Perlele Lorinei

+ În luna iunie, în sat, e mare căldură și frumusețe. Am venit la bunica pentru o lună, după absolvirea facultății, ca să mă odihnesc puțin înainte de a începe munca şi ca s-o ajut la fermă, cu puii, cu vacile și gâștele. Din prima zi, mi-am rupt spatele la prăşit, în grădină. La apusul soarelui, m-am dus la râu. M-am scăldat, m-am întins pe iarbă. Dintr-odata, s-au adunat nişte nori aşa, ca din senin, şi s-a pornit un vânt năprasnic, de au explodat valurile râului. Brusc, râul a aruncat ceva pe mal, drept la picioarele mele. Niște mărgeluțe din perle. M-am gândit că le-o fi pierdut cineva dintre localnici, le-am pus în buzunar, cu gândul ca mai apoi să-l caut pe cel cu pricina şi să-i restitui perlele…

Când m-am întors acasă, am întrebat-o pe bunica dacă nu a auzit ca cineva să fi pierut nişte perle. I-am spus că râul le-a aruncat la picioarele mele. Bunicuța mea s-a făcut albă ca varul. ”Tu, dragul meu, – îmi spuse ea, – du-te imediat şi aruncă mărgelele astea înapoi în apă…, sunt necurate!” Am rugat-o să-mi explice ce și cum. Mai întâi a refuzat, dar pe urmă mi-a istorisit o poveste teribilă. Cică în satul vecin, mai sus de noi, câțiva ani în urmă s-a înecat o fată, Lorina, de 15 ani. Localnică. În satul cela, în fiecare vară, îşi făcea apariţia tânărul Marinel, venea în vizită la rude. El avea 18 ani. Lorina era înnebunită după dânsul încă de pe la 12 ani și a îndrăznit să-i mărturisească lui despre asta. El a râs şi i-a spus să mai crească, că poate, între timp, va deveni mai frumoasă. Lorina, nebună de dragoste, suferea și plângea tot timpul. Se confesă amicei sale Vera. Spera că, într-o bună zi, Marinel o va îndrăgi. Râdeau fetele și flăcăii din sat de ea. O fată i-a adus niște mărgele, chipurile din perle veritabile. Dar desigur că erau obișnuite și ieftine. Potlogara ceea i-a spus fetei îndrăgostite că Marinel și-a cerut scuze, cică el este timid și perlele transmise sunt cadou de la el. Spera că Lorina il va ierta. Că o place mult.

De fericire, Lorina şi-a pus la gât mărgelele, se plimba pe drumurile satului și se plăcea singură pe sine. Lui Marinel nu-i spunea nimic – avea şi ea caracter! Dar Marinel se plimba deja cu alta, care la fel a venit în vacanță în sat. Lorina îi spunea amicei Vera că cică el procedează în acest mod ca s-o zădărască pe ea pentru că era îndrăgostită de el. În cele din urmă, ea s-a apropiat de Marinel la clubul de dans, unde se adunau tinerii. I-a mulțumit pentru perle, adăugând că l-a iertat și că… de acum vor fi împreună. El a privit-o ca pe o nebună, apoi a strigat că este deja sătul de ”minora de dânsa”. Care perle, mama mă-sii? I-a spus să se care pentru totdeauna și din nou a rușinat-o pentru exteriorul ei urât. Ceilalți din club pufneau de râs. Și cel mai tare – perfida ceea care i-a înmânat mărgelele ”din partea lui”. În lacrimi, Lorina a fugit de acolo și s-a îndreptat spre râu. Amica ei Vera a alergat după ea şi a încercat s-o calmeze. S-au așezat ambele pe țărm, Lorina plângea în hohote. Dintr-odată, a rupt perlele de la gât și le-a aruncat în râu. Vera i-a spus că nu trebuia să le arunce, costau bani. Apoi şi-a regretat cuvintele, pentru că Lorina s-a aruncat în apă, strigând că va scoate mărgele, ca s-o pălmuiască cu ele pe mândra ceea care i le-a ”dăruit” din partea lui Marinel. Vera n-a reușit s-o oprească. La câțiva pași de mal, Lorina a prins să înoate mai adânc ca să găsească perlele. Luna plină lumina din abundenţă. Fata s-a îndepărtat de mal, s-a scufundat şi mai în adânc. De acolo, n-a mai ieşit. Nu-i și nu-i… Vera, alarmată, prinse a țipa cu groază, tot chemându-şi prietena, implorând-o să iasă la mal. Lorina așa și n-a mai apărut. S-o fi lovit, probabil, cu capul de ceva. Ea nici nu putea înota normal…

Ce a fost mai departe, cum o căutau pe Lorina, bunica refuza să povestească. ”Este înfricoșător să-ți amintești,” spunea ea. Fata nu a fost găsită niciodată. Peste o lună, s-a înecat Marinel. Înainte de tragedie, el a găsit nişte mărgeluțe dintr-acelea pe mal. De perle. Atunci când l-au pescuit din apă, le ținea în mâini. Vara trecută, trei flăcăi s-au înecat, și în această vară – încă unul. Drept că erau din satele învecinate. ”Așa că, Petrică, nepoate dragă, eu te implor: aruncă perlele celea în râu și nu te mai băga în apă, –  îmi spuse bunica mie, celui la care au ajuns perlele şi care vă povestește acum istoria. Aruncă aceste perle blestemate și nu mai intra în apă! – repeta cu lacrimi bunica. – Sunt perlele Lorinei. Sufleţelul îi este neliniștit şi se chinuie. Ademenește mirii spre sine în adâncul apelor. Mă tem pentru tine, nu intra în apă, te rog! Aruncă perlele și scaldă-te doar în bazinul nostru.” Pentru a o liniști pe bunica, i-am promis să nu mă bag în râu, cu toate că în această poveste a femeii cu sufletul agitat n-am crezut niciun gram. Ce mai aberații! Ei bine, fata s-a înecat, îmi pare rău pentru ea, dar de ce să inventezi fantezii de groază? M-am culcat eu, dar povestea nu-mi ieşea din cap. Am adormit. Mai târziu, am auzit pașii cuiva, ca și cum ar fi fost cu tălpile ude – ”şmâc-şmâc.” Am deschis ochii – nimeni. Mda, am ascultat povești de groază! Dar apoi am visat-o, era Lorina ceea. Parcă a ieșit din apă, cu ochii mari, cu părul întunecat, încâlcit… Frumoasă. Totuși, era o copiliţă, cu mânuțele ca de copil. Îmi spuse: ”Cine perlele mele va ridica – mire scump îmi va fi. Eu te aștept!” M-am trezit transpirat de-a binelea. Gata, nu voi mai asculta prostii de groază! Că mă voi scrânti la cap! Deja văd visuri cu moarta înecată. Dar… pe podea am observat urme de picioare umede. Poate bunica a spălat podeaua și a lăsat ea urmele?

Către seară, am mers la râu. Am aruncat perlele în apă – la ce îmi trebuiesc, aceste perle false? Și m-am băgat să mă scald. Dintr-odată, cineva parcă m-a îmbrățișat de centură, mângâindu-mi coapsele. Am zburat din apă ca un dop dintr-o sticlă de șampanie! M-am așezat pe nisip, dar nu mă simțeam bine. O ceaţă densă ca laptele a inundat împrejurimile. Ceața a dispărut tot atât de repede și eu am văzut-o cum se târăște din apă. Fata din visul meu. Cu părul umed și murdar, cu ochii mari și cu mânuțele de copil. Și îmi spuse: ”Logodnicul meu, te aștept…” Când mi-am venit în fire, înecata dispăruse… Ce interesant! Mi-am pierdut cunoștința ca o domniță aristocrată sau, pur și simplu, am adormit și totul mi s-a năzărit? Pe mâna mea am observat o legătură din alge sau iarbă. Poate ea mi-a lăsat-o? Mda, chiar că logodnicul naibii… Pe capul prostit. Ba nu! Chiar am să merg, cu adevărat, să mă scald în râu… Deja de câteva zile mă tot scald. Înecata mea nu mai apare. Deci, într-adevăr, a fost doar un vis! Mâine, vom merge cu amicii la pescuit. La râu…

Aici, înregistrarea din agenda personală a fost întreruptă. Petrică nu s-a mai întors de la pescuit. Tipii cu care a fost acolo le-au povestit părinților distruși de pierderea fiului că Petrică a dorit să se scufunde, sărind direct din barcă. Înainte de asta, au auzit cu toţii parcă un cântecel, venea din râu. Babele din sat spun că e cântul sirenelor din adâncimile rezervoarelor de ape, că așa cântă femeile înecate. Băieții au încercat să-l oprească, dar Petrică parcă era obsedat sau vrăjit de acel cântecel și a sărit în apă. A sărit, s-a scufundat și… nu a mai ieșit. Băieții au încercat să-l salveze, s-au scufundat adânc, l-au căutat, dar fără niciun rezultat. Bunica lui Petrică, cum a aflat de moartea nepotului, a decedat imediat – inima nu i-a rezistat. Trupul neînsuflețit al lui Petrică a fost găsit de scafandri abia după o săptămână. La fund. Alături de el, au mai descoperit un cadavru monstruos, corodat de pești. Pe gât, avea îmbrăcat colierul acela de perle…

Prietenii lui Petrică au fost şocaţi de vestea cumplită. Părinții lui au devenit imediat bătrâni și gheboşați, erau de nerecunoscut! Ei au transmis prietenului lui laptopul, pentru ca să descopere ceva din agenda și mapele lui personale, și acela a găsit toată povestea scrisă aici. Ne-a povestit şi nouă, și eu – vouă… Da, și despre Lorina se spune că, în cele din urmă, au înmormântat-o. Spiritul i s-a liniștit, dar cu ce preț… De atunci, parcă nimeni nu mai găsește perle pe-acolo…

Ascultați-i, dragi prieteni, pe cei vârstnici, ei știu ce spun, și nu vă mai băgați în belele! Doamne, salvează-ne! +

❤ SV

Cine-i prostul?

De ce un om este astfel, şi altul – deloc aşa? Îi dai unuia la bot – el va plânge, şi la altul numai să încerci să ridici mâina, că singur vei fi doborât la pământ, cu nasul zdrobit. Oamenii educaţi spun că caracterul este determinat de gene. De exemplu, dacă ai moştenit de la vre-un strămoş genul linguşitor, atunci poţi tu să-ţi urăşti din toată inima şeful, – oricum îl vei linguşi, chiar așa! Şi dacă genele îţi ordonă pasiunea pentru tehnică sau mașinuțe, atunci cu orice ocazie tu te vei băga sub maşină, şi ore întregi vei petrece cu cheiţele şi alte instrumente murdare acolo.

Mai există Pasiunea. Una în general, de neînţeles. Chiar şi oamenii de ştiinţă discută mult pentru a argumenta dacă există acest fenomen sau nu. Cică pasiunea este o caracteristică dominantă pentru realităţile care se petrec în viaţă de zi cu zi, şi obiectivele, în special, politica, – apar anume din pasiunile acestor persoane, şi nu doar din caracterele lor. Între timp, în realitate, există multe evenimente, care explică logic parvenirea sau crearea lor anume din pasiune… Mă credeţi, nu? Fiţi atenţi la unele persoane, urmăriţi-le pasiunile, şi dacă le cunoaşteţi firea și calităţile, veţi fi uimiţi de ceea ce veți descoperi, de fapt… Da, pasiunea este o caracteristică dominantă, o tendinţă, dorinţă interioară indestructibilă pentru realizarea unui scop, adesea iluzoriu. Poate fi conştientă, dar unele cazuri ne arată că poate fi, mai des, inconştientă. Uneori acest obiectiv a unui individ pasionat este mai important decât viaţa lui proprie, şi cu atât mai mult, decât viaţa şi fericirea celor de alături. Și apoi, te mai miri de unde apare teroarea…

Să vă spun o poveste reală despre doi fraţi. Trăiau odată Dumitru şi Miricu, unul cu un an mai mare decât altul, şi la exterior arătau practic identici. Dar iată, caracterele lor… Cel mai mare, Dumitru era calm şi grijului, iar Miricu mereu se lupta cu cineva, ba sărea la bătaie, ba era într-o organizaţie antisovietică (din subsol): părinţii l-au scos de urechi în ultima clipă. Alţii ca el nimereau care la închisoare, care la nebuni… Apoi, Miricu a decis să plece în Israel şi atâta le-a bătut capul părinţilor ca să-i dea acordul oficial, că ei erau deja bucuroşi să scape de el. În Israel Miricu a făcut armata, a absolvit universitatea şi a devenit cartograf cu diplomă. Dar de lucru şi-a găsit anume în Canada, unde s-a şi căsătorit cu o canadiană de origine chineză, între expediţii a făcut trei copii, în acelaşi timp, a cutreierat  şi a urcat aproape în toată Columbia de Nord şi prin părţile muntoase din Alberia, după ce s-a deplasat în Africa, unde a fost muscat de o insectă dăunătoare direct la ochi. Ochiul a fost tratat, şi în cele din urmă, Miricu s-a stabilit cu familia lui la Ottava, lucrând în Institutul de cercetare şi periodic se deplasa la conferinţele ştiinţifice internaţionale.

Astfel, a ajuns Miricu la Chişinău cu o călătorie pe timp de o săptămână şi, pentru prima oară de mulţi ani şi-a întâlnit fratele şi părinţii îmbătrâniţi. Dumitru, de asemenea, a devenit om de ştiinţă, doar că în istorie. Nu s-a căsătorit, locuia la fel ca înainte cu părinţii, a devenit un amărât şi pleşuv, şi alături de sprintenul Miricu, bronzat de soarele muntean de la schiatul regulat, arăta ca un bătrân, deşi era doar cu un an mai mare decât fratele lui. Chiar înainte de plecarea lui Miricu în Israel, fraţii duceau mereu dispute despre viitorul URSS. Miricu spunea:’’Nu ştiu ce va fi, dar totul este atât de spurcat, că vreau mai repede să fug de aici’’. Dumitru l-a contrazis:’’Procesele istorice sunt ciclice. Emigrând, tu te vei înfunda în glodul social. Urcarea mai sus va dura mult şi îţi va lua ani întregi din viaţă. Între timp, perioada de declin al URSS în mod obişnuit va fi înlocuită cu o creştere considerabilă. Este posibil că aici va fi mult mai bine decât în Occident, deoarece alternativa ciclurilor istorice se contrazice vădit. Astfel, eu doar stând liniştit mă voi regăsi într-o ţară puternică şi prosperă’’.

Azi. Fraţii luau masa în restaurantul ’’Pegas’’ şi discutau:

–  Vezi, la noi, traiul nu e mai prost ca la voi, – a spus Dumitru

–  De unde ştii tu, cum e la noi? – s-a uimit Miricu. – N-ai fost niciodată peste hotare.

–  Păi, există cărţi, metode academice de studii

–  Ei bine, bine… – Ochiul muscat a lui Miricu s-a îngustat şi mai mult. – Totuşi, eu îţi voi trimite invitaţie în Israel şi îţi voi achita călătoria şi drumul. Vino în vizită, că aşa şi vei muri nevăzând nimic.

  Peste jumătate de an Miricu îl sună pe Dumitru:

– Ai primit invitaţia mea?

– Demult.

– Dar paşaportul străin l-ai făcut?

– Încă nu.

– Ce aştepţi? Ai mult de lucru?

– Ba nu, catedra noastră a fost lichidată, şi bugetul institutului – cu totul emaciat

– Ei, şi ce faci atunci?

–  Stau întins pe canapea şi visez la Canada…

Iaca stau şi eu şi mă gândesc, parcă sunt ei fraţi dintr-o mamă şi tată, însă atât de diferiţi! De ce oare? Poate o fi vre-unul dintre ei mutant? Interesant, care exact?

❤ Svetlana Vizitiu Impresii

(Impresii pentru carte)

De ce ridicăm monumente peste morminte? Top-chestionar

     Așa precum un codru împodobește o țară, precum o melodie ți-alin un tainic dor, precum un soare mare ne încălzește vara, așa te-arăți tu nouă, – o, Inger păzitor!..

Timpul este o călătorie a vieții, care pornește de la nașterea omului și care ajunge, în cele din urmă, la cimitir. Spre marele nostru regret, atunci când pierdem persoane dragi, realizăm, că anume viața este o călătorie în timp și că noi nu suntem veșnici. De ce, ridicăm monumente peste morminte? Cu cruci, cu pietre funerare de ”aur”, unele mai bogate decât altele? Nu putem judeca pe nimeni, pentru că fiecare vine cu durerea lui, și, după propriul buzunar, încearcă să imortalizeze o amintire, fie dorul după omul drag…  

O amintire care după timp de jumătate de an începe să doară și mai mult, pentru că înțelegem… că devenim din ce în ce mai singuri… Nimeni nu ridică monumente din ură sau din răzbunare. Doar aici, omul e sincer cu sine, rugându-se la iertarea celui defunct, aprinzând o luminare, și pentru a cere iertare de cei rămași în viață. Cert, că durerea e aceeași la persoane care într-adevăr au ținut la viața celui decedat, dar și obiceiurile dezvoltate între timp la cimitire, precum și cimitirul Sf. Lazăr (Doina) care este cel mai mare din Europa, și cel mai pomenit în tradiții cu băuturi și gustări de tot soiul pe morminte. Dar, de ce demonstrăm astfel… dragostea pentru cei defuncți uitând să o facem în realitate, cu suflet și atitudine fiind încă în viață? Credem, că cei morți sunt mai aproape de Dumnezeu?! Cine tot ridică prețurile serviciilor funerare, astfel că după… nu putem achita datoriile pentru un sicriu? Domnul nu ține de faptul cât de bogate sunt monumentele sau pomenile cu găluști și alcool: trebuie să ținem minte acest lucru. Judecați vom fi după ceea cum am făptuit, oferit și iubit în viață. Înțelegem și respectăm pe cei care oricum țin de ”tradiția” granitului costisitor asupra celor decedați, că pe toți ne unește sau ne va uni… aceeași durere… Și ne iartă, Doamne, greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri.. Amini! (Svetlana Vizitiu)

   Ce spun moldovenii despre acest lucru, – de ce ridicăm monumente peste morminte? Urmăriți mai jos chestionarul:

De nostalgie. Ca un punct de reper când venim din când în când la întâlnire cu cei de dedesubt. Avem nevoie ca ochii să ni se oprească pe ceva atunci când dorul nostru nu se materializează, ci doar e simţit cu inima. Pentru mine, sunt de ajuns crucile (poate cu vreun mic adaos sculptural). Nu-mi plac exagerările din cimitir. Icoană trebuie să fie fiinţa dragă atunci când e încă vie, nu după ce s-a trecut. – Dina Ciocanu

Din cauza originii, apartenenței religioase, un obicei… Dar religia vorbește despre cruce, cred că e mai mult decât un obicei înrădăcinat… – Moldovanu Irina

E un simplu fetis… Adevărată amintire pentru toți e Crucea care are semnificație creștină… Vitalie Raileanu

Cred că, în primul rând, e o tradiție, dar e fundamentată pe ideea că… să își amintească generațiile următoare unde sunt înhumați / înmormântați strămoșii – Mariana Harjevschi

Oamenii cred în continuare că pot construi Babilonul… – Sergiu Botezatu

Cred că asta se face din dorinţa de a fi ca toţi, din mândrie şi tradiţia moldovenească de a fi „gospodari” – Cornelia Adeola

Din atașament față de cei decedați Din diversitate ce tine de credință: credinciosi, atei, cunoscători ne cunoscatori de cutume- Iurie Bădicu

Din datoria morală de a-i asigura respectul etern – Diana Ciugureanu-Zlatan

Parerea mea este că astfel încercăm să menținem vie memoria defunctului, adică pe monument punem fotografia și scriem ceva date biografice despre răposat. – Mariana S. Ţăranu

Deoarece, am uitat să respectăm memoria oamenilor de valoare. Avem memorie de scurtă durată. Însă, lucrurile cu adevărat importante sunt cele care rezistă în timp. Strămoșii noștri au păstrat meritele lui Decebal timp de mii de ani, – și noi la fel avem menirea să menținem vie memoria celor pe care îi cunoaștem. – Denis Rosca

Dar eu mereu mă întreb ce caută crucile pe marginea drumului…? si dacă, aceste persoane, Dumnezeu să le ierte pe toate, mai au un mormânt și o cruce în altă parte….?! – Galina Codreanu

Pentru a exprima stima și iubirea fata de cel apropiat care a decedat!. Cred că e așa. Nu am idee care ar fi răspunsul corect – Ivan Afanasiev

Monumentele de peste morminte sunt o tradiție în întreagă lume, nu cred că e un lucru rău. Altceva, e dacă ne referim la valoarea estetică. Pompozitatea caracteristică moldovenilor se răsfrânge și la locurile de veci, creându-se vaga impresie de cinste mărită pentru defunct sau fală față de ”vecinii” din jur. E o chestie ce nu ține de religie, ci de cultură. Va mai dura câtva timp până vom înțelege că în viață trebuie să realizăm lucruri monumentale, ca oamenii ce rămân să vorbească despre fapte, iar aceasta face mai mult decât orice monument dichisit ca piatră de mormânt. – Cojocaru Corina

Cred că respectăm traditiile. Diferite popoare de-a lungul secolelor punând cruce de lemn, de piatră sau fier, înseamnă locul, fiind și ca o amintire, dar și ca un respect pentru cei decedați. Dar toate-s trecătoare. Pentru unii e o modă… În Italia, spre exemplu, oamenii dacă decedează în spital sunt în sicrie duși direct la cimitir. Fără trei zile de stat în casă și fără praznice. Dar monumente pun la morminte. Monumente se pun în toate țările lumii – Iurie Brasoveanu

Mormintele peste o sută de ani din cimitire, care aparțin unor persoane importante din societate, sunt istorie și ele trebuie să facă parte din patrimoniul național. În acest sens, Cimitirul Central ar trebui să obțină statut de muzeu. – Nelly Sambris

Nu știu, poate că așa ne manifestăm respectul, dragostea și tristețea față de cei care au plecat. De fapt, le ridicăm pentru noi, ca să ne alinăm tristețea și să ne umplem golul din suflet – Angela Chelaru

Se face pentru amintire, din dorința de a mai realiza, deși cu întârziere, ceva pentru cei dragi. De fapt, toate acestea rămân mai importante pentru cei rămași în viață… – Silvia Antufiev

Eugeniu Răbdău: Dacă ne referim cum decurg lucrurile în ziua de azi, – cel mai probabil de ochii lumii, este o modă în ziua de azi. Mai bine lași o cruce simplă, dar să fie curat, decât să pui un monument și nu mergi tot anul la cimitir… Sau, cel mai probabil, oamenii care au un apropiat decedat, pentru a-și alina suferința sau pentru a-și impăca sufletul, aici pe pământ în memoria lor fac tot felul de lucruri pentru a le arăta dragostea. Dar concluzia este: cel mai important lucru este ce avem in suflet, nu ce punem pe mormânt de văzul lumii. Frumusețea și dragostea pentru persoana care a decedat se află în suflet. Dar daca luam în considerare unele lucruri, alții fac business pe aceste lucruri. Dupa cum am zis, important ce simțim. Dacă vecinul și-a pus monument asta nu trebuie să fie o obligație sau o îndemnare de a face același lucru, însă la noi din păcate aceasta deja e o tradiție mizerabilă…

Sergiu Botezatu:”Eu forțez limitele perfecțiunii: Poezia”

”Am vorbit numaidecât cu mama la telefon / Mama visele-mi săruta / Și-mi zâmbește lăcrimând / Ea in ochii mei se uita/ Fericirea mea visând / Ea tăcerile-mi asculta / Și-nțelege al lor grai / Pe-ale ei tâmple cărunte / Este colțul meu de rai / În bisericile sfinte / Lumânări aprinde ea / Și-n lumina ei cuprinde / Toată fericirea mea’’.

Zborul Baghdad Kuwait din 2007. Imagine de Ambasadorul Australiei in Iraq, mare prieten cu S. Botezatu

Sergiu Botezatu – omul universal, cunoscut în intreaga lume, are mulți prieteni, pasiuni, realizări. Om de suflet, generos în donații pentru persoane social-vulnerabile, se împlică și se încadrează necondiționat în activități de caritate… Expert în dezvoltare internatională. Adoră această activitate și este mândru că poate contrubui la dezvoltarea civilizației terestre. A activat în foarte multe țări, dar nu poate spune în câte a fost, doar cele în care încă nu a fost! Într-o zi, atunci când zbura cu avionul la Washington, s-a legat o discuție cu vecinul, care povestea cu o pasiune deosebită despre activitatea lui la NASA. Și când Botezatu, la rândul său, i-a povestit despre serviciul lui, vecinul fu buimăcit:“Eu credeam ca am cel mai bun serviciu din lume, dar, după ce te-am ascultat pe tine, realizez că al tău este mult mai util. Tu contribui direct la progresul și dezvoltarea eficientă a oamenilor…”

După masterat i s-a propus să-și continue studiile la Doctorat în cadrul Universității din Florida. A fost foarte tentant, desi… a decis să se întoarcă acasă, în Moldova. Dorul de casă și de cei dragi îi măcinau sufletul. A început cu lucrul în domeniul dezvoltării internaționale, care a deschis o pagină foarte interesantă în viața lui. Nu a renunțat nici la ideea de a face doctoratul: l-a făcut în paralel. Și la 27 de ani, Sergiu Botezatu, tânăr și neliniștit, era deja Doctor în științe economice – o realizare, pe bun merit, fenomenală.

      Ulterior, după studii, s-a reîntâlnit cu viitoarea lui soție. Se cunoșteau de opt ani, încă de la facultate. Ea era eminentă și cea mai puternică studentă la facultate. Probabil, rămâne unica absolventă a ASEM, care are doar zece pe linie la toate examenele, începând cu primul an de studii. Spune lumea că ei se aseamănă foarte mult. Crede și Sergiu. Se înțeleg din priviri. Formează o familie mai mult de 20 de ani. ”Cred că așa și trebuie să fie când există armonie și dragoste în familie.” Împreună, ei au educat doi copii extraordinari, cu care se mândresc foarte mult. ”Mă închin în fața Familiei mele, Părinţilor și Ptofesoarei Maria Pavlovna (precum o numeam în anii de şcoală) pentru că m-au format și continuă să fie și vor fi toată viața mea pilonii de bază, pe care s-a construit și se dezvoltă în continuare acel Sergiu Botezatu, pe care l-ați cunoscut pană acum și pe care o să-l cunoașteti în viitor. Eu mulțumesc Domnului că m-a înzestrat cu așa Părinți și profesori, la școală și pe parcursul vieții. Îi mulțumesc Domnului că mi-a adus în cale foarte mulți oameni extraordinari de buni, de la care am învățat multe. Sper foarte mult că oamenii buni pe care o sa-i întâlnesc în viitor sa fie la fel”.

    În ciuda faptului că are cel mai bun serviciu din lume,”sufletul omului e un univers incomensurabil și mereu este loc pentru ceva şi mai bun, şi mai măreț”. Pasiunea lui adevărată a fost și va rămâne Poezia. Păstrează și acum cu sfințenie în sine acea sete de cuvinte. Întotdeauna a scris versuri. S-ar părea că sunt două dimensiuni diferite, care nu pot avea nimic în comun una cu alta. După cum a mentionat, a fost în foarte multe țări și nu doar în vizită, unde a activat o perioadă lungă de timp.

Cultura fiecărei țări l-a atras în mod special, i-a valorificat orizonturile creaţiei sale. Mereu are cu sine un pix, pentru a nu lăsa inspiraţia… să fugă fără a reuși să-și aștearnă gândurile într-un carnețel. A scris și în palmă. Reușește dintotdeauna să găsească un locușor cald în inima lui pentru ea – Inspiratia. A scris pentru suflet și această pasiune l-a ajutat să descopere lumina chiar și în momentele gri.

”Foarte multe poezii eu le visez. Ele vin de undeva. Parcă le trăiesc în altă viață.”

Poeziile – ar fi rămas în arhiva personală, dacă nu l-ar fi încurajat copiii. În special, Cristi, fiul, care, după ce întâmplător a citit o dedicație:”Copiilor de la părinţi”, a însistat ca tatăl să-și publice poeziile. Prietenii, la fel, l-au încurajat. A publicat primul volum ”In căutarea viselor libere”. S-a cumpărat tot tirajul, imediat după lansare. Autorul Sergiu Botezatu nu știe dacă a mai rămas vreun exemplar și acasă. Victorița, fiica lui, la un început de an, l-a întâmpinat pe tăticul ei în pragul casei, recitând dintr-o poezie dedicată ei “O stea”. Observând lumina în ochii fiicei sale, Sergiu și-a spus că dacă acea sete de a compune l-a ajutat enorm să găsească o luminiță în întuneric, atunci ”De ce să nu se alăture și o altă lume acestei scântei? De ce să fie egoist și să se bucure doar el? Vor merge unii oameni pe-alături… înghețând și mai departe. Alții vor fi deja încălziți de alergătură prin labirintul întunericului și grăbiți să-și trăiască viața… Luminaţi de lumina lor interioară sau de alte creații… Dar pentru unii această flacără într-adevar rămâne o posibilitate de a se bucura de un popas în lumină”.

Sergiu Botezatu a decis să iasă din anonimat. Atunci a reușit să îmbine activitățile lui de economist și manager de proiecte în domeniul dezvoltării internaționale cu creația literară. Și în toate se implică și depune suflet, glumind: ”Eu forțez limitele Perfecțiunii. Asta și este Poezie”.

Încă fiind la facultate și-a dorit mult să facă studiile la o Universitate din Occident. A depus mult efort pentru acest lucru. Anii lui de studenție au coincis cu o perioadă foarte provocătoare, dar și frumoasă în același timp – lupta pentru Independența Moldovei și destrămarea Uniunii Sovietice. Botezatu a fost în prima poziție la toate protestele din acea perioadă și era un mare susținător al Cenaclului Mateevici de atunci. Poezia „In căutarea viselor libere” redă starea lui de spirit din acea perioadă. Ajunul revoluției de la București l-a inspirat să scrie poezia ”Va ninge”, ca o prevestire la ce urma să se întâmple în ‘89. URSS se destrăma. Societatea moldovenească urma să treacă de la economia planificată și controlată de stat la o economie de piață. Devenea clar că tot ce se învăța la facultate la acea perioadă nu mai avea valoare – o altă realitate se înrădăcina deja. Din acest motiv, Sergiu mergea la Biblioteca Națională (pe-atunci,”N. Krupskaia”) și învăța frământând în original cărți în limbile franceză şi engleză, anume despre legile economice în economia de piață. A luat și lecții suplimentare, dar pentru a achita studiile în engleză a fost nevoit să muncească ca paznic la Școala nr. 56 (în prezent,”Spiru Haret”). Pe-atunci, prin anii 1989-91, Internetul nu exista, accesul la informație era cenzurat, iar la Biblioteca Națională erai obligat să studiezi pe loc, în sala de lectură. S-a interesat la fel, la BNM, referitor la studiile în străinătate, a trimis prin poștă dosarul lui personal, un CV întocmit și trimis la sute de Universități. Și ce credeți! Botezatu a primit zeci de răspunsuri pozitive.

Problema majoră era doar plata pentru studii: pentru acea perioadă, sumele în valută erau de un vis încredibil, mai ales că Moldova se confrunta cu o hiperinflație nemaivăzută. Visul lui Sergiu… s-a împlinit totuși prin acceptarea lui la studiile de Masterat în Economie la Universitatea Central Europeană din Praga (actual, se află în Budapesta), cu acoperirea bursei de studii de George Soros. Competiția pentru studii a fost extrem de mare pe întreg spațiu al fostelor state socialiste, iar Sergiu Botezatu era primul student din Republica Moldova, acceptat la facultatea de economie. A avut profesori extraordinari, unii chiar premiați sau candidați la Nobel cu universități ca Harvard, London School of Econimics etc. Cei mai buni au fost selectați pentru o pregătire specială la Institute of Advansed Studies din Viena. Cei mai buni, printrei ei și Sergiu Botezatu, au mers la Universitatea din New York pentru o pregătire mai aprofundată. A primit două diplome de Masterat în Economie: a Universității Central Europene și alta – de la Universitatea din New York. Se știe că Botezatu Sergiu este primul cetățean moldovean care a primit o diplomă de masterat în economie de la o universitate occidentală. Ar fi curios să se întâlnească cu acea persoană care susține că a primit aceeași diplomă până în anul 1993… După un asemenea succes, grație subsemnatului au fost acceptate două persoane la studii în Praga.

În lucrarea de masterat, Sergiu Botezatu a propus o politică monetară pentru Moldova, similară cu cea a Estoniei. Rata de schimb a valutei naționale să fie fixată la valuta unei țări cu o economie performantă, de exemplu, cu a Germaniei. Consultanții de la Fondul Monetar din Moldova la acea vreme au apreciat lucrarea, dar deja se implementase o altă politică monetară în Moldova și nu s-au dorit anumite schimbări. Cine știe, dacă se implementau propunerile lui, poate nu se creau premizele care au dus la furtul „miliardului”.

Recent, Sergiu a urmărit la televizor o discuţie interesantă între câțiva fizicieni, premiați cu Nobel în diferite perioade. Fiecare a recunoscut că omenirea, dacă a descoperit o zecime dintr-un procent din legile Universului și a creării spaţiului din prezent, atunci – e bine! ”Ei, eu nu sunt fizician, dar sunt ferm convins că prin creație, prin poezie se pot lărgi simțitor orizonturile cunoașterii. Evadând în acel univers al luminii din cărțile mele, propun tuturor să se descătușeze, să-şi deschidă larg porțile inimilor și să permită luminii să intre, pentru a încălzi sufletele. Propun tuturor să găsiţi în această invitație diferite dimensiuni filosofice, lirice și patriotice. În interiorul lor să găsească și să dezvolte multe alte dimensiuni. Și e normal să fie aşa. De exemplu, la capitolul patriotism nu este doar dimensiunea patriotismului faţă de țară, care este crucial în formarea noastră ca personalități, dar și dimensiunea patriotismului față de planetă. Până la urmă, suntem locuitorii acestui Pământ și trebuie să avem grija de el; la rândul lui – va avea grijă de noi. Este şi dimensiunea patriotismului faţă de Univers şi acea sete de a cunoaşte cât mai multe din el”.

Pentru multi prieteni a fost o adevărată surpriză să descopere că Botezatu scrie poezie: “Sergiule, tu ne-ai făcut o surpriză – şi noi dorim să-ți facem o surpriză. Fiindcă noi suntem specialiști în pregătirea evenimentelor, o să pregătim evenimentul de lansare a cărţii tale”. Și i-au organizat o lansare grandioasă la Biblioteca Municipală ”B.P. Haşdeu”, de toată splendoarea. ”Le multumesc mult pentru acest eveniment. Ulterior, eram întrebat când va fi următoarea lansare”.

   Coincidențe. In timpul creării și lansării acestei cărți, s-au întâmplat unele coincidente ciudate. De exemplu, dintr-o întâmplare, Sergiu l-a descoperit pe domnul scriitor Mihai Ciubotaru. Se îndrepta deja spre casă, când, la ieşirea din oficiu, a observat un domn care vorbea cu paza de la intrare. Ar fi putut să treacă neobservat, dar ceva l-a făcut să se oprească. A întrebat dacă poate să-l ajute cu ceva. Astfel, a făcut cunoştință cu Mihai Ciubotaru, care, ulterior, a trimis poeziile lui Botezatu la critici literari distinși din România, cei care ulterior l-au înaripat, apreciind poeziile lui…

 În IRAQ a conceput si a condus un proiect de circa 600 mln. dolari SUA în domeniul agriculturii. A fost o mare onoare pentru el să contribuie la dezvoltarea agriculturii de acolo. Mai ales că în acea regiune a fost inventat grâul de Civilizația Mesopotamiei cu mulți ani în urmă. ”Cât e de mare și cât e de mică lumea in care trăim”, constată Botezatu.

”Mă bucură mult faptul că în societatea care s-a împotmolit într-o plasă a durerii, a mai rămas loc și pentru poezie, și pentru cultură, în general”. Deși este un expert în economie, apreciat nu doar în Moldova, în domeniul dezvoltării internaționale, proiectele concepute și conduse de Sergiu Botezatu sunt bine cunoscute de toți: Novateca, CEED ( Din Inima Branduri de Moldova, Vinul Moldovei – o legendă vie, Brandul turistic Copacul Vietii, etc.), Tekwill şi multe alte proiecte care se încununează cu un succes deosebit și oferă speranță moldovenilor în lupta cu sărăcia, corupția,  pentru a construi o societate prosperă. Speră să nu fie doar o ofertă sau un vis. Mai întâi de toate, după conceptul lui, poezia și, în general, cultura, sunt aceele soluții primare pentru societatea noastră, care ne pot lumina calea în viitor.

Poezia „Corb de munte” a scris-o în mijlocul pustiului. Sergiu Botezatu venea în Baghdad cu helicopterele din deplasare. Unul dintre helicoptere a avut probleme tehnice şi au fost nevoiți să aterizeze în mijlocul pustiului. Au realizat că de ei se apropie niște forțe suspecte. Militarii americani, responsabili de protecția lor (experții civili), deveniră destul de agitați. Crezuse că se vor pomeni, în scurt timp, în mijlocul unui câmp de luptă. Atunci, îi și veni inspirația pentru a scrie poezia „Corb de munte”. Ca un rămas bun de la cei dragi, fiindcă încă nu se știa care vor fi urmările… Până la urmă, s-a rezolvat. Helicopterul defectat a putut să zboare până la Baghdad cu cele noi, și cu oamenii în viață, la fel. A decis să-și stăpânească acele emoții de groază, pentru a fi înșirate pe o coală de hârtie

”Ce e bine și ce-i rău”. O carte pe care Sergiu Botezatu a scris-o pentru copilași. Este un cadou fiicei Victorița, de ziua ei. ”O carte cu un caracter educativ pentru copilași, începând cu cele mai fragede vârste. Eu, ca tătic, îi citeam povești fiicei. Fiind obosit după serviciu, deseori adormeam înainte ca să ajung la finele poveștii. Din această cauză, m-am gândit să scriu ceva amuzant, pe înțelesul celor micuți, care ar fi ușor de citit, dar ar avea și mult sens. În fiecare strofă sunt expuse bunele maniere pe care trebuie să le cunoască toți, și copiii, și cei maturi. Îndemn toţi copilașii să citească această carte, fie să roage părinții sau buneii să le-o citească. Doar fiind culți, educați și manierați, putem să înfruntăm toate provocările, cât de complicate ar fi. Doar așa ne putem realiza visele. Doar așa ne putem păstra datina și pecetea ancestrală.”

Sergiu Botezatu este enorm de mult recunoscător gazdelor Rotary Club Chișinău și Bistrița Nosa și, în special, prietenului Florin Iliescu și tuturor prietenilor de la Rotary Club Chișinău. Ei au fost acei care l-au încurajat la un proiect de publicare a volumului “Ce e bine şi ce-i rău” în număr de circa 12500 de exemplare, care, ulterior, au fost distribuite în școlile de pe ambele maluri ale Prutului şi Nistrului.

Volumele „În căutarea viselor libere„, „Plimbări prin lumină” şi “La un pas de sine” sunt scrise în stilul unei declarații de dragoste, iubitei, copiilor, părinților, profesorilor, prietenilor, rudelor, colegilor, dar și limbii materne, neamului nostru, țării noastre, cât și Universului, care este atât de misterios și plin de vise. ”Este o declarație de dragoste la tot ce ne umple cu sens viața noastră, o ”scânteie, ce se aprinde și se stinge într-o clipă”, dar care este atât de frumoasă”.

„La un pas de sine„. Cartea a fost concepută ca un dialog între poezie şi pictură: dansând într-un tandem, fiecare vers fiind însoţit de un desen al artistului Vasile Botnaru. Creionate cu vin, fie cu cafea, aceste desene, parcă, te invită să savurezi lectura, învăluit în aroma unui pahar de vin bun sau a unei ceşti de cafea…

Critici literari. Prof. (regretatul) Vasile Popovici, Membru LSR – Filiala Iaşi-Moldova, remarcă: „… poemul „Cădere eternă”, […] l-aş numi „poem-metaforă”, dar şi „poem-prosopopee”. Înlocuind „frunzele” cu „oamenii”, înţelegem de ce este metaforă; dacă pe frunze „vântul le înţelege” şi că ele, frunzele, „au venit”, „unde pleacă” şi „pe braţele”… „au căzut”, înţelegem şi de ce este prosopopee (personificare)[…]. De unde şi nuanţa de poezie filosofică, – in extenso – aş cădea în capcana unei plăcute interpretări subiective: nu ştim (noi, locuitorii acestui segment cosmic), de unde venim, dacă venim; unde plecăm, dacă plecăm; ce rost, ţel, scop avem, dacă avem; în planurile cui intrăm, dacă intrăm, şi că poate suntem un vis al unor entităţi de dincolo de noi. În poezia „În cerul meu”, de aceeaşi factură, filosofică, încerc sa mărturisesc fără echivoc că sunt în încercarea de a-mi contura un univers, nu virtual, ci concret, ce cade sub cele cinci simţuri omeneşti: „cerul meu”, unde: „Norii descătuşaţi pe aripi de vânt//Strâng gheţarii indiferenţei//Şi scuipă grindină//În pământul noroios al vieţii//. Şi… „În cerul meu inima bate”//…încerc să aprind lumină,//să topesc tristeţea,//să zbor…//, să visez…// Un cer unde „totul e linişte,//E pace,//Şi e rugăciune//.

În aceeaşi ordine de idei, Prof. Dr. Constantin MIU constată: „În volumul de faţă, există o categorie de poezii, în care se fac judecăţi din perspectiva unei conştiinţe auctoriale, versurile având tenta unor cugetări, ca urmare a unei experienţe bogate de viaţă.” Totodată, poezia patriotică este una lipsită de compromis, îndrăzneaţă, hotărâtă, una care cheamă pe baricade. Dragostea de ţară şi de neam este supremă, fără atenuări, coborâşuri, una elevată şi idealistă.

 ”De ce una din cărțile mele se numește „Plimbări prin lumină„? Este o compilaţie de poezie lirică, filosofică și patriotică. Este o carte unde am încercat să aduc multă lumină. După mine, lumina este totul. Noi toţi suntem copiii luminii. Suntem creaţi din lumină şi suntem meniţi să fim lumină. Dacă nu ar fi lumină, nu am fi noi, nu ar fi acest Pamânt, nu ar fi Universul. Imaginaţi-vă lumea fară lumină. Mie nu-mi vine nimic în gând, decât că ar fi nimic şi întuneric. Când zic lumină, eu nu subînteleg doar lumina exterioară, ce ne înconjoară. Eu vorbesc şi de lumina interioară. Şi cu cât mai multă lumină o să lăsăm să pătrundă în noi, cu atât mai multe realizări o să avem. Fiindcă energetica pozitivă a luminii este empirică şi crează acea pecete ancestrală formatoare de personalităţi. Chemarea mea către toată lumea este de a păstra lumina în suflete, chiar şi atunci când e greu, în special atunci când e greu, şi doar așa o să ajungem foarte departe, reușind să fim o poezie în tot ce facem.”

Imagini: din arhiva personala S. Botezatu

Vă învităm la 9 martie să ascultați întreaga poveste cu impresii de viață a protagonistului Sergiu Botezatu la Clubul ”Impresii din viata si carti”, BM ”B.P.Hasdeu” din Chișinău

https://www.facebook.com/events/326719694367055/

https://www.facebook.com/clubelitaimpresiisicarti/

 

Ştiam că vei veni…

     Prin viaţa mea trec oamenii… Mulţi oameni… Diferiţi. Transparenţi sau invizibili… Cineva aparent, lăsând un traseu uşor fără faţă şi aromă… Cineva alunecă reuşind să-şi deschidă chipul sau vocea… Unii merg alături până la următoare staţie… Uneori, în tăcere… Uneori, discutând în drum… Există şi cei care te ating, lasând o senzaţie de căldură în zona cotului… În viaţa mea există persoane care au plecat acolo, de unde nu se mai întorc niciodată, rămânând pentru totdeauna în suflet şi în memoria mea… Există cei care au fugit crezând că fug de mine… De fapt, ei au fugit de sine… Există persoane, care m-au trădat şi pentru care în continuare le ofer o şansă… De fapt, această şansă rămâne şi pentru mine, pentru a ne ierta de fiecare dată, reciproc… Există persoane, pentru care am închis uşa mea… Sunt convinsă că niciodată n-am s-o deschid, chiar dacă acestea ar rupe-o cu toate forţele lor, dar… această convingere rămâne în urmă, uitată… Există oameni – Sărbători… – Persoane care ascultă… Oameni – donatori… Oameni – profesori şi oameni – elevi… – Oameni – nostalgie

Mai există în viaţa mea oameni – Cicatrici… Cei care întră în ea fără să bată,.. fără voie, fără permisiune… Se stabilesc acolo pentru totdeauna… Ei singuri mă vindecă… aplicând un strat peste altul pe rănile mele sângerate. Până când aceste răni se transformă în cicatrici. Ca apoi prin cicatrici ştampilând pentru totdeauna  calea lor de ieşire… Aceste cicatrici nici nu dor şi nici nu se vaită, oricare ar fi anotimpul… Dar rămâne pentru totdeauna o amintire despre aceea… Amintirea, că niciodata nu voi la fel ca înainte!

 Şi de fiecare dată, mă trezesc la gândul că Câţi prieteni n-ar avea un Om, – el mereu va fi singur, dacă alături nu va exista persoana iubită… Oricare categorie descrisă mai sus n-ar reprezenta această persoană… Fie rea sau bună, – sărbătoare sau dramă, – în orice colţişor al lumii se va găsi cineva drag… Un prieten de suflet pân-la urmă… Pentru care vei găsi cuvinte potrivite de mare recunoştinţă:

– Prietene, frunzele cad una câte una, vine iarna, primăvara, vara,.. iar tu întotdeauna cobori elegant scările ce te înalţă în propria ta viaţă. – Pentru că eşti Prieten! – Te iubim!

Iar oamenii care poartă răutatea-n sânge, vor realiza cândva (de regulă… mult prea târziu) cât rău şi-au făcut lor şi celor de lângă ei, adoptând o atitudine plină de venin… „Mă dezgustă omul rău când spune o vorbă bună.”(Menander) Şi despre aceste persoane veţi găsi un cuvânt bun, pentru că până la urmă viaţa îi dă ”gata” şi- într-un moment de cotitură conştiinţa le aprinde febra vinovăţiei… Fapt constatat, de regulă şi în continuare, foarte semnificativ. Înseamnă experienţă, înseamnă viaţa în prezent. Înseamnă maturitate şi înţelepciune, marcate de o clipă, un ceas…

 Morala: Un lucru ”neînsemnat” îţi poate marca întreaga viată…

O istorioară reală, cu lacrimi şi învăţăminte… Ca rezumat. Ca să înţelegeţi, că puteţi fi surprinşi în orice moment de viaţă şi de suflet… E doar o clipă dintre mii…

O fetiţă întreabă de mama ei:

– Mămico, eu trebuie să merg la prietenul meu la spital, el este foarte bolnav!

– Desigur, draga mea, dar ce are el?

Fetiţa a răspuns, privind podeaua:

– Cancer, mamă, la cap…

Mama a răspuns, fiind foarte şocată: – Ce ai de gând să faci acolo? Într-adevăr, vrei să urmăreşti cum moare?

Fetiţa se întoarse şi a plecat…

Mai târziu, peste câteva ore, copila venise acasă foarte tristă, cu lacrimi în ochi…

– Mămico, a fost groaznic, el a murit în faţa mea…

Mama, furioasă, i-a răspuns: – Acum eşti mulţumită? Ce te aşteptai să vezi acolo?

Ultimele lacrimi se prelingeau pe faţa copilei cu un zâmbet liniştitor:

– Sunt foarte mulţumită, mamă! Am venit la timp! El mi-a spus:

– ”Ştiam că vei veni, prietene!”

❤

”Povestea lui Timur” de Emilia Plugaru

Să nu credeţi cumva că unui copilaş îi este uşor atunci când se naşte. E adevarat! Orice ingeraş aparut în lumea asta mare, uneori frumoasă, alteori urâtă şi plină de primejdii, fiintă lucrată clipă de clipă de către Dumnezeu, acolo, sub inima mamei, tot Dumnezeu, când o aduce pe lume, o copleşeşte cu dragostea sa. Căci îngerul e mic, crud, neajutorat şi de unul singur nu are cum să reziste. În lumea în care a venit, nimeni nu rezistă de unul singur. În lumea în care a venit, dragostea e cea care îi uneşte, îi înalţă pe toti. Timur e un băieţel mic cu ochi de cireaşă coaptă şi zâmbet ce cucereşte până şi florile. De cum s-a ivit la lumina zilei, a infăptuit prima şi marea sa biruintă – a ţipat. A ţipat ca să afle zarea că el e nou, e crud, e cel mai frumos si mai nevinovat om printre toţi care il înconjoară. A ţipat ca să le zică tuturor că e sănătos. Da, nu prea era încântat de ceia ce simţea şi vedea… Acolo, sub inima mamei, nu se compara cu aerul unei lumi în care fusese aruncat ca să plutească şi să fie cuceritor… A doua sa mare biruinţă a fost atunci când a zâmbit. De la zâmbetul lui s-a luminat totul în jur. I-a zâmbit mamei, văzându-se ca în oglindă în ochii ei albaştri, senini şi plini de fericire. Şi a înţeles că mama e acea fiinţă de care va fi legat toată viaţa prin fire nevăzute şi pe care nimeni, niciodată nu le va putea frânge. Ia zâmbit tatălui, atunci când acesta l-a luat ca pe cea mai mare comoară în braţe. A simţit mâinile lui puternice şi a înţeles că aceste mâini sunt zidul, peretele de care se va sprijini şi care nu-i va permite sa cadă. Apoi i-a zâmbit unei frumoase bunicuţe cu ochii senini ca ai mamei… Si a înţeles că pentru ea, el e o fericire enormă. O altă bunicuţă, cu ochi mari si negri ca şi ai lui l-a luat în braţe legănând-l uşor şi micul Timur a simţit ca va creşte înconjurat de dragostea şi grija multor oameni, ce nu vor înceta niciodată să-l iubească. S-a liniştit. Viaţa ce i s-a oferit, e frumoasă. Apoi a adormit cu laptele pe guriţă, visând un înger care îi întinde un măr de aur. Şi de atunci, dormind, sau fiind treaz, învârte mărul ca să cunoască cat mai bine lumea. Şi ce muncă depune un bebeluş, zi de zi, ca să afle noi şi noi lucruri despre viaţă. Şi ce muncă e să încerci să te ridici pe propriile picioruşe, să stai vertical şi să înveţi că verticalitatea e poziţia ce nu-l va înfrânge pe om în faţa vitregiilor sorţii… Timur, sau Timuşicu meu, cum îi zice tânăra si frumoasa bunicuţă cu ochii ce poarta încă în ei lumina şi curăţenia unui copil, e deja un băieţel mare. Incă puţin şi va împlini doi anişori. A stat în picioare când încă nu împlinise anul. Apoi a făcut primul pas. Cel care e mai greu, Iar acum aleargă pe drumul cunoaşterii vrând să le vadă, să le pipăie, să le înţeleagă el, prin propria experenţă, pe toate. Alearga, cade, greşeşte, îndreaptă, dar merge, merge înainte căci are de mers şi de parcurs o viaţă întreagă de om. E înconjurat de atâtea lucruri interesante cărora trebuie să le dezghioace rostul. Nu e uşor, da, dar e atât de interesant. Acum, înainte de a se aşează la masă, neapărat îşi spală mânuţele şi fiind-că e un băieţel curat şi vrea întotdeauna să arate bine, să fie frumos, nu uită să-şi spele, să-şi pieptene frezura. Nu prea are timp de pierdut pentru mestecat, în vreme ce mănâncă, mai priveşte şi un desen animat la televizor. Personajele desenului îl amuză, sunt atât de năstruşnice. Alături, pe podea, prietena sa, căţeluşa, mănâncă si ea. Timur ii vorbeşte, vrea sa-i zică sa privească împreună povestea, căţeluşa pare că înţelege, doar că nu-i poate răspunde decât printr-un hârâit scurt şi binevoitor: adică lasă, mai întâi mâncăm, apoi celelalte… Oare de ce copilaşii se înţeleg atât de bine cu toată lumea? Cu păsările din curte, cu orice fel de animăluţă domestică, cu gâzuliţele, florile, cu oamenii mari, cu oamenii mici… Probabil fiind-că sunt puri şi curaţi… Deci, sa nu credeţi că unui copilaş îi ieste uşor la început de cale.

Tot ce vede, tot ce aude, fiecare imagine, sunet, vede şi aude pentru întâia oară. Şi va închipuiţi mirarea din ochii lui, uneori chiar frica, teama dar şi marea curiozitate de a înţelege, de a încerca, de a învăţa şi a dejghioca? Timuş priveşte lumea cu ochii lui mari şi negri, larg deschişi. Şi această lume încape în ei.

Rupe cuvinte, încheagă fraze, e nedumerit de multe ce se întâmplă în jurul său, dar după ce le înţelege rostul, se linişteşte. Sunt însă lucruri pe care încă nu le poate înţelege. Dar le acceptă. De exemplu nu pricepe cum poate mămica să-l sărute, să iasă pe uşă, apoi peste o vreme să-i audă glasul, să-i vadă chipul intr-o cutiuţă mică, mică. Cum încape ea în acea cutiuţă? O cercetează, o întoarce pe toate părţile, e o mare minune şi peste vremi le va înţelege pe toate.

Acum de un lucru e sigur, mămica va ieşi din cutiuţă, va deschide uşa şi se va întoarce la el. Şi oriunde nu ar fi, oriunde nu ar pleca, si mămica, şi tăticul, şi bunicuţele, şi toţi oamenii scumpi şi dragi lui, întotdeauna se vor întoarce. Căci firul care i-a legat, odată cu naşterea sa, nu se va rupe, nu se va întrerupe niciodată. Când va creste, el va fi cel care va înnoi firul. Căci acest fir-se numeşte Iubire! Iubirea care curge ca Râul şi apa căreia nu mai seacă!

Emilia Plugaru

Viața și valorile ei cu Tamara Curtescu Marinciuc

”Omul care învață mereu, din șansele și neșansele oferite de viață, din ziua de ieri dar și din cea de mîine…
Adevărul e că un mediu cu exces de formalizm nu doar mă irită – mă obosește, mă deprimă…formulele dintr-un astfel de mediu înstrăinează…lipsa lor – previne apariția baricadelor…imi place clubul anume pentru asta… una e sa fii în caliate de participant în sală…
Adevărul e că nu fac nimic din ceea ce nu-mi place, nu-mi reușește…pentru oamenii pe care-i vreau la distanță și la respect păstrez formula de politețe cu majuscula agățată de ton: Domnule, Doamnă… pentru lucrurile care nu-mi reușesc prefer delegarea…
Adevărul e că în viață am ratat multe: adunările de părinți ale Leanei, sărbătorile corporative ale lui Mihai, matineele și istoriile copilărești ale Leanei, povestirile colorate despre copilăria din Crișcăuți ale lui Mihai…de dragul unor obligații artificiale și a unor reguli de lemn… nimeni, nimeni nu are dreptul să ne lipsească de aceste bucurii mici dar atît de omenești…de ce am crezut oare că pot s-o fac?!…
adevărul e că am crezut totdeauna că merităm tot ce ni se întîmplă…nu doar am crezut, am avut imprudența să-i conving bătăios și pe alții…invocînd numele lui Dumnezeu… pînă ce a venit 14 octombrie 2011 cu de ce, Doamne, de ce… unde erai…mă mai întreb și azi, nu bătăios, cu smerenie…
Adevărul e că nu am crezut vre-odată că ași avea nevoie de scut,.. doar de refugiu, atunci cînd oboseam de mine însumi…nu am știut niciodată să fac ceva cuminte, pe jumătate…nu am știut să-mi mai dau o șansă… deși, nici n-am mers pînă-n pînzele albe pentru cineva cu suflet pestriț…deși, n-am putut intui întotdeauna doza de fals într-o formulă mai puțin matematică…
Adevărul, e că indiferent CE reprezint, vă așteaptă  ceea CINE sunt… CEEA ce reprezint m-a făcut să ratez, să neglijez, să interpretez, să accept, să tolerez… CE reprezint mi-a răpit uneori șanse de dragul a CEVA… CE reprezint nu poate învăța nici din șanse, nici din neșanse… CINE sunt, – învață din viață, elaborînd și aprobînd singur sistemul de valori, propriul sistem de valori, fără avize ale superiorilor și coordonări ipocrite…” Pînă-n 14 octombrie 2011 am fost sigură că ne facem destinul singuri… eram convinsă că avem ce merităm… Mă credeam puternică, intangibilă, frumoasă, plină de personalitate, iubită, corectă, importantă și cu foarte, foarte mulți prieteni… Pînă-14 octombrie 2011 nu aveam agendă – știam pînă la minut ce am de făcut, unde, cînd, cu sau pentru cine…

Pînă-n 14 octombrie 2011 polemizam, militam, ardeam, fără drept de a spune/a-mi spune nu! Pînă-n 14 octombrie 2011 eram mai mult la lucru decît acasă, risipind căldura și așteptările celor dragi și invocînd înțelegerea și susținerea lor… Pînă-n 14 octombrie… Apoi am avut un vis din care nu-mi ajungea curaj să mă trezesc… Un vis în care unii oameni din lista mea de obligații treceau strada de frică să nu fie contagioasă durerea… Un vis în care erau doar intersecții prin care treceam în grabă ca un orb de teamă să nu fiu lovită de oameni din agenda mea… Un vis în care unele priorități se risipeau în taină îngrijorate să nu le iau drept punct de sprijin… Viața mi-a dat o lecție pe care riscam să nu o pot supraviețui… Pînă-n una din zile cînd din senin s-a făcut mici fărîme un ulcior decorativ… fără să-l fi atins cineva… Mi-au trimis un mesaj, EI, din lumea lor… Mai da-ti o șansă… Mergi îninte… Si m-am trezit… Alături simțeam căldura și lumina unor oameni… pentru care avusem puțin timp, invocînd înțelegerea și susținerea lor… Măduța e-n clasa întîi… E la nave va… Ce-a insemnat si inca mai inseamna pentru mine a fi Profesor… Ne-au luat numele, scris cu majuscula, numele propriu – Domn Profesor…nu stiu daca ne-am impotrivit prea mult, e comod sa fii nume comun, ca toti, modest… Ne-au luat haina aleasa, din stofa de calitate,

tesuta de mesteri, nu de mestesugari… Ne-au furat identitatea, dreptul de a avea discernamint, lasindu-ne iluzoriul drept de a realiza programe/curriculum-uri concepute de altii, misteriosi, mereu in umbra si mereu aceiasi… am acceptat ca elevul e de la sine subiect al invatarii, ca centrul universului poate fi oricine… Ne-au privat de dreptul de A FI, la prezent si la viitor… Ne-au, ne-au, ne-au… In sfirsit, sa recunoastem – ne-am condamnat/autocondamnat sa credem ca au dreptate, ca nu pot sa nu aiba dreptate, pentru ca sunt ai nostri, pentru ca mediocritatea nu poate fi a noastra… Si totusi, stiu, ati mai ramas, sunteti la timpul prezent, Domni profesori, Doamne Profesoare… Va rog, pastrati-va numele scris cu majuscula, pastrati-va boala incurabila pentru scoala si verticalitatea… Cu asa diagnostic niimeni, niciodata, n-a murit…

Va rog, nu doar pentru Madalinele si Laurentii care au venit pe lume cind aproape V-ati acceptat rolul, fie ca din resemnare, fie ca din cumintenie, fie gratie celor sapte ani de acasa, fie pentru ca sunteti prea toleranti, fie pentru ca va asumati prea mult si prea in serios rolul de salvator al scolii, al comunitatii… Va rog in numele celor care stiu, ca numele scris cu majuscula nu e doar meritul Dvs, nu un bonus, nu se da ca titlu onorific sau diploma, nu e conferit oricui…
mi-e cald la gindul ca in scolile noastre inca mai exista lumina, inca mai traieste Domnul Profesor, Doamna Profesoara…
chiar daca cont in banca aveti doar pentru tratamente sau pentru sustinerea celor mai tristi ca noi…
chiar daca hainele purtate nu sunt de firma…si nici de epoca…
chiar daca jargonul utilizat la casele mari Va e strain si neinteles… 
felicitari chisinau, inca ai ASA Profesori…

ALTAIR a intrat în viața mea ca o furtună…  fără să mă întrebe ceva și-a gasit loc de cinste, fără să-i pese dacă sunt rezistentă la stres, fără să fie atentă la detalii gen dispoziție, posibilitate, limite de sănătate, vîrstă sau așteptări…  ALTAIR a perturbat totul… Mi-a făcut dezordine în priorități, mi-a răpit sentimentul statornic de a fi gospodină, de a sta cu picioarele pe pămînt, aici, acasă… ALTAIR mi-a asigurat coeziune nu doar cu prietenii, oamenii cu care realizăm ceva în comun în cotidianul școlar… ALTAIR mi-a extins orizonturile, dincolo de acoperițul care se vede din pridvorul casei mele… ALTAIR mi-a fost generatorul de rezervă, asigurăndu-mi gura necesară de aer curat cînd imi era imposibil să mai respir… ALTAIR m-a învățat să fiu empatică chiar și atunci cînd nu mi-o doream… ALTAIR m-a obișnuit nu doar să ascult, dar și să aud… ALTAIR m-a învățat să recunosc prietenii… ALTAIR m-a deprins să văd frumosul nu doar în culoare și formă… ALTAIR mi-a dăruit universul creat de unii oameni fără de care nu există ziua de mîine… ALTAIR este o școală, ca și cei șapte ani de acasă nu se certifică, dar înseamnă enorm de mult… ALTAIR a intrat în viața mea ca o furtună…  De personalități… De așteptări… De lumină…

Îi mulțumesc pentru toate… Ce-a insemnat si inca inseamna pentru mine familia ICAR: – omuleti mereu noi ne infrumuseteaza viata; am invatat ca toti putem oferi caldura si frumusete…

– cineva si-a luat cu brio doctoratul, cineva-licenta, cineva se pregateste sa-si ia masterul/licenta; am invatat ca rolul de vesnic student nu inseamna mereucorigent…

– cineva a cistigat un concurs, cineva-mai multe, cineva se pregateste de concurs; am invatat ca viata e mereu o competitie pe care uneori trebuie s-o accepti pierduta din start…
– cineva a fost in Franta, cineva – in America, cineva – in Polonia, cineva – in Cehia, cineva – in Ungaria, cineva – in Germania, cineva – in Bulgaria, cineva – in Romania, cineva – sa-si vada mama, cineva- tatal; am invatat ca cea mai indepartata calatorie e cea spre sine…macar in vis…
– cineva a avut jubileu, cineva – iesire la hora, cineva – in eter, cineva – a iesit dintr-o stare mai speciala; am invatat ca din astfel de stare poti iesi ghidat doar de tine insuti…
– cineva a facut cumetrie, cineva – nunta, cineva a condus un suflet la ceruri, cineva – si-a cumparat masina, cineva – casa; am invatat ca a cumpara ceva inseamna a inmulti grijile…
– cineva si-a pierdut ochelarii, cineva -manusa, cineva – o factura, cineva – o iubire, cineva o baricada in comunicare…am invatat ca HARUL DE A TE BUCURA PENTRU REALIZAREA CELUI DE ALATURI, HARUL DE A PUTEA IMPARTI CU CEL DIN PREAJMA GREUL SI BUCURIA nu poate fi pierdut… Daca il ai…

#Tamara_Curtescu_Marinciuc

HRISTOS A INVIAT!

    Tatăl Nostru, care Ești în Ceruri! Sfințească-se Numele Tău! Vie Împărăția Ta! Facă-se Voia Ta! Precum în Cer așa și pe Pământ! Pâinea noastră cea de toate zilele, – Dă-ne nouă Astăzi! Și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri. Și nu ne lăsa pe noi în ispită, și ne izbăvește de cel rău! Că a Ta este Puterea, Împărăția și Slava în vecia vecilor!

• În Numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh! – AMINI!       Tatăl din Ceruri, Te rog, să-mi binecuvântezi familia, prietenii, rudele și pe cei, pe care îi iubesc, și pe cei, care citesc această rugăciune, chiar în acest moment.
     Arată-le, Tu, o nouă imagine a dragostei și puterii Tale nemărginite. Duhule Sfant, Te rog, să-i ajuți , chiar din acest moment. Acolo, unde există durere, Te rog, să le dăruiești pacea și mila Ta.
     Acolo unde există îndoiala, Te rog, să le inspiri o încredere înnoită prin Harul Tău. Unde există o nevoie, Te rog, să le-o împlinești!
  Binecuvântează-le, Tu, căminul, familia, munca, dă-le Întelepciune și Lumină în viața lor.
  Binecuvântează-i, când pleacă și când se întorc acasă, mergi înaintea lor, și deschide-le calea.
  Călăuzește-i și ocrotește-i, clipă de clipă, în toată viața lor. Iartă-le lor, păcatele săvârșite cu voie sau fără de voie, cu știință, din neștiință sau pe cele pe care nu și le amintesc. Condu-i, Tu, Doamne, pe Calea Ta Cea Sfântă, În Numele Fiului Tău, Iisus Christos.
  Doamne, Tată, Fiule și Duhule Sfânt, îți mulțumesc că Tu vei face mai mult decât îți pot eu cere. AMINI!  Fie ca rugăciunea TATĂL NOSTRU să vă ajute mereu și ca aceste Sărbători să vă umple casa şi inimile cu lumină şi linişte!

CHRISTOS A INVIAT! Lumina şi căldura Paştelui să ne încălzeasca sufletele, să ne lumineze minţile, să ne deschidă inimile spre iubire, credinţa şi iertare. Să fim mai buni, să ne bucurăm din plin de frumuseţea tuturor lucrurilor care ne înconjoară şi să dăruim iubire celor dragi. Sărbători Fericite!
Pacea şi fericirea să domnească pretutindeni în sufletele voastre. AMIN!

❤ ❤ ❤

Pastele Domnului