am și ales-o pe ea să fie ultimul personaj care iese din scenă.

     Iubiri ce mișcă sori și stele / Cupluri celebri:

Mihai Eminescu și Veronica Micle – cei mai cunoscuți îndrăgostiți ai literaturii române, despre dragostea lor imposibilă aflăm încă din școala generală. Eminescu a compus multe poeme inspirat de „îngerul blond”, iar Veronica rezuma astfel momentul întâlnirii: „M-am gândit cu drag la tine până nu te-am cunoscut/ Te ştiam numai din nume, de nu te-aş mai fi ştiut/ Şi-am dorit să pot odată să te văd pe tine eu,/ Să-ţi închin a mea viaţă, să te fac idolul meu” („#M_am_gândit…”, 1883)

Simone de Beauvoir și Jean-Paul Sartre – cuplul perfect de intelectuali în perioada postbelică, cei doi au avut un „pact” care a durat o viață întreagă. Fără copii și fără obligații, au încercat să împace iubirea cu libertatea.

Mircea Eliade şi Maitreyi Devi – cei doi se întâlnesc în timpul studiilor din India ale scriitorului, sunt nevoiți să se despartă, dar legătura lor a rezultat cu două romane, două perspective diferite, în care fiecare povestește relația care a fost între ei – plină de sentimente, dar și de o bogată latură spirituală și culturală.

Nichita Stănescu și Gabriela Melinescu – idila dintre cei doi poeți talentați a fost afectată de gelozia și posesivitatea lui. Gabriela Melinescu avea să pună punct relației, dar nu-l va uita niciodată, ulterior, soțul său, un editor belgian, va fi cel care va publica volumele lui Nichita Stănescu în Suedia și-l va împinge pe genialul poet spre lista scurtă a pemiului Nobel.

F. Scott Fitzgerald și Zelda Sayre – cei doi au fost reprezentativi pentru nebunii ani ’20. Din petreceri în petreceri, „tocând” banii fără măsură și căutând excesele, căsnicia lor pare un paradis dar și un infern.

Suntem ceea ce iubim. Ceea cu ce dorim să Respirăm. Dragostea!

#Impresii_prezentare_S_Vizitiu, 2021

#Recomandare_carti_BM_B_P_Hasdeu, #Chisinau #Ziua_indragostitilor

Svetlana Vizitiu 


17 comentarii

Ai plecat, Tată…


Ne părăsesc părinții, bunii,

Vasile Vizitiu, taticul meu, a plecat in lumea celor drepti (11decembrie 2020)

Pleacă încet, și multi,

Pe neprins de veste…

Și noi, dormim liniștit,

Preocupați, sătui,

Neobservând

Ceasul cumplit…

Pleacă tăticii de la noi

Nu imediat…

Pare că ei sunt

Răpuși în acest moment.

În acest an ratat-

Cu Covid blestemat!

Ei pleacă încet și ciudat,

Pe vârfuri cu mici pași,

Pe treptele anilor

Cândva fericiți

Și azi – amărâți…

Și nu putem face nimic,

Doar aspirăm aerul pripit,

Răpus de covid, cu credință,

Că e doar visul ce ne minte…

Ne pleacă părinții,

Bătrânei, fără speranță la noi,

În lumea celor drepți,

Căci nu voim să învățăm

Să fim profesioniști, corecți…

Mor intubați,-

De cei indiferenți,

De sistem, de guvern,

De un stat gestionat

De un trust, cu viermi…

Ce luptă cu dinții

Pentru putere și bani…

Eroare groaznică

Ce ne costă viața celor dragi!

Ne vom aminti brusc într-un an

Sărbătorind a lor aniversare cu pomeni,

Această bucurie tardivă –

Nu va mai salva – nici pe noi, nici pe ei…

Nici sufletele noastre.

Se tot îndepărtează ei,

Se tot îndepărtează,

Ne tragem la ei

La stele privind,

Din somnul trezit…

Cu mâna întinsă

În aerul ce izbește –

De zidul timpului trecut…

Realizăm cu spaimă –

Am întârziat!

Că era calculatorului

Ne-a stricat…

Nu mai știm să prețuim valori,

Nici persoanele dragi de-alături…

Am întârziat!

Privim cu lacrimile ascunse,

De măști acoperite,

Coroanele singuratice fără lume,

Liniștea chipurilor în cimitire…

Ne părăsesc bătrânii,

Pleacă părinții…

Toți cei dragi…

-Iartă-mă, Tată!

Domnul să vă Ierte!

❤ 😥 😥 😥

#In_Memoria_Vasile_Vizitiu (dec. 11 decembrie 2020)

Fiica ta – #Svetlana_Vizitiu

Clipe minunate cu tata:

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2019/01/30/taticule-iti-multumesc-pentru-dragostea-ta/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2020/01/30/izvor-unic-parintii-la-multi-ani-taticule/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2016/09/04/cu-satul-in-suflet-prin-mari-si-oceane-autor-vasile-vizitiu/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2016/06/28/un-capitol-de-vasile-vizitiu-marinar-cu-satul-in-suflet/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2014/11/04/la-multi-ani-teodora-si-vasile-vizitiu/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2016/02/03/vasile-vizitiu-omagiat-de-prieteni-si-colegi/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2014/06/26/vasile-vizitiu-la-clubul-impresii-din-viata-si-carti/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2014/06/17/vasile-vizitiu-cu-satul-in-suflet/ 

in memoriam: https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2021/01/13/tata-cuvinte-in-tacere/

Onoare și amintire binecuvântată, tată!


4 comentarii

44 de ani – scrisori pentru Ilya Ilf de la Marusya Tarasenko


El a decedat în 1937, și ea continua să-i scrie scrisori încă 44 de ani… O poveste uimitoare, emoțională, de dragoste și loialitate. După moartea soțului, îi tot scria. Ritualul rămânea neschimbat: îmbrăca o rochie de seară, aplica rujul pe buze, alegea dintr-o grămadă de scrisori următoarea scrisoare scrisă cândva de el…

Iehiel – Leib Arievich Fainzilberg – acest nume a primit la naștere în 1897 băiatul care s-a născut în familia unui contabil din Odessa. El ulterior a devenit scriitorul celebru Ilya Ilf. Tatăl a încercat să le ofere fiilor mai mari o educație bună – i-a trimis la gimnaziu, iar pe Ilya la o școală profesională. Dar, în zadar. Frații mai mari au devenit artiști, și Ilya, după ce a lucrat ca desenator liniar, electrician, și chiar ca contabil, a ajuns să devină scriitor.

Iar în 1904 în familia unui brutar din Odessa s-a născut o fată frumoasă Marusya Tarasenko. Maria a absolvit gimnaziul și era interesată de arte plastice, de aceea ea mai întâi s-a cunoscut cu frații mai mari ai lui Ilya, frecventând o asociație creativă de pictori. Ilya participa la asociația poeților. Ei s-au cunoscut atunci când Maria avea doar 17 ani. Discuțiile lor aprinse despre literatură și pictură împerceptibil s-au transformat într-o relație de dragoste. Ilya era foarte timid, astfel că a ales calea literară în exprimarea sentimentelor care i-au cuprins inima. El a început să-i scrie Mariei scrisori de dragoste, aproape în fiecare zi. Venind acasă, tânărul imediat se apuca să-i scrie următoarea scrisoare iubitei sale. În 1923, Ilya pleacă la Moscova, unde a obținut un loc de muncă la ziarul Gudok. S-au căsătorit ei cu Marusya în 1924, dar locuiau separat, nu le ajungeau bani nici pentru a închiria o odaie. Dar scrisori emoționale, pline de sentimente tandre, își scriau zilnic. Doar în 1929, au primit o odaie într-un apartament comunal și au început să locuiască împreună. În acele momente, Ilya Ilf în colaborare cu Evgeny Petrov, scrisese deja romanul „Cele douăsprezece scaune”. Au apărut succesul, banii, deplasările prin țară și peste hotare. În 1935, în familia lui Ilya și Maria s-a născut o fiică, Alexandra. Cu regret, fericirea lor n-a durat mult timp. Ilya Ilf era bolnav de tuberculoză încă din anii ’20. Dupa o călătorie în America, boala s-a agravat. În acele timpuri, tuberculoza nu putea fi tratată. La 13 aprilie 1937, Ilya Ilf a decedat brusc. Avea doar 39 de ani.

Ilya Ilf și Maria Tarasenko

Marusya a rămas văduvă la 33 de ani. Erau mulți pretendenți la mâina și inima ei. O tânără frumoasă și educată. Ea refuza și respingea toate ofertele. Nu s-a mai găsit unul ca Ilya. Despre ceea că mama păstra scrisorile de la tatăl ei, și îi scria timp de 44 de ani, fiica a aflat doar după moartea ei. (Fiica lor Alexandra a decedat în 2013).

A fost o dragoste ce mișcă sori și stele, scurtă și strălucitoare: Ilya Ilf și Marusya Tarasenko.  

Dacă nu știi ce simți pentru o persoană – închide ochii și vezi așa o imagine: nu este. Nicăieri. Nu a existat și nu va fi. Atunci totul va deveni clar

Svetlana Vizitiu, Impresii din viață și cărți

Imagine din inet

      Surse biografice: Cărțile lui Ilf și Petrov erau atât de populare încât cinematograful nu le-a ocolit. Bazându-se pe lucrările lor, au fost împușcați un număr mare de filme. Filmele bazate pe cărțile lui Ilya Ilf și Evgeny Petrov sunt foarte populare. Producătorii mondiali se îndreaptă până acum către partidele de satirist!
Ilia Ilf a fost un prozator rus. Împreună cu Evgheni Petrovici Kataev, fratele scriitorului Valentin Kataev, a scris romane satirice în manieră picarescă ridiculizând credulitatea unora sau pretențiile și suficiența funcționarilor.În 1927, împreună cu Evgeny Petrov, pentru prima oară au lucrat împreună la romanul „Cele douăsprezece scaune”. Calea pentru cronică a fost oferită de Valentin Kataev, dar autorii au fost atât de entuziasmați de evoluția sa, încât au primit în cele din urmă un roman de aventură cu drepturi depline, pe care Kataev ia recomandat să-l publice. În anul următor, Ilf a fost concediat din ziar ca urmare a reducerii. Și Petrov la lăsat pe el. Ambii au devenit angajați ai revistei „Freak” – au făcut recenzii comune ale filmelor și spectacolelor sub pseudonimul „Don Bucilio”. În viitor, rezultatul prieteniei creative a scriitorilor a fost un număr mare de povești scurte, eseuri, povestiri scurte, scenarii și, bineînțeles, romane. Succesul lor în Uniunea Sovietică a fost incredibil, dar, totuși, scriitorii nu se bucurau de aprobarea criticilor. După „Chudak”, foiletele au fost scrise în mod activ și pentru alte publicații: Pravda, Crocodile, Gazeta Literară. La mijlocul anilor 1930, corespondenții ziarului Pravda, Evgheni Petrov și Ilya Ilf, au călătorit în Statele Unite, ceea ce a dus la o serie de eseuri „America de o poveste”. La începutul anilor 1930, Ilf a devenit serios interesat de fotografie. A fotografiat pe „Lacul”. Mii de fotografii au fost luate de scriitor. Printre acestea se numără multe fotografii unice ale Catedralei lui Cristos Mântuitorul înainte de explozie și după, înmormântarea lui Mayakovsky, fotografii ale unor contemporani celebri – Mikhail Bulgakov, Boris Pasternak, Yuri Olesha. Fotografiile lui au ilustrat cartea „America de o poveste”. După moartea lui Ilia Ilf, fotografia a găsit-o pe fiica sa Alexander. Le-a adunat, pregătită pentru publicare. Astfel sa născut și cartea „Ilya Ilf – Fotograf”. Ilya Ilf a scris despre ceea ce i sa întâmplat în viața sa din 1925 până la moartea sa. Acestea erau jurnale de călătorii, câteva fraze bune, schițe ale lucrărilor viitoare. Treptat, ei au devenit o mărturisire de lucru cu drepturi depline. Cartea include schițe în stilul poeziilor prozei, parodiilor, recenzii critice. În URSS, a fost posibilă publicarea unei cărți numai cu reduceri semnificative. Dar afirmațiile scriitorului au devenit totuși fraze înaripate și s-au răspândit rapid în toată țara.

Citate de Ilf:

  • „Există întotdeauna un om care este ultima persoană care vrea să vorbească”.
  • „Toți oamenii talentați scriu în mod diferit, toți oamenii incompetenți scriu în același fel și în aceeași scriere de mână.”
  • „Există lucruri care nu pot fi schimbate. Puteți să vă scoateți cizmele, dar nu puteți învăța o persoană să râdă în limba rusă. „
  • „Cât de drăguț este să fii afacere atunci când nu există afaceri”.


11 comentarii

Muzica o comanda cei cu banii


Există momente în viață când realizezi: Sunt fericit! Te simți în vârful satisfacției și autorealizării – ca om. Fie, la odihnă, și ai timp să admiri frumusețile naturii…  Și oamenii noi… Eu. tu. noi – trăim! – Respiră adânc, privind arborii într-un sătuc de rai… Codrii. Norii. Florile, lacul și verdeață peste tot, și nimeni mai mult decât… gândurile mele despre cei dragi. – E fericirea! – Hrăniți-vă cu dragoste și prindeți clipa! Omul se naște pentru a trăi, nu pentru a se pregăti de viață. Să fii tu însuți într-o lume unde toți doresc ca tu să corespunzi cerințelor lor sau să faci ce vor alții, este deja o realizare uriașă! Nu lăsa sentimentele să te piardă. Observ multe persoane care deja nu mai simt nimic, fac totul mecanic, încearcă a iubi, a spune ceva frumos, dar nu simt nimic în același timp, sentimentele s-au răcolit într-o societate în care valorile nu se mai regăsesc…

  Am prins razele solare, la san. Codru

Moldova rămâne a mea, este o familie, copiii mei, nepoțelul, săli de concerte, galerie de artă, biserici, biblioteca, și câteva case la care vreau mereu să merg, și pot merge. Toate celelate există pentru mine ca ceva în paralel, fără să mă intersectez… Dar, în această viață, ceva totuși se petrece în paralel, și ceva întotdeauna lasă urme – intersecții…

Ce înseamnă să fii tu însuți în lumea noastră? Pentru fiecare e diferit. Cineva rămâne a fi el însuși plutind cu fluxul, altul se grăbește împotriva lui și fiecare rămâne cu sinele său, pentru că aceasta și este esența.

Să fii tu însuși – este un blanche-card împotriva porcăriei și atitudinii ticăloase față de oameni în societate.  Cică, ei nu mă acceptă, și eu sunt cum sunt persoană mare, respectați-mă ce n-aș făptui, și dacă nu sunteți de acord, ești eliminat din echipă sau concediat, cică pentru discriminare socială ). Fii politicos, bine instruit și nu deranja oamenii să trăiască, iată aici este deja mai interesant…

Vreau ca oficialii să corespundă acelei imagini care este specificată în legislație, dar în schimb ei – vor să fie ei înșiși, să fure și să-și umple buzunarele. Codul penal prevede ca oamenii să respecte normele comportamentului stabilit, probabil legiuitorii cer prea mult.

Doar că puține persoane găsesc un echilibru și mijlocul de aur. Fie că alergi după toți fără a gândi ce-ți dorești, fie, scuipi pe toți, si te comporți fără a respecta pe ceilalți și societatea în care trăiești, ca apoi să numești asta „acceptați-mă precum sunt”! Ar fi mai potrivit să ironizez la temă, dar nu pot și nici nu vreau… Toți cei care n-au găsit sensul profund în această „muzică” – pur și simplu, nu s-au maturizat.

Muzica o comandă cei care au bani! Va dura mult timp până în Moldova ceva se va mișca în acest sens. De aceea, și avem nevoie de utilizatori și mass-media, de discursurile și comentariile oamenilor normali din popor pe rețele sociale, pentru a atrage atenția la problemele care într-adevăr există. Și aici, să fim atenți, există prevederi explicite care stabilesc regulile de joc pentru influencerii din țară. Fie că sunt legi sau reglementări interne ale breslei, jurnaliștii trebuie să le respecte.

Referitor la Covid_19. Oamenii nu vor să creadă, chiar și atunci când pierd pe cei dragi sau prietenii. Este ca o cursă de stafetă prin veacurile de pandemii, pline de obstacole incredibile și de concurență bolnavă a tipurilor de moarte inexistentă, în care fiecare poate stabili propriul lui record, fie, cel puțin, să cadă într-o altă capcană insidioasă a politicienilor.

Trăim în acest timp, atunci când orice semn de stare proastă te face să gândești că ai Covidul. Ai simțit și tu acest lucru? Apreciez și admir mult medicii noștri pentru eroismul lor, pentru atitudinea lor sensibilă și atenție față de pacienți. În general, și medicii își riscă viața lor, salvează vieți, unii pierzând-uși viața lor. Închinare adâncă. Se pare că virusul parcă dispare, oamenii își vin în fire, încep să înțeleagă, adică sunt pe cale… Au rămas mici fenomene reziduale, dar și asta se va trece, ca și întreaga noastră viață în continuare… Cred în absolutul lor, gânduri, energie, vibrații.  La fel ca în moda pariziană plină de șarm și senzualitate! Bulinele romantice, tricourile clasice și sandalele cu vârful ascuțit – sunt doar câteva dintre elementele pe care le vedem pe străzile Chișinăului fără pandemie și care ne vor încânta privirile…

Svetlana Vizitiu, 2020


9 comentarii

Agatha Christie:„Doar a suta femeie se dovedește a fi mai șmecheră decât orice bărbat”


   Înainte de a deveni o scriitoare legendară, Agatha Christie a lucrat mult timp ca farmacistă la o farmacie. În timpul Primului Război Mondial, s-a înscris voluntar ca asistentă medicală și a lucrat timp îndelungat prin spitale ajutând pe cei răniți, muribunzi, infirmi. Apropo, anume aceasta activitate ea considera că a fost cea mai nobilă din viața ei. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, aproape în tot războiul, a ajutat soldații răniți în spitale. Și, desigur, devenind scriitoare, nu și-a uitat trecutul său prin farmacii și spitale, ceea ce i-a sporit mult creativitatea.
Partea uriașă de omucideri (83 crime) a fost scrisă despre cele cu intoxicație prin otrăvire. Astfel, persoana din apostasul său era și o asistentă grijulie, blândă, sensibilă, care încerca sincer să exalte milă și bunătate, dar în celălalt spațiu interior al scriitorului, ea era deja otrăvitoare și o criminală pricepută.
Doi oameni într-unul, încă și diametric diferți – fără îmbinare și fără aplauze. Ambele Agata – sunt reale. Într-o parte lumească, ea salva viețile soldaților. Și în alta scriitoricească – otrăvea și ucidea pe toți cei din casă. Ambele s-au descurcat minunat și cu talent deosebit. Nu m-ar mira să fi ajuns mafioză a lumii criminale și nu în comunitatea scriitoarelor. Și… atât de mult i-a mers soțului ei. Foarte norocos… După ce a aflat că bravul ei colonel, un adevărat domn, un vânător de tigri și a tinerelor seducător Sir Archibald are o amantă tânără care își petrece timpul la clubul de golf country și cheltuie o grămadă de bani pe ea, Agatha chiar a fost uimită de curajul acestei grosolănii și a căzut într-o precipitație de lacrimi. Dar după ce onorabilul Sir Archibald a anunțat brutal și cinic că intenționează să divorțeze de soția sa și să se căsătorească cu o tânără, Agatha a decis să se răzbune.
În 1926, Marea Britanie și întreaga lume a fost sorbită de știrea că pe o șosea a fost găsită o mașină pustie cu o haină de blană feminină. După o vreme s-a dezvăluit că celebra scriitoare Agatha Christie a dispărut – iar mașina găsită îi aparținea.
Scotland-Yard a fost ridicat în picioare și toca lumea criminală, interogând despre soarta femeii dispărute. Dar, nicio urmă. Cel mai interesant lucru este că toată lumea știa că Archibald vrea să divorțeze și, prin urmare, putea… s-o Ucidă!
Mai ales după cum se știa, noaptea în care a dispărut Agatha, el a petrecut-o în casă lor de la țară cu amanta. Scotland-Yard era convins că era acolo pentru a-și crea alibiul. Pe scurt, întreagă Marea Britanie îl urmărea cu dezgust pe ticălosul soț și aștepta orice paie, orice dovadă care să-l bage în spatele gratiilor. Ziarele, societatea, indignați cereau arestarea imediată a soțului blestemat.
Minunatul Archibald a primit din plin tot chinul iadului și tot disprețul mulțimii. Amanta de rușine și de atacuri asupra ei, a fugit rapid de la el. Nu se mai putea vorbi despre o nouă nuntă.
A fost implicat însuși Conan Doyle în anchetă, cel care a reușit să găsească femeia dispărută după metoda lui Sherlock Holmes. Potrivit legendei scriitorului, deducerea și ajutorul unui medium l-au ajutat la descoperirea „crimei”. Deși versiunea cea mai evidentă și adevărată susține că cineva a sunat la poliție și a spus că femeia căutată era în acel moment în Swan Hydropathic Hotel. Distrându-se foarte vesel pe ringul de dans, și mult timp ia parte la tratamente spa foarte costisitoare. Poliția a ajuns cu alertă în hotel și, într-adevăr, a găsit scriitoarea frumoasă și odihnită – sănătoasă și în excelentă dispoziție.
La hotel a locuit sub numele de „Theresa Hill”. Ulterior, ea va spune că a avut o abatere temporară a sănătății mintale de durere. De aceea nu-și amintește cum a ajuns aici și nu-și amintește, în general, nimic. Dar psihologii vor spune că toate aceste trucuri și cu abatere mintală nu au existat, deoarece doamna petrecea foarte bine timpul la restaurant, dansa și cânta la pian, participând la tratamente scumpe la spa și bând un vin foarte scump. Ceea ce o persoană cu instabilitate psihică nu o poate face în principiu.

Motivele dispariției Agatha Christie au fost analizate și de psihologul britanic Andrew Norman în cartea sa „The Finished Portrait”, în care acesta, în special, susține că ipoteza amneziei traumatice nu rezistă criticilor, deoarece comportamentul Agatha Christie a mărturisit contrariul: ea a înregistrat la hotel, sub numele de amanta soțului ei, a petrecut timp cântând la pian, tratamente spa și vizitând biblioteca. Cu toate acestea, după ce a studiat toate dovezile, Norman a ajuns la concluzia că există o fugă disociativă cauzată de o tulburare psihică severă.
A fost o răzbunare pe soțul ei, umilirea lui completă, victorie asupra lui și zdrobirea absolută a viitoarei sale căsnicii. Amantele, ca șobolanii, mereu o iau la fugă primele, salvându-se dintr-o corabie care se scufundă. La urma urmei, asistenta cea bună din ea a preluat controlul, și doar putea… să-l otrăvească pe necredinciosul Archibald. Ea, Agatha, va divorța de el și se va căsători în curând cu un bărbat mai tânăr decât ea, unul pasionat de arheologie.
Archibald va fi șters de pe fața pământului cu această știre! În 1930, călătorind în Irak, în timpul săpăturilor din Ur, și-a cunoscut viitorul soț – arheologul Max Mallovan. El era cu 15 ani mai tânăr decât ea.
Iar Agatha, despre diferența de vârstă cu al doilea soț, va spune o frază frumoasă: ′′Este minunat să ai un soț arheolog – în fiecare an devii tot mai valoroasă pentru el”. De atunci, ea a petrecut periodic câteva luni din an în expediții cu soțul ei în Siria și Irak, această perioadă a vieții sale s-a reflectat în romanul autobiografic „Spune-mi cum trăiești”. În această căsătorie, Agatha Christie a trăit tot restul vieții, până la moartea ei, în 1976.

Agatha Cristie cu soțul arheologul

′′În nouăzeci și nouă de cazuri, femeile se comportă ca niște proaste, doar a suta se dovedește a fi mai șmecheră decât orice bărbat.”-Agatha Christie

Date biografice și literare:

Cărțile lui Agatha Christie au fost publicate în peste 4 miliarde de exemplare și au fost traduse în peste 100 de limbi ale lumii. Deține recordul pentru numărul maxim de producții teatrale ale operei. Piesa de teatru a lui Agatha Christie, The Mousetrap a fost pusă în scenă pentru prima dată în 1952 și este încă în continuă expunere. La a zecea aniversare a piesei de la Teatrul Ambasador din Londra, într-un interviu acordat ITN, Agatha Christie a recunoscut că nu consideră piesa cea mai bună pentru producție la Londra, dar publicului îi place și merge la piesa de mai multe ori pe an. Agatha Christie nu se temea să atingă probleme sociale în lucrările ei. De exemplu, cel puțin două romane ale lui Christie (Five Piglets and The Test of Innocence) au descris cazuri de erori judiciare legate de pedeapsa cu moartea. În general, multe dintre cărțile lui Christie descriu diferitele aspecte negative ale justiției engleze a vremii. nu a făcut niciodată subiectul romanelor sale o crimă de natură sexuală. Spre deosebire de poveștile de detectivi de astăzi, în lucrările ei nu există practic scene de violență, bazine de sânge și nepoliticos. „Detectivul era o poveste morală. Ca toți cei care au scris și au citit aceste cărți, am fost împotriva criminalului și a victimei nevinovate. Nu s-ar fi putut trece prin mintea nimănui că va veni momentul în care detectivii vor fi cititi din cauza scenelor de violență descrise în ele, de dragul de a primi plăcere sadică din cruzime, din cauza cruzimii … ”- a scris ea în autobiografia ei. În opinia ei, astfel de scene plictisesc sentimentul de compasiune și nu permit cititorului să se concentreze pe tema principală a romanului.

Agatha Mary Clarissa Mallowan (Agatha Mary Clarissa, Lady Mallowan), nee Miller (Miller), mai cunoscută prin numele primului ei soț sub numele de Agatha Christie. Născută la 15 septembrie 1890 – a murit 12 ianuarie 1976. Scriitoare engleză. Părinții ei erau imigranți bogați din Statele Unite. Era fiica cea mai mică din familia Miller. Familia Miller a mai avut încă doi copii: Margaret Frey (1879-1950) și fiul lui Louis Montand „Monti” (1880-1929). Agatha a primit o educație acasă bună, în special, muzica și doar frica de scenă a împiedicat-o să devină muzician. Pentru prima dată, Agatha s-a căsătorit cu colonelul Archibald Christie la Crăciunul din 1914, de care era îndrăgostită de câțiva ani – chiar și când era locotenent. Au avut o fiică – Rosalind. Această perioadă a fost începutul carierei Agatha Christie. În 1920, a fost publicat primul roman al lui Christy, The Mystery of the Stiles Incident. Există o presupunere că motivul apelului lui Christie la detectiv a fost o dispută cu sora ei mai mare Mudge (care s-a arătat deja ca scriitoare), că și ea va putea crea ceva demn de publicat. Doar la a șaptea editură, manuscrisul a fost tipărit în 2000 de exemplare. Autoarea a primit 25 de lire sterline. Într-un interviu acordat companiei britanice de televiziune BBC în 1955, Agatha Christie a spus că și-a petrecut serile de tricotat în compania prietenilor sau a familiei și, în acel moment, ea gândea la o nouă poveste, până când s-a așezat să scrie un roman, cu un complot – a fost gata de la început până la sfârșit. Prin propria admitere, ideea unui nou roman ar putea veni oriunde. Ideile au fost aduse într-un caiet special plin cu diverse note despre otrăvuri, articole din ziare despre crime. Același lucru s-a întâmplat și cu personajele. Unul dintre personajele create de Agatha avea un adevărat prototip viu – maiorul Ernest Belcher, care a fost la un moment dat șeful primului soț al lui Agatha Christie, Archibald Christie. El a devenit prototipul lui Pedler în romanul din 1924 „Un bărbat în costum maro” despre colonelul Reis.

Datorită călătoriilor lui Agatha Christie cu soțul său în Orientul Mijlociu, evenimentele mai multor lucrări ale sale au avut loc acolo. Scena altor romane (de exemplu, „Și nu a existat nimeni”) a fost orașul Torquay sau împrejurimile sale, locul în care s-a născut Christie. Romanul Oriental Express Murder din 1934 a fost scris la Hotel Pera Palace din Istanbul, Turcia. Camera 411 a hotelului unde locuia Agatha Christie, acum muzeul ei memorial. Christie a stat adesea la conacul Abney Hall din Cheshire, care aparținea cumnatului ei James Watts. Cel puțin două opere ale lui Christie au avut loc pe această moșie: „Aventura budinței de Crăciun”, povestea este inclusă și în colecția omonimă și romanul „După înmormântare”. „Ebni a devenit o inspirație pentru Agatha; de aici au fost luate descrieri ale unor locuri precum Stiluri, Chimniz, Stownates și alte case, care într-un fel sau altul sunt Ebni „. În 1956, Agatha Christie a fost distinsă cu Ordinul Imperiului Britanic, iar în 1971, pentru realizări în domeniul literaturii, Agatha Christie a primit titlul de Cavalierdam (comandant ing. Dame) al Ordinului Imperiului Britanic, ai cărui proprietari dobândesc și nobilul titlu de „doamnă”, folosit în fața numelui. Cu trei ani mai devreme, în 1968, titlul de Cavaler al Ordinului Imperiului Britanic a fost acordat soțului lui Agatha Christie, Max Mallowen, pentru realizările sale în domeniul arheologiei. În 1958, ea a condus Clubul de detectivi englezi.

În perioada 1971 – 1974, sănătatea lui scriitoarei a început să se deterioreze, dar, în ciuda acestui fapt, a continuat să scrie. Specialiștii de la Universitatea din Toronto au investigat stilul scris al lui Christie de-a lungul anilor și au sugerat că Agatha Christie suferea de Alzheimer. În 1975, când a slăbit complet, Christie a transferat nepotului său toate drepturile asupra piesei sale de succes, The Mousetrap.

Agatha Cristie a murit pe 12 ianuarie 1976 la casa ei din Wallingford, Oxfordshire, după o scurtă răceală și a fost înmormântată în satul Cholsey. Autobiografia lui Agatha Christie, pe care a absolvit-o scriitoarea în 1965, se încheie cu cuvintele: „Mulțumesc, Doamne, pentru viața mea bună și pentru toată dragostea care mi-a fost dată”.

Unica fiică a lui Christy, Rosalind Margaret Hicks (Rosalind Margaret Hicks) a trăit și ea 85 de ani și a murit pe 28 octombrie 2004 la Devon. Nepotul lui Agatha Christie, Mathew Prichard, a moștenit drepturile unora dintre operele literare ale lui Agatha Christie și este în continuare asociat cu fundația Agatha Christie Limited.

Agatha Christie a considerat cel mai bun roman „Zece mici indieni” ca fiind cea mai bună lucrare a ei. Insula stâncoasă pe care are loc romanul este scrisă din natură – aceasta este insula Burg din Marea Britanie. Cititorii au apreciat și cartea – are cele mai mari vânzări în magazine, dar pentru a respecta corectitudinea politică, aceasta este acum vândută sub titlul „Și nu a existat nimeni”.

În lucrarea sa, Agatha Christie demonstrează conservatorismul viziunilor politice, destul de tipic mentalității engleze. Un exemplu viu este povestea „Istoria funcționarului” din ciclul despre Parker Payne, despre unul dintre eroii despre care se spune: „El a avut un fel de complex bolșevic”. Într-o serie de lucrări – „Cele patru mari”, „Orient Express”, „Captivitatea lui Cerberus” există imigranți din aristocrația rusă, care se bucură de simpatia constantă a autorului. În povestea menționată anterior, „Povestea funcționarului”, clientul domnului Payne este implicat într-un grup de agenți care transferă desene secrete ale inamicilor din Marea Britanie către Liga Națiunilor. Dar, potrivit deciziei lui Payne, o eroină este inventată pentru eroul că el poartă bijuterii aparținând frumosului aristocrat rus și le salvează împreună cu amanta de la agenții Rusiei sovietice.

Pentru contribuția sa în domeniul literaturii polițiste, Agatha Christie a fost recompensată cu mai multe premii printre care Grand Master Award și Edgar Award, iar după cărțile sale s-au realizat nenumărate filme, seriale, jocuri video și benzi desenate.

Cateva Carti_Online de Agata Cristie atașate mai jos:

https://ru.scribd.com/doc/22006525/Agatha-Christie-Zece-Negri-Mititei

Dă clic pentru a accesa Ultimele%20cazuri%20ale%20lui%20Miss%20Marple%20-%20Agatha%20Christie.pdf

https://ru.scribd.com/document/79980481/Agatha-Christie-Oglinda-Mortului

https://ru.scribd.com/document/469681126/Agatha-Christie

Prezentare Svetlana Vizitiu,

 #Povesti_fenomenale #Surse_online, #Viata_din_familie, #biografie_activitate_literara, #Agatha_Cristie, #scriitori_celebri, #detective_criminale, #Impresii_blog_Svetlana_Vizitiu, #Prezentare, #Recomandare_de_carte, #Biblioteca_stiri #BM, #Archibald, #Conan_Doyle, #Sherlock_Holmes, #Lectura_nationala, #De_bine_de_rau


9 comentarii

Top 5 cărți autori, literatură artistică- BM B.P.Hasdeu (în pandemie)


  • Jane AUSTEN „Mandrie_si_prejudecată
    Cea mai cunoscuta si mai apreciata opera a lui #Jane_Austen va introduce in lumea de la cumpana veacurilor XVIII si XIX. Observatia fina si umorul autoarei ofera cititorului delicioase momente de lectura, surprinzind modul de viata britanic la un anumit nivel social. Nu lipseste nici povestea de dragoste cu peripetiile ei.
    În romanul „Mândrie și prejudecată” Jane Austen prezintă povestea familiei Bennet, care locuia într-un sat din Anglia la granița dintre secolele XVIII și XIX. Astfel, opera descrie societatea conservatoare a secolului trecut într-o oarecare opoziție cu ideile reformatoare ale secolului al XIX-lea. Jane Austen este considerată a fi una dintre premergătoarele feminismului, din operele sale preluând ideile și valorificându-le mai târziu scriitoare precum Emily Bronte, Charlotte Bronte și George Sand.
    Romanul a fost cu greu publicat în anul 1813. Inițial a fost dus la editură de tatăl scriitoarei, dar a fost respins din cauza suspiciunii că ar fi scris de o femeie. Totuși, odată publicat, romanul a avut un mare succes. În acea perioadă, literatura era scrisă, în special, pentru femei, dar tocmai lor nu li se permitea să scrie. De aceea, romanele de până la Austen, nu abordau teme feministe sau nu prezentau ca personaje principale femei independente și culte.
    Elizabeth Bennet reprezintă tipul sufragetei. Ea este o tânără cultă, independentă care nu se supune canoanelor clasice feminine. Lizzy consideră că o femeie ar trebui să se căsătorească doar cu persoana cu care crede că poate duce o viață fericită. Din acest motiv, ea refuză două cereri „foarte avantajoase”. De asemenea, în opinia ei, femeile nu trebuie să știe să deseneze, sa picteze, să danseze, să cânte sau să practice alte asemenea activități frivole pentru ca ele să fie considerate „vrednice”. Ea însăși este un exemplu în acest sens. Nu știe să cânte sau să deseneze, cu toate acestea caracterul său îl cucerește pe atât de râvnitul domn Darcy.
    Domnul Darcy, personajul principal masculin, poate fi asociat cu primul cuvânt din titlu – mândrie. El este dominat de o mândrie care îi obturează vederea asupra realității. Pe de altă parte, Lizzy, personajul principal feminin, este copleșită de prejudecățile sale în legătură cu persoanele care au avere. Astfel, titlul este un element anticipativ pentru relația celor doi. Elizabeth și domnul Darcy sunt singurele personaje rotunde ale romanului. De asemenea, sunt singurele care înregistrează o evoluție morală. La finalul romanului putem observa cum cei doi abandonează prejudecățile și, respectiv, mândria.
    Acțiunea se declanșează atunci când în cadrul liniștit al satului apar doi tineri burlaci cu o mare avere, domnul Bingley și domnul Darcy. După acest moment, dintre cele cinci fiice ale familiei Bennet se disting Jane și Elizabeth. Ele sunt cele mai mari și deci cele mai aproape de măritiș. Așadar, romanul va urmări evoluția relației celor două cupluri.
    Pe lângă subiectul principal al acestui roman, pe plan secund întâlnim alte personaje angrenate în acțiuni de scurtă durată. Aceste momente sunt importante pentru contextul general al romanului întrucât ele reprezintă pretexte pentru desfășurarea acțiunii generale.
    Deși Jane și domnul Bingley sunt puși și ei în centrul atenției cititorului, ei nu au un impact la fel de puternic asupra acțiunii. Cei doi sunt personaje plate, caracterizați fiind doar de bunătate și naivitate. Povestea lor este pusă în paralel cu cea a domnului Darcy cu Elizabeth. Totuși, piedicile care apar în relația lor nu sunt cauzate de ei (cum este în cazul celălalt), ci ele poartă amprenta celorlalte personaje.
    Doamna Bennet este exponentul tuturor mamelor acelei perioade. Ea este preocupată doar de casă, bârfele satului, iar nu în ultimul rând de găsirea unor parteneri cât mai buni pentru fiicele ei. Ea este descrisă ca o femeie limitată intelectual, dar încrezătoare în ideile ei. Acest dezacord este o sursă de umor pentru cititor, adesea doamna Bennet fiind surprinsă în ipostaze ridicole.
    Personajele secundare și episodice, precum domnul Collins, Lady Catherine de Bourgh, Charlotte Lucas, Georgiana Darcy și domnul Wickham, sunt caracterizate printr-o singură trăsătură definitorie.
    Elizabeth Bennet este întruchiparea idealului feminin gândit de Austen. Trăind în societatea aceea dominată de forța și gândirea masculină, Jane Austen decide că vrea să schimbe ceva. Prin scrierile sale, ea oferă o alternativă femeii secolului al XVIII-lea.
    Jane Austen analizează și descrie până în cele mai mici detalii atmosfera generală a Angliei acelei vremi. Astfel, personajele ei devin exponenți ai claselor sociale. Toate acestea sunt îmbinate cu măiestrie într-o acțiune ce atrage și fascinează cititorul.
    Odată cu modelul oferit prin personajul principal feminin, Jane Austen adaugă în „Mândrie și prejudecată” și câteva dintre problemele cu care se confruntau reprezentantele feminine ale vremii. De exemplu, doamna Bennet este preocupată atât de intens de viitorul fetelor ei, nu doar dintr-o lipsă de ocupație. În acea perioadă, moștenirea nu putea fi lăsată cuiva de sex feminin. De aceea, în cazul în care domnul Bennet ar fi murit, surorile Bennet împreună cu mama lor ar fi ajuns în stradă. Așadar, fetele trebuiau cât de curând să își găsească un soț pentru a asigura viitorul lor și al familiei. Austen descrie această situație și astfel trage un semnal de alarmă asupra faptului.
    Scris între Octombrie 1796 și august 1797, romanul devine preferatul familiei Austen în cadrul lecturilor de seară. În data de 1 noiembrie 1797, George Austen, tatăl autoarei, îi trimite o scrisoare editorului londonez Thomas Cadell, descriindu-i conținutul romanului. Editorul nu este însă convins și refuză să-l publice. După acest refuz, trec 15 ani și romanul este citit des în timpul lecturilor de seară ale familiei Austen. În perioada 1811-1812 Jane Austen revizuie manuscrisul și îi schimbă titlul din Primele impresii în ”Mândrie și prejudecată”. În redenumirea romanului, Jane Austen, probabil, a avut în vedere „suferințele și opozițiile” rezumate în finalul romanului Cecilia de Fanny Burney’s, intitulat „Mândrie și prejudecată”, unde fraza apare de trei ori cu majuscule. Oferă manuscrisul unui alt editor, Thomas Egerton, din Whitehall, pentru suma de 110 Euro (Jane Austen ceruse de fapt Euro150). Este publicat în ianuarie 1813, în trei volume și costa 18 șilingi. La 27 ianuarie Jane Austen primește un exemplar. Romanul se bucură de succes și se vând 1500 de exemplare. În luna noiembrie este tipărită o a doua ediție, iar în 1817 o a treia.
    Numele autorului a fost anonim până în 1853, când a fost republicat în Anglia. Charlotte Brontë, D. H. Lawrence și Mark Twain se numără printre cei care nu erau favorabili operelor publicate de Jane Austen. În 1870 nepotul autoarei, James Eduard Austen – Leigh publicând A Memoire of Jane Austen, trezește din nou interesul pentru operele acesteia. Secolul XX ii face dreptate, William Dean Howells, Henry James, Rudyard Kipling și alții admirându-i opera. Stilul vivace, ironia înțepătoare, forța de caracter, energia Elisabethei, se adresează și cititorilor contemporani.
    „Astăzi nimeni nu o poate ignora pe domnişoara Austen. Ea este mai înfloritoare ca oricând. Cărţile ei figurează pe listele de bestselleruri, ecranizări ale romanelor sale nu contenesc să apară pe micul sau marele ecran, într-un vârtej de baluri, călătorii cu trăsura, plimbări prin păduri primitoare. Ea provoacă simpatii feministe, identificări romantice, nostalgia parcurilor tematice, reînsufleţiri ale spiritului epocii georgiene, aprecierea conservatorilor, aprobarea marxiştilor, omagii literare, abordări critice deconstructiviste. Omagiul marelui public este egalat pe deplin de aprecierile criticilor. Această renaştere pe frontul criticii, care durează de mai multe generaţii, îşi dă întâlnire acum cu popularitatea generală, post-modernă, a scriitoarei, cu revirimentul clasic al citatelor din operele sale. Aparent retrasa fată bătrână din Chawton, căreia îi displăcea oraşul Bath, evita măritişul, îşi ascundea scrisul când începea să scârţâie uşa şi lucra cu migală pe plăcuţe de fildeş de doi inchi, a devenit un obiect al idolatriei universale, spre încântarea celor mai diferiţi lectori.” (Malcom Bradbury)
    Este una dintre cele mai preferate cărți, în prezent…
    #Recomandare_de_carte#Biblioteca_Hasdeu#Impresii_prezentare_Svetlana_Vizitiu#Lectura_nationala2020#Citim_la_BM#Biblioteca_stiri – la Biblioteca Municipală B. P. Hasdeu.
  • Aureliu_Busuioc #În_căutarea_pierderii_de_timp – Un Jurnal_cubanez – un foileton început în 27.01.1983, revăzut cap-coadă în 1997 şi dat la tipar în 2011. Include o serie de eseuri, pamflete, evocări ale vremurilor/persoanelor demult trecute; graiul neamului, alte variaţii pe teme de cultură şi limbă, Interviuri, pagini memorialistice consacrate deportării… Eseistica lui Bucuioc cuprinde o paletă inedită din genul literaturii de frontieră, ce îmbogăţește peisajul literar basarabean.
    „Fraţilor, dar n-aţi încercat să vă reînvăţaţi limba dacă aţi uitat-o?” Sunt atât de puţini cei ce nu se jenează să recunoască acest lucru… Iar tinerii care se întorc de la studii din străinătate nu sunt aşteptaţi cu braţele deschise în Moldova. „Desigur, e mult mai plăcut, chiar palpitant, să participi la greve în apărarea limbii pe care crezi că o cunoşti, să strigi sloganeşi să arunci anateme pe capul conducerii care vrea să ne ducă în altă parte- şi cred că nu e deloc rău şi acest lucru -, dar e mult mai greu să te piltmburta pe carte şi, prin muncă asiduă, să-ţi restitui ceea ce ti-a fost furat.’ (tfneori, chiar cu învoirea ta, de unde şi păcatul!) …Mă voi linişti-doar când voi auzi un demnitar vorbind normal limba ţării sau în parlament nu vor fi strecuraţi cunoscători de rusă (şi aceea aproximativă) şi total netunoscători de limba oficială a ţării, limbă în care se scriu legile! Limba_noastră, frumoasa noastră limbă românească, nu aşteaptă declaraţii de dragoste. Ea aşteaptă dragostea noastră.” – a menționat scriitorul. Continuarea o aflați solicitând cartea la Bublioteca Municipală B. P. Hasdeu!
  • Surse scribd: http://www.hasdeu.md/data/userfiles/files/busuioc-ultimul-red(2).pdf
  • Scribd: Unchiul din Paris de Aureliu Busuiochttps://ru.scribd.com/doc/26659162/Aureliu-Busuioc-Unchiul-Din-Paris
  • Aureliu Busuioc – poet, prozator, dramaturg, eseist, jurnalist, publicist, redactor, director, romancier, scenarist, scriitor și traducător din Republica Moldova. S-a născut pe 26 octombrie 1928 în satul Codreanca din judetul interbelic Orhei (decedat pe 8 octombrie 2012). A învătat și la Școala Militară de Ofiteri Activi de Transmisiuni din Sibiu. A fost redactor-șef la ziarul „Tinerimea Moldovei” și redactor-șef adjunct al revistei „Chipăruș”. În 1977 a fost secretar al Consiliului de conducere al Uniunii Scriitorilor din R Moldova. Lectura operelor lui Aureliu Busuioc creează o plăcere deosebită.
  • Singur_în_fața_dragostei pătrunde cu toate frumusețile și pagubele dragostei. Publicat pentru prima dată în anul 1966, textul a prilejuit lansarea lui Busuioc ca romancier, după ce acesta publicase anterior versuri. Având drept temă principală iubirea, romanul prezintă povestea de dragoste născută între doi dascăli din mediul rural.
    Acțiunea romanului se desfășoară în satul Recea Veche, de-a lungul a cincisprezece capitole, care urmăresc povestea_de_dragoste dintre Radu Negrescu (personajul principal) și Viorica Vrabie. Negrescu trecuse printr-o căsnicie nereușită, de foarte scurtă durată, cu Lida, uniune soldată cu o puternică decepție a protagonistului. Decepționată și ea în urma ratării unei căsnicii cu un ziarist…, urmarea o aflați solicitând cartea la Bublioteca Municipală B. P. Hasdeu! Mihai_Cimpoi :„Proza şi dramaturgia sunt ale unui poet, dat fiind deficitul de substanţă epică şi construcţie dramaturgică, recuperat însă de sentimentul dramaticităţii vieţii. Dotat cu inteligenţă şi spirit de observaţie şi umor, Busuioc reprezintă tipul rar de scriitor „urban” care valorifică cu predilecţie un material de viaţă rural. Proza sa refuză relatarea domoală moldovenească, fiind dinamică, „cinematografică”, eseistică şi având nerv ironic…”(din „O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia”). Aureliu Busuioc s-a impus în literatură ca poet, fiind semnatarul unor importante cărţi de poezie, pline de vervă umoristică şi meditaţii filosofice. Pentru scriitorii generaţiei postbelice a fost ca un model de cultură literară şi civică, de verticalitate, de curaj demn de urmat. Pentru merite deosebite Aureliu Busuioc a fost menţionat cu premii şi diplome: Laureat al Premiului Tineretului din fosta URSS „N. Ostrovski” (1974); Maestru emerit al artei (1984); Laureat al Premiului Naţional al Republicii Moldova.
  • Anul 2020 – 121 de ani de la naşterea scriitorului Ernest Hemingwayromanciernuvelistprozatorreporter de război, unul dintre cei mai apreciaţi scriitori americani din istorie. Scrierile lui s-au bucurat de un succes imediat încă din timpul vieţii, iar multe dintre scrierile sale au fost ecranizate la scurt timp după apariţie. În anul 1953, Hemingway a fost laureat al Premiului Pulitzer, iar un an mai târziu a primit Premiul Nobel pentru Literatură. Ernest Miller Hemingway s-a născut la 21 iulie 1899, la Oak Park, Illinois, o suburbie a orașului Chicago, fiind cel de-al doilea copil al familiei Clarence Edmonds Hemingway – de profesie medic – și Grace Hemingway – de profesie muziciană. Se spune că tatăl său şi-a dorit ca şi cel de-al doilea copil al său să fie fată, astfel că, după naşterea lui Ernest, tatăl și-a îndreptat întreaga afecțiune către sora mai mare a lui Ernest, Marcelline. Astfel că, pentru a atrage măcar atenția mamei sale, fiul începuse încă de mic să folosească un limbaj jignitor. Familia Hemingway îşi petrecea verile la casa de vacanţă de lângă lacul Walloon, unde micul Ernest era învăţat de tatăl său să pescuiască, să vâneze şi era luat în drumeţii, experienţe care nu doar că au fost surse de inspiraţie pentru scrierile sale de la maturitate ci i-au favorizat şi cele mai mari pasiuni ale vieţii: să pescuiască şi să trăiască în zone îndepărtate şi izolate de restul lumii. În perioada 1913-1917, Hemingway a urmat cursurile şcolii generale şi ale liceului din Oak Park, fiind atras de box, polo şi fotbalÎn perioada liceului ia şi primele lecţii de jurnalism, după ce unul dintre profesorii săi concepea sala de clasă ca o redacţie a unui ziar.Acum începe Hemingway să publice primele texte în „TheTrapeze“, ziarul şcolii, adoptând stilul jurnaliştilor sportivi, întocmai cum fusese învăţat, cu propoziţii scurte, paragrafe scurte, într-un ton pozitiv. După absolvirea liceului, se mută în Kansas City, unde se angajează reporter la ziarul Kansas City Star. Participă la Primul Război Mondial, înrolându-se voluntar, în anul 1918, în formațiile auxiliare ale Crucii Roșii americane care activau într-o unitate de ambulanțe pe frontul din Italia. A fost rănit, la 8 iulie 1818, de explozia unui obuz în apropiere de localitatea Fossalta di Piave, apoi, după încheierea războiului, este decorat de către autorităţile italiene cu Medalia d’Argento al Valore Militare și Croce al Merito di Guerra. S-a recuperat la un spital din Milano, unde s-a îndrăgostit serios de o asistentă, pe nume Agnes von Kurowsky, însă, după externare şi revenirea în America, în martie 1919, Agnes îi scrie o scrisoare, în care îl anunţă că este logodită cu un ofiţer italian, moment în care Hemingway suferă o serioasă depresie. Încă nerefăcut complet, Hemingway şi-a petrecut timpul în expediţii sau la pescuit cu foştii colegi de liceu, experienţe care vor sta la originea unor viitoare scrieri de proză scurtă. Devine apoi corespondent al publicaţiei „Toronto Star Weekly“, apoi se îndrăgosteşte de Hadley Richardson – o roşcată cu opt ani mai în vârstă decât Ernest – , o dominşoară care venise în vizită la sora colegului de cameră al lui Hemingway. A urmat o perioadă de corespondenţă intensă între cei doi, apoi căsătoria, Hemingway se angajează corespondent extern al publicaţiei „Toronto Star“ pentru Paris, iar cei doi se vor muta, pentru o perioadă, în Capitala Franţei. În anul 1923, cei doi soţi s-au instalat într-un apartament din „Cartierul Latin“, iar Hemingway îşi va dedica timpul scrisului. El considera că la Paris trăiau cei mai interesanţi oameni din lume, iar şederea aici i-a prilejuit întâlnirea cu Gertrude Stein, James Joyce şi Ezra Pound, iar la petreceri i-a cunoscut pe Pablo Picasso, Joan Miró şi Juan Gris. Întâlnirea cu poetul american Ezra Pound avea să rămână definitorie pentru întreaga sa carieră, după ce acesta l-a sprijinit în conturarea unui stil aparte, numit „teoria iceberg“ – adică reflectarea lucrurilor cele mai simple în modul cel mai simplu, într-o proză energică, aspră, dură, cu o mare economie a mijloacelor stilistice și susținută de un ton colocvial – şi l-a introdus în cercurile frecventate de James Joyce, care reprezentau tot atâtea ocazii de a se lansa în discuţii artistice stropite din plin cu alcool. În septembrie 1923, copilul soţilor Hemingway, John Hadley Nicanor, se năştea la Toronto, apoi familia va reveni la Paris. Hemingway publică primul său volumproza scurtă „Tabăra indiană“, care a cunoscut un succes remarcabil. A urmat vizita lui Hemingway la Pamplona, perioadă în care a devenit pasionat de coride, şi a început să scrie pentru romanul „Şi soarele răsare“ (Fiesta), care avea să fie publicat în octombrie 1926. „Fiesta” este romanul de debut al lui Hemingway, iar acțiunea se concentrează în jurul unui grup de americani expatriați care trăiesc la Paris și fac excursii prin Franța și Spania. Povestitorul acestui roman scris la persoana întîi este Jake, fost combatant în Primul Război Mondial, care suferă de pe urma unei răni misterioase, ce îl împiedică să aibă o relație sexuală cu personajul feminin central al cărții, Brett Ashley. Pe parcursul întregii poveşti, Brett și prietenii ei călătoresc, se distrează, se îndrăgostesc sau doar flirtează, dar nu reușesc să alunge un sentiment straniu, de goliciune, de vid, specific „generației pierdute” de după război. Ernest va avea, apoi, o aventură cu jurnalista Pauline Pfeiffer, de care soţia sa va afla, iar divorţul soţilor Hemingway se va produce în ianuarie 1927, scriitorul fiind obligat să-i acorde fostei partenere o parte consisentă a încasărilor de până atunci. În mai 1927, Hemingway se va căsători cu Pauline Pfeiffer, iar cei doi se vor muta în Key West, în America. La finalul anului 1928, Hemingway primea o telegramă prin care era anunţat că tatăl său se sinucisese, iar scriitorul a intrat într-o depresie adâncă, de care nu va mai scăpa până la finalul vieţii. În anul 1929, Hemingway publică romanul „Adio, Arme“, iar critica de specialitate i-a acordat cele mai înalte calificative. „Adio, arme” este povestea locotenentului Henry, concentrat pe frontul italian în timpul Primului Război Mondial, și a pasiunii lui pentru Catherine Barkley, o soră medicală britanică. Încă de la prima lor întîlnire, Catherine îi povestește, de parcă în contextul respectiv propria ei tragedie și-ar fi pierdut orice interes, cum logodnicul ei fusese omorît în luptă cu un an înainte, după ce încercase în zadar să o convingă să se căsătorească.Cei doi încep o relație, iar Henry este convins că nu e îndrăgostit de Catherine și nici nu o va iubi vreodată. Pentru el, acesta e doar un joc, la fel că bridge-ul, doar că în locul cărților sunt folosite cuvinte. Curînd, însă, jocul devine serios și în cele din urmă Henry dezertează ca să fie împreună cu Catherine. Hemingway s-a deplasat apoi în Spania, fiind măcinat de aceeaşi depresie, iar rodul acestui sejur va fi colecţia „Moarte după_amiază, publicată în anul 1932, bazată pe dorinţa sa de a scrie despre coride şi despre „moartea în cea mai pură formă“. „Moarte după-amiază” este considerată și astăzi cea mai bună carte despre coride, însă nu este un tratat simplist despre luptele cu tauri, ci o meditație profundă asupra vieții. Ernest se va delecta cu vânatul, călătorea încontinuu, iar în 1933 s-a aflat, alături de soţie, într-un safari în Africa, unde a suferit de o dizenterie care era să-i fie fatală. Experienţele de acolo aveau să se afle la baza remarcabilei proze scurte „Zăpezile de pe Kilimanjaro“, ce va vedea lumina tiparului în anul 1939. „Zăpezile de pe Kilimanjaro și alte povestiri” este o colecție de narațiuni scurte, cu un puternic caracter autobiografic, având ca subiect pasiunea reală a autorului pentru vânătoare, pescuit, coride, schi, box, safari, precum și experiențele acestuia din timpul războiului. Hemingway declara că personajul principal este inspirat din „viaţa singurului om care nu mă poate da în judecată, adică eu”. La revenirea în America, Hemingway şi-a cumpărat o ambarcaţiune, pe care a numit-o „The Pilar“, şi a plecat în Caraibe, a petrecut o perioadă lungă la Bimini, în Bahamas, iar rodul şederii sale aici va fi noul său roman, „A avea şi a nu avea“, publicat în anul 1937. În perioada războiului civil din Spania a fost corespondent al agenției americane North American Newspaper Alliance (NANA), prima oară în februarie – mai 1937, apoi între august 1937 şi ianuarie 1938, apoi din martie până în mai 1938 și din septembrie 1938 până la retragerea de pe Ebru. În toată această perioadă, Hemingway va călători intens, în Franța, la Toulouse, apoi la Barcelona, Valencia și Alicante, apoi pe câmpul de luptă de la Guadalajara, la Brihuega. În corespondenţele trimise ziarelor americane, Hemingway nu a fost doar un simplu corespondent de război, ci a trimis mesaje de solidaritate cu lupta dusă de republicani cu forțele intervenționiste reunite ale Germaniei hitleriste, ale Italiei lui Mussolini și ale rebelilor spanioli conduși de generalul Franco. Mai mult, Hemingway va realiza, alături de cineastul olandez Joris Ivens, un film despre Spania, al cărui scenariu și comentariu au fost scrise de autorul american, un film-mărturie despre lupta poporului spaniol pentru libertate. În anul 1938, Hemingway participa în SUA la cel de-al al doilea Congres al Scriitorilor Americani, unde va rosti un discurs în care a explicat atitudinea și rațiunile care l-au făcut să plece în Spania: „Un scriitor care nu minte nu poate trăi și lucra într-un regim fascist…Fascismul este o minciună, și de aceea e condamnat la sterilitate literară. O dată dispărut, el nu va avea altă istorie decât istoria sângeroasă a asasinatului,care e foarte cunoscută și pe care câțiva dintre noi au văzut-o cu ochii lor în aceste luni din urmă”. A urmat separarea de Pauline, plecarea în Cuba, alături de Martha Gellhorn, o jurnalistă pe care o cunoscuse în perioada şederii în Spania, şi stabilirea lor la ferma „Finca Vigia“, în apropiere de Havana. La 20 noiembrie 1940, Hemingway se căsătorea pentru a treia oară, iar Martha Gellhorn era cea care îl va inspira să scrie romanul „Pentru cine trag clopotele“, finalizat în iulie 1940, care avea să cunoască un succes fulminant, cu o jumătate de milion de exemplare vândute în doar câteva luni, şi o nominalizare pentru premiul Pulitzer În anul 1944, Hemingway s-a aflat în Europa, fiind prezent, la 25 august, la eliberarea Parisului. La sfârşitul anului este afectat de o febră puternică, fiind internat de urgenţă în spital, cu pneumonie. Hemingway va fi decorat cu „Steaua de Bronz“, pentru acte de vitejie în cel de-al Doilea Război Mondial. O va întâlni, apoi, la Londra, pe Mary Welsh, corespondenta revistei „Time“, de care se îndrăgosteşte imediat şi pe care o cere în căsătorie după a treia întâlnire, însă la scurtă vreme suferă un accident auto şi o puternică lovitură la cap. Toatea aceastea veneau pe fondul vechii lui depresii, adâncite de pierderea celor mai importanţi prieteni din lumea literară, pe fondul unor dureri de cap cumplite, a unor probleme grave ale tensiunii arteriale, a diabetului, toate puse pe seama anilor de excese alcoolice. În anul 1948, se va îndrăgosti nebuneşte, la Veneţia, de Adriana Ivancici, o tânără de 19 ani, o poveste care îl va inspira în scrierea volumului „Dincolo de râu şi între copaci“, publicat în anul 1950, care a reprezentat, însă, un adevărat fiasco. Enervat la culme de acest insucces, în 1951, Hemingway scrie „Bătrânul şi marea“, publicat un an mai târziu, devenit capodoperă, un volum care avea să-i aducă, în anul 1953, Premiul Pulitzer. „Bătrânul și marea” relatează trei zile din viața unui pescar cubanez pe nume Santiago, care timp de aproape trei luni nu prinde nici un pește. Urmărit de ghinion, el iese departe în larg, iar de data aceasta momeala aruncată de el atrage cel mai mare pește care a fost văzut vreodată, care însă nu se va lăsa prins fără luptă. Modul în care Hemingway descrie confruntarea, dar și relaţia dintre Santiago și ucenicul său fidel, singurul care nu-și pierde încrederea în el, fac din „Bătrânul și marea” o capodoperă a literaturii universale, o #povestire bogată în sensuri, limpede și cuceritoare. În anul 1954, Hemingway suferă două accidente de avion succesive, în Africa, o prăbuşire şi o explozie la decolare, soldate cu lovituri multiple, arsuri grave şi o pierdere consistentă a fluidului cerebral. În perioada recuperării, petrecută în Uganda, Hemingway se amuza citind falsele necrologuri scrise despre „moartea sa”. La doar câteva luni distanţă, în octombrie 1954, Hemingway a fost recompensat cu Premiul Nobel pentru Literatură, „pentru măiestria artei narative, foarte recent demonstrată în «Bătrânul și marea» și pentru influența pe care a exercitat-o asupra stilului contemporan”. Hemingway se simțea slăbit și, drept urmare un diplomat american din Suedia a fost prezent în locul său la ceremonie. În textul discursului de acceptare, Hemingway arăta: „Stimați membri ai Academiei Suedeze, Doamnelor și Domnilor, neavând priceperea și dezinvoltura pentru a susține un discurs, nici cunoștințe de oratorie sau de retorică necesare, doresc să mulțumesc organizatorilor pentru generozitatea lui Alfred Nobel de a oferi acest premiu. Niciun autor care îi cunoște pe marii scriitori ce nu au primit acest premiu nu îl poate accepta decât cu modestie. Nu este necesar să îi menționez pe acești scriitori. Fiecare dintre cei prezenți aici își poate contura propria sa listă, după cunoștințele și conștiința sa. Îmi este imposibil să îl rog pe ambasadorul țării să citească un discurs în care un scriitor vrea să exprime tot ceea ce se află în sufletul său. Într-o scriere, lucrurile nu pot fi deslușite imediat, și autorul este norocos dacă se întâmplă așa¡ în cele din urmă însă, ele devin destul de clare, atât prin ele însele, cât și datorită gradului de alchimie pe care autorul îl deține, îl va fi suferit sau îl va fi uitat. Scrisul presupune o viață solitară… Am vorbit prea mult pentru un scriitor. Un scriitor trebuie să scrie ceea ce vrea să spună și nu să vorbească despre asta. Încă o dată, vă mulțumesc.“. În fine, deşi a arătat că alţi scriitori erau mai îndreptăţiţi să primească premiul, „banii sunt bineveniţi“. A urmat o puternică deteriorare a stării psihice a scriitorului, iar la 25 iulie 1960, Ernest şi Mary au părăsit definitiv Cuba, în special din cauza turiştilor ce-i invadau ferma. Hemingway începe să se izoleze, nu mai vorbeşte cu nimeni, îşi îchipuie chiar că FBI-ul îi supraveghează locuinţa. Este internat de zeci de ori în spital, este tratat prin terapie electroconvulsivă, are o tentativă de sinucidere, este din nou internat. La 2 iulie 1961, Hemingway s-a sinucis, la locuinţa sa din din Ketchum, Idaho, cu două gloanţe, cu arma sa preferată, folosită anterior pentru a împuşca porumbei. La ani distanţă, fratele şi sora scriitorului, aveau să sfârşească exact în acelaşi fel, alegând să se sinucidă, la fel ca tatăl, fratele şi bunicul lor.  Postum, i-au fost publicate volumele: „The Wild Years” (Anii sălbatici) – în 1962, romanul „A Moveable Feast” – în 1964, „By-Lines” (un volum cu articole publicate în „Toronto Star”) – în 1967, romanul „Islands in the Stream” (Insule în derivă) – în 1970, „The Nick Adams Stories” (Povestirile lui Nick Adam) – în 1972, volumul de poezii „88 Poems” (88 Poezii) – în 1979 şi volumul de corespondenţă „”Selected Letters” – în 1981. În mai 2014, „Papa”, un film biografic despre Ernest Hemingway, cu Adrian Sparks în rolul celebrului scriitor, a devenit primul lungmetraj filmat în Cuba, după aproape 50 de ani. Regizorul peliculei, Bob Yari, a declarat că este recunoscător că a primit permisiunea de a filma în faţa Palatului guvernamental din Havana câteva scene importante, inclusiv o reconstituire a luptelor armate între susţinătorii lui Fidel Castro şi aliaţii generalului Fulgencio Batista y Zaldívar. Filmul, bazat pe scenariul scris de Denne Bart Petitclerc, fost jurnalist al publicaţiei Miami Herald, se concentrează asupra prieteniei dintre acesta şi Ernest Hemingway, din timpul perioadei politice tulburi prin care a trecut Cuba în anii ’50. După dispariţia sa, a fost înfiinţat un grup virtual al oamenilor care arată ca renumitul scriitor american, Heminglookalikes.com, în care participanţii sunt „purtători“ de păr şi barbă albe, exact cum arăta şi Hemingway. Periodic, ei organizează întâlniri cu toţi membrii, iar anual are loc concursul care desemnează cea mai fidelă sosie a lui Hemingway. În timpul vieţii, un căpitan de vas i-a oferit lui Hemingway prima pisică cu şase pernuţe, scriitorul devenind cel mai mare iubitor al felinelor care au această particularitate. După 1961, anul morţii sale, casa lui Hemingway din Key West, Florida, s-a transformat în muzeu şi, implicit, în locuinţa pisicilor sale. În prezent, casa găzduieşte aproximativ 50 de pisici, dintre care jumătate sunt polidactile. Drept urmare, termenul de „pisica lui Hemingway“ desemnează tocmai pisicuţele cu şase pernuţe. Tot legat de pisicile sale preferate, trebuie amintit un alt amănunt interesant: în momentul în care barul său preferat, Sloppy Joe’s, şi-a schimbat sediul, scriitorul a luat unul dintre pisoarele din baia localului şi l-a pus în curtea casei sale din Key West, Florida. Îşi băuse atât de mulţi bani în acel bar încât considera că vasul de toaletă îi aparţinea, astfel că pisoarul s-a transformat într-o fântână de grădină din care şi în prezent îşi potolesc setea pisicile lui Hemingway…
  • Din Jurnalul din Anul Ciumei (1665) a lui Daniel Defoe. Câteva constatări:
  • 1. Că nici atunci oamenii nu credeau în boală (contaminare); Ciuma
  • 2. Că în loc să observe realitatea, ei preferau să se încreadă în șarlatani care le ofereau o versiune îndulcită a situației pandemice;
  • 3. Că nu țineau cont de regulile obligatorii impuse de stat și căutau tot felul de modalități prin care să sfideze #legile pe timp de criză, deși nimeni nu avea nimic de câștigat din asta;
  • 4. Teatrele (sau orice activitate a artiștilor ambulanți), cârciumile și petrecerile au fost închise;
  • 5. Bisericile au rămas deschise și oamenii se îmbulzeau acolo, în speranța că Doamne-Doamne o să-i cruțe;
  • 6. Că oamenii se transportau de co lo-colo fără să realizeze că ar putea fi infectați, reușind astfel să crească numărul de îmbolnăviri;
  • 7. Că exista un soi de indiferență pentru restul lumii, precum „după mine, măcar și #potopul”;
  • 8. Că medicii au fost cele mai solicitate, dar și cele mai neapreciate personaje ale acestei #istorii;
  • 9. Că deși s-au dat ordonanțe pentru menținerea curățeniei în mijloacele de transport, nu se ținea cont de asta;
  • 10. Deși buletinele mortuare arătau o creștere săptămânală a cazurilor, oamenii continuau să iasă din case pentru orice fleac și li se întâmpla să moară chiar în piețele publice, încărcați de cumpărături.
  • După foarte mulți ani, cartea publicată de Daniel Defoe despre marea ciumă de la Londra pare să fie atât de apropiată de ceea ce trăim noi astăzi. A fost publicată în 1722, iar marea ciumă la care se referă cartea s-a petrecut la Londra în anii 1665-1666. Ceea ce este interesant este faptul că, în acea perioadă, Daniel Defoe avea cinci-șase ani, dar cartea apare când el deja avea 62 de ani. Daniel Defoe este cunoscut pentru romanul Robinson Crusoe, carte care a avut cel mai mare număr de traduceri după Biblie și pentru romanul Moll Flanders, celebru și ecranizat cu mult succes încă din 1965 și destul de recent în 1996. Mai puțin cunoscut pentru cartea despre marea ciumă londoneză deși, această carte ne arată cât de mult nu ne-am schimbat noi, oamenii, și cât de mult seamănă reacțiile noastre în prezent comparate cu cele ale oamenilor care au trăit atunci, de demult, marea ciumă londoneză.
  • Autorul descrie epoca neiertătoare a Evului Mediu, mizeria din acea epocă şi bolile. În timpul ciumei din capitala Angliei, au murit peste 100.000 de oameni. Ciuma a fost răspândită de un negustor care s-a îmbolnăvit de la un balot de mătăsuri importat din Olanda. La început oamenii nu au luat în serios boala, ba chiar au luat-o în derâdere. Spuneau că nu se întâmplă mare lucru dacă sunt doi-trei bolnavi, ei se vor vindeca, iar viaţa va merge mai departe.
  • Daniel Defoe a relatat mai mult povestea de viață a unchiului său care era major in vremea pandemiei, Când lucrurile au început să fie foarte grave, când împrăștierea infecției devenise violentă și foarte rapidă, prietenul unchiului, doctorul, i-a spus că ar trebui să stea acasă, să nu mai iasă, să nu-și riște sănătatea întâlnind oameni infectați. Și așa el s-a convins pentru că vedea oameni murind pe stradă, secerați de ciumă, case închise cu geamurile bine acoperite de perdele și draperii, multe case cu semnul crucii roșu pe ușă, ceea ce însemna că cei din casă erau infectați, auzea de sinucideri, de oameni care și-au pierdut mințile, de oameni care traversau pentru a nu se apropia cineva de ei, de suspiciunea generală și faptul că nimeni nu te ajuta. Așa cum vedem, nu numai că el își analiza propriile lui trăiri, dar le analiza și pe cele ale semenilor lui. Chiar dacă ieșea mai rar din casă, el totuși era interesat de macabrul spectacol al străzii. I se povesteau tot felul de întâmplări, pe unele le voi aminti. Văzuse că medicii și chirurgii, foarte puțini rămași la Londra, își omorau pacienții care se chinuiau să moară, cu gangrene care însemnau moarte sigură. Ulterior acești medici au plecat și ei la țară. A auzit povestiri pline de orori, cu mame care-și omorau copiii, de oameni care fugeau din casele în care erau prizonieri și plecau fără să știe unde, murind pe câmp sau înecându-se, de oameni care săreau pe geam pentru a părăsi casa în care erau izolați, de bărbați care alegeau să se spânzure știind că sunt infectați. Toate aceste reacții ale oamenilor la confruntarea cu ciuma el le observa cu multă atenție, încercând să înțeleagă comportamentul lor. Interesant este că oamenii începuseră să aibă vedenii, să vadă stafii, să povestească lucruri cu totul închipuite. Aveau, poate, halucinații vizuale. Deliruri. Pretindeau că au văzut îngeri cu spadă, că pe cer au văzut cine știe ce figuri cărora le dădeau tot felul de semnificații fantasmagorice, totul datorită spaimei pe care pusese stăpânire pe ei. O întreagă industrie a luptei împotriva ciumei a apărut. Se vindeau pastile împotriva ciumei, apăreau reclame de leacuri, pe uși apăruseră oferte de servicii ale unor astrologi, ale prezicătorilor privind viitorul, la care oamenii apelau. Au apărut șarlatanii, cei care vindeau pretinse remedii ale infecției, așa cum se întâmplă și astăzi în timpul pandemiei cu afacerile cu măști, cu dezinfectanți. Mecanismul este același, apar afaceriști care profită de ignoranța și spaima oamenilor…
  • Nu știu despre voi, dar pare cumva descurajant ca în 2020 să nu se fi schimbat nimic din concepțiile și comportamentul oamenilor. Față de 1665 noi avem niște avantaje pe care, din motive „necunoscute”, continuăm să le negăm cu desăvârșire. Să lăsăm mai moale cu egocentrismul: dacă nu ți s-a întâmplat ție, nu înseamnă că boala nu există – înseamnă că ești doar un norocos (deocamdată).” #Covid19 Molimele se schimbă, oamenii – nu!
  • Daniel Defoe a fost comerciant, scriitor, jurnalist, pamfletar și spion. A scris sub 198 de pseudonime, a fost bogat, dar și foarte sărac, a fost închis într-o închisoare a datornicilor, a fost plimbat prin Londra, pentru a fi umilit public, timp de trei zile, cu o scândură lată în jurul gâtului, din care printr-o gaură îi ieșea capul, a fost urmărit de creditori și s-a ascuns de multe ori pentru a nu fi găsit. Într-o perioadă când era ascuns și-a găsit sfârșitul vieții. Avea doar 70 de ani
  • Zilele după Oreste” Proza lui Vitalie Ciobanu reunește o serie de personaje memorabile, în jurul cărora se construiesc imagini alternative ale unor realități istorice diverse: fost profesor de estetică, Oreste e un fel de tribun improvizat ale cărui discursuri revoltate, îndreptate împotriva politicii ți lumii strâmbe de azi, magnetizează ți intrigă în acelasi timp; Radu Baltazar e un scriitor respins de editorul său, care nimerește într-o neașteptată conjunctura, alaturi de un sofer de taxi membru al unui serviciu de informații, sau, cum se recomandă chiar el, „colecționar de secrete“; Justin, un tânăr dispărut misterios printr-un fel de falie temporală, cu prilejul unui festival din Ger­mania. Fie că sunt bine ancorate în lumea din jur sau se desprind de aceasta, virând într-un fantastic difuz, textele conturează microuniversuri de sine stătătoare.”

„Rascolind in sertarele in care-mi depozitam vechile incercari literare, in iatacul din casa parintilor mei de la tara, am gasit cateva pagini care se voisera o nuvelă, dar nu depasisera faza unui exercitiu de scriitura, a unei schite intitulate Globul de cristal… Schita despre care uitasem cu desavarsire avea asa un aer de premonitie naiva, incer­ca sa puna in scena o dilatare a perceptiei, telescopica, abnorma, un turbion de impresii, amintiri reale sau induse, lecturi si filme, obsesii si anxietati. Imi aduc aminte ca abandonasem acel text, renuntasem sa-l duc mai departe: sirul secventelor era inepuizabil, nu putea avea un final sau, mai bine spus, un final pe care sa-l controlez. Invins de ispita, m-am apucat sa recitesc paginile bătute la mașină, simtind cum ma cuprinde vertijul ce se isca din simpla ordonare a cuvintelor in propozitii, a frazelor in imagini recognoscibile si-n aglomerari de litere inexistente inainte, create ad-hoc, din spuma unor trăiri incerte, pana cand in camera in care stateam incepu sa ninga… – VITALIE CIOBANU

#VitalieCiobanu: Prozator, eseist, critic literar, ziarist (presa scrisă), redacto șeg la Contrafort, președinte #PEN Centru Moldova și comentator la Radio Europa Liberă.
S-a născut la 4 Mai 1964, în orașul Floreşti, jud. Soroca. Licenţiat în jurnalism, Universitatea de Stat din Chişinău, 1986. A lucrat redactor şi redactor-şef la Editura Hyperion, 1986-1993. Este redactor-şef al revistei Contrafort din 1994.
Autor al volumelor: Schimbarea din strajă (roman), editura Hyperion, Chişinău, 1991; Frica de diferenţă (articole, eseuri, cronici literare), Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999; Valsul pe Eşafod (30 de pretexte literare şi un Jurnal la Praga), Editura Cartier, Chişinău, 2001; Anatomia unui faliment geopolitic: Republica Moldova. Editura Polirom, Iaşi, 2005; Literatur Express. Europa de la fereastra vagonului. Jurnal pe două voci (volum realizat împreună cu Vasile Gârneţ), Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2007.
Prezent în antologiile Momentul adevărului, o culegere de texte ale unor eseişti români contemporani, Cluj, Editura Dacia, 1996; în Literatura din Basarabia. Secolul XX (volumele de proză scurtă şi de eseu), Editurile Ştiinţa şi Arc, Chişinău 2004; şi în „Europaexpress. Ein literarisches Reisebuch”. Eichborn, Berlin, 2001
Colaborări: revistele 22, Dilema, Observator cultural, România literară, Lettre Internationale, Cultura, Viaţa Românească, Secolul XXI, Interval (Braşov), Apostrof, Steaua (Cluj), Timpul, Convorbiri literare (Iaşi), Orizontul (Timişoara), Sud-Est Cultural, Semn (Chişinău), la cotidienele România liberă, Evenimentul Zilei (Bucureşti) ş.a.
Premii şi distincţii: Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, 1991; Premiul pentru Eseu al Uniunii Scriitorilor din România, 1999; Premiul pentru Critică şi Eseu al Uniunii Scriitorilor din Moldova, 2001; Premiul pentru Jurnal al Filialei Chişinău a Uniunii Scriitorilor din România.
Membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova din 1992; Membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1993; Membru al PEN Centrului Internaţional (filiala Chişinău) din 1995 şi preşedinte al Moldova PEN Centru din 2004.
A participat la colocvii şi congrese internaţionale: Bucureşti (1992, 1993, 1997, 2002), Viena (1995), Guadalajara, Mexic (1996), Braşov (1998), Strasbourg (1999), Praga (1999, 2001, 2005, 2008), „Literatur Express Europa – 2000” (2000), „Sharing culture”, Rotterdam (2004), „Donumenta”, Regensburg-München-Berlin (2004), Congresul Mondial al PEN Centrului Internaţional, Bled, Slovenia (2005); Paris, 2006, Viena, 2007; Leipzig, Berlin, 2008, Viena, 2009, Roma, 2010.
Educație: Universitatea de Stat din Moldova
Premii: Ordinul Național „Pentru Merit”; Ordinul de Onoare
Ultima carte din 2019 : #ZileledupăOreste Vitalie Ciobanu 

  • #LecturaNationala2020, #ImpresiiViataCarti, #Aniversari, #InMemoriam, #CartidinBibliotecaHasdeu, #Scriitori_basarabeni, #Autori_Literatura_universala, #Prezentare_Svetlana_Vizitiu 

Alte surse TOP CĂRȚI:

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2020/09/17/educatorii-ideilor-de-nisip/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2020/10/21/top-6-carti-pe-timp-de-pandemie-autori-si-literatura-universala-la-biblioteca_hasdeu/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2020/09/23/top-5-carti-realizate-de-bibliotecari-bm-intrari-noi-in-fondul-bm-b-p-hasdeu/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2020/07/20/franz-kafkatot-ce-iubesti-se-va-pierde-si-se-va-intoarce-in-alt-mod/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2020/07/09/alexandru-mihailatraim-cu-adevarat-doar-atat-cat-iubim/


10 comentarii

Top 6 cărți pe timp de pandemie– Autori și literatură universală la #Biblioteca_Hasdeu


Cărțile care vă așteaptă cu nerăbdare să le răsfoiți, să le mai scuturați de praful pandemiei insuportabile… Cunoștințele mereu au nevoie de mințile voastre inteligente! Deschideți paginile!

Gabriel_Garcia_Marquez, „Dragostea_în_vremea_holerei
”’Partea proastă într-o căsnicie e că se sfârșește în fiecare noapte după ce faci dragoste și trebuie s-o iei de la capăt în fiecare dimineață, înainte de micul dejun.”
În esenţă povestea nu pare ieşită din tipare. Aceeaşi dragoste ce uneşte şi dezbină două persoane (manipulată de tatăl fetei, dornic în permanenţă de sporirea averii); aceleaşi angoase şi efecte traumatizante (de moment, bineînţeles) asupra cuplului şi aceeaşi putere de nerenunţare la un vis. Dar lucrurile se schimbă… Când observi că Florentino Ariza, naratorul romanului, îşi revarsă furia în cât mai multe partide de amor cu tinere, (a se vedea Nabokov ) în ideea de a încerca să alunge obsesia din sufletul său pe nume Fermina Daza şi când, în ciuda căsătoriei fetei cu un renumit doctor al vremii, nu renunţă în nicio circumstanţă de a o vedea, lucrurile capătă o valoare autentică. Iar a aştepta moartea soţului, la nici trei zile după ce s-a stins, ecoul din camere, pentru a-i mărturisii iubirea din nou – este o mostră de calitate scriitoricească.
Toate cununate sub auspiciul unei evadări în ciumă, ca mijloc de salvare, cu riduri pe feţe şi ruşinea goliciunii, salvează ce a simplisit, s-ar numi o viaţă de aşteptare.
Puterea cu care Florentino se agaţă de fiecare clipă pentru a redescoperi ceea ce în tinereţe a iubit cel mai mult, de a redobândi acea fată, care de fapt devenise o himeră, căreia îi cumpărase ilustrate şi cu care alergase prin piaţete după fotografii la minut. Este uluitoare pendularea între planuri, între viaţa de aristocrată a unei proaspete soţii de doctor şi „poetul” Ariza ce căuta să-şi trăiască viaţa din lucruri simple, fară decoraţiuni.
Dar pentru a vă bucura de adevărata vrajă a cărţii, ar fi de dorit să o descifraţi voi, cu propriile voastre experienţe de viaţă. Şi atunci momentele de bucurie vor reveni şî le veţi retrăi la intensitate.
#Date_biografice – Gabriel Garcia Marquez s-a născut 1927, la data de 6 martie, în satul columbian Aracataca (dec. Aprilie 2014). A fost crescut de bunicii și mătușile sale într-o cultură tropicală influențată de moștenirea locuitorilor spanioli, populația indigenă și sclavii de culoare. Bunicul său a fost un colonel în rezervă.
Legendele tărâmului său natal l-au inspirat să scrie multe dintre operele sale, inclusiv capodopera “Un veac de singurătate”.
Gabriel Garcia Marquez a scris romanul după ce s-a mutat în Mexico City, în 1961. Columbianului îi plăcea să spună că a ajuns în Mexico City fără “un nume sau un ban în buzunar”.
Scriitorul a fost căsătorit cu Mercedes Barcha. Cei doi copii ai lor se numesc Rodrigo și Gonzalo.
Gabriel Garcia Marquez a studiat în primă fază dreptul, dar a renunțat în favoarea jurnalismului, despre care spunea că “este cea mai frumoasă meserie din lume”, amintește AFP.
Un admirator al revoluției Cubaneze, el a devenit corespondent al agenției comuniste Prensa Latina în Bogota și New York.
Marquez a fost prieten cu Fidel Castro, care l-a numit “un bărbat cu bunătatea unui copil și un talent cosmic”. Cercul lui de prieteni din Mexic îi includeau pe faimoșii scriitori mexicani Octavio Paz și Carlos Fuentes.
O prietenie l-a legat pe Marquez și de Vargas Llosa, dar aceasta s-a rupt după ce scriitorul peruvian i-a dat un pumn lui Marquez în fața unui cinematograf fin Mexico City, în 1976.
“Un veac de singurătate și de tristețe pentru moartea celui mai mare columbian din toate timpurile”, a scris joi seară pe Twitter președintele Juan Manuel Santos.
A murit în aprilie 2014, in Mexic, la vârsta de 87 de ani. Márquez este laureat al premierului Nobel pentru cartea “Un veac de singurătate”.
#Activitatea_literara> “Am început să scriu din întâmplare, poate numai pentru a-i demonstra unui prieten că generaţia mea era capabilă să producă scriitori; apoi am căzut în capcana de a scrie mai departe din plăcere, iar mai târziu, în altă capcană, şi anume, că nimic nu-mi plăcea mai mult pe lume decât să scriu”, spunea scriitorul.
Pe când era student, Gabriel Garcia Márquez a decis să fie autodidact şi a preferat să studieze singur, după ce a renunţat la facultatea de drept, pentru a se lansa în jurnalism. Foarte devreme, nu a arătat nicio reţinere în criticile formulate la adresa politicii interne şi externe a Columbiei.
La fel ca mulţi autori sud-americani, Gabriel Garcia Marquez a depăşit graniţele universului literar. Romancierul columbian a devenit un veritabil erou al politicienilor de stânga din America Latină, definindu-se ca un aliat al liderului revoluţionar cubanez Fidel Castro şi un critic al intervenţiilor violente ale Washingtonului în Vietnam şi în Chile.
În 1994, Gabriel Garcia Marquez a înfiinţat Fundaţia Iberoamericană pentru Noul Jurnalism, care oferă pregătire şi organizează concursuri cu scopul de a creşte standardele din domeniul jurnalismului narativ şi al celui de investigaţie din întreaga Americă Latină.
În 1998, când depăşise deja vârsta de 70 de ani, Gabriel Garcia Marquez şi-a văzut împlinit un vis de o viaţă, după ce a cumpărat pachetul majoritar de acţiuni de la publicaţia columbiană Cambio, cu banii obţinuţi pentru #PREMIUL_NOBEL. Înainte de a se îmbolnăvi de cancer limfatic, în 1999, romancierul sud-american a contribuit adeseori la conţinutul publicat în acel săptămânal de limbă spaniolă.
“Sunt un jurnalist. Am fost întotdeauna un jurnalist”, spunea romancierul în acea epocă. “Cărţile mele nu ar fi putut să fie scrise dacă nu aş fi fost un jurnalist, pentru că tot materialul din ele a fost inspirat de realitate”, mai spunea acesta.
În calitate de scriitor, Gabriel Garcia Márquez şi-a început cariera publicând o serie de volume de non-ficţiune, foarte bine primite, dar şi nuvele. Totuşi, romanele au fost acelea care i-au adus recunoaşterea criticii literare, alături de un succes comercial răsunător. Numele său este frecvent asociat cu “realismul magic”, un gen literar care inserează elemente magice şi elemente supranaturale în situaţii care ţin de un cadru istoric şi geografic real.
Cel mai celebru roman al său este “#Un_veac_de_singurătate” (1967), dar foarte cunoscute sunt şi “Toamna patriarhului” (1975), “Cronica unei morţi anunţate” (1981), “Dragostea în vremea holerei” (1985), “Generalul în labirintul său” (1989) şi “Povestea târfelor mele triste” (2004), de la lansarea căruia nu a mai scris nimic, slăbit fiind din cauza unor boli.

La 16 octombrie În 1847, a fost publicat pentru prima dată romanul „Jane_Eyre” al lui Charlotte_Brontë. Romanul a devenit o pagină nouă în literatura engleză din secolul al XIX-lea și o etapă importantă în istoria luptei pentru egalitatea femeilor. A avut un mare succes alături de cititorii săi. Au fost atrași și uimiți de imaginea personajului principal – o fată curajoasă și curată, singură purtând o luptă dificilă pentru existență și pentru demnitatea ei umană.
În 1847, Charlotte Bronte, fiica retrasă a unui tânăr paroh, a uimit lumea literară cu Jane Eyre, un roman despre altă tânără rezervată a cărei poveste de dragoste continuă să impresioneze şi în prezent cititorii prin forţa sa de sugestie. Jane este o eroină neobişnuită, o orfană micuţă şi urâtă. În perioada şederii sale într-un cămin pentru copiii nobililor săraci, Jane este educată să devină profesoară pentru copiii aristocraţilor, îşi însuşeşte toate talentele pe care fetele nobile trebuie să le afişeze pentru a impresiona potenţialii soţi:dans, pictură, croşetat, limba franceză. De asemenea, are principii solide, este independentă şi incoruptibilă
Romanul ne prezintă viaţa lui Jane, încă de când era mică, cu toate momentele dificile şi fericite prin care protagonista trece. Este fascinant modul în care autorii clasici percepeau problemele societăţii în acele vremuri şi deşi femeile nu era cunoscute pentru independenţa lor, până acum autoarele clasice mi-au demonstrat că acele femei existau.
Temă feministă atât de modernă în ziua de azi, se recepționează în acest roman. Jane Eyre este femeia care nu acceptă să fie restrânsă şi întreţinută, ea face tot posibilul să se descurce singură… Vocea ei foarte puternică, devine din ce în ce mai convingătoare pe măsură ce recitești paginile romanului.
Călătoria lui Jane de la o persoană închisă în ea şi încăpăţânată, la o persoană deschisă şi sigură pe sine, cu acelaşi dram de motivație prezintă nucleul romanului.Există momente de prietenie, în special din copilăria lui Jane, care impresionează, există şi o poveste de dragoste! Și domnul Rochester, la fel de mult cum a auzit de domnul Darcy, este însă o diferenţă foarte mare între cei doi.
În cazul lui Jane, iubirea s-a axat stric pe personalitatea debordantă a domnului Rochester (nu pe fizicul său). Modul în care Jane priveşte povestea lui de viață, apoi și situația în care nimeresc ambii, este surprinzătoare.
Intriga şi momentele de şoc, destul de numeroase, se întind pe tot parcursul romanului.Misterul predominant, la care se adaugă şi clipele cu iz horror, acele elementele gotice presărate prin roman, pe care întâlnim și în #Mănăstirea_Northanger de #Jane_Austen, adaugă ceva spaimă…
Complexitatea romanului se datorează, în mare parte lui Jane. Pe parcursul romanului, toate acele momente în care personalitatea ei este expusă în faţa cititorului. Jane – un personaj complex, acel gen de personaj care surprinde prin înțelegere, motivație şi inteligenţă.
Stilul autoarei, foarte diferit de al surorii sale Emily Bronte, vine cu un stil descriptiv şi plin de metafore: atât de frumos și captivant, încât nu realizezi cum trec paginile.
Recomand romanul „Jane Eyre” pentru un personaj bine conturat, momente de prietenie şi dragoste, emoții de neuitat! Veniți la #Biblioteca_Hasdeu și o comandați! #Svetlana_Vizitiu_Impresii_blog 

Crimă și pedeapsă” este un roman scris de autorul rus Fiodor Dostoievski, fiind publicat pentru prima dată în ziarul intitulat „Mesagerul rus”, apărând în 12 numere lunare ca mai târziu să fie publicat ca roman, fiind considerat una dintre cele mai cunoscute #opere_literare a tuturor timpurilor, cu influențe asupra romancierilor ce i-au urmat.
Fiodor Mihailovici Dostoievski (1821 – 1881) este cunoscut drept unul dintre cei mai importanti scriitori rusi, opera sa avand un puternic impact asupra literaturii secolului al XX-lea. Romanele sale demosntreaza o incredibila capacitate de patrundere a psihologiei umane si de analiza a societatii rusesti, personajele fiind suprinse intr-un moment crucial nu atat al vietii lor sociale, cat al celei emotionale, spirituale – punctul culminant al vietii care se desfasora in constiinta lor. Romanul Crima si pedeapsa – una dintre cele mai importante opere ale literaturii ruse – urmareste intorsatura pe care o ia destinul lui Rodia Romanovici Raskolnikov, fost student la Facultatea de Drept, ca urmare a deciziilor luate. Renuntand la studii din cauza situatiei economice precare, tanarul cauta sa se realizeze si sa-si asigure cariera prin mijloace mi eficiente decat „inutilele” lectii pe care le preda. Poate ca nu atat saracia, cat dorinta de a proba o teorie proprie il determina pe Raskolnikov sa infaptuiasca crima – punctul fierbinte si central al romanului pe care este construita intreaga naratiune – crima ce ajunge sa-i tulbure sufletul pana la imbolnavire. Mai mult decat personaje propriu-zise, eroii dostoievskieni sunt incarnari ale unor idei, iar Raskolnikov nu face exceptie.
”Omul nu e născut pentru fericire. Omul își merită fericirea totdeauna prin suferință. În asta nu e nici o nedreptate, deoarece cunoașterea vieții și conștiința (cu alte cuvinte ceea ce sufletul si corpul simt nemijlocit, adică întregul proces vital) se dobândesc printr-o experiență pro si contra, pe care trebuie sa ți-o asumi”. (#Fedor_Dostoievski#Crimă_și_pedeapsă

În curând, un volum nou #Umbra_căzută_din_cuib, autor #Andrei_Moroșanu de la #Editura_PapiruSMedia!
„Andrei Moroșanu folosește moartea drept oximoron pentru viață, pentru copilărie. Dar poate că ar trebui să reținem morala sa implicită: „Lumina nu se vede dacă nu există conturul întunericului.”
Un volum interesant, în care universul copilăriei nu e cel pe care îl știm. Și tocmai acest lucru mărește #valoarea_artistică și umană a volumului” #Lucian_Strochi

Scriitorul Nicolae_Dabija a fost distins cu Marele_Premiu la un festival internațional de poezie din Seul
Marele Premiu al Festivalului Internațional de Poezie de la Seul (Coreea de Sud) i-a fost acordat în acest an poetului Nicolae Dabija, (13 oct 2020)
Nicolae Dabija este scriitorul român cu cele mai multe premii internaționale, între acestea enumerându-se: Marele Premiu al Festivalului Internațional de Poezie de la Trieste (Italia) în 2014, Marele Premiu „Dulce Maria Loynaz” la Festivalul Internațional de Poezie de la Havana (Cuba) în 2017, Premiile „Sceptrul Poeziei” (Macedonia) în 2015, „Danubius” (Ungaria) în 2018, „Bogdani” (Albania) în 2018, „Giacomo Leopardi” și Premiul pentru Poezie la Festivalul Internațional de Poezie de la Fontana i Liri (Italia) în 2015, Premiul „Lʼamour de la Liberté” (Franjța) în 2018, Premiul Internațional al Literaturii (Coreea de Sud) în 2019 ș.a.
La acestea, în acest an se mai adaugă o înaltă distincție: Marele Premiu și medalia de aur ale Festivalului Internațional de Poezie de la Seul (Coreea de Sud), care s-a desfășurat on-line cu peste 300 de participanți din diferite țări ale lumii în perioada 26-27 septembrie 2020.
Un juriu format din cinci poeți, profesori universitari de la diverse instituții din Coreea de Sud a decis să-i acorde acest cel mai înalt Premiu literar în valoare de 5000 de dolari pentru „sensurile profunde” ale creației sale, „pentru ineditul metaforei, care „deschide ferestre în zidul cotidianului” (trimitere la distihul poetului „Doru-mi-i de Dumneavoastră / Ca unui zid de o fereastră”, devenit cunoscut în lume.
„Prin acordarea acestui Premiu, nu e apreciată doar creația mea, ci și cea a tuturor creatorilor de cultură din Republica Moldova, o țară mică cu istorie milenară”, a menționat în discursul de acceptare a acestui premiu poetul Nicolae Dabija.
La ediția din 2019 a Festivalului de Poezie de la Seul, unde a fost prezent, poetului i se acordase Premiul Internațional pentru Literatură, susținând cu această ocazie la Universitatea din Seul conferința „România și Republica Moldova – cele două Corei ale Europei”.
În acest an, în cadrul ceremoniei de premiere care s-a desfășurat în orașul Changwon, patria poetului Dal-jin Kim, clasic al literaturii coreene, Nicolae Dabija a rostit on-line un discurs la conferința „Schimburile culturale – ca niște transplanturi de vise”, transmisă și de televiziunile din Coreea de Sud și publicată în presa literară.
#Nicolae_Dabija, #Literatura_si_Arta

Poeta americană #Louise_Gluck a câștigat Premiul #Nobel_pentru_literatură din 2020. Academia suedeză au ales o poetă pentru „vocea ei inconfundabilă și care, cu o frumusețe austeră, face existența individuală să fie universală”.
Date biografice: Născută pe 22 aprilie 1943, la New York, Louise Gluck a urmat cursurile Sarah Lawrence College şi Columbia University.
Considerată unul dintre cei mai talentaţi poeţi americani contemporani, Gluck a debutat în 1968, cu „Firstborn”, iar de-a lungul carierei a fost recompensată cu numeroase distincţii, între care Pulitzer (1993, pentru „The Wild Iris”) şi National Book Award (2014, pentru cea mai recentă carte de poezii, „Faithful and Virtuous Night”).
A publicat 12 colecţii de poezii şi câteva volume de eseistică. Toate sunt caracterizate de efortul pentru claritate. Viaţa de familie, copilăria, relaţiile dintre părinţi şi dintre rude reprezintă tema centrală a scrierilor ei. Chiar dacă nu a negat vreodată importanţa background-ului autobiografic, nu trebuie să fie văzută ca un poet confesional. Gluck caută universalul, astfel, se inspiră din mituri şi motive clasice, prezente în majoritatea lucrărilor ei.
Cu volume ca „The Triumph of Achilles” (1985) şi „Ararat” (1990), Gluck a devenit populară în America şi străinătate.
Scriitor rezident la Yale University, ea trăieşte în Cambridge, Massachusetts
Louise Gluck a câștigat joi Premiul Nobel pentru Literatură. Comitetul Nobel care acordă premiul pentru Literatură a decis să o recompenseze pe Gluck pentru „vocea ei poetică inconfundabilă care, cu o frumuseţe austeră, face universală existenţa individuală”.
Anul acesta, ceremonia de înmânare a premiilor nu va avea loc la Stockholm, din cauza pandemiei, iar fiecare laureat îşi va primi diploma şi medalia în ţara în care se află. Este pentru prima dată în 76 de ani când ceremonia nu va avea loc.
https://www.youtube.com/watch?v=Qg7ff6Pr7IM&ab_channel=FRANCE24English

Prezentare de cărți #Svetlana_Vizitiu, sef-sector BM B.P.Hasdeu


7 comentarii

Scriitorii ideilor de nisip. Povestea copiilor cu linguri. Holocaust


Filosoful Rousseau i-a dat la orfelinat pe toti cei cinci copii ai săi – unul după altul. Concubina lui năștea copii, și după aceea – îi duceau la casa de copii. Rousseau scria că vrea ca copiii lui să devină… țărani muncitori. Muncă sănătoasă la aer curat, cu mâncare simplă, în armonie cu natura… Cel mai probabil, că copilașii au decedat în orfelinat, – condițiile în veacul XVIII erau dificile și cumplite. Dar, Rousseau nu se gândea la aceste lucruri. El își scria tractatul despre educația „corectă” a copiilor, cel care i-a adus gloria unui mare pedagog.

Iar Lordul Byron a dus-o la mănăstire pe fiica sa nelegitimă Allegra, în vârstă de patru ani. Mai întâi, a luat-o cu sila pe fetiță de la mama ei, după ce poetul s-a săturat și de ea. „Este încăpățânată ca un catâr și voracă ca un măgar!” – în acest mod poetic și-a descris fiica celebrul Byron. Fetița îl deranja; el locuia într-un castel. Este incredibil și greu de imaginat cum putea deranja un copil de patru ani într-un castel atât de mare… În mănăstire, fetița s-a îmbolnăvit și a început să se ofilească. „Palidă, liniștită și foarte delicată” – așa au descris-o călugărițele pe Allegra, și chiar i-au trimis o scrisoare tatălui ei; sau mai bine zis, călugărițele miloase i-au scris din numele ei o rugăminte de a o vizita … Byron a considerat că Allegra așteaptă cadouri de la el: Nu e nevoie să plece la ea! La doar cinci ani, fetița a murit printre străini…

Poeta rusă Marina Țvetaeva la fel, și-a trimis copiii la orfelinat, în anii de foamete. Și a poruncit să nu spună că este mama lor. Să spună, cică sunt orfani. La orfelinat, fiica ei cea mică, Irina, a murit de foame și de boli. Poetesa cu ochii ei a văzut condițiile cumplite de viață ale copiilor – își vizita copiii sub masca unei nașe… Apoi, a luat-o pe fiica cea mare. Cea mai mică a decedat printre străini. Despre această poveste poetesa a scris în „Moartea lui Irocka Efron”. Detalii aici> http://www.tayni-mirozdaniya.ru/2021/08/blog-post_447.html

Țvetaeva nu a mers la înmormântarea fiicei sale, dar a scris un poem foarte trist despre retrăirile sale. Desigur, a fost foarte dificil să locuiască la Moscova într-un apartament separat cu doi copii, după ce a refuzat serviciul. Și a fost foarte dificil să scrie poezii, că copiii necesită multă atenție și hrană. Țvetaeva a menționat și „lacomia” fiicei Irina, în vârstă de doi ani… Probabil, străbunicile noastre nu și-au trimis copiii la orfelinate pentru că lucrau și nu scriau versuri. Le-a fost mai ușor decât lui Țvetaeva. Sau lui Byron. Sau lui Rousseau…

Poți scrie rânduri inspirate despre dragoste și suflet, dar făptuind cu totul diferit. Așa cum o fac și liderii de stat, de obicei, prin legi de nisip și Constituție… doar pe hârtie. Și mulți-mulți ani, apoi oamenii vor admira marile lor realizări, precum și să transmită generațiilor – celebrele lor versuri și tractate filozofice, fără să știe cum au fost lucrurile de fapt. În timp ce autorii creau povețele sale glorioase, undeva decedau copiii lor proprii de foame, sau din lipsă de căldura părintească… Și e vorba de personalități care și-au sacrificat copiii lor proprii în numele succesului..

Plângeau în singurătate, fie zăceau în tăcere cu fața la perete, atunci când au realizat că nimeni nu va veni să-i consoleze… Și pe sine, aceste persoane celebre se miluiau mult de tot. Doar își înțelegeau sentimentele bine. Și se întrebau sincer, de ce aceste suferințe au căzut pe capul lor? Pentru ce? Cu toate că nu a trăit în suferință: nici foamete, nici bătăi, nicio dependență de alții… Dar, filosoful Rousseau se plângea de mila sa, scriind:„Singur, bolnav și abandonat de toată lumea, în patul meu, eu pot muri de sărăcie, foame și frig, și nimeni nu-și va face griji pentru mine…” De frig și foame pe Rousseau l-au salvat numeroși mecenați bogați. S-au îngrijorat prietenii lui, și acea mamă a copiilor lui abandonați.

Aceștia – sunt personalitățile minunate care au lăsat în urmă lucrările mărețe, și care ne învață ceva rezonabil, bun, etern. Și puțini oameni cunosc soarta copiilor lor; dar trebuie să știți și despre aceste lucruri din viața lor. TREBUIE să ne amintim – un copil este complet dependent de părintele său. E ușor să-l trădezi! Un copil nu poate nici să protesteze, nici să se răzbune, nici să reproșeze. Până în ultima zi, copilul va spera că după el vor veni și îl vor salva, îl vor lua înapoi! … Poetul Shelley a văzut imaginea ușoară a micuței Allegra deasupra mării, lângă castelul lui Byron. Ea zâmbea. Ea a iertat totul.

Copii infometati in timpul razboiului…

Copiii iartă… Avem ce învăța de la ei…

Pe timpul celui de-al doilea război mondial, mulți copii purtau linguri cu ei oriunde mergeau cu speranța că poate găsesc ceva alimente aruncate la lăzile de gunoi. Este o bună lecție pentru noi astăzi. Atunci când ne așezăm la masă să-i mulțumim “celui de sus” că avem alimente suficiente și să ne mustrăm atunci când aruncăm la gunoi atâtea lucruri bune. Poate suntem prea râzgâiți, pretențioși sau năsfiroși cu atâtea binecuvântări, iar alții nu au decăt o lingură goală.
Încă sunt locuri în lumea noastră modernă unde copiii arată astfel… Si în prezent, în lume avem copii înfometați, și azi – oamenii nu apreciază ceea ce au și aruncă pâinea pe jos. Mare păcat!

Holocaustul file triste din istoria umanității. În aceste zile marcăm săptămâna comemorării victimelor Holocaustului. Acțiunile au drept scop sensibilizarea tinerilor față de prejudecăți și nedreptate. Anii trec dar lasă urme. Avem o sumedenie de scrieri, filme documentare despre această teroare.

Holocaustul vine de la „holo” – complet și „kaustos” – ars, fiind un termen utilizat pentru a descrie uciderea a 6 milioane de evrei, dintre care 1,5 milioane erau copii, ca parte a programului antisemit al regimului nazist condus de Adolf Hitler. Au fost omorâți 2/3 din populația evreiască din Europa de la acea vreme. Pe lângă evrei, au mai fost exterminați și rromi, polonezi, alte grupuri etnice slave și persoane cu handicap.
În România, aproximativ 50.000 de evrei au fost omorâți în Basarabia și Bucovina, iar aproximativ 115.000 au murit fiind expulzați în Transnistria. Din Transilvania, au fost deportați către Auschwitz 130.000 de evrei. Alți evrei au pierit în urma aplicării Programului de la Iași. Cât despre rromi, au fost trimiși în Transnistria 25.000, murind aproximativ jumătate dintre ei.
După sfârșitul celui de-al doilea_război_mondial, această scrisoare a fost găsită într-un lagăr de concentrare nazist, conținând următorul mesaj adresat profesorilor:

„Dragă profesor, sunt supraviețuitorul unui lagăr_de_concentrare. Ochii mei au văzut ceea ce nimeni nu trebuie să vadă. Camere_de_gaz construite de ingineri calificați. Copii otrăviți de medici calificați. Bebeluși uciși de asistenți medicali calificați. Femeile și copiii uciși și arși de absolvenți. Deci, am suspiciunile mele despre educație. Cererea mea este: ajutați elevii să devină oameni. Eforturile tale nu ar trebui să producă niciodată monștri instruiți sau psihopați experimentați. Citirea, scrierea și cunoașterea aritmeticii vor fi importante numai dacă îi fac pe copiii noștri mai umani ” (scria despre Holocaust Traian Bodea)

Despre copiii abandonați, înfometați, în timpul războiului, dar – și în vremurile de azi… Literatura ca recomandare de carte la tema foametei, și despre Holocaust, accesați imaginile următoare:

Impresii și foto din surse istorice Internet

#Recomandare_de_carte:
#Sunt_un_copil_al_razboiului_rece de #Stelian_Tanase, #Copiii_lui_Stalin
#Executati_prin_Infometare de #Miron_Dolot, #Copiii_razboiului de #Angela_Tocila, #Pe_taramul_fantomelelor_infometate de #Gabor_Mate, #Copiii_din_miez_de_noapte de #Salman_Rushdie, #Holocaustul, #Pamantul_negru de #Timothy_Snyder, #Bibliotecara_de_la_Auschwitz de #Antonio_G_Iturbe, #Viata_dupa_Auschwitz de #Eva_Schloss, #Fetita_care_privea_trenurile_plecand de #Ruperto_long, #Continentul_Barbar de #Keith_Lowe
#Europa_si_urmarile_celui_de_al_doilea_razboi_mondial, #Orbi de #Petronela_Rotar, #Povestiri_din_Kolima de #Varlam_Salamov, #Taramul_mortii de #Timothy_Snyder etc

#21septembrie_Ziua_Internationala_a_Pacii

Svetlana Vizitiu, 2020


3 comentarii

Un trecut cu spaimă


M-a trezit la unu noaptea mama, și-mi spune că tata a murit. Eu de pe somn întreb „Ce?” – Și mama repetă „Sveta, scoală-te, tata a murit”. Eu, buimăcită, ori că n-am crezut, nu simțeam nimic… M-am îmbrăcat într-un costum de flanelică brun, și nu țin minte de ce, am ieșit cu mama afară, în curte. Aveam eu cam 12-13 ani, noi locuiam la sol direct în centrul orășelului Florești (Soroca), iar peste gard era cafeneaua „Romașca”, acolo eu ades mă cățăram pe copacii din ograda cafenelei și mâncam aguțe (dude).

   Era o noapte fără stele, fără lună, mama aprinse becul de la verandă și curtea brusc se luminase. În casă rămâneau adormiți frățiorii mei mai mici: Lilia și Vitea. Se pare că mama simți în mine sprijin, se ținea de mine și stam așa noi în așteptare afară, și era răcoare. Probabil, mama simțea că va apărea o veste, nu știu. Mai țin minte, că eu eram calmă. Ori, că la vârsta ceea nu realizam ce înseamnă să fii mort. Tinerii doar se consideră veșnici, și copiii nici nu înțeleg ce e… Eram convinsă că tata în continuare va avea grijă de mine… de-acolo, și la fel mă va alinta cu cadouri minunate, că sunt preferata lui, doar eram mai mare dintre copiii lui și am avut mai mult timp să apuc din dragostea de tată… Un an în urmă, la o vecină din mahala îi decedase soțul într-un accident de mașină militară „uazik”, țin minte chiar și data de 7 iulie, atunci am simțit eu spaimă când fiica vecinei cu care prieteneam plângea în hohote și tot repeta „Gata, eu nu mai am tătic!” Ea era de vre-o zece ani, avea o surioară nu demult născută, mama profesoară, – cu toții locuiau mai în vale, la fel pe strada Pușkina (azi, Florilor). În acele clipe mi-am amintit de tatăl prietenei decedat, și totuși încă n-am reușit să mă sperii. În interiorul meu, probabil, eram șhocată, și nu realizam acest fapt, fie nu voiam să cred ca așa ceva se întamplă cu mine. Mama tăcea, se încălzea tremurând de mine, și ceva aștepta. Iar eu mă gândeam că… aș fi dorit să mă culc… Ațipeam, și îmi era rușine să recunosc acest lucru… Sărmana mamă, ce fiică nesimțită are!

Apoi, cineva parcă m-a ghiontit că am întrebat-o: „De ce a murit?” Mama mi-a răspuns încet că cineva a telefonat-o la fix și i-a spus că atunci când tata se întorcea din deplasare acasă, a nimerit într-un accident și că au murit doi oameni. Țin minte și numărul telefonului nostru fix 2-25-39, mă mândream că avem telefon de la care sunam la număr ghicit doar ca să-mi răspundă cineva… Telefon în casă nu toți aveau… Mama apoi repeta nu știu de ce, să nu spun la nimeni că tata a murit…

Tata era un om mare, autoritar și foarte respectat în Florești, era directorul Deservirii sociale pe raion, muncea conștiincios, foarte responsabil și era influent, îl iubeau și cei de la minister. De câteva ori a fost învitat să se transfere cu munca în Chișinău, și ce credeți, tata refuza. Subordonații îl stimau, unii aveau frică de el, dar se supuneau și respectau orice ordin al șefului. Pentru ca să înțelegeți serviciul lui tata, vă dau un exemplu, prin care nu poți oferi mită, să ai blat sau cumetri precum astăzi le au demnitarii… Tata cu echipa lui au luat de două ori Drapelul Roșu pe toată Uniunea Sovietică ca cea mai bună Casa de deservire dintre toate raioanele de la est la vest. Nu glumesc. Nu putea vorbi frumos, dar era un conducător de la Dumnezeu, și dacă avea un proiect, un scop sau plan reușit, pentru „piatiletkă” – nu se da în bară! – Îndeplinea toate cerințele de la stat și reușea să fie primul în toate…

În gândul meu apăru brusc întrebarea, ce voi spune colegilor mei de clasă? Numai ce nu trece prin mintea unui adolescent, chiar nu puteam gândi la altceva?..

Mama din nou m-a cuprins și-mi repeta „să nu spun la nimeni”. Eu spuneam „Bine”. Mă gândeam:„De ce să nu spun la nimeni?” Nu doar eu eram fără minți. Nu știu, la ce se gândea mama în acel moment, dar era speriată și se simțea singură chiar și lângă mine…  Mama tot aștepta ceva. Stam în curte mai mult timp, trecu de ora două… Eu tăceam. Probabil, așa și trebuie, atunci când moare cineva, trebuie să stai afară, în frig și să cugetezi la unele chestii neimportante care îți vin în minte în acel moment, doar ca să nu te gândești la moartea omului drag. Pur și simplu, nu poți crede așa ceva, în copilărie oamenii par veșnici, veșnici, veșnici… Ațipeam în picioare… Mama brusc mă ghionti, eu speriată „Ce?”… Se auzi poarta metalică și mama se porni înainte… Priveam, cum apare tata vesel ca prin vis… și cred că eram gata să leșin… Cum așa? Parcă a murit?.. Și atunci, nu simțeam decât că vreau să dorm… Deci așa, interiorul păzește, te ferește în mod automat, de boli și de sperieți. Așa vrea bunul Dumnezeu! Și tata să trăiască, și eu… să nu fiu speriată…

Din mintea anilor mei de copilărie v-am spus o poveste din viața mea. Una reală în care un om rău, pur și simplu, a dorit și a făcut rău familiei noastre. Nu l-a costat nimic să telefoneze și s-o sperie pe mămica cu aberații despre „moartea” tatei.

Ce bucurie simt azi, realizând, că… nu sunt nesimțită, că, de fapt, eram tare speriate, și eu, și mai mult mămica. Tata a venit, a spus că s-a stricat mașina în drum și au așteptat s-o repare… Ne-a cuprins dulce, pe mama, pe mine și a spus:

  • Haideți la culcare! Tare vreau să dorm…  – Hi, hi… Exact ce-mi doream și eu!
  • Există Domnul! Aveți Credință! ❤

28 mai 2020, Svetlana Vizitiu 


9 comentarii

 Serafima Senkevici:„O lume de culori pe pânză”


Serafima Senkevici, autopotret

                Dragostea și primăvara, omul le duce până la sfârșitul vieții. Doar cel ce iubește are dreptul să se numească om. Trebuie să fii mereu îndrăgostit de meseria ta și de tot ce te înconjoară” (Serafima Senkevici) 

Tablourile ei au o compoziție clară; – ele strigă prin realitate și culori, în dorință de a trăi în pace și cu suflet; se simte relația subtilă dintre om și natură, descrisă pe pânzele mari astfel, de parcă ar scrie acorduri muzicale. O poetă a versului folcloric redat prin culori extraordinare, reale, – sunt multe expresii din viața din satul ei de baștină Olișcani, fie portretele ale unor simpli săteni. Cât face „Portretul Mamei eroine” pictat de Serafima! Un american a vrut să-l procure cu o mie de dolari atunci când Serafima l-a expus la o expoziție în SUA prin anii’70, pe timpurile sovietice! N-a cedat, nu știu, ce-ar spune ea în prezent, a făcut bine sau nu? Că întotdeauna a avut nevoie de bani pentru a crea și a avea grijă de oamenii din jurul ei. Dar, cum se spune, „Casa părintească – nu se vinde”…

Serafima a fost mereu și rămâne o Doamnă de o frumusețe excepțională, în interior, și la exterior. Înconjurată de admiratorii talentului și a frumuseții sale, a fost invitată de câteva ori să se filmeze în roluri principale. Însă a refuzat în folosul activității sale pictoriale. Cine știe, unde ajungea dacă nu refuza rolul principal din „Donul liniștit” de Mihail Șolohov, pe care ulterior l-a jucat celebra actriță Ălina Bystritkaya.

Pictorița nu se genează să redea pe pânzele sale natura omenească, din categoria „Nud” și o face surprinzător de perfect. Interesantă istorie cu unul dintre pânzele de Serafima Senkevici – cea a Iuliei Timoșenko care până a deveni politiciană, a fost pictată nudă, și ulterior, la cerință, Serafima a fost „nevoită” să acopere frumusețea sânilor cu o bluziță transparentă și cu flori de câmp… Imaginea lui Timoșenko a fost expusă pe pânză în 2004. Atunci Serafima nici nu și-a imaginat că Iulia va ajunge în politică mare.

     Omul deosebit, pictorița Serafima Senkevici găsește limbă comună cu persoanele de orice vârstă, este foarte atentă la detalii și, în general, la cuprinsul unei firi inteligente. Adoră să picteze la aer liber, adoră tihna, câmpurile și spațiile solare pe care le acoperă cu ulei color. Își împărtășește cu drag amintirile din copilărie, impresiile despre părinți, frații, prietenii și colegii de breaslă, și despre cum acordă un sens pânzelor sale… Impresiile din copilărie vin cu întâmplări amuzante, atunci când Sima de mică se fascina să urce gardurile și să privească orizonturile cerești, se simțea în culmea fericirii… „Da, orizonturile, – spune ea, – pentru mine sunt adevărată fericire, ele niciodată nu se apropie”.  Serafima vine cu gânduri, mesaje filosofice speciale la oameni… prin creațiile ei deosebite.

Serafima ultimul timp vine rar în Moldova, și pe timpuri ea adora să călătorească: a cutreierat pictând toată Europa și chiar lumea întreagă,- aceste drumuri fiind explicate prin curiozitatea ei creativă de neegalat. Își expune coloritul de viață, chiar și când uneori apar concurenții gata s-o elimine de pe piedestalul de triumf, și ei există, precum au fost dintotdeauna și doritorii de a avea operele Senkevici. Este bine cunoscută, și tratată cu amabilitate de criticii de artă. Pentru că măieștrița pune valoare pe munca și viața sa. Captivante prin strigătul din suflet – cu imagini extrem de firești omului, pânze care hipnotizează prin frumusețea lor! Cele mai reușite trăsături ale operelor artistei: cu sentimentul unui basm floral, iar în centrul subiectului e Dragostea: de om, de țară, de natură… Pe pânzele sale Serafima descrie epoca în care trăiește în cele mai mici detalii, reproduce interiorul omului prezent al secolului XX-XXI. Orice subiect al creației de succes, devine o sursă de inspirație pentru ea. Mereu a fost solicitată de cei din jur, și este la dispoziția lor printr-o artă de excepție, cu inteligență și energie, prin exemplu ei de doamnă de onoare, cu care dorește să comunice fiecare de la tânăr la cel în etate…

Serafima Senkevici a pictat Viața reală a oamenilor, fixă prin peisaje și floristică, cu scene țărănești sau din orașe, tablouri nude și, desigur, portrete. Opera ei cuprinde impresii care predomină, de obicei peste subiectul descris pe pânză. O pictoriță talentată, contemporană, cu tablourile ce reprezintă romantismul clasic, lirice prin poemul de culori și descriere a naturii frumoase a vieții din URSS. Iar peisajele uluitoare cu flori și cu bucătăria popoarelor – sunt de nedescris prin cuvinte, incomparabile, și dețin întâietate a peste mii de pânze moderne pictate de ceilalți pictori prin stilul lor la cerință „de modă”. Serafima s-a dedicat descrierii exacte a frumuseții naturale, cu o precizie uimitoare a atmosferei locului înfățișat în pictură, cu meleaguri, cer deschis și flori de câmp. Pe lângă pictură în stil clasic, s-a ocupat de mozaică, de design cu amenajări interioare a galeriilor de artă pentru expoziții. În secolul XX, multe genuri de artă pictorială apăreau și dispăreau cu o viteză nebună, dar Serafima mereu căuta stilul ei predominant, de fapt, a reușit în toate cu succes. Foarte tolerantă, ea scrie cu ulei – liniștit și atent, la cele mai mici detalii, și când obosea, făcea mică pauză în care găsea neapărat alte preocupații plăcute sufletului ei. Cred că doar problemele casnice, fie ale celor din jurul ei – o făceau să amâne lucrul ei personal. Curând va împlini 80 de ani, un jubileu frumos pentru toată lumea care îi dorește mulți-muți ani cu sănătate și creații colorate în continuare…

Oamenii celebri, personalitățile de valoare – susțin că Serafima Senkevici, Artist plastic al poporului din Ucraina, a făcut mult bine plaiului său, și nu uită nici de cei din Moldova. Mulțumită ei în Nikolaev au apărut câteva săli expoziționale, unde în ultimul timp au fost expuse mii de pânze pentru a peste 400 de expoziții, și ceea că galeriile de artă există, la fel, este meritul acestei pictorițe. Câteva stații din satele Moldovei curpind „mozaicul” care încă mai păstrează farmecul colorit efectuat 40-50 de ani în urmă, atunci când ea lucra împreună cu maeștrii în artă Mihail Rasnyanskiy și Hasan Țarikaev prin anii 1960-80 (ambii decedați în 2003)

Prin anii ’75-80, Serafima a fost la London, unde s-a molipsit de ideea de a întroduce galerii de artă în primării și universități. Grație sârguinței sale, proiectul a fost realizat și în Ucraina. „Este atât de frumos,- tinerii trebuie s-și cunoască istoria și să respecte valorile. Acum nimeni n-are nevoie de artă, dar noi ne vom strădui să o facem necesară” – spunea maestra Senkevici. A reușit. Întrebați de orice tănăr din Nikolaev cine este Serafima pictorița! Autoare a imaginilor care transmit publicului sentimentele și emoții sincere, luminoase prin coloritul său profesionist.

     Date biografice:  Senkevici Serafima Teodor. S-a născut la 1 mai 1941, în satul Olișcani, Șoldănești, Moldova. Este a treia dintre cei 11 copii în familie. În 1961 a absolvit facultatea de pictură a Școlii de Artă „I. Repin” din Chișinău, unde profesorii de specialitate au fost Okushko R.V. și Rasnyanskiy M. A. În același timp, Sima continua tradiția familiei (părinții Sinchevici Teodor și Maria au fost maeștri celebri în țesutul covoarelor). Nu se știe cu certitudine, dar unele surse făc aluzie că și scriitorul Henrik Senkevici a fost unul din strămoșii familiei noastre, un fapt care nu putem dovedi prin acte. Se știe bine că în secolul XIX, câțiva frați Senkevici au emigrat din Polonia pe meleagurile basarabene, unii s-au stabilit în Olișcani…

Serafima încă din copilărie stăpânea de minune artele aplicate. Din 1960 a participat la varia expoziții de artă, iar în 1963 – lucrările lui Serafima Senkevici au fost selectate pentru expoziția unională de artă. Din 1961 – devine membru al Uniunii Artiștilor din Moldova. În 1963, la Chișinău a avut loc prima expoziție personală a lui Senkevici. În 1970, pictorița s-a mutat la Nikolaev (Ucraina) și a devenit membru al organizației Nikolaev din Uniunea Artiștilor din Ucraina.

Este Maestru de excepție al peisajului, de portret și de arte gen „floral” (naturmort). La inițiativa ei, a fost organizat un club de femei pictorițe, a fost deschisă o sală de expoziții la filiala Nikolaev a Academiei Kiev-Mogilean. În 1993, Serafima Senkevici a primit titlul onorabil de Om al Culturii din Ucraina. În ultimul timp, numeroase expoziții personale au avut loc la Nikolaev și Kiev. Operele Serafimei Senkevici au fost prezentate în mod activ în colecțiile muzeale și private din Ucraina, Moldova, Rusia, Ungaria, Slovacia, Franța, Germania, SUA, Japonia, India și alte țări… Multe pânze ale pictoriței au întrat în fondul de aur de colecție valoroasă ucraineană. Expozițiile personale, în present, conțin o parte din lucrările care au fost expuse la diferite expoziții universale, și care nu toate sunt de vânzare. Există oameni care doresc continuitatea tradițiilor, să rămână o urmare a valorilor pe pământul lor natal. Cea mai mare parte a unei dintre expozițiile grandioase de Serafima SenkeviciO lume întreagă pe pânză” cuprinde diferite portrete ale personalităților cunoscute. și peisaje neobișnuit de frumoase și atrăgătoare pentru ochiul liber de orice critică. Ce este interesant, criticii de artă adoră orice gen de pictură de Serafima Senkevici. Printre portretele efectuate se evidențiază chipurile oamenilor de la țară (la fel, și din Moldova), cele cu personalitățile ucrainene, inclusiv politiciana Iulia Timoșenco; deputatul milionar Andrei Vadatursky, primarul din Nikolaev Alexandru Senkevici care, apropos, este și nepotul de după soră a Serafimei; scriitorul Viaceslav Kachiurin, etc. O mare parte a picturilor – sunt portretele pe pânză, dar și frumusețea calmă sau euforică a naturii…

Câteva dintre ultimele tablouri – portretul fiicei primarului „Masha și îngerii”, unul proaspăt prin culori și foarte distribuit prin mesajul său. La fel, expozițiile conțin mereu tablouri cu chipurile celor dragi, cu copiii ei Vika și Veaceslav – în copilărie, și în present.

Există și imagini cu autoportretul Serafimei, unele nude. „Dragostea și primăvara, omul le duce până la sfârșitul vieții. Mi-am atribuit ca deviză cuvintele poetului Blok:„Doar cel ce iubește are dreptul să se numească om”. Mereu trebuie să fii îndrăgostit de meseria ta și în tot ce te înconjoară” – a spus Serafima Senkevici la una dintre expozițiile unionale.

     Soțul și tatăl copiilor ei –  Mihail Rasnyanskiy (dec. 2003) a fost primul din Nikolaev care a primit titlul de Artist al poporului în arte plastice ucrainene, eventual – al URSS. A avut foarte mulți ucenici. Cu Serafima Senkevici care a fost studenta lui, pictau în stilul realismului, cu o pricepere compozițională și profesionistă în culori. Mihail picta și portrete colective ale contemporanilor, unii fiind demnitari de stat în URSS. Galeria pânzelor lui Mihail Rasnianskiy cuprinde peisaje, chipuri sincere și deschise ale perioadei în care a fost nevoit să trăiască și să muncească. Prin anii ’60 Mihail Rasnyankiy a oferit studii tinerilor plastici de la școala „I. Repin”, unde s-a îndrăgostit de studenta lui Serafima (fiind cu 15 mai mare decât ea) cu care ulterior s-a căsătorit, după ce au fost nevoiți să schimbe locul din cauza condițiilor de trai, inclusiv financiare. Pe-atunci, se putea deplasa liber în orice republică din URSS. Astfel, s-a creat o dinastie a pictorilor, în care și copiii au devenit azi – maeștri în arte plastice. Fiul Veaceslav este sculptor emerit, iar fiica Victoria e pictoriță în Kiev. Desigur, că au moștenit darul și talentul părinților lor. Menționez, că și frații / nepoții Serafimei Senkevici au moștenit talentul artistic care, cred eu, se va transporta prin generațiile următoare. Unii dintre ei pictează și astăzi (eu, inclusiv), fiind de meserie- care profesori, primari, actori, cântăreți, scriitori și filosofi sau, pur și simplu, oamenii obișnuiți cu familii și munca lor de viață… Familia e foarte numeroasă!

Bunelul meu Teodor Sinchevici din Oliscani, (pictat de Serafima Senkevici)

     Serafima prin operele sale s-a inspirat și din agitația orașului modern. Are tablouri care redau atmosfera sensibilă a străzilor cu blocuri stinse, cu arborii în vânt, prinsă de anxietatea artistei. Altele – redau cu măieștrie paradisul tropical din India și din unele țări vizitate de Serafima, cu lucrările neobișnuite și pentru contemporanii de azi. Unele – înfățișează culori determinative, prinse printr-o clipă de acțiune, altele înfloresc ca prin minune, și cred ca a fost o altă stare de spirit a pictoriței foarte fericite în acel moment… Pentru un pictor obișnuit este foarte greu să prinzi o anumită mișcare a omului, și doar unul profesionist, cu o bogată experiență de viață, poate capta acțiunea și să creeze un diamant prin pictura sa.

Deci, operele Serafimei Senkevici sunt foarte ușor de înțeles. Soarta tablourilor ei mereu pot fi o sursă de inspirație pentru a scrie un bestseller. Pentru că a putut să transfere pe pânzele sale realitatea cum este sau – a fost. Totu-i clar și… veșnic. Pentru că Senkevici a unit într-un mod tradițional clasicismul și romantismul în picturi. Cu o vrajă și gingășie subtilă prin mâina ei ușoară, a atribuit obiectelor redate în textura lor colorită o plasticitate uimitoare. Probabil, valoarea picturilor de Serafima Senkevici este – în proces, nu în rezultat. Și, la genii rezultatul devine întotdeauna unul impecabil: Redă întregul sens al artelor plastice!

Mama. Portretul bunicii mele din Oliscani- Maria Sinchevici pictat de Serafima Senkevici

Imaginile din text cuprind picturile Serafimei Senkevici de peste 40-50 de ani și au fost dăruite cu diferite ocazii aniversare familiei Vizitiu (Serafima este și mătușa mea prin mamă), în prezent, păstrate de copii și nepoți. Așa este ea, dăruie mereu necondiționat, din inimă…

Operele artiștilor plastici întotdeauna trezesc interesul publicului. Moldova este bogată în talente, și ele merită atenția noastră! Noi, trebuie să ne cunoaștem și să ne iubim oamenii de artă, – pictorii, în special, cu origini basarabene, îi avem puțini, și… nu chiar apreciați în prezent, încât să-și permită un trai normal în Moldova. De aceea, mulți își caută de viață migrând, și noi, cei rămași – apoi ne mândrim că au fost pământenii noștri, care devin celebri deja peste hotare, și nu mai revin acasă decât la casa părintească ori la cimitir… Ne mândrim cu ei, și că acest plai mic încă rodește valori. Să mergem la expozițiile lor! Să-i apreciem în viață! Să le respectăm memoria!

Serafima Senchevici a decedat pierzând lupta cu covid la 31 octombrie 2021 în Nikolaev, Ucraina. – Dumnezeu s-o ierte!

Mereu în drum cu o paletă, culori și pânze… Arta Serafimei Senkevici rămâne întotdeauna la dispoziția D-Voastră – aici și dincolo de orizonturi, – doar dați-o în căutare…  – Valorile nu se pierd!

Svetlana Vizitiu, august, 2020 ❤

#Date_biografice si #Activitatea_plastică: 

Serafima SENKEVICI (SINCHEVICI) s-a născut la 1 mai 1941 (dec.31/10/2021 Nikolaev, Ucraina), în s. Olișcani, r-nul Șoldănești, într-o familie numeroasă cu 11 copii, unde se practica arta țesutului covoarelor moldovenești. Moștenind măiestria artistică a părinților, se formează o dinastie de pictori precum fiul Iaroslav, sculptor emerit, fiica Victoria, pictoriță, nepoata Svetlana Vizitiu, pictoriță ș.a. Între anii 1948-1955 a studiat la școala medie incompletă (7 clase) din satul natal. Ulterior își continuă studiile la Școala Republicană de Arte Plastice „Ilia Repin” din Chișinău (azi Colegiul Republican de Arte Plastice „Alexandru Plămădeală”) (1957-1961), clasa profesorilor Rostislav Okușko și Мihail Riasniansky. Concomitent continuă tradiția familială, însușind arta aplicată. După absolvire se căsătorește cu profesorul său Мihail Riasniansky, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din URSS, artist al poporului din Ucraina. A debutat în anul 1960, în cadrul unei expoziții repu-blicane de artă desfășurată la Chișinău. Organizează prima expoziție personală la Chișinău, în cadrul căreia au fost prezentate 60 de lucrări (1963). Din anul 1965 s-a stabilit cu traiul la Kiev, din 1970 la Nikolaev, Ucraina. A absolvit Universitatea Națională de Cultură și Arte din Kiev (2003). Activează în calitate de conducător al Secției de educație estetică a copiilor (1972-1985), organizând expoziții de artă pentru copii, concursuri de desene pe asfalt etc.
✅ Semnează peste 500 de lucrări, dintre care: peisaje: „Parcul școlar” (1972), „Primăvara devreme” (1972), „Copacii preferați” (1974), „Vilnius” (1976), „Seara târzie la Sednev” (1982), „Castelul polonez în Nikolaev” (1990), „Carpații” (1991), „Toamna” (1992), „Cireș în floare”,, „Fiul Slavic” (2006), „Victor Bandura” (2010) etc.; schițe a panourilor mozaice; desene. A executat numeroase lucrări consacrate meleagului natal. Pe perioada activităţii profesionale a participat la numeroase expoziții republicane și unionale. De asemenea, la expoziții de grup în străinătate. A participat la multe licitații internaționale de artă la Paris, Londra, Amsterdam, Berlin.Membru al Uniunii Artiștilor Plastici din Moldova (1961), membru al Uniunii Artiștilor Plastici din Ucraina (1970). Mențiuni și distincții: artist emerit al Ucrainei (1993), Diploma de onoare a Ministerului Culturii din Ucraina (2000), Ordinul de Merit pentru regiunea Nikolaev (2019) / din Anuarul BNRM, 2020/
 
Elena Balinschi-BNRM –  ”Pictoriță, personalitate remarcabilă, documentată în Calendar Național 2021, p. 187-188, vezi: http://www.bnrm.md/files/publicatii/calendar%202021.pdf
Am promovat cu mare drag!”
 
Galeria ce-i poartă numele Serafimei Senkevici s-a deschis la Nikolaev! /2022/


11 comentarii

Fetița din Florești


Am văzut un chip, astăzi, în oglindă.                                                         

Moment trist, ce- a trecut demult,

Zâmbea copilăria, cu primăvara-n tindă,

Toamna turna în lacrimi, aici eu – altă sunt!

Schimbat fundalu-n varia culori – de vreme,

Al caruselului – un sunet rătăcit.

Anii – cât zilele, cu vuete și vierme,                                                                     

Trec pe-alături, burezând tăcut.                                                                 

Și iarna nu urmeaza toamna,

Nu reușim noi, în-acest abuteiaj.

  • Așteaptă! – Ce faci, timpule, cu noi?                         

Nu agita căruța… cu vizitiii – pân-la iaz!

Să stăm la bucate, de trecut aminte,

Să vizităm casa-mi uitată din Florești.

Au obosit pereții, le e dor de mine.

Un zâmbet în oglindă. Conservele din beci…                                                 

Compoturile le beam, cu colegii la taclale,

Golind băncuțe, ascundeam departe,                                                                       

Să nu afle părinții, cică umblam agale,

În loc să-nvăț, să mă apuc de carte…

…De după geam, la copacii „mei” cu-aguțe,                                           

Eu peste gard – mă furișam din casă.

Cu gura neagră, pletele agățam de tufe,

Jucând în curtea restaurantului „Romașca”…

La fel, mă întindeam… în nucarul

Des, cu frunzele amare, nuci bogate,                                                         

Trăiam în imaginații și cu harul,

De care personajele mă leagă-ntr-o ață.                                                           

Cu cartea, zi-de-zi, în vie,

Mă ascundeam tot fremâtând istorii,

De aceea, astăzi, cuprinzând cu brio,

Eu mai râmân – a voastră – cu Impresii…

Părinții dragi, cu rugă-n depărtare,

Mereu în gând cu noi, și într-un pas,

La Domnul Nostru, apelând în zare,

Și, dincolo de cer – vor accepta cum sunt…                                                 

Din nou, răsună o altă primăvară,

Și plopii mă trezesc alergic iară…

Trecutul, trist, cu dor mă cheamă, –

Și-acea fetiță – îmi alungă teama…

Speranțele se-nvârt, cu vise netezând,                                                          

Atât de multe fericiri, fără nevoi,

Și Timpul-a chicotit, mie șoptind:

„Fidelă, ca-nainte, eu tot la tine vin! –

În căutare de iluzii mă irosiți din plin,

Doar voi, creați acele vanități!

Apoi, nu mai puteți ieși din spini…”

12 august 2020,

#Svetlana_Vizitiu ❤


Un comentariu

Solidaritate femină


Discuție într-o rețea socială:

Marcel scrie o postare:

  • Eu consider că să – lovești femeile – este foarte rău!

Comentariile:

Aliona: Marcel, sunteți un misogin și urâți femeile. Nu m-am așteptat la așa ceva de la Dvs.

Marcel: Aliona, de ce așa? Eu, dimpotrivă, ador femeile.

Aliona: Eu văd cum ne iubiți. Nu sunt oarbă. În postarea Dvs, predomină cuvintele „a lovi femeile”. Bărbații ca Dvs, Marcel, – sunt, pur și simplu, o rușine a umanității moderne.

Marcel: Aliona, dacă veți citi încă o dată postarea mea, veți observa, că eu sunt doar împotriva violenței!

Ninela: Aliona, el crede că dacă a adăugat în textul lui uriaș de misogin cuvântul „rău”, poate minți cititorii. Un șovinism tipic masculin!

Abdulla: Hei, Aliona, eu te-aș freca bine!

Aliona: Marcel, credeți că dacă sunt fată, nu știu să citesc? Mă grăbesc să vă dezamăgesc. Am studii superioare. Sunt un psiholog de talie mondială. Mă cunoaște întreagă Europa. Și Dvs, ce ați realizat în viață? Constructor? Un bărbătoi care nu vede mai departe de penisul lui!

Marcel: Eu, într-adevăr, sunt patronul unei firme de construcții. Dar de ce considerați că acest fapt mă umilește?
Rodica: Alionușca, nu pierde timpul cu acest mizerabil. El oricum nu va înțelege nimic! Cu astfel de bărbați doar castrarea va ajuta!

Maria: Așa, așa, Aliona! Bagă-l pe nenorocit…! Să-l i-a Covidul!

Patriția: Fetelor, haideți să-l dăm în judecată pe acest mizerabil! Cât se poate să-i lăsăm nepedepsiți? Sper să-l apuce coronavirusu…

Marcel: Gata. M-ați convins. Mă dezic de cuvintele mele!

Aliona: Adică, acum vreți să spuneți că a bate femeile este bine? Așa și am știut că sunteți violator ascuns și chiar pedofil!!! Corect a propus Patriția să vă dăm în judecată. Eu deja am făcut o captură de ecran a discuției noastre. Așteaptă deja o citație în judecată, mizerabilule!

Marcel: V-ați ieșit din minți? Ce pedofil sunt eu pentru voi? Am două fiice!

Aliona: Adică, la Dvs în familie sunt cel puțin trei victime ale violenței în familie? Soția și două fiice. Sărmanele fetițe. Îmi imaginez cum le torturați!!!

Cristina: Aliona, eu sunt soția lui Marcel. Soțul meu este un om bun și un tată minunat. Vă rog frumos, să opriți această intimidare!

Aliona: Cristina, aveți sindromul Stockholm. Deși, ca o mamă aveți tot dreptul să vă protejați pe sine și pe fetele Dvs de un tiran în casă. Eu în fiecare zi ajut femeile nevoite să treacă prin așa ceva. Voi ajuta și pe Dvs. Dar pentru acest lucru este necesar să prindeți curaj, să luați fetele și să plecați de la acest abuzator mai departe.

Patriția: Fetelor, alăturați-vă grupului meu „Să le protejăm pe Cristina și fiicele ei!”. Strângere de fonduri pentru un avocat vărsați pe cardul mei, aici…

Abdulla: „De ce nu vrei să te frecat cu mine, Aliona? Eu-s nimăritat și mare de bogat!”

Cristina: Vă rog, Aliona și Patriția, să-mi lăsați familia în pace!
Aliona: Fetelor, se pare că aici situația e mai șubredă decât bănuiam. Cristina nu putea să scrie așa ceva. Sunt sigură că soțul ei scrie pentru ea. Doamne, sper că mai este în viață. Cine cunoaște adresa lor? Trebuie să mergem imediat la poliție!!!

Ludmila: Am eu o mătușă aici, la procuratură. I-am scris deja.

Aliona: Mulțumesc, Ludmila. Sper că-l vor închide pe 20 de ani.

Patriția: el doar peste 20 de ani va ieși și din nou se va apucă să violeze, doar castraree!!!

Ninela: Nu-i nimic. În închisoare, repede îl vor transforma în fetiță. Va înțelege atunci, cum ne este Nouă!

Gheorgan: „Noi aici repeda din oricine fețișoară facem. Numa… transferați banii pe tilifon”

Abdulla: Aliona, eu trei zile n-am frecat pe nimeni, vino la mineee!!!

Aliona: Da tăceți, blin, odată cu toții, spurcații dracului ne/rusofon!!!

Moderatorul rețelei de socializare: Contul lui Marcel Haha a fost blocat pe timp de o lună pentru instigare la ură internațională

August, 2020

P.S.: Internetul nu unește. E o adunătură de singurătăți. Împreună, dar fiecare e singur. O iluzie a comunicării, a prieteniei, a vieții… Din singurătate, unii critică pe alții doar pentru ca cineva să le acorde… o atenție cât de mică… Oricum, trăim într-un stat de drept. Doar că în Moldova unele persoane au mai multe drepturi, și cineva mai puțin, și ce-i mai greu de suportat, – e indiferența totală

V-am redat relațiile interumane dintr-o rețea socială, cum unele persoane unite într-un acces de furie să știrbească imaginea oamenilor buni…

Principalul în viața de familie este să înveți să închizi ochii la timp și… să-ți imaginezi o cascadă… 😀

Fericirea nu o cumperi, e o stare de împlinire alături de cel drag. E ca și cum luna si soarele s-ar contopi într-o lumină difuză de asfințit. Atunci e timpul contopirilor și a declarațiilor în soaptă. Pace și fericire tuturor celor cu inimă bună, neatinși de virusul urii, lăcomiei și abuzului.

Svetlana Vizitiu, #ImpresiiBlog

😀 😀 😀