Impresii din viata si carti / Svetlana Vizitiu

Oameni, destine, istorii de viata, dragoste, pasiune, carte, lectura, club


4 comentarii

Victoria Guțu:„Cu ochi deschiși visez lumina…” /Recenzie literară/


„Oare câte stele în visteria cerului
Și nici un bob de grâu
În sufletul meu.
Caut înțelepciunea
În lan
Și doar mac întâlnesc…”

Fiecare om are un vers aparte. Poezia Victoriei Guțu se crează din cele mai sincere sentimente, din dragostea pentru oameni, din frumuseţea zilnică, din simplitatea încununată cu efervescenţa dată de vârsta tinereţii. Pentru Victoria motivatia este importantă! – a scrie un vers e o terapie a sufletului. Poezia rămâne o religie, un act sacru, o poveste despre iubire, suferinţă şi dor. Crede în Dumnezeu, ar vorbi mai mult – despre El, minuni trăite, visuri ne/realizate, și, mai are multe idei… Poposind în miezul rimelor descoperim o generozitate lirică fără margini, versurile stau sub semnul speranței, iar zborul Victoriei prin univers este dureros de pătrunzător.
„Vântule, dă-mi aripile tale, să mă ridic până la ultima vamă a văzduhului, învață-mă să merg pe ape, să mângâi izvorul-lacrima pământului, să ating nuferii-zâmbetul apelor, și crinii-fecioria câmpului. Vreau să-mi prind în păr visul la depărtări albastre, să-mi făuresc colier din stele. Vreau să privesc în ochii azurii ai cerului, să le sorb ploile salmastre- dulcea lor lăcrimare. Vreau să alerg cu vântul pe cărări cerești, să culeg… Rouă stelară, să sărut obrazul soarelui, și fruntea lunii…să fiu eliberată din lanțurile clișeelor, să am libertatea…de a șopti, de a cânta la strunele dorului.
Învaţă-mă, vântule….a bate la ușa inimilor, iar spre apus de viață…la porțile Raiului” („Scrisoare către vânt
)
Gândul poetic cuprinde o aură de autenticitate și claritate pe care este imposibil să nu o observi. Sunt versuri la care te întorci pentru salvarea spiritului, redeschizând paginile, colindând printre plămădiri lirice senzaționale, încărcate de sensuri înalte, de emoție și mângâiere.
„Nu privi spre golurile mele;
Care nu se vor umple nicicând,
Privește la plinuri, pentru că ele
Se pot goli subit oricând.” (din „Privește-mă”)
Uneori, evadând din lumea înconjurătoare, cu nopțile nedormite, Victoria se refugiază în palma plină de puritate a poeziei și preferă compania cuvintelor pe care le-a simțit aproape în anii nu atât de îndepărtați: atunci a pierdut-o pe mama… „Copilăria mea a fost colorată în spectru de curcubeu. Mama, Dumnezeu să o ierte (a plecat din viaţă pe când aveam 13 ani) a făcut tot ce îi era în putere. Pe data de întâi septembrie 2000, m-a dus la școală, în clasa întâi. Eu, sustrasă de pantoful care mă strângea, am pierdut grupul clasei întâi, și am întrat cu totul în altă clasă, să fi fost a doua…nu știu…”
„Nu pot uita dragostea pentru lectură. Îmi făceam programul de citire în fiecare vară. Aveam o normă a paginilor citite, cel puţin 100 pe zi. Astfel, se făcea că citeam și acasă, și afară ,,la joacă”. Norma cărților citite era obligatoriu minim 30, evident că citeam și pe ascuns, pe sub pătură, de aici dragostea mea pentru literatură.
Decesul mamei, mi-a spulberat toate aspiraţiile. A început o perioadă de maturizare. Școala a devenit un refugiu pentru mine, acolo nu mă mai gândeam la obstacolele cu care luptam.
Am fost un introvert, îmi deghizam emoţiile, devenisem retrasă, doar eu și cărțile. Însă, participam la concursuri școlare și extracurriculare, olimpiade etc. Frumoasă experiență, totuși…”
Autoarea pune semnul întrebării legat de trecere a timpului, de durerea sufletului și atinge subtil subiecte referitoare la destin, având încredere în puterea nemărginită a credinței și în abilitatea oamenilor de a se salva prin iubire.
„Sub pleoapa soarelui cu nimb
Îmi căutam grăbit…vedere.
Atât de mult speram să schimb
Moartea pe o în-vi-e-re.
Mă agățam de raza lunii
Să mut luna-n ochii mei,
Să risipesc noaptea-genunii
Şi goana după semi-zei.
Cu ochi deschişi visez lumina,
Şi noaptea îmi devine albă
Ascund sub pleoapele- cortină
O mare imensă captivă în salbă.” (din „Visele insomniei”)
Deseori privește viața ca pe o scenă aflată în amurg și prin nopțile insomniei încearcă să-și alunge neliniștile invocând imagini de iubire și experiența oamenilor de alături. Atât de fragedă, neliniștită, o crengută mereu în freamăt, și totodată, suflet singuratic, Victoria găsește puteri să-i liniștească pe ceilalți aflați la o răscruce îndoielnică… Cu iubire pentru iubire, acesta-i tratamentul… „Te așteptam atât de verde și fragilă, Să calci cu talpa goală iarba, Cu sufletul înfrânt de lacrima umilă, Devenită rouă pe sub pleoapa oarbă. Te așteptam ca firul de ninsoare, Să mă topești în jarul pasional, Tu te-nchideai în floarea de răcoare, Să nu te stingă ochiul de cristal. Te așteptam cu brațele deschise, Cu sternul zvâcnind un fluture-n puls, Tu zborul meu îl alungai din vise, până ce în cocon m-am ascuns. Și nu știai că port pe inelar o cumpănă-a fântânii, pe vecie Și că logodită sunt în har Cu slova-rimă dintr-o poezie.” (Te așteptam)
Pentru mine… vindecarea e la Dumnezeu. Eu cu Doamne Iisuse adorm…” Are experiență în comunicare cu oamenii depresivi. Poate ajuta și comunica cu ei, dacă e nevoie. Crede că „unii caută acolo unde chiar nu este nimic”. Se consideră deja hiper,,psihologizată”. A trecut și ea prin stări… după pierderea mamei. O doare și îi compătimește pe oamenii în astfel de situații, pentru că știe cât de greu le vine.
„Sunt oare vinovată
Că nu-mi pot duce cerul
Pe palmele-pàmânturi
Ce germineazà màrul?
Şi chiar de port o vinà
Când nopţi mi se trezesc
Ìn candelele stinse
De-un viciu omenesc…”
Tatăl meu- eroul meu! е cel mai bun tată! Unicul meu sprijin în toate greutățile vieții”;
Prin firea ei, din proprie experiență scurtă de viață, Victoria abordează noțiunea timpului într-o manieră filosofică, ca o clepsidră ce ia forma infinitului. Eu-l liric își acceptă destinul, șterge lacrimile și luptă pentru armonie și binecuvântare. Îl are pe tatăl ei alături, marele sprijin și bucuria ei; Plină de dor, crede în iubire și înmulțirea ei printre „iubiri ce mișcă sori și stele”… O inimă extrem de sensibilă, nu se lamentează, scrie în continuare, cucerind mențiuni după mențiuni literare, chiar și cele internaționale!

– „Tatăl meu era și este foarte afectuos cu mine, este foarte generos, blând. Am avut o perioadă în viaţă când sănătatea atârna pe un fir de ață. Au urmat tratamente, spitalizări, sunt amintiri prea grele pentru a fi expuse.
Dacă tot vorbim despre cărţi, editarea primului volum pentru mine a fost o adevărată minune și un dar al Maicii Domnului. Fiind plecată cu bunica în pelerinaj la Poceaevo, așa neputincioasă cum eram, m-am rugat la Ea să pot publica o carte. Imediat după ce am revenit de acolo, adică a 2-a zi, la Universitatea la care învățăm, USARB (facultatea franceză-engleză traducători) a venit scriitorul Nicolae Dabija în persoană! A fost o lucrare deosebită a Maicii Domnului, de a-mi împlini dorinţa. Astfel, am întrat eu în lumea literaturii…”
Timpul poeziei este pentru tânăra poetă – fără început și fără sfârșit, cu granițele fixate într-o sensibilitate enormă. Un talent creator, cu o compoziție literară autentică, concepută cu sinceritate, autoarea demonstrând că știe să mânuiască la fel de bine versul clasic, dar și pe cel modern. Călătoria prin grădina cuvintelor încărcate de spiritul metaforei reprezintă o binecuvântare. Iar Poezia devine uneori adevărată rugăciune pentru înmulțirea iubirii și a armoniei între oameni. Dorul stoarce lacrimi din plopi fără pereche Dorul dă paloare și unui trandafir, Iar mi se-adună Dorul în cartea mult prea veche… A zorilor când plopii puteau plânge cu mir. Mi-e dor de cerul ce chema din galaxie O cea mai mică stea ce-mi sunt în univers De fașele albite de-un soare- veșnicie În care nu încape slava pentru vers. Dorul îmi închide pleoapele cu soare, Să pot vedea trecutul atât de-nseninat De visul meu de-a plagia culoare În lumea adumbrită cu’o frunză…de păcat.” (Dorul)

Poeta Victoria Guțu este conștientă de puterea cuvintelor care zidesc sau pun degetul pe rană. Uneori versurile ei devin strigăt de ajutor și durere sub cerul neliniștilor tainice ale unui suflet zbuciumat care tânjește după mersul normal al lumii.E primăvară-n suflet și dincolo de el – Culeg pe șes curajul dând flori de ghiocel…”

                              „Sunt doar o palmă de lut, nimic mai mult. Sunt om.”

„Mă numesc Victoria Guţu, sunt, prin harul dăruit din mâna cerului, poetă.
Am debutat în 2008, în clasa a VIII-a cu poezii ce au fost apreciate în cadrul concursului republican ,,Florii 2008″. A urmat publicația în cadrul revistei ,,Noi”. Cu toate că talentul și gustul metaforei, au început să se manifeste încă la gimnaziu, în anul 2017, poeziile mele au fost observate de către regretatul scriitor Nicolae Dabija, care m-a îndemnat să public câteva texte în săptămânalul ,,Literatura și arta„, iar apoi să editez primul meu volum de versuri. Nicolae Dabija a devenit tatăl poeziei mele. Cartea ,,Lumina din glastră” a fost lansatā în anul 2018.
Au urmat publicații în revista ,,Roua Stelară„. Poeziile mele au fost apreciate în România, de aceea, cel de al doilea volum- ,,Crucea înflorită” a fost publicat la editura Lyric Graph, sub conducerea onoratului Trandafir Sîmpetru, atunci am devenit membră a Uniunii mondiale a scriitorilor.
Am publicat poezii în mediul on-line, de asemenea, în antologii ,,Pași spre cer„, ,,Întomnarea cuvântului” și în Antologia scriitorilor Români de pretutindeni, Montreal, Canada
Poeziile au fost traduse în limba arabă, engleză, fiind publicate în varia antologii în curs de apariție. Au urmat multiple publicații în revistele din România.
Mulțumesc bunului Dumnezeu pentru harul pe care, sper din suflet să-l înmulțesc.Vă doresc să vă colorați viața cu nuanțele dorite! O zi cu soare vă doresc!” (Victoria Guțu)
Din amintiri, de la studii și la capitolul experiență de viață, câteva impresii:
-„Am trecut multe probleme de sănătate. Din fericire, nu am avut recidive mult timp. Am amintit acest lucru, doar pentru a menționa că și aici – m-a găsit poezia, prin intermediul vizitelor unor profesori universitari din România, care mi-au propus să public o carte. Nu aveam suficiente scrieri, pe atunci, așa că, am agățat dorința ,,în cui”, până în momentul când voi reuși să adun mai multe poezii”
-”Din experienta profesionala, jobul la Radio a fost o experiență minunată, cu situaţii comice… Aici mi-am întâlnit iubirea…”
-„Cu cât tac mai mult, cu atât aud mai bine glasul cerului, fie că tace senin, fie cà vorbeşte ploaia. Stropii-cuvinte cristaline. Soarele-cuvântul luminii… Vorbele- la o moară de vânt…au zburat…fără întoarcere. Dumnezeu aude glasul celui care tace…”
-„Azi, ignoranța afişează pe panouri,/imagini țipătoare,/reverberate-n goluri, /nimicul urlă astăzi fără rost,/acoperind frumosul cu-n strat de praf anost,/Şi deseori mă las cuprinsă de-un val de fascinație,/Câte prostii le pot veni-n imaginație”
–„Am avut câteva situaţii comice la Universitate. Orele de franceză presupuneau exerciții fonetice. Colegul meu, Alexandru, în încercarea de a produce sunetele ,,pe cât de melodios și corect posibil, a rămas cu mandibula blocată. Efectiv… nu putea închide gura. S-a rezolvat, bineînțeles, dar a rămas în amintire.”

Aprecieri si referințe la autoare:

Eusebiu Cristian – Un OM deosebit din toate punctele de vedere!

Antonina Calo Felicitări: Victoria Guțu, fiorul poetic din rândurile domniei tale este molipsitor!

Carolina Eremia: Ce frumos! Tu știi să dansezi cu cuvântul, e atât de minunat!

Maria Corini- Gânduri frumoase, cosmice! Sincere felicitări de imaginile incantate!

Oana Togan- Esti minunata si-mpraștii praf de zâne! Sa nu uiți asta, indiferent ce nori apar pe cer, ai venit aici să stralucesti
Ticu Ionut Marian – O inimă pură, sensibilă, un suflet minunat

Recenzie literară de Svetlana Vizitiu, Impresii din viață și cărți

Recitaluri video pe versurile poetei Victoria Guțu:



3 comentarii

Rețetele vieții: obiceiul de a fi fericit…


Când gândește un bărbat, lucrează o sferă a creierului. Când gândește o femeie, lucrează ambele… Si, tot timpul, ele se luptă una cu alta… Despre sferele creierilor vorbesc ) Aveți grijă unul de altul, și nu vă divulgați intențiile negative, doar fapte pozitive! Mergeți cu dreptul! Poate mai împrumutați din unele exemple de viață, de mai jos, experimentate chiar de subsemnată, și ce, doar nu sunt de fier! )

Van_Gogh a vândut un singur tablou pe perioada vieţii lui. Şi acesta – fratelui lui, pe un preţ infim? Asta nu l-a oprit, însă, să picteze peste 800 de tablouri!
-In 1954, Jimmy Denny, managerul lui Grand Ole Opry, l-a concediat pe Elvis_Presley după un singur concert? I-a spus: „Nu vei ajunge nicăieri, fiule. Mai bine te-ai întoarce la condus camioane”. Și Elvis înainte de a cânta chiar lucra la condus camioane…
-Beethoven a fost considerat de către profesorii săi „fara nici o şansă de a fi compozitor”?
Nu i-a ascultat însă, şi a compus cinci dintre cele mai frumoase simfonii ale sale fiind complet surd.
Albert_Einstein nu a vorbit până la 4 ani şi nu a citit până la șapte?.. Una dintre profesoare l-a descris ca fiind bolnav mintal – „încet la minte, nesociabil şi pierdut pentru totdeauna în vise prosteşti”. A fost exmatriculat de la şcoală şi a pierdut admiterea la Politehnica de la Zurich. Totuşi, a învăţat să vorbească, să citească şi chiar să facă puţină mate – nu?
Michael Jordan şi Bob Cousy au fost daţi afară din echipa de baschet a liceului? Jordan spunea: „Am eşuat de nenumărate ori în viaţă. De aceea am reuşit.”
-Un expert spunea despre Vince Lombardi că: „Posedă cunoştinţe minime despre fotbal şi o totală lipsă de motivaţie.”? și doar a ajuns mai târziu printre cei mai buni fotbaliști?!
-In 1944, Emmeline Snively, directoarea unei agenţii de modeling, i-a spus modelei aspirante Norma_Jean_Baker, „Mai bine – ai învăţa să fii secretară sau ţi-ai găsi un soţ”? Sunt sigură că ştiţi că Norma Jean a devenit Marilyn_Monroe. Acum cineva are habar cine e Emmeline Snively?
Winston Churchill a rămas repetent când era in clasa a 6-a? știe cineva? De fiecare dată când a candidat a fost înfrânt, până când a împlinit 62 de ani şi a devenit… Prim ministru. El a scris mai târziu: „Never give in, never give in, never, never, never, never – in nothing, great or small, large or petty – never give in except to convictions of honor and good sense. Never, Never, Never, Never give up.”
-Sigmund Freud a fost huiduit pe scenă când şi-a prezentat pentru prima oară ideile comunităţii ştiinţifice din Europa? dar, S-a întors la biroul lui şi a continuat să scrie.
-Charles Darwin a renunţat la cariera în medicină şi i-a fost spus, de către tatăl său: „Nu-ţi pasă de nimic în afară de prins câini şi şobolani.”?
În biografia lui, Darwin a scris: „Am fost considerat de tatăl meu şi de toţi profesorii ca un băiat foarte obişnuit, de fapt, chiar mai jos decât standardul mediu de inteligenţă.” Cu siguranţă, a evoluat.
-Profesorii lui Thomas Edison spuneau despre el că „e prea prost ca să înveţe ceva”? A fost concediat de la primele două joburi ale sale, fiind considerat neproductiv. Ca inventator, a făcut 1000 de invenţii lipsite de succes, înainte de a reuşi să inventeze becul. Întrebat de un reporter cum s-a simţit să eşueze de 1000 de ori, Edison a spus: „Nu am eşuat de 1000 de ori. Becul a fost o invenţie cu 1000 de paşi!”
Walt Disney a fost concediat de editorul unui ziar pe motiv că nu are imaginaţie şi idei bune. A dat faliment de mai multe ori până să construiască Disney Land-ul. Dealtfel, Propunerea parcului a fost refuzată pe motiv că nu ar atrage pe nimeni…
-La 21 de ani, actriţei franceze Jeanne Moureau i s-a spus de către un director de casting că are capul prea curbat, că nu e destul de frumoasă şi că nu e îndeajuns de fotogenică pentru a face un film? și, A respirat adânc şi şi-a zis „În regulă. Atunci cred că trebuie să fac totul în felul meu”. După ce a făcut 100 de filme, în 1997 a primit premiul Academiei Europene de Film pentru Realizările de-a lungul Activităţii.
Charlie Chaplin a fost iniţial refuzat de către studiourile din Hollywood, pantomima sa fiind considerată un nonsens?
-Profesoara lui Enrico Caruso i-a spus acestuia că n-are voce şi că nu poate să cânte deloc? Părinţii vroiau ca el să devină inginer. Dar a devenit un soprano celebru…
-Când Pablo Casals a împlinit 95 de ani, un reporter l-a întrebat „Domnule Casals, aveţi 95 de ani şi sunteţi unul dintre cei mai mari violocenlişti din toate timpurile. De ce încă mai exersaţi 6 ore pe zi?” Domnul Casals i-a răspuns: „Pentru că încă cred că fac progrese.”
AȘADAR, NU TE DA NICIODATĂ BĂTUT!!!

imagine Chișinău, Cosmos, Grand Hall

– Bună dimineața, doamna Teodora.

– Bună dimineața. – De ce stai acolo? O să îngheți.

– Îl aștept pe fiul meu. A plecat la cumpărături acum ceva timp, dar se pare că a întârziat”, a adăugat bătrâna, uitându-se la ceas.

– Nu-ți face griji, sunt sigur că nu va dura mult. Vă deranjează dacă vă țin companie?

Mulțumesc, nu vă deranjați. Sunt sigură că ai lucruri mai bune de făcut decât să ții companie unei femei bătrâne ca mine. O fată norocoasă te va aștepta…

– Nu e nicio problemă, vă asigur. O să stăm pe banca asta și o să așteptăm…

Și Vasile, ca în fiecare dimineață, stătea lângă bătrâna lui mamă, așteptând un fiu care nu fusese niciodată atât de aproape.

-Dacă Alzheimer ar lovi inima și nu mintea…

Învățătoarea de la clasa întâi întâmpină dificultăți cu unul dintre elevii săi…

L-a intrebat: – Ce se întâmplă cu tine, băiețel? – Băiețelul răspunse: – Sunt mult prea inteligent, pentru clasa întâi! Sora mea e in clasa a III-a, iar eu știu mai multe decât ea! Consider că și eu trebuie să învăț în clasa a III-a! …Învățătoarea îl conduse pe băiețel la director, explicând acestuia situația… Directorul se gândi și spuse băiatului: – Te voi supune unui test, iar dacă nu vei ști să răspunzi corect măcar la una din întrebări, atunci vei merge înapoi în clasa întâi și te vei comporta bine! …Băiețelul căzu de acord. – Cât fac 3 x 3? – 9. – Cât fac 6 x 6? – 36. Și uite așa, răspundea elevul de clasa întâi, la fiecare întrebare ce, în opinia directorului, erau întrebări pentru clasa a III-a…. …Atunci directorul privi către învățătoare și zise: – Cred că acest elev poate trece, fără probleme, în clasa a III-a! Însă, învățătoarea: – Am si eu niște întrebări: Ce are vaca în număr de 4, iar eu în număr de 2? Băiețelul, după o pauză, răspunse: – Picioare! – Dar ce se găsește în pantalonii tăi, și nu se găsește într-ai mei? – Buzunarele! – Ce face bărbatul, stând în picioare, femeia așezată, iar câinele în trei labe? În acest moment, directorul făcu ochii mari cât cepele, dar, înainte să reușească să spună ceva, băiețelul răspunse: – Dă mâna! – Ce cuvânt din limba engleză începe cu F și se termina cu K, semnificând foc și pară și emoții? – Firetruck (Mașina pompierilor)! – Ce cuvânt începe cu F și se termină cu K, și dacă nu ai asta, atunci ești nevoit să te servești cu mâna? – Fork (Furculița)! – Ce îi dă barbatul femeii sale, după nuntă? – Numele! – Ce organ nu are oase, are mușchi și multe vene, pulsează și răspunde de manifestarea dragostei? – Inima! …Directorul răsuflă ușurat: – Trimiteti-l dracului, odată, la Harward! La ultimele 7 întrebări, până și eu aș fi răspuns greșit!

Un cetățean argentinian s-a dus să cumpere un „carton de ouă” și când l-a întrebat pe vânzător prețul, a constatat că prețul era peste cel obișnuit, așa că l-a întrebat pe vânzător „de ce”!?
Mi-a răspuns că distribuitorii au ridicat prețul!
Cetățeanul a luat tăcut „cutia de ouă” și a pus-o la loc spunând:

  • Nu am nevoie de ouă, pot trăi fără ouă.
    Așa au făcut toți cetățenii fără campanii și greve, dar asta a fost cultura_poporului!
    Poporul nu a acceptat companiile să-i șantajeze.
    În mai puțin de o săptămână, angajații companiei au venit să livreze ouă în magazine, dar proprietarii au refuzat să le colecteze pentru că nimeni nu a cumpărat stocul de ouă vechi!
    Companiile, cu toate acestea, au rămas încăpățânate și nu au corectat prețul, crezând că #protestele se vor încheia în câteva zile și că oamenii vor reveni la achizițiile obișnuite de ouă.
    Dar și oamenii s-au încăpățânat, au boicotat ouăle și companiile au început să piardă enorm!
    Stocurile s-au adunat pentru că producția nu s-a putut opri!
    Patronii firmelor de animale s-au reunit și au decis să restituie prețul ouălor la prețul anterior!
    Cu toate acestea, boicotul continuă
    Companiile aproape au declarat falimentul, așa că s-au reîntâlnit și au decis să trimită scuze oficiale poporului argentinian din toate #mass_media și fixând prețul la un sfert din #valoarea lor anterioară.
    Aceasta este o poveste_adevărată, nu fructul ficțiunii.
    Noi ca popor putem scădea sau crește prețul la orice bun.
    Doar cu voia noastră, fără campanii și greve.
    Tot ce avem nevoie este puțină voință, cultură și determinare.
    Doamne ajuta tuturor! Să cunoasteti pretul și valoarea!

În prima zi de curs, profesorul facultății de drept a intrat în clasă și primul lucru pe care l-a făcut a fost să ceară numele unui elev care stătea în primul rând:

-Cum te numești?-Numele meu este Nelson.-Ieși din clasa mea și nu te mai întoarce niciodată! – a strigat profesorul. Nelson era nedumerit, dar s-a ridicat repede, și-a adunat lucrurile și a părăsit clasa. Toată lumea era speriată și revoltată, dar nimeni nu vorbea. Foarte bine! – Să începem! a spus profesorul. Pentru ce sunt legile? i-a întrebat profesorul. Studenții erau încă speriați, dar încetul cu încetul au început să răspundă la întrebarea lui:-Să avem o ordine în societatea noastră. Nu! – A răspuns profesorul. -Pentru a le îndeplini.-Nu! -Pentru ca persoanele care greșesc să plătească pentru acțiunile lor. -Nu! Știe cineva răspunsul la această întrebare? -Pentru ca să se facă dreptate. – o fată a vorbit timid. -În sfârșit! Adică, pentru dreptate. Și acum: ce este dreptatea? Toată lumea a început să se enerveze de atitudinea ticăloasă a profesorului. Cu toate acestea, ei au continuat să răspundă: -Pentru a proteja drepturile oamenilor … -Bine! Ceva mai mult ? – a spus profesorul. -Pentru a diferenția binele de rău, pentru a-i răsplăti pe cei care fac binele … -Ok, nu-i rău! Dar răspundeți la această întrebare: „Am acționat corect când l-am dat afară pe Nelson din clasă?” Toată lumea a tăcut, nimeni nu a răspuns. -Vreau un răspuns în unanimitate!-Nu! au răspuns toți, într-un glas.

S-ar putea spune că am comis o nedreptate?

-Da!

Și de ce nu a făcut nimeni nimic în legătură cu asta? De ce vrem legi și reguli, dacă nu avem voința de a le practica? Fiecare dintre voi are obligația de a vorbi, atunci când asistă la o nedreptate! Du-te să-l cauți pe Nelson! ”, a spus el. Aflați că atunci când nu ne apărăm drepturile, demnitatea se pierde. Și că demnitatea nu poate fi negociată...

imagine Timur_nepotelu

La țară, si astazi bronsita se trateaza cu supe bogate in usturoi. O alta versiune a acestui remediu: puneti doi catei de usturoi intr-o cana de lapte rece. Lasati-i sa fiarba 20 de minute, apoi beti lichidul cat mai cald. Reteta poate fi preparata si cu ceapa. Trei cepe se fierb in 500 ml de apa, se strecoara si lichidul se amesteca cu miere.

Inhalatie cu lamaie Puneti la fiert 750 ml de apa. Stingeti focul. Adaugati 5 picaturi de ulei esential de lamaie. Aplecati-va capul peste vas, acoperiti-va cu un prosop si inspirati. Se repeta de trei ori pe zi.

Frictionari si comprese pe piept …Cu untdelemn de masline cald, amestecat cu lamaie, usturoi sau ulei aromat de lavanda sau eucalipt.

Cataplasme cu otet de mere Inmuiati o compresa in apa fierbinte, stropiti-o cu otet de mere si aplicati-o pe piept, acoperita de o folie de plastic. Prin compozitia sa, otetul degaja caile respiratorii superioare – nas, gat, sinusuri, si inferioare: bronhiile si plamanii.

Dureri de gat Mesagere nedorite ale racelii sau gripei, durerile de gat pot anunta si o infectie virala sau bacteriana, o angina sau o laringita. Cert este ca fac mari probleme la inghitit si e bine sa scapam de ele rapid.

Cataplasme cu musetel Puneti o lingura de musetel intr-o cana cu apa clocotita si lasati sa se infuzeze cinci minute. Varsati lichidul pe o compresa, stoarceti-o putin, apoi aplicati-o direct pe gat. Acoperiti-o cu o bucata de plastic. Cand se raceste, operatia trebuie repetata. La fel de bune sunt compresele fierbinti cu ulei de masline si apa de colonie din lavanda.

Gargara cu salvie Planta cunoscuta din Antichitate, salvia da un ulei esential cu proprietati antiinflamatoare si antibacteriene foarte eficiente in caz de inflamatie a gatului si gurii. Doua-trei picaturi de ulei de salvie puse in 100 ml de apa calda sunt mult mai active decat infuzia de salvie, preparata dintr-o lingurita de planta, infuzata cu o jumatate de litru de apa fiarta. Se fac 2-3 gargare pe zi, vreme de 2-3 zile.

Gargara cu miere si suc de lamaie Diluati in apa fierbinte un praf de sare, sucul unei lamai si o lingurita de miere. Faceti gargara de trei ori pe zi.

Gargara cu apa sarata Un remediu simplu si cat se poate de eficace: amestecati 1 lingurita de sare de masa cu 500 ml de apa calduta si faceti gargara din ora in ora.

Cataplasme cu sare grunjoasa si suc de lamaie Luati un pumn de sare grunjoasa, stropiti-o cu suc de lamaie fierbinte, intindeti sarea umeda pe un tifon si aplicati-l pe gat, vreme de o ora. Inveliti bandajul cu un fular.

Gargara cu otet de mere Antiseptic si bactericid, otetul de mere este inainte de toate un fortifiant excelent, ideal pentru a spori rezistenta organismului impotriva neplacerilor iernii. E firesc, deci, sa usureze si durerile de gat. Amestecati o lingura de otet de mere cu o lingurita de miere. Diluati-le cu ceai de musetel si faceti gargara.

Sănătate, binecuvântări, tuturor! Și, Doamne ajută vouă!

Rețetele fericirii vin dintr-un mod sănătos de viață:

Ascultă muzică bună în fiecare zi
-Trăiește cu cei trei Eu-ri: energie, entuziasm și empatie
-Citește o carte
-Visează mai mult când ești treaz.
-Încearcă să faci alți oameni să zâmbească
-Șterge dezordinea din viața ta și lasă noua energie să curgă.
-Nu-ți pierde timpul prețios cu critici, lucruri trecute, gânduri negative. Mai bine investește-ți energia în pozitivul prezentului.
-Înțelege că viața este o școală și ești aici pentru a învăța Problemele sunt lecții care vin și pleacă; ceea ce înveți din ele durează toată viața
-Nu rata ocazia de a îmbrățișa alți oameni
-Renunță la judecățile_inutile
-Nu te lua atât de în serios; nimeni altcineva nu o face
-Nu trebuie să câștigi fiecare argument; acceptă să nu fii de acord și învață de la celălalt
-Nu-ți compara viața cu a altora;
-Nimeni nu se ocupă de fericirea ta, decât tu însuți
-Amintește-ți că nu controlezi tot ce ți se întâmplă, ci ceea ce faci cu el

  • Învață ceva nou în fiecare zi.
    -Ce cred alții despre tine nu e treaba ta
    -Apreciază-ți corpul și ai grijă de el
    -Indiferent cât de bună sau rea este situația, va trece
    -Slujba ta nu va avea grijă de tine atunci când te îmbolnăvești; prietenii tăi o vor face. Păstrați legătura cu ei.
    -Scapă de tot ce nu este util, frumos sau distractiv
    -Invidia este o pierdere de timp; ai deja tot ce îți trebuie
    -Ce e mai bun abia acum urmează să vină
    -Sună-ți membrii familiei des și trimite-le mesaj spunând că te gândești la ei
    -În fiecare seară înainte de culcare mulțumește pentru ziua primită și realizată
    -Amintește-ți că ești prea binecuvântat ca să fii stresat
    -Bucurați-vă de călătorie. Ai o singură șansă, profită de ea.
  • Mergi 10 până la 30 de minute zilnic
  • Stai în tăcere cel puțin 10 minute pe zi…
  • Viața este frumoasă, deschide-te fiecărei clipe!

Arhivati-vă starea voastră de spirit în postari; unui medic îi va fi mai ușor să vă stabilească diagnoza 😃 Spune-ți-vă, în sinea sa, că vă iubiți, și vă veți iubi, într-adevăr 🙂 și pe mine, tot… De la tăticul meu am învățat! ❤

Svetlana Vizitiu Impresii din viață și cărți blog


2 comentarii

Primăvara împlinirilor, de Paști, la părinți


În ajunul Paștelui, la bunici la țară în Săptămâna Mare începeau pregătirile. Se scutura toată casa, până la ultimul preș.
Se închideau sobele, ce bine c-am scăpat de iarnă!
Bunica era mereu preocupată de curățenie și de-ale gurii pentru toată lumea. Bunicul cosea curtea și mirosea a iarba tăiată, a copaci înfloriti și a pâine pe vatră. Exista ceva mai frumos de atât?!
Pomii se vopseau cu var, în primul rând, și tot satul, întreaga țară – știau că vine Paștele! De fapt, pregătirile pentru Paște erau și pentru copiii mari de la orașe. Pentru noi. Cei pentru care totul părea ciudat… În prezent, alergăm în goana noastră nebună prin oraș, cumpărăm cozonaci în pungă și ne întrebam unde e mirosul vechi din copilărie…

Bunicile mele aveau mereu o grijă de Paști, – să le fie casa proaspăt văruită. Amestecau bine lutul cu bălegar, paie și apă și cu mânile lor bătătorite acopereau pereții acolo unde varul sărise sau se crăpase. Să mă credeți, că și eu umblam cu verii mei pe drumul lung din mahala în căutare de baligă. Chiar ne întreceam unul cu altul, cine aduna mai mult… O putoare duhnea, de Doamne-Doamne, dar nici gând să protestăm, mai ales că după muncă venea și o măliguță gustoasă și noi eram flămânzi și plini de energie.
După ce buneii ori bunicile terminau de „lichit”, stingeau varul într-o găleată ce păstra urma unor grămezi de varuri, amestecau cu sineală luată din colhoz, până capătă culoarea cerului senin de primăvară.
Se cățărau surorile mamei împreună cu bunică Maria pe taburete îndeletnicite cu mare drag de bunelu Teodor din Olișcani, si cu bidineaua de la stânga la dreapta – struneau pereții până curgea apă de pe ele. „Înmoaie țucă badanaua în găleată, scutur-o oleacă și dămi-o la mână: -imi spunea bunica fără a mai coborî de pe taburet.
În colțuri dădea cu o pensulă făcută de bunelu din penele gâstilor fine. Spăla dușumeaua din zal /odaia mare/ cu petroxin, în restul camerelor la început rămânea lutul înșirat pe jos (la buneii Feodosia si Mihail Vizitiu din Varvareuca). Iar în Olișcani, în casa mare, bunelu a pus chiar podele din lemn, era meșter la toate, și tare bun.

După ce terminau de lichit pe jos asteptam sa se usuce bine, puneau pe pereți carpete cusute de bunica, atârnau perdele pe sârma draperiei de lemn si terminau cu întinsul țoalelor de coade si cadrelelor pe jos. Ambele mele bunici țeseau covoare minunate.
Apoi, de obicei, ieșeau cu spatele din camera pe care o terminau, se opreau în prag, scrutau cu privirea în jur și spuneau ușor oftând:”Bodaproste c-am terminat”. Dupa care repetam și noi, nepoții împreună cu ceilalți din neamuri… Bunica Feodosia mereu ne făcea cruce, pentru că părinții erau tineri și pe atunci nu se permitea să te rogi, în văzul tuturor… Totuși pășeam…. spre comunism )
Taina copilăriei mele mai stă în izvorul pârăului din vale de la casă bunicilor Maria și Teodor Sinchevici, părinții mamei mele Dora, în drum spre casa de cultură din Olișcani, pe care bunelul meu l-a făcut cu mâinile și sudorile frunții sale.

Bunicii mei au iubit dintotdeauna ce-au făcut, munceau pe rupte, nu-i auzeam văicărindu-se, erau cuminți și blânzi, ne așteptau să vadă bucuria și mulțumirea din ochii noștri. Le era de ajuns și erau împăcați cu lumea.
Mamele și bunicile ne fac Paștele și Crăciunul – sărbători tradiționale dăltuite în suflet pentru vecie .
Asemenea acestor sărbători cu feminitatea iconografică, nimic n-ar fi fost fără ele. Biserică adevărata am prins-o la bunei, acasă.
Fără lupta lor, fără jertfă și dăruire, fără permanentă grijă maternă care te însoțește în viață, n-ar fi… sărbătoare.
Mi le amintesc pe bunicile mele în preajma Paștelui cum se trezeau cu noaptea-n cap și frământau kile de cozonac și pască.
Încingeau cuptorul de lut primind în burta lui încinsă tăvi cu cozonaci țanțoși și păști mândre și pufoase.
Le binecuvîntau cu câte o cruce făcută cu toate palmele trudite și le lăsau în voia focului din cuptor.
Cu fiecare iarna cu Crăciun, cu fiecare primăvară în Paștele ce vine, viata mi se pare o binecuvântată poveste. Mai ales când trăiau și părinții mei. De Paști și de Crăciun, în mod tradițional noi toți, mergeam în ospeție la ei, dragii mei părinți… Acum s-a rupt tradiția fără ei în viață… Mergem la cimitir să vorbim cu ei, să ne amintim, să aprindem luminări… Eu nu pot fi ca ei pentru copiii și nepotul meu, spre marele meu regret, dar le pot oferi toată dragostea mea și ajutorul meu necondiționat… Sper că vor înțelege cu timpul…

Trăiesc într-o permanentă mirare – cât de Bun e Dumnezeul nostru, totdeauna și zilnic, totul la locul său. Dar toate lucrurile devin clare după ani de zile prin care treci experiențe uneori grele, alteori fericite. Că totul a fost frumos și bine, realizăm abia la finele anilor noștri de viață, și nu vreau să fiu pesimistă… Avem speranțe și credem că totul va fi bine.
În fiecare an vine aceeași primăvară, cu altceva nou și nemaitrăit cândva. Obiceiuri și tradiții noi înmulțite cu cele vechi, și cu care ne obișnuim mai greu… Asta e Viața, mergem înainte, doar copiii să ne fie sănătoși!
Lanțul trofic își face cursul, natura ne desfată cu frumusețea mereu ofertantă si misterioasă. Fără a cere nimic în schimb ni se dăruie într-un soi de salvare a sufletului.

Asta am simțit atunci când am mers la cimitir la părinți, și mi-am amintit cum veneam la ei în Florești la casa noastră dragă… Întrând pe poartă, mi se întindea la picioare o curte plină de iarbă verde proaspăt încolțită, cu florile atent sădite de mama, și copacii – sădiți de tata, toate înmugureau cu arome prin jur… Spre amintire de copilăria noastră… În drumul spre maturitate.
Atunci am inteles de unde lua mama atâta putere; din grădina raiului pe care fiecare și-o face din ce are, pentru că înțelept a fost cel ce-a zis:„Fă rai din ce ai.”
Părinții mei au inteles, de asta și au înfipt și mai tare rădăcinile în locul care ne salvează sufletul. În sufletul, mintea și amintirile mele… Mama s-a născut chiar în Ziua de Paști, pe 8 aprilie, vom sărbători și o vom pomeni și pe ea și pe tata, împreună cu familia… Plouă și afară de lipsa lor… A rămas imaginea cu întreaga familie Vizitiu și Sinchevici, un neam numeros și bun la inimă…
Ce frumos era atunci, așteptăm cu o altfel de bucurie sărbătorile, păcat ca timpul trece peste noi, amintirile însă ne rămân în suflet. Există în viața noastră clipe care par că ne dezvăluie esența. Momentele pe care ni le amintim întotdeauna. Și cel mai important, că dragostea și înțelegerea reciprocă să domnească în inimile urmașilor noștri… Să cunoască – valorile… Despre mai multe tradiții din satul Varvareuca a scris și tatăl meu Vasile Vizitiu în cartea lui „Cu satul în suflet prin mări și oceane” – recomand s-o lecturați în bibliotecile BM B.P. Hasdeu, BNRM, Florești…

BunăVestirea – e apropierea Invierii… – O sărbătoare cu Paștele Domnului fericită, aveți grijă de voi și de cei dragi și alături de voi! Fiți optimiști! Bucurați-vă de viață, prieteni, împlinindu-vă Credința!
Hristos a Inviat! Adevărat!

Svetlana Vizitiu, Impresii din viata si carti blog / Imagini cu bunica Feodosia si tata, casa Varvareuca

Imagini arhiva familiei: Casa bunicilor Sinchevici din Oliscani, copiii, nepotii si stranepotii; La masa matusa Alexandra Senkevici si bunelul Teodor din Oliscanu – eu cu dansii la masa din Floresti; Serafima Senkevici a copt cozonacul; Familia Vizitiu, anii 1945-50, Varvareuca

Suntem o GENERAȚIE care nu va mai reveni niciodată!
~O generație care a mers la școală pe jos și s-a întors singură
~O generație care și-a făcut temele singură pentru a ieși cât mai repede să se joace în stradă.
~O generație care își petrecea tot timpul liber pe stradă.
~O generație care s-a jucat de-a v-ați ascunselea când se întunecă.
~O generație care a făcut prăjituri din noroi și mânca fructe de pe jos .
~O generație care a făcut jucării de hârtie și carton cu mâinile goale.
~O generatie care nu a “obosit” sau s-a “plictisit” niciodată, aveam la dispozitie“ Mahalaua copiilor, unde puteam să petrecem zile în șir, gratis, practicând toate sporturile, dansurile etc .
~O generație care a strâns fotografii și albume cu decupaje.
~O generație crescută de părinți, nu de bunici sau de bone .
~O generație care nu a mai râs cu puțin timp înainte de culcare, astfel încât părinții să nu știe că suntem încă treji.
~O generație care citea cărți, cu lanterna sub plapumă.
~O generatie care a fost învățată să-și iubească țara.
~O generație care ofeream imediat locul celor în vârstă în autobuz și îi traversam strada, nu îi luăm la misto.
~O generație care trece și din păcate nu se va mai intoarce!..
~O generație pentru care contau sentimentele, nu banii sau mașinile
~O generație care a fost liberă și nu a știut
~O generație care a crescut cu cheia la gât .
~O generație care a învățat să se descurce în toate timpurile și în orice condiții prin forțe proprii .
~O generație care nu mai poate fi manipulată asta fiind motivul pentru care le stăm în gât
Impresii din viață și cărți


Un comentariu

Val Butnaru Patimile după Iov, recenzie literară


Un roman surprinzător care te poartă în vremuri de altădată. Te face să călătorești în spațiu și timp, în locuri în care nu te-ai fi gândit niciodată să ajungi, iar aici reușesti să facă acest lucru și totodată să întri în pielea personajelor într-un mod impresionant. Istoria te paste și te face martor la momente încredibile și evenimente din trecut care au schimbat lumea. Cititorul va parcurge ca pe o ficțiune, o cronică de familie în care centrul de greutate îl constituie această controversată relație de generații, bunel-tată-fiu, confruntarea cu iminența sfârșitului și cu asumarea moștenirii paterne. O moștenire care nu rezidă neapărat în valori materiale, în obiecte simbolice, deoarece niciunele nu conțin forța copleșitoare a legăturilor de sânge, este un război de viață și moarte la care nu au pretins, ci au fost impuși să „participe”

„…în lume a izbucnit un război în toată puterea cuvântului și eu trebuie să plec pe front. Nu vreau s-o fac, fiindcă nu-mi apăr țara mea, nu-mi arde să mor pentru un împărat rus, îmbuibat și sângeros, dar NU AM DE ALES. Împăratul nu ne-a apărat când ne-a fost nouă mai greu, dar, așa cum ți-am mai spus, nu despre asta e vorba. Trebuie să înțelegi că rămâi singur, singur-singurel, să conduci toată gospodăria… Când ți-a fi mai greu, să te gândești la părintele tău care, ținând arma în mână, în vreo tranșee plină cu apă, se roagă de sănătatea voastră. Dacă va da Domnul să nu ne mai vedem, să șii minte un singur lucru: să nu repeți greșeala mea. Să nu permiți nimănui să-ți ia ceea ce-i al tău, ceea ce-ți aparține de drept…” /Dimitrie către Toma fiul, p.44/

O confesiune tulburătoare și tandră, nutrită din suferința celui care trăiește în preajma propriului genitor aflat, acesta, în proximitatea morții, internalizându-i degradarea treptată, dar ireversibilă. Acest moment de răscruce declanșează un proces anamnetic din partea amândurora, tată și fiu. Pe tot parcursul drumului spre moarte, tatăl, analizându-și relația cu familia de-a lungul timpului, reconstruindu-i portretul soției care a plecat de la el, cu inerentele lumini, umbre și derapaje, obiectiv și subiectiv, din exterior și din interior, transformându-și răvașul într-un roman autoreferențial și într-un soi de studiu despre teama de moarte, despre dreptul la viață a copiilor lui, și moștenirea – patrimoniul personal, la pachet cu istoria comunității basarabene din care toată familia se revendică. Plânsul interior e dublat de o privire retrospectivă caldă, tandră și foarte tristă… Simțind că va muri, Dimitrie a scris atât de pătrunzător un răvaș de adio și totodată o Istorie întreagă a suferinței națiunii noastre…

Un destin care face legătura între generații. Una dintre scenele cu impact emoțional major este aceea în care fiul își găsește tatăl omorât în bătaie de hoții tătari, după ce acela și-a vizitat soția, sperând la o întoarcere acasă a Stefanei. Anii trăiți alături de tatăl suferind după ce l-a părasit soția, sunt nu doar prilejul pentru apropiere sufletească și pentru susținerea de care avea nevoie, este și o perioadă a reflecției. Toma nu ia în posesie doar responsabilitatea pentru tatăl distrus moral, surioara „mistică”, ci și moștenirea pe linie paternă, „patrimoniul” personal, devenind dur, la fel ca tatăl lui.

            O carte tulburătoare, vorbește despre ororile prin care a trecut poporul basarabean. Descrie un tablou convingător și cutremurător al acelei epoci și ajută să înțelegi mai clar dimensiunea ororii și a dramei trăite. Cu fiecare capitol nominalizat, alături de personajele principale, vei parcurge o epocă de glorie, dar și de conflicte puternice, citind cu interes despre intrigile politice, crimele, războaiele, desfrâurile și ospețele ruso-basarabene. Subiectul se axează pe două dintre cele mai frământate secole prin care a trecut Basarabia – de la anexarea acestui teritoriu de către ruşi până în contemporaneitate (războiul de pe Nistru). A doua răpire a sudului Basarabiei (1878), Primul Război Mondial şi rebeliunea bolşevică, 28 iunie 1940, al Doilea Război şi revenirea „tătarilor” pe tancuri etc. – trec prin fier şi sânge neamul Iovilor, ţărani avuţi din sudul Basarabiei. Confruntările dintre comunităţile etnice au căpătat de nenumărate ori forme violente, comportamentul oştilor invadatoare fiind necruţător şi sângeros în acea vreme de război.

Patimile după Iov”, un roman-frescă, unii spun că e precum un manual de istorie, însă nu atât detaliat. Citind romanul, ai impresia că autorul rătăceşte prin viaţă, captivă printre amintirile din copilărie de care nu reuşeşte să se desprindă… Este o poveste emoționantă care ar trebui să te pună pe gânduri, să te facă să pătrunzi în atmosfera ei și să alini durerea personajelor, doar că eu nu cred că generația tânără, fie următoare, va înțelege aceste lucruri. Romanul abordează cu înțelegere, compasiune și sensibilitate relația conflictuală dintre părinte și copil, ignoranța unei lumi vechi şi asprimea statului nou, unde destinele fără speranţă caută să se răscumpere prin războaie, mai puțin, iubire… Despre sentimente în roman, ce simte o femeie, mamă, fiică, nu se pun întrebări… E în firea femeii să vrea să se simtă iubită, să se supună bărbatului ei și de a se simți protejată. Bărbații voiesc averi, fie, război, iar femeile vor dragoste… Părăsit de soție, Dimitrie prea târziu realizează atitudinea și, peste ani, când vine s-o ia înapoi la țară, este omorât de străini pe stradă… O scenă tragică și dureroasă prin descriere. Dar nu putem evita subiectul, căci de aici se pornește tragicul povestii…

Nu te mai săturai de pământuri! Cumpărai noi și noi terenuri! Dar pe mine m-ai întrebat? Te interesa dacă vreau și eu pământuri?.. Eu eram pentru tine o simplă nevastă de primar. În accepția ta, trebuia să fiu al naibii de mândră de acest statut. Ei bine, nu eram!.. Eu voiam să stăm de vorbă, să întreținem discuții elevate, sufletul îmi tângea după o societate de oameni selecți, dar, mai presus de orice, după o dragoste ca în romane.”- spune Stefana.

Tângind după dragoste, avere, dar amețită de fanatismul puterii sovietice, femeia n-a realizat nici atunci când rămâne săracă, pe drumuri, flămândă, alături de fii ei Alexie și Toma, și în continuare, cu încredere în bolșevici, la ce vremuri a ajuns…

La Bisericuța într-adevăr, era liniște și pace, dar în alte sate din sud situația era destul de încordată. În utma ieșirii Rusiei din Primul Război Mondial, grupuri de soldați bolșevizați, demobilizați de pe Frontul de Răsărit, continuau să terorizeze și să prade oamenii din satele din jur. Ceea ce nu înțelegeam în ruptul capului era comportamentul ucrainenilor, rușilor, găgăuzilor, bulgarilor care, aidoma mamei, îi susțineau pe bandiții și tâlharii din formațiunile militarizate. De fapt, înțelegeam, dar nu puteam accepta. Ce să vorbim de ruși și găgăuzi, niște oameni străini, dacă propria mama nu s-a simțit în apele ei lângă bărbatul cu care se căsătorise din dragoste! Mama, o bulgăroaică din Bisericuța, plecată de mica din sat, dar revenită la vârsta primei dragoste, și-a abandonat familia, aruncându-se în brațele bolșevicilor, care, de altfel, o tratau cu suspiciune!”/gândul lui Toma, p.82/

Dar bine, mama, bolșevicii pe care-I venerezi terorizează întreg orașul! Chiar ieri au spart și au prădat prăvălia de mezeluri dn capătul străzii noastre. Și asta ca să nu pomenesc de grozăviile care se întâmplă în centrul orașului! (Chișinău)

Trădarea rudelor, a consătenilor, a soției care și-a părăsit familia pentru bolșevici, barbaria străinilor ruși, tâlhăria tătarilor, violul nevastei fiului Toma, exilul, recluziunea, ticăloșia sau blestemul de neam de ţărani din Bugeac, urmându-i din tată în fiu, dezrădăcinarea etniei, și toate nenorocirile parcă au lovit în generația de la Iov, Dimitrie și urmașii lui, și cândva era primarul un familist bun, avea o viață îndestulată și plină de respect din partea oamenilor… Dar străinii au curmat și au stricat mii de vieți nevinovate…

În felul acesta, destrămându-se familia, eu nu puteam avea alt destin decât cel care m-a adus aici… Eu sunt produsul firesc al unei Basarabii împărțite în două. Până și numele meu pare a fi un compromise la care au ajuns o mama bulgăroaică și un tată roman…”

Chiar dacă revenise guvernarea țaristă, viața din Bisericuța nu se deosebea de ce de pe timpul lui Ioan Cuza sau Carol I, iar legile și organizarea administrativă a celor trei județe din sudul Basarabiei au rămas și ele neschimbate, aceleași ca pe timpul celor douazeci și doi de ani de aflare în componența Principatelor. Birocrația aparatului gubernial și chiar a întregului Imperiu Rus se supunea cu greu oricăror schimbări, suferea cumplit când era pusă în fața dilemelor și, în felul acesta, chestiunea privind trecerea celor trei județe de la vechea organizare administrativă românească la cea rusească va fi transmisă spre soluționare de la un govern la altul, ajungând până la Kerenski și Guvernul lui Provizoriu.”

„Am încercat prin prisma unei familii care stă în sudul Basarabiei să redau întreaga dramă, de 200 de ani, poate și mai mult, a Basarabiei care este divizată, a fost divizată, a fost împărțită. Este o carte despre noi, cred că.” / Val Butnaru, autorul/

Referințe la autor

:„Val Butnaru îmbină captivant realitatea istorică şi ficţiunea, romanul având mai multe faţete – de saga istorică a unei seminţii strivite între plăcile tectonice ale vremurilor potrivnice, de şarjă politică tratată uneori cu instrumentele publicisticii, de polar nelipsit de suspans, dar şi de epic răscolitor, cu scrâşnet dureros în confruntarea cu fatala neaşezare a ţinutului. Dramatismul situaţiilor e pigmentat abundent de inocenţa identitară, egală cu prostia, a basarabeanului de la răscruce. Se pare că pentru acesta „valoarea educativă a suferinţei” nu funcţionează nici azi.” – „Despre cele două secole dramatice ale noastre, de la răpirea Basarabiei, până la războiul din regiunea nistreană, s-au scris cărți multe, cărți științifice, cărți de istorie, publicistică, dar proza a întârziat. Se simțea acut necesitatea unui astfel de roman. Val Butnaru l-a produs acum.” / Eugen Lungu, critic și istoric literar/”

 „Ar fi bine să se realizeze o lectură publică, la nivel național. Este un roman și un manual de istorie care trebuie citit cu mare atenție și trebuie să ocupe pe masa noastră de lectură un loc de primă importanță.”/Teo Chiriac, președintele Uniunii Scriitorilor/

Cartea #Patimile_după _Iov, autor #Val_Butnaru o puteți lectura în sălile Bibliotecii Centrale a BM și filialele Bibliotecii Municipale B. P. Hasdeu! În cadrul #Chisinaul_citește_2023 participă la competiția celor mai citite volume ale anului.

                   Recenzie de Svetlana Vizitiu, Impresii din viață și cărți, blog


3 comentarii

Adevărată viață


Un dar al destinului – nu e numai un dar. Iată ce trebuie să înțelegem. Și, să mânuiești acest dar – trebuie corect. Darul ți-a fost dat cu un motiv. Pentru un lucru important. Pentru fericirea pe care vrei s-o creezi. Pentru cineva Domnul e sus pe cer, pentru altcineva e Dumnezeul în suflet, Cel care nu ne va permite să coborâm mai jos de nivelul uman… Nu ne va permite să dăm cu piciorul într-un câine; să umilim bătrânii pe stradă, să-i alungam pe cei nevoiași cu pătrunjelul din piață; să jignești părinții; să trimiți tinerii să moară la război… Nu va permite să aduni banii pentru armament atunci când atâtea persoane bolnave de cancer așteaptă leacul lor vital… E Dumnezeul care nu bate cu bâta… Să fim recunoscători pentru ceea ce avem! Doamne ajută, și mulțumim!

M-am născut normală, peste câteva luni am devenit surdă, mută, apoi bâlbâită, cu toate componentele unui eșec enorm, și faptul că sunt aici este o performanță!

Când m-au dozat cu streptomițină la câteva luni de la naștere, nu erau semne de vreo reuşită a mea în viaţă… Cică a fost o greșeală a medicilor… Dar am asurzit, nu deslușeam cuvintele spuse, nici acum nu pot pronunța corect consoanele surde )

Aveam un strabism foarte pronunţat /ochii încrucișați, purtam de mică ochelari groși și mari/, eram tare înapoiată mintal şi abia citeam în clasa 1, nu înțelegeam nicio boabă în „moldovenește”, pe atunci erau gradinițe sovietice cu vorbirea doar în limba rusă. Deoarece nu auzeam ce spune lumea din jur, eu trăiam într-o lumea a Mea, cu visuri, speranțe fericite… Toţi cei din jur râdeau de mine – copiii, colegii, eram numită „proasta, fâlfâita clasei”, mi se lipeau bilete cu apelativul ăsta în pauze pe spate, mi se spunea mereu că sunt urâtă şi mă gonteau mereu cu pumnii în spate

Eram în suferinţă. Înţelesesem că sunt proastă, urâtă, şi că nu sunt bună de nimic! Atunci începu să clocotească în mine revolta!

Apoi, în clasa a 2-a, a venit o profesoară care mi-a văzut desenul cu o rândunică, şi mi-a spus că sunt talentată. Părinții, la fel, m-au înaripat și motivat cu laudele pentru că desenam frumos. Atunci chiar am inceput să desenez reușit, în urma acestor aprecieri… Cei dragi îmi spuneau:„Tu eşti un geniu”. Și eu am început… să fiu.

Da, mai întâi, în clasa a doua, m-am îndrăgostit de Haiu Oleg, era tare frumușel și nu se uita la mine. Fetele îl adorau. Că să-i atrag atenția, n-am făcut nimic decât să-i dau o palmă peste obraj, nu țin minte din care motiv… Oleg a decedat ulterior, la 26 ani, într-un accident… Am vrut să spun că la 9 ani, nu înțelegeam sentimentul, dar și asta ma înaripa împotriva buling-ului… Mă bucur că puteam simți și dragostea alături de tristețile mele… )

Am prins a citi cărți, o grămadă de cărți care m-au ajutat și m-am făcut ceea ce sunt azi ăn viață

Poți fi salvat în momentul căderii tale de cineva mai slab decât tine, dar mai înțelept... ❤️

Sunt profesori buni, dar din păcate un profesor nu poate avea timp pentru un copil sau zece, dar pedagogia, acțiunile lui educative pot dirija mii de elevi. Dacă o face profesional / cu capul… Și, lăudați cât mai des copiii, cât mai mult…

Einstein spunea: „Fiecare este un geniu. Dar daca vei judeca un pește după abilitatea lui de a se cățăra într-un copac, acesta va trai intreaga viață crezând că este prost.”

Cam așa o istorioară cu mine. Bulling-ul există și va fi… Cert că mult depindem de mental, și nu știm cum sa luptăm cu stereotipurile...

Însă, bulling-ul în prezent e mult mai periculos decât ca pe vremuri...

Internetul are un rol mai puternic în educația a milioane de copii, decât părinții lor!

Părinți, aveți grijă de copiii voștri, urmăriți comportamentul, stările și postările lor.

SĂNĂTATE!

Eram trei clase primare într-o casă părăsită în centrul Florești, iar învățătoarea noastră Vera Vasilievna Savciuc ne preda toate obiectele generale. O sobă într-un colț făcea căldură, dar în sală era cald când plecam acasă. Răceam de câte 4-5 ori pe iarnă, căci erau ierni, nu ca acum și mama ne făcea bine cu ceai din flori de tei sau mușețel, prapure pus la gâlci, piramidon și frecție cu oțet cu apă. Când te ridica profesorul să reciți poezia pe care o aveai de învățat, toată clasa tăcea… Foarte rar era vreunul care să spună că nu o știe „pe de rost”. Din când în când mai luam câte o palmă cu rigla și ni se încerca rezistența perciunilor. Uneori ne bocănea cu capul de tablă… Primele două clase mergeam cinci km zilnic, dus-intors pe jos de la Școala Moldovenească din vale (cu mare frică), și iarna auzeam cânii urlând, iar uneori zăpada era mai înaltă ca unii dintre noi și nu ne văitam… Nu spuneam că mi-e frică, de rușine la părinți. Ne căleam și ne pregăteam pentru viață. Școala era atunci o datorie. Mulți dintre cei care au ajuns medici, profesori, ingineri academicieni au plecat în lume de pe băncile astea… fără meditații și suplimente. A fost greu, dar s-a făcut școală… Nu aveam nici măcar un calculator de buzunar, totul era din capul și mintea noastră, iar respectul pentru cadrul didactic era dascălul sfânt, respectat și prețuit. Adevărat acele vremuri le-am trăit și sunt mândră de asta!
Important era și că cei care se pregăteau pentru orice profesie, aveau asigurat un loc de munca în profesia respectivă; nici atunci nu știau totul dupa absolvire, dar fiecare instituție, fabrică, uzină, le definitiva pregatirea la locul de munca și deveneau profesioniști responsabili; acum sunt o groază de absolvenți de orice profil, care ori nu lucrează, ori se angajează vanzatori, ca pentru profesiile pentru care s-au pregatit nu exista loc nicăieri în țară. – O scăpare și greșeală uriașă din partea Guvernului. Nici într-un caz nu pledez pentru uniunea sovietică. Mi-e dor de timpurile când eram sufletiști și ne ajutam unul pe alții. Azi, mai toți sunt cu nasurile bucsite in robotei…
Asta a fost adevărata viață, așa te calesti, să devii un adevărat om, să fii puternic, să reușești în toate cele!

Oamenii frumoși, curați la suflet, vorbesc frumos despre alți oameni. Iar dacă nu au ce spune tac. Unii, sunt atât de frumoși, că văd lucruri frumoase acolo unde nu există.
Alții, pe de altă parte, au sufletul atât de hain, încât urâțenia și răutatea nu le mai încap pe dinăuntru și dau pe dinafară. Omul de genul acesta, când se trezește dimineața se privește în oglindă, își spune:” Vai… că urât mai sunt !”. Și atunci, invidios și frustrat, nu mai suportă oamenii frumoși ori de calitate, și încearcă să-i urâțească, folosindu-se de imaginație, și ea la rândul ei afectată, precum restul ființei sale..
De ce atâtea războaie? Haideţi să cântăm ceva împreună, pentru a ne purifica şi a cere iertare! Haideţi să ne împăcăm!
Oamenii nu se schimbă cu timpul, chiar timpul ne demonstrează cine sunt ei cu adevărat… Cât de trist, dar este adevărat! Cel mai obijduitor e, că dacă anterior ai încercat să nu observi, să ignori acest lucru, în speranţa că acea persoană se va îndrepta şi va realiza, că ţii la ea, atunci cu trecerea timpului rămâi total dezamăgit, şi pentru totdeauna rănit, cât de dureros nu este…
Nu privi în urmă, acolo voi deja aţi fost şi aţi văzut totul. Mergeţi mai departe, – unde sunt lucruri mult mai interesante!
Cuvinte de aur de la Bunica. – nu priviţi în oglindă, – veţi îmbătrâni! Nu învitaţi în casă oameni răi, – o să vă pară rău! Nu invidiaţi pe nimeni, – veţi îmbolnăvi! Şi, nu mâncaţi pe noapte, – veţi deveni obezi!
Dragi prieteni, v-am amuzat nițel..
Istorii, povesti de viata din blog – au întrat în acest volum „Versete tomnatice: versuri si cugetari
”…

Un prieten este cineva care te cunoaşte aşa cum eşti, înţelege ce ai fost, acceptă ce ai devenit şi, te lasă să creşti în continuare…

Cine te-a rănit, nu te va vindeca niciodată! Cine nu ți-a arătat respect, nu te va respecta niciodată! Cine a aruncat cu noroi în tine, nu te va curăța niciodată! Cine te-a făcut să plângi, nu-ți va şterge lacrimile! Cine te-a doborât, nu te va ridica niciodată; Când cineva e nepoliticos, pleacă! Când cineva vrea să te dezamăgească, rămâi ferm! Nu lăsa comportamentul urât al cuiva să-ți distrugă liniştea interioară!
Uneori trebuie să renunți la oameni, nu pentru că nu-ți pasă, ci pentru că lor nu le pasă de tine. – #Iubește, dar nu spune pe cine. -Zâmbește, dar nu le spune de ce. – Fii fericit, dar nu le spune motivul.
Oamenii obișnuiesc să strice lucrurile frumoase! Dar, numai #părinții vor ține cu tine, numai o mamă te va vindeca și îți va fi alături la toate nevoile tale… – spunea mama
Au îmbătrânit frumos, s-au sprijinit alături unul pe altul aşa cum au făcut mereu. Ne-au învățat ce-i iubirea si ne-au dăruit-o, – noi, copiii lor le-am răspuns cu mult respect. Mama spunea că bătrânețea nu te apără de dragoste, dar dragostea te apără de ea. Ai avut dreptate, mămica mea! Cât timp ştim să iubim, nu îmbătrânim…

Mama spunea, draga mamei, draga bunicii:
-Nu spatele te doare, ci povara pe care o porți;
-Nu ochii te dor, doar nedreptatea/ ceea ce trebuie să vezi;
-Nu capul te doare, ci gândurile care sunt în el;
-Nu gâtul te doare, doar ceea ce nu exprimi sau ceea ce spui cu furie;
-Nu stomacul este care te doare, doar ceea ce sufletul tău nu digeră;
-Nu ficatul te doare, doar furia pe care o porți;
-Nu Inima te doare, doar absența dragostei!
Și, să știi că IUBIREA este cel mai puternic #medicament, dragii mei: fiică, fiule, nepoată, nepot…
Sașe luni de la plecarea mamei mele #Teodora în ceruri, alături de tata Vasile Vizitiu…
Dumnezeu să vă ierte!
Impresii_viata_carti_blog in_memoriam

Legenda spune că un prunc, înainte de a se naște se întâlnește cu Dumnezeu: „Dumnezeul meu, eu merg în lume și nu știu ce voi face acolo. Sunt atât de micuț și de fragil”…
„Pentru tine am pregătit acolo un înger…”
„Doamne, dar nu știu limba oamenilor, cum o să mă înțeleg cu ei, cum o să mă adaptez?”
„Îngerul pe care ți l-am pregătit te va învăța limba lor”.
„Doamne, am auzit că în lume sunt multe rele. Cum o să le pot dovedi?”
„Îngerul pe care ți l-am pregătit o să te apere de rele, fii fără grijă…”
„Doamne și cum o să mă pot întoarce la tine!”
„Îngerul pe care ți l-am pregătit o să-ti spună cum te vei putea întoarce la mine.”
S-a lăsat liniștea în ceruri… A sosit timpul ca bebelușul să plece în lume… Dar a mai întrebat încet:
„Doamne, cum se numește îngerul pe care mi l-ai pregătit?”
„Numele nu e important…

  • Dar tu îi vei spune MAMA…
    Nimeni nu se compara cu familia, ei sunt
    cei mai adevarati prieteni…

Aș vrea să cred că vom fi nemuritori cândva… Și atunci când se întunecă, din nou sunt răpusă de sentimentele zilnice de griji și responsabilitate pentru viitorul copiilor mei: cum se vor descurca ei în această societate fără de leac? Vine soluția:”Tu – poate nu, însă oamenii fără tine – precis se vor descurca!” Nu există oameni de neînlocuit? Să nu fim egoiști… Pentru fiul meu mai mult îmi fac griji… N-am reușit să-i ”călesc” caracterul, este un gen clasic, prea cuminte și sensibil pentru aceste vremuri moderne…

Privesc prin geam panorama orașului: în noapte – mașinuțele bâzzâie incontinuu ca niște brândușe, și luminițele dansează ca-n scântei, – ador să privesc și să mă rog la stele – la un Tatăl Nostru pentru toți…

Ploile au trecut, au venit ninsorile solide și orașul pare un munte de rai sclipitor, nu și spiritele noastre neîmpăcate… Stirile pe rețele de socializare tot mai mult alunecă în noroi și persoanele virtuale își dezgolesc fără rușine păcatele sufletelor sale… Soarele ba apune și răsare, lumea nu se oprește din rângete întotdeauna găsind un motiv de ceartă… De ce preferă această provocare, pare să fie clar, dar refuz să cred. Surprinzător, dar dacă un credincios îi va spune altui credincios că l-a văzut ieri pe Dumnezeu, acela nu-l va crede…

Ce înseamnă se Merg Înainte??? –

O tânără conducea cu tatăl ei alături, și… brusc o furtună a început. Tânăra l-a întrebat pe tatăl ei: Ce să fac?
Tatăl i-a spus: „Continuă să conduci”.
Mașinile au început să se oprească, furtuna se înrăutățea.
Ce trebue să fac, tată?
„Continuă să conduci”, a răspuns tatăl său.
În față, o remorcă oprea și ea.
Ea i-a spus: „Tată, ar trebui să mă opresc? E groaznic și toată lumea se oprește!”
Tatăl i-a spus: „Nu, continuă să conduci!”
Furtuna era mai puternică acum, dar ea și-a ascultat tatăl și în curând a putut vedea o poiană în față. După câțiva kilometri era din nou într-o zonă liniștită, calmă și însorită.
Tatăl i-a spus: „Acum poți să te oprești.”
Ea a spus: „Dar de ce acum?”
El i-a răspuns: „Când pleci, uită-te înapoi, toți cei care au renunțat sunt încă în furtună, nu te-ai dat bătută și furtuna e în urma ta.”
Dacă treci prin „timpuri grele” amintește-ți, chiar dacă toți ceilalți, chiar și cei mai puternici, se opresc sau renunță, tu să continui, pentru că în curând furtuna ta se va termina și Soarele va străluci din nou peste tine…

Ce înseamnă Omenie?

Un tânăr a vrut să cumpere un trandafir, de la o florărie din oraș, îi lipseau cinci lei, la care florăreasa i-a spus: „dacă nici pentru o floare nu ai bani, mai bine nu-i dăruieşti nimic, nu vei face nimic altceva decât s-o răneşti pe biata fată.”
Băiatul a lăsat capul în jos și a lăsat și trandafirul….
Înțelegându-i neputința, am luat eu trei trandafiri, iar când am plătit i-am spus florăresei că intenția acestui băiat valorează mai mult decât trandafirul și comentariul ei.
M-am îndreptat spre tânăr și i-am zis:
Dă-i asta, tu nu-ți face griji, azi pentru tine, mâine pentru mine… Du-te și cucerește-o, campionule, și fă-o să se simtă cea mai iubită și importantă persoană în viața ta!
A primit florile cu uimire, s-a uitat la mine cu ochii lui limpezi și plini de umilință și mi-a spus:
„Mulțumesc frumos, doamnă! Dumnezeu să vă binecuvânteze! … Nu sunt pentru o fată, sunt pentru Mama mea, azi e ziua ei de naştere!”
Niciodată, dar absolut niciodată, nu ştim despre situațiile prin care trec alții, de aceea nu trebuie să-i judecăm. Ori îi ajutăm ori tăcem…
Nu judeca… și nu vei fi judecat!

Impresii, Svetlana Vizitiu


Scrie un comentariu

Ziua Poeziei mele


Un prieten este cineva care te cunoaşte aşa cum eşti, înţelege ce ai fost, acceptă ce ai devenit şi, te lasă să creşti în continuare…
Blogul meu Impresii_din_viata_si_carti aniversează zece ani! Doamne ajută, în continuare… Mai multe articole, povești de viață, de dragoste… au întrat în volumul despre care scrie in Literatura si Arta, bunul nostru prieten din Romania, regretatul Alexandru Mihăilă … Prefață de Lucian Strochi. E cartea mea Versete tomnatice cu versuri și cugetări…

Dincolo de fapte, mult prea circumstanțiale, rămânem doar noi cu noi înșine…

Cea mai importantă victorie este când ai învățat să te stăpânești pe tine!
…Într-o zi, un tânăr a urcat pe munte unde a întălnit o pustnică care medita în tăcere și a întrebat-o: – Ce faci aici în pustietate singură?
La care ea a răspuns: – Muncesc. Am mult de muncă. – Cum poți avea atât de muncă? Văd că nu faci nimic pe aici …
Femeia îl privi și îi răspunse:
-Trebuie să antrenez doi șoimi și doi vulturi, să liniștesc doi iepuri, să disciplinez un șarpe, să motivez un măgar și să îmblânzesc un leu. – Și unde sunt toate animalele de care îmi vorbești căci nu le văd?
-Sunt înăuntrul meu, a răspuns femeia.
Șoimii se aruncă peste tot ce mi se arată, bine sau rău, trebuie să-i antrenez să vadă numai lucruri bune. Ei sunt ochii mei.
Cei doi vulturi cu ghearele lor rănesc și distrug tot ce ating, trebuie să îi învăț să nu rănească. Ei sunt mâinile mele.
Iepurii vor să meargă unde își doresc și nu vor să se confrunte cu situații dificile, trebuie să îi învăț să fie liniștiți, chiar dacă există suferință sau poticnire. Sunt picioarele mele.
Măgarul este întotdeauna obosit, încăpățânat, nu vrea să-și poarte sarcina de multe ori. Este corpul meu.
Cel mai dificil de îmblânzit este șarpele. Deși este închis într-o cușcă, este întotdeauna gata să muște și să otrăvească pe oricine din apropiere. Trebuie să îl disciplinez cel mai mult. Este #limba mea.
Am și un leu. Oh… cât de mândru, degeaba crede că este regele. Trebuie să-l îmblânzesc. Este Ego-ul meu. -Cum vezi, prietene… Am mult de lucru?

Poezia vieții mele

Un fermier, obosit de rutina zilnică si de munca grea la câmp, a decis să-și vândă ferma…
Nevoit să scrie afișul pentru vânzare, a decis să ceară ajutorul vecinului său care avea daruri poetice înnăscute…
Romanticul vecin a fost de acord cu plăcere și i-a scris un afiș pe care scria:
„Vând o bucățică de rai, împodobită cu flori frumoase și copaci verzi, cu un râu cu o apă atât de pură și de o culoare cristalină așa cum nu ați mai văzut niciodată…”
Astfel, poetul a fost nevoit să lipsească o vreme, dar la întoarcere s-a hotărât să meargă să-și cunoască noul vecin.
Surpriza lui a fost imensă când l-a văzut pe același fermier ocupat cu muncile sale agricole.
Poetul a întrebat apoi: „Prietene, nu ți-ai părăsit ferma?”
Fermierul a răspuns, zâmbind:”Nu, dragul meu vecin, după ce am citit afișul pe care l-ai scris, mi-am dat seama că dețin cea mai frumoasă bucată de pământ și că nu voi găsi alta mai bună.”

Morala poveștii: Nu aștepta ca un poet să vină și să-ți facă un afiș care să-ți spună cât de minunată este viața ta, casa ta, familia ta și tot ce ai….
Întotdeauna mulțumește-i lui Dumnezeu pentru #sănătatea pe care o ai, pentru viața pe care o trăiești, pentru încăpățânarea cu care te lupți pentru a merge mai departe…
Dumnezeu să binecuvânteze această bucățică de rai care este VIAȚA ta.

Măgarul din noi…
Într-o zi măgarul unui fermier a căzut într-o fântână. Animalul a plâns și s-a întristat ore în șir, în timp ce fermierul a încercat să facă ceva pentru a-l salva.
În cele din urmă, fermierul a decis că măgarul era prea bătrân și fântâna era uscată de mult timp, așa că nu merita să scoată măgarul din fântână. Și-a chemat vecinii sa-l ajute și fiecare dintre ei a luat cate o lopată și au început să arunce pământ în fântână. Măgarul, dându-și seama de ce se întâmplă in jurul lui, a început să plângă și să urle și mai tare.
La un moment dat, spre surprinderea tuturor, măgarul a încetat să se mai plângă după ce au aruncat câteva ore pământ.
Fermierul s-a uitat la fundul fântânii și a fost uimit de ceea ce a văzut…
Cu fiecare lopata de pământ, măgarul făcea ceva incredibil: se scutura de pământul aruncat asupra lui, după care cu copitele calcă pământul și făcea un pas deasupra pământului.
Foarte curând, toți au văzut surprinși ca măgarul se apropia foarte aproape de gura fântânii, reușind sa se salveze singur!
MORALĂ. Viața ne va încerca la fiecare pas, dar putem ieși din cele mai adânci gropi dacă nu renunțăm. Folosește pământul pe care îl aruncă alți asupra ta pentru a merge înainte.
Iubește mai mult, luptă mai mult și lasă-i pe cei din jur să arunce cu pământ!

Oamenii spun, că ei sunt deosebiţi,

– Dacă începeţi să-l trataţi în mod special, totul merge nu aşa cum ar trebui. Este la fel ca toţi copiii. Place aceleaşi lucruri, jucării, pupici înainte de somn, – toate împreună, dar şi – aceleaşi probleme. Aruncă lucrurile, hainele, nu vrea să strângă jucăriile… E foarte necesar să acordăm atenţie nu particularităţilor deosebite, ci personalităţii individuale.

Familia a venit la restaurant pentru prânz. O chelneriță a luat comanda unui adult și apoi a apelat la fiul lor de șapte ani. – Ce vrei să comanzi? Băiatul s-a uitat timid la părinlți și a spus: – Aş vrea un hot dog. Chelnerița nu reuși să scrie comanda, atunci când imediat a intervenit mama: – Gata cu hot dog-ii! Adu-i o friptură cu piure de cartofi și morcovi.
Chelnerița i-a ignorat cuvintele. – Vrei un hotdog cu muștar sau ketchup? – l-a întrebat pe băiat. – Cu ketchup.
„Vin într-un minut”, a spus chelnerița și s-a dus la bucătărie.
S-a stabilit o liniște uimitoare la masă. În sfârșit, băiatul s-a uitat la cei prezenți și a spus liniștit: -Ştiți ce? Ea crede că sunt adevărat! Real!
Anthony_de_Mello, „Când_Dumnezeu_râde”

Pe patul de moarte, -spunea Mark Twain,- noi, toti ne vom plange de doua lucruri. Ca putin am iubit si putin am calatorit… Dar eu ma gandesc, ca e mai important, sa nu ne fie rusine noua insine, de anii traiti…

O adolescentă și-a cumpărat un telefon.
Când tatăl ei l-a văzut, a întrebat-o: – Care a fost primul lucru pe care l-ai făcut când l-ai cumpărat? – Am pus o folie protectoare pentru ecran și o husă pentru telefon – a răspuns fiica.

  • Te-a obligat cineva să faci asta? – Nu, tată. – i-a răspuns ea.
  • Nu crezi că este o insultă la adresa producătorului?
  • Nu, tată! De fapt, chiar producătorul recomandă folosirea unei huse pentru telefon.
  • L-ai acoperit pentru că era ieftin și urât?
  • Nuuuu, tată, este cel mai scump din gamă, de fapt, l-am acoperit și protejat pentru că nu am vrut să se zgârie, să-i scadă calitatea ori să se urâțească.
  • Dar, când i-ai pus husa, aceasta nu a redus frumusețea și valoarea telefonului?
  • Nu, tată, cred că arată mai bine și toate acestea merită din plin pentru protecția pe care o oferă telefonului meu, în acest mod nu-i scade nici pe departe valoarea.
    Tatăl și-a privit cu dragoste fiica și a spus: – Totuși, dacă eu te-aș fi rugat să-ți acoperi corpul, care este mult mai prețios și mai valoros decât un simplu telefon, ai fi acceptat cu ușurință? –
  • Fiica a fost surprinsă și această discuție a făcut-o să înțeleagă ce tot încerca tatăl ei să o facă să înțeleagă de ceva timp…
Deci, fetele dragi, amintiți-vă întotdeauna că #îmbrăcatul_indecent și expunerea corpului (totuși) vă reduc #valoarea și #respectul pe care-l primiți în societate. Aveți grijă de viața voastră și a celor din jurul vostru! 

Era un fiu căruia nu-i plăcea… să locuiască în casa tatălui său din cauza „iritației” constante care o simțea din partea tatălui.

  • Dacă nu îl foloseşti oprește ventilatorul
    -Televizorul este pornit în camera în care nu este nimeni dute şi opreşte-l.
  • Încuie ușa că se face curent.
  • Nu mai irosi atâta apă când faci dus.
    Fiului nu-i plăcea că tatăl său il deranja pentru chestiuni mici după părerea lui.
    Trebuie să le tolereze până într-o anumită zi când a decis să se ducă pentru un interviu de angajare.
    „De îndată ce obțin slujba, plec din oraș gândi el. Nu mai vreau să aud nici-o plângere de la tatăl meu.”
    Când mergea la interviu, tata l-a sfătuit:
    „Răspunde la întrebările puse fără ezitare.” Chiar dacă nu știi răspunsul, menționează-l cu încredere. „
    *Fiul a ajuns la locul interviului și și-a dat seama că nu erau agenți de pază la ușă.
    Deși ușa era deschisă afară, probabil era o pacoste pentru oamenii care treceau sau intrau.
    A închis ușa și a intrat în birou.
    Pe ambele părți ale drumului vedea flori frumoase, dar grădinarul lăsase robinetul deschis și apa din furtun continua să curgă.
    Apa se revărsa pe drum. A ridicat furtunul și l-a pus lângă alte plante care aveau nevoie de apă.
    Nu era nimeni în zona de recepție, totuși, era un anunț care spunea că interviul va fi la etajul unu.
    A urcat încet scările.
    Lumina era încă aprinsă la 10 am, probabil din noaptea dinainte..
    Și-a amintit avertismentul tatălui său:
  • De ce ieși din cameră fără să stingi lumina?
  • Părea că o poate auzi şi acum vocea tatălui. Chiar dacă s-a simțit enervat de acest gând, a căutat întrerupătorul și a stins lumina.
    Sus, într-o sală mare, a văzut mai mulți oameni stând, așteptându-și rândul.
    S-a uitat la numărul de oameni și s-a întrebat dacă are vreo șansă să obțină postul.
    A intrat pe hol cu niște nervi și a călcat pe covorașul de „Bun venit”, pus lângă ușă, dar și-a dat seama că era cu susul în jos.
    A îndreptat iritat covorașul.
    Obiceiurile sunt greu de uitat.
    El a văzut mulți bărbați intrând în sala de interviu și ieșind imediat pe altă ușă.
    Deci nu avea cum să ghicească cineva ce se întrebă în interviu.
    Când i-a venit rândul, s-a oprit în fața angajatorului cu oarecare îngrijorare.
    Responsabilul i-a luat actele și fără să se uite la ele, a întrebat:
  • Când poți începe munca?
    El s-a gândit:
    „O fi o întrebare capcană care mi se pune în interviu sau e dificil să mi se ofere postul?
  • La ce te gândești? l-a întrebat șefu.
    Nu punem intrebari nimanui aici, pentru că credem că prin ele nu putem evalua abilitațile cuiva.
    Prin urmare, testul nostru este de a evalua atitudinile unei persoane.
    Am făcut niște teste bazate pe comportamentul candidaților și i-am urmărit pe toți prin camerele de supraveghere.
    Niciunul dintre ei care a venit azi aici, nu a făcut nimic pentru a închide ușa, furtunul, covorașul de bun venit.
  • Tu ai fost singurul care a făcut-o, așa că am decis să te selectăm pentru post, – a spus șeful.
    Obișnuia mereu să se chinuie cu disciplina tatălui său, dar până atunci.
    Şi-a dat seama că datorită ei, a obținut primul loc de muncă.
    Iritația și furia lui pentru tatăl să au dispărut complet, a decis să-l ducă și pe tatăl lui la muncă și s-a întors acasă fericit.
    Tot ce ne spun părinții este doar spre binele nostru, dorindu-ne un viitor frumos!
    Pentru a deveni o ființă umană de valoare, trebuie să acceptăm mustrări, corecții și îndrumări, care elimină obiceiurile și comportamentele proaste.
    Așa fac părinții noștri când ne disciplinează.
    Tatăl nostru este învățătorul nostru când avem cinci ani; un „răuvoitor” când avem vreo douăzeci de ani dar tot odată este un ghid pe viață.
    Mamele pot merge la casa copiilor lor când îmbătrânesc, dar tatăl nu știe cum să facă asta.
    Nu are rost să-ți rănești #părinții când sunt în viață și să regreți când nu mai sunt.
    ÎNTOTDEAUNA TRATEAZA-I CUM TREBUIE, CU RESPECT!
    Și, să știti că IUBIREA este cel mai puternic medicament, dragii mei.. Iar un prieten este cineva care te cunoaşte aşa cum eşti, înţelege ce ai fost, acceptă ce ai devenit şi, te lasă să creşti în continuare…
  • Impresii Svetlana Vizitiu


3 comentarii

Top cărti, autori recomandare BM B.P. Hasdeu


Numai prin lectură putem pătrunde în universul cunoașterii.
„- Am citit o grămadă de cărți, însă în mare, pe majoritatea le-am uitat. Atunci, care e rostul cititului? o întrebare adresata de un elev către Maestrului său. Maestrul nu-i oferi niciun răspuns.
După câteva zile, în timp ce se aflau în apropierea unui râu, Maestrul îi spuse tânărului învățăcel că îi e sete. Apoi îi arătă o strecuratoare veche și murdară, ce odihnea pe pământ și îi ceru să îi aducă puțină apă să bea. – Maestre, ce îmi cereți e lipsit de logică, protestă tânărul.
Maestrul însă nu-i oferi nicio explicație, văzându-și netulburat de meditația lui.
Înțelegând că nu avea sens să-și contrazică Maestrul, tânărul ucenic luă strecuratoarea și începu să execute absurda operațiune.
Și așa, tot scufunda strecuratoarea în apă și tot o umplea și de fiecare dată apa se scurgea prin orificiile strecurătorii. Zeci de ori, sute de ori, a tot încercat, dar n-a fost chip ca apa să rămână în strecurătoare.
Într-un târziu, epuizat, se așeză lângă Maestru:
— Mi-e peste putință să aduc apă cu strecurătoarea. Iartă-mă, Maestre, mi-e imposibil; nu am reușit să trec această probă, am ratat, îmi pare rău!
— Nu, răspunse zâmbind Maestrul, nu ai ratat. Privește strecurătoarea: acum strălucește, e curată, zici că e nouă. Apa care s-a scurs prin orificii a curățat-o.
„Vezi tu?” continuă Maestrul, „înainte de a citi o carte ești precum era strecurătoarea la început, iar cartea, precum apa din râu. Nu are atât de mare #importanță dacă nu poți păstra totul în memoria ta; importantă este apa pe care cărțile o lasă să curgă în tine; pentru că, fara urmă de îndoială, cărțile, cu ideile lor, cu emoțiile lor, cu sentimentele lor, cu cunoașterea lor, cu adevărul pe care îl găsești în paginile lor… curăță mintea ta și spiritul tău și te fac să devii alt om: unul mai bun, renovat.”
Acesta este rostul cititului…

– 26 februarie 1838 – s-a nascut Bogdan Petriceicu HASDEU, poet, prozator, dramaturg, ziarist, eseist, jurist, istoric, folclorist, filolog, lingvist, filosof și arhitect – ne-a lăsat convingerea că încadrarea în circuitul universal al valorilor se poate face doar prin păstrarea și promovarea limbii, istoriei și culturii. / 185 de ani de la naștere/ S-a nascut la Hotin, in Basarabia ocupata de Imperiul Þarist, si a studiat la universitatea din Harkov, dupa terminarea studiilor slujind ca ofiter in armata rusa. La 1856, cand sudul Basarabiei a revenit la Moldova, a trecut in acest tinut pentru a scapa de impilarea si deznationalizarea fortata practicata de administratia de ocupatie. Rusii i-au cerut extradarea, iar la refuzul autoritatilor romane, i-au anulat dreptul de mostenire pe care-l avea asupra unor mosii ale familiei ramase in partea ruseasca a Basarabiei. Mai tarziu insa i s-a recunoscut acest drept pe cale judiciara.La 1857 a fost numit membru al tribunalului din Cahul. Dupa sapte luni a demisionat. In 1858 s-a mutat la Iasi, ca profesor de liceu si bibliotecar al universitatii. A donat bibliotecii universitare 4.000 de volume. In acest timp Hasdeu a pus bazele mai multor publicatii, intre altele, revista „Din_Moldova” (1862-1863) in care a publicat poezii lirice, fabule, nuvele, critice etc.Intre 17 mai 1876 si 1 aprilie 1900 a fost director al Arhivelor Statului din Bucuresti, in aceasta calitate contribuind la publicarea documentelor in „Arhiva_istorica” si „Cuvente_din_batrani”, atat din arhivele romanesti, cat mai ales din cele straine, fiind primul conducator al Arhivelor Statului a inceput sa publice còpii dupa acte din arhivele straine privitoare la romani.In 1877 a fost ales membru al Academiei Romane ca un omagiu al intregii sale opere de pana atunci, dar si ca recunoastere a spiritului sau enciclopedist.Din 1878 a fost profesor de filologie comparata la Universitatea din Bucuresti. A tiparit o parte din lectiile sale pline de originalitate si de cunostinte vaste asupra literaturilor straine si a limbii romane.Hasdeu a cochetat si cu politica. Partizan al lui Kogalniceanu, a sustinut lovitura de stat din 2 mai 1864 a lui Alexandru Ioan Cuza. Ulterior, a sustinut dinastia straina, de Hohenzollern, apoi, pe aceeasi linie a ideilor de factura paneuropeana, a devenit membru al Partidului Liberal, ajungand deputat liberal in parlamentul Romaniei. Dupa moartea unicei sale fiice, Iulia, in 1888, a devenit mistic si fervent practicant al spiritismului, scop in care a construit Castelul Iulia Hasdeu de la Canpina. S-a stins din viaţă în data de 07 septembrie 1907, la vârsta de 71 ani, la Campina, lasând in urmă o opera vast și perenă. In ciuda criticilor, foarte dure uneori, asupra metodelor de lucru, Hasdeu ramane un mare om de cultură, un neobosit cercetător și un pionier al mai multor domenii ale filologiei si istoriei Romaniei.

  • „Fii liber sau conservator, fii cum știi, dar crede în Patrie”

Mizerabilii de Victor Hugo /26 februarie 1802- d.22 mai 1885/
Bărbatul este cea mai evoluată dintre creaturi. Femeia e cel mai sublim ideal.
Dumnezeu a făcut pentru bărbat un tron, pentru femeie un altar. Tronul exaltă, altarul sfinţeşte.
Bărbatul e creierul, femeia inima. Creierul primeşte lumină, inima primeşte iubire. Lumina fecundează, iubirea reînvie.
Bărbatul este puternic prin raţiune, femeia e invincibilă prin lacrimi. Raţiunea convinge, lacrimile înduioşează sufletul.
Bărbatul este capabil de orice eroism, femeia de orice sacrificiu. Eroismul înnobilează, sacrificiul aduce sublimul.
Bărbatul are supremaţia, femeia are intuiţia. Supremaţia semnifică forţa, intuiţia reprezintă dreptatea.
Bărbatul este un geniu, femeia este un înger. Geniul este incomensurabil, îngerul este inefabil.
Aspiraţia bărbatului este către glorie, aspiraţia femeii este îndreptată către virtutea săvârşită. Gloria face totul măreţ, virtutea face totul divin.
Bărbatul este un cod, femeia este o evanghelie. Codul corijează, evanghelia ne face perfecţi.
Bărbatul gândeşte, femeia intuieşte. A gândi înseamnă a avea un creier superior. A intui înseamnă a avea pe frunte o aureolă.
Bărbatul este un ocean, femeia un lac. Oceanul are perla care-l împodobeşte, lacul poezia care-l luminează.
Bărbatul este un vultur care zboară, femeia o privighetoare care cântă. A zbura înseamnă a domina spaţiul, a cânta înseamnă a cuceri sufletul.
Bărbatul este un templu, femeia e sanctuarul. În faţa templului ne descoperim, în faţa sanctuarului îngenunchem.
Bărbatul este plasat acolo unde se sfârşeşte pământul, femeia acolo unde începe cerul.” / Victor HUGO/

Poet, dramaturg și romancier francez. Scriitor romantic, era pair al Franței din 1845, senator al Parisului și membru al Academiei Franceze din 1841
Romanul „Mizerabilii”este considerat drept una dintre capodoperele umanității, poate cel mai mare roman din toate timpurile!
-Scris de Victor Hugo, marele romantic al Franței, romanul n-a fost primit bine de toată lumea, mai ales în Italia, unde criticul care avea grija ediției spunea că”ar fi o carte doar pentru francezi”. Iată răspunsul genial al lui Hugo:”E o carte scrisă pentru toate popoarele. Nu ştiu dacă va fi citită de toate, dar eu am scris-o pentru toate. Oriunde omul zace în necunoaştere şi disperare, oriunde femeia se vinde pentru pîine, oriunde copilul suferă că n-are o carte care să-l învețe şi un cămin unde să se încălzească, cartea”Mizerabilii”bate la uşă şi spune:”Deschideti-mi, vin pentru voi!”Trebuie să mai stărui? Voi nu aveți săraci? Uitați-vă jos! Nu aveți paraziți? Uitați-vă sus!
Unde este armata voastră de profesori, singura armată pe care o recunoaşte civilizația? Aveți scoli gratuite şi obligatorii? În patria lui Dante şi a lui Michelangelo ştie toată lumea să citească? Au nu aveți, ca şi noi, un buget de război gras şi un buget de învățămînt ridicol? (cît de puține lucruri s-au schimbat în 200 de ani-n.m.)
Să verificăm ordinea noastră socială, să-i vedem păcatele!
Rezumat. Cartea Mizerabilii, e oglinda noastră în măsura în care e a voastră. Înțeleg că împotriva ei se ridică anumiți oameni şi caste. Oglinzile, fiindcă spun adevărul, sunt urîte. Asta nu le împiedică să fie folositoare. Eu am scris pentru toți, pătruns de o mare dragoste pentru țara mea, dar fără să mă preocup de Franța mai mult decît de alt popor. Pe măsură ce înaintez în viață, mă simplific şi devin din ce în ce mai mult patriot al umanității. Fac şi eu ce pot, sufăr de suferința universală şi încerc s-o uşurez, n-am decît puterile şubrede ale unui om şi strig tuturor:”Ajutați-mă!”
Iată, domnule, ce m-a provocat scrisoarea dtale să spun! Am stăruit atîta din pricina unei fraze din scrisoarea dtale:”Mulți italieni spun că „Mizerabilii”e o carte franceză. S-o citească francezii”!
Vai, o repet, mizeria e treaba noastră, a tuturor, fie italieni, francezi, englezi.
De când istoria scrie şi filosofia meditează, mizeria e veşmântul neamului omenesc. A venit momentul să smulgem zdreanța asta groaznică a trecutului şi să învelim picioarele goale ale Omului-Popor în haina de purpură a aurorei”.
Cât de frumos gândea Hugo! Iată dar care este menirea intelectualui adevărat. El trebuie să vadă adevărul dincolo de interesele meschine ale unuia sau altuia şi să fie alături de cei mulți şi oropsiți, de cei care disperă şi strigă în zadar, pentru că nu-i aude nimeni, niciodată.

COLLEEN MCCULLOUGH – „Pasarea Spin„- Există o legendă despre o pasăre care cântă o singură dată în viața ei, mai minunat decât orice altă făptură de pe pământ. Din clipa în care își părăsește cuibul, pleacă în căutarea unui copac cu spini și nu-și află odihna decât atunci când îl găsește. Ea cântă între crengile răzvrătite până când se străpunge singură în cel mai mare și mai ascuțit spin. Și murind, ridică deasupra agoniei sale triluri mai frumoase ca ale ciocârliei și privighetoarei la un loc. Un #cântec la superlativ ca preț al existenței sale. Pentru ceea ce-i mai bun în lumea asta nu există decât un singur preț: acela al unei mari dureri.
Așa spune legenda.
„Pasărea, cu spinul înfipt în piept, urmează ciclul implacabil al legii nescrise; nu știe de ce impuls este condusă, dar își începe călătoria pe care o sfârșește aruncându-se singură într-un spin. Și moare cântând. Chiar în momentul în care spinul o pătrunde, ea nu-și dă seama că o așteaptă moartea; cântă, cântă până când nu mai rămâne nici o picătură de viață în ea, până când nu mai poate să scoată nici un sunet. Dar noi, noi cei care ne implantăm singuri spini în piept, noi știm! Noi înțelegem! Și totuși o facem. O facem!”. /COLLEEN_MCCULLOUGH – „Pasarea Spin” (final)/
Scriitoarea australiană Colleen McCullough / 01 iunie 1937 – 29 ianuarie 2015/ al cărei bestseller din 1977 „Pasărea spin” a fost adaptat într-o miniserie de televiziune de mare succes, ar fi implinit 85 de ani /în 2022/. A murit la 77 de ani într-un spital din Norfolk Island, joi, după ce în ultimii ani a suferit din cauza mai multor probleme de sănătate. Scriitoarea a trăit pe o insulă de pe teritoriul australian din Pacificul de Sud, în ultimii 40 de ani, după ce s-a căsătorit cu un localnic, Ric Robinson. Cea mai recentă dintre cele 25 de cărţi ale sale, „Bittersweet”, a fost publicată în anul 2013. Colleen McCullough a devenit scriitoare după ce a lucrat mai bine de un deceniu în calitate de cercetătoare în ştiinţe neuronale, în Australia, Marea Britanie şi Statele Unite, şi a avut un succes imediat după publicarea romanului „Pasărea spin”, o dramă de familie cu o acţiune plasată într-o fermă din Australia.
Acţiunea acoperă 60 de ani din viaţa membrilor familiei Cleary, veniţi în Australia pentru a prelua o ferma lăsată moştenire de o mătuşă, şi se centrează pe povestea iubirii interzise dintre tânăra Meggie Cleary şi preotul Ralph de Bricassart.
Mary Carson, proprietara unei mari ferme de animale, se îndrăgosteşte de preotul parohiei, Ralph de Briccasart, chiar dacă el o remarcă pe nepoata lui Mary, Meggie Cleary. Deşi atras de tânără, Ralph îşi părăseşte parohia pentru a-şi începe ascensiunea în ierarhia bisericească. Hirotonisit ca arhiepiscop în Roma, Ralph este chinuit încă de dragostea sa pentru Maggie, care se mărită cu Luke, într-o încercare disperată de a-l uita. Ralph se întoarce în Australia pentru o idilă senzuală alături de Maggie, deşi amândoi ştiu că fericirea lor nu este de lungă durată.
Drepturile de ecranizare a romanului „Pasărea spin” s-au vândut cu 1,9 milioane de dolari, iar volumul a fost adaptat într-una dintre cele mai urmărite miniserii de televiziune din toate timpurile, în care rolurile principale au fost interpretate de Richard Chamberlain şi Rachel Ward. Cartea s-a vândut în peste 30 de milioane de copii pe plan mondial.
,,Pasărea spin ” ecranizat în 1983 /40 de ani/

Marin_SORESCU, poet, dramaturg şi eseist, ministru al Culturii (1995), membru al Academiei Române (Premiul mondial de poezie „Fernando Riello”, Madrid, 1983; Premiul Herder pentru întreaga operă, 1991) ( n. 19 februarie 1936 – m.06.12.1996).

Operele lui au fost traduse în mai mult de 20 de țări, totalizând peste 60 de cărți apărute în străinătate. Şcoala primară o face în comuna natală. Începe Liceul „Fraţii Buzeşti”, Craiova, transferat apoi la Şcoala Medie Militară Predeal, absolvită în 1954. Mai apoi face Facultatea de Filologie din Iaşi (1955-1960). Stabilit la absolvire în Bucureşti, cu o ascensiune rapidă în lumea literară ca poet, romancier, dramaturg, eseist. Operele lui au fost traduse în SUA, Canada, Mexic, Brazilia, Columbia, India, Anglia, Germania, Franța, Grecia, Suedia, Italia, Olanda, Spania, Portugalia, China, Singapore, Rusia, Cehia, Slovacia, Serbia, Macedonia, Bulgaria ş.a. A publicat primul său volum („Singur printre poeţi”) în 1964 şi de atunci a impus un stil degajat, uşor ironic, fantezist. Sunt foarte cunoscute şi volumele din ciclul „La lilieci”, un univers poetic pornind de la un cimitir ce poartă acest nume.

Ca dramaturg, piesele sale s-au bucurat de o primire excepţională, fiind traduse şi prezentate pe scenele din Paris, Zürich, Tampere, Berna, Copenhaga, Geneva, Napoli, Helsinki, Dortmund, Varşovia şi Port-Jefferson (SUA)

În articolul Un tânăr poet, portret literar, în „Contemporanul”, octombrie 1964, G. Călinescu afirma că Marin Sorescu „găsește un punct de vedere ce n-a trecut altuia prin minte, așază oul ca și Columb, spărgând coaja în partea sferoidală și apoi, găsindu-și o stabilitate, vorbește în chipul cel mai simplu. Perspectiva insolită devine un regim normal.” Marin Sorescu are o „capacitate excepțională de a surprinde fantasticul lucrurilor umile și latura imensă a temelor comune”.

Încă de la început, Marin Sorescu și-a datorat popularitatea poeziei și succesului în critică. El apare în literatura română pe fondul unei necesităţi de combatere a pseudopoeziei proletcultiste, căreia îi răspunde prin creaţia sa eliberată de dogmatism, care parodiază subtil regulile clişeizării de orice fel. Sorescu a debutat cu volumul de versuri parodice Singur_printre_poeți (1964). „Nu întamplător poetul a debutat cu parodii. Spiritul parodic trebuie considerat însuşirea principală a întregii lui literaturi“ afirma Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură ).

Însemnătatea şi rolul acestuia rezidă în prefacera limbajului poetic românesc și în crearea unei formule poetice. „În ciuda faptului că poeziile lui par să-şi poarte la vedere ideea, ca unele făpturi acvatice scheletul, nu există un acord clar în părerile criticilor despre poet, ceea ce denotă un anumit mister, neaşteptat la prima vedere” (Nicolae Manolescu).

Primul volum din La_Lilieci (1973) aducea în prim plan lumea satului dintr-o perspectivă cu totul nouă, una în care refuzul convenţiilor lirice, tragicul şi comicul coexistau într-o cheie considerată ironică, dar nu lipsită de afecţiune. Copilul ia parte la jocurile vârstei (lupta cu gărgăunii din scorbură), unele utile economic (făcutul pe momâia), sau cască gura la spectacolul lumii rurale, cu obiceiurile şi tradiţiile ei. Volumele II-VI au fost publicate în 1978, 1980, 1988, 1995 şi 1998 (postum).

Valoarea pieselor de teatru ale lui Sorescu a fost intuită din prima clipă de către critici şi regizori, aproape toate bucurîndu-se de puneri în scenă foarte interesante. Teatrul lui Sorescu nu este poetic în sensul verbal, unii comentatori l-au înrudit mai degrabă cu poezia autorului decît cu genul dramatic. Marin Sorescu interiorizează dialogul, care devine un fel de convorbire a omului cu el însuşi. Această trăsătură este evidențiată în trilogia Setea_muntelui_de_sare (1974). Titlul trilogiei este o metaforă care sugerează setea de Absolut a omului superior, iar cele trei drame care o compun sunt mediații-parabole, realizate prin ironie. Ilustrând titlul trilogiei, dramele #Iona, #Paracliserul și #Matca sunt parabole pe tema destinului uman, parafrazând trei mituri fundamentale: mitul biblic (Iona), mitul meșterului #Manole (Paracliserul) și potopului (Matca)

Poezia Trebuiau_să_poarte_un_nume, a fost recitată de autorul însuși. Viziunea_viziunii (1982) și Trei_dinţi_din_faţă(1977) sunt romanele reprezentative ale scriitorului. În varianta sa necenzurată, Trei dinţi din faţă este mai mult decât un roman erotic, este un roman al mutilării omului într-un comunism absurd şi dureros.

În proza pentru copii, autorul practică ludicul „de plăcere”, fantezia, insolitul asocierilor, cu volumele: Unde fugim de-acasă?(1967), O aripă şi-un picior (1970), Cocostârcul Gât-Sucit (1987), Cirip-Ciorap (1993), Ocolul infinitului mic, pornind de la nimic (2005), Diligența cu păpuși (1998).

Despre Marin Sorescu> Este cunoscut și pentru preocupările sale pentru pictură, având de-a lungul timpului numeroase expoziții în țară și străinătate;

Textele sale au fost traduse în peste 20 de limbi;

A fost redactor la revistele „Viața românească”, „Viața studențească” (1960-1963), „Luceafărul” (1963-1966); A fost redactor-șef la Studioul Cinematografic „Animafilm” din București (1966-1972) și redactor-șef al revistei „Ramuri” din Craiova (1978-1990);

În 1990 a fost numit director al Editurii „Scrisul românesc” din Craiova;

A fost ministru al Culturii în perioada 25 noiembrie 1993 – 5 mai 1995.

A tradus integral creația poetică a lui Boris Pasternak;

O poezie de Marin Sorescu, tradusă în engleză, a apărut afișată din data de 10 februarie 2020 în metroul londonez și va sta acolo timp de patru săptămâni. Poezia Perseverență a fost aleasă pentru proiectul intitulat „Poems on the Underground” (Poezii în subteran), o inițiativă care aparține mai multor instituții britanice, între care Primăria Londrei

Tudor Mușatescu ”Titanic vals”, „Visul unei nopți de iarnă”
A fost un poet, prozator, dramaturg și umorist român. (120 ani de la nastere)
“Nu vreau să mor până nu termin de trăit!”, spunea autorul “muşatismelor”. Tudor Mușatescu – un dramaturg de o savoare deosebită. A plecat din această lume pe 4 noiembrie 1970 la 67 de ani. A lăsat în urmă capodopere ale dramaturgiei româneşti. Fiul său, Bogdan Muşatescu, spunea că „Titanic vals“ a avut 35 de ridicări de cortină, la o singură reprezentaţie.
„Dacă îmi recunosc un merit ca dramaturg este că oricare din personajele mele, înţepat cu un ac, va sângera sânge viu, uman“, spunea Tudor Musatescu, autorul pieselor „…Escu“ sau „Visul unei nopţi de iarnă“.
Câteva dintre cele mai cunoscute muşatisme:
Era atât de zgârcit, încât, noaptea, lătra în curte ca să facă economie de câine.
Unii trăiesc gratis, alţii degeaba.
De ce prostul e mărginit, când prostia e nemărginită?
Bănuitorul se trezeşte înaintea ceasului deşteptător, ca să-l controleze dacă sună exact.
Caloriferul stins e mai rece decât frigiderul în funcţiune.
Când stai de vorbă cu proştii numai duminica e o adevărată sărbătoare.
Fost primar, fost prefect, fost senator, fost ministru, conu Mişu a fost numai fost.
Marele cusur al femeilor este că te iubesc, totdeauna, când ai altceva de făcut.
E frumos să fii bun, dar trebuie să fii şi bun la ceva.
Numai după invidia altora îţi dai seama de propria ta valoare.
Dragostea.. Bătăi de inimă pentru dureri de cap.
Sentimentul care vine în galop şi dispare în – vârful picioarelor.
Femeile nu înşeală, compară.
Plictiseala lungeşte ziua şi scurtează viaţa.
N-am cerut vieţii nimic. Tot ce am avut, i-am smuls. Şi tot ce n-am avut, mi-a furat.

– Marele filosof Mihai ȘORA ne-a părăsit, dar ne-a lăsat multe mesaje și lecții de viață (7 noiembrie 1916 – 25 februarie 2023)
Născut în 7 noiembrie 1916, la Timișoara, Mihai Șora a fost considerat un reper pentru lumea intelectuală a României. Extrem de activ pe rețele de socializare, Șora a fost mereu prezent la protestele din piata victoriei din 2017 – 2018.
A urmat studii de filosofie la Universitatea din Bucuresti (1934-1938), unde l-a avut profesor, printre altii, pe Nae Ionescu, după care a plecat la Paris, unde a obtinut titlul de doctor in filosofie, devenind pentru o vreme cercetator la Centre National de la Recherche Scientifique. Revenit in tara, s-a dedicat unei vaste activitati editoriale, regandind din temelii colectia „Biblioteca pentru toti”, in care vor aparea in deceniile sapte, opt si noua cele mai importante carti ale culturii universale. Din anii ’70 a inceput sa publice dialoguri filozofice in revistele literare, care mai tarziu vor alcatui carti de referinta in filozofia romaneasca. Dupa 1990 a fost membru fondator al Grupului pentru Dialog Social si a ocupat fotoliul de ministru al Invatamantului in primul guvern de dupa revolutie (Templul Coral).
După evenimentele din decembrie 1989 a fost ministru al învățământului în primul guvern Petre Roman (30 decembrie 1989–28 iunie 1990). Șora a precizat că și-ar fi dat demisia din guvern în semn de protest față de mineriadele din 13–15 iunie 1990 și că ar fi refuzat să fie reconfirmat pe post în guvernul constituit după alegerile din mai.
În anul 2000, Mihai Șora și alți intelectuali (Sorin Vieru, Horia Roman Patapievici) s-au alăturat unei manifestații împotriva lui Corneliu Vadim Tudor și a extremismului politic.
Mihai Șora a fost unul dintre oponenții vocali ai modificărilor la legile justiției, care au declanșat protestele din 2017–2018, alăturându-se deseori demonstranților, în ciuda vârstei înaintate. Poziția sa în cadrul demonstrațiilor: „Ceea ce au făcut guvernanții în această noapte pot face oricând, în orice moment, cu orice lege, nu doar în Justiție. Dacă acum pui lacăt pe independența Justiției, mâine poți interzice circulația persoanelor, poți suprima internetul, presa liberă; poți închide granițele, poți trimite oamenii în lagăre, la munca silnică ori îi poți, pur și simplu, extermina. Iar toate acestea în numele votului democratic care te-a adus la Putere, în numele „democrației”, al poporului… În numele „democrației populare. Mecanismul de atac la statul de drept este predictibil și își dovedește, iată, ciclicitatea implacabilă. A fost noaptea minții guvernanților. Este prea mult și prea periculos pentru a-i lăsa să-și facă în continuare de cap!” / Primarul din Timişoara Dominic Fritz:
”Mihai Şora a fost o inspiraţie pentru generaţii de români, a echilibrat revolta cu speranţa, generozitatea cu determinarea, #înţelepciunea cu amuzamentul. Ne va rămâne un far călăuzitor, în Timişoara, România si Europa. Drum lin!”

IULIA HAȘDEU „Îngerul_și_ghiocelul”
Într-o zi, un înger zbura în văzduhul limpede legănându-se printre stelele strălucitoare. La fiecare stea se oprea şi culegea o floare la întâmplare. Şi după ce adunase câte una din fiecare lume a universului, făcând astfel în braţe un buchet ceresc, s-a pogorât pe Pământ şi a cules şi de aici o floare la întâmplare.
Apoi, urcă din nou la cer şi dispăru sub bolta de azur. Florile de pe Pământ, care îl zăriseră pe îngerul strălucitor, fără a vedea însă şi floarea ce o luase, se întrebau geloase care dintre ele era fericita surioară pe care o alesese îngerul şi o luase cu sine.
– Este un trandafir, spuneau trandafirii.
– Este un crin alb ca şi el, spuneau superbii crini.
– Nu, este o floare de portocal cu parfum divin, încercau să convingă portocalii.
– Vă spun eu, suratelor, că nu poate fi decât o lalea, strigă fălindu-se o lalea splendidă.
Chiar şi violeta, atât de modestă de obicei, aspira la cinstea de a avea o soră în Rai şi susţinea cu blândeţe că îngerul luase cu el o violetă.
Singur, ghiocelul stătea deoparte, în tăcere. Celelalte flori uitaseră de el. Deodată, din înaltul cerului o lacrimă ca o perlă căzu şi prinse a străluci pe ghiocelul cu tulpiniţa frântă.
Îngerul nu mai apăru; însă o voce divină străbătu văzduhul înmiresmat, ca o rugă blândă şi necontenită.
– Biată floare, zise , floare cu adevărat modestă; pentru că te-am vătămat, cere-mi o răsplată; spune-mi, ce doreşti?
– Mai nimic, răspunse ghiocelul.
– Vrei parfumul trandafirului?
– Nu.
– Strălucirea lalelei?
– Nu.
– Albastrul brebenelului?
– Nu.
– Frunza parfumată a lămâiului?
– Nu.
– Atunci, ce doreşti?
– Pentru că îţi face plăcere să-mi oferi un dar, Stăpâne, dă-mi voie să mă nasc şi să înfloresc iarna, sub zăpadă şi promoroacă şi fă ca la mireasma mea îmbătătoare, la apariţia mea binecuvântată, oamenii înăspriţi şi înfriguraţi de vânt şi de ger să se simtă încălziţi şi întăriţi de speranţa apropiatei primăveri, a soarelui de foc cu raze divine.
Din ziua aceea, GHIOCELUL este totdeauna prima floare care ne zâmbeşte după urâcioasa iarnă, alb ca şi cum ar mai purta încă urma lacrimii sfinte.

O primăvară frumoasă și de suflet vă doresc!!!

#Svetlana_Vizitiu, prezentare, recenzii, carti din fondul BM B.P.Hasdeu


2 comentarii

Povești cu lecții de viață


Să ne bucurăm din plin de ceea ce ne spun oamenii, și la ce mai contribuim și noi cu propriile noastre creații, cu lecții și învățăminte de viață. Nu vă opriți din poveste, deschideți zăgazurile cuvintelor, lăsăți-vă în voia visurilor voastre și depănați-vă mai departe amintirile. Dați drumul gândurilor, lasati-le slobode să hoinărească pe văi și pe dealuri, să zburde prin ninsoare fără opreliști! Sunteți doar voi și gândurile voastre. Asta e tot ce v-a rămas. E bucuria de a trăi și a rămâne simplu!

Exemple de aici, o să vă surprindă, cred că veți dori să le transmiteți copiilor sau nepoților, de ce nu… Important să realizați, de ce și pentru ce... ❤

TRĂIEȘTE ACUM…

Un bărbat a murit… când și-a dat seama, l-a vazut pe Dumnezeu apropiindu-se de el cu o valiză în mână. Dumnezeu a spus:
“Bine, fiule… este timpul să plecăm.”
Surprins, omul a răspuns: “Acum? Așa devreme? Aveam o mulțime de planuri…”
Dumnezeu: “Îmi pare rău, dar trebuie să plecăm.”
Bărbatul: “Ce ai în valiză?”
Dumnezeu a raspuns: “Lucrurile tale!”
Bărbatul: “Lucrurile mele? Ce vrei să spui? Adică, hainele mele, banii mei?”
Dumnezeu: “Nu. Acele lucruri nu au fost de fapt ale tale. Ele aparțineau pământului.”
Bărbatul: “Atunci amintirile mele?”
Dumnezeu: “Acelea nu ți-au aparținut niciodată. Ele aparțin timpului.”
Bărbatul: “Este vorba de talentul meu?”
Dumnezeu: “Acesta nu ți-a aparținut niciodată… el a fost în funcție de oportunități.”
Bărbatul: “Este vorba despre familia și prietenii mei?”
Dumnezeu: “Îmi pare rău… ei nu ți-au aparținut niciodată. Ei au aparținut destinului.”
Bărbatul: “Este vorba de soția și fiul meu?”
Dumnezeu: “Ei nu ți-au aparținut ție niciodată… au aparținut inimii tale.”
Bărbatul: “Este vorba de corpul meu?”
Dumnezeu: “Corpul tău nu ți-a aparținut niciodată. El a aparținut pământului.”
Bărbatul: “Este sufletul meu?”
Dumnezeu: “Nu, sufletul tău imi aparține mie.”
Foarte speriat, omul a luat valiza din mâinile Domnului și a deschis-o. Aceasta era goală.
Lacrimile au inceput să curga șiroaie pe obraz.
“Niciodată nu am avut nimic?” – a intrebat barbatul.
Dumnezeu a raspuns: “Adevarat, fiecare moment pe care l-ai trăit a fost doar al tău.
Viața este doar un moment,.. un moment care îți aparține. Din acest motiv trebuie să te bucuri de fiecare clipă pe care o ai. Nu lăsa ca nimic să te oprească din a fi fericit. Trăiește ACUM! Trăiește-ți VIAȚA.”
Nu uitați să fiți fericiți, acesta este singurul lucru care contează.
Lucrurile materiale și tot ce crezi ca merită, nu merită; sunt lăsate în urmă. Nu poți lua nimic cu tine în cealaltă lume…

Este vorba despre noi, cei care tocmai am trecut de 50-60/70 și mai mult.

Să fim mândri că aparținem unei ere, cea mai bună știută vreodată.

Născuti în …. Anii ’40-50

Crescuti în … Anii ’50-60

Educati în … Anii 60-’70

Lansați în …. Anii ’70-80

Surprinși în jurul… Anii ’90

Mulțumiți un pic în… Anii 2000

Deveniți mai înțelepti în… Anii 2010

Ajunși în… 2022/ deja 2023

Deci Am trăit în…

OPT decenii diferite

DOUĂ secole diferite

DOUĂ milenii diferite

Am trecut prin…

Pager, de la primul telefon mobil la cel mai recent telefon inteligent –

Radio cu galene, radio tranzistor

TV cu ecran de sticlă la unul mare cît usa,

la compact smart TV ecran plat, Gramophone, Casetofon, Walkman, YouTube la Wireless Streaming.

Scrisori scrise de mână, Mașină de scris, mașină de scris electrică, Telegrame, Teleprinters (Telex) la e-mail WhatsApp, Twitter, Instagram, Ordine de plată, ordine poștale, cec bancar, Pay on line etc.

Calculatoare desk (20 MB hard disk drive la 2 TB) la cel mai recent laptop, 5.25 inch la 3.5 inch cu dischetă și CD disk ,la PenDrive – Și… Am ratat gripa spaniolă Am prins la „timp” CoronaVirus Am Mers pe jos, cu bicicleta, motocicleta, condus mașina, am mers în tren, ne-am jucat în stradă cu praf, noroi , Am navigat , am zburat si acum așteaptăm să mergem cu Elon Musk SpaceX pe Lună

Wow!!! Ce viață a fost … Am simtit-o cu inima, nu roboțiti că astăzi… prin TI, Da, am trecut cu adevărat prin multe altele

Am putea fi numiți „geniali”….o „generație reușită” de oameni a căror anii de naștere au fost în anii ’40-50 …’60-70…

Literalmente…. generatia noastra a trait, a asistat la mult mai mult in fiecare perioadă a vietii…

Aceasta este generația noastră care a dat o nouă paradigmă la cuvântul „SCHIMBARE

Îi mulțumim lui Dumnezeu 🙏 pentru această viață minunată, semnificativă, uimitoare de rollercoaster…

Am pășit în viață la varsta de 16-20 și am trecut cu vârsta peste anii ’30 și ’40 ținându-ne de mână unul pe celălalt în distracție și zbenguială … Iubind sincer și necondiționat!

Cele mai bune urări, dragii mei prieteni, pentru toți dintre voi care aparțineți unei epoci care a fost, care este, care va fi, dar nici una, precum a fost a noastră!!! Să continuăm să ne trăim viața la maxim, fiecare moment ce ne este dat. ❤

Oamenii din rețele au zis, vorbit, menționat, discutat, prezis … Subscriu, confirm și mă alătur… La mulți ani cu Bani și Sănătate, Doamne ajuta tuturor! Avem nevoie de Pace!

Femeile au argumente atât de bune încât și Dumnezeu le crede!

O femeie cauta lemne pentru foc pe marginea unui rau. Taind o creanga dintr-un copac, scapa toporul din mana si acesta ajunge pe fundul raului.
Disperata, incepe sa se roage si sa implore:
– Doamne, ajuta-ma Doamne, te rog!
Apare Dumnezeu si o intreaba:
– Ce e, femeie? Ce ti s-a intamplat? De ce plangi atat de amarnic?
– Doamne, te rog ajuta-ma. Mi-a cazut toporul in rau si nu mai am cu ce sa tai lemne si o sa mor de frig.
Dumnezeu isi scufunda mana in rau si scoate un topor de aur.
– Acesta e toporul tau, o intreaba?
Nobila femeie ii raspunde:
– Nu, Doamne, nu e acesta.
Dumnezeu isi scufunda din nou mana in rau si scoate un topor de argint.
– Acesta e toporul tau, femeie?
– Nu, Doamne, nici acesta nu e.
Dumnezeu isi scufunda pentru a treia oara mana in rau si de data aceasta scoate un topor din fier si lemn.
– Dar acesta, e al tau, o intreaba iarasi pe femeie?
– Daaa, Doamne, da!!! Acesta e toporul meu.
Dumnezeu era atat de multumit de sinceritatea femeii ca i le-a daruit si pe celelate doua topoare; din aur si din argint.
Fericita, femeia alearga intr-un suflet acasa la iubitul ei sot sa-i povesteasca ce minune i s-a intamplat. Apoi il duce sa-i arate locul in care l-a vazut pe Dumnezeu.
Intr-o clipa de neatentie insa, omul se impiedica si cade in rau. Cum nu stia sa inoate, se ineaca.
Femeia incepe sa planga din nou si sa implore ajutor.
Dumnezeu apare iarasi.
– De data asta ce-ai mai patit? De ce plangi?
Printre sughituri, femeia ii raspunde:
– Doamne, sotul meu a cazut in rau si s-a inecat.
Imediat, Dumnezeu intra in rau si-l scoate pe Brad Pitt.
– Acesta este sotul tau, o intreaba?
– Da, da, da!, afirma femeia.
Atunci, Dumnezeu se infurie:
– Esti o femeie mincinoasa, exclama El!
Rapid, femeia ii explica:
– Doamne, iarta-ma, dar e vorba de o neintelegere… Daca eu as fi zis NU, dumneata mi l-ai fi adus si pe George Clooney, iar daca as fi zis ca nici el nu era, atunci ai fi venit cu sotul meu si cand eu ziceam „DA, el e sotul meu”, m-ai fi trimis acasa cu toti trei .
Eu sunt o femeie umila, Doamne, cu principii morale si nu as fi putut sa comit POLIGAMIE!
De aceea am spus DA primului dintre ei.
Dumnezeu a gasit corect comportamentul femeii si a iertat-o.
MORALA:
Femeile au argumente atât de bune, încât până și Dumnezeu le crede.
ASA SUNT ELE NU PIERD NICIODATA! SUNT UNICE!
ReteleSociale la taclale
#Impresii_viata_carti_Svetlana_Vizitiu


In imagine: Obosita, o zi intreaga in calatorie cu autocarul prin Sharm El Sheich. Aici la Catedrala celor 40 de Sfinti… Doamne ajuta! ❤

O FEMEIE_FERICITA.

“Mama mea avea multe probleme. Nu dormea și se simțea epuizată. Era irascibilă, cicălitoare, morocănoasă. Mereu era bolnavă. Până într-o zi când, așa, dintr-o dată, s-a schimbat.

Situația era cea dintotdeauna, însă ea era diferită. Într-o zi, când tata îi zice:

– Iubito, merg la o bere cu băieții. Am obosit. De trei luni caut de lucru și nu găsesc nimic, mama îi răspunde: – Foarte bine!

Apoi, când fratele meu îi aduce la cunoștință:

– Mama, la Universitate merg rău la toate materiile, mama îi zice: – Foarte bine! Recuperezi tu! Dacă nu, repeți semestrul, dar taxa ți-o plătești singur.

Sora mea, la rându-i: – Mama, am lovit mașina.

Mama: – Foarte bine, fata mea! Du-o în Service. Gândește-te cum plătești iar între timp circulă cu autobuzul sau cu metroul.

Următoarea fu nora: – Vin să stau la voi câteva luni.

Răspunsul mamei: – Foarte bine! Fă-te comodă pe canapeaua din salon și caută-ți niște așternuturi în șifonier.

Văzând asemenea reacții ciudate din partea mamei, am început să ne facem griji. Așa că, ne-am strâns cu toții să ne sfătuim ce să facem. O suspectam că a mers la medic iar că ăla, medicul, i-a prescris niște pastile de „mă doare-n cot de toată lumea” de 1000 mg și sigur, sigur și-a administrat o supradoză. Am propus atunci o „investigație” urgentă asupra stării mamei, pentru a o îndepărta de orice posibilă dependență față de orice medicament anti-istericale. Mare ne-a fost surpriza însă când mama a început să ne explice:

– Mi-a luat mult timp până mi-am dat seama că fiecare e responsabil pentru viața sa. Am avut nevoie de mulți ani să descopăr că anxietatea mea, mortificarea mea, depresia mea, nervii mei, nopțile mele de nesomn, stresul meu, nu rezolvau problemele voastre, ci le acutizau pe ale mele. Eu nu sunt responsabilă de acțiunile celorlalți, dar sunt responsabilă de reacțiile mele față de acestea. De aceea, am ajuns la concluzia că datoria mea față de mine însămi este aceea de a-mi păstra calmul și de a lăsa pe fiecare să-și rezolve propriile probleme. Am urmat cursuri de yoga, meditații, dezvoltare personală, igienă mintală, vibrație și programare neurolingvistică. Și în toate am găsit un numitor comun. Toate conduc către același punct: eu pot să intervin doar asupra mea. Voi toți aveți toate resursele necesare pentru a vă rezolva propriile vieți. Eu pot doar să vă dau un sfat, dacă îl cereți bineînțeles. Că îl urmați sau nu, depinde doar de voi.

Așa că, începând de azi, încetez să mai fiu receptorul responsabilităților voastre, sacul culpelor voastre, mașina de spălat a remușcărilor voastre, avocatul greșelilor voastre, zidul plângerilor voastre, cea care vă rezolva problemele și roata de rezervă care se achita de responsabilitățile voastre. Azi, vă declar adulți, independenți și autonomi.

Am amuțit cu toții! Începând cu acea zi, familia a început să funcționeze. Pentru că, de atunci, toți din casă știu exact ce au de făcut.” /inet/

ImpresiiViataCarti SVizitiu


4 comentarii

Victor Ciobanu:„Îndemnul către iubire”. Recenzie literară


Scriitorul Victor Ciobanu este o revelație apărută dintr-o generație curajoasă care s-a realizat cu adevărat prin talentul său mult mai târziu… Farmecul autorului, dragostea de viață și devotamentul față de persoana iubită cuprind viața trăită și evenimentele descrise cu o lumină aparte. Cu adevărat, credință, speranță și iubire.
Cărțile lui îl fac și pe cititorul adult să se gândească la multe lucruri. În spatele descrierii unor poeme sau documente istorice, se simte dorința de a face din această lume un loc mai bun, de a o scăpa de xenofobie și de ură. Se dovedește că tema dragostei, a toleranței – se află în centrul atenției în operele sale. Tema satului și a consătenilor provoacă un sentiment ciudat pe care adesea nu-l înțelegem decât atunci când… Dumnezeu ne iubește cu o dragoste aspră.
Dar, ce putere a iubirii în versuri! Că există orice poem, în care să depășești totul, să nu strici, să nu renunți, să fie un sprijin pentru o persoană… Poezii scrise într-un rimt minunat, adevărat. Câtă simplitate și spirit de observație! Ca autor, este simpatic chiar și cu cei care stau „de cealaltă parte” indiferent de ideologii sau priviri politice. Scriitor autentic și pentru toți cititorii…
Lectura cărților V. Ciobanu sunt o modalitate grozavă de a profita la maximum de o seară în familie sau la o cafea cu prietenii.

IUBIRE împletită-n vers”, autor Victor Ciobanu
Dragostea nepresărată cu un strop de tristețe pare plictisitoare. Cât de strâns legați sunt acești doi iubiți eterni ai vieții – iubirea și singurătatea. Și cât de subtil este legată în versuri
Sensibilitatea. Ea este jenantă tot timpul, de ea se tem… Chiar e ascunsă într-un buzunar lateral. Și o scot seara în singurătate, în pernă. Ca să vedem cum se zbârcește într-o zi – tandrețea noastră, ale căror dialoguri sincere și chiar puțin ciudate țințesc cumva direct la inimă într-un mod uimitor și sunt amintite atât de puternic chiar și atunci când te trezești în miezul nopții. -„Nopțile ghiceam în stele,/Tot sperând în zi de mâine./Fericiți priveam la ele,/Până-n zori, mânuță-n mână. / Ah, ce repede s-au dus/Acei ani bogați în farmec/Și ce repede-am ajuns,/Să cântăm final de cântec! / Mărul meu s-a scuturat,/Sunt bărbat în toată firea,/Din sărutul fermecat/Rămas-au rodul și iubirea.” /fragment din Sărut fermecător, p.17/
Speranțele și dragostea – în felul lor atrag și te fac să simți durere, dar și fericire… Să realizezi că uneori trebuie să ne asumăm riscuri:-Trăiește așa cum simți! Poate că nu va funcționa. Uneori nu merge deloc, dar trebuie să încerci. Continua sa incerci. Altfel poți deveni marionetă cu zâmbete pictate, iar înăuntru ești doar rumeguș… „Te văd ades, puică, trecând, /Pe cărăruia dintre nuci,/În vânt cosițe fluturând,/Când vii acasă sau te duci. /Și nu e altul mai ferice/În ziua-n care te-am văzut/Dar cine poate să-mi explice/Esența dulcelui sărut? /În toamnă frunze ruginii,/ Rămân goluți pomii de nuc,/În zile scurte și pustii,/Când nu te văd eu mă usuc.” /Motiv de fericire, p.13/
Poeziile sunt uimitoare. Cred că povestea lor l-a susținut pe scriitor în momente dificile, dar și ne oferă nouă putere și motiv de reflecție.
O Carte bună de motivație pentru lectură de seară. Într-un fel, e o biblioterapie pentru relații! Te obligă să gândești la obiectivele tale de viață, te învață să le stabilești corect și să te programezi pentru a le atinge în relația cu partenerul de viață. În general, mi-a plăcut. Recomand lectura cărții, sunt momente memorabile: „În lumea asta totu-i trecător,/Un vânt se potolește, altul vine,/Doar dragostea, simțirile nu mor,/Iubire-a fost și-n veci ea va rămâne. / Tu, scumpo, iubește-mă, ca înainte/În plină vară sau la început de an,/Iar eu să-ți fiu ca un copil cuminte/Și fericit să fiu, să nu mă simt orfan./ Un leac fermecător să-mi fie-a ta iubire,/Pastilă sigură de dragoste și dor,/Să ne scăldăm în dragoste, în pace, fericire/Și să simțim din plin efect lecuitor.” /Iubește-mă, p.37/ – Un vers minunat ca-un izvor prin valurile solare. Așa mi-am imaginat citind, cu un soare mare..

Duminica Mare” de Victor Ciobanu
O atenție deosebită autorul acordă mijloacelor de exprimare și preferă să vorbească direct cititorului. În general, poetul folosește un anapaest de patru rânduri și se adresează cititorului într-o conversație amicală, subliniată de mărime aleasă poetică, schimbând alternanța rimelor masculine după cele feminine, iar ritmul dorit este stabilit de o rimă încrucișată. Gândul autorului se desfășoară de la strofă în strofă, ceea ce face posibilă definirea genului nu doar ca poem-mesaj, dar și ca strofe aparte. Descrie anotimpurile, fără comparații floride, iar metaforele sale sunt de înțeles aproape oricui.
Sfârșit de toamnă/Trist i-afară, frig şi plouă/Cerul s-a-mparţit în două /Jumătate – stropi în ceață,/Altă parte – fulgi cu gheață./Nouri grei – roiuri de fluturi/Nu grăbesc în al lor drum/La hotarul dintre timpuri /Se împotmolesc în fum./Se mai văd pe cer cocori/Dar … treptat cedează toamna,/Scuturând puful din nori/Iarna-şi demonstrează blana./Mie, însă, nici nu-mi pasă, /Clit pe masă cu plăcinte,/Cu iubita stau în casă/
Strofele sunt unite prin anafore, subliniind, poate, mesajul principal al poetului care nu neglijează istoria plaiului natal, nici patriotismul. O carte pentru urmași, dar specifică pentru orice vârstă.
Izvorul veșniciei /La vechea Molovata lângă stânci/Țâșnește-o apă rece lângă o cruce./O vână de izvor cu rădăcini adânci,/Spre vechiul Tyras seva sa își duce./ Trecut-au hoardele turcești pe-aici/Și guri de tun în preajmă au bubuit./Și crunți vrăjmași, tâlhari și venetici/La mal abrupt de Nistru au căzut. / Izvorul pașnic însă n-a murit,/El murmură, își ține bine calea,/Spre libertate ideal râvnit,/Acolo unde îl așteaptă Marea. / Dar câte fete dorul și-au cântat/Din dragostea de inimă pereche./Curate jurăminte s-au legat/La cel izvor din Molovata Veche.(p.54)
Ca mijloc de exprimare, autorul recurge la metafore, de ex., („O vână de izvor cu rădăcini adânci”; Fete dorul și-au cântat; Curate jurăminte,), personificare (Spre libertate – ideal râvnit)
Versul e pur și simplu, clasic. Și ce este viu aici? Inima mea mică, a ta poate mai mare… Un potențial spiritual uriaș.

Amintiri la Început de iarnă/În astă zi ghimpoasă,/la început de iarnă,/O plapumă se țese
pe văi să se aștearnă,/Peste pământul puhav/întru suportul vieții/Din care am ieșit /și vom intra cu toții./Tot cad fără-ncetare /fulgi albi /pufoși de nea/Ca și atunci, /demult,/ în copilăria mea./Și/gândul mi-e acolo, /în anii de departe,/Ce au plecat, /pe rând,/și nu s-or mai întoarc/Mă văd copil zglobiu /în albul din ogradă,/Şi alintat de grija/băbuței de zăpadă/Cu cete de copii
/Pe deal la săniuș,/zburând ca o săgeată /pe panta din Costiş./Apoi cu nerăbdare, /ca-n timpul cel străbun,/Noi așteptam să vină/bătrânul Mos Crăciun,/Cu daruri scumpe mie, /cu vrăji și acadele/Ce-mi încălzesc şi-acum /nespus zilele mele./Din cartea de poezii „Gânduri așternute-n rânduri”/2022/
SPOVEDANIE /Șirag de ani încet sau scurs/cu soare și ninsoare./Dar, uite! că am și ajuns
să-mi pun o întrebare./Pe unde-am fost, ce am obținut,/prin „Eu”-ul meu de manieră?/Ce-am dobândit, de ani cernut,/la capăt lung de carieră?/O spun din start și răspicat –/nu mi-am râvnit fotoliu/și nici să fiu un împărat/pe tron de Capitoliu./Destul mi-a fost „OM” să mă știu/și fiu stimat de lume,/nicicând nu mi-am dorit să fiu /ceva mai sus de culme./Prieteni buni într-una am avut,/ce unii doar și i-au visat./Când sufletul și gândul m-au durut /ca pe un frate fost-am alinat./Și de-am greșit pe undeva /regret, îmi cer scuzare,/căci poate că așa-mi va fi /și crucea mai ușoară./
… În viață cumpene am avut,/s-au întâmplat de toate,/dar peste ele am trecut/cu capul sus și demnitate.”
Constatare /Mă dusei la o-ntâlnire /Să-mi văd tinerețea mea/Dar văzui spre-a mea mâhnire/Cu totul pe-altcineva./Îmi doream ochii să vadă/Pe cel mândru și frumos/ Făt-Frumosul din baladă/Dar văzui un mustăcios.Mustăcios cu tâmpla sură/Şi puțin încovoiat, /Purta ochelari în ramă/Nefiind acel băiat./Cel băiat cu ochi de rouă/Şi cu părul cârlionțat/Ce rupea inima-n două,/Când trecea seara prin sat./

  • Fărâmituri de Moșie” de Victor Ciobanu
    O adevărată Enciclopedie a satului, cuprinzând multe alte subiecte și titluri în carte: Frații; De ce tace clopotul; Fierarul călit din neamul Blajenilor; Destinul unui basarabean leovean; Pimen Cupcea – prima personalitate notorie a satului Cupcui (baștina autorului); Despre preotul Gheorghe Agura; Spicuri din viața lui Ghiță Mocanu…; Repercusiuni staliniste; Ultimul primar…; Parcul copilăriei; Fântânița lui Copăceanu, etc. O lume a oamenilor simpli de la țară.
    Trecutul nu este susceptibil la nicio schimbare, s-a întâmplat deja, nu poate fi decât regândit și eliberat, rupând firul fragil cu el. Fiecare persoană în ochii autorului Ciobanu este unică în felul său, iar ceea ce se întâmplă în viața fiecăruia consătean nu este în zadar, pentru că totul este în corelație strânsă. Anume această relație scriitorul o subliniază și este unul dintre mesajele principale ale întregului volum.„Câteodată mă gândesc, că bine ar mai fi să se restabilească acel parc, măcar în limitele posibile rămase, cu aleile sale de liliac, porțile ornamentate, văruite într-un alb strălucitor, trotuarele acelea din cărămidă roșie… Poate ar mai ține oamenii din sat grămăjoară și nu ar împânzi lumea cu copcuieni.”
    Emoțiile după lectură copleșesc. Un subiect sincer, emoționant, cu profunde note filozofice. Mai devreme sau mai târziu, vin momente de conștiințizare, de regândire a traseului vieții parcurse. Probabil, prin astfel de momente istorice de reflecție, înțelepciunea ajunge la om. Majoritatea scriitorilor nu fac excepție și se inspiră din povestirile oamenilor din sat. În carte, putem găsi lucrări dedicate special vieții la țară și a realizării trecutului. Din înălțimea experienței sale, a anilor trăiți, autorul îndeamnă să nu privim înapoi, pentru că e trecut, dar fără trecut nu ar exista prezentul pe care îl avem acum, deci, să învățăm trecutul pentru a influența pozitiv prezentul și viitorul…
    „…se acumulase suficientă informație, care se cerea analizată și sistematizată, precum fructele diferitor specii de pomi culese într-un singur coș. Badea Culiță, însă nu dădea semne de oboseală, răspunzând la orice întrebare concret, laconic, cu precizie în ceea ce privește data, locul, persoanele vizate cu nume și porecle. Ba chiar îmi spunea și cum era ziua la momente mai cruciale: cu ploi, vât, soare… Mi-am făcut impresia că toată viața lui este înregistrată în memorie, precum evenimentele istorice pe o peliculă de cinema…”
    Astfel de istorii îmbogățesc lumea spirituală a cititorului, dar, în același timp, această carte nu este pentru oricare cititor. Este o carte pentru un cititor sensibil, atent, cu o subtilă organizare patriotică.

  • Dar, înainte de a pleca, vreau să las aceste amintiri pentru generația nouă de nepoți ai contemporanilor de astăzi ca o părticică din sufletul meu și din viața satului de odinioară.”/Victor Ciobanu/
  • Pietrele de temelie ale satului Cupcui” de Victor Ciobanu; Petru Costaș
    Minimul realității sovietice este maximul povestirilor din carte, maximul psihologismului subtil și elegant. Aproape în întregime, volumul constă din documente istorice ale satului cu semnificații și descrieri – și nu există nicio slăbiciune sau tensiune nicăieri. Doar reflecții filozofice despre consătenii și legătura timpurilor, despre modernitate și trecut. Toate atrag prin subțilitatea acută a gândirii și tematică largă. Piatra de temelie! Să nu uităm de deportări… Doar memoria și timpul arată unei persoane esența sa! Dacă rămâne doar binele, iar răul se estompează și este șters – asta e grozav! Înseamnă că sufletul este strălucitor și tot ceea ce a fost, doar l-a făcut mai bun și l-a umplut de bunătate!
    Valeria Dascăl:„Lucrarea „Pietrele de temelie ale satului Cupcui” este un interesant și documentatt studiu istoric, materialul expus fiind fiind aranjat în două compartimente. Primul se referă la biserica din localitatea Cupcui, iar cel de-al doilea pune în lumină istoria Școlii de agricultură, care a activat pe moșia ei…
  • „Perioada cuprinsă între anii 1930 și 1940 pentru com. Cupcui a fost una liniștită, fără evenimente zguduitoare de însemnătate crucială. Deși această perioadă a fost f. scurtă, considerăm că totuși a fost cea mai frumoasă și fructuoasă etapă în dezvoltarea satului, întrucât aici deja de aproape 10 ani activa cu succes Școală Inferioară de Agricultură Cupcui (ȘIAC), ducându-i faima în tot sudul Basarabiei și partea de sud-est a României și lăsând amprente adânci în dezvoltarea satului și memoria sătenilor.Școala avea un corp profesoral excelent, o infrastructură de invidiat, construită și înzestrată cu inventar științific și agricol de performanță încă până la sfârșitul deceniului II al sec. trecut. Anual erau înmatriculați în jur de 20 elevi care se încadrau activ în procesul de educațe profesională și de lucru. Școala mai efectua un proces de iluminare în masele de țărani din sat și cele vecine prin nenumărate seminare teoretice și demonstrațiuni practice. ȘIAC participa și la diverse Expoziții, întrucât aici se făcea și lucrul de cercetare științifică ce ținea de domeniul geneticii, selecției și avea ce prezenta (oi de Karakul, vaci și tauri de selecție, porcine). Pe câmpurile experementale ale școlii se obținea material semincer de elită de grâu, orz, secară, porumb, boboase, pentru aprovizionarea jud. Cahul cu semințe pentru semănatul de toamnă și de primăvară. Vânzările materialului semincer obținut erau strict coordonate cu Camera agricolă a jud. Cahul, care aviza eliberările de materialului. La lucrările agricole și de deservire a Școlii agricole erau încadrați zeci de salariați localnici. Plus la această, mulți agricultori ai satului lucrau pământurile în dijmă, școala oferindu-le material semincer și tehnică agricolă necesară pentru lucrări.” (V. Ciobanu)
  • „Incontestabil faptul că cei care ne-au învățat să aplicăm corect formula vieții au fost părinții și dascălii noștri. Dacă părinții ne-au dat viață și ne-au învățat bunele maniere, atunci Măria-sa ÎNVĂȚĂTORUL a fost acela, care ne-a ținut mânuța să facem corect primul cârligel pe foaia de caligrafie, ne-a învățat buchea cărții. Prin viața mea au trecut mulțime de învățători și profesori, care și-au adus aportul în formarea personalității mele. Toți deopotrivă îmi sunt dragi, fiecare avându-și locul său în sufletul meu. Dar niciodată n-o să-mi uit prima învățătoare Natalia Ion Vioară, prima dirigintă Elena Efim Mihailov, directorul de școală Alexei Ion Blajă, învățătorii Serghei și Elizaveta Pârlea, Maria H. Blajă, Lidia și Stanislav Țurcanu, Maria Munteanu … Apoi au urmat alte trepte cu alți minunați profesori : Raisa Pacalo, Ștefan Prigorschi, Ion Ghurschi, Ecaterina Rotaru, mai târziu Ion Dediu, Vasile Șalaru, Mina Lozan, Al. Lupușor, Petru Obuh, Mihai Mîrza …Mulți dintre ei nu mai sunt printre noi. Astăzi este un prilej bun de a ne aminti de ei, cei plecați în lumea celor drepți, iar celor rămași să le doresc sincere felicitări cu ocazia Zilei Profesorului, dorindu-le cele mai sincere urări de bine, sănătate și prosperitate” /V.Ciobanu

  • Creațiile lui Victor Ciobanu vor fi înțelese mai bine de oamenii în etate, deoarece ating subiecte foarte serioase, profunde: satul, baștina, patriotismul, viața, libertatea, deșertăciunea, dragostea și singurătatea. Ceea ce o simți și o înțelegi doar de-a lungul anilor. Iar poeziile sale sunt reale! Nu este greu de diagnosticat un poem: este viu, real și plin de suflet. Doar că aceste epitete nu sunt capabile să transmită nici măcar o pătrime din farmecul ei și nivelul transcendental al performanței. Versurile trebuie citite, simțite și înțelese indiferent de starea de spirit! La BM B.P.Hasdeu!

Recenzii de Svetlana Vizitiu, Impresii din viață și cărți blog
decembrie 2022

Referințe la autor, aprecieri și constatări:

Valentina Moroșanu: „Povara gândurilor frumoase se transformă în versuri, cântece, edificii, cărți, sculpturi, poduri…ce unesc minți și inimi ! Frumoasele versuri ale poetului, Victor Ciobanu, colorează prin muzicalitatea sa naturală. Riturile de trecere ale vieții umane au specificul și legendele lor… În poezia ,,Capriciile Babei Dochia”, prin originalitatea întrebărilor retorice și exclamațiile retorice, poetul o invită pe Baba Dochia să mediteze în privința ritualurilor sale, …încurcând ițele primăverii. Florile- sărbătoarea reînvierii : Un fior dulce ca mierea, pe care o așteaptă toți. Substantivele – ,,floră, corolă” fac parte din terminologia domeniului -biologie, ce simbolizează sentimentul comuniunii dinamice ale Omului cu Natura și Universul.”

Emilia Plugaru– Frumos scris. Triste evenimente. Asta e istoria noastră.

Vladimir Ciobanu – Cita istorie se ascunde inca despre cei care au fost dusi si rupti de tara si…

Ina Stana Rebigan -Pentru domnul Victor Ciobanu ..Astazi cautând pensulele si tuburile de culori ca sa pictez ceva am dat peste lucrarea pe care am creat-o si puctat-o pentru coperta cartii domniei voastre FRÂNTURI DE MOŞIE aparuta anul trecut si am intrat in posesia unui exemplar .Am adus nepotelei mele acest exemplar pentru ca sa il aiba amintire de la bunica ei INA STANA REBIGAN care este departe de ea ca sa nu isi uite originile .Va multumesc pentru alegerea facută.”

Gherghina Tofan Prețios document! Lucrând la Monografia satului natal, am avut surpriza să descoperim asemenea documente. Ba chiar un ziar scris de mână, dar cu date interesante legate de toponimia locurilor și a numelor, a profesiilor și modului în care-și petreceau viața fruntașii satului și nu numai…Ar fi cazul să ne întoarcem în timp și să reluăm tot ce a fost bun în viața satului românesc.

Anastasia Balmuş-Vă preţuiec pentru muncă depusă şi dragostea de baştină! Stau şi eu de o lună în Arhiva Naţională a RM şi studiez materialele despre satul meu de la înfiinţare şi până în 1944, căci cele din anul 1944 incoace le-am cercetat, vre-o 15 ani în urmă, în Arhiva raională. Tot nu-mi ajungea timp să termin. Acum găsesc atâtea lucruri interesante…E un lucru enorm, ce ţine de timpul tău, consacrare, sănătate şi finanţe! Mă gândesc, că puţini vor aprecia acest lucru, nestiindu-l. Dar am o satisfacţie enormă, că totuşi fac un lucru util! Din una mie de necititori, sper să se găsească 2-3, care vor fi interesaţi de istoria satului natal. Mutanţi devenim nu toţi odată!

Ion Tataru – Felicitări, domnule ambasador al adevărului!!! Îmi place insistența dumneavoastră prin care aduceți adevărul istoric la suprafață! Un popor nu are viitor, dacă nu-și cunoaște trecutul! Nu este de neglijat astfel de personalități care au stat la baza formării unei industrii autohtone!Continuați cu același entuziasm! Bravo!

     

Date biografice și activitatea literară:

Victor Ciobanu s-a născut 19 mai 1955 în s. Cupcui, r-nul Leova.
Primele învățăminte de conduită și de viață le obține de la părinții Teodora și Victor Ciobanu, iar dragostea de poezie, lectură i-a fost insuflată de dascălii școlii medii de 8 ani din localitate, pornită de la creația lui Mihai Eminescu, pastelurile lui Vasile Alecsandri, poveștile lui Ion Creangă…
Face studii de specialitate la Școala de Bază de Medicină din Chișinău, absolvind-o în 1974. Însă dragostea de natură predomină asupra celei de medicină, perfecționându-și studiile la Universitatea de Stat din Chișinău (facultatea de ”Biologie și pedologie”), avându-i ca profesori Boris MELNIC, Ion DEDIU, Mina LOZAN, Vasile ȘALARU, Anatolie PODUBNÎI, Pavel GRIGORCEA, Ion MAHU, Petru OBUH, Mihail MÎRZA …, celebrele personalități din lumea academică. După absolvirea USM în anul 1984, urmează trei ani de studii postuniversitare la secția de aspirantură a AȘ a Republicii Moldova.
Activitatea profesională de bază a fost desfășurată la Academia de Științe a RM unde a activat 11 ani și Ministerul Agriculturii (22 ani), fiind preocupat de domeniul protecției plantelor. În virtutea activității profesionale, este autor și coautor a numeroase articole științifice, cărți de specialitate, Registrului de Stat al Republicii Moldova de Produse de Uz Fitosanitar, atlase de dăunători, boli, buruieni și îndrumări metodice pentru specialiștii din agricultură.
Începând cu anul 2000, în paralel cu activitatea de bază, începe să facă și poezie, proză scurtă (nuvele, eseuri, amintiri …). În acest sens deseori face glume, zicând că este „un tânăr poet în vârstă”.
Pasionat de istoria satului natal. A colectat și a studiat numeroase documente din biblioteci și arhive referitoare la diferite perioade istorice ale satului, deportările staliniste.
Activitatea literară este încununată cu un prim-volum nu prea mare de poezii „Pe aripi de gânduri …”, selectat și îngrijit cu dragoste de către fiică autorului Marina Moldovan, editat în 2017 la Luxemburg.
În a. 2018 este reeditat într-o ediție mai largă sub denumirea „Gânduri așternute-n rânduri” (Chișinău. Tipografia „TipocartPrint”). Conține poezii cu diversă tematică: socială, de dragoste, plaiul natal, dedicații etc.
Un volum separat cu poezii de dragoste față de persoanele iubite sub denumirea „Iubire împletită-n vers” este editat în 1919. Unele poezii au fost publicate în antologia Salonului Literar-Artistic „Arta prin educație” (Ploiești) „Lumini de curcubeu în pandemie” (Editura Amurg sentimental, București, 2021).
În 2021 apare lucrarea Fărâmituri de moșie (Editura „Pontos”, Tipografia „Print-Caro”), o carte în care autorul, cităm din preambul „pune accentul pe oamenii satului de baștină. Pentru el fiecare erou al cărții este un destin, o individualitate despre care merită să se vorbească, pentru că dânșii, fiecare în parte și toți împreună, sunt cei care întemeiază un sat și, prin faptele lor, îl fac să dăinuie în timp și în spațiu”.
Anul 2022 este întregit cu două lucrări de suflet. Prima carte „Pietrele de temelie ale satului Cupcui”, făcută în baza documentelor de arhivă și destinată aniversării a 222 ani de la prima documentare a bisericii „Sf. Ierarh Nicolae” din localitate și centenarului de 100 ani de la înființarea Școlii Inferioare de Agricultură Cupcui, o școală românească deschisă în aprilie 1922, la doar patru ani după actul de Unire din 1918. În activitatea de succes a Școlii Agricole o contribuție esențială a avut și Pimen Cupcea, personalitate istorică a Basarabiei, născută la 1896 în satul Lalova de pe malul Nistrului.
A doua carte este un volum de poeme lirice despre natură, anotimpuri, variate specii de păsări, mamifere, insecte, plante… – întitulată „Duminica Mare”. A fost editată în preajma acestei sărbători de vară și include poezii cu o tematică deosebită, dedicată copiilor, elevilor și persoanelor pasionate de biologie, dragostea și ocrotirea naturii.

Text, foto: Svetlana Vizitiu, Impresii


2 comentarii

Minunata Galina Codreanu, La multi ani!


Am fost, noi, mulți, prieteni, și din bebeluși;

De sărbători, la frigărui, ne adunăm la rug,

Și bucuria noastră a zguduit mult timp,

Cu zâmbete și melodii în ritm…

Nici în prezent nu credem în necazuri,

Mergând prin neajunsuri, lipsă de bani sau aur,

O lume optimistă strălucește pentru noi,

Iar tot ce-am realizat, e pentru voi!

  • Prieteni!

Am cam rărit-o azi, cu visele împlinite,

În continuare, ne alege răsăritul,

Pentru că tu, prietenă, îmi spui,-

  • Las-o domol, și mâine e o zi, doar știi!

Nu credem în tristețe, în balauri,

Chiar de ici-colo brusc apare -o străină, ură…

Invidia o mângâiem cu-n text ori film,

Căci orice caracter – cu bunătăți e plin!

Mulți am fost, puțin rămas…

De atitudine mai des ne-am ars.

Așa am învățat povara vieții,

Ce fericire, este Experiența! –

Ce bine că există la fel oameni,

Să o transmită bucurând și… banul,

Cu timpul se va spune că e ficțiune,

Și azi, e sentimentul ce ne aparține!

#Svetlana_Vizitiu pentru #Galina_Codreanu

La mulți ani, dragă prietenă! Cu plecăciune, îți mulțumesc că exiști și ne bucuri cu înțelepciunea și campania ta, pur și simplu! Să dea Domnul sănătate ție și celor dragi ție! ❤

Imagini foto de la eveniment>


Un comentariu

„Profesoara mea”. Vasilisc Donica Ieromonah


       În noaptea aceasta lungă de toamnă, sub cerul plin de stele, senin ca apa izvorului, în bătaia rece a lunii, în minte mi se zbate, ca un șarpe aruncat în foc, și vrea să pătrundă la lumină, o învățătură auzită cândva demult, de unde și de la cine nu știu la moment, important este că se vrea spusă.

       E despre plugarul harnic, e despre omul muncit, pe vânt și soare, pe ploaie și arșiță, din zori și până în noapte, e despre omenie, e despre neamul meu. Neam care știe să soarbă din pământ vlagă, căci rupți de pământ nu mai trăim, ne ofilim, ne uscăm.

       Parcă o aud rostită de cineva… Ah da, în sala de clasă, de profesoara mea de română de la gimnaziu, de lumânarea ce se trecea încet, luminând calea a zeci și zeci de suflete-copii ce astăzi sunt, mulți dintre ei, oameni.

Parcă o aud cum spune tare și răspicat, și vrea să fie auzită și de cei ce ,,nu aud’’:

–     Atunci când plugarul nu rupe suficient din haturi și le lasă de se lățesc și se întind, iar sălbăticia se răspândește și înăbușă sămânța bună și recolta, sămânța bună crește tot mai puțină, chiar și în pământul bun, sălbăticia devenind o normalitate, ce de fapt este o anormalitate și vinovat de aceasta se face doar cel ce lenevind sau din indiferență nu a ținut plugul drept și nu a rupt haturile tot așa ca cel ce a făcut-o anul trecut…

      Era o înțelepciune spusă metaforic, de parcă ar fi uitat să adaoge vorbele scriptice, rostite de cel mai mare dintre învățători – ,,Cine are urechi de auzit, să audă!’’

      Mersul ei apăsat, coafura ei aceeași dar mereu diferită, șalul pe care îl purta pe umeri, să-i țină de cald, așa cum credeam noi, dar de fapt era un look al ei, privirea ei în care citeam un pedantism și o punctualitate aspră, care veneau în contradicție cu modestia nemaipomenită pe care o exprima chipul ei, toate îi insuflau un respect nemărginit.

      Explicațiile de limbă și literatură împletite cu cele de viață, mă înfiorau. Cum îi mai scânteiau privirile, ca unei fetișcane îndrăgostite, și ochii ei de culoare închisă păreau două nestemate, când ne vorbea despre lecturile sale și cum din ele a învățat multe, evadând din realitatea grea a satului și a vieții sale nereușite. Asta am înțeles-o eu acum, ea însă niciodată nu se plângea și nu dădea pe față toate acestea, de parcă îți părea că trăiește o istorie din cărțile ei pe care le-a citit, dar una fericită. Mai târziu am înțeles cât de nefericiți sunt cei ce nu au citit măcar o carte în viață, cum zice vorba înțeleaptă ,, Milioane de oameni n-au deschis niciodată o carte. A vrea să le explici ce pierd e totuna cu a explica unui surd despre frumuseţea muzicii lui Mozart. ‘’(Nicolae Manolescu)

        Ne învăța multe. Știa multe, de ziceai că e o enciclopedie, un dicționar sau o carte vie, care cuprindea toată știința lumii. Azi ai spune – un server, ce are stocată toată informația despre tot și toate, care la un clik distanță îți furnizează informația dorită.

        Multe din cele învățate de la lecțiile ei nu le mai țin minte, ca și toți ceilalți, de altfel, pe care i-a învățat, dar unele lucruri simple, unele învățături de viață, ce au prins contur mai târziu, au rămas adânc sculptate în sufletul meu, al nostru, e sămânța care la timpul potrivit a răsărit, a crescut, oferindu-și roadele.

         Era slabă și uscățivă, cu chipul blând, pe care erau sculptate însemnele timpului și ale încercărilor vieții. Când zâmbea i se arătau niște dinți albi și lungi, cu o strungă la mijloc, semn de noroc, cum spunea bunica și despre mine, deși pe viața ei n-ai zice că a fost așa. Avea pielea palidă și ochii mari maro, ce-i sticleau satisfăcut ori de câte ori noi eram cu temele învățate.

         Și-a petrecut toată viața de om vrednic aproape singură și pe toate ale satului, ale casei, ale gospodăriei de la sat le putea face. Dar vorba ceea ,, puternic nu te naști, puternic devii’’. A rămas singură de cum s-a întors în sat de la studii și după ce s-a măritat nereușit. Avea doar un fiu de trei ani și o mamă bolnavă. Și cum le reușea pe toate de una singură? Și cum i-a reușit, așa, de una singură, să-și înmormânteze mama, să-și petreacă fiul la armată, apoi să-l însoare, ca să rămână iarăși singură? Ei singura, cu dragostea ei nemărginită față de copii satului, pentru care se jertfea zilnic, pe care la fel îi petrecea la armata, însura și mărita, îi certa când călcau strâmb, îi lăuda, cum numai ea știa, când reușeau ceva, când aduceau roade. Îi sfătuia, chiar maturi fiind, oameni la locul lor, și nimeni nu se încumeta să nu-o asculte, rămânând aceeași mereu, cea care insufla respect nemărginit.

       Nu se supăra aproape niciodată. Singura ei supărare era când uitam ceva din materia predată. O singură vorbă ne înspăimânta când recapitulam cele învățate dintr-un modul de învățare, pe care nu o înțelegeam nimeni, dar ne era groază când o auzeam ,,Vorba mea de astă vară, a rămas pe prispă-afară!’’. Suna a uitare, a neatenție, a neglijență, a tot ce poate fi mai rău pentru un discipol care uită povața profesorului său. O zicea și celor maturi pe care i-a luminat de la începuturi, cu generații și generații, cărora le-a luminat calea în întunericul vieții…

       Ne așezarăm pe două scăunele mici în fața casei ei. Tăcuram amândoi și priveam în jur. În ochii ei calzi și blânzi am observat o bucurie și o împlinire deplină. Liniștea a fost spartă de un motan frumos, lingușitor care a scos un miorlăit cuminte, pe semne și el era instruit bine de profesoară. I-am oferit cartea zicând că aștept o notă și comentariile profesioniste, la care mi-a răspuns modest:

–   Din mine critic… Se subapreciase cu o simplitate hristică, deși nu e așa, știam bine, și acum ar fi gata să-și răsuflece mânecile hainei și ar putea porni cu plugul slovei la arat pe ogorul unui text literar, răsturnând metaforele și epitetele în brazde de comentarii literare ca ale celor mai mari critici literari ai vremii. Să știi că cel ce scrie cu sufletul și grija pentru alte suflete este asemenea lui David psalmistul, care prin opera sa de geniu, de mii de ani tot mângâie și salvează mângâie mii de suflete, adaugă timid.

       Nu știam că în simplitatea ei, toată viața l-a avut pe Dumnezeu aproape, ca pe cel mai bun prieten. Nu spunea deschis despre asta, nici acum după ce au trecut mulți ani de la oarba încercare de scoatere a lui Dumnezeu din viața oamenilor și repunerea lui la locul de slavă ce i se cuvine. Le-a trăit pe ambele cu verticalitate. Fiind profesor, fierbându-se în sistem, era aproape impusă să se supună marilor cerințe dictatoriale, iar acum, după trecerea acelui val negru, avea încă în oase frica regimului fără Dumnezeu. Dar toată viața, anume El, Hristos cu toată învățătura Lui i-a fost punct de reper și sprijin, căci acolo unde nu știa ceva, unde nu putea de una singură, chema ajutorul care nu întârzie niciodată, se sfătuia cu cerul prin rugăciuni.

–    Epitetul vieții fără Dumnezeu, este focul veșnic, rosti după o lungă pauză, iar motanul cuibărit în poala ei ca un ghemotoc, torcea fericire, dorea parcă să toarcă un curcubeu.

      Profesoara mea dragă și scumpă, nu s-a schimbat deloc, e aceeași care am cunoscu-o, pe care o știu, care va trăi veșnic în inima mea. Mă învață iar. Seamănă semințe ce vor aduce rodul cuvenit mai apoi. M-au bucurat până la lacrimi aceste constatări. Cuvântul e împărțit necontenit, ca niște semințe, în cele patru vânturi de profesoara mea.

Vasilisk Donica despre Dna Ecaterina Petru Josan, s. Zahoreni, r. Orhei

Născut la 15 decembrie 1985, în satul Zahoreni, raionul Orhei, Vasilisk Donica este un împătimit de poezie și proză. Și-a făcut studiile la Colegiul Pedagogic Vasile Lupu din or. Orhei, apoi a absolvit Universitatea de Stat din Tiraspol cu sediul în or. Chișinău (licențiat în științe ale educației, fi lologie) și a făcut studii de master la Universitatea de Stat din Moldova (master în științe umanistice, istoria și cultura religiilor). În prezent, ieromonahul Vasilisk slujește la Mănăstirea Saharna și predă religia la Gimnaziul din Saharna Nouă, raionul Rezina. A scris primele versuri în adolescență – frumoasa vârstă a îndrăgostirii. Treptat, creațiile sale au devenit mai variate, mai adânci, mai duhovnicești . Gândurile și trăirile sale, așternute pe hârtie, au ajuns pe paginile a numeroase reviste și publicații atât din Republica Moldova, cât și din România. În 2021, a fost premiat cu diplomă în cadrul Galei Premiilor Revistei Regal Literar din România – Premiul pentru Creație. Vasilisk Donica este unul dintre cei mai fideli oameni ai Revistei Timpul – Portal de cultură, oferind cu regularitate texte spre publicare și contribuind substanțial la promovarea revistei, susținând atingerea obiectivelor și scopurilor propuse de portalul nostru. Cu siguranță, Ieromonahul a devenit un om important nu doar pentru Revista Timpul, dar și pentru cultura națională. /Timpul


8 comentarii

Iurie Brașoveanu, pictor și poet, un cer întreg fără hotare…


La tine vin prin roua dimineții,/Sunt rugaciunea, tu  îmi eşti altar/Sfințindu-ne-n mirajele din ceruri/Prin constelații fără de hotar… /din „Lumina din umbră”, Iurie Brașoveanu/

Iurie Brasoveanu, pictand icoana

Muza mea: Eu știu, a fost Război în Cer/Și muza mea e greu rănită./Cum să renasc eu din blestem/Când aripa mi-i doborâtă? / O, Doamne, vreau cu Pacea Ta/Să ungi aripa mea rănită,/Presoară liniștea din Cer/Pe fruntea mea cea obosită. / Și aud un glas:/“Fii liniștit,/Cel care-mi ceri azi îndurare,/Eu pun hotar între blestem/Și între a Cerului iertare. / În gândul tău înălțător/Cobor scântei de lumânare,/Iar muzei tale îi dau Eu/Un Cer întreg fără hotare…” Iurie Brașoveanu

       Greu de spus cine-i Iurie Brașoveanu în „primul cap” – artist plastic sau poet?Mama a fost toată viața profesoară de limba și literatura română, dar la începuturi a predat și ore de desen, ea mi-a fost prima îndrumătoare. Mulțumesc părinților pentru susținere, că nu mi-au interzis să pictez pe butoaiele din beci, pe poartă, pereții din casă și tot ce-mi stătea în cale. Voiam să devin pictor și pasiunea mea a pornit din casa părintească.”

Arta mereu a entuziasmat imaginația scriitorilor. Maestrul scrie inspirat de oameni si natură, dar mai ales, de Creatorul lor. Talentul său literar a ajuns să fie apreciat după pânzele sale faimoase / volumul cu poeme „Mai sus de umbra durerii”/. Ultimul timp, creează și în relief, portrete în tehnică specială, punctate cu tuș, peniță, dar și pigment japonez. Aplică această tehnică la ilustrații pentru Antologii și Enciclopedii (Gala Poeziei „Șapte inimi România”) cu sute de scriitori autohtoni, și pentru volumele aparte ale autorilor de proză sau vers. Combinând grafica și poezia, creează o formă impresionantă de artă apreciată la justă valoare de experții în domeniu, dar Iurie creează în așa mod și pentru a fi înțeles de generații, nu doar de contemporanii lui. „Toate-s trecătoare, iar oamenii sunt obișnuiți să se arunce după modă. Aprecierile vin mereu la justa valoare de la generațiile următoare. Ce a fost actual acum 200 de ani, noi n-am știut. Ce va fi „actual” cu 200 după noi, va fi pentru timpurile lor, nu ale noastre. Generații noi în care vor fi și experți, dar și oamenii care vor aprecia lucrurile mult mai clar. Vor aprecia cu sufletul, nu cu invidia.

    Maestrul pictează cu ulei, acril, orice pentru a stăpâni destul de profesionist albumele cu icoane sau peisaje, e și portretist talentat. – „Mă inspir din mine însumi. Eu mereu îmi ilustrez stările sufletești.”

Îi plac, în special, momentele în care pictează sub sunetele de vânt, ale stropilor de ploaie, atunci și operele lui, crede el, sunt mai reușite. „Mi-i viața năpădită de ploaia tristă-a zării / Și cad din nori fiorii pe tâmplele visării...” (din „Mi-i viața”)

Pânzele și versurile create le adună în materialul care poate folosit la orice publicație. Nu a imbinat nimic întâmplător, poezia merge separat, la fel și pictura, și cu același succes combină grafica lui cu creațiile scriitorilor româno-basarabeni. Opera lui e influențată de univers în ansamblu. Nu reacționează la ce se discută pe internet; este rezervat, dar stăpân pe sine: „Nu se dau oamenilor din tainele sufletești”.

Pasiunea pentru pictură vine din străbunei sau răstrăbunei... E genetic. O răstrăbunică de-a mea a fost pictoră bisericească, fiică de Preot. Ouăle pascale le picta cu o măiestrie deosebită. Altă mătușă e Pictoră Emerită în Ucraina, lectoră universitară (facultatea de pictură), o verișoară e ceramistă aici in Moldova, o altă verișoara – sculptoră în Rusia.
Totul a început încă din frageda copilărie, de la poemele lui M. Eminescu. Uneori făceam culori din stoarcerea plantelor, pictam totul ce-mi stătea în cale, până și pereții în casă, si butoaiele în beci… dar sunt recunoscător și mulțumesc părinților care mereu m – au susținut. Datorită mamei si tatei, am devenit pictor, apa la rădăcini am avut-o de la ei.
Mai mult inspirație e de la Cer, din aer, de la natură. Mă inspiră Opera lui Eminescu. Dar când pictez sau fac grafică eu, deseori, îmi vorbesc mie însumi… Îmi ilustrez sufletul, e totul ce vine din interior. Pun suflet în fiecare lucrare.”

      Prin pânzele Maestrului Iurie Brașoveanu – realizezi brusc că viața este nesfârșită, și lumea noastră pare dreaptă și frumoasă. Imaginea artistului plastic se bazează în special pe icoanele cu îngerii sfinți, ale cărora chipuri bisericești le pictează cu atâta măiestrie. După ce aplică culorile, la fel de provocător… este îndemnul la credință. Ca și în poezie, înșiră nu predici, nu instrucțiuni, – o rugă la Bunul Dumnezeu. „O, toate-s trecătoare, și zâmbete, și ură,/ Tu crucea ta o du, căci e-o credință pură./ Durerea te-a ajuns, cu prăbușirea serii,/Dar tu n-ai lunecat în gropile căderii” („Mi-i viața”)

Si dragoste nemărginită pentru femeia iubită – „să aprind acea luminare de neuitare a chipului dispărut la neguri abisale”. Sunt creații ce înregistrează temerile și speranțele marelui artist plastic. Expune lumea interioară, dar nu toți înțeleg atitudinea, unii văd doar chip sau culoarea aplicată și mai mult nimic. Iar poezia maestrului este caracterizată de metafore îndrăznețe, limbaj simplu și structură figurativă, cu mesaj pătrunzător. Uneori nostalgic, trist… Iurie Brașoveanu scrie și pictează – de-a lungul întregii sale vieți creative. E foarte serios, și plin de întrebări metafizice. Teoretic poetul surprinde și fixează ceva evaziv, pentru că fiecare poet și pictor de icoane – simte și exprimă ceva mai flexibil ca gândul, dar când realizezi în ce ai pătruns, se dovedește a fi ea „Dragostea”. Nu puf, ci o saltea cu pernă grea de dureri pentru persoană pierdută în timp…

Prea greu Pământu-și poartă suflarea sa de patimi,/ Doar Cerul are zborul pe-aripa sa de lacrimi/Și mă scufund în valuri de grele insomnii,/Ce rece îmi e fruntea în beznele pustii.” ( din „Insomnie”)

     Personalitatea și creativitatea pictorului coincid în sensul că tot ceea ce Iurie Brașoveanu creează, – trece cumva prin el însuși, gândește și retrăiește, se implică în tot ce reprezentă imaginea vieții. Orice operă de artă poartă amprenta personalității creatorului ei. Prin natura și originalitatea operelor, deja se poate recunoaște autorul, pentru că arta lui a devenit nu doar o expresie a sufletului lui, ci și o reflectare a lumii obiective în versalitatea și relațiile sale diverse, un tablou amplu al vieții, modelul său în ansamblu.

„Părinții mei au fost cei care m-au marcat, dar am avut norocul să învăț în clasa profesorului Gheorghe Gorun, de la Școala de Arte din orașul Sângerei. Grație cunoștințelor acumulate în clasa experimentatului profesor și pictor, am învățat să iubesc natura, să iubesc oamenii, să-l iubesc pe Dumnezeu. Alături de el am reușit să-mi identific propria manieră de a lucra cu pensula, cum să așez culoarea pe pânză, cum să concep o nouă lucrare. Pornind de la o pată de culoare, păstrând gama, echilibrul, inventând compoziția lucrării, până la urmă am reușit să obțin realități artistice. Or, locul de proveniență este principalul „motor” al unei cariere artistice de succes. Am acumulat cunoștințe și o bună experiență de la distinsul profesor și pictor Gheorghe Gorun, pentru că el eliminase culorile de pe pământ și ajunsese să picteze spectral, cu culorile curcubeului, amplificând și exaltând fiecare culoare, care trebuia să fie curată și amplă. 
Îmi place opera lui Michelangelo, Rembrandt, Repin și Brâncuși. Averea pictorilor e sacrificiul în creație, iar profitul în meserie e mai mult satisfacția sufletească și urmele ce le lași după tine.”

Tângește după anii de studii, atunci când învăța la Colegiul Republican de Arte Plastice „I.E.Repin”/ actual, Alexandru Plămădeală/. Și-a apărat diploma în 1981. Primul său tablou a fost „Prima arătură a primului tractor în Republica Moldova”: „În prim plan un bătrân semi-aplecat ține în pumni pământul proaspăt arat, pentru a realiza acest personaj, mi-a pozat chiar bunelul meu Ion. Răscolesc amintirile și realizez că trecutul mai trăiește în prezentul meu.”

      Creativitatea autentică a autorului Iurie Brașoveanu poartă adevăr și frumusețe, și mai multă bunătate. Experiența de viață l-a marcat și prin nedreptăți, nu-i întotdeauna doar pictor, este Om, și foarte inteligent. Trăiește printre oameni, absoarbe destine, le trece pe imagini, grafică, culori… Și, diferă de ei prin emoții închise. Nu admite implicarea cuiva în viața personală, de aceea prezintă interes nu doar prin creațiile sale plastice. Dacă voi scrie că scrie ingenios, se va supăra… Este și el vulnerabil ca toți oamenii de creație.

    Semnificația operei unui artist plastic se dezvăluie pe parcursul timpului, pe deplin doar în istorie: – Are dreptate Maestrul. Este conștient de aceasta, și că treaba pictorilor, a poeților – e să creeze, supunând impulsurilor interioare ale sufletului, chiar dacă ei uneori creează la comandă. Inspirația n-o poți vinde, dar poți dărui un tablou frumos. Iurie Brașoveanu, pictor și scriitor – plin de demnitate personală și profesională, conștient de talentul său, nu se consideră mai sus decât oamenii obișnuiți. Oricât de complexe, contradictorii și dificile ar fi caracterele geniilor veritabili, întotdeauna pentru ei sunt mai importante munca și aprofundarea de sine în arta lor. Sunt un artist care lucrează pentru libertatea sufletului. Lumea mea-i totul ce vedeți în lucrările mele. E o lume abstractă pe care o văd și o trăiesc doar eu. Mânile mele pictează ceea ce-mi dictează sufletul. Și când fac grafică, sau pictez icoane, trec într-o altă lume… Unde e Liniște și Lumină aparte… Unde sunt eu în crezul meu artistic… Prin artă se declanșează revoluția sublimului, al misterului inepuizabil.”

Artistul trăiește prin artă, iar creativitatea este dominantă a personalitații sale. Orice altceva ar fi fost secundar și tranzitoriu, dacă nu ar fi pierderea persoanelor dragi… Viața continuă.

       Ca artist plastic, Maestrul Iurie Brașoveanu interacționează cu mai multe curente moderne, creând opere de artă unice, ce îmbină simbolismul și expresionismul până la experimente îndrăznețe cu diferite stiluri și tehnici, ulterior perfecționând și grafica portretistică învăluită cu fanteziile surprinzătoare caracteristice modelului din fața lui. Întrucât interesul lui pentru arte plastice s-a născut devreme, același lucru s-a întâmplat și cu picturile sale ulterior. 

        Din amintiri: La șase ani, mama l-a luat pe micul Iurie într-o excursie la Muzeul Național de Artă de pe Ștefan cel Mare, villa Herța. Au întrat, ținându-se de mână. Ghidul povestea ceva despre istoria artelor, brusc văzu copilul și voi să o facă pe înțeleptul: cică, un copil nu are ce căuta într-un grup pentru maturi, căci sunt tablouri serioase ale marilor maestri, pe care sunt redate nuduri, iar pentru copil se va găsi ceva mai util afară – floricele și fluturași. Atunci mama i-a spus că poate achita un alt bilet pentru maturi „numai, vă rog, să-l lăsați să vadă și el tablourile. Că l-am adus la muzeu să vadă opera de artă. Fluturașii și floricele le vede acasă.”

Excursia, desigur că l-a marcat pentru întreagă viață…

        Se spune că Dumnezeu mișcă mâna pictorului de icoane. Opera pictorului Brașoveanu a treptat iconografia basarabeană în rândurile celor mai impresionante realizări ale culturii naționale, cât și mondiale. A pictat în biserici, în temple europene. Ce înseamnă a picta icoane? Fețele sfinților, trăsăturile biblice, culori mai moi, figuri măiestuoase, tenul cald apropiat culorii trupului. Maestrul a completat imaginile sfinte cu detalii individuale, conturând figurile și pliurile vestimentațiilor, a înseninat clar chipurile clasice și le-a făcut mai vii pe fundalul întunecat sau roșu-maro. Punct cu punct, linii de pensulă cu ulei pe icoanele pe care au apărut trăsături umane realiste. Pictarea catedralelor sunt cele mai monumentale lucrări ale pictorului.

     Iurie Brașoveanu prin creația lui a dus faima moldovenilor departe de hotarele ei. Pictează și restaurează opere de artă în Franța, România, Moldova, dar și în Italia, țara în care e stabilit cu traiul de câțiva ani. Opera lui înfrumusețează prestigiosul Salon „Marlboro Classics” din Paris. Lucrări de restaurare precum Villa Rey din Torino, villa de reședință a regelui când Torino era capitala Italiei. Iconostasul bisericii „San Massimo” patriarhatul Moscovei din Torino, 30 de cărți ilustrate ale poeților din Moldova, România, Armenia, Brazilia, Italia, Israel și Cuba, 13 icoane, creație proprie, reproduse în 9 cărți de specialitate italienești, etc. „A te manifesta ca artist peste hotarele țării nu este greu dacă ai în preajmă valoarea creației tale ca călăuză. Urmele care le lași în umbra ta fac un pod de lumină, care te înalță și îți permit să înțelegi rostul aflării tale pe drumul provizoriu….

El moaie peniţa în culorile trecutului, prezentului, universului, se inspiră din sentimentele de dragoste, din creaţia lui Eminescu. Culorile i se duc după vis. Râde ochiul, privirea ce lasă el în urma liniilor grafice înşirate cu gândul. Adâncul său sufletesc, flămând de frumos ia culoarea pe aripa inspiraţiei şi reuşeşte să creeze asemenea lucrări de grafică, ca acele treizeci – vernisate recent pentru publicul din Moldova. Le priveşti, le contemplezi şi simţi miracolul lor, lumina, culoarea – o revelaţie. Am apreciat că picturile sale sunt zigzaguri de stea. Parfumul timpului în desenul lor devine etern. Artistul recunoşte că este supus acestei meserii prin vis şi prin cuvânt artistic, poetic. Pe cât e mare grafician, asemenea şi poet… Creând, îşi potoleşte zvâcnetul sufletului, virtutea talentului. Când pictează şi crează forme, simte cum se consumă. Fiorul creaţiei îi alimentează trăirea. Rămâi devorat de acest talent, de arta lui – un echilibru perfect în fiecare lucrare. În acest dans al culorilor şi liniilor, el susţine că îl vede… –

     „Simbolismul e o Taină. Prin acest miracol, îl oprești pe spectator în fața operei tale, impunându-l să gândească, să mediteze. Doar cine poate vedea Lumina Luceafărului, va simți zborul și arderea din Pasărea Măiastră, roua de lângă rădăcinile copacului împletită în scară, treptele căruia ating cerul, oul – enigmă, inelul fără început și fără sfârșit contopit din apă și pământ, aer și foc…;Oprește-te, Omule… și privește la Cer, căci ești Simbol al Universului! Am trecut prin circumstanțe atenuante ale vieții care mi-au marcat popasul mai evident prin grafică. Deoarece ea poate conține o combinație de text, ilustrate și culoare, fapt care m-a îndreptat către premeditarea unei selecții. Realizez lucrări în acuarelă, ulei și pastel – pe pânză, lemn sau piatră, dar pe hârtia între alb și negru mă aflu în toate culorile Universului, în care distincția imaginară poate deveni ambiguă. În așa fel creez și combin simboluri, într-o formă reprezentativă de idei și imagini.”

    Personalitatea lui Eminescu în picturile artistului plastic:„În toate expoziţiile mele de la Chişinău şi cele din străinătate am abordat în permanenţă tematica eminesciană. Am ilustrat Scrisorile lui Eminescu, poemul „Împărat şi proletar” şi alte lucrări. Nu m-am despărţit niciodată de creaţia eminesciană. Ea mă însoţeşte pretutindeni”; „Cu poezia lui Mihai Eminescu am crescut de mic. Cărțile fiind frumos ilustrate, lăsau impresii plăcute. Au format în subconștient, ca un tandem – colac împletit în două forme, egale ca lungime, greutate și mărime – poezia care pictează, și pictura care scrie. Când scriu poezia e ceea ce-mi dictează sufletul, iar când pictez e autoportretul lui. Arta e naștere, viață și moarte, toate frumos îmbinate cu o trecere dintr-o formă în alta. Conceptul de artă e conceptul de dragoste – un sentiment foarte emoțional în starea de fericire, unde simțul moral și estetic au contopire cu o altă persoană – O DĂRUIRE! Între mine și artă e o dăruire reciprocă. Să credem în Dumnezeu care a creat Universul. EL, care a existat înainte de veacuri și a dăruit frumusețea cosmică pentru oameni. Desenez pe hârtie un punct și o linie, dându-le viață, căci ele sunt mișcare și interval de timp ce merg împreună spre cele veșnice.” /Iurie Braşoveanu/

În aceste clipe, poetul Iurie Brașoveanu finișează un poem cu 101 strofe care va fi publicat ulterior!

   Varia personalități despre Iurie Brașoveanu:

Nicolae DABIJA: Magia artei. Iurie Brașoveanu își învață privitorii să vadă, ca și cum i-ar învăța să citească lumea. Graficele lui te descătușează, îți dau vedere, îți dăruiesc aripi, te fac liber.Pe el nu-l interesează zăpada decât dacă are câțiva corbi pe ea.Nu-l interesează muntele decât dacă vede cel puțin un fir de iarbă răsărind dintre pietre.Nu-l interesează cerul decât dacă are un Dumnezeu în el. O sală cu lucrări de-ale lui emană evlavie, ca o biserică a artei.El nu schimbă lumea, ci o re-inventează. Universul gândit de artist e plin de bunătate, de frumusețe, de echilibru, de perfecțiune.El rescrie cuvintele cu ajutorul liniilor. Care pot spune multe – totul vrea să creadă graficianul – pentru cel care știe să le citească.Încă o dovadă că scrisul și desenatul sunt lucruri diferite. Un exemplu ar fi Picasso din ultimii săi ani de viață, care picta genial, iar când ajungea să-și semneze lucrările, abia dacă găsea cele câteva litere ce-i alcătuiau numele.Literele artistului sunt desene care alcătuiesc concepte filozofice, lieduri muzicale, poeme întinse.În tot ce face Iurie Brașoveanu e un poet, unul care nu se aude, ci care se vede. Poemele lui grafice vorbesc ochilor. Ele se întâmplă sub privirile tale. Plasticianul evadează în propria lui ficțiune. Într-un proces de înzdrăvenire a valorilor, într-un act de reînrădăcinare a sensurilor.Lucrările sunt situate între granițe –, ca o altă Basarabie a spiritului, exilată între ceruri care au murit și bolți care abia se nasc – acestea, precum nisipurile mișcătoare, își schimbă locul, de la o clipă la alta, de la un spațiu la altul, de la un privitor la altul. I le poți vedea cu adevărat doar dacă le porți în tine, doar dacă le aveai în inima ta cu mult înainte de a te întâlni cu ele într-o sală de expoziție, unde încerci nu sentimentul că le vezi, ci acela că le revezi, nu bucuria că le cunoști, ci – că le recunoști.Diderot credea că arta supremă nu poate viețui fără a-și demonstra caracterul uimitor.Mirarea se transmite de la meșter la privitor, care dintr-o persoană care admiră devine o persoană care se miră. De atotputernicia artei, de lumea ei încăpătoare de sensuri, de visul acesteia de a schimba lumea, de a o face mai bună, mai frumoasă și, prin urmare, mai rezistentă.Iurie Brașoveanu – cel mai important grafician basarabean la ora actuală – cucerește sălile de expoziție ale Europei, fiind un călător care își poartă lumea cu sine, un cetățean al Universului imaginat chiar de arta sa.El seamănă cu magicianul Kircher, care, ni se spune, în prezența reginei Christinei a Suediei, ar fi recreat un trandafir, pe care inițial, dându-i foc, l-a prefăcut în cenușă). Iurie Brașoveanu recreează trandafirii noștri incendiați de intemperiile istoriei, redându-le culoarea proaspătă a petalelor, foșnetul blând al frunzelor, mireasma lor cerească.Asistăm la o magie care nu poate să aparțină decât marii arte, cea pe care o profesează Iurie Brașoveanu, acest grafician unic și artist plastic de excepție din Europa de azi.

Maria Mardare – Fusu: „Aveți Ochiul care vede conținutul sufletului, dar și măiestria de al reda pe chip! Uimitor, nespus de frumos este Grigore Vieru! Admirație!”

Poeta Renata Verejanu:„Orice lucrare a pictorului Iurie Braşoveanu este o metaforă. Este un joc de simboluri cu trecerea unei forme în altă formă. Lucrările lui Iurie Braşoveanu vin din profunzimea poeziei lui Mihai Eminescu.”

Nour Gheorghe: „Pentru „Eminescu-Eternitatea”- Felicitari maestre Iurie Brasoveanu! si pentru cei care nu stiu , va fac cunoscut ca aceasta lucrare deosebita a fost premiata cu Trofeu la Concursul International ,,Univers Romanesc XXL ,,sectiunea Grafica-Pitesti.”

Victoria Rocaciuc: „Autorul recurge la diverse forme de simbol, abordat suprarealist, geometric, cu elemente de abstract. Constituită din mai multe puncte, transparența structurilor sale grafice se asociază cu pictura neoimpresionistă, realizată în tehnica pointelistă.”

Ion Birsanu: „Am fost întotdeauna coplesit de lucrarile, de maiestria, de omenia marelui nostru pictor Iurie Brasoveanu…M-am convins ca el este si un mare poet…Bravo…Va cuprind maiestre, ne mindrim!”

Ludmila Cotoman: „Mai presus de orice, omul poate fi cunoscut prin creaţia lui, în totalitatea ei sau în ce are mai valoros. În lucrarea omului stau – ca o comoară într-o zidire –gândurile lui. Graficianul IURIE BRAŞOVEANU trăieşte retras, dar munceşte pentru om, pentru universul său spiritual. Năzuinţa artistului înseamnă muncă, visarea artistului înseamnă muncă, iar obiectele facerii sunt rezultatul trăirilor sale în faţa vieţii…”

Victor Ciobanu:Excelența Sa a binevoit să ilustreze și coperta volumului meu de poezii „Iubire împletită-n vers”, apărută în 2019 la tipografia „Tipocart Print”, pentru ce țin să-i mulțumesc frumos încă odată. O perioadă de timp a activat în Torino (Italia) în calitate de grafician, pictor, restaurator de icoane etc., dar niciodată maestrul n-a uitat de părintele său, având grijă de el, chiar aflându-se departe de hotarele Republicii Moldova. Însă, viața mai are și întorsăturile ei, când moartea ne fură persoanele dragi sufletului. Astfel, la 11 decembrie curent (2021), la orele 4 spre dimineață, într-un mesaj scurt bunul meu prieten îmi scrie „A murit tătunea”. Tătunea tot tătune rămâne, chiar dacă copii lui sunt la a doua tinerețe. Și acum, drag prieten, când încă lacrima nu s-a uscat și fumul de tămâie mai persistă în casa părintească, vreau să-mi exprim încă o dată condoleanțele și să-ți amintesc că viața nu s-a terminat, iar noi, în numele copiilor noștri și în amintirea părinților, trebuie s-o continuăm…

                       Date biografice, activități, premii

Iurie BrașoveanuPROFESOR, ARTIST PLASTIC, POET – Membru Titular al Uniunii Artiștilor Plastici din Rebublica Moldova, Membru al Academiei Mondiale de Literatură,  Membru de Onoare ,,Trofeu XXL,,(România), Membru de Onoare în Mişcarea Internatională ,,Poetas del Mundo”(Italia), Membru WAPA-(World Association of Performing Arts), (Organizația Mondială a Artelor Interpretative).

Iurie Brașoveanu s-a născut la: 7 noiembrie 1962, satul Copăceni, raionul Sângerei (județul Bălți) din Republica Moldova. Fiul lui Gheorghe (Ion,Vasile) și Lidia (Gheorghe,Alexei) Brașoveanu (Primul din cei 4 copii ai familiei). A studiat la Şcoala cu clasele I-VIII, (anii 1969-1977) din s.Copăceni. (Gimnaziul Adrian Păunescu). Școala de Arte Plastice pentru copii din or. Sângerei (1975-1977).  Colegiul Republican de Arte Plastice „I.E.Repin” (A.Plămădeală).(1977-1981).  Studiază la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” (Facultatea de Grafică și Pictură,1984-1989). Fiind profesor de gradul întâi, conducător al reuniunii metodice a profesorilor de arte plastice, timp de 20 de ani (1981-2001), a predat arte plastice la catedra școlilor din or. Sângerei.

În Italia se află din 2001 și activează ca liber profesionist. Face restaurări în renumita ,,VILLA REY”. Vila-reședința regilor, când orașul Torino era capitala Italiei. S-a ocupat în prevalență de pictura iconografică, tablouri religioase și portrete, restaurări de mobilă de anticariat, icoane și tablouri. Semnează cartea proprie de versuri „Mai sus de umbra durerii” în 1997, editura  ,,Ruxanda” din Chișinău (Republica Moldova); Semnează volumul ,,TRECUT-AU ANII” 2020,Editura ,,Mușatinia”Roman, Neamț(România).

A editat albumul de portrete ”Oameni iluștri”, dedicat unor personalități ale culturii române. Albumul a apărut în versiune electronică și cuprinde 200 de pagini, în care a inclus 70 de portrete, grafică și versuri din creația sa. ”Este un album de grafică alb-negru, în care sunt toate culorile universului. Aceste două culori simbolizează nașterea și moartea și despart lumina de întuneric. Lucrarea vine ca un recviem pentru cei plecați în eternitate. Aici sunt portretele poeților Mihai Eminescu, Veronica Micle, Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Leonida Lari ș.a. A realizat și multe lucrări de grafică, pictură de șevalet, restaurări și icoane. De asemenea, a restaurat două icoane datate din sec. XVI, care se află la Mănăstirea „Sfânta Maria” din Moncalieri, Italia. În același timp, artistul a participat la toate expozițiile de grup de la Centrul Expozițional ”Constantin Brâncuși”, iar actualmente este prezent cu lucrări în trei expoziții din România. A fost președinte al juriului la secțiunea grafică, la Concursul Internațional de Arte „Trofeu XXL 2021”, ediția a V-a, din București.

AUTOR al lucrărilor de grafică, pentru ilustrarea a 30 cărți de poezie a unor autori din Moldova, România, Italia, Armenia, Brazilia, Izrael și Cuba. (2001-2022). Autor a 13 ICOANE (stil bizantin), PUBLICATE în cărți de specialitate italienești.(2008-2013). GRAFICIAN ,,ASCIOR,, – Asociația pentru Civilizația Ortodoxă (România). ILUSTRATOR la săptămânalul ,,LITERATURA  ŞI ARTA”, (Rep.Moldova). MEMBRU și PREŞEDINTE AL JURIULUI la varia CONCURSURI NAȚIONALE și INTERNAȚIONALE. Prezintă numeroase expoziții personale și de grup în Republica Moidova, România, Italia, Turcia, etc. Premiat cu medalii, trofee, diplome și distincții la mai multe Concursuri și Festivaluri Naționale și Internaționale (POEZIE și GRAFICĂ)

Premii și distincții: Premii acordate de săptămânalul „Literatură și Artă” (pentru arte, 2008, 2015; pentru critică, 2013; pentru grafică, 2017); Decorat cu medalia jubiliară „Eparhia Chișinăului – 200 de ani” (acordată de Mitropolitul Chișinăului și al întregii Moldove în semn de recunoștință pentu activitatea sârguincioasă spre binele și întru mărirea Bisericii Ortodoxe din Moldova, 2013); Premiului “Simpatia publicului” (acordat la Expoziția Internațională “Dumnezeu din inima mea”, organizat la mausoleul „Bela Rosin” din Torino, 2014); Diploma de onoare a Galeriei “Elle” (pentru operele expuse, contributul și prestigiul adus galeriei, făcând-o să-i crească faima pe plan cultural, Preganziol , Italia 2016); Diploma de excelență acordată de Biblioteca românească  “Grigore Vieru” din Torino (pentru prezentarea critică a artistei Simona Liliana Cumpăratu la Expoziția Personală de Pictură și Grafică „Dincolo de Culori”, 2016); Diploma de excelență acordată de Muzeul Național de Artă  al Moldovei (pentru Expoziția Personală de Grafică „Poduri de Dor”, 2017); Diploma de excelență acordată de revista „Orizonturile Bucuriei” (în semn de mulțumire pentru meritele deosebite în promovarea activitatii ASCIOR, pentru creșterea responsabilității naționale, a nivelului cultural și duhovnicesc al societății, 2017); Trofeul “Univers românesc XXL” (la secțiunea Grafică, acordat de Uniunea Artiștilor Plastici din România, Pitești, 2018); Diploma de excelență (sectiunea Grafică, acordat de Academia Olimpică Română, filiala Vâlcea, 2018); Premiul “Centenarul Marii Uniri” (acordat în cadrul Galei Premiilor Uniunii Internaționale a Oamenilor de Creație, ediția I, la secțiunea  “Artiști plastici contemporani”, 2018); Premiul “Marele Eminescu” (acordat de Cenaclul “Grai Matern” pentru lucrările sale excepționale expuse la vernisajul expoziției “Eminescu în poezie, cântec și arte plastice”, organizată la Centrul Academic “Mihai Eminescu”, Chișinău, 2019);

Ordinul “Sf. Ierarh Simion Ștefan” (acordat de Biserica ortodoxă autocefală din Republica Moldova și Mitropolia ortodoxă română de stil vechi din Transilvania, pentru păstrarea și promovarea culturii românești, identității naționale și a credinței ortodoxe strămoșești, înmânat în reședința Mitropolotană din Câmpia Turzii de Petru, Mitropolit al Transilvaniei, 2019); Membru Titular UAP R.Moldova. În 2020 devine Laureat al PREMIULUI săptămânalului „Literatura și arta”, a obținut Titlul de merit „Premium”, la Concursul „Eleganța Iubirii” – Creații literare și Artă în imagini, din Montreal, Canada, premiul special la Concursul național „Uniti per la legalita” din Italia, premiul UNU la Concursul Internațional „Elogiul iubirii”, secțiunea grafica și pictura, din România, a fost desemnat „OMUL ANULUI 2020”, la Gala Premiilor de Excelență a Academiei Națiunii Române: „Este rezultatul muncii creative care semnifică recunoștința din partea unui consiliu de personalități de înaltă cultură spirituală, or puțini sunt acum care depășesc invidia și ura, punând pe piedestalul LUMINII – DRAGOSTEA, având curajul, puterea și dorința de a aprecia la justa valoare FRUMUSEȚEA din OM. Cu pietate pentru Excelența Sa, Domnul Valeriu Mocanu – Președintele Academiei Națiunii Române!”

 În 2022 – Premiul „Tonitza” la Concursul Internațional „Elogiul Iubirii” (România); Premiul „MICHELANGELO BUONAROTTI”, ca Președinte de Juriu (secțiunea Pictură) la Concursul Internațional de Artă „LA FONTANA DELL AMORE” din Italia.   

      „Iurie Brașoveanu, pictor și poet

Întorcându-se, lângă icoane,

Stă maestrul Iurie Brașoveanu

Albia dispare în grădină,

Iar el scrie câmpii cu inimi.

Există omul, ca o lume vie,

Nimeni nu l-a chemat,

Domnului s-a închinat,

Și Domnul a spus – Să fie!

El – sunt eu, gândit de tine,

O imagine color a verii,

O rază urmărită apune,

În pânze ea răsare…

Nu merge după fiecare, –

Un val de îndoieli, frământări,

Destinul și-l tămăduiește –

Cu grafici plin de stări.

El este Eu, a ta imagine,

Cu primul trandafir.

Petale răsărite lin,

Culori în orice fir…

 / S. Vizitiu, august, 2022/

Surse memorabile:

https://www.facebook.com/iurie.brasoveanu/photos

Iconografia de Iurie Brașoveanu:

Portrete în grafică din albumul „Oameni ilustri” de Iurie Brașoveanu

În memoria mamei

Recital de poezie la Clubul Impresii din viata si carti, Biblioteca Hasdeu: 

https://www.facebook.com/clubulimpresiidinviataisicarti/videos/2763425443918276/

Recenzie de Svetlana Vizitiu, Impresii blog


2 comentarii

Vârsta e doar o cifră


La el a venit într-o zi o doamnă frumoasă cu o frezură stilată: Avea părul negru ca smoala și ochii bleumarin. O siluetă perfectă, o față îngrijită, ojă proaspătă… Arăta grozav! Și haina era șuperbă, la modă. Psihanalistul a crezut că doamna are patruzeci-patruzeci și cinci de ani. Dar Selen a spus că are șaizeci și trei de ani. O frumoasă și de succes doamnă în perle, pianistă și câștiga bani buni.
Selen a venit să se consulte. A întâlnit un bărbat cu cincisprezece ani mai tânăr decât dânsa. La fel, muzician; nu atât de celebru și bogat. A fost o scânteie din prima, așa au simțit-o. Dragostea. Aveau prea multe în comun; o atracție și apropiere spirituală… Dar Selen era preocupată de vârsta ei. O îngrijora și o nemuțumea diferența de vârstă, și, în general, pentru că avea deja anii înaintați…
S-ar putea să mai iubești, să fii fericită și să mai speri la ceva?
Au discutat mult timp – o oră. Psihoanalistul simțea că Selen nu se dezvăluie pe deplin. I-a făcut o altă programare, dar ea nu a mai venit. Însă, pentru vizita ratată a achitat și și-a cerut scuze. El chiar s-a supărat, într-atât îi plăcu această frumoasă și înțeleaptă doamnă.
Și iată că șase luni mai târziu, Selen apăru din nou. Medicul a văzut la ușile cabinetului o bătrânică într-un costum decolorat și încălțată în pantofi pentru persoane în etate. Părul doamnei era cărunt, ochii palizi și fața plină cu riduri. Ședea cocoșată, cu capul plecat…
În cabinet, bătrâna a început să vorbeasca cu o voce joasă, senilă. Da, era Selen! Medicul a fost șocat! El crezu că dragostea i-a fost nefericită. Muzicianul i-a frânt inima aceste frumoase femei, a abandonat-o, i-a călcat sentimentele în picioare, probabil așa a fost. De aceea, Selen s-a transformat într-o bătrână ca într-un basm groaznic?
De fapt, Selen singură a refuzat iubirea. S-a comportat prostesc în ciuda inteligenței sale. În ciuda educației sale. Ea incepu să se consulte cu prietenii și rudele în legătură cu romanul ei. Ei bine, aceste persoane i-au explicat repejor totul. „Cică muzicianul e un gigolo, un vânător de moșteniri. Că la 63 de ani, trebuie deja să te gândești la suflet, și nu la aventuri. Doar Selen e bunică demult… Ce-i cu ea, și-a ieșit din minți? Poate începe demența? Privește pașaportul, la numerele anilor și la chipul său, doar ești bătrână! Cine te va iubi acum, gândește și singură! El pretinde ceea ce este și se preface. A văzut perlele tale, mașina și aspectul nepotrivit anilor de vârstă venerabilă – și vrea să trăiască pe cheltuiala ta! Ești o bătrână, vino-ți în fire!”
I-au spus-o absolut toți. În fiecare zi. Selen de mult nu se mai consulta, a rupt toate relațiile cu muzicianul ei, și oamenii ceia tot o telefonau și-i scriau mesaje, veneau în vizită, fie o invitau. Și-i spuneau același lucru…
Selen într-adevăr a devenit o femeie bătrână. Și-a ucis dragostea, și-a rupt propria inimă…
Medicul trist clătina din cap, în timp ce asculta povestea doamnei în etate. Și perlele ei s-au stins; au murit…

Mai corect, au fost uciși de gura lumii, de sfaturile bune ale oamenilor buni…
Nu-i ascultați pe cei care, sub masca adevărului, îți otrăvesc sufletul și spun lucruri mortale! Selen a reușit să se întoarcă la sine. Să recupereze iubirea. Și perlele au inviat…
Dar nu se întâmplă mereu așa. Nu întotdeauna. Nu întotdeauna învierea e posibilă…
Și este foarte ușor să ucizi… Lipsa oamenilor dragi te distruge cu încetul și îți apropie perii cărunți…
Ajută-te singur, procedează cum îți spune inima și rațiunea, nu ceda îndoiellilor și invidiei oamenilor proști!

Povestea ne-a povestit-o un psihanalist dintr-o altă țară…

Impresii, învataminte din viata…

SV ❤


3 comentarii

Nicolae Dabija. Ecoul amintirilor unui academician


Dacă cel de alături nu crede în ceea ce faci, e un păcat nu contra ta, ci contra lui. Dumnezeu care, dacă a pus în tine o sămânță de har, te va întreba, atunci când vei veni în fața Lui, ce-ai făcut cu ceea ce ți-a dat, – ție, mai mult decât altora – iar tu neglijându-l ai comis, așa cred, un păcat care poate fi comparat cu o omucidere a unui copil conceput, căruia nu i-ai dat voie să se nască.”/N. Dabija/

    „M-am născut într-o bibliotecă, dar nu una obișnuită, ci una plină de icoane și cărți bisericești. Era biblioteca celui care mi-a fost un exemplu în toate, arhimandritul Serafim Dabija, stareţ al mănăstirii Zloţi. Multe din discuțiile noastre mi-au fost învățături de mare folos în viață, mai cu seamă cele despre credința în Cel de Sus. Părintele este reprezentantul unei generații de sacrificați ai istoriei și cel care mi-a semănat germenele credinței.” A avut o copilărie fericită, pentru că a fost plină cu cărți. Generația lui a fost una foarte norocoasă, luând în considerare faptul că nu avea televizor, internet, dar aveam foarte multe cărți, care i-au ajutat să crească și să nu rătăcească prin istorie. Atunci când a deschis ochii, i-a deschis pe nişte cărţi: cărţi pe sub paturi, cărţi pe sub masă, cărţi, cărţi, cărţi în toată casa bunicilor lui– Ioan şi Ana Dabija – unde a văzut lumina zilei… Nicolae Dabija avea vreo 12 ani când, aflându-se pe o câmpie din preajma satului, o pană a căzut de undeva de sus, la un pas înaintea lui. A ridicat ochii spre cer, dar el era pustiu. Astfel n-a văzut nici o pasăre. S-a aplecat și a cules-o de jos. Și a crezut că e o pană de înger. A mers acasă, a introdus în ombilicul penei o mină de creion și a scris atunci prima lui poezie. Era despre rujă, numele basarabean al trandafirului, de care erau atunci pline grădinile satului: ,,Dintre toate florile pe lume/ numai ruja cel mai mult / o mângâi și-i spun pe nume, / o cuprind și o sărut.// Nu de-atâta că e floare, / mândră floare între flori, / dar că sfânta ei culoare / cea mai vie e în zori.” A fost cel mai fericit atunci când, elev fiind, i s-a arătat Născătoarea de Dumnezeu într-un vis, iar a doua zi a primit la țară, unde se afla, o scrisoare de la publicația „Tinerimea Moldovei” prin care poetul Nicu Stegaru îl anunța că poezia lui „Stele” va fi publicată în numărul următor al ziarului. „De-a lungul zilelor pe care le-am trăit, m-am străduit să fiu vrednic de lumina acelui vis de adolescent, care m-a făcut cel mai fericit.”

         Scriitorul Nicolae Dabija a avut un rol important în lupta de renaștere națională din Republica Moldova, a susținut revenirea limbii române la grafia latină și decretarea ei ca limbă oficială în RSS Moldovenească! Aproape jumătate din călătoria lui pe culmile literare, a dedicat-o misiunii de redactor-șef la ziarul „Literatura și Arta”, publicație care a avut un rol important în lupta de renaștere națională la sfârșitul anilor ’80. În timpurile sale bune, săptămânalul depășea tirajul de 260.000 de exemplare. Volumul de debut „Ochiul_al_treilea”, a fost ca un fascicol de lumină intensă în literatură. Cartea a scris-o în 1970, când, fiind exclus din facultate pentru „acțiuni antisovietice” (citea cărți românești și scria pe „ici-acolo” conspectele de student cu alfabet latin), s-a aflat un an de zile în satul de baștină. Deși la apariția volumului din 1975, care a așteptat cinci ani de zile în sertarele editurii, a fost calificat cel mai reușit volum de debut, n-a putut să publice din el nici măcar un singur rând. Apariția lui, care a însemnat și anularea interdicției la semnătură din presă, Dabija a comparat-o cu o descătușare a luminii, ținută sub oboroc.

Tata a fost un om modest şi n-a suferit niciodată de vedetism. Din contra, considera că fiecare dintre noi îşi are locul lui în viaţă, iar aprecierea trebuie să vină întotdeauna din altă parte. Aşa că nu-i plăcea să iasă în evidenţă, să-şi etaleze meritele (deşi avea multe), ori să adauge la numele lui: poet, academician, scriitor, ziarist, deputat etc. Semna simplu: Nicolae Dabija. Iar dacă se întâmpla să citească vreun articol cu laude la adresa lui, lua pixul şi tăia din el toate cuvintele care i se păreau exagerate, mărturisind că: „Mai bine e să te laude Dumnezeu, decât omul”. /fiica Doina Dabija/

După absolvirea școlii medii, în anul 1966, Nicolae Dabija a fost admis la Facultatea de Ziaristică a Universității de Stat din Chișinău, fiind exmatriculat în anul III pentru activitatea pro-românească: „Unchiul meu, arhimandritul Serafim Dabija, stareţ al mănăstirii Zloţi, înainte de a fi arestat în 1947 şi condamnat la ani grei de Siberie „pentru că a construit o mănăstire în scopuri antisovietice” (aşa scrie în sentinţă), a reuşit să salveze uriaşa bibliotecă mănăstirească. Când am venit la universitatea din Chişinău, am adus cu mine nişte volume din acea bibliotecă: Iorga, Eminescu, Stere, Russo. În ele scria altceva decât ne spuneau profesorii la ore. Nu ştiam pe atunci, copil sosit de la ţară, că există securitate, nici eu, nici grupul de la ziaristică: ne certam cu profesorii, lectorii se temeau de noi, decanul ne ruga să nu punem întrebări la seminare, ne îndemna chiar să nu frecventăm anumite obiecte (istorie, filozofie, ateism), la care se spuneau cele mai multe minciuni. În anul trei, când patru studenţi – subsemnatul, Aurelian Silvestru, Vasile Romanciuc şi Ion Vicol – au fost exmatriculaţi, toată grupa, caz unic în fosta URSS, a scris cerere să plece din universitate. A fost un scandal enorm. Până la urmă, din cei 25 de colegi, 21 au rămas. Azi toţi sunt scriitori, ziarişti, personalităţi binecunoscute în Basarabia. Dar acea lecţie a însemnat mult pentru fiecare dintre noi: am învăţat cum să fim solidari, ca astfel să rezistăm împreună. Am fost restabilit peste un an la facultate, nu la Ziaristică însă, ci la Litere. Dar în acel an, cât am lipsit de la Chişinău, izolat în satul de baştină Codreni, lângă Căinarii lui Mateevici, am scris cartea mea de debut „Ochiul al treilea” şi am citit saci de cărţi, pe care părintele Serafim Dabija mi-i trimitea de la Cernăuţi. Fără acel moment dramatic, biografia mea ar fi fost incompletă, iar experienţa mea de condeier ar fi întârziat. Până la urmă, am ajuns să cred că acea încercare a fost una norocoasă pentru destinul meu ulterior. Cred de atunci că, dacă în viaţă eşti umilit pe nedrept, Dumnezeu numaidecât îţi va trimite o aripă, ca să te ajute să te ridici.”

Se schimbă doar înălțimile, nu și visurile”. Într-un poem intitulat „Rugă” Dabija afirma despre poezie următoarele:„ Rugă-cântec, rugă-plânset, rugă-blestem (naivă, credulă, nebună) /de aed care speră cu un poem / c-ar putea face lumea mai bună.”

,,Când ești umilit pe nedreptate, atunci Dumnezeu îți trimite o aripă ca să te ridice

A avut o mare cumpănă, în vara anului 2007 Nicolae Dabija a căzut într-o prăpastie lângă Țâpova: „Această nenorocire s-a întâmplat  în ziua de 7 iulie 2007, ora 19. Chiar dacă unii spun că cifra șapte este una norocoasă, pentru mine aceasta a însemnat prăbușirea la fundul unei prăpastii. Căzând de la înălțimea de 9 metri, pot spune că am rămas întâmplător în viață. Totul se datorează Celui de Sus care m-a ajutat să trec peste această încercare. Am simțit că Dumnezeu m-a binecuvântat, astfel după această încercare am publicat cartea ,,Tema pentru acasă”, o biblie a suferinței basarabiene, care este una din cele mai citite cărți. Succesul acestei cărți se datorează în mare parte faptului că am expus experiența unică prin care a trecut neamul nostru și nu am imitat literatura străină. Se spune că,  înainte de a muri, omului i se arată filmul vieții sale în câteva fracțiuni de secundă. Eu am văzut acest roman, eroii săi, care parcă încercau să mă ajute în perioada internării mele în spital. Meritul acestei narațiuni este că am putut transforma suferința în fericire.

Nicolae Dabija despre:

Prietenia însăși e o lecție. De ce? Pentru că Dumnezeu îți dă rudele – bune, rele, pe care le ai – pentru toată viața, pe când prietenii ți-i dă pentru totdeauna. Prieteniile adevărate pot fi numite și transplant de suflet. Nu dorim nimic mai mult decât o revenire la firesc. Suntem o așchie de popor românesc ruptă cu o bucată de țară, în urma înțelegerii dintre cei doi mari tâlhari ai istoriei, Hitler și Stalin, și astfel trebuie să fim înțeleși și de comunitatea internațională, dar și de fiecare dintre noi.”

Despre omenie, omul și natura: „Dimineața e mereu un început, e o alegere de a fi și de a te simți tu… în orașul tău! Chișinăul pentru mine poate fi blând, iubitor și cuceritor doar dimineața, când lumina te cuprinde de la frunte la tălpi, un fel de dimineață permanentă…Căutăm să fim eroi, căutăm să fim vedete, căutăm să avem bunuri materiale, să le facem pe toate pentru a avea ceva în schimb, dar oare ce oferim noi că ni s-a dat viața?! Omul trebuie să poarte natura după el. Omul fără împăcare și dragoste e ca un copac fără ramuri. Cu fiecare ocazie încerc să mă întorc la natură și de fiecare dată când ajung să merg printre firele de iarbă și țărână înțeleg că îndepărtându-ne de noi pierdem ceva esențial, ceva foarte valoros, pierdem Omenia.”

Fericirea: „Predispoziția cuiva de a fi fericit se naște în familie: dacă părinții se iubesc, sunt fericiți, buni la suflet, se susțin reciproc, această energie se transmite și copiilor lor.”, A fi fericit într-un cuplu este simplu. Acolo fericirea vine din respectul pentru celălalt, care înseamnă, în viața de zi cu zi, a-l înțelege și a te face înțeles”.

Personalitatea lui Nicolae Dabija este asociată, pe bună dreptate, cu prestanta revistă Literatura şi arta condusă de poet din 1986, adică treizeci şi cinci de ani, un adevărat bastion al luptei anticomuniste în ultimii treizeci de ani, cu atâtea merite în trezirea conştiinţei naţionale. Cel pe care-l aşezăm între sfinţii preacuraţi ai poeziei româneşti, Nicolae Dabija, era şi un om al acţiunii, al gesturilor clare şi sincere în social, era, aşa cum spunea cândva Grigore Vieru, ,,cea mai complexă personalitate din Basarabia şi o dovadă că Basarabia n-a murit şi n-are de gând să moară.” /Daniel Corbu/

     „Nicolae Dabija este poetul cu cea mai mare popularitate în Basarabia şi unul dintre cei mai citiţi publicişti din Europa. Opera acestui poet circulă în peste 20 de limbi. În revista #Literatura_şi_Arta a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, al cărei arhitect este din anul 1986 i-a adus poetului Dabija o binemeritată reputaţie… Născut într-o cetate asediată, cum este Basarabia, acest poet cu nume de voievod pare să fi fost predestinat de a intui şi exprima în poezie şi publicistică – într-un fel nemaipomenit în cultura românească de după Eminescu – starea de spirit şi aspiraţiile românilor pe care îl reprezintă în scrisul său, într-un stil sofiani, încărcat de revelaţii, specific culturii ortodoxe…”(George Bajenaru, SUA, în „Cuvântul românesc”, Hamilton, Canada, noiembrie, 1998.)

         Opere_literare –  în luna mai 2020, i-a apărut o carte de proză, pe care a intitulat-o „Prima dragoste e totdeauna ultima”. Timp de o lună pandemică agențiile de difuzare ale cărții au vândut online peste 4000 de exemplare de carte.  „Tema pentru acasă” e un roman de dragoste și moarte. În carte, eroii sunt puși în condiții-limită. Ei pierd aproape totul, dar nu-și pierd dragostea unuia pentru celălalt, care le ajută să recupereze totul. Celelalte cărți de proză „Nu vă îndrăgostiți primăvara”. „Te blestem să te îndrăgostești de mine!” și „Prima dragoste e totdeauna ultima” tratează și ele acest sentiment vechi de când lumea și pururi nou – dragostea.”-N.Dabija

       Romanul Temă_pentru_acasă – o scriere despre regăsirea de sine, un roman percutant, profund, despre ființarea în timp și spațiu a unui personaj aflat într-o situație tragică, dar prin biografia căruia poate fi recuperată în istorie. „A spune cuiva te iubesc este o invitație la veșnicie.” Scriitorul Dabija reușește să ne transporte în trecutul sovietic prin această poveste de dragoste ce înflorește în acea perioadă dificilă pentru omenire. Mihai Ulmu, învățător în școala din Poiana, este arestat de către soldații sovietici. După arest, acesta este judecat și trimis în Siberia în lagărele de concentrare. Una dintre elevele sale, Maria Răzeșu, este îndrăgostită de Mihai și decide să plece în Rusia și să-l găsească… Pe lângă faptul că ne învaţă ce este dragostea adevărată, Maria şi Mihai reuşesc să ne dea şi o lecţie de viaţă, o lecţie de viaţă şi de moarte. Apropiat de profunzimea ideatică a unor autori precum Dostoievski, Borges sau Bulgakov, poartă marca originală a unui mare prozator de limba romană. „Nu-i înveți pe alții ceea ce vrei, nu-i înveți ceea ce știi, îi înveți ceea ce ești.”- Spune Dabija în roman, apoi: „Memoria e ca un ghem pe care nu mi-ar ajunge nici veșnicia ca să-l depăn până la capăt. Și, dacă m-aș trece eu, copilul meu ar vorbi mai departe ceea ce n-am reușit eu să rostesc într-o viață de om. Iar dacă n-ar reuși nici el- să fiți atenți la ce îngână ierbile din cimitire!”; ” – Pentru că deznădejdea e încă viață, la limita ei dinspre moarte, dincolo de care nu mai urmează nimic, dar e viață totuși, viață încă.” O carte care ne reamintește nouă, basarabenilor, cine suntem, care este istoria noastră ca popor și cui „datorăm” tragedia noastră…

Cartea a ajuns la a patra ediţie şi, conform datelor furnizate de Asociaţia Bibliotecarilor din republică, aceasta „a fost împrumutată de biblioteci de peste 100 000 de ori, find cea mai citită carte de beletristică naţională din ultimii zece ani.” Este o naraţiune despre intelectualitatea basarabeană de după 1940, în care e inclusă şi preoţimea, un roman despre dragoste şi despre deportări. ’’ − Părinte, îl mai întrebă poetul, de ce să ne omoare nişte indivizi doar pentru că nu suntem ca ei?! Mai răi sau mai buni, mai deştepţi sau mai proşti, dar suntem şi noi oameni, avem şi noi ca şi dânşii ochi, urechi, inimă, mâini, picioare, doruri, gânduri, speranţe, disperări.’’ Autorul ştie convingător cum să pună personajele sale să realizeze adevărate meditaţii pe marginea acestui subiect – credinţa în Cel de Sus. Aceste pagini sunt memorabile şi unele care dau romanului Tema pentru acasă o semnifcaţie spirituală unică.”

” – Aici la marginea lumii, între viață și moarte, oamenii nu atât sunt, cât devin alții. Așa cum ființele mușcate de vârcolaci se transformă în vârcolaci, la fel și oamenii slabi, fiind încolțiți de fiare, se transformă de multe ori, la rândul lor, în fiare. Suferința îi unește pe oameni, dar îi și învrăjbește. Dar nu-ți pierde deznădejdea!” /N. Dabija/

Cititorii despre „Temă pentru acasă” – „Mi-a plăcut frumusețea prin care sunt descrise personajele și locurile, dându-le astfel viață. Am sperat la un deznodământ mai fericit, însă precum a fost soarta a sute de mii de români moldoveni – sfârșitul a fost trist, dar demn. Recomand cu drag acest roman! /Ion Bargan/ ;

– „Dabija mi-a intrat în suflet de la prima pagină. Temă pentru acasă e un roman aparent simplu, fără a ieși în evidență prin narațiune, scurt, însă emoționant, mai ales pentru români. Suferințele basarabenilor din anul 1940, când URSS i-a invadat, situația intelectualilor, cărora Dabija le și dedică romanul, trimiși la muncă zilnică în lagăre în Siberia, precum și instalarea fricii într-o Basarabie săracă, însă plină de credință sunt câteva din temele pe care Dabija le abordează. Povestea profesorului de literatură Mihai Ulmu este povestea unui om cult, cu principii și credință, care ajunge în Siberia, unde realizează ce înseamnă cu adevărat să fii om. Aceasta e și tema pe care le-o dă elevilor săi înainte să fie luat de la oră de soldații URSS. Ce înseamnă să fii om cu adevărat? E o artă sau un destin? După mulți ani, profesorul și elevii lui se reîntâlnesc cu răspunsul la această întrebare. Maria Răzeșu este exact femeia basarabeancă care crede în Dumnezeu și în destin, care merge până la capătul lumii în căutarea a ceea ce îi e sortit, care îndură ce îi dă Dumnezeu și e fericită pentru soarta ei. E un personaj deosebit, frumos construit, care te face să te simți mândru de originea ta. Cu o femeie ca Maria până și taigaua siberiană pare un Rai. – Recomand această poveste scurtă, ce surprinde foarte bine esența neamului nostru, apropierea noastră de Dumnezeu și de natură, de artă și de viață. Nu are cum să nu te emoționeze scena în care soldații URSS iau portretul lui Eminescu și îl înlocuiesc cu cel al lui Stalin, iar elevii îl dau jos și îl pun după catedră, sau nunta lui Mihai și a Mariei în taiga, în mijlocul naturii, sau interogatoriul la care a fost supus Mihai în biserică, sau scena finală în care Mihai strigă din nou catalogul” /Ana Stanciu-Dumitrache/

Romanul „Tema pentru acasă” este în primul rând o satiră a societăţii totalitare, o caricatură a regimului stalinist. Scenele uneori suprarealiste te îngrozesc, dar şi te amuză uneori, tocmai pentru că autorul intenţionat accentuează absurditatea comportamentului uman. Textul este presărat abundent cu expresii aforistice, meditaţii filosofice asupra condiţiei umane. Natura e descrisă într-un registru voit poetic. Cartea merită nota maximă.” /Valentin Eni/

                   „Te_blestem_să_te_îndrăgostești_de_mine” – un roman sublim, care, prin simpla narare a unei povești de dragoste (im)posibile, reliefează faptul că iubirea este o ciumă de care nu se moare, dar nici nu se trăiește. Un adevărat poem epic, opera lui Dabija dobândește, pe parcurs, un lirism extraordinar, în care visezi, te pierzi și, într-un final, te regăsești. Exact ca-n viață. În roman Nicolae Dabija abordează subiecte dificile și sensibile, lucru care îl obligă pe cititor să se îndrăgostească iremediabil de scriitura sa.

Total diferită de „Tema pentru acasă”, „Te blestem să te îndrăgostești de mine” este o lectură ceva mai ușoară, dar cu aceeași încărcătură emoțională; încapsulează povestea de iubire a cuplului primordial din Basarabia, poveste care este un soi de ac de siguranță, pilon de sprijin pentru ceea ce numim astăzi n-a fost să fie. „Neamul nostru e condamnat să iubească. El nu s-a raportat niciodată la lume, ci a raportat lumea la el.”; „Durerea e unica bucurie a vieții mele. Dacă mă mai doare ceva, înseamnă că încă n-am murit de tot. Voi trăi, Maria!” – din ‘„Te blestem să te îndrăgostești de mineN. Dabija.

Dragostea de țară eu aș compara-o cu dragostea de mamă. Vei întâlni de-a lungul vieții tale mame (ale altora) mult mai frumoase, mult mai tinere, mult mai bogate, dar o vei iubi mereu cel mai mult pe una – pe cea care ți-a dat viață.”… „Este foarte important ca unui copil să i se spună o rugăciune. Pe când eram copil, bunica mă învăța să îmi fac cruce, iar tata mă învăța să scriu. Eu am confundat aceste lucruri astfel țin pixul cu trei degete ca și cum m-aș ruga. În felul acesta scrisul pentru mine este ca o rugăciune. Este foarte important ca omul să-l descopere pe Dumnezeu cât mai devreme, pentru că până la urmă, cu toții îl căutăm pe Domnul. Copilul care știe Tatăl Nostru este un copil salvat, care va fi ajutat de Cel de Sus. Spun acest lucru, deoarece recent am ascultat o emisiune la radio în care un copil din România povestea că era în mijlocul mării și s-a scufundat vaporul pe care se afla. Deși nu putea să înoate, a început să spună Tatăl Nostru și în timp ce se zbătea în apă a văzut  că a venit spre el o bârnă de care se agățase. Băiatul respectiv spunea că se simte foarte norocos că Cel de Sus i-a transmis o astfel de bârnă care i-a salvat viața.” -„Noțiunea de patriot în Republica Moldova trebuie reinventată. Or, la ora actuală, toți trădătorii de neam, toți vânzătorii de 30 de arginți ai idealurilor naționale, toți cei care conspiră contra poporului moșilor și strămoșilor lor, își zic „patrioți”, afirmând că trădările și lepădările de Neam le fac în numele convingerii lor de patrioți.”… „Patriei mele îi doresc să fie și patria mea și a copiilor copiilor mei, nu doar a celora care vociferează la mitinguri „Maia Maldova!… Republicii Moldova îi doresc să se regăsească în drumul ei către sine, să-și afle locul său pe hărțile lumii în contextul Țării de la care a fost ruptă în 1940, să se debaraseze de ideea marxistă că sărăcia ar fi o virtute, mai ales la nivel statal, să prospere copiii ei – fiicele și fii plecați în lume – revenind Acasă, ca împreună să-și poată clădi Viitorul, unul mai bun, pe care aceștia și-l merită cu prisosință.” – Nicolae Dabija/

          Date biografice, referințe și activitatea literară:

 Nicolae Dabija /n.15 iulie 1948- 12 martie 2021/ poet, academician, scriitor, ziarist, deputat, – este autor a peste 80 de volume de poezie, proză și eseuri. În ultimul deceniu, Nicolae Dabija a editat trei cărți de proză. Romanul lui „Tema pentru acasă” (2009) a ajuns la cea de-a opta ediție, cu peste 100.000 de exemplare vândute, fiind tradus în mai multe limbi, ceea ce constituie un record pentru o carte de proză românească și apreciat în Franța cu prestigiosul Premiu „Prix de l’ Autre Edition” și care a apărut și în Statele Unite ale Americii.

Nicolae Dabija s-a născut pe 15 iulie 1948 în satul Codreni, raionul Cimișlia. În perioada 1966 – 1972 a studiat în cadrul Universității de Stat din Moldova, Facultatea de Ziaristică. Pe parcursul activității sale profesionale a fost lector la catedra de literatură română a Universității Pedagogice de Stat „Ion Creangă”, lector superior la catedra Știinţele comunicării a Universității Libere Internaționale din Moldova, deputat în Parlamentul Republicii Moldova, preşedinte al Societăţii „Limba noastră cea română”, preşedinte al „Asociaţiei Oamenilor de știinţă, cultură şi artă din Republica Moldova”, vicepreşedinte al „Ligii culturale a românilor de pretutindeni”, preşedinte al „Forului Democrat al Românilor din Republica Moldova” etc.

Numele lui Nicolae DABIJA este legat de istoria celor mai notorii publicații din țară cum ar fi: revista „Nistru” (ulterior „Basarabia”); revista „Orizontul”; săptămânalul „Literatura și Arta”.

N.Dabija,E. Doga,martie 2017.Foto SVizitiu, BM Hasdeu

A fost distins în anul 1988 cu Premiul de Stat al Republicii Moldova în domeniul literaturii şi artei, iar în 1995 cu Premiul Academiei Române „Mihai Eminescu”. Pentru remarcabila sa operă poetică şi pentru implicarea sa în redeşteptarea spiritualităţii româneşti i s-a acordat în anul 2000 Ordinul Steaua României în grad de Comandor. În anul 2010 Academia de Studii Înalte din România îi acordă titlul de „Honoris Causa” şi titlul onorific de Academician în semn de înaltă preţuire şi respect pentru întreaga activitate; în 2013 obține titlul onorific „Om emerit”, iar în anul 2014 în semn de înaltă preţuire pentru promovarea culturii, limbii şi spiritualității românești i se acordă Ordinul „Meritul cultural” în grad de Mare Ofiţer. Marele Premiu al Festivalului Internațional de Poezie de la Seul (Coreea de Sud) i-a fost acordat în 2020 poetului Nicolae Dabija,
Nicolae Dabija este scriitorul român cu cele mai multe premii internaționale, între acestea enumerându-se: Marele Premiu al Festivalului Internațional de Poezie de la Trieste (Italia) în 2014, Marele Premiu „Dulce Maria Loynaz” la Festivalul Internațional de Poezie de la Havana (Cuba) în 2017, Premiile „Sceptrul Poeziei” (Macedonia) în 2015, „Danubius” (Ungaria) în 2018, „Bogdani” (Albania) în 2018, „Giacomo Leopardi” și Premiul pentru Poezie la Festivalul Internațional de Poezie de la Fontana i Liri (Italia) în 2015, Premiul „Lʼamour de la Liberté” (Franjța) în 2018, Premiul Internațional al Literaturii (Coreea de Sud) în 2019 ș.a.
La acestea, în acest an se mai adaugă o înaltă distincție: Marele Premiu și medalia de aur ale Festivalului Internațional de Poezie de la Seul (Coreea de Sud), care s-a desfășurat on-line cu peste 300 de participanți din diferite țări ale lumii în perioada 26-27 septembrie 2020.
Un juriu format din cinci poeți, profesori universitari de la diverse instituții din Coreea de Sud a decis să-i acorde acest cel mai înalt Premiu literar în valoare de 5000 de dolari pentru „sensurile profunde” ale creației sale, „pentru ineditul metaforei, care „deschide ferestre în zidul cotidianului” (trimitere la distihul poetului „Doru-mi-i de Dumneavoastră / Ca unui zid de o fereastră”, devenit cunoscut în lume.
Prin acordarea acestui Premiu, nu e apreciată doar creația mea, ci și cea a tuturor creatorilor de cultură din Republica Moldova, o țară mică cu istorie milenară”, a menționat în discursul de acceptare a acestui premiu poetul Nicolae Dabija.
La ediția din 2019 a Festivalului de Poezie de la Seul, unde a fost prezent, poetului i se acordase Premiul Internațional pentru Literatură, susținând cu această ocazie la Universitatea din Seul conferința „România și Republica Moldova – cele două Corei ale Europei”.
În 2020, în cadrul ceremoniei de premiere care s-a desfășurat în orașul Changwon, patria poetului Dal-jin Kim, clasic al literaturii coreene, Nicolae Dabija a rostit on-line un discurs la conferința „Schimburile culturale – ca niște transplanturi de vise”, transmisă și de televiziunile din Coreea de Sud și publicată în presa literară.
Nicolae Dabija, PSALM
Nu am, Doamne, nimic, şi-s bogat.
Sunt, Doamne, cel mai bogat, că te am.
Cu fiece mugur ce iese din ram – Te-am aflat,
cu cerul ce-mi intră în casă prin geam!
Nu Te supăra, Doamne, că port roura-n gene,
că cel mai fericit am fost, fără să ştiu:
când sfâşiat eram de fiare în arene
Tu mă strângeai la pieptu -Ţi, ca pe-un fiu…
Şi ce uşoare-s lanţurile grele
şi piatra de sub cap mi-e pernă moale –
în locul unde lacrimile mele
se întâlnesc cu râurile Tale!

    Este autorul cărților: „Ochiul al treilea”, Chişinău, 1975; „Apă neîncepută”, Chişinău, 1980; „Zugravul anonim”, Chişinău, 1985; „Maraton printre gloanţe”, Râmnicu-Sărat, 2008; „101 poeme”, Bucureşti, 2009; „Privighetori împăiate”, Iaşi, 2009; „Poeme pentru totdeauna. Opera poetică.”, Iaşi, 2011; „Tăceri tălmăcite-n cuvinte”, Botoşani, 2014; „Pe urmele lui Orfeu”, Chişinău, 1983; „Libertatea are chipul lui Dumnezeu”, Craiova, 1997; „Icoană spartă, Basarabia”, Craiova, 1998; „Drumul spre biserică”, Chişinău, 2013; „Urma sârmei ghimpate”, Râmnicul Sărat, 2013; „Manifest de Unire”, Bacău, 2013; romanul „Tema pentru acasă”, Iaşi, 2009;  nuvele „Nu vă îndrăgostiţi primăvara!” , Chişinău: Editura pentru Literatura şi Arta, 2013, etc.

    A părăsit această lume pe 12 martie 2021 în urma complicațiilor Covid-19, o personalitate, un om care și-a dăruit întreaga viață culturii și limbii române.

În acea Zi Sfântă a Unirii, pe care sper s-o apuc, n-am să fac nimic altceva decât să mă bucur.”

#Impresii_viata_carti, #Svetlana_Vizitiu, sef sector BM

,,Nicolae Dabija în amintirile contemporanilor” este un dar al prietenilor, care adună aprecieri critice și mărturii despre viața și opera poetului, unul dintre sfinții preacurați ai poeziei, una dintre marile valori naționale românești.”/”NICOLAE DABIJA ÎN AMINTIRILE CONTEMPORANILOR”, o carte a mărturiilor despre viața și opera poetului orfic Nicolae Dabija. – Daniel Corbu/

Alte surse: In memoriam


https://www.facebook.com/bibliostiri/posts/pfbid02gdjn4iw16GFi3zsfiVVSPmLX1XTbjUo4tSzsf3f4oCVgkRzJ2hrz9CzQ47gmWgTcl


4 comentarii

Aripi fără siguranță


Cea mai mare fericire e atunci când îți strigi părinții și ei îți răspund, în viață. Mă gândesc des la bătrânețe după ce a murit tata. Interesant, când voi fi și eu la 80, aș putea fi așa cum doresc? Văd mulți bătrâni, văd cât de greu le vine să rămână singuri. Cum suferă din cauza sinelui său, cum își creează dificultăți și probleme. Observ dorul lor, singurătatea… Cum voi fi eu la etate adâncă? Nu știu. Dar vreau să rămân o persoană bună, fără marasm și mofturi. Oamenii îmi spun că sunt bună; eu mă cunosc mai bine. Nu mă alintă nimeni, nici copiii, nici ceilalți… Mă alinta doar tata, și o făcea mereu, mămica era mai severă, dar tot ea se ruga la tata să ne jelească pe noi, copiii lor. Eu, însă eram copil special, nu dau detalii… Nu știu, nu știu cum voi fi. Fără aripi nu mă simt în siguranță. Iar aripii dintotdeauna mi le cream pentru că aveam sprijin… Acum stai și te gândești să nu te apuce vreo Deltă / Variolă…  Mult depinde de ce boli te pot apuca, căci în dureri nervii te doboară imediat, și nu contează dacă ai caracter dur. Le spun copiilor să aibă grijă de sănătatea lor, atunci și eu mă voi simți mai bine. Sper ca ei să nu mă lepede la adânci bătrânețe, nu le pot „ruga” acest lucru. Realizez că în etate e bine să nu te lase lumea în pace. Și copii să nu mă lase în pace. Voi sta cuminte, fără dinți, voi mânca puțin, doar să-mi fie cei dragi alături sănătoși. În familie…

Simplu, e atunci când o femeie rămâne calmă pentru reputația ei, fiind alături de cel mai frumos, cel mai responsabil bărbat. – Genul masculin? Ce ar fi? E atunci când femeia știe: El – nu va trăda, nu va umili, și nu va fugi cu rușine. Asemenea bărbați, azi sunt puțini. Practic nu există. Nu există, pentru că nu sunt educați corect. Contează mult pentru un bărbat să nu pâlpâie ca un drapel… Azi, bărbații (nu toți, desigur), nu sunt capabili să răspundă pentru faptele sale, pentru cineva cu atât mai mult, pentru că părinții prea îi protejează și-i întrețin atâta timp cât sunt în viață. Și ce-i greu de conștientizat, e că crezi că îți educi corect fiii, și ulterior rezultă că ei sunt absolut diferiți prin comportamentul lor de parcă nici n-ar fi frați și n-au fost crescuți de aceeași mamă. Oamenii spun, societatea confirmă, cică sunt Cei 7 ani de acasă! – eu voi spune, sistemul e de vină, dar și genele moștenite… Nu-mi reproșați, știu ce spun.

Totul trebuie experimentat în această lume, testat și apreciat… Nenoricirea, boala, trădarea, durerea, ipocrizia – totul trecut prin inimă ca prin mașina de tocat. Și tuturor ceva nu le-ajunge. Ba ninsoarea se topește rapid, ba dimineața vine târziu, ba zile calde nu ne ajung. Da, tuturor mereu ceva lipsește… Dar trăind zilele rămase, brusc observi, nimic nu ne lipsește. Nimic, doar anii nu ne mai ajung, sau nu sunt suficienți pentru a mai fi supărat pe cineva. Și pentru viață, ca să te bucuri din plin de ea…

Criteriul dăruinței noastre? De suflet ceva? Un criteriu pentru talentul musical? Muzicalitatea și, de asemenea, știți, să ieși pe scenă cu curaj să-ncepi o „coală albă de hârtie”. Să fie ceva în timbru, în interpretare, în ochi… Ceea ce se numește. Farmec. Și trebuie să cucerești complet publicul. Și tot el să rămână îndrăgostit de tine, pentru trei minute, cel puțin…

La început credeam că Internetul a devenit brusc prietenul nostru. Că putem schimba informații veridice, să ne susținem reciproc. Și-apoi, am realizat că este o capcană. Noi scriem ceva, ne umflăm în pene, și avem impresia că Facem ceva, cu iluzia că e o treabă bună! Iar mașina strașnică pentru distrugerea umanității continuă să avanseze sistematic! Îm fiecare zi, de la noi știri mondiale, fiori pe spate, vreau să mă ciupesc și să-mi revin din această groază! Cum de am devenit brusc participanții acestui roman înfricoșător de „science fiction”?! Acum este clar, că nu a fost brusc, că nu demult timp, oamenii din întreagă lume au fost prostiți, transformați într-o turmă, și scopul principal a fost să mănânce delicios, să cumpere ceva din super-marcketuri strălucitoare și… să se „scufunde” în TV/ internet. „Societatea nu vede nimic, deoarece este ținută într-o stare de hipnoză profundă. Oamenii n-au fost niciodată atât de întunecați ca acum. Omului nu-i dau nicio șansă să se oprească și să înțeleagă ce se întâmplă. Seriale fără sfârșit, unul mai stupid ca altul, muzică pop vulgară, filme agresive și pofticioase, cu acuratețe care să afecteze subconștientul, astfel cultivând spiritul egoist și violent. O persoană normală, în scurt timp, se transformă într-un animal fără principii, ducând o viață absolut lipsită de sens. Acestea sunt valabile pentru toată lumea.

Ce să facem? Să realizezi că așa ca înainte nu va fi niciodată!  Și nici nu e nevoie. Este momentul potrivit de conștientizare. Fie, să realizăm că întreagă lume în ultimul timp, cu toleranța sa, lipsa spiritualității, distrugerea unicității culturale a țărilor și popoarelor sub masca globalismului, psihologia consumătorului a mers complet în direcție greșită. Să ne spunem:„Stop!”, să nu ne fie frică. Să înțelegem că totul în această lume este stăpânit de Dumnezeu, numai El, și nu virușii, injecții, Conducători, organizații internaționale. Că în fiecare dintre noi există o părticică a Domnului, că suntem Oameni, suntem unici, spirituali… Nu trebuie să devenim o turmă numerotată! Și mai întâi de toate, aruncă ecranele cu persoanele provocătoare care ne nimicesc mințile prin știrile lor putrede!

Svetlana Vizitiu, Impresii din viață

O poveste de viață de la un bătrânel:

La sfârșitul după-amiezii reci, primesc o vizită neașteptată de la cei doi copii ai mei. Unul este medic, celălalt inginer. Ambii au succes în profesiile lor.

În urmă cu mai puțin de o săptămână am suferit moartea iubitei mele soții. Încă mă simt abătut de pierderea care a schimbat direcția și sensul vieții pentru mine.

Stând la masa din sufrageria unei case simple, în care acum locuiesc singur…..am început să vorbim. Subiectul este despre viitorul meu. Un fior imi curge pe coloana vertebrala. În curând încearcă să mă convingă că cel mai bun lucru pentru mine este să locuiesc într-un azil de bătrâni.

Reacționez… susțin că umbra singurătății nu mă sperie pe mine și mai puțin bătrânețea. Dar copiii mei insistă „îngrijorați”? Regretă, între timp, că apartamentele lor spațioase sunt mari dar sunt ocupate și de aceea nu pot fi cu unul sau altul… așa spun ei. De asemenea, fiii și nurorile mele sunt foarte ocupați. Deci nu ar avea timp cum să mă vadă.

În favoarea mea, susțin fără prea multă convingere că, în acest caz, ar putea foarte bine să mă ajute să plătesc un îngrijitor. În fața mea, medicul și inginerul spun că, în realitate, ar fi necesari „trei îngrijitori în trei schimburi și toți cu contract de muncă”care ar fi, în vremurile noastre de criză, o mică avere la sfârșitul fiecărei luni.

Refuz să accept propunerea de a locui într-un azil. Și aici vine o altă sugestie: ei îmi cer să vând casa.

Banii vor fi folosiți pentru a plăti cheltuielile unde voi locui, unde voi merge pentru mult timp, ca să nu-și facă nimeni griji. Nici ei, nici eu.

Mă predau argumentelor pentru a nu avea mai multă putere să înfrunt atâta ingratitudine și răceală. Am închis buzele și nu vorbesc despre sacrificiul pe care l-am făcut de-a lungul vieții pentru a -i creste …..Nu am spus că am încetat să mai călătoresc cu familia …să frecventez restaurante bune, să merg la teatru sau să schimb mașina …ca să nu le lipsească nimic, etc. .,,,,la cîte am renunțat. . Ma ridic fără să scot un cuvânt, mă hotărăsc să-mi adun lucrurile….si in scurt timp, văd o viață întreagă rezumată în două valize. Cu ele mă îmbarc spre o altă realitate, mult mai grea….un cămin pentru bătrâni, departe de copii și nepoți.

Astăzi, în brațele singurătății, recunosc că am putut să-mi învăț copii mei valori morale..dar nu le-am putut transmite nici unuia dintre ei o virtute numită 🙏 RECUNOȘTINȚĂ!

Vina este a noastră pentru că le dăm mereu ceea ce vor sau ce cer, când ar trebui să-i învățăm că trebuie să le „câștige”…cum ..?Lucrând cu efort, ajutând la curățarea casei, la gătit, la spălat vase etc., până la maturitate să știe că lucrurile se realizează cu mult efort și că sunt responsabili să își iubescă părinții pentru că i-au învățat să fie copii buni .

Tinerii de azi te caută atunci când vor ceva, când au nevoie de tine….dar bineînțeles că există și excepții.

Recunoștința trebuie învățată, nu este inclusă în inima omului, decât dacă dragostea și frica de Dumnezeu au fost insuflate mai întâi. Îmi cer scuze că am exprimat ceea ce cred, dar să știți că atunci când vor deveni „bătrâni” vor dori să fie bine tratați de copiii și nepoții lor și asta nu se realizează cu bani, ci cu bunătatea semănată în inimile lor

#Impresii


7 comentarii

„Poveste cu patru neveste”, Olga Căpătână /recenzie/


                                           

„Toate blestemele noastre s-au întors în noi ca bumerangul.”

                                    „Totul este ca în oglindă: cât dai, atâta ți se va întoarce”

O poveste feminină uluitoare, vitală, despre viață, lupta internă de superioritate cu colegele, prietenele, experiențe amoroase, interese personale, atitudinea sinceră a unei femei ocupate față de copii și instituția familiei. Aceasta este cea mai controversată carte pe care am citit-o în ultimul an. Dezgust inițial față de unele personaje principale, momente de furie și dispreț, dar în același timp recunoașterea pe sine în unele capitole cu participarea lor trezesc milă… „Am fost o proastă. Nu am știut să apreciez ce am” – regretele amicilor care au blestemat și răul făcut s-a întors împotriva lor… Sunt zeci de rânduri în carte, complet diferite, în care eroinele înșală și trădează…

La început e ca peste tot – toate femeile prietenesc, zâmbesc, se adună la sărbători, pregătesc bucate, beau vin, totul e bine și frumos. Totul e bine și frumos într-un colectiv de zeci de femei? Of, Doamne! Unde? Pe ce lume? Educatoare, dădace, bucătărese, asistente medicale, etc, etc. Toate aceste colective de femei sunt prietenoase la început. Când ceva începe prea bine, de obicei se termină prost. Aceasta este legea… Tot acest entuziasm inițial este inutil. Ca niște împrumuturi care nu pot fi plătite. Dar, din păcate, trebuie să plătești pentru tot în viață. Atâta timp cât nu ai probleme, nici o ciocnire cu șefii sau colegii, ești membru al aceste familii, care se numește colectiv de muncă, dar dacă se întâmplă ceva, colectivul se împarte în două tabere. Sau mai multe chiar. Începe a forfoti, vorbe, șoapte, discuții pe la colțuri, pe la spate. Și dacă colectivul are un director deștept, cu experiență, pune capăt îndată vorbelor. Dacă nu – ia partea cuiva și atunci colectivul se duce de râpă…”

Mi-a plăcut cartea, stilul autoarei unul intrigant; mult sex și fără vulgaritate, înjurături. „s-a stins lumina, toți participanții la această serată s-au dezbrăcat și, în întuneric, bâjbâind, și-au găsit pereche pentru a face dragoste. Scuzați, mă rușinam să scriu cuvântul „ sex”; pentru că în Uniunea Sovietică nu exista așa ceva.”

Impresia generală a lucrării: o poveste puternică, un stil competent, personaje detaliate și locuri detaliate – sunt valori aparte pentru un roman. M-a captivat de la primele pagini și m-a ținut cuplată până la sfârșit. Uneori evenimentele se desfășurau în așa fel, încât voiești să închizi cartea și să nu citești despre răutățile unor personaje, dar curiozitatea e cea care te face să zăbovești. Nu am văzut o descriere normală a prieteniei a patru fete, ci o rivalitate pe viață și moarte! Localitatea, satul frumos descrise, trezesc amintiri pașnice. Trăsăturile oamenilor care locuiesc acolo, lupta veșnică pentru un loc la soare, cine este mai bun, mai deștept, mai frumos și iubit…

Chira este un personaj foarte modest, instabil, emoționant, ducând în cap un dialog, prea rațional, realist și dur, dar în același timp mistic clar, filozofic și empatic. Este imposibil să o tratezi indiferent. Emoția de bază este la fel de greu de definit. Și ura, și mânia, și acceptarea, și respectul și simpatia și orice emoție sunt strălucitoare; orice, dar în niciun caz indiferență, răutate, invidie, lipsă de caracter, intrigile create impotriva ei – din partea amicelor sau colegi – Musea, Ala și Liusea…

La început pare că romanul e mai mult pentru fete, dar nu, povestea curge ca un cântec, plonjând treptat în viața periferiei plebeilor trădării: Trădarea rudelor, a prietenilor, colegeleor, trădarea națiunii de la care pornește totul. – „… tezaprietenul la nevoie se cunoașteeste inventată mai precis pentru prieteniile masculine decât pentru cele feminine. Pentru femei, exact opusul, cel mai groaznic lucru pentru femei  este fericirea feminină a celei cu care lucrezi cot la cot.”Când te trădează cei, pe care îi iubești, sau pe care îi crezi prieteni, durerea este inevitabilă, dar a doua oară știi măcar că poți trece peste ea. Chira va trece și peste asta. Ea va păstra familia cu orice preț. Copii ei vor avea tată. Iar prietenele? Nu are nevoie de prietene Chira. A ridicat capul și s-a uitat în jur cu dispreț. Gata, Chira așa va trăi mai departe – cu capul sus, nu cu gheb în spate.

 Mentalitatea de vină, cea care acaparează mințile și, de aici urmările dramatice… Romanul pare să fi avut, în cele din urmă, un final fericit, dar numai noi știm câtă durere rămâne în sufletul protagoniștilor. Sunt puține personaje din carte pe care le respecți cu adevărat, dar există multe nume de familie sonore și evenimente excentrice: „în viață poți găsi orice îți dorești, – dragoste, bani, lucru, cu excepția dreptății, așa că dacă te aștepți la o recompensă adecvată pentru faptele tale bune, atunci nu se merită. Renunța. Teza „cum ești cu oamenii, așa sunt ei cu tine” nu funcționează nici la moldoveni, nici la ucraineni. Asta pentru că eu am crescut în Ucraina și nu prea am văzut dreptate. Da răul pe care ți l-am făcut s-a întors ca un bumerang peste noi. Se întoarce, sigur, vezi ce s-a întâmplat cu noi, cu toate. Dar te-a pălit și pe tine, care ai făcut oamenilor bine și ai încercat să împrăștii dragostea ta necerută peste noi. Crezi că cu cât dăruiești mai mult, cu atât mai mult primești? Vezi că e puțin altfel. Cu cât iau mai mult de la tine, cu atât mai puțin ai tu. Oamenii care nu mint, spun totdeauna adevărul, sunt crezuți mult mai rar decât mincinoșii, iar cei ce iubesc nu sunt aproape niciodată iubiți. Din păcate, așa funcționează totul, iar natura umană nu poate fi schimbată

     Prima parte este dedicată copilăriei și adolescenței a celor patru fete care trăiesc în Moldova, într-o perioadă dificilă postbelică. Fetele abia încep să cunoască viața, sunt înconjurate de griji și vise despre o viitoare viață adultă:Dragostea e mare bădărănie, cam cum e pântecăraia, când te apucă, pierzi și mintea, și cinstea.”; „Știi, există două verbe care nu ar trebui folosite în viață de o femeie – a lua cu de-a sila și a ține cu de-a sila un bărbat”;

În același timp, realitatea le amintește tot timpul de politica instabilă în țară și severitatea vieții de zi cu zi… – „Tot timpul dator – patriei, partidului comunist, acum și femeiei acestea, pe care nici nu a iubit-o cândva. A rămas gravidă după ce a petrecut cu ea două nopți… Și el, din bunătate sufletească a luat-o, i-a dat certificat de căsătorie, să aibă cu ce șterge vorbele lumii, nu a lăsat-o cu copil din flori. Asta nu e sacrificiu din partea lui Marius?”

Întregul sistem sovietic funcționa în așa fel, că era inutil să te oțărăști, să te împotrivești sistemului. Muncești, nu muncești, dar vei primi totuși un apartament, așa cum va decide Ivan Ivanovici din sindicate și administrația fabricii sau șeful sovietului orășenesc, dar mai aproape de pensie, până atunci – cămin sau împreună cu părinții vei locui. Vei pleca în vacanță când vor decide șefii. Deficitul a fost creat intenționat pentru a forma mai deplin și mai fiabil un sentiment de lipsă de speranță în toți cetățeni. Vrei să te îmbraci frumos – dar nu poți, obosești să speli rufele cu mâinile – așteaptă până vine rândul mașinii de spălat. Frigider tot vei cumpăra când ți-a veni rândul. Mergi la sindicate și înscrie-te la rând, totul vei avea când va decide Ivan Ivanovici. Absurd, dar asta e situația. Pe timpul războiului, mama lui Denis își amintește bine, cum mergeau bărbații să-și apere țara, ei spuneau femeilor: dacă nu eu, atunci cine? Dar a trecut războiul, bărbații au revenit acasă, a venit și soțul ei, rănit, necăjit, a zăcut vreo zece ani, slava Domnului măcar i-a ajuns puteri să îl facă pe Denis. Apoi a murit, de la comisariatul militari a primit ajutor să-l înmormânteze. Iaca stau medaliile acolo, sub icoană. Da acum știți cum este? Politicienii își pun tot o întrebare: dacă nu reușesc acum să fur, atunci când?”

      Ca toți ceilalți copii din cartierul lor, fetele aud constant certuri ale părinților, confruntări ale vecinilor, au mare nevoie de bani pentru hrană, studii și haine noi… Fetele cresc, sporește invidia, goana după mire bogat, bani și funcții, concurența între ele crește… Proza ​​vieții continuă. – „Au învățat într-o clasă, se cunoșteau demult. El nici nu poate să spună o iubește sau nu. S-a obișnuit cu ea, cum s-a deprins cu volanul camionului.’’;„La vârsta de adolescentă, Musea și-a dat seama că nu va fi a doua Brigitte Bardot și, disperată să nu se adâncească în prăpastia sărăciei ca și mama ei, a decis ferm să se căsătorească cu o pungă de bani.’’;„Vladimir și-a strâns valiza și i-a lăsat „наказ” Natașei, dacă se naște în lipsa lui un fiu, să-l numească tot Vladimir, este numele celui mai renumit revoluționar. Iar dacă, din nefericire, se va naște o fiică, să o numească Marusea, apoi i-a lămurit cu mândrie ce înseamnă acest nume – моя Русь’’;„Pentru că nu e moral să naști copil de fată mare, și cum să lucrezi la comitetul executiv, fiind o imorală?’’

Moldova cu istoria, legile, regulile, mentalitatea, modul ei de viață. – „Învârteala omului sovietic consta în a ciordi orice poate de la locul de lucru, pentru că proletariatul este proprietarul, nu cineva, care pur și simplu a ieșit la plimbare. Știți ce înseamnă dictatura proletariatului? Mai mult ca atât, cât de mult ar fura, nu e satisfăcător, pentru că leafa pe care o primeau este de nimic. Iaca secretara de la judecătorie, ea ce poate fura? Hârtie, agrafe, creioane… Toată hârtia primită pentru a tapa deciziile judecătoriei populare a trecut la ea acasă. Pentru ce atâta hârtie? Să fie, a prinde bine. Dar parcă asta e furt? Ai luat, nu ai furat. Furtul încep acolo, unde sunt valori materiale”

Suntem îmbibați cu trădare, am crescut în ea și puțim a trădare. Parcă nu comuniștii au șantajat, au spionat și au ascultat tot ce spunem, tot ce se discută? Crezi că eu nu știu cum a fost denunțat bunelul tău? Sovieticii au semănat lăcomie, invidie. În trădătorii din cercurile lor au încredere, învață de la ei.” Sau  „Puțini oameni pe timpul cela putea să spună, că direcția spre care arăta mâna celui mai mare revoluționer din toți revoluționerii se afla la dracu-n praznic.”

    Pare a fi o poveste obișnuită a prietenelor pe fundalul trecutului sovietic, cum au ieșit dintr-o zonă disfuncțională, despre familiile lor și viața ulterioară… Dar un fel de magie a sincerității pătrunde în toate aceste cărți, astfel încât tu nu te vei smulge: „Ce este conștiința, mamă? Liusea râdea împreună cu tata. La ce este bună conștiința? O armă cu care îți tai drepturile și dorințele. Ești de acord cu mine, tată?”;

„În marea majoritate, oamenii doresc să se îndrăgostească. Şi când această minune se întâmplă, se străduie ca informaţia dată să ajungă cât mai curând la obiectul adoraţiei. Prin cuvinte, prin semne, prin fapte. Sunt multe metode de a face o fată să înţeleagă că este iubită: îi oferi flori, o inviți la cinema, sau să se plimbe pe strada centrală a orașului.sau:

 părinți, niciodată, sub nicio formă, nu-i spuneți unui copil că tot ce face este rău. Că nu este frumos, că trebuie aibă grijă de tot ce face, pentru că e înconjurat de oameni și că părerea altora contează! Dacă, desigur, vrei ca copilul să te asculte și să se împărtășească cu problemele lor. Copilul crede mamei și la început o să creadă că da, într-adevăr nu este cuminte, nu este frumos, iar apoi se va aprinde instinctul de supravețuire, care îi va spune că, din moment ce îl consideri rău, înseamnă că nu înțelege mama nimic, că nu-l iubește.”

Ce să-ți mai dorești de la viață? Ala își dorea dragostea pierdută a tatălui ei. În orice bărbat frumos ea vedea, probabil, pe tata, încerca cu țârica să scoată din bărbați acea dragoste stinsă.”

     Romanul cuprinde două direcții diferite, în care personajele principale trădează și sunt infidele… Nu doar infidelitate, ci înșelăciune feminină. De mult timp, a fost și încă este acceptat adulterul masculin care (adică) nici nu se consideră infidelitate, un păcat sau lucru atât de grav ca delict. Sex și fără obligații, pare să fie așa aranjat de natură. Trădarea unei femei însă este o chestiune complet diferită, cel mai adesea ea este implicată într-un sentiment profund și însoțită de emoții și experiențe stridente. Din anumite motive, acest subiect devine teribil de interesant pentru cititori, așa cred eu. Adulterul soțiilor este în centrul intrigii, după trădările colegiale. Brusc, destinele tuturor se intersectează și devine limpede că nimeni pe nimeni nici n-a iubit, doar după o lungă experiență de suferințe și regrete rezultă că unele personaje descoperă… ca au mai rămas cu sentimente pentru soții lor…

Cineva spunea, că fetele din familii nefericite, care nu au văzut dragoste în familie sunt capabile să-și arunce viața pe altarul ei fără regret. Nu te poți aștepta la asemenea fapte de la cei răsfățați.”

„ Îi trebuie Liusei sport? Ea se straduia sa slabescă, se necajea câteodată cu diete, si abea acum a inteles remediul : cat mai multa dragoste!”

După Cehov, ea a decis să citească mai puțin – atâta tristețe este în jur, de ce să te mâhnești din cauza imaginației cuiva, care a scris „Ultima noapte de dragoste, prima noapte de război”, de exemplu. Despre nopți de dragoste Tamara mai poate citi, dar despre război – nu și nu. Mai mult decât atât, nu va citi Tamara „Idiotul” lui Dostoevskii; prea mulți idioți în jur. Și primul soț a Tamarei s-a prefăcut în idiot, lucrând doctor în psihiatrie.”

„ Mama a rămas singură, dăinuind o obidă pe toți bărbații din lume. Feodor suna, la început venea, aducea niște bani, cerea învoiala mamei să se plimbe cu Ala. Mii de familii se destramă, divorțează, de ce să nu rămână prieteni?”

       De fapt, cartea este despre adevărata trădare a prietenelor… O temă foarte actuală și în prezent…

Dacă Chira se gândea la fericirea sa, nu la fostele colege de lucru, care au jignit-o, să fi întors pagina, ea, sigur, avea să se simtă fericită, dar… Era supărată din interior! Din rădăcină, ca să zic așa, s-a infectat cu ciudă. Și asupra soțului, și asupra colegelor… Nu și-a dat seama, că a răspândi furie și mânie către ceilalți este complet inutil. Cu cât arunci mai mult, cu atât crește mai mult în interiorul tău ura care te macină, te distruge.”

Să-l vadă cu alta și să se întoarcă acasă ?

  •    În primul rând, e femeie, dragă. Femeia care și-a băgat un singur gând în cap – să-și păstreze familia. O femeie cu un singur gând în cap poate muta munții și nu va cruța pe nimeni, dacă va îndrăzni cineva să-i stea în cale.
  • Și eu vă rog s-o lăsați în pace și să vă căutați de treabă.”

         Îți dai seama cu adevărat că ești îndrăgostit de o carte doar atunci când ai terminat de citit-o și ai plecat fără ea. După ce am citit prima parte, personajele au devenit foarte apropiate. Se simte în același timp rușine, înțelegerea rivalității dintre prietenii apropiați și admirația pentru capacitatea autoarei de a vorbi atât de clar despre aceste probleme. Singurul dezavantaj este că cauți ceva asemănător, dar nu există unul asemănător, și slavă Domnului.

Pentru mine personal, această poveste a întrat în tot ceea ce ar putea să între – cu toate gândurile despre oameni, prietenie și dragoste, dependență și afecțiune, rivalitate colegială… Separat, este minunat că un strat imens este dedicat creativității – scrisului popular, care-mi este aproape și clar. Și tot ceea ce se învârte în jurul subiectului de creare a dialogurilor este, de asemenea, așternut frumos.

„Și ne iartă nouă păcatele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”

                           Recenzie Svetlana Vizitiu, Impresii din viață și cărți, blog

Expresii interesante din romanul „Poveste cu patru neveste de Olga CĂPĂȚÂNĂ:

„Auzi – normale… ce ne propun aceia privim, pentru că programele erau aceleași peeste tot – noutățile despre Uniunea Sovietică – cea mai pașnică țară din lume, despre creșterea economiei, despre propunerea muncitorilor de a scumpi prețul la vodcă și carne. Ar vrea să vadă proletarii din orășelul moldovenesc pe acei muncitori, care cer ca vodca șă fie mai scumpă… Vodca în Uniunea Sovietică era totul – psihoterapeut, anestezie, valută.”

„ -Cui strigi, omule? Proletariatulul din acest orășel, care nu a învățat la școală nici limba moldovenească, da tu le spui că aceasta вообще este limba română ? În acest orășel au fost numai școli cu predare în limba rusă, de unde să știe ei ce este Basarabia ? La școală au învățat istoria Uniunii Sovietice, iar cea a Republicii Moldova au trecut-o în galop, așa, pe nesimțite, parcă este, parcă nu-i. Proletariatul din acest centru raional știe ce este cuvântul „erou”, dar ce are acest cuvânt cu Ștefan cel Mare sau Alexandru Ioan Cuza? Le-au povestit la școală despre Pavlic Morozov, despre revoluționari și partizani. Chiar și al „II Război Mondial” se numea Războiul pentru apărarea Patriei… Dacă vreți să știți, românii l-au bătut pe bunelul, chiar la școală îi dădeau cu rigla peste palmă, apoi și jandarmii români l-au bătut odată, când a luat din livada boierului o desagă cu mere. Pe timpul comuniștilor toți luau ce voiau – din livada colhozului, de la uzine, de la fabrici. Și nimeni nu dădea cu cureaua în oamenii muncitori. Ajungea pentru toți. Mișa nu spunea nimănui, că bunelul bătut de jandarmi a fost împușcat de bolișevici în Gulag. La ce bun? La trădat un vecin, l-a scris în lista ceia neagră în ’46, pentru că bunelul a tras gardul cu jumate de metru peste grădina vecinului și acela l-a scris că el e împotriva sovietelor.”

P. S. Autoarea le va împăca în cele din urmă, pe toate cele patru neveste, după ce nimeresc toate la Kiev, la Irpeni, „sub bombe și înțeleg că viața e o eclipsă, o sucitură, că nimic nu are importanță – nici bărbații, nici castele, numai însăși viața, care poate fi întreruptă așa, din senin”…
Nu e poveste, prieteni dragi, este o istorie reală și nemaipomenită! Recomand!

❤ SV, 14 iunie, 2022 /Pictura în ulei de SVizitiu/


 

 

.


2 comentarii

Nina Corcinschi:„Nu mai pun mare preț pe inteligența minții, ci pe cea a inimii”


„Mirosul de carte se amesteca primăvara cu mirosul florii de tei, de după geamul deschis. Dacă există un Paradis al copilăriei, pentru mine acel Paradis s-a numit Biblioteca mamei Viorica.”
Cărțile ei sunt foarte populare în rândurile scriitorilor. Care este secretul talentului ei? Simplu – o narațiune care se dezvoltă dinamic, îmbinând erudiția cu vocația scrisului, într-un limbaj antrenant și savuros.
Conștientizarea de sine ca scriitor vine la un om după multă muncă asupra cărții. Și atunci când talentul, dragostea pentru literatură, dorința de cunoaștere și o capacitate uimitoare de muncă se împletesc minunat într-un scriitor, acesta ocupă un loc special printre semenii săi. Astfel este Nina Corcinschi, o scriitoare apreciată de cititori și „iubită de cărți”. De aceea și și-a întitulat un volum „Cărțile care mă iubesc”. În atenția ei se află o varietate de aspecte de istorie și critică literară, un loc aparte ocupând literature contemporană. Face critică literară de întâmpinare, dar este cunoscută în special prin cercetarea științifică, prin monografiile și studiile literare publicate în reviste importante. Cărțile ei se disting printr-un stil matur, viguros, printr-o îndelung exersată capacitate de analiză a literaturii, prin diagnostice clare și precise. Nina Corcinschi se impune ca o excelentă autoare și expert în domeniul său. Pentru cititori simpli, studiile autoarei merită timpul necesar pentru a fi înțelese… „Când îmi scriu textele, când sunt în arealul protector al literaturii și criticii literare, mă simt în largul meu
”.

În prezent, Nina Corcinschi continuă să scrie critică literară. Coordonează proiectele de cercetare la Institutul de Filologie Română „Bogdan Petriceicu-Hasdeu”, unde este director. Coordonează și teze de doctorat, predă cursuri de literatură la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” etc. Mereu se informează în legătură cu noile apariții editoriale și scrie despre literatura din Basarabia în cadrul a două rubrici, în revistele Timpul (Iași) și Vatra (Târgu-Mureș). Face și emisiuni televizate, cum ar fi Cartea Basarabiei , la Axial TV, comentând cele mai reușite cărți scrise de basarabeni.
Îi place să creeze singură, în liniște, rareori scrie în echipă, iar când ultimul capitol se termină, se dedică familiei, copiilor săi pe care îi adoră… Cu toate că este cercetător științific, pune cel mai mare preț pe valorile umane, nu atât pe inteligența minții, cât pe cea a inimii, pe bunătate, empatie, generozitate.
Marile mele lecții de frumusețe îmi sunt oamenii, sunt mereu uimită și pioasă în fața frumuseții umane, a bunătății. Mă simt bine când am în preajma mea oameni buni, în care umanitatea capătă cele mai senine forme. Oameni al cărui relief sufletesc este blând, calm, iubitor și odihnitor. E o mutare de accente, pe care mi-a adus-o timpul, cu decepțiile sale inerente, care nu ne scutesc pe nimeni dintre noi și se constituie în lecții ale vieții. Acum nu mai pun mare preț pe inteligența minții, ci pe cea a inimii. Pe înțelepciunea, care asigură nu cunoașterea, ci înțelegerea. În preajma oamenilor înțelepți, lecuiți de vanitate – cred că alte două calități esențiale, umorul și bunătatea, de acolo vin, din înțelepciune – mă simt în largul meu.”- Nina Corcinschi
Nina de mică a fost singură. Nu a avut prin preajmă decât părinții, bunicii din ambele părți erau decedați. Unica bucurie îi erau cărțile și biblioteca din sat, la care mama lucra în calitate de bibliotecară. Nina trăia în paradisul ei literar și cele mai frumoase clipe ale vieții sale de copil s-au scurs acolo, în bibliotecă. Își amintește unde se aflau revistele Nistru, unde era amplasată literatura universală, revede și acum cum cădea lumina de la geam pe cotoarele prozei lui Sadoveanu. Amintirile o emoționează și acum: rafturile pline cu cărți, patefonul din care răsunau cântecele lui Ion Suruceanu, Toto Cutunio; mesele încărcate cu reviste și ziare, inconfundabilul miros de hârtie și tipar; totul întruchipa bucuria întânirii cu cartea. – „Niciun loc nu e atât de viu în amintirile mele de cândva”. – „Aud vocea blândă și caldă a mamei, văd aevea prezența ei zâmbitoare printre rafturile de cărți. Sunt doar două locuri unde mă visez mereu: în casa părintească și la bibliotecă.” Biblioteca publică din Orhei „este madlena mea”, scria Nina într-o postare. Și mărturisește că momentele de glorie ale copilăriei îi sunt strâns legate de acei pereți înalți, de sanctuar, plini de cărți, pe care le putea atinge. Atât de multe cărți adunate la un loc, copila din Dișcova nu mai văzuse altundeva. Nina o ruga pe mama s-o ia la biblioteca din Orhei și cât timp ea participa la seminare împreună cu celelalte bibliotecare, fata se plimba prin sălile cu expoziții și cărți, urca și cobora scările și apoi ieșea afară, unde „o izbea aerul proaspăt, tumultos de „altă” lume”…
Din tihna Dișcovei și singurătatea ei de copil care hoinărea mai mult prin păduri decât printre oameni, se pomenea în plin vacarm al orașului, care o tulbura și o fascina. Nu avea voie să se îndepărteze, i se părea o aventură extraordinară să înconjoare monumentul lui Vasile Lupu, să se plimbe prin curte, să cerceteze împrejurimile…
Astăzi, „Dișcova copilăriei mele, din care am plecat după clasa a IX-a, la Orhei, ca să revin mai apoi în vacanțe care s-au tot scurtat din an în an până au devenit vizite grăbite la casa părintească, și de la un timp – la cimitirele părinților mei, e tot mai mult un vis. E amintire, spațiu al regretelor, Vale a Plângerii… Reprezentările despre baștina mea nu sunt unitare, cât au fost vii părinții au avut un relief blând, luminos. După, spațiul s-a înnegurat, a devenit cețos, irespirabil. De parcă o cometă, un astru ostil, ca în filmele de sfârșit de lume, a despicat timpul în două. Lumea în două. De până și de după. Acum, când mă gândesc la Dișcova, văd alături cele două morminte ale părinților. Întâi mama Viorica, apoi tata Ion. Văd casa părintească, în care locuiesc niște tineri. Și vechea bibliotecă sătească, din care s-a păstrat o imagine palidă, diformă a bibliotecii de cândva. Și oameni în căruțe, care mă privesc curioși, pe care-i privesc cu jenă, pentru că nu-i mai recunosc.
În spatele bibliotecii era un copac uriaș de vișini, de atunci vișinele sunt fructele ei preferate. Se vede cățărată în copac, cu bucuria că poate urca atât de sus. Iar lângă bibliotecă, magazinul cu veșnica tentație – bomboanele. Se întâmpla să facă și spectacolele de copil alintat pentru a primi dulciurile dorite. Iar pentru bomboane cu vișină în rom a primit cea mai memorabilă bătaie cu urzica, de la mama. „Nimic nu mi-a făcut copilăria mai fericită decât cărțile. Să iau cheile în lipsa mamei, să pătrund în bibliotecă, să încui ușa pe dinăuntru și să mă bucur de cărți. Să le mângâi cotoarele, să le inhalez cu bucurie mirosul, să le răsfoiesc – toată numai curiozitate și plăcere. Visele mele de adult au miros de cărți, miros de bibliotecă. Visele mele se plimbă printre rafturi de cărți, au memoria locului exact unde se putea găsi Dostoievski și Tolstoi. Și în celălalt capăt, pe dreapta – literatura română. Dacă literatura universală era în colțul mai dosit-miraculos al bibliotecii, pe raftul cu literatura română mereu cădea soarele. Sus era literatura grea – Rebreanu, Camil Petrescu, Eliade, rafturile de jos erau cu literatura pentru copii – Emil Gârleanu, poveștile lui Creangă, povești populare moldovenești etc.
Nu ar mai putea să vadă prezentul satului natal, fără a simți firile invizibile care-l leagă de trecutul din memoria ei. De aceea, – spune Nina, – realitatea Dișcovei de acum e una glisantă, o imagine nu e niciodată statică și autarhică, un pârlaz, bunăoară, „mă duce cu gândul la mine mică sărindu-l, la oamenii care mă privesc, la ceilalți copii, vocea cărora o aud străpungând timpul”. Peretele din fața magazinului nu e doar un perete. Pe el erau cândva lipite afișele filmelor indiene. Era peretele reveriilor sale de copil, mergea acolo în fiecare zi să vadă dacă nu cumva e lipit pe el afișul fermecat. Era gardul Promisiunii. Gardul care anunța marele eveniment: în data cutare, seara, va rula un film indian celebru. Numai să nu se îmbete cei doi mecanici din satul vecin, Puțintei, și să uite să vină pe bicicleta lor zgomotoasă. Numai să nu fie presiunea electrică prea mare și să se stingă lumina în timpul filmului, cum se întâmpla adeseori. Și mai era ceva în acel spațiu din apropierea gardului. Acolo, în fața casei de cultură și a bibliotecii, de hram, pe 4 august, și de Paște, era joc în sat. Veneau muzicanți și cântau până dimineața. Curtea se umplea de lume, tineri și mai bătrâni, petrecăreți veseli, flăcăi care ocheau fete și le scoteau la joc, ca spre dimineață să le petreacă acasă. Aerul vibra de muzică, de mirosuri de pârjoale și sarmale, dar mai ales de emoții, în acele două zile de hram. Nicio sărbătoare nu avea o mai mare rezonanță socială ca hramul copilăriei mele. Nicio altă sărbătoare nu crea așa un vuiet și o forfotă înainte cu vreo lună de hram și vreo 2 luni după. Până la marele eveniment se făcea curățenia anuală, se spălau țolurile, se înșirau afară covoarele și în casă pereții se dădeau cu var și ușile cu vopsea. Afară, la fel, se vopseau casa, gardul și poarta. Meniul se pregătea cu câteva zile înainte. Răcituri, sarmale, legume, gogoașe cu brânză, pârjoale și sculătoarea – orez cu lapte. Totul copt în oale, în cuptorul din curte. În noaptea de dinaintea hramului, mama niciodată nu dormea, gătea mâncarea la cuptorul de afară. Dimineața devreme mă trezea și mă trimitea în beci să pun farfuriile cu răcituri. Beciul ținea loc de frigider, nu am avut frigider decât hăt, târziu, după anii 2000. Țăranii, cei mai mulți, își răceau mâncarea în beci. Cum mai pluteau mirosurile de pârjoale în aerul rele al dimineții! De hram aveam neapărat rochie nouă, cumpărată la piața din Orhei. O rochie albă, care-mi accentua frumos talia, am păstrat-o așa, din nostalgie, mult timp după ce am plecat din sat.”
Ce mai e Dișcova Ninei în prezent? – „Un sat însingurat, părăsit de tineri, abandonat de săteni, risipiți prin lume după câștig. Un sat îmbătrânit subit. Golit de voci, de mișcarea de cândva… Acum, Dișcova îmi vorbește preponderent prin mirosuri. Acestea îmi reînvie realități dosite adânc în memorie. Mirosul de iarbă proaspăt tăiată, de colb, de fum toamna. Dar cel mai tulburător – mirosul de cărți. Nimic nu-mi poate altera mirosul cărților din biblioteca de cândva.”
Studiile universitare Nina le-a făcut la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă”, la Filologie, specialitatea limba română-limba latină: „Au fost ani grei, anii post ‘90, de o sărăcie lucie. Biata mama nu avea bani nici pentru drum – 9 lei pe atunci. Veneam acasă o data la două săptămâni și eram încărcată de acasă cu ce mai găsea mama prin beci – borcane cu salată, pâine coaptă de acasă, cartofi și făină. Acestea trebuiau să-mi ajungă pentru 2 săptămâni.
Procesul literar modern necesită o critică literară modernă. Fiecare autor are propriul său drum spre critică, propria experiență literară acumulată de-a lungul anilor și care reprezintă, în primul rând, interes științific.
Adevăratele studii ale Ninei au fost cele postuniversitare – de autodidact. Era deja măritată și cu fiica Cătălina în brațe, când ideea unui doctorat în literatură i s-a părut „soluția salvatoare a identității mele feminine”, care se reducea în acel moment la statutul de soție și mamă. Nu a fost un orgoliu profesionist, ci o necesitate vitală. Scrierea acelei teze de doctorat (despre publicistica lui Nicolae Dabija, sub coordonarea lui Ion Ciocanu – o altă paranteză e că nu ea a ales nici tema, nici conducătorul) a fost un supliciu, întrecut doar de procesul susținerii. Acesta a durat 2 ani, cu mari impedimente ideologice, era anul 2006, comunismul instituționalizat, în persoana politrucului H. Corbu, personaj-cheie la susținerile de teză, încă era în forță. Nina și-a luat revanșa cu al doilea doctorat, scriind despre romanul erotic…
Pasiunile Ninei Corcinschi de maturitate sunt Spectacolele de Operă, parfumurile și recitirea cărților dragi. Și scrisul, desigur.
Cugetări, expresii, aprecieri literare:

  • Nina, vezi că ai acoperit toată cultura şi o bună bucată de educaţie. Mă bucură mult, mă însoreşte (chiar dacă nu se vede) colaborarea cu Institutul de Filologie Română „B. P. Hasdeu”, condus de tine, şi cu tine, în mod absolut special. Mulţumim” /Silvia Caloianu/
  • Nina Corcinschi este în opinia mea un astfel de talent în critica literară de la noi, este omul cu un veritabil instinct al valorii și al talentului și cu o tot atât de remarcabilă ideosincrazie pentru tot ce înseamnă veleitarism și mediocritate. Am aplaudat în nenumărate rânduri diagnosticele atât de precise pe care le-a pus cărților și autorilor despre care a scris. O minte și o scriitură limpezi și pătrunzătoare, un dar analitic subtil dublat de un temperament de luptătoare, o voce puternică și delicată în același timp – sunt doar câteva din datele acestui condei inconfundabil. Mi se pare că orice autor își dorește ca Nina Corcinschi să scrie despre cartea lui, pentru că oricum ar face-o – elogios ori critic – ai de învățat lucruri pe care n-o să ți le spună nimeni altcineva. Iar dacă te laudă, dobândești imunitate la criticile oricui”. /Constantin Cheianu/
  • Cartea Ninei Corcinschi „Arcul voltaic”. Textul ca lume (i)mediată e scrisă cu nerv, coerent, refuzând atât viciile criticii masculine enunţate mai sus dar şi pe cele (tradiţionale) ale unei anumite critici feminine autohtone: pelteaua divagaţiilor liricoide, în primul rând, şi ridicolele aproximări şi dezechilibre ale pasului critic atunci când comentariul încearcă a escalada nişte înălţimi mai anevoioase ale gândirii. „Imediatul” este mereu dublat de „mediat” în esenţialitatea unei prezenţe afective a „(i)mediatului” unei critici ardente şi detaşate totodată. De aici şi dubla natură a acestor articole critice: energie şi logică, formule concise scânteietoare şi bucle teoretizante, dexteritate şi rigoare. Comentariile aerisite, mizând pe colocvialitatea tonului, alternează ori se asociază cu riguroase analize de gramatică a sensurilor. Impresiile lecturilor imediate coexistă cu acribia şi decelarea minuţioasă în perspectiva unor metode consacrate de investigaţie critică. Sprinteneala condeiului e insesizabil înlocuită de un stil auster, grav, iar atitudinea ludică, pigmentată cu umor sau cu o uşoară ironie, se întâlneşte cu ceremonialuri meticuloase de cercetare literară” (Andrei Țurcanu).
  • Narațiunile erosului”-„ O citesc pe Nina Corcinschi de multă vreme și de fiecare dată o fac cu încredere, dar și cu plăcere. Critica ei emană nu doar suplețe, inteligență, verticalitate, ci și o grație pe care eu unul nu mi-o permit. Spune ce are de spus, convinge, dar și seduce. Citești și îți dai seama că te-a cucerit în timp ce te-a câștigat de partea ei… Nina Corcinschi e o îndrăgostită de literatură, pe care nu și-a ales-o numai ca domeniu de cercetare, ci, am impresia, și ca azimut. Tema cărții de față, pentru care i-a trebuit curaj (nu doar social, profesional, ci și existențial), pornește din fascinație și din tensiunea de a înțelege viața prin intermediul culturii… Lectura Ninei Corcinschi este una care nu-și refuză voluptatea. Aici e aici: literatura e un obiect erotic sau, atunci când iese din medie, capătă corporalitate. Scriitura e trup, are ritm, provoacă reacții. Dintre cele mai elementare. Simple și atotcuprinzătoare adică. Erotismul e înscenare livrescă a unor senzații. A scrie despre erotism e un gest erotic… Autoarea pornește de la provocările pe care literatura însăși le ridică în fața cercetătorului: dacă în romanul clasic, tradițional eroticul era mai curând evitat sau obliga la strategii ale subversiunii, pentru a nu leza pudibonderia de fațadă a spiritului burghez, romanul modern și postmodern detabuizează imaginarul și intensifică intimitatea, pe care o extinde chiar și asupra fenomenelor cetății. Se contopesc, sub semnul ficțiunii, spațiul privat cu cel public. După cum remarcă autoarea, imaginarul erotic își întețește aspectul senzual, ca urmare a acceptării corporalității și a imaginarului plăcerii ca teme recurente în spațiul public. Romanul nu numai că se repliază în fața acestui fenomen, dar și reprezintă unul dintre factorii esențiali de schimbare a sensibilității, de emancipare a moravurilor…” /Bogdan Crețu/
  • Liberă în opţiuni, Nina Corcinschi este de-a dreptul degajată în modul de tratare a materialului literar şi cu totul nestingherită în analize, aprecieri şi verdicte. Aici imediatul criticii se dublează, victorios, de nestânjeneala unei siguranţe a instrumentelor critice, cu ajutorul cărora simpla lectură, mediată, devine lectură şi comentariu critic. Nu mai e vorba, s-o spunem apăsat, de acea slobozenie impresionistă cu care ne-a cam plictisit o anumită critică a improvizărilor şi a afectelor dezgolite.Trecută prin lentilele groase ale teoriei, reacţia emotivă în faţa textului tinde întruna să fie subsumată reflecţiei şi analizei, se decantează şi se încheagă în fraze suculente şi în formule critic de sinteză nuanţate. Sunt formule pline de curaj, memorabile, dincolo de care se resimte libertatea de gândire, dar şi rigoarea abordării, chiar dacă uneori această rigoare mai poartă semnele unei obstinate tentaţii teoretizante. Cu siguranţă, viitorii cercetători ai autorilor şi ai textelor date nu vor mai putea trece fără să le ia în seamă” (Andrei Țurcanu).

  • Nina Corcinschi este și un om implicat civic, are mereu un cuvânt de spus despre probleme de limbă, de cultură, de politică.
  • Limba română vorbită în Republica Moldova după 30 de ani de la declararea independenței este impurificată și maculată de elemente rusești, dar și de elemente din limba engleză, care au câștigat tot mai mult teren. Tot aud studenții în pauzele de la ore, vorbind un cuvânt în română, altul în rusă și un al treilea în engleză. Am ajuns să avem o limbă română pestriță, foarte diversă în elemente împrumutate din alte limbi” /N. Corcinschi/
  • Referitor la Războiul rus împotriva Ucrainei /24 februarie 2022/ :„Ucraina acum e o rană vie. Oameni care trăiau ca și noi, cu bunele și relele lor, s-au pomenit bombardați, scoși din case de un asasin. Niște copii cărora abia le-a mijit musteața devin carne de tun, într-un război pe care nu ei l-au provocat. Un agresor cu năluciri imperialiste dispune cum vrea de viețile lor! Dacă nu puteți ajuta, nu vă obligă nimeni. Dacă nu puteți empatiza cu suferința aproapelui, cel puțin, demonstrați decență. Orice comentariu de genul „românii din Ucraina erau considerați… Insula șerpilor nu era a lor… erau prea cu nasul pe sus etc.”, în acest context al suferinței, al proximității morții este OBSCEN! Și spune multe despre cât de (ne)oameni sunteți! Ce putem face pentru ucrainenii care s-au pomenit scoși din case, bombardați, asediați, în pericol de moarte? Cel puțin să le respectăm suferința și doliul!
    Nu suntem naivi. Dacă Ucraina cade, imediat cade și Republica Moldova! Mulțumim pentru solidaritate, frați români!”
    /Nina Corcinschi/
    Iată și un fragment în care criticul literar lasă loc scriitoarei:
  • „Acum 2 zile am revenit la Dișcova mea. Am mers direct spre cimitir, la părinți. Eram toropită de căldură, obosită de drumul rău al satului care făcea mașina să scârțâie din toate încheieturile. În praful drumului, de undeva a apărut o bătrână. Mergea greu, părea că vrea să treacă podețul spre cimitir, așa că am oprit cu gând s-o iau cu mașina. Bătrâna s-a oprit și atunci am văzut-o mai bine. Era înfofolită în multe haine, avea basma de lână pe cap, deși era o căldură sufocantă. Un ochi îi era sec, orbit, celălalt abia mijit. Din gură îi curgea un firicel de salivă. Nu părea însă dizgrațioasă, nu inspira oroare. Doar milă. Mă duc la Dișcova, eu îs din Dișcova a explicat bătrâna. Și unde te duci, mătușă?. Mă duc la mama mea, mama mă așteaptă, că e măritată aici, în Dișcova. Atunci am înțeles că bătrâna delira și am vrut să pornim din loc. Dar tu cine ești, de-a cui ești, mă întrebă ea. Eu sunt fiica lui Vanea și a Vioricăi Maler. Îi cunoști pe părinții mei? Da, îi cunosc, buni oameni, dar au murit amândoi. Vorbele ei m-au tulburat, bătrâna nu era dementă cu totul, știa că părinții mei nu mai sunt în viață. Mama ta, Viorica era o femeie cumsecade, dar s-a prăpădit. Buni oameni, buni oameni. Dar eu sunt săracă și mă duc la mama, că mă așteaptă. Vorbea repede, mult, repetând aceleași vorbe. Avea clipe de luciditate, așa cum avea și rătăciri de memorie. În avalanșa ei de amintiri nu distingea prezentul de trecut. Am întrebat-o cine este, cum o cheamă. Ileana Herea mă cheamă. Și mă duc la mama. Că mă așteaptă, că e măritată în Dișcova. Nicolae, colegul de drum, a scos 50 de lei și i-a dat. Bătrâna a mulțumit apăsat, Dumnezeu să vă apere, Dumnezeu să vă păzească! O clipă m-am gândit să-i mai dau și eu niște bani, dar ceva m-a oprit. Părea că nu de bani avea nevoie bătrâna, chit că se bucurase de acei 50 de lei. Părea ruptă de materialitatea lumii, vorbele ei fără șir, privirea ei abia mijită cu singurul ochi care-i rămăsese viu, îmi amorți cumva instinctul de-a o ajuta, așa cum preconizasem inițial, când oprisem mașina. M-a străbătut atunci intuiția că mai degrabă ea are ceva pentru mine, decât eu pentru ea. M-am întrebat cine o fi fiind Elena Herea, avusesem o colegă cu numele Herea, poate era o rudă de-a ei? I-am urat bătrânei sănătate și am plecat mai departe, dar imaginea ei m-a urmărit mult timp după.
    Bătrâna părea provenită din liniștea și singurătatea marqueziană a Dișcovei, din alcătuirea mistică a satului vechi, adusă de firul amintirilor, răsărită din colbul drumului, din memoria acestuia, ca să îngâne viața cu moartea, trecutul cu prezentul. O bătrână-oracol, care-mi spunea că o așteaptă mama ei, mie, care mergeam la mama mea din cimitir. O imagine cronotopică a Dișcovei, bătrână, ofilită, mutilată de timp, dar încă vie, dureros de vie. Oare nu asta a rămas din Dișcova mea – un sat situat între lumea veche și cea nouă, între memorie, reverie, vis și realitatea care încă-și caută un nume? /Nina Corcinschi/

  • Sarcina Ninei Corcinschi este să atragă atenția asupra unei lucrări importante, să provoace cititorul la un dialog cu cartea, să-l ajute să distingă între literatură bună și literatura proastă, să-i dea repere de lectură.
  • Nina Corcinschi cred că singurul, deocamdată, reprezentant al noului val al criticii universitar-academice ce a vădit, e drept că doar într-un singur volum din cele publicate până acum, Arcul voltaic, apetența pentru examenul critic propriu-zis, curajos și nemotivat de nimic altceva decât de propriile sale gusturi (ultragiate sau măgulite)”, scrie Adrian Ciubotaru.
  • Date biografice si activitatea literară:
    Nina Corcinschi s-a născut la 20 septembrie 1979 în satul Dișcova, raionul Orhei. A absolvit Facultatea de Filologie a Universității Pedagogice de Stat ”Ion Creangă” din Chișinău. Este doctor habilitat în filologie, conferențiar universitar, director al Institutului de Filologie Română „Bogdan Petriceicu-Hasdeu” al Ministerului Educației și Cercetării. Membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova și din România.
    A publicat volumele ”Poezie și Publicistică. Interferenţa limbajelor”, ”Arcul voltaic. Textul ca realitate (i)mediată”, ”Publicistica literară din Republica Moldova (în colab.), ”Cărțile care mă iubesc”, ”Cartea din mâna lui Hamlet. Andrei Țurcanu de vorbă cu Nina Corcinschi (în colab.), ”Narațiunile erosului”,„ Realitatea ca hologramă” ș.a. A îngrijit edițiile Alexandru Robot. Scrieri. Poezie. Proză. Publicistică. Eseu (2018), Alexandru Robot. Scrieri. Eseu. Publicistică. Cronici. Interviuri (2019) și a pregătit (selecție și prefață) antologia Rost, de Andrei Țurcanu (2018) și ediția Andrei Țurcanu, un destin asumat (2020). A fost distinsă cu Premiul Uniunii Scriitorilor din R. Moldova (2008, 2013), Premiul Academiei de Ştiințe a Moldovei pentru critică literară (2010, 2012), Premiul Academiei de Științe a Moldovei în domeniul literaturii „Grigore Vieru” (2018), Premiul „Ion Creangă” al Muzeului Național al Literaturii Române, Iași (2019), Premiul „Ioan Strat” pentru management cultural, acordat de Revista „Convorbiri literare”, Iași (2019) și cu Premiul Consiliului Uniunii Scriitorilor din Moldova (2018, 2020
    ).
  • Interviu Svetlana Vizitiu, Impresii…
  • Imagini din arhiva N.C.


Un comentariu

Perle noi inaripate!


  • Zâmbiți, prieteni! Vin cu perle noi în iarnă…-
  • Un zâmbet nu întotdeauna înseamnă că omul este fericit, uneori aceasta indică că omul este … puternic! asa-s eu…
  • Doamne, dacă eu mănânc prea mult, fă-mi un semn! Poate și gazul va ieftini atunci…
  • Adevărul n-are termen de valabilitate! Oricum n-ar fi el alb sau negru, ăsta-i… adevărul pur!
  • Indiferent cât de stresant ți-e viitorul, principalul e că privind în urmă tu să fii calm…
  • Moldovenilor noștri li s-au promis deja atât de multe, dar lor la fel nu le este suficient…
  • Experții zic că viața a devenit mai bună. – Da, dar oamenii spun că a devenit mai greu. – Da, dar oamenii nu sunt experți…
  • Cel care te urăște, nu-ți respectă opinia și te blamează pentru că spui adevărul, – nu-l deranja pe el… Lasă-l să se chinuie cu ura lui… 🙂
    Timpul le șterge pe toate…
  • Adună opiniile altor patru-cinci persoane și obține dreptul liber de a nu gândi!
  • Reiese că Codul Penal… este doar o listă de prețuri!
  • Noi am uitat cu desăvârșire că înainte de inventarea internetului, oamenii uneori „luau la bot” pentru cuvintele lor.
  • O persoană care nu știe să-și gestioneze viața, după o sticlă de coniac știe deja cum să gestioneze statul
  • Anterior, din străinătate se aduceau haine de import, echipamente, discuri muzicale, și astăzi – doar virusuri
  • Știrile acum trebuie urmărite în fiecare zi. În caz contrar, poți afla brusc ce s-a întâmplat în două săptămâni și… să înnebunești…
  • O următoare luptă între politicieni în emisiune directă. De data aceasta, operatorii au fost primii care au început-o
  • Dacă credeți ca statul vă inșeală în mod constant, fără îndoială – nu doar vi se pare! Cu toate acestea, cei mai mulți oameni… oricum doresc Statul, și cât mai mult posibil, – în viața lor.
  • ”Statul” – un grup de oameni, care și-au desemnat publice interesele… personale… 😉
  • Toată ziua TV-ul prezintă dezastre, crime, nudități, hoți, discriminări și violență. Și filmele despre avocații umani care acordă apărare și sansă la viață nouă, acum le puteți viziona abia după ora 23:00. Împreună cu „Nu, pogodi”! Acolo fumează lupul!
  • Sunteți arestat sub acuzația apelurilor publice pentru răsturnarea guvernului existent! – Dar… Miluiți-mă, ce fel de apeluri publice? Toate acestea au fost într-o corespondență personală, privată în facebook! – Suspectule, angajații a cinci departamente de la trei servicii speciale îți citesc corespondența – și tu numești această corespondență personală?..
  • Atât de des ni se impun vise străine, încât uităm de cele reale…
  • Creativitatea nu se limitează la titluri / funcții/!
  • Poate cineva să explice de ce cei trei mușchetari în frunte cu D’Artagnan, cei care au contribuit în orice fel la trădarea reginei lor, l-au apărat pe primul ministru al puterii ostile, care l-a ucis pe cel mai bun agent al prim-ministrului lor și a dezertat de pe câmpul de luptă – pentru asta eroii sunt buni, iar patrioții Franței, în frunte cu Richelieu – negativi?
  • Fiecare al doilea moldovean e psihopat, fiecare al treilea suferă de șizofrenie, și doar zece din 100 își pot controla pornirile! Ultimii au caracter și puterea de a combate răutățile interioare.
  • În Moldova principalul e să fii acuzat! Strivit, eliminat, extirpat din societate. Iar motive, acuze – se vor găsi imediat, și fără comandă. Și scuipă lumea pe demnitate, chiar și prietenii, și colegii tăi
  • Nu mai căutați minuni! apropiați-vă, de oglinda, zâmbiți-vă larg… Sunteți, cea mai mare minune din lume!
  • Medicul a spus că sportul îmi va adăuga câțiva ani de viață și este adevărat. Am făcut 10 flotări și mă simt de 90 de ani
  • Există minuni, care schimbă în cel mai serios mod viaţa, şi uneori se petrece ceva neobservat de alţii, o mică şi banală magie cotidiană, dar şi ea va aduce fericire, poate nu atât de globală, dar totuşi la fel de palpabilă în sufletul tău.
  • Dragă Moș Crăciun. Nu am nevoie de cadouri de la tine, dimpotrivă, vreau eu să-ți fac un cadou, doar vino, și te rog să ridici tu singur cele trei capre de la serviciul meu. Sunt vaccinate și instruite să meargă la veceu…
  • Noi suferim şi depăşim suferinţa prin durere – Împreună Şi durerea a devenit o parte ca şi o necesitate a vieţii noastre suferinde. Răsplata nu e singură, ea poate acapara persoane dragi şi nevinovate, e mai mare durerea atunci. O vorbă rea, – o durere în plus. Nu blestema, nu viola, nu bate… – Nu lăsa durere în urma ta!
  • Trotuarul alunecos ucide complet cultura vorbirii…
  • Patriotismul nu se termină dacă n-ai un mandat!- Intr-un partid nu trebuie sa sezi cuminte și să-ți asculți liderii. Deputații se adună pentru sfaturi concrete pentru inițierea unei misiunî in SLUJBA POPORULUI si nu al unui lider sau deputat oricare care visează să creeze cultul personalității! – O greseala enormă a liderilor politici, a celor ce ‘stau ca marionetele’ în scaunul parlamentului. ”Tu mie – eu ție, al treilea de rezervă, adică, „scuip pe popor în cazul când un coleg nu e de partea mea”!!!
  • Din păcate, în Moldova există un analfabetism general. Citești unele comentarii, și începi să te îndoiești, dar ei, în general, au mers la școală, au citit vreo carte, sau au primit cei șapte ani de acasă?Generația care a cumpărat diplome, cu siguranță, a trecut deja la muncă…)
  • Nu întreba ce poate face țara ta pentru tine. Doar nu ești funcționar și nici deputat…
  • Trebuie să fii părinte pentru a înțelege că o baterie descărcată poate nu doar să deranjeze, ci și să te bucure…
  • Etatea – nu e un motiv pentru a uita de sentimente. Mai ales de Dragoste… Și – Demnitate.
  • Oamenii sunt pictorii propriului lor tablou al vieții, doar că la fiecare pânza e pictată cu culori diferite.
  • Vrei să Trăiești în această lume? – atunci trăiește și bucură-te, și nu umbla cu o mutră strâmbă și nemulțumită, ca și cum Lumea ar fi invizibilă. LUMEA o concepi Tu… în creierul tău
  • În ciuda faptului că sunt genială și perfectă, autocritica este la fel punctul meu forte. 🙂
  • Mândria ia gloria ce i se cuvine lui Dumnezeu şi o dă omului. Mândria este în esenţă închinare la propria persoană. Orice am realiza în această lume nu ar fi posibil dacă Dumnezeu nu ne-ar permite sau nu ne-ar susţine. „Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?”(1 Corinteni 4:7). De aceea Îi dăm lui Dumnezeu slava, gloria…. Amin.
  • Perle_Cugetari chiar si amuzante de Svetlana Vizitiu! – aveti grija, drepturile imi apartin!
Portret S. Vizitiu in ulei de #EduardStahi
Zdob si Zdup@fratii Advahov merg la Eurovision! Uraaale!


3 comentarii

Carti autori, aniversare din colectia BM B.P.Hasdeu 2022


Venim cu cărți și istorii foarte interesante din viața și activitatea literară a autorilor:

  • Singurul copil al lui Ion Creangă a fost trimis în armată„Şcoala militară din Iaşi îi răpise orice ingenuitate, dându-i fumuri şi nu-i dăduse nimic în schimb, nicio cultură serioasă. Era tocmai unul din acei semidocţi de care vorbea Eminescu, un cioflingar de târg care se cam ruşina de tata şi avea gusturi măreţe”, în caracteriza mai târziu criticul George Călinescu pe Constantin Creangă. Dar, Ion Creangă, nu a fost un tată iubit. Fiul său, Constantin, a trăit în umbra personalităţii ilustrului său tată. Scriitorul Ion Creangă ne-a lăsat opere nemuritoare care au îmbogăţit literatura română. Însă despre viața lui personală se cunosc prea puține amănunte. Criticul George Călinescu şi contemporanii lui Ion Creangă îl descriu pe Constantin ca pe un adolescent mediocru, care nu călca pe urmele tatălui său. Încrezut, dar incapabil să-şi găsească o cale în viaţă, Constantin apela în permanenţă la tatăl său şi la influenţa pe care acesta o avea în rândul junimiştilor bogaţi. FIUL LUI ION CREANGĂ A FOST LENEȘ, ÎNFUMURAT ȘI FĂRĂ CULTURĂ./continuare aici:
  • Mihai Eminescu – „Cred că sunt oameni care îl consideră pe însuși Eminescu, un mit. Întrucât a fost o personalitate boemă, melancolică, un „geniu nemuritor și rece”, s-au creat diverse controverse în jurul îmbolnăvirii sale și sfârșitul său timpuriu. Un alt mit cred că este și universalitatea creației sale.Există traduceri ale operelor, dar din nefericire, acestea nu pot reproduce exact muzicalitatea versurilor, acea joacă creativă cu sensurile cuvintelor românești. Trecând de toate aceste critici, poate ar trebui să vedem dincolo de acest senzațional și să îl apreciem pe Mihai Eminescu prin prisma romantismului său literar, a creațiilor sale desăvârșite și a multitudinii de semnificații pe care vocea_literară a insuflat-o culturii românești” /continuare aici:
  • James Joyce se naște într-o familie catolică din clasa mijlocie a societății irlandeze, în cartierul Rathgar din Dublin. Este fiul cel mai mare al lui Mary Jane Joyce (născută Murray) și al lui John Stanislaus Joyce. Înainte de nașterea sa, părinții mai avuseseră un fiu, care nu a supraviețuit. Tatăl său era moștenitorul unei familii prospere din Cork, iar mama era fiica unui comerciant de vinuri din Dublin. Deși a mai avut încă nouă frați, James a fost răsfățatul familiei. In1888–1891- Urmează primii ani de școală la Clongowes Wood College, un prestigios colegiu iezuit din Kildare County, ale cărui taxe nu vor mai putea fi suportate de familie după 1891, astfel încât viitorul scriitor este nevoit să părăsească instituția respectivă. Influențată și de anumite schimbări politice ale momentului (căderea lui Charles Stewart Parnell, patronul familiei Joyce, de la putere), starea materială a familiei intră în declin, astfel încât cu toții trec printr-o perioadă tumultuoasă, cu nenumărate schimbări de domiciliu și cu lipsuri din ce în ce mai mari generate de nașterea altor copii. 1893 – Familia se mută din nou, iar James și fratele său, Stanislaus, sunt trimiși la școala Christian Brothers din North Richmond Street, zonă care va deveni ulterior cadrul din incipitul povestirii „Arabia“, inclusă în volumul Oameni din Dublin. Biografii lui Joyce consideră această schimbare ca fiind catalizatorul unor experiențe noi, /140 de ani de la nastere/ continuare aici:
  • O nouă apariţie editorială la ed. Pontos – volumul de versuri a dnei Elena_Mihăeş, profesoară a zeci de promoţii de elevi şi un bun sprijin a tinerilor profesori. Lansarea volumului a avut loc la Casa de Cultură din Cimişlia cu sprijinul fiului autoarei, cunoscutul comentator politic Mihăeș Roman / D. Maxim/Cartea Elenei Mihăeș „Eu lumii zâmbesc” a apărut post-mortem. Risipite prin caiete și mape, scrise cu diverse ocazii, versurile, diferite ca tematică, unele luminoase și pline de candoare, altele relevând clipe de tristețe, durere și suferinţă, au fost adunate cu mult drag de fiul Roman Mihăeș. Regăsim chipul autoarei în emoțiile și frământările, zbuciumul sufletesc, visele și speranțele ce și-au găsit oglindire în poeziile inserate în placheta „Eu lumii zâmbesc”.Profesoara de limbă română Elena Mihăeș a educat mai multe generaţii de copii în spiritul demnităţii, al dragostei de ţară, de neam şi grai. A ştiut să se apropie de copii cu sufletul, trezindu-le curiozitatea și interesul, stimulându-le căutările creative. Pasionată de metaforele verbului matern, ea își găsea refugiu în lumea poeziei. Era un om onest, deschis, îi plăcea adevărul și lupta pentru el, atât prin cuvântul rostit, cât și prin cel scris. Scriitoarea Claudia Partole a scris o frumoasă și emoționantă prefațăCărțile editate vor fi dăruite în cadrul lansărilor de carte participanților prezenți la aceste evenimente. Parte din cărți va fi oferită bibliotecilor publice. Doritorii de peste hotare – rude, prieteni, cunoscuți de-ai autoarei – vor putea să citească versurile semnate de Elena Mihăeș în PDF-ul, expediat la cerere de către Editura Pontos.Să păstrăm o clipă de reculegere pentru liniștea și împăcarea sufletului Elenei Mihăeș care nu mai este printre noi, dar care a lăsat urme frumoase pe Pământul care i-a fost nespus de drag./Marcela Mardare/ /continuare aici:
  • Ion Vieru ( 07.XII.1041- 19.01.2022), poetul, deținător al titlului onorific „Maestru al Literaturii” s-a stins din viață, la vârsta de 80 de ani. ”Doamne, cât e de frumos / Satu-acesta dintr-o parte, / Parcă-ai spune că aici / Nu e nici un fel de moarte. / parcă-ai spune că aici, / Doamne, nu-i nici o durere / Să te bată cu putere: / Nici o lacrimo ă, nimic… / Doamne, Doamne… / Vai, ce zic?” #Doamne din volumul #101poeme de Ion Vieru Ion Vieru s-a născut pe 7 decembrie 1941 în satul Pelinia, jud. Bălți. A absolvit Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Filologie (1965). A activat în calitate de redactor la editura Literatura Artistică (1972-1983), redactor și șef de sector la Comitetul de Stat pentru Edituri, Poligrafie și Comerțul cu Cărți, director la Biroul de propagare a literaturii, consilier la Uniunea Scriitorilor din Moldova. Maestru al literaturii (1999). Laureat al Ligii culturale a românilor de pretutindeni (pentru volumul „Aici pe pământ”, 1999). A debutat editorial cu placheta „O palmă de cer” (1969), urmată de „Ploile dorului” (1972) și de alte cărți în care dominantă este tematica satului, poetul rămânând un fiu fidel al „țărânilor de acasă”: „Doamne, cât e de frumos/ Satu-acesta dintr-o parte,/ Parcă-ai spune că aici/ Nu e nici un fel de moarte./ Parcă-ai spune că aici,/ Doamne, nu-i nici o durere/ Să te bată cu putere:/ Nici o lacrimă, nimic…/ Doamne, Doamne…/ Vai, ce zic?” („Doamne”). A publicat și cărți pentru copii: „Pomul” (1978), „Cântă-mi, ciocârlie” (1979), „Soneria” (1985).„Prin dispariția lui Ion Vieru, am pierdut un scriitor talentat și un coleg de breaslă de mare cultură și sensibilitate umană…”/Uniunea Scriitorilor Md/ – ”Valuri, valuri, vălurele / Trec pe Nistru și pe Prut, / Și îmi poartă-n larg cu ele / Floarea dorului / Durut. // Valuri,Valuri,vălurele, / Câte valuri?… / Câte-s ele?” din #Floarea_dorului /continuare aici:
  • Poteci_spre_ziua_a_șaptea”- Carte apărută în timpul în care oamenii se înstrăinează din ce în ce mai mult de religie, înlocuind-o cu diverse surogate, Ieromonahul_Vasilisc_Donică în volumul de faţă încearcă să-i readucă pe cei pierduți la credinţă: ,,Ai un Tată și o Mamă în cer, foarte iubitori. În calitate de copil al lor, te poți ruga și le poți cere ajutorul și îndrumarea. Poți folosi puterea de care te umpli în urma rugăciunii pentru a găsi soluții la încercările din viața ta.” sau „Dar nu noi alegem când și de ce ne naștem, ci Dumnezeu, El are cu fiecare un plan, pe care îl împlinește vrei, nu vrei. Ca Dumnezeu să-și împlinească planul divin cu el, trebuia să se sacrifice și să se prăbușească un neam întreg, ștergându-se astfel păcatul, și un nou neam din neamul lor să se nască și să trăiască, făcând parcă un fel de «restart». ”Volumul cuprinde în sine ceea ce este mai folositor pentru umanitate. Nuvelele proorocesc cele viitoare, fac „aluzii” istorice la #Biblie, dă legi pentru viaţă, arată ce trebuie să facem şi, ce să spunem, într-un singur cuvânt, este o adevărată comoară de învăţături bune prin exemple din viață, punând la îndemana fiecăruia, după sârguinţa lui, ceea ce este o binecuvântare.„Ce Bun e Dumnezeu cu noi…”
  • Nina_Corcinschi”Am scos-o, în sfârșit, la capăt cu rapoartele Institutului de Filologie Română „Bogdan Petriceicu-Hasdeu”. Deși am muncit cu toții în condiții de pandemie și n-a fost ușor, sunt mândră de rezultatele colegilor mei și le mulțumesc tuturor pentru efortul depus! La Institut, în anul acesta s-au organizat (inclusiv în parteneriat cu alte institute (inter)naționale) 24 de #evenimente on-line (conferințe, simpozioane etc.), s-au publicat 200 de lucrări științifice (monografii, dicționare, culegeri de lucrări ale conferințelor (inter)naționale, articole în reviste de profil), 3 nr. de revistă Philologia și 2 nr. de revistă Limbă, Literatură, Folclor. Un rezultat nou-nouț este și site-ul LogosPlus (logosplus.ifr.md), un portal de resurse filologice, destinat publicului larg, care cuprinde tablete de cultivare a limbii, dicționare on line. Mă bucură enorm cărțile și articolele semnate de colegii mei și cred că trebuie să ajungă rapid în biblioteci, librării și școli. Pozele atașate reprezintă doar câteva titluri dintre cele publicate.
  • Simfonie_mutade Nichita_DANILOV:”O zi mult așteptată! Azi, dl Silviu Lupescu, mi-a înmânat primele 20 de exemplare ale volumului meu de nuvele si povestiri, Simfonia muta! Cu aceasta ocazie am lăsat autografe pe un număr de 52 de „simfonii” care vor putea fi achiziționate online de pe siteul editurii, la preț promoțional. Multumesc echipei Polirom, doamnelor Oana Roiu si Raluca Tolcev, Carmen Parii (coperta) care au facut posibila aparitia cartii in stare exceptionala! Sunt fericit!”
  • Carolina Eremia despre #Versete_tomnatice de Svetlana_Vizitiu. – ”Mi pare câteodată Că nu mai am cui Să-i povestesc totul: De la obișnuitele istorii, Până la cele mai tainice povesti”; cu gingășie despre mama – omul care mereu o așteaptă:,,Mâinile mamei, aripi în ger, Ne încălzesc, ne protejează De suferințe, pierderi și negi, De pericole și de dureri”; cu mândrie despre copiii săi – bogăția ei adevarată: ,,Ați înțeles pe cine atât de mult eu iubesc? Nu este o taină, ba chiar o șansă… Eu vă destăinui: e acel bărbat dintre bărbați – cel mai bun… E al meu, cel mai iubit… E Fiul meu”. Cu câtă dragoste vorbește despre #Bibliotecă – locul ei de muncă, a doua ei casă: ,,Și totuși ne place, Pentru că ne adunaPe cei singuratici/La o Carte/Și comunicare”. Aduce profesia ,,#bibliotecar” la un rang foarte înalt, ce merită respect și prețuire:,,BIbliotecarul e o specie rară, Poate fi psihologȘi părinte,Și frate, Și blogger. Sociabil de la natura, Zambet larg, Atenție maximă, Cu blândețe și spor Ajuta sa zbori”. / Carolina Eremia / continuare aici:
  • Alexandru_Ioan_Cuza – Popularitatea Domnitorului Cuza_Vodă a fost imensă, principalul motiv fiind larga difuzare în popor, în toate straturile sociale, a numeroase povestiri și legende, menite să reliefeze câteva calități pe care omul de rând le descoperise în personalitatea acestuia: spiritul de dreptate exercitat mai ales în funcția supremă în stat și simbolizat de „ocaua lui Cuza”, punerea mai presus de orice a intereselor țării, apropierea de popor, arată Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe de la București, potrivit sursei citate.Sursa citată adaugă: „Se poate afirma că tradiția despre Domnul Unirii de la 1859 a pătruns mai adânc în mentalitatea populară decât în cazul altor figuri istorice, fiind probabil strâns legată de epoca de înfăptuiri sociale și naționale din timpul domniei sale. Astfel, importantele reforme, ca cea agrară și secularizarea averilor mănăstirești, organizarea pe baze noi a armatei și a sistemului administrativ și juridic și-au găsit o admirabila reflectare în conștiința colectivă.”Astfel, folclorul românesc a creat imaginea domnitorului care aduce dreptate oamenilor simpli și care străbate drumurile țării, îmbrăcat modest, pentru a nu fi recunoscut, declinându-și identitatea doar în final, când pune capăt unor nedreptăți sau unor nereguli (sociale, administrative, comerciale etc.).Folcloristul Constantin Rădulescu-Codin a adunat în volumul „Legende, tradiții și amintiri_istorice adunate din Oltenia și Muscel” din 1910 câteva opinii ale românilor de la acea vreme despre Alexandru Ioan Cuza:- „Cuza-Vodă nu era fudul. Umbla așa ca noi și, de multe ori, ca să prinză pe mulți slujbași cu ocaua mică, își schimba fața și hainele, să nu-l cunoască nimeni”;- „Tot Cuza-Vodă a unit țărișoarele noastre, pe Valahia cu Țara Moldovenească, de a făcut țara noastră strașnic de mare și puternică, cum e azi. Strașnic domn a mai fost Cuza-Vodă”;- „El a făcut școalele, el ne-a dat pământ și tot el a surpat pătulele împărătești. Și bine a făcut. Că băga acolo fitece român treisprezece banițe de porumb în tot anul și, când să-și ia și el agonisita, tot ce răgăduise acolo, tocmai după trei ani, i se dădeau numai trei banițe din tot ce pusese. Ziceau cârmuitorii că l-au mâncat șoarecii, și porumbul era mâncat de cioclii satului”;- /Continuare aici:
  • Aron_Pumnul, cărturar român, ziarist, pedagog, lingvist, filolog, participant la evenimentele Revoluţiei de la 1848 din Transilvania. A fost profesor de limba şi literatura română şi un animator cultural de prestigiu, avînd o deosebită vocaţie pedagogică. Printre elevii lui s-a numarat Eminescu, care i-a dedicat prima sa poezie publicată – „La mormîntul lui Arune Pumnul”. A alcătuit prima antologie de texte literare româneşti, „Lepturariul românesc” (vol. I-VI, Viena, 1862-1865), lucrare valoroasă din punct de vedere documentar (n. 27.11.1818 – dec. 24 ianuarie 1866). Marele Mihai Eminescu, elevul (ardeleanului de la Cuciulata) glăsuia cu multă mândrie despre profesorul său: „a încetat de mult de-a mai fi numai o persoană simplă. Nu mai e muritorul slab, muritorul plin de defecte pământești. El e personificarea unui principiu, sufletul – nemuritor neapărat – care a dat consistență și conștiință națională maselor și a făcut din ele o națiune”. Aron Pumnul s-a născut la 27 noiembrie 1818, în localitatea transilvăneană Cuciulata, de lângă Făgăraș, într-o familie de țărani iobagi. Nașterea sa a avut loc într-un an năpăstuit de o secetă cumplită, care a adus pagubă și foamete în rândul țărănimii. Familia a fost numeroasă ca toate familiile țăranilor noastre pe vremuri. Părinții săi erau neștiutori de carte, tatăl era analfabet. Scrisorile pe care le trimitea Aron de la Viena, le citea altcineva, poate dascălul ori preotul. Aron Pumnul de mic copil a rămas orfan de mamă. Avea un frate mai mic, Moise, căruia îi promitea daruri dacă va merge la școală și va învăța bine, precum și o soră măritată în Șercaia. Din cauza bolii de inimă, frecventează școala târziu, la 14 ani. Se spune că groful ungur Mikes … /continuare mai jos/

Așa cum se știe, la moartea lui Aron Pumnul a fost tipărită și difuzată, în chiar ziua înmormântării, broșura: „Lăcrimioarele învățăceilor gimnaziști den Cernăuți la mormântul prea iubitorului lor profesor Arune Pumnul, răpăusat într-a 12 (24) ianuarie 1866”. Broșura conține debutul poetic (cunoscut sub titlul La mormântul lui Aron Pumnul) al elevului Mihai Eminoviciu care exclama, regretând: „Pumnul nu mai este…” Și părăsește gimnaziul pentru totdeauna.În inimile noastre, Aron Pumnul va rămâne mereu un apărător al #limbii_române.

  • Winston Churchill (30.11.1874 – dec. 24 ianuarie 1965, prim-ministru al Marii Britanii, scriitor, laureat al Premiului_Nobel pentru Literatură în anul 1953.Sir Winston Leonard Spencer Churchill a fost un om politic britanic, prim-ministru al Regatului Unit în al Doilea Război Mondial.Deseori apreciat ca fiind unul din cei mai mari #lideri de război ai secolului, a servit ca prim-ministru în două mandate (1940-1945) și (1951-1955). A fost ofițer în Armata Britanică, politician, istoric, scriitor și artist. Este singurul prim-ministru britanic laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (în 1953) și a fost prima persoană care a primit titlul onorific de Cetățean de Onoare al Statelor Unite.- Winston_Churchill
  • Anii_tineretii_meleAutobiografia – volum autobiografic parcursul timpuriu si anii formatori ai unuia dintre cei mai influenti politicieni europeni ai secolului XX.Parcurgand acest text pasionant, intelegem cu usurinta de ce Winston Churchill a fost recompensat cu Premiul Nobel pentru Literatura in 1953. Ironia sa fina, fluenta limbajului, talentul descriptiv si acuratetea cu care ilustreaza scene de razboi sau situatii politice sunt de neegalat. In Anii tineretii mele, veti avea placerea de a va familiariza cu Anglia epocii victoriene, veti cunoaste contextul social si politic al Imperiului Britanic de dinaintea devastatoarelor Razboaie Mondiale si veti fi martori indirecti la evenimente care si-au lasat amprenta asupra autorului, influentandu-i cursul vietii si gandirea.”Si iata ce doresc sa le spun parintilor, mai ales celor instariti: nu-i dati fiului vostru bani; in masura in care va puteti permite, dati-i cai. Nimeni nu a dat niciodata de necaz calarind cai – cu exceptia necazurilor onorabile. Nicio ora petrecuta in sa nu este irosita. Tinerii s-au ruinat adesea pentru ca aveau cai, pentru ca au pariat pe cai, dar niciodata pentru ca i-au calarit; fireste, cu exceptia cazurilor in care si‑au rupt gatul – ceea ce, daca se intampla in timpul unui galop, este o modalitate cat se poate de buna de a muri.””Razboiul, candva crud si magnific, a devenit crud si murdar. De fapt, a fost complet stricat. De vina sunt Democratia si Stiinta. Cand acestor doi bagaciosi si incurca-lume li s-a permis sa ia parte la luptele reale, soarta razboiului a fost pecetluita. In locul unui numar mic de profesionisti bine pregatiti, care apara cauza tarii lor cu vechile arme si cu frumoasa complexitate a manevrelor stravechi, sustinuti in fiecare clipa de aplauzele natiunii lor, acum populatii intregi, inclusiv femei si copii, se arunca unii impotriva altora intr-o exterminare brutala, si numai o echipa de functionari cu ochi aposi fac factura pentru macelar.””Cei mai multi dintre baieti erau multumiti si multi dintre ei au gasit in salile de clasa si pe terenurile de sport cea mai mare distinctie pe care au cunoscut-o vreodata in viata. Nu pot decat sa consemnez faptul ca eu eram o exceptie – fara indoiala, din cauza defectelor mele. As fi fost mult mai bun ca ucenic de zidar, m-as fi descurcat mult mai bine daca as fi fost trimis sa fac comisioane sau sa-l ajut pe tata sa aranjeze vitrina unei bacanii. Ar fi fost ceva palpabil; ar fi fost ceva firesc; as fi invatat mai mult; m-as fi descurcat mult mai bine. Si as fi putut sa-l cunosc mai bine pe tata, ceea ce ar fi fost o mare bucurie pentru mine.””In mod sigur, #educatia prelungita, indispensabila pentru progresul societatii, nu este fireasca pentru omenire. Este impotriva firii. Baiatul doreste sa-si urmeze tatal in cautarea hranei sau a prazii. Ar vrea sa faca lucruri folositoare, atat cat ii permit puterile. Ar dori sa castige o leafa, oricat de mica, pentru a-i putea ajuta pe cei de acasa. Ar dori sa aiba un timp numai al lui, pe care sa-l foloseasca sau sa-l iroseasca dupa plac. Nu cere decat dreptul de a munci sau de a muri de foame.”Winston Spencer Churchill-
  • Tanarul_titan – Cartea lui Shelden urmăreşte biografia lui Winston Churchill începând din 1901, anul debutului său ca parlamentar, şi până în 1915, când, după dezastrul militar de la Gallipoli, este nevoit să demisioneze din funcţia de Prim Lord al Amiralităţii. Este răstimpul în care se formează uriaşa sa personalitate politică, este vremea ascensiunii sale fulminante ca om politic: primul discurs în Camera Comunelor, în calitate de conservator, trecerea în tabăra liberalilor, apariţia în Cabinetul britanic, mai întâi ca subsecretar de stat la Ministerul Coloniilor, mai apoi ca preşedinte al Consiliului Comerţului şi ministru de interne, până la prima poziţie în Amiralitate. Este povestea unui Winston Churchill animat de un avânt romantic surprinzător, dacă ne raportăm la imaginea, mult mai prezentă în conştiinţa noastră, a personajului politic decisiv din anii celui de al Doilea_Război_Mondial. În paralel cu viaţa_politică, Shelden prezintă şi evoluţia vieţii sale private, cu iubirile sale neîmpărtăşite, căsătoria cu Clementine Hozier, naşterea copiilor.
  • Al_Doilea_Război_Mondial” – Winston Churchill – ”Trebuie să privesc aceste volume ca o continuare la Istoria primului război mondial, pe care am descris-o în Criza mondială, Frontul de est şi în Urmarea. Împreună, acestea acoperă relatarea unui alt război de treizeci de ani. Ca şi în volumele anterioare, am urmat, atât cât sunt în stare, metoda lui Defoe, în care autorul leagă cronica şi comentarea marilor evenimente militare şi politice de firul experienţei personale a unui individ. Eu sunt poate singurul bărbat care a trecut prin ambele cataclisme supreme ale istoriei, fiind in funcţii importante. În timp ce, în primul război mondial, am avut posturi de răspundere dar subordonate, in cea de a doua luptă cu Germania am fost timp de peste cinci ani şeful Guvernului Majestăţii Sale. Scriu deci din altă poziţie şi cu mai multă autoritate decât era posibil în primele mele cărţi. Nu-l descriu ca o istorie, deoarece asta este sarcina altei generaţii. Dar afirm cu încredere că este o contribuţie la istorie care va servi in viitor. Aceşti treizeci de ani de acţiune şi pledoarie cuprind şi exprimă efortul meu de o viaţă şi sunt mulţumit dacă sunt judecat după ei. Am aderat la regula mea de a nu critica o măsură privind războiul sau politica după eveniment, decât dacă mi-am exprimat mai înainte, public sau oficial, părerea mea sau am avertizat în legătură cu aceasta. Într-adevăr, într-o lumină ulterioară, s-au netezit multe dintre asperităţile controversei contemporane. M-a durut să înregistrez aceste neînţelegeri cu atâţia oameni pe care i-am simpatizat şi respectat, dar ar fi greşit să nu ţinem seama de învăţăturile trecutului în faţa viitorului. Nimeni să nu-i desconsidere pe aceşti oameni ale căror acţiuni sunt descrise în aceste pagini fără să-şi analizeze propriul suflet, fără să-şi revadă activitatea publică şi să aplice lecţiile trecutului la viitoarea lor comportare. Nu trebuie să se presupună că mă aştept ca toată lumea să fie de acord cu ceea ce spun şi cu atât mai puţin că scriu doar pentru a fi popular. Îmi depun mărturia conform ideilor care mă călăuzesc: am avut toată grija să verific faptele, dar multe apar azi la lumină în urma cunoaşterii unor documente capturate sau a altor dezvăluiri care pot oferi un alt aspect concluziilor trase de mine. Într-o zi, preşedintele Roosevelt mi-a spus că …/Continuare mai jos/:
  • Virginia Woolf / 140 de ani de la naștere/ cunoscută drept una dintre figurile moderniste literare de frunte ale secolului al XX-lea. Este o scriitoarea britanică recunoscută drept o inovatoare încă din timpul vieții. Nenumăratele aspecte ale personalității acestei scriitoare au o forță imaginativă incomparabilă: feminismul, fascinația ei pentru Londra, dorința ei necontenită de a experimenta (fiecare roman a fost scris cu intenția de a încerca ceva nou), nevoia de a se exprima liber și de a fi independentă, vulnerabilitatea.
    • Virginia Woolf, nascuta Adeline Virginia Stephen, a fost o scriitoare engleza, eseista, feminista, editoare si scriitoare de povesti, cunoscuta drept una dintre figurile moderniste literare de frunte ale secolului al XX-lea.In perioada interbelica, Virginia Woolf a fost o personalitate marcanta in societatea literara din Londra si membru al Grupului Bloomsbury. Operele ei cele mai renumite includ: Doamna_Dalloway (1925), Spre_far (1927), Orlando (1928) si eseul de dimensiunea unei carti A_Room_of_One‘s Own (1929), cu faimosul sau dicton: „O femeie trebuie sa dispuna de bani si de o camera separata, daca vrea sa scrie fictiune”.Virginia Woolf a inceput sa scrie ca profesionist in 1905, initial pentru Times Literary Supplement, cu un articol despre Haworth, casa familiei Bronte «Primul ei roman, The_Voyage_Out, a fost publicat in 1915 de catre tipografia fratelui ei vitreg, Gerald Duckworth and Company Ltd. Acest roman a fost initial numit Melymbrosia, dar Woolf a schimbat titlul in repetate randuri. Versiunea anterioara a romanului a fost reconstruita de catre Louise DeSalvo si acum este accesibila publicului larg cu titlul planuit. DeSalvo sustine ca multe din schimbarile pe care Woolf le-a facut in text se datoreaza schimbarilor din viata ei.Woolf a continuat sa publice romane si eseuri cu un caracter intelectual, bucurandu-se de succes atat din partea criticilor cat si a publicului. Multe dintre operele ei au fost publicate pe bani proprii la Hogarth Press. Ea a fost considerata ca fiind una din cele mai mari romanciere a secolului al XX-lea si unul dintre cei mai insemnati modernisti. Dupa terminarea manuscrisului ultimului ei roman (publicat postmortum) Between_the_Acts, Woolf a cazut victima depresiei asemanatoare cu cea pe care o mai avusese. Inceputul celui de-al Doilea Razboi Mondial, distrugerea casei ei din Londra in timpul atacului prin surprindere, si primirea rece a biografiei sale de catre un prieten- Roger Fly, au agravat starea ei intr-atat incat nu a mai putut sa lucreze.Pe data de 28 martie 1941, Woolf s-a sinucis. Ea si-a imbracat paltonul, i-a umplut buzunarele cu pietre si a intrat in raul Ouse din apropierea casei sale, unde s-a innecat. Trupul lui Woolf a fost gasit abia pe 18 aprilie. Sotul ei a inmormantat ramasitele ei icinerate sub un copac in gradina din Monk’s House, casa lor din Rodmell, Sussex. Operele ei au fost traduse in mai mult de 50 de limbi, de scriitori de talia lui Jorge Luis Borges si Marguerite Yourcenar.

𝑈𝑛𝑎 𝑑𝑖𝑛𝑡𝑟𝑒 𝑐𝑒𝑙𝑒 𝑚𝑎𝑖 𝑠𝑒𝑛𝑠𝑖𝑏𝑖𝑙𝑒 𝑚𝑖𝑛𝑡̦𝑖 𝑠̦𝑖 𝑖𝑚𝑎𝑔𝑖𝑛𝑎𝑡̦𝑖𝑖 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑎𝑢 𝑟𝑒𝑢𝑠̦𝑖𝑡 𝑠𝑎̆ 𝑖𝑛𝑜𝑣𝑒𝑧𝑒, 𝑖̂𝑛 𝑚𝑜𝑑 𝑓𝑒𝑟𝑖𝑐𝑖𝑡, 𝑟𝑜𝑚𝑎𝑛𝑢𝑙 𝑒𝑛𝑔𝑙𝑒𝑧. (𝐽𝑜𝑟𝑔𝑒 𝐿𝑢𝑖𝑠 𝐵𝑜𝑟𝑔𝑒𝑠)

  • Pierre_BEAUMARCHAIS – 290 de ani de la nastere! 24 ianuarie 1732 – S-a născut Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais (dec. 18 mai 1799)- autorul francez al unor texte de teatru, dintre care două au cucerit o mare popularitate: „Bărbierul_din_Sevilla” şi „Nunta_lui_Figaro”. Sub paravanul peripeţiilor ilare, el pune în discuţie un întreg sistem_social, contestând privilegiile_aristocraţiei. Piesele lui Beaumarchais din seria Figaro cuprind Le Barbier de Séville (Bărbierul din Sevilla), Le Mariage de Figaro (Nunta lui Figaro), și La Mère coupable. Figaro și Contele Almaviva, cele două personaje ale lui Beaumarchais, cel mai probabil create în călătoriile lui în Spania, au fost (împreună cu Rosine, și mai târziu Contesa Almaviva) singurele prezente în toate cele trei părți. Ele reflectă schimbărea atitudinilor sociale înainte, după, și în timpul revoluției franceze. Figaro și Almaviva au apărut pentru prima dată în Le Sacristan, pe care a scris-o prin 1765 și a redenumit-o ” un interludiu, imitând stilul spaniol „. Faima lui a început, totuși, cu prima piesă dramatică (drame bourgeois), Eugénie, care a avut premiera la Comédie Française în 1767. Aceasta a fost urmată de o altă dramă, Les Deux amis ou Le Négociant de Lyon (Cei doi prieteni sau Negustorul din Lyon), cu premiera pe 13 ianuarie 1770, tot la Comedia Franceză.Privind dintr-un alt unghi, piesele Figaro sunt semi-autobiografice . Don Guzman Brid’oison (Le Mariage) și Bégearss (La Mère) au fost caricaturile celor doi adversari reali ai lui Beaumarchais, Goëzman și Bergasse. Pajul Chérubin (Le Mariage) seamănă cu tânărul Beaumarchais, care medita la sinucidere când a aflat că iubita lui urma să se căsătorească cu altul. Suzanne, eroina din Le Mariage și La Mère, a avut ca sursă de inspirație cea de-a treia soție a lui Beaumarchais, Marie-Thérèse de Willer-Mawlaz. Între timp, câteva dintre monologurile contelui reflectă remușcările dramaturgului pentru numeroasele lui experiențe sexuale.Le Barbier a debutat în 1775. Continuarea Le Mariage a trecut inițial de cenzori în 1781, dar reprezentația a fost imediat interzisă de Ludovic al XVI-lea, după ce a citit-o personal. Regele nu a fost mulțumit de felul cum piesa satiriza aristocrația. În următorii trei ani, Beaumarchais a revizuit-o de mai multe ori, pentru a putea să treacă de cenzor. Regele a ridicat interdicția în 1784. Piesa a debutat în acel an și a fost extrem de populară și în rândul aristocraților. Opera lui Mozart a avut premiera cu doi ani mai târziu. Ultima piesă a lui Beaumarchais, La mère… a avut premiera în 1792 la Paris.Pentru a-i aduce un omagiu marelui dramaturg francez Molière, care a scris titlul original al piesei, Beaumarchais a redenumit La Mère coupable în L’autre Tartuffe. Toate cele trei piese Figaro s-au bucurat de un mare succes, și sunt jucate și astăzi în teatre și săli de operă. /Continuare aici:
Text si foto S. Vizitiu, BM B.P.Hasdeu

Alte surse la subiect:

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2021/12/06/top-carti-sarbatori-de-iarna-bm-b-p-hasdeu/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2020/02/20/top-6-carti-pentru-dezvoltare-personala-din-colectiile-bm/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2021/12/21/ieromonah-vasilisk-donica-poteci-spre-ziua-a-saptea/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2019/12/04/carti-de-iarna-carti-cu-spirit-de-vacanta-si-de-viata-top-5-carti/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2021/06/12/recomandare-autori-top-carti-pe-vara/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2019/03/29/top-5-carti-4-lectura-iata-invatatura-cea-mai-buna/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2020/10/21/top-6-carti-pe-timp-de-pandemie-autori-si-literatura-universala-la-biblioteca_hasdeu/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2020/10/28/top-5-carti-autori-literatura-artistica-bm-b-p-hasdeu-in-pandemie/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2021/11/08/top-carti-colectia-profesionala-editate-la-bm-b-p-hasdeu/


3 comentarii

Tristețea


Îți vine uneori să plângi,

Cafea să bei într-o tristețe…

Problemele, vrei să le uiți,

Pe toate să le arunci, la rece.

Să te ascunzi sub plapuma tăcerii,

Dând drumul gândurilor până-n zori…

Întrând în a singurățății eră,

De parcă nu ea a lipsit de mii de ori…

Din nou, să te gândești… mai la nimic,

Să tot privești la geam, în balta ploii,

La picături în ceață, și-n monitor cu linc,

Sperând că vine Cineva, te fură…

(Noiembrie, 2019. Svetlana Vizitiu)

(Din Volumul ~„Versete tomnatice ”)

O poveste de viață cu multe învățăminte și întelepciune… 😉 

Când voi fi bătrână, mă voi muta cu fiecare dintre copiii mei…
Să le dau la fel de multă bucurie cum mi-au dat și ei mie…
Vreau să dau înapoi tot ce am primit de la ei…
Făcând aceleași lucruri …
Oh, le va plăcea …
Când voi fi bătrână și voi locui cu copiii mei, voi scrie pe pereți cu creioane colorate.
Voi sări pe canapele cu pantofi …
Voi bea din sticle și le voi lăsa în fața frigiderului ….
Voi înfundă toaletele cu hârtie igienică…
Când voi fi bătrână și voi trăi cu copiii mei, când ei vor vorbi la telefon și nu mă vor vedea, mă voi juca cu Zahărul și Făina …
Când voi fi bătrână și voi trăi cu copiii mei, voi sta și mă voi uita la televizor și voi schimba mereu canalul…
Îmi voi scoate șosetele și pierd mereu una…
Mă voi juca cu Noroi până la sfârșitul zilei…
Când voi fi bătrână și voi locui cu copiii mei, când mă vor chema la cină, nu voi mânca legume, salată sau carne…
Voi vărsa lapte pe masă…
Și când se vor enerva, eu voi fugi dacă pot…
Când voi fi bătrână și voi trăi cu copiii mei și mai târziu, când voi fi în pat, ei o să-i mulțumească lui Dumnezeu pentru tot…
Iar copiii mei se vor uita la mine cu un zâmbet pe jumătate și vor spune:
Este atât de dulce când doarme!” 🙂

Amprente de neuitat

O cafea să bei în tihnă

Versete tomnatice, Svetlana Vizitiu. Lansare de carte la BM

Vârsta e doar o cifră


7 comentarii

Dragi parinti, copii… Patria mea


Părinții mei, Vasile și Teodora VIZITIU /2008/

       Recent am revenit dintr-o călătorie din Africa, și din avion:

La sosirea Acasă                                                                              
Inima a tremurat, tremurat…
Iată, sub aripa Chișinăului…
Săracă, dragă Patrie, în vise mă purta…
Acoperișuri cu concavitatea gri.
Vualul țevilor împrăștiat rigid,
Un verde palid cu culori râzând
De-un soare roșu, grâu pârlit…
Elemente create de om.
Ocazional, doar în scurte călătorii,
Iată, văd Floreștii acum,
Nu mi-am luat rămas bun de la speranțe.
Că există o ușă către altă viață.
Plină de recunoștință,
Abecedar fără de experiență
În timpuri triste,
Miere cu viespe…
Patria mea! Viata, cât de puțin,
Dată acestui pământ,
Nu mă întristează.
Și, mă voi crede pe cuvânt.
Totuși eu sunt ea, pentru totdeauna,
Nu-mi poți lua viața de la tine…
În diasporă nu m-am integrat,
Nici în Uniune Europeană…
Stropi din valurile unui Răut liniştit
În amintirea suprafeței line.
Eu am plecat pentru totdeauna,
Dar în Moldova rămân…
Am îmbrățișat-o,
I-am zis „Așteaptă”!
Oricare muritor are nevoie
De-un loc în mormânt…
Nu este totul pierdut,
Și-aici e colțul meu,
L-am ales din timp…
Alerg mereu la el…
La mormântul tatălui meu…
( ”Patria mea”, S.Vizitiu, ianuarie 2022) 

  • Un an în urmă, într-o zi de 11 decembrie 2020, m-am trezit cu un sentiment ciudat de frică și anxietate (cu toate că trăiam cu ele toate viața). M-am ridicat din pat, am băut un ceai din flori de tei, și am mers la policlinică, aveam bronșită, testul la covid negativ. Trezindu-mă din rândul la medic, am văzut câteva apeluri nepreluate de la sora mea, cu mesaje. Apoi, a telefonat, și ezitând, a scris… ”vezi, că tata nu mai este”.

Mai departe, îmi amintesc strigătul meu, medicul care era peste mine și telefonul spulberat. Apoi, au început fiorii groaznici… Dar, în cele din urmă, eu întindeam timpul… ca să nu-mi văd mama plângând… Și pe tata în sicriu… Mi se părea, că atâta timp cât nu îl voi vedea, e undeva pe-acolo, dar… viu. Groaza m-a posedat. Groaza! Iar la ora nouă au venit mama și frații și am plecat la tata, la Ritus, apoi la biserica de la porțile Sf. Lazăr. Aveam o frică să întru in salon. Eu negam, refuzam realitatea. Nu este posibil așa ceva, poate medicii au încurcat ceva și e în comă? Au întrat copiii mei, pentru ei această pierdere a fost una prima din viață – una conștientizată.

Tată, iartă-mă! este atât de teribil, că nu poți să mă susții și să ai milă de mine. Cum să-mi revin din această pierdere de tine? Cum mă vei liniști și vei calma durerea mea, cum vei împrăștia temerile mele? Dar fratele, sora, cum și ei fără de tine? Funeraliile fără lume, condoleanțe și cuvinte frumoase la adresa ta online (ți-ar fi plăcut să le auzi), și ca urmare – pustietatea.

Și pocăință, remușcările, din nou pocăință… Ce-i important e că timpul nu șterge nimic, cu trecerea lui se face și mai dureros pe suflet. Ne lipsești, tată! ❤ 

Feciorii cei buni adaugă şi cresc numele părinţilor lor şi-l fac fără de moarte, iar feciorii cei răi ocărăsc şi sting numele părinţilor buni”./Miron Costin/

     Toată viața am așteptat că atunci când copiii mei vor crește, eu voi fi liberă. Și nu constă în faptul, că eu vreau să-mi schimb radical modul de viață sau că… nu-mi iubesc copiii, pur și simplu, doresc să scăp un pic de povara responsabilității, să-mi îndrept, în sfârșit, umerii. Gândul, că nu te mai reține nimic, deja îmbată. Dar, nu este normal, iubirea neagă asemenea visuri, mereu vei simți responsabilitatea pentru cei dragi…

Acum voi spune, vă rog, nu mă lăsați în pace…

Ce regret, e că dacă am reușit ceva sau nu, fie nu voi face niciodată, nu e pentru că în jur toți sunt monștri sau sunt eu o scorpie, – e doar din cauza că în interiorul meu nu mai am putere…

  • Anii de experiență se simt totuși, și înțeleg că nu aș dori să întorc ai mei 20 – da, atunci ești tânără, atrăgătoare, dar nu și în măsură să te descurci cu aceste resurse din prezent. Cineva e cu capul în afaceri, cineva naște copii unul după altul, cineva încearcă să le reușească pe toate și la 30 de ani, în fine se epuizează… Și, într-adevăr, noi nu ne simțim în această goană inutilă. Și doar este foarte important să-ți Auzi sinele, și necesitățile tale. E trist să realizezi, că trăiești viața altor persoane, impuse de scenarii străine, ca la serviciu, de exemplu, sau de regulile ciudate impuse de guvern… Trebuie doar să TRĂIEȘTI. Acum regret că rar am mers la mare, la munte, la natură, cu prietenii și cei dragi… Mă ajutați să recuperez timpul? 😀

Scenariul meu real a fost dintotdeauna: să fiu sinceră și cu mine și cu alții. Nu accept minciuna, în special, cea distructivă în relația cu sine. În viața noastră e foarte multă mașinărie, suntem ca automatele, și noi deja suntem ca roboții. Și fiecare cu gândacii lui în cap. Cu mobile și căști la urechi, nu vedem nimic în jurul nostru, nu ne ascultăm copii, cei dragi, prietenii, colegii… Să te oprești, să te pui pe gânduri și să te asculți – este sincer! ”Sufletul doare – e bine!” Oamenii au nevoie să se dezvolte. Merită să te privești cât mai adânc, în interiorul tău. Crizele sunt necesare în viața noastră uneori, pentru că prin ele noi ajungem la noi oportunități. O persoană celebră a fost întrebată, ”ați devenit popular, cum ați reușit?”. Și el a răspuns:”eu m-am pregătit bine pentru a obține victoria. Am mers spre ea 10 ani muncind”. Subiectul discutat era despre afaceri și despre ceea ce este deja tarziu să realizezi. Dar, oricum, trebuie să răspândești aripile și să acționezi! Nimeni – pe nimeni nu l-a deranjat să deschidă afaceri noi și căi de succes!

  • Eu (nu) regret că n-am întâlnit un om cu care s-ar fi putut trăi toată viața, și care ar fi putut trăi o viață cu mine. Au fost zeci de oportunități, posibilități, dar nu și ”acea” persoană… Nu ca tatăl meu…  După 50 – viața unei femei doar începe!  Ce tristețe, sau dorințe pentru un umăr ”puternic”? Este un mit. Visați la ceva mai productiv. Pentru început, calmați-vă, prindeți un alt gust de viață. Experiența este acumulată. Tinerețea nu a dispărut, în special, cea din interior. E șuperb! Este tocmai timpul – să faceți planuri noi și să le aplicați metodic… Să rămâneți mereu ceea ce sunteți. Important, e să nu dispară dorința de viață, să schimbați ceva, să realizați, chiar dacă nu întotdeauna funcționează…

Atunci când începeți să regretați vă distrugeți tot începutul feminin, timpul zboară, pleacă anii și puterile. Să fiți sănătoși și fericiți, o viață lungă să-aveți și în dragoste noroc și în tot ce vă înconjoară… Baftă!

Să fim umani! Oameni să fim, întotdeauna oameni! Cât de greu nu ar fi în viață, indiferent de provocări și problemele ivite pe capul nostru, niciodată să nu renunțați și să nu pierdeți fața umană, – nici o putere și niciun ban nu merită acest lucru. Bucurați-vă de fiecare zi, și de fapt, în viață sunt puține lucruri ne-ar deranja să fim fericiți… Goniți indiferența care bantuie molipsitor!

  • Despre memorie! Amintirea despre strămoșii (părinții) noștri constituie principala bogăție a sufletului nostru. La urma urmei, pentru nivelul de trai la care am ajuns în prezent, au luptat generații de oameni, cei care au creat și au dezvoltat societatea noastră. Și noi înșine – suntem o continuare directă a valorilor morale, istorico-culturale ale buneilor și străbuneilor. Memoria rudelor decedate, de asemenea, poate fi mult mai sacră decât memoria demnitarilor proeminenți din trecut. ”Sub fiecare piatră funerară există – o istorie mondială”, spunea Heine. Și, desigur, fiecare om este unic prin individualitatea lui, fiecare lasând amprenta lui în viață, o amintire a faptelor, gândurilor, aspirațiilor sale de viață. Anume generațiile trecute ne-au creat pe noi, cei prezenți, ne-au înălțat gândurile și sentimentele pân-la vârfurile înțelepciunii umane. De aceea, noi întotdeauna trebuie să păstrăm în amintire… amprentele frumuseții și înțelepciunii omenești, acea flacără care lumina viața celor plecați și care ne-au lăsat-o ca moștenire, iar noi o vom oferi urmașilor noștri. Omul se incadrează în această lume nu doar ca o ființă gânditoare și simțitoare, dar și ca o legătură într-un lanț dur etern care leagă trecutul și viitorul. Cu cât mai mult prețuiește omul memoria părinților, buneilor și străbunilor lui, cu atât mai mult el este conștient de locul său în această lume, cu atât mai mult simte responsabilitatea lui pentru viitor. În strămoșii noștri e rădăcina existenței noastre de azi, originile noastre de onoare, ale conștiinței, demnității și idealurilor noastre… 
  • Dacă omului nu-i place, cel puțin ocazional, să privească imaginile vechi ale părinților lui, și nu pune preț pe amintirea lor, e clar, că nu-i iubește sau nu a ținut la ei. Dacă omul nu iubește casele și străzile vechi ale orașului în care locuiește, fie și cu ”lacunele” istorice, e de înțeles, că nu are dragoste nici pentru satul sau orașul lui. Dacă omului îi sunt indiferente monumentele din istoria țării, bineînțeles, că el este indiferent și față de țara lui… Astfel eu înțeleg dragostea de Patrie…
  • Vă doresc, ca toate dorinţele să se îndeplinească. Și-acest an a fost greu, nu mai suportabil ca cele două recente, și cele cu miliarde dispărute etc. Mai departe, totul va depinde de noi. Dorinţa mea principală tuturor prietenilor în An Nou – să dispară Covid-ul, să deveniţi mai bogaţi şi să nu vă îmbolnăviţi! Zâmbiţi, distraţi-vă, şi goniţi la fund toate gândurile rele. Gustul fericirei dulci de mandarine şi spirit vesel şi magic ALĂTURI DE CEI DRAGI să fie cu voi mereu! Prieteni buni si mult noroc! LA MULŢI ANI! 

Despre casa noastră. În istoria tării noastre sunt multe exemple de negare ale trecutului. Noi deja nu o dată am distrus lumea veche, cu intenția de a crea alta nouă. Uneori chiar distrugând monumentele create de concurenții care nu se incadrează în ideologiile noastre politice… Și care este rezultatul? Poate e timpul să ne punem pe gânduri dacă este posibil să construim o casă de calitate bună fără un fundament dur? În opinia mea, răspunsul principal constă în atitudinea noastră personală față de o problemă. Cred că dacă în inimile noastre ar fi mai mult respect pentru persoanele în etate, pentru tradiții, atunci și viața noastră ar fi mai ușoară. În cele din urmă, atunci când simți sprijinul generațiilor, – începi să percepi obiectiv realitatea și… să mergi înainte devine mult mai ușor!

  • Mi-e dor de voi, parinți! 😥 

SVizitiu

 Pe măsură ce îmbătrânim, lista dorinţelor noastre devine tot mai mică şi mai mică, şi ceea ce ne dorim cu adevărat de Crăciun sau de Revelion, – nu poţi cumpăra nici cu oricare bani.

Comemorez amintirea persoanelor dragi care au decedat în urma covid în acesti an /2020-21-22/: tăticul meu Vasile Vizitiu, Mihail Ionașcu, Nicolae Sinchevici, Victor Sinchevici, Eudochia Taricaev, Serafima Senkevici, Ecaterina Cudreașov… Dumnezeu sa-i ierte, să-i odihnească în Dreapta Lui!

❤

Svetlana Vizitiu, Impresii blog


8 comentarii

Nu căuta avut, sărac, Prieten să-ți fie!-tata-Vasile Vizitiu în memoriam


Îi voi fi mereu recunoscătoare pentru tot ce a făcut pentru noi! A fost un barometru și omul exemplu pentru mine. Căutările mele ulterioare pentru bărbatul drag, de fapt, au fost căutarea idealului pe care l-a întruchipat tatăl meu. Dar n-am mai găsit ceva asemănător… ca Vasile Vizitiu. Este o pierdere enormă pentru mine și apropiații mei…
Tata avea un caracter principial, un mentor înțelept cu suflet de țăran, muncitor și mereu pus pe treburi. Realizez cam târziu că întotdeauna mă uimea prin adâncimea gândurilor, o calitate minunată: să calculezi totul până la cel mai mic detaliu în avans și să cunoști pe cel cu care discuți în profunzime. Observam că și cei care l-au cunoscut, erau onorați să stea de vorbă cu el, și tata prin firea lui, era foarte apropiat cu cei mai simpli, nevoiași sau de la țară…
Nu mai sunt tânără nici eu deja, pot spune că copilăria mea se asocia cu tata: o personalitate unică: Decentă, principială, emoționantă și fără compromisuri, cel care alege partea adevărului și a bunătății. A fost un om foarte autoritar, și pricepea bine abilitățile și potențialul omului, avea propriul punct de vedere necontestat, și serviciul tatei avea doar de câștigat din acest motiv, întotdeauna luau locuri de frunte prin uniune, până și după anii ’90… Iar serile după lucru ades obosit, tata se închina mamei și ne asculta pe noi, copiii lui, tare ne iubea și mereu ne alinta cu daruri.

Tata înseamnă foarte mult, indiferent ce vârstă ar avea. Nu iei în serios viața, atât timp cât tata trăiește. După ce nu mai este în viața, ești în derivă o perioadă, și după aceea realizezi că ești tu cu tine, în fața a orice. Nu mai vorbesc de mamă. După moartea ei, simți ca ceva din Interiorul tău… se rupe…
Avem o tendință în țara noastră: noi foarte iubim să primim. Iar lui Vasile Vizitiu îi plăcea mult să dăruiască. Îmi spunea:„Sveta, tu să dai mai mult, și vei primi de zece ori mai mult.
Nu căuta pe cineva avut sau cu pile, Prieten să-ți fie!” – am memorizat cuvintele tatei și am fost surprinsă, câtă dreptate avea…

Mi-aș dori să mă întorc în trecut măcar pentru câteva clipe. La părinții mei, copilărie. Nu pentru a schimba ceva, ci pentru a retrăi acele momente în care am fost fericită și nici măcar nu știam…
Atunci cand omull se ţine de o Speranţă, disperarea nu se agaţă de el nici în clipele cele mai dificile…
Eu îmi doresc să fiu înconjurată de oamenii care știu să atingă inimile celorlați, pentru că așa era și tata. Omul care prin loviturile vieții a învățat să crească și a păstrat duioșie în suflet. Pas cu pas, prin amintiri am adunat cuvintele spuse de omul meu drag… În continuare voiesc să țin de sfaturile lui tata și voi realiza pe cât e posibil în țara mea instabilă, dar la care ținea enorm tăticul meu:
Mă grăbesc să trăiesc cu intensitatea pe care doar maturitatea o poate da. Doresc să fiu împreună cu oamenii de omenie. Cei onești care pot râde de greșelile lor, cei care și-au atins succesele și au rămas la fel de simpli în comunicare. Oamenii care realizează chemarea sa și nu fug de responsabilități. Care apără demnitatea fără a o călca la alții. Care vor să fie de partea adevărului, dreptății și nu să se ascundă de nevoile celor care i-au ajutat cândva…
Sunt cele ce-ar merita o viață trăită. „Eu nu pot tolera manipulatorii și oportuniștii. Mă îngrijorează invidioșii care încearcă să-i discrediteze pe cei mai capabili, pentru a-și atribui funcțiile, talentele și realizările..” Ferește-te, de astfel de persoane.
Nu vreau să discut despre titluri. Mi-a rămas puțin timp, să nu plângi. Să mergi la biserică, să te rogi pentru toți… Sufletul nostru mereu se grăbește, să ai grijă orice să faci cu cap!”
Și eu, fiica tatălui meu, urmez poruncile tatei, realizând totodată cât este de greu să o faci „cu cap” la noi… Deja nu mai am timp pentru activități absurde la care nu doar din cauza pandemiei oamenii nu se grăbesc. Nu-mi mai fac timp pentru persoane absurde care nu se comportă conform minții și visurilor sale.

Cineva pleacă, cineva vine… Se pierde, se găsește… În ultimul an mi-am pierdut multe persoane dragi, prieteni și cunoștințe. În sfârșit, am realizat că părinții noștri făceau tot ce puteau pentru noi. Chiar dacă aparent nu au făcut ceva măreț. Acum cu siguranță am înțeles că „cool” nu înseamnă cluburi de noapte sau să stai zile întregi la calculator, nu, viskey sau kola în pahare, ci un ten sănătos, somn normal și oamenii dragi alături de tine. Noi pictam pe câmpurile caietelor, concuram pentru cine e mai eminent, luptând „pana la prima picătură de sânge”, și spre regret, pe mulți deja i-am înmormântat. Rămânem cea mai experimentată și, fără supărare pentru ceilalți, cea mai progresistă generație. Am avut norocul să ne naștem până perioada în care copiii au fost lipsiți de libertate și dreptul de a alege. Ne-am obișnuit să nu ascultăm pe nimeni, să nu ne bazăm pe cineva și să nu așteptăm nimic de la nimeni. Noi, copiii anilor 60-70-80 suntem deprinși să facem totul singuri spre deosebire de cei de azi. Pentru că mai bine ca noi nu o vor face nimeni…

Nu te grăbi, nu te grăbi, fii mai calmă!”, repeta tata.

Nu mai doresc să mă supun celor care știu bine că nu se va realiza scopul lor decât pe raporturi și planuri de hârtie. Nu am timp pentru a lupta cu mediocritatea, le permit unora să creadă că sunt eu mediocră… Nu vreau la ședințe nu pentru că nu aud, nu vreau la întâlnirile în care ego-urile sunt pompate. Nici la adunări nesfârșite despre statut, legi, proceduri sau reguli interne, știind că totul e o fațadă pentru un trust cu oameni obsedați, și nu e ceea ce într-adevăr ar dori să învețe urmașii noștri…

De ce plâng? Nu e din cauza amintirilor, cuvintelor adunate. Eu plâng pentru oamenii dragi ce se pierd unul pe altul. Pentru copilărie zdrobită a copilașilor fără de părinți. Pentru bătrâneii ce mormăiesc în unison și care nu vor ajunge la etate. Fără de „dar” și „indiferent ce ar fi”. Dintr-un exemplu de încredere, o familie puternică care nu va exista pentru copii și nepoți. Din cauza celor care au încolțit unul în altul fraze cu glumele și poveștile lor, triste sau fericite. Dintr-o dragoste ruptă.

De ce mai plâng. Nu din cauza sentimentelor stupide împachetate în mine. Eu plâng la înmormântarea familiei noastre…
Eu plâng pentru tânărul întâlnit dimineața în drum spre serviciu. Cu ochii umflați și o glugă pe cap. Neprihănit și neîngrijit. Afumat și drogat… Și ducea un pachet cu lapte și un baton de pâine acasă. Pentru că nu mai are unde pleca decât să continuă să fie leneș, pentru că un loc de muncă nu va găsi în Moldova, motivul ar fi lipsa de experiență… Alți tineri vin și dorm, pur și simplu, pe banca bibliotecii. Bine că cu câteva clipe înainte a citit ceva din versuri, sau din proză, fie s-a bucurat de societatea bibliotecarilor discutând o temă oricare. Și cred că nu le-a trecut prin cap să le bruscheze că lucrează „doar bibliotecare”, precum în această săptămână au făcut-o la adresa mea doi funcționari publici.
Probabil că nu există întâmplări accidentale-n viață. Întâlnim exact oamenii de care avem nevoie pentru ca să le deschidem ușile. Pentru ca și ei să ne poată salva într-o zi de cumpănă. Cu toate acestea, de multe ori acest lucru nu se face imediat, nici pe departe…
Îmi număr anii după moartea tatei și constatez că mai avem puțin timp pentru a trăi decât am trăit…
Am încă mult de învățat de la tine, tăticule, ceea ce am uitat, îmi voi aminti numaidecât…
Ne lipsești enorm, tăticule… Întreaga familie îți duce mult dorul, să știi… ❤

Mare onoare am avut să-mi fii Tată!
Dumnezeu să te ierte și să te odihnească în liniște. Te iubesc!

Svetlana Vizitiu, fiica ta

In Memoriam Vasile VIZITIU (30 ianuarie 1936 – 11 decembrie 2020)

Vasile si Teodora Vizitiu
Parintii mei scumpi
https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2021/01/28/nu-fi-trist-tata-voi-veni-in-ospetie/
https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2021/04/11/onoare-si-amintire-binecuvantata-tata/
https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2021/01/13/tata-cuvinte-in-tacere/
https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2021/05/08/oamenii-nu-invata-cum-sa-moara/
Alte surse cu tata in viata:
https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2019/01/30/taticule-iti-multumesc-pentru-dragostea-ta/
https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2020/01/30/izvor-unic-parintii-la-multi-ani-taticule/
https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2016/09/04/cu-satul-in-suflet-prin-mari-si-oceane-autor-vasile-vizitiu/
https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2016/06/28/un-capitol-de-vasile-vizitiu-marinar-cu-satul-in-suflet/
https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2014/11/04/la-multi-ani-teodora-si-vasile-vizitiu/
https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2016/02/03/vasile-vizitiu-omagiat-de-prieteni-si-colegi/
https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2014/06/26/vasile-vizitiu-la-clubul-impresii-din-viata-si-carti/
https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2014/06/17/vasile-vizitiu-cu-satul-in-suflet/

La 7 septembrie 2022 a plecat la Domnul si mamica mea Teodora Vizitiu, a plecat la tata… 😥


6 comentarii

Copilărie dulce amintire


Era neplăcut atunci când părinții își luau odraslele de lângă mine. Să judeci modul în care ceilalți tratează copiii cu varia dizabilități prin ceea cum reacționau copiii lor la persoana mea, desigur, nu este obiectiv. A fost de câteva ori, atunci când pe terenul de joacă copiii vecini nu doreau să se „joace” cu mine, pentru că eu vorbeam de parcă aveam gumă în gură. În acel moment îmi era dureros, și părinților mei – neplăcut, pentru că părinții acelor copii au susținut acest comportament de negare a personalității mele. În loc să le explice că Sveta este un copil la fel ca ei, îi luau repejor de mâini și plecau mai departe… Era obijduitor, cum credeți. Și, este înfricoșător să-ți imaginezi, cum alți părinți ai copiilor cu alte dizabilități mai grave – oameni nemediatizați, obișnuiți, zilnic retrăiesc asemenea clipe…

          M-am născut normală, peste câteva luni am devenit surdă, mută, apoi bâlbâită, cu toate componentele unui eșec enorm, și faptul că sunt aici este o performanță!
Când m-au dozat cu streptomițină la câteva luni de la naștere, nu erau semne de vreo reuşită a mea în viaţă… Cică a fost o greșeală a medicilor… Dar am asurzit, nu deslușeam cuvintele spuse, nici acum nu pot pronunța corect consoanele surde )
Aveam un strabism foarte pronunţat /ochii încrucișați, purtam de mică ochelari groși și mari/, eram tare înapoiată mintal şi abia citeam în clasa 1, nu înțelegeam nicio boabă în „moldovenește”, pe atunci erau gradinițe sovietice cu vorbirea doar în limba rusă. Deoarece nu auzeam ce spune lumea din jur, eu trăiam într-o lumea a Mea, cu visuri, speranțe fericite… Toţi cei din jur râdeau de mine – copiii, colegii, eram numită „proasta, fâlfâita clasei”, mi se lipeau bilete cu apelativul ăsta în pauze pe spate, mi se spunea mereu că sunt urâtă şi mă gonteau mereu cu pumnii în spate
Eram în suferinţă. Înţelesesem că sunt proastă, urâtă, şi că nu sunt bună de nimic! Atunci începu să clocotească în mine revolta!
Apoi, în clasa a 2-a, a venit o profesoară care mi-a văzut desenul cu o rândunică, şi mi-a spus că sunt talentată. Părinții, la fel, m-au înaripat și motivat cu laudele pentru că desenam frumos. Atunci chiar am inceput să desenez reușit, în urma acestor aprecieri… Cei dragi îmi spuneau:„Tu eşti un geniu”. Și eu am început… să fiu.
Da, mai întâi, în clasa a doua, m-am îndrăgostit de Haiu Oleg, era tare frumușel și nu se uita la mine. Fetele îl adorau. Că să-i atrag atenția, n-am făcut nimic decât să-i dau o palmă peste obraj, nu țin minte din care motiv… Oleg a decedat ulterior, la 26 ani, într-un accident… Am vrut să spun că la 9 ani, nu înțelegeam sentimentul, dar și asta ma înaripa împotriva buling-ului… Mă bucur că puteam simți și dragostea alături de tristețile mele… 
Am prins a citi cărți, o grămadă de cărți care m-au ajutat și m-am făcut ceea ce sunt azi în viață…
Poți fi salvat în momentul căderii tale de cineva mai slab decât tine, dar mai înțelept… 
Sunt profesori buni, dar din păcate un profesor nu poate avea timp pentru un copil sau zece, dar pedagogia, acțiunile lui educative pot dirija mii de elevi. Dacă o face profesional / cu capul… Și, lăudați cât mai des copiii, cât mai mult…
Einstein spunea: „Fiecare este un geniu. Dar daca vei judeca un pește după abilitatea lui de a se cățăra într-un copac, acesta va trai intreaga viață crezând că este prost.”
Cam așa o istorioară cu mine. Buling-ul există și va fi… Cert că mult depindem de mental, și nu știm cum sa luptăm cu stereotipurile…
Însă, bulling-ul în prezent e mult mai periculos decât ca pe vremuri…

Am reușit să mă „descurc” singură, cu capul pe umeri, cu pumnii strânși… uneori gata de bătaie în apărarea mea, și nu numai. Nu mă puteam plânge des la părinți, îmi era rușine, dar nici nu puteam formula corect gandurile și emoțiile mele. Nu conștiențizam că există nedreptatea… Dacă le explicam ceva în felul meu, uneori nici ei nu reușeau să mă înețeleagă. Odată, am spus arătând la cap: „Tanti, bok-bok, lojka (lingură)!”, adică am primit câteva – pocnituri la cap cu o lingură de la educătoarea de la grădiniță, mă lovise tare, plângeam, și ea tot mai mult se înrăia, ca să-mi astupe gura. Trăiam mai mult cu frică de lumea înconjurătoare pe care n-o auzeam atât de perfect ca alții, – o eroare a medicilor la câteva luni ai mei de la naștere, atunci când mi-au întrodus supradoze de antibiotice (Streptomițină). Pare că mi-ar fi calicit pentru toată viața dacă nu moșteneam de la părinții mei dragi un caracter dur, ambițios și… chiar bun din fire! Realizez ca este așa… Doar că cu încrederea… stau prost în continuare.

Am reușit să fac față singură cu ambiția mea nemărginită, și părinții la fel mi-au fost de mare ajutor. Câte certuri din cauza mea au avut ei cu vecinii, și la școală pentru că cineva a suferit o urmă de la bombardamentele mele pe corp, după ce mă făcea „fâlfâită”, „handicapă” etc. „Posmotrim, kuda ona doidet” (Vom vedea unde va ajunge ea) – spunea o rusoaică cu trei copii care nu mă lasau sa mă joc la nisip, și eu, înghițându-mi lacrimile, de ciudă (aveam 4-5 ani) am împroșcat-o cu nisip. Ce credeți că puteam realiza eu la acești ani? Eu mereu țineam pumnii strânși în contratac, încordată și neliniștită… Părinții nu imediat au observat surditatea mea, abia după 4-5 ani, și eu am început a vorbi abia atunci… Părinții mei dragi, ei mă duceau la toți experții care să-mi trateze hipoacuzia / auzul, și dacă nu puteam desluși sunetele, în special, consoanele surde, atunci cum le puteam exprima corect? Tata încerca să mă facă să înțeleg sunetele, eu repetam la fel, dar nu era „cum trebuie”: unde să pun limba în gură? Așa? Și, așa? O puneam cum trebuie, și totuși nu era corect. Hai, că mergeam la surdolog, apoi la logopedă… Uneori mă prefăceam că aud, doar să ca scăp mai repede de medici. Și azi, continui să o fac, unele persoane oricum spun că eu mă prefac…

Cu anii, am realizat că cel mai bun tratament este experiența! Am început a înțelege oamenii și fără să-i aud bine (azi, nici atâta nu aud fără proteză, sau căști la TV). Caracterul și studiile au mare importanță! M-au salvat cărțile pe care am început a le citi de la 9-10 ani. În viața mea am citit zeci de mii, la școală și acasă citeam una după alta, și pe ascuns uneori, sub ogheal cu o lanternă: după ce am început să port ochelari, părinții îmi interziceau să citesc mult… Prima carte care m-a impresionat pe viață a fost de Elena IlinaÎnalțimea a patra” despre Gulea Koroleva, eroină în războiul hitlerist. Am fost atât de impresionată că o tot reciteam și mi-am făcut-o model. Nu neapărat să fie Gulea, astăzi veți găsi mii de modele mult mai interesante, dar atunci erau alte timpuri și citeam în chiriliță… Este o carte foarte interesantă, o poți citi de la zece ani, nu veți regreta să oferiți copiilor s-o citească în întregime și să aflați detaliile. E bine să ai modele de viață, de la care poți lua exemplu bun și să te inspiri la fapte mărețe. Eu atât de mult doream să fiu ca Gulea, că am început să mă înscriu la toate secțiile de perfecționare sau dezvoltare personală. Astfel, am finișat școala de pictură în clasa a 9, tot odată școala sportivă profil Gimnastică artistică (șpagat pot face și acum); făceam atletică ușoară, la competiții raionale o zbugheam la fugă, mai ales la estafete, și luam premii, desigur. Ce n-am mai făcut?

                       Eu cu fratii mei

După „pandemia” de filme indiene care acopereau toate casele cinematografice în URSS, am decis că nici eu nu dansez rău și… am început chiar a cânta într-o limbă hindi „rastălmăcită” de nimeni, dar cântam și dansam! – așa că luam premiile la toate carnavalurile de la Școala ruso-moldovenească din Florești până clasa a X. Colegii mă invidiau pentru că doar eu din clasă nimeream la aceste evenimente de revelion, iar mama mă chițea așa de frumos, mă înfășura în mătăsuri și podoabe aduse de tăticu meu din Arabia Saudită unde a fost el pe timpuri în deplasare. Eu, fâlfâită, daaa dansam extraordinar dând din fund ușurel, aici practica gimnasticii artistice era la nivel, mi-am făcut și o silueta frumoasă de model. Altceva? Am prins arta fotografiatului. Mergeam săptămânal la Secția de Fotografi mai la vale de casa noastră și învățam cum se fac imaginile, din care unghi și ce lumină sa punctez pe aparatul „Smena 8”, cum se prelucrează, cum se developează etc. Acum mă miră faptul că atât de clar îmi amintesc unele lucruri. Studiile foto mi-au prins bine și în prezent, atunci când filmez la varia evenimente culturale, precum a fost Clubul Impresii din viață și cărți în cadrul Bibliotecii Municipale B.P.Hasdeu, proiectul meu reușit. Am aflat despre atâtea personalități, nu mi-am făcut nicidecum relații precum cred alții, dar comunic cu câtiva dintre ei în continuare. Altceva, muzica – adorata sufletului meu, o ascultam de pe un magnetofon enorm cu o bandă rulantă care se tot rotea până se rupea uneori de atâta învârtitură. Eu puneam sunetul la maxim că se speriau vecinii de pe strada Pușkin, 24 (azi, Florilor) din Florești, baștina mea dragă… Vreau să spun că veți crește copii înțelepți dacă îi veți învăța arta cititului… Sportul, dansul, prelucrarea imaginilor și darul culorilor prin desene sau picturi…

Dar, m-am abătut de la… tema principală…

Ziua Mondiala a persoanelor cu dizabilitați – despre care oamenii cu greu își amintesc, doar cei care trec prin asemena dureri, doar cei care trăiesc alături de ei… E la 3 decembrie, atunci când demnitarii își mai amintesc uneori prin mici donații pentru a-i uita pe timp de un an. Drepturile nu merg ca pe roată, cât n-ai turna apă din gură, e mai „util” să vorbească mult. Statul nu oferă tratamente sănătoase, statul n-are nevoie! Legile funcționează prost, mai mult pe hârtie, și suferă milioane de oameni în viață… Și după covid, câți invalizi vor rămâne, dar toți sunt siguri că anume vaccina e leacul… De carte, studii, cultură au uitat toți… Și gata, ești astupat la gură… Internetul are un rol mai puternic în educația a milioane de copii, decât părinții lor!

  • Părinți, aveți grijă de copiii voștri, urmăriți comportamentul, stările și postările lor. Sănătate!

Dumnezeu să ne ierte și să ne binecuvânteze! ❤

#Svetlana_Vizitiu #Impresii_viata_carti_blog


2 comentarii

Carti noi – Domeniul Artelor la BM B.P.Hasdeu


Recomandare iubitorilor de arte, un Top-cărți 2021 pentru cititorii curioși de carte nouă bine-venită pe rafturile BM B.P.Hasdeu! Vă așteptăm, cu cea mai mare viteză la bibliotecă!…

  • Vladimir Beșleagă, Trei zile cu IGOR VIERU. – Ch., 2020

Luptăm cu zel contra alterării gusturilor, când dezaprobăm lebedele de la piață, fie pictate sau de ghips fără să ne dăm seama că acest folclor urban de mahala, precum și cel literar de altfel, își are dreptul la existență, că prezintă și el o latură a manifestărilor noastre sufletești și artistice. Dacă forma de ipsos e aceeași, ca pe timpul bâlciurilor și iarmaroacelor din copilărie, în schimb, colorarea lor e surprinzător de variată. Ar trebui să știm că tocmai în acest domeniu s-a născut „matrioșka”, devenind apoi un foarte căutat suvenir national. Din acest domeniu a evoluat și pictura pe sticlă, cu cerbi sau hulubi rătăciți în buchete de flori, unde se monta o fotografie deasupra inscripției „nu mă uita”. Această lume a furnizat motive de inspirație numeroșilor artiști care, consacrându-le versuri și picturi omagiale, le-au pus într-o altă lumină.”(Igor Vieru)

Interviu, text, fonogramă, nuvele, confesiuni… Cartea s-a născut din discuțiile unui mare pictor cu un mare prozator. Trei zile au stat de vorbă, Igor Vieru și Vladimir Beșleagă, timp în care au pus în discuție idei, reflecții și întâmplări ce i-au afectat viața pictorului Vieru. „În cele trei zile cât ne-am întretinut, a arătat inepuizabil în reflecții şi idei, dar mai cu seamă se lăsa dus de amintiri, povestindu-mi întâmplări și situații ce i-au marcat şi hotărât viața… Din multele episoade ce mi-a relatat în stilul său plin de spirit si necruțător de realist (Igor Vieru pe cât era de elevat, poetic în arta sa, pe atât era de dur și direct în judecăți şi aprecieri), am putut să-mi dau seama de marile și grelele încercări ce i le-a hărăzit destinul. Și la început, în tinereţe. Și mai târziu, la maturitate…” (Vladimir Beșleagă)

Date biografice: Igor Vieru s-a născut la 23 decembrie 1923 în România, satul Cernoleuca (actualmente în nordul Republicii Moldova). Tatăl lui a fost Dumitru Vieru, care, pe lîngă alte ocupații, avea o anumită înclinație către pictură. Împreună cu mama viitorului pictor, Ana Vieru, el dorea foarte mult să-și dea copiii la școală. După absolvirea școlii primare locale, Igor Vieru trece la gimnaziul din satul vecin, Climăuți, dar din cauza crizei materiale prin care trecea familia, el este transferat într-o școală mai depărtată de satul natal. Aici el își urmează studiile, exersînd în permanență pictura și studiind istoria artelor. În 1944 Igor Vieru se întoarce în locurile sale de baștină și lucrează un timp învățător la Horodiște. Încă de pe atunci Vieru se manifestă drept un entuziast și pasionat educator al gustului estetic la elevi. Face primii pași spre creația sa artistică executînd o galerie de picturi mici pe sticlă, asemenea diapozitivelor. Acestea reprezentau diferite imagini cu tematică foarte variată, care ilustrau lecțiile petrecute la școală și contribuiau la dezvoltarea imaginației și gustului copiilor. Dorința de a deveni plastician l-a făcut însă să abandoneze meseria de învățător și să uite de acele miniaturi. Pentru întregirea studiilor în artă, în 1946 Igor Vieru se înscrie direct în anul III la Școala de Arte Plastice din Chișinău la facultatea pictură. După absolvirea ei în 1949, devine profesor de desen la Școala Pedagogică din Călărași ca după doi ani să revină la Cernoleuca, unde va preda limba franceză. În 1953, Igor Vieru participă la expoziția republicană cu pînza Ion Creangă ascultînd poveștile lui moș Bodrîngă, care îl atestă ca pictor stăpîn pe mijloacele de axpresie. Datorită acestui tablou, este primit după patru ani în rîndurile membrilor Uniunii artiștilor plastici din U.R.S.S.. Din 1957 Vieru se stabilește la Chișinău, unde lucrează un timp la revista Chipăruș. Ceva mai tîrziu este numit director al Muzeului de Arte Plastice din Chișinău, iar mai apoi expert al comisiei de atestare a lucrărilor de artă pentru expozițiile din cadrul Ministerului Culturii al R.S.S. Moldovenească. În 1963, datorită activității fructuoase în domeniul artelor plastice, pictorului Igor Vieru i se conferă titlul de maestru emerit în artă din R.S.S. Moldovenească. Deținînd diferite funcții, Vieru colaborează activ cu editurile chișinăuene, participă la toate expozițiile republicane, precum și la cele unionale și de peste hotare, își împărtășește cunoștințele sale în ale compoziției și culorilor elevilor de la Școala de Arte Plastice „I. E. Repin” și pregătește o promoție la Școala Medie-Internat Republicană de Pictură. Igor Vieru aparține generației de mijloc ai pictorilor moldoveni, care punea bazele unor tendințe noi, moderne în pictura moldovenească, adică o viziune artistică asupra lumii, corespunzătoare realității contemporane. Aceste principii noi de creație ale pictorului se trag din împletirea organică a realului cu poezia, pictura tradițiională fiind privită dintr-un unghi care nu-l împiedică a o înțelege pe plan superior de revalorificare.Împreună cu Mihai Grecu și Valentina Rusu – Ciobanu au stat la baza școlii naționale de pictură. Opera sa însumează circa 70 picturi și 12 culegeri de ilustrații de carte. Printre cele mai cunoscute lucrări ale sale se remarcă: „Primăvara”, „În satul natal”, „Balada despre pămînt”, „Toamna”, „Sărbatoare la Cernoleuca”, „Meșterul Manole”, ilustrațiile la cărțile cu povești „Păcală și Tîndală”, „Harap Alb”, „Capra cu trei iezi”, „Guguță”, „Făt Frumos și soarele”, etc.Creaţia marelui plastician atrage privirile spectatorilor de orice vîrstă şi orientare estetică deoarece, aşa cum afirmă criticul Eleonora Brigalda-Barbas în prefaţa la albumul semnat de ea, „apelînd la valenţele metaforei şi ale simbolului, artistul exprima rosturile majore ale existenţei umane”.Receptiv la tot ce e legat de plaiul natal, Igor Vieru a devenit un rapsod al plaiului și al vieții țăranului moldovean. Impunîndu-se publicului iubitor de artă mai ales prin tablourile cu temă rustică, Vieru a executat lucrări cu factură plastică, trecute prin filiera imaginativă a unui artist experimentat și de o înaltă tensiune creatoare. În ultimele sale opere se face tot mai pronunțat elementul metaforic, care îi lărgește spațiul artistic. Operele sale sunt o fuziune a artei grafice, a picturii și a scenografiei care îi influențează tot mai mult pictura, imprimîndu-i o înfățișare aparte. Dupa o boala îndelungată, la 24 mai 1988 Igor Vieru se stinge din viață. E înmormîntat în satul natal Cernoleuca.

  • Aurelian Dănilă, SCRIERI DESPRE OPERĂ. – Ch., 2019

 O selecție de articole, interviuri și lexicon despre Opera Națională din Chișinău și artiștii săi. Articolele ce urmează, treizeci și șapte la număr, împreună cu cele două interviuri, sunt de fapt și portrete, realizate în tonalitatea fiecărei personalități, căreia autorul îi găsește pista de lansare în scenă, clipele de grație, norocul ori loteria ieșirii în scenă.

„Simțeam lipsa spectacolelor pentru copii, înțelegeam că trebuie să ne preocupe acest lucru, dat fiind că anume cei mici sunt viitorii spectaotri maturi și că e de datoria noastră să montăm spectacole pe înțelesul lor, formându-le gustul pentru unul din cele mai complicate genuri ale artei”

   Autorul nu „cruță” epoca și luminează și din altul înțeles și importanța primadonei Maria Bieșu: „Ca să nu „italienizăm” teatrul cu totul, nu mai „ajuta” Ministerul Culturii, care avea reperial de politică spus, că publicul nostru are nevoie și de spectacole patriotice, de subiecte legat de eroismul poporului sovietic… Salvarea noastră era Maria Bieșu, pentru care se montău în mare parte spectacolele, dânsa fiind o genială interpretă anume a operelor din țara lui Verdi, dar mai mult și puterea de a-și spune cuvântul în calitate de deputat sovietic” (p.18)

„Portretul lui Alexandru Samoilă e întitulat Maestrul și „Aida”, reluându-se confesiunea elegantă a dirijorului despre ce înseamnă această operă în destinul său. Conturând harta peregrinărilor, devenirii și afirmării lui Alexandru Samoilă în Rusia, România, Turcia, Ucraina, autorul subliniază cu amărăciune dezinteresul autorităților din Chișinău pentru valorificarea potențialului marelui muzician, cărturărit temeinic în mai multe centre culturale ale lumii, dar și în cele mai prestigioase scene.”

„Într-un interviu cald cu un condrumeț pe distanță lungă, celebrul nostru tenor Mihail Munteanu, îi face o destăinuire de răscruce întrebătorului: „Am învățat bine  la școală. Voiam numaidecât să ajung la oraș, ca să-mi continui studiile, chiar dacă întotdeauna știam ce profesie aș vrea să îmbrățișez… Odată însă, la o rudă de-a părinților, care locuia în Ucraina, dădusem de o placă cu vocea lui Caruso (nici acum nu-mi dau seama de unde s-o fi luat). Rămasem atât de impresionat, încât tot drumul spre casă îmi suna în urechi acea voce pe care doream numaidecât s-o mai ascult vreodată. Îmi încolțise ideea să învăț a cânta la modul cel mai serios…” (p. 225)

Date biografice: Dănilă Aurelian- critic de artă, scenarist, jurnalist, diplomat. Născut în anul 1948, 19 ianuarie. A absolvit Facultatea de Interpreţi a Institutului de Arte din Chișinău şi Școala Superioară de partid de la Leningrad (Facultatea de Jurnalistică). A fost redactor-şef la Comitetul de Stat pentru televiziune RSSM. Din anul 1968 ocupă mai multe funcţii diplomatice, fiind ambasador al Republicii Moldova în Austria, Germania, Suedia şi Danemarca. La începutul anilor ’80 a fost director al Teatrului de Operă şi Balet de la Chișinău. Colaborează cu studioul „Telefilm-Chișinău”. Are lucrări ştiinţifice în domeniul artelor. A fost prim vice-ministru al ministrului de externe al Republicii Moldova, preşedinte al Uniunii oamenilor de teatru. În anul 2003 a fost ales președinte al Consiliului de Administrație al Comitetului Internaţional Delphi. Pe parcursul anilor 2005-2009 a fost președinte al Uniunii oamenilor de teatru din Republica Moldova. Este membru al Uniunilor Scriitorilor, Jurnaliştilor, oamenilor de teatru, doctor habilitat în arte.

  • Melancolia Dorului EternPetre Teodorovici / antologie de Veta Ghimpu Munteanu. – Ch., 2020

Dacă ne uităm părinții, ne uităm baștina, limba, tradițiile – dispărem ca oamenii, ca popor. (Petrea Teodorovici)

Veta Ghimpu-Munteanu:„Am considerat că e o mare nedreptate și că numele lui Petre Teodorovici, cel care ne-a făcut cunoscut lumii întregi, în mod special prin cântecul „Melancolie”, dar și a sutelor de cântece înregistrate cu diverși cântăreți autohtoni, cât și de peste hotare, merită să fie readus în circuit.Trebuia înveșnicită viața și activitatea marelui Maestru printr-o carte. Am adunat tot ce a fost scris în presă, am descifrat emisiuni radio și TV, transpunându-le în texte, i-am intervievat pe toți cei care l-au cunoscut și au colaborat cu Petre Teodorovici. La redactarea cărții m-a ajutat dezinteresat Ionel Căpiță și m-au susținut tinerii Ana și Alexandru Ștolea și mulți alții. Închinăciuni. La carte am anexat un CD cu 70 de cântece semnate de compozitor pentru a nu fi date uitarii. Veșnică să-i fie amintirea.”

Cartea este însoțită de un disc (CD), ce cuprinde marea majoritate a cântecelor semnate de Petre Teodorivici, și o puteți lectura și la Biblioteca Municipală B. P. Hasdeu! O antologie de succes prin amintiri și expresii de la varia personalități naționale!

Date biografice: Petre Teodorovici s-a născut la 18 mai 1950, în oraşul Leova. Provine dintr-o familie de intelectuali. Tatăl, Cristofor Teodorovici, a învăţat zeci de copii să îndrăgească muzica, fiind profesor de solfegiu şi dirijor de cor în Leova. Mama, Maria Aldea, cu studii medicale la Bucureşti, a asigurat venirea pe lume a mai multor copii, fiind ginecologă. În familie au fost trei fraţi: Adrian, Petre şi Ion. Ei toţi au învăţat să cânte la instrumente muzicale, însă pentru Adrian muzica a rămas o pasiune. Adrian a făcut colegiul de medicină veterinară şi s-a specializat în apicultură şi vitărit. Cântă la pian doar când îl apasă dorul. Îmi povesteşte despre ei, Petrică şi Ion. Nu poate să vorbească despre Petrică şi să nu pomenească de Ion. E fericit când vorbeşte despre ei, iar amintirile curg… Îmi arată la calculator un interviu cu Petrică, căci aşa obişnuiau să îi zică cei care îl cunoşteau, şi câteva fotografii. Fratele mai mare spune că mezinul a fost un copil ager şi ambiţios. Cât a fost elev, nu prea şi-a făcut temele pentru acasă, dar ştia să răspundă la toate obiectele când era întrebat. „A avut capacităţi înnăscute. El învăţa din mers. La şcoală a avut doar note de 4 şi 5. În Leova s-a înfiinţat şcoala de muzică atunci când el a mers în clasa întâi. Noi l-am dat la vioară, dar din cauza unei probleme cu o mână rareori repeta la vioară. A fost un băiat bolnăvicios în copilărie”, îşi aminteşte fratele Adrian Teodorovici. În familia lor era o tradiţie ca toţi să cânte la pian. Lui Petre nu i-a plăcut să cânte nici la acest instrument. Deseori bunica îl ducea la orele de pian, căci bunica Elena şi mătuşa Nătăliţa au fost cele care l-au protejat, l-au crescut, dar şi l-au alintat pe Petrică. în 1964 la Colegiul de muzică „Ştefan Neaga” din Chişinău. Dragostea pentru muzică i-a venit după ce a absolvit colegiul de muzică. A evoluat pentru prima dată pe scenă în 1967, în cadrul formaţiei de amatori „Fortina”. În anul trei de colegiu, Petre a făcut cunoştinţă cu Emil Loteanu, fiind invitat să joace în filmul „Lăutarii”. Aveau nevoie de un tânăr care să joace rolul unui haiduc. „A mers pentru o lună să se filmeze. În film apare doar trei secunde, cum a sărit dintr-o scârtă de paie. Când a revenit, a fost dat afară de la colegiu. Atunci, s-a pregătit de admitere la Institutul de Arte. Acolo l-a întâlnit pe profesorul Ion Popescu Gavrilovici, un bun prieten al lui Cristofor Teodorovici. Proaspătul student s-a mutat cu traiul la profesor. Locuinţa acestuia semăna cu o bibliotecă. Aşa s-a terminat copilăria lui Petrică. „S-a scufundat în cititul cărţilor. Citea toată noaptea. Venea acasă în fiecare sâmbătă şi povestea ce a citit”. Într-o călătorie la Moscova, a întrat într-o librărie şi a descoperit o avere. Un raft plin cu cărţi în grafie latină scrise de Eminescu, Alecsandri, Sadoveanu şi alţi scriitori români. A cheltuit toţi banii agonisiţi. A venit acasă fără cadouri. Mai târziu Petre şi-a descoperit pasiunea pentru cărţi. „Petre a citit din scoarţă-n scoarţă toate cărţile aduse de mine acasă. El şi-a cultivat inteligenţa citind mult în adolescenţă”, este de părere fratele. A lucrat neîncetat, şi ziua, şi noaptea. Familia, prietenii, notele muzicale, versurile, Prutul îl inspirau. A scris melodii pe versurile mai multor poeţi, iar piesele sale au fost interpretate de Anastasia Lazariuc, Ion Suruceanu, Sofia Rotaru, Nina Crulicovschi, Ştefan Petrache şi alţii. Avea prieteni peste tot, el, Petre Teodorovici. Fratele Adrian consideră că Petre Teodorovici a rămas în umbră, chiar dacă muzica scrisă de el a fost plină de viaţă. ”Cine nu îşi aminteşte piesa „Astă vară la Soroca”, interpretată de Angela Ciumac, pe versurile lui Dumitru Matcovschi?”, se întreabă acesta. A scris melodii pe versurile poeţilor Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Anatol Ciocanu, Simion Ghimpu ş.a. Poetul său preferat a fost Eugen Rotaru. Într-o zi Petre a compus muzică pentru vreo cinci poezii scrise de acesta. „Este un record. Petre a fost şi rămâne un geniu, un fenomen”

Cântecele sale au au răsunat în cadrul festivalurilor muzicale din Slovacia, Finlanda, Cuba, Argentina, Italia, Rusia, România, fiind interpretate de renumiți artiști din diferite țări.

Petre Teodorovici a scris și muzică de filme și spectacole, ca de exemplu pentru comedia muzicală „Liola”, după piesa lui Luigi Pirandello. Personal a interpretat doar câteva piese: „Mă-ntorc cu drag în satul meu”, „Santa Maria Maggiore” și „Maria” (pentru Maria i s-a acordat Marele Premiu al Festivalului de la Mamaia). A fost conducătorul artistic al formațiilor Bucuria, Ecou, Teo-Dor. În ultimele luni de viață a scris cu Grigore Vieru (care era și el atunci spitalizat) o serie de piese pe care le-a numit „Cântece de spital”. În 1989 lui Petre Teodorovici i-a fost conferit titlul de Maestru emerit al Artei, iar în 1996 a devenit cavaler al ordinului Gloria Muncii (1996). Pe parcursul anilor a semnat o serie de cântece care au devenit rapid șlagăre, printre care sunt „Santa Maria Maggiore”, „Scrisul nostru”, „Veniți acasă”, „Romantică”, „Ultima oră”, „Vara la Soroca”, „Amicii mei”, „Seniorita Grația”, „Seară albastră”, „Vin din munții Latiniei”, „Te iubesc, popor român”, „Basarabia”, „Dați-le voie flăcăilor basarabeni peste Prut”, „De ce?”, „Trandafir”, „Adio”, „Veșnic dragostea”, „Clipa mirilor”, „Irena” ș.a

Petre Teodorovici s-a stins din viață pe 5 iulie 1997, la Chișinău, la vârsta de 47 de ani

  • Dorina KhaliButucioc. Dramaturgia națională din anii 90 / prefață M. Cimpoi. – Ch., 2020

Deși se revendică discret de la marile spirite teatrale, deși reiau marile căutări ale deceniilor teatrului modern și postmodern, dramaturgii și regizorii basarabeni ai anilor 90 au totuși talentul de a le reformula într-un mod original. Excesele verbale ale teatrului absurdului sunt depășite prin popularea textelor cu neologisme, prin re-cuperarea, re-condiționarea și re-utilizarea depozitului lingvistic existent, printr-o deschidere către toate stilurile și toate „manierele”, prin dezbateri culturale și literare, prin încantații filosofice etc. Creatorii de teatru re-iau, deci, motive teatrale care parodiază reciproc, dialoghează cu cele vechi sau creionează noi convenții teatrale”.

Volumul a câștigăt locul III la Concursul de debut în literatură 2020, organizat de BM „B.P. Hasdeu”, la categoria „Critică și eseu”. Autoarea și-a propus să schimbe situația dramaturgiei naționale contemporane, analiza pornind de la paradigma postmodernistă, care s-a manifestat în special, în domeniul poeziei și prozei. Așa cum dramaturgia este un domeniu al artei cu o specificare aparte, obiectivele studiului au ținut cont de anume această latură – realizarea unui concept de teorie teatrală, condiționat de lipsa unui mod decis și clar de relaționare a pieselor teatrale cu fenomenul postmodernismului. Accentul se pune nu pe structura literară dar pe proiectarea unei viziuni de ansamblu asupra modificărilor care au avut loc în anii 90 în dramaturgia și teatrul naționale.

„Împreună cu viitorii actori, scenografi şi teatrologi re-descoperim modalităţile de analiză a acţiunii unei piese, inclusiv şi după metoda lui Stanislavski, căutăm cauzele şi efectele distanţării brechtiene. Teorii, metode, sisteme…”

Date biografice: Nascuta la 21 noiembrie 1975 in satul Larga, Briceni. Studii liceale la Lipcani, universitare la Facultatea de Filologie a Universitatii „A. Russo” din Balti, doctorale finisate la Institutul de Filologie si apoi la Institutul Patrimoniului Cultural al Academiei de Stiinte a Moldovei. Tema tezei de doctorat ce urmeaza a o sustine in curind este „Dramaturgia anilor’90 in contextul postmodernismului”. Membra a Uniunii Teatrale din Republica Moldova si a Asociatiei Internationale a Criticilor de Teatru. Unul din fondatorii, alaturi de Sava Cebotari si Dumitru Crudu, ai Centrului de Dramaturgie Contemporana din Chisinau. Participa la multiple conferinte si festivaluri teatrale nationale si internationale, publica articole in revistele: Viata Basarabiei, Limba romana, Arta, Teatru, TeatruAzi (Romania), Apsaros (Georgia), TheatreCultures (Grecia) etc. In prezent, e cercetator stiintific la Sectorul Teatrologie al IPC al ASM si lector la AMTAP.

  • Gilles, Mouellic, JAZZUL – O ESTETICĂ A SECOLULUI XX. – Cluj, 2003

Muzica a  omului,  a  corpului  si  a  placerii,  muzica clipei  traite,  a spontaneitatii ,nascuta dintr-o dorinta de viata si dintr-o teribila opresiune, jazzul este, in acelasitimp, tipat de placere si de durere al unui popor” – o definiție ideală a jazzului?

La fel ca pictorii clasici, compozitorii căutau un ideal, o frumusețe absolută, în spatele căreia trebuia să dispară actul creației. Armonia muzicii devenea armonia lumii create de Dumnezeu. Jazzul a facut tabula rasa: nu are un trecut decât traiul greu al oamenilor. Prin această inocență, această virginitate, va influența, într-o primă fază, secolul, punând sub semnul întrebării însăși muzica. Dintre toate curentele muzicale care au marcat trei secole de prezență a negrilor pe teritoriul american, doar blues-ul continuă, în afara oricărei nostalgii, să existe în paralel cu jazzul. Prin geniul deschizătorilor săi de drumuri, jazzul le transcende până la a deveni un fapt artistic major care va marca secolul său nu doar la nivel muzical. „Acest rapid tur de orizont ajunge: multe curente artistice s-au inspirat din jazz pentru a incerca să își reinnoiască limbajul. Chiar dacă motivele profunde ale acestor multiple întâlniri au fost câteodată foarte discutabile, jazzul, devenind o referință estetică majoră, a dovedit ca este o artă a timpului său”.

Spontanietatea este ceea ce diferențiază improvizația jazzistică de toate surogatele care au presărat un secol fascinat de mașină. Creația este un act uman: ca în cazul lui Picasso, corpul uman este cel care acționează. Spontaneitatea este o înflorire a corpului.

Gilles Mouëllic, profesor de Muzică și Arte ale Spectacolului, la Universitatea Rennes 2, Franta. A obținut doctoratul în Muzică și studii în cinematografie cu teza Jazz și cinema: convergențe estetice. Este director, împreună cu Véronique Campan, al colectiei Le Spectaculaire/Cinéma, de la Presses universitaires de Rennes. Desfasoară o bogată activitate de cercetare în domeniul artei cinematografice si a interferenței dintre muzică și film, cu accent pe jazz, activitate reflectată în multe lucrări, articole și studii publicate.

  • Orice carte se plămădește și se coace cu greu, având nevoie de multă căldură sufletească și de dorință de a o citi din partea cititorilor. Autorii au depus suflet, străduința de a aduna gândurile și faptele oamenilor interesanți prin viața lor de toate zilele… Oamenii de artă, în mod special, atunci când vorbim despre acest domeniu în această postare.- Veniți la Bibliotecă, dragi cititori, și cereți să vă fie prezentate orice carte doriți, precum și cele recomandate în acest blog!

#Svetlana_Vizitiu_Impresii_Viata_Carti_blog, #Re_Vino_la_Biblioteca! #Lectura_BM_Hasdeu, #Chisinaul_citeste, #Carti_noi #Mai_2021

Intrari noi de carte la BM B.P.Hasdeu, prezentare Svetlana Vizitiu.


14 comentarii

Oamenii nu invață cum să moară (Dor de Tata)


Nu mai este pe acest pământ; și-mi lipsește dureros cel mai drag omuleț – tăticul… Mamei mele – soțul iubit, iar nepoților – cel mai drag bunel…

În viață, fiecare are puntele său, podul lui de susținere, avionul cu aripi în zborul liber de responsabilități, și pentru mine acesta a fost Tata. #Vasile_Vizitiu.
Legile acestei vieți sunt de așa natură că cândva trebuie să ne despărțim, și oricât n-aș întinde acest drum, el a venit în cel mai dramatic moment, în disperata pandemie la finele anului 2020. Indiferent cât de înțelegători suntem, cât de pregătiți suntem, – nu ne putem conforma cu inevitabilitatea groaznicului eveniment și că alături nu mai există persoana iubită… – Dumnezeu să te ierte, tată!
Totul în această lume este temporar. Totul, în afară de iubire. Ea nu moare. Nici amintirea… Ea continuă prin noi și va continua ca o stafetă prin copiii, nepoții, strănepoții noștri… Și, această abilitate de a iubi, la fel se învață…
– Hristos a Înviat!

-Dragul meu tătic, eu știu că mă auzi, că exiști contrar tuturor legilor pământești. Și acolo de Sus, te rogi la Domnul pentru noi… Chiar dacă nu te vedem, te simțim și te iubim. Dumnezeu să te odihnească liniștit în Împărăția Lui!

Nu, oamenii nu-nvață cum să moară,
Se nasc, aripile să crească,
Ca mai târziu, când vine ora,
Dramatic, să ne părăsească…
Zboară la veșnicie, unde-i Pacea.
Nu, ei n-au învățat să moară,
C-un val de aripi ajung la sine Acasă,
Să ne protejeze… și se roagă…
Pierderile au propriul destin –
Ce este mai important, ne învață să prețuim,
Semnificația -o ințelegem
când părul e cărunt…

Atunci când murim, învățăm să Trăim!

#Svetlana_Vizitiu, #Impresii_viata_carti_blog, 2021, Mai,

#Republica_Moldova #Pastele_Blajinilor

Parintii mei tineri Vasile si Teodora Vizitiu, 1963
Tata cu Vitea mezinul, si cu nepotul Nicu Saragov
Lilia, sora mea, danseaza cu taticu…
Eu cu taticu


18 comentarii

Onoare și amintire binecuvântată, tată!


Tata spunea că familia oferă totul. Cu siguranță, e adevărat. Dar mai era ceva în el. Caracterul. Tata era creat din acel material, din care sunt făcuți mareșalii. A făcut marina la Sevastopol, dar avea un caracter de amiral! Un caracter absolut invincibil, de neînduplecat. Credincios, și convingător, niciodată nu se îndoia de sine, și nu se poclonea în fața nimănui. Nu se adapta, și nu a căutat beneficii trecătoare… Era un Lider, a avut distincții de la stat, premii onorabile și aprecieri, era o autoritate, era persoana pe care o respectau multă lume, chiar și concurenții. Nu agrea pupincuriștii, dar nu gândea de rău la oameni. Acesta-i micul secret. La toate sărbătorile sau adunările la care participau uneori sute de invitați, protagonistul principal devenea tata. Și era ades invitat, și abordat nu doar de funcționarii de stat, ci și de oamenii obișnuiți, sau de la țară, iar tata discuta la același nivel cu fiecare…  În aceste încercări m-a făcut să cunosc oameni minunați, cu suflet bun, acolo unde, poate, eu nu aveam speranță. Nu vorbesc de profesionalism, vorbesc de ceva mult dincolo: să pui suflet, să ai o inimă bună.

Mare nedreptate este însăși această moarte de Covid, într-o secție de terapie intensivă la Urgență. Fără să poți să-i mai vorbești, fără să-l susții și să-l îmbrățișezi… Fără să poată să te mai audă. În singurătate și tristețe și durere și (de multe ori) înțelegând că ceva nu merge. Că plămânii nu mai au puteri, iar sângele te trădează… O moarte pe care nu o merită nimeni… Că “mai mor oamenii”, spun unii… Tăticu la sigur ar mai fi trăit. Aștepta cu nerăbdare să se întremeze, să reia munca lui la Muncești, să ne întâlnim cu familia la o masă de jubileul lui ce venea peste o lună în ianuarie 2021… Să mai discute cu strănepotul drag, la fel cu nepoții… Să mai îngrijească de mama, care acum e sleită de puteri și de dorul după tata cu care au trait împreună 60 de ani… Dar noi niciodată nu avem grijă la timp de oameni. De ce???

/30 ianuarie 1936-11 decembrie 2020/

La Clubul IVC, Biblioteca Hasdeu (2019)
Cu nepotii #Vasile_Vizitiu

Tatăl meu. Vasile Vizitiu… Taticule! Să ne ierți că nu te-am putut salva…
Se pregătea să sărbătorească cei 85 de ani de la naștere și începu pregătirile. Voia să ne adune pe toți, neamurile și prietenii – la o masă cu bucate și vin bun, cu mare tam-tam. Aștepta să treacă pandemia…Atunci când ne aduna de sărbători, și de Sf. Vasile, și de ziua lui, la fel, în ianuarie, de obicei, se realiza un plin concert, cu recitaluri de urări și poezii; cântau și colindau toți, și el, și cei din jurul lui… La un coniac sau vin veritabil moldovenesc, care era preparat cândva de dânsul în „polobocul” beciului de acasă din Florești… Colecționa coniac de 25 și de 50 de ani tărie, și sticle de vin bun, fabricate în butoaiele celebrilor fabrici ca Barza albă, Divin, Cricovo, etc.

Dar, din păcate, boala și-a făcut ajustările proprii la toate planurile tatălui meu. Pe 11 decembrie, la circa ora 12 ziua, Vasile Vizitiu, a decedat… A murit în spitalul de Urgență, un stop cardiac după 30 de minute intubare, după două zile de tratament pentru coronavirus. Medicii spun că pacientul în covid nu simte apropierea morții, nici durere… Dar cred că tata a realizat-o fiind surprins de ea cu câteva clipe înainte, cine știe, de bucurie că l-a văzut pe Domnul, sau de tristețe pentru noi, familia lui îndurerată… Fratele meu l-a găsit cu ochii larg deschiși, atunci când i-a luat trupul din spital… Mă bucur doar că în acele momente, aveam luminările aprinse pentru tata, pentru că în spital nu cred că avea cine s-o facă, nici permis nu avea nimeni cu vizite… Îmi vine greu să realizez că atunci tata avea nevoie de noi, să fim alături de el, să-l ajutăm cumva, cum o făceam, de obicei, acasă… De câte ori sora mea sau mama, l-au salvat de infarct sau alte crize, acasă, dar la spital nu a reușit nimeni s-o facă…

Cu fratele Sergei Vizitiu /Minsc si sotii A. si A. Lupu

Încă, nu pot gândi la tata în timpul trecut… Lacrimile mă podidesc incontinuu… Vreau să-i văd permanent chipul, să vorbesc la el, și o fac rugându-mă, privind imaginile cu tata…
Până la adâncă bătrânețe, tata a rămas un bărbat frumos și cu spiritul tânăr. Ce bine că a trăit, el a fost norocul nostru, a fost un tată de milioane, ne-a încântat pe fiecare cu firea lui omenească. A fost tatăl nostru și fiul poporului său, din părinții țărani de la Varvareuca / Florești, – era și el foarte simplu, sau obișnuit prin modul de a trăi. Un om cu coloană, corect și de suflet. Dar și mereu vesel, zâmbitor… Om de omenie, deloc indiferent pentru soarta și situația din țară, pentru istorie și pământul basarabean, și aceste lucruri se simțeau în fiecare cuvânt, prin fiecare faptă a lui…

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este 26-mart-2018.jpg
Tăticu cu mama (Teodora Vizitiu,2017)


Realizez că și-a dat seama, că poporul nostru a fost mai puternic în trecut, și mă doare acest lucru. În prezent, oamenii și-au pierdut valorile, milioane au emigrat și… au devenit indiferenți față de ceilalți… Nu mai are nimeni nevoie de sfaturile celor bătrâni și înțelepți…
Iar trecutul este ceea ce oferă putere prezentului. Astfel ar trebui să fie… Prin ceea ce a fost, un om de aur, o legendă, o amintire eternă, mândria epocii noastre, și au spus-o oamenii de valoare care deja au decedat, înaintea lui tata. – O personalitate ce a adus lumină, prin caritate și amabilitate – în orice casă a pășit… Mereu cu griji, a semănat bunătate și mândrie pentru țara lui, respect pentru generații de la mic la mare… Marinarul cu satul în suflet. A scris și cartea Lui cu același titlu: „Cu satul în suflet prin mări și oceane”.
Există în viața noastră momente care par că ne dezvăluie esența. Momentele pe care ni le amintim mereu. Și cel mai important, că dragostea și înțelegerea reciprocă domnesc în suflet. Dar, uneori în viață te înșeli atât de mult și nu vrei să te urnești din cărăruța pe care te-ai rostogolit cândva! Și-apoi, deja e foarte târziu, și anii au plecat, și cine ne plăcea mult, nu mai este în viață. Ne facem concluzii în sinea sa. Iubiți și fiți iubiți…
Dragă, dragă Tată! Onoare și amintire binecuvântată! Suntem orfani fără tine, tăticule!

Vasile Vizitiu, Tatiana Badan, Maia Banarescu (BM Hasdeu)
Cu Mariana Harjevschi, Dina Ciocanu si Vasile Vizitiu, 2016
Cu parintii la aniversarea mea jubiliara 2008
Vasile Vizitiu cu fratii Elena Savciuc si Ilie Vizitiu
Vasile Vizitiu, Andrei Covrig, 2015
Vasile Vizitiu, caritate la Varvareuca, Floresti 2018 de Pasti
Cartea/ autor Vasile Vizitiu si familia lui in imagini
Prietenii la aniversarea de 80 de ani / Vasile Vizitiu
Parintii mei dragi Teodora si Vasile Vizitiu
Parintii mei dragi in 1970, Teodora si Vasile Vizitiiu, Floresti
Vasile Vizitiu cu prietenul din Floresti – Ion Plesca (dec. in iulie, 2019)
Vasile Vizitiu cu Octavian Ticu, la BM B.P.Hasdeu, 2017
Unicul fiu al tatalui sau, Victor, 2013. La botezul stranepotului Timur.
Taticu meu, eu si copiii mei Iulian si Alexandra 2017
Vasile Vizitiu la Clubul Impresii din viata si carti, protagonistul Iulian Ciocan
La Clubul Impresii din viata si carti. Vasile Vizitiu doneaza cartea lui poetei Dorina Codreanu.
Eu cu tatal meu #Vasile_Vizitiu, la Clubul Impresii din Viata si Carti…

#Svetlana_Vizitiu, 11 aprilie, 2021, – Deja patru luni fără tine, tată… Doare… ❤

In Memoriam Vasile VIZITIU (30 ianuarie 1936 – 11 decembrie 2020)

#Republica_Moldova_Chisinau


11 comentarii

Nicolae Dabija


Nicolae Dabija La BM B.P.Hasdeu. Foto S.Vizitiu

Nu se nasc poeții din întâmplare,
De la om – la om dintr-o suflare,
Viața lor cu credință înconjoară
Misterul nașterii în vară…
Poeții nu se nasc din întâmplare…
Coboară la pământ de sus,
Prin viața lor tăinuită-n zare –
Rămân ei simpli și deschiși.
Ochii-n priviri – mesagerii divini
Mereu triști, fideli unui vis,
În haosul problemelor rotind,
Strălucesc într-un câmp color cu ii…
Al unei lumi ce-a rătăcit în noapte,
Poetul pleacă cu fapte, la final,
Chemat de sus fără o șoaptă,
După regulile unui joc spațial…
Necunoscute pentru mintea noastră,
Rămâne inima tăiată în durere,
Realizăm, surprinși de tristă veste,
Că au plecat nefinișându-și visul…
Fără Unire – să-și termine versetul.
Doar orchestra cântă adio,
Vindecătorii sufletelor noastre obosite,
Asistați de oratorii cu brio…
În primăvară, deja barza a sosit,
Și ghioceii neaua au topit,
Ei nu știu de covid, de pandemii,
Poetul pleacă, dar nu moare nicicând… –
Poetul pleacă, și va trăi prin vers,
Poetul pleacă, va dăinui prin cânt,
Poetul pleacă, nu moare niciodată,
Opera lui – e o lecție de viață!
Se duce în viitor, în depărtare,
Cu texte, rime, melodii aparte.
Și poate că chiar azi sau mâine, nu se știe,
Îl vom urma, ca o tainică mesagerie…
Acolo, unde a plecat,
Brusc ne-a lăsat,
Scriitorul Academician –
Nicolae Dabija…

In memoriam #Nicolae_Dabija
( Svetlana Vizitiu, 12 martie 2021)

Nicolae Dabija, Eugen Doga La BM B.P.Hasdeu. Foto S.Vizitiu
Date biografice

Cântecul #Draga_mea_iubita, #7Clase. Versuri Nicolae Dabija

Surse cu alte stiri despre opera Nicolae Dabija:
https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2020/10/21/top-6-carti-pe-timp-de-pandemie-autori-si-literatura-universala-la-biblioteca_hasdeu/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2020/09/23/top-5-carti-realizate-de-bibliotecari-bm-intrari-noi-in-fondul-bm-b-p-hasdeu/

#Tema_pentru_acasa, #Nicola_Dabija / https://www.youtube.com/watch?v=zV5QTzPiPMs


8 comentarii

Parintilor


Trei luni de când ai plecat… Nenorocirea se strecurase brusc, Suntem nevoiți să ne luăm rămas bun, Sufletul – cu durere umplut. Cum mai departe să trăim, spune, tăticu!.. Tărăgănând, îți mângâi chipul cu mâna, Pe imaginile cu tine, Și în noapte rog: „Întoarce-te, tăticule, mai repede, auzi?” Nu pot crede că aici nu mai ești: „ Iartă-ne. Te iubim. Ni-e greu fără tine!” Și la Domnul rog un singur lucru: Alături de cei Drepți să te fericească”. Și, de Covid să ne ferească…

                          Familia Vizitiu

Tata – un cuvant simplu cu scântei de stele și căldură interioară în fiecare dintre noi. În viață, cei mai importanți – sunt mama și tata, părinții care ne dăruie viață, ne ocrotesc și ne învață, ne dăruiesc primele lecții de viață și exemplu de dragoste și siguranță. Amintirile despre ei sunt dragi sufletului și inimilor, până lacrimi. Altfel nici nu poate fi, parinții sunt o părticică a fiecărui dintre noi.

Iertați-mă, părinți, dacă vă întristam! Nu întotdeauna eram ascultătoare precum ați fi dorit, Ades zburdalnică, fără minte, Și nu v-am acordat căldura pe deplin. Pentru farse și neascultări, știu, demult m-ați iertat, Și în ciuda capriciului meu copilăresc, În continuare, m-ați iubit. Vă mulțumesc, părinților, pentru tandrețe, Pentru iubirea voastră, răbdare, bunătate… E atât de plăcut să vă văd privindu-mă în oglindă: Al tatei caracter, și-al mamei chip frumos… Devin entuziasmată… Acasă – să mă întorc, Unde mereu mă simt iubită… Vouă, părinților, un mare Mulțumesc, Căci fiica voastră – s-a născut fericită!

A voastră, Svetlana 😥

In Memoriam #Vasile_Vizitiu… plecat pe 11 decembrie 2020 😥

Vasile si Teodora Vizitiu, gata de un sarut…

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2021/01/28/nu-fi-trist-tata-voi-veni-in-ospetie/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2021/01/13/tata-cuvinte-in-tacere/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2020/12/24/ai-plecat-tata/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2020/04/08/maica-mea/

Alte surse cu tata in viata:

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2019/01/30/taticule-iti-multumesc-pentru-dragostea-ta/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2020/01/30/izvor-unic-parintii-la-multi-ani-taticule/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2016/09/04/cu-satul-in-suflet-prin-mari-si-oceane-autor-vasile-vizitiu/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2016/06/28/un-capitol-de-vasile-vizitiu-marinar-cu-satul-in-suflet/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2014/11/04/la-multi-ani-teodora-si-vasile-vizitiu/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2016/02/03/vasile-vizitiu-omagiat-de-prieteni-si-colegi/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2014/06/26/vasile-vizitiu-la-clubul-impresii-din-viata-si-carti/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2014/06/17/vasile-vizitiu-cu-satul-in-suflet/