Marcel TOMA „La ai mei 50”. Portretul unei epoci – Recenzie literară

Să scrii o carte autobiografică nu este niciodată o chestiune facilă, mai cu seamă dacă vorbim despre un astfel de subiect delicat. Scriind-o, Marcel Toma se „îmbracă” în hainele potrivite, descoperindu-se pe sine prin recuperarea trecutului, a momentelor aparent nesemnificative, dar esențiale pentru ceea ce a devenit în prezent. Este cartea unei astfel de experiențe. „Până la urmă, viața le-a așezat frumușel pe toate la locul lor. Cam mereu le-a așezat, uneori fără mari eforturi sau intenții – așa a ieșit

Delicatețea cu care autorul scrie, încercând să-i menajeze bruma anilor de sinceritate ascunsă, devoțiunea cu care, înfrângându-și mila și sila deopotrivă, îl asigură că e în regulă și că va păstra discreție față de ceilalți, toate acestea definesc dragostea, cea care se luptă cu durerea, singurătatea, furia, neputința, fie cu trecutul relațiilor amestecate, prin trădarea sau pierderea prietenilor și persoanelor dragi… Doar scriitorilor adevărați le reușește, mai cu seamă atunci când „opera” cu care lucrează este strict autobiografică: să nu cadă fie în sentimentalism, fie în caricatural de sorginte naturalistă. Anii, ele reprezintă implicit o proiecție, nu foarte îndepărtată, a bătrâneții care te așteaptă, cu deposedările ei inevitabile. Este patrimoniul lui: nu banii, nu reacțiile imediate, doar omul, inima și sufletul… .” Un soi de pasiune, mai ales pe segmentul autobiografic, în care se amestecă organic toate aptitudinile sale de observator, jurnalist, narator. Personajele sale sunt dintr-un diapazon atât de divers, încât fiecare în parte pare să aibă o existență demnă de un roman. Fiecare povestire nu mizează pe senzațional, nu pe nevoia de a șoca, doar strict pe subiect și fără să traumatizeze, ducându-ne pe latura observării. Noi, cititorii, devenim parte din lectură numită Viață.

 „Nu era timpul întrebărilor – trăiam așa pentru că așa trebuie. Dacă trebuie, înseamnă că trebuie. Dacă trebuie să proslăvim socialismul dezvoltat și comunismul care, iaca-iaca, bate la ușă, înseamnă că-l proslăvim. Dacă trebuia să adunăm bani pentru războiul din Afganistan, adunam. Dacă trebuia de scris scrisori copiilor din alte locuri ale țării noastre de atunci, sau din alte țări, prietenoase nouă, scriam. Credeam în toate astea? Nu era timp pentru crezut și pentru gândit – trebuia de adunat măceș și semințe de salcâm, de prin râpe. Asta pe lângă fier vechi și maculatură. Dar asta rămânea acolo, cu statul și cu ideologia. Acasă trebuia să facem altceva. Trebuia să ne gândim la noi, pentru că statul la oameni nu se gândește. Așa știam de acasă…” – Prin această frază autorul a descris exact timpurile societății de atunci… Și, prezentul care… continuă, așa cred. Scriitorul s-a referit și la experiența politică dulce-amară prin care a trecut fără să vrea…

Umor și lacrimi pe care le presimți în miezul cuvintelor, în disperarea și anxietatea acestor constatări. O carte a regăsirii și a luminii: „Scriu cartea asta pentru că niciodată nu mi-am propus să fac asta, eu fiind destul de previzibil în pronosticuri și conservator în planificări – fără riscuri. Tocmai de asta m-am trezit, într-o noapte, cu gândul – hai c-o fac și pe asta. Na, oamenii mai fac și lucruri trăsnite. Mai iau și un câine la casă fără să-i intereseze prea tare părerile nevestelor legat de acest subiect. Oricum e mai real decât să scrii scrisori fetelor în orașe necunoscute, fără a indica adresa sau oricare alte date care ar ajuta ca răvașul să ajungă la destinație – doar numele. Sau decât să scrii unor autori de proiecte cu zece milioane de abonați. Дедушке на деревню… Lui Moș Crăciun nu i-am scris. Nici lui Moș Gerilă.”

Nimeni nu consideră că deține toate sau singurele adevăruri, dar și întrebările și răspunsurile te fac să vezi lumea cu alți ochi. Realizezi că mai nimeni nu ne-a explicat niciodată, de-adevăratelea, de unde vine vântul. Iar întrebările perioadei sovietice sunt, pe cât de multe, pe atât de importante și uneori amuzante: „Și toate astea cam trebuiau făcute pe ascuns, pentru că, formal, cetățeanul sovietic nu avea dreptul să mai facă și alți bani în afară de salariul oficial. Formal. Ce nu trebuia de făcut ziua se făcea noaptea. Noaptea se fierbea țuica, noaptea venea „gazonul” cu motorină pe care o foloseam atât la încălzirea casei, cât și la creșterea florilor. Ne vedem fiecare de treburile noastre, paralele cu treburile statului și încercam, din răsputeri, ca acesta să nu se încurce. Treburile noastre cu treburile statului.” Sau „Atunci nimeni nu punea întrebări. Atunci, dacă aveai muci, erai un copil mucos și nu un copil bolnav și întrebarea era de ce nu-ți ștergi mucii, nu de ce nu mergi la medic?”, „Nu interesa pe nimeni ce te interesa pe tine.”

Sper autorul să nu se supere, dar eu cred că nu s-a schimbat mai nimic, nici în prezent, – statul cu ale sale, și noi – cu ale noastre, doar persoanele din „stat” se schimbă pentru că… alegem noi, poporul, la fel de haotic precum anterior. Pentru că răspunsul e chiar în carte: „Oricum, el (statul) nu accepta ca lumea să mai facă ceva, bani inclusiv, fără acordul lui, așa că mai derula campanii de stricat teplițele sau de aruncat lăzile cu roșii în Nistru, pe care lumea încerca să le transporte pentru a le vinde – netrudovye dohody, vidite li…”

Momente descrise atât de apropiat stării de spirit prin care am trecut cu toții, acea generație, rămân amintirile și triste constatări; și prezența noastră în această istorie…

Așa se face că, uneori, să a o funcție bună, fie luarea gradelor superioare, de exemplu, faptul de a ajunge conferențiar universitar sau chiar conducător etc. devin o simplă formalitate, de unde și instaurarea mediocrității și chiar a nulității. Și autorul menționează astfel: „Boșii nu-și respectă angajații, că e vorba de boși de partide sau de redacții – da, ei știu că respectivii lucrează, undeva la ei, dar prea multă importanță nu le acordă, se prefac că nu le știu numele, sau poate nici nu se prefac. Pe cei străini îi știu și îi apreciază. Chiar mă gândeam ce amuzant e, cum eram apreciat la justa valoare și pupat în fund când eram la o altă redacție, dar când am ajuns să scriu pentru redacția unuia din ei, brusc, m-am făcut iobag. Era straniu să constat starea de lucruri după ce, pe când, pe când eram la o lată redacție, mai devreme, trimitea soli cu un Jack, se pare, să scriu anume eu articolul despre ei în revistă...”

 „Pe atunci conta mult să cunoști, să scrii și să vorbești corect, fie ea și în sport. Tocmai de aceea au ajuns, în breasla de la noi, oamenii simpli, fără studii sau experiență acasă la ei, singura lor capacitate profesională fiind cunoașterea și utilizarea corectă a limbii materne. Cum vorbeau ei în casă, așa vorbeau și la televizor. La noi era puțin altfel, mai complicat – ori cu accent sătesc, ori cu accent rusesc. Mai rar, corect, curat românește. La vorbit mă refer. Așa ajungeau băieții simpli peste Prut vedete de televiziune la noi. Pentru că ei erau români și vorbeau românește. Noi, doar români, în suflet și în gând…”

Într-o lume mereu în grabă, să te oprești doar pentru a respira pare un lux, când, de fapt, este o necesitate. Tot mai mulți oameni pun, prin meditație, o pauză de un sfert de oră pe zi tuturor gândurilor și emoțiilor pentru a putea face față avalanșei din restul zilei. Cartea lui Marcel Toma nu este doar o metodă de regăsire a echilibrului interior dedicată reflecției și amintirilor, ci este posibil de aplicat, mai mult pentru relaxare, conștientizarea trăirilor interioare, dezvoltarea atenției, cât și asupra abilităților sociale și emoționale. Te poți aprofunda în gândurile înțelepte, într-un limbaj simplu și înțeles, pentru a te deștepta chiar Tu! Și pentru a schimba ceva în societatea în care trăiești.

Marcel Toma a scris o poveste ruptă parcă din copilăria multora dintre noi. Cu bunătatea și dragostea lor, există personaje în carte care m-au emoționant mult de tot! Cu un limbaj simplu și un cadru care poate stârni amintiri nostalgice, povestea asta poate cuceri pe oricine, dar mai ales pe cei care își aduc aminte de preșurile țesute la război, de gospodăriile curate și frumoase de la țară, de ulița plină de praf și joacă în mahala. Un lucru ne-ar fi străin acum: simplitatea.

 „Revenind la copilăria mea, gândul îmi era și la vreo nuntă la rude sau în mahala – asta chiar era fericirea. Se mai întâmpla însă că fericirea să se împiedice de moartea vreunui prim-secretar de partid. Primul om în stat, de fapt. Toată țara plângea că murise conducătorul ei, iar vecinii mei plângeau că li se ducea pe apa sâmbetei nunta fetei din cauza doliului general, că aveau de aruncat o grămadă de cărnărit și tot felul de alte mâncăruri…”

Satul Cosăuți, Soroca. „Satul meu a dat oameni normali care se gândesc mai întâi la soarta lor și a familiei lor, iar mai apoi, la soarta țării – asta dacă presupunem că cei care conduc se gândesc la soarta ei. A dat și vedete, oameni care apar la televizor, scriu cărți, versuri la muzică… Suntem moldoveni. Satul meu a dat oameni muncitori și talentați...”

 „Spre deosebire de tata, care vedea mai mult minus în toată ecuația schimbării, eu cu mama vedeam doar plusuri. Nu aveam timp de regrete. La fel ca și tata, mama nu a avut de câștigat nimic după schimbarea sistemului. Din contra… Poate că și datorită ei satul are o carte din care fiecare poate afla ceva frumos despre satul meu natal și nu doar al meu. Nu poate. Sigur că datorită ei. Ea era cu Eminescu și cu judecata lui, cu donațiile de carte și altfel de materiale didactice din România. Ea nu lega schimbările negative din viața personală cu schimbările care aveau loc în societate…”

Mama… „A fost ultima dată când am văzut-o pe mama vie, am mers în aceeași ambulanță…”;„Era ora șapte dimineața. Era clar. Lumea s-a terminat, pentru câteva secunde, dar viața nu-ți lasă timp pentru sentimente și te ține bine în picioare. Te ajută cinismul medicilor, pentru care tu ești doar unul dintr-o mulțime. Te ajută și formalitățile, actele pentru care trebuie să alergi, dar și toate grijile care, de acum încolo, sunt doar pe capul tău.”

De ce plânge autorul? De dragoste, de dor, de neputință, de durere, de fericire, de împlinire. Și încă o mie de motive se pot adăuga pe această listă. Din păcate, în acest capitol al vieții el plânge de durerea pierderii de mamă… Și de dorul părinților…

„Am avut momente în viață în care am rămas singur, aproape, când mulți și-au întors spatele pentru că au crezut ceva, nu știu cum și nu știu când. Dar atunci era mama care m-a susținut, a venit de la țară și a stat cu mine câteva luni. Acum nu mai era. Nu știam de unde să încep… Interesant e că am primit susținere și ajutor inclusiv de la cei de la care chiar nu mă așteptam. Recunosc, au fost mai puțini decât cei la care mă așteptam. De la oameni străini.”

„Omul, de fapt, e o specie tare interesantă. Mai ales ai noștri oameni. Nu există oameni buni și oameni răi. Există oameni, cu bune și cu rele. Dacă nici eu nu pot afirma cu certitudine că am făcut doar fapte bune la viața mea, ce să mai zic de alții?”

Marcel Toma, fin observator și cunoscător al firii umane, ne prezintă și o altă abordare a temei binelui și răului. Deși nu se ascunde sub principalul fir narativ, lansează semnale de alarmă pentru persoanele care reușesc să strice aproape de fiecare dată echilibrul unei lumi cu potențial de lume perfectă. Există loc de bunătate și povești în lumea asta mare, dar noi, cei deghizați în balauri, demolăm toate posibilitățile:

„La scurt timp am ajuns să aud prin târg vorbe bărbătești despre invidie. Albă era puțină. O perioadă eram sigur că doar femeile știu să se invidieze și că la bărbați e altfel. Aparent, există o solidaritate bărbătească la pachet cu ajutorul frățesc sau prietenesc. Aparent.. După ani buni pe acest front cu zeci de proiecte realizate în cont, fiind invitat la un post TV, redactorii de acolo au avut imprudența să scrie genericul rubricii „Bărbatul care dezbracă orice femeie…”

„Au fost timpuri când am simțit ce înseamnă război… Țara mea – deja aveam o altă țară, nouă, care parcă era mai a mea…”; „Erau timpuri când nici bani nu prea erau. Cu bani orice prost poate trăi – încearcă fără. Mai întâi s-au devalorizat, apoi s-au schimbat în niște cupoane, ca mai apoi să arunce trei zerouri și să se îmbrace în altă haină…”;

„Politicienii au fost o categorie aparte: de fiecare dată eram uimit cât de ușor rămâi copleșit și manipulat, încât la urmă ești de acord cu fiecare idee și ajungi să gândești cu gândurile lor. Au o școală bună de manipulare și convingere, la sigur.”; „Atunci erau timpurile când politicienii, dar și funcționarii, deschideau ușile caselor lor, acum nu o mai fac când e vorba de presă. Acum, când trebuie să arate, public, ce venituri au și să plătească în cazul în care sar calul! Acum nici câini nu au, iar dacă îi au, nu sunt de rasă, îi țin legați ți îi hrănesc cu pâine seacă. Nici case mari nu au, toți trăiesc prin bojdeuci, dar dacă și au, nu sunt ale lor, ci ale rudelor de gradul nu știu care. Sau sunt întreținuți de mama pensionară, în general.” – Și mai vesel sau amuzant!

„O bucată de vreme eram de părere că e suficient să faci un lucru bun și societatea, din oficiu, va aprecia asta și te va duce în brațe sau în palme. În realitate, te duce în palme, da peste față – din dreapta-n stânga. Și invers. Viața te învață că societatea este formată din oameni, iar oamenii, mai ales, în țara noastră, nu știu de ce, nu se uită prea bine la succesul celor din jur…”

Multe expresii bune de citate… Le găsești și le poți extrage din acest volum minunat! –

„O generație care a fost, este și va fi mereu datoare și care, în șir, cedează.”(p.47)

Poate părea frustrat, dar nu este așa, Marcel Toma, din fire optimist și vesel, pur și simplu, din propria-i experiența de viață, le spune lucrurilor pe nume!

E frumos să visăm și noi preferăm Visul în locul oricărei realități. Autorul încearcă să nu se implice în dezbateri generale și idei care-și dau cu părerea despre viitor. Nu are problemă cu viitorul, crede în el: „Tot ce se va întâmpla după va fi după. Poate mai meșteresc o carte cu noi isprăvi și impresii. Contează să nu îmbătrâniți voi, că eu… nu garantez că tocmai la vârsta de o sută, dar mă voi strădui să-mi dau darea de seamă despre ce s-a întâmplat și după cincizeci. Până aici a fost să fie. Dacă ați ajuns până aici cu cititul, înseamnă că mi-ați citit cartea, motiv din care vă și mulțumesc.”

Subliniez câteva impresii care mi-au consolidat pasiunea față de acest autor: Marcel Toma ne poate surprinde cu detalii, dar felul în care o face nu e obositor, inconsecvent sau abundent. Dimpotrivă, poți simți nesațul fiecărei propoziții și-ți dorești ca povestea să continue. Atmosfera impecabil redată – prin realism, și despre lucruri uitate de mult timp. Firesc și sensibil. /SV/

       Referințe la autorul cărții „La ai mei 50”:

„Marcel Toma nu doar a venit „cu un raport de activitate la 50 de ani”, ci a schițat portretul unei epoci – zbuciumată, dificilă, dar cu siguranță, foarte interesantă…”; „…Mulți dintre noi au pornit la drum din „bunăstarea sovietică”, cu sate pline de viață, unde fiecare-și avea propriul rost. Apoi a venit „marea deșteptare”, când miturile s-au risipit unul câte unul. Apoi am trecut prin război, prin sălbaticii ani”90, prin „înfiriparea capitalismului”, prin pandemie, apoi din nou ne-am pomenit cu un război chiar la hotarul nostru. Iar în mijlocul tuturor acestor procese și evenimente, Marcel Toma a plasat oamenii. Nu pe sine, cum s-ar putea crea impresia la un moment dat, ci anume oamenii dragi lui, dar și pe cei pe care viața i-a scos în calea sa pur accidental – de la foști conducători ai țării până la „muritori de rând”. Fiecare și-a lăsat amprenta asupra destinului lui Marcel…”  – /Igor Volnițchi, scriitor, jurnalist/

„El nu-și impune prietenia sau amiciția, dar nici nu iartă atunci când este „călcat pe bătătură”. Iar faptul că a reușit să-și stabilească „diagnosticul” atât de bine, e o dovadă că se cunoaște pe sine, ceea ce nu se poate spune despre mulți dintre noi. Doar oamenii care se cunosc pe sine au dreptul moral de a-și da cu părerea despre ceea ce văd în jurul lor sau despre alți oameni. Pentru că doar astfel de oameni pot fi obiectivi și-i pot ajuta și pe alții să privească prin prisma obiectivismului procesele prin care trec sau lucrurile care li se întâmplă. Din acest punct de vedere, apariția respectivei cărți este pe deplin justificată”. /Igor Volnițchi/

„Ce poți face la 50 ani? Să scrii o carte. Marcel Toma a îndrăznit să cocheteze cu proza, chiar dacă asta a făcut-o mereu prin reviste, bloguri și gazetării. O analiză matură la ai săi 50 o poți face doar dacă ai umor și o critică pusă pe bune. Cartea conține amintiri și analize a unor întâmplări care la început au nedreptățit eroul, dar mai apoi i-au adus argumentele care au fost de leac. Chiar dacă satul Cosăuți n-a dat președinți de țară, ni l-a dat pe el, pe Marcel Toma. Azi am un motiv de mândrie aparte pentru el. Născut cu mamă profesoara de română, în cer s-au aprins luminile. Ea, Vera Toma,  poate sa stea liniștită. Marcel a dat roade!” Viorica Nagacevschi/

                Autorul Marcel Toma este învelit cu toată dragostea în cartea asta frumoasă, așteptăm una la fel și la 55, și ulterior!.. Acum cartea „La ai mei 50” vă așteaptă în magazinele de carte Cărturești Chișinău, Bestseller, Librăria din Hol, Librăria din Centru, Librarius și la Biblioteca Municipală B.P. Hasdeu!

– Lectură pufoasă! – așa spune autorul…

                   Svetlana Vizitiu, Impresii din viață și cărți Blog

https://www.facebook.com/media/set/?set=a.2453752618113095&type=3

Valoarea bunătății

Aveam șaisprezece ani, prima dată în Chișinău, eu, abiturientă cu actele depuse la USM, mergeam într-un troleibuz fără bilet atunci când au întrat controlorii. Ca o fată timidă, cinstită și corectă, eram previzibil confuză și gata să izbucnesc în plâns, și dintr-o dată un tânăr necunoscut care aparent mi-a observat panica, fără să scoată un cuvânt, mi-a pus un tichet în mâini și a coborât. Ușile s-au închis, nu am avut timp să-l mulțumesc. Pur și simplu, am capsat tichetul, și ani de zile l-am păstrat într-un carnețel ca o amintire a zilei în care un om absolut străin mi-a demonstrat valoarea bunătății. De atunci, am întâlnit o mulțime de persoane diferite. Cei sfinți, neprihăniți, postind și bătând pocloane în biserici, dar gata să te lovească cu piciorul în spate, pentru că ai zăbovit la masa cu luminări. Păcătoșii care beau vodcă pe scări, cerșind pomeni la biserici, cimitire și pisând în pragurile lor. Ieri din nou am văzut un bărbat ce-și făcea nevoile în spatele sediului BM B. P. Hasdeu. Unii beau alcool dimineața și se pisează în curți, dar… leagă cu grijă mestecenii strâmbi cu cârpe moi ca să crească mai bine și dau ultima bucată de pâine unui câine fără stăpân. Oameni foarte deștepți care vorbesc prostii sau reproșează proștilor, unii atât de răi și dezgustători, încât cu greu te poți abține ca să nu închizi gura lor cu mâna și să le reamintești că otrava și înțelepciunea sunt ceva absolut incompatibile, altfel de ce ai renega omul care te-a salvat cândva, sau la ce mai ai nevoie de minte, dacă tot te scufunzi în starea unui animal iritat în goană după carieră sau funcții de doi bani, ei, gata pentru orice război în care trimit oameni nevinovați să moare pe câmpuri… pentru patria care n-are nevoie de tine.

„Sărbătorim” 33 de ani afgani, dar dacă oamenii ar fi avut atunci puterea să renege acel guvern care i-a trimis să ucidă murind în acel război, dacă mamele atunci toate protestau și-și apărau fii de nebunii ce-i guvernau… Dacă, dacă… Toți cei pentru care plângem pe morminte ar fi trăit acum crescând nepoții lor cu bucurie… Așa cred… Întotdeauna, mă dezgustă omul rău care vorbește frumos, se afișează frumos pe ecrane dându-se drept un intelectual înțelept citind de pe hârtie, și fanii orbi, favoriții lui, care-l urmează obsedat fără să între în esența unei probleme…

Oamenii nu foarte alfabetizați, cu minte îngustă, care nu au călătorit mai departe de satul lor uitat de guvern, dar strălucesc cu atâta bunătate și înțelepciune necondiționată încât voiești să îngenunchezi la picioarele lor, să-i cuprinzi de umeri, la haina ce miroase a cartofi decojiți și slănină cu usturoi; să vorbești și să împărtășești nevoile tale, să te căiești și să-i rogi până te alungă: Învățați-mă, învățați-mă cum să trăiesc mai departe…

Învățați-mă să rămân om în țara asta, în care naiba ce se întâmplă! Învățați să nu fim răi, să nu căutăm funcții și beneficii, să nu dăm oamenii la o parte pentru niște opțiuni si condiții în desfășurarea evenimentelor. Învățați-ne să iubim și să acceptăm adevărul. Nu să încercăm să corectăm, reparăm, să îmbunătățim, să completăm, doar să ne bucurăm de ceea ce avem!

Un dar al destinului – nu e numai un dar. Iată ce trebuie să înțelegem. Și, să mânuiești acest dar – trebuie corect. Darul ți-a fost dat cu un motiv. Pentru un lucru important. Pentru fericirea pe care vrei s-o creezi. Soarta ți-a dat darul – este o recompensă, cât și semințele fericirii, și… materiale de construcție. Darul poți să-l risipești, să-l cheltuiești, să-l arunci la gunoi. Și, mai poți fi o persoană importantă și fericită. De aceea, ni se dă darul de Cel de sus, este mulțumire în drum spre scopul tău de viață. Spre destinul tău. Pentru cineva Domnul e sus pe cer, pentru altcineva e Dumnezeul în suflet, Cel care nu ne va permite să coborâm mai jos de nivelul uman… Nu ne va permite să dăm cu piciorul într-un câine; să umilim bătrânii pe stradă, să-i alungam pe cei nevoiași cu pătrunjelul din piață; să jignești părinții; să trimiți tinerii să moară la război… Nu va permite să aduni banii pentru armament atunci când atâtea persoane bolnave de cancer așteaptă leacul lor vital… E Dumnezeul care nu bate cu bâta…

Să fim recunoscători pentru ceea ce avem! Doamne ajută, și mulțumim!

Svetlana Vizitiu, Impresii 2022

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2016/09/20/inima-stie-si-simte-totul/

Tanase Serea din Constanța, triplă lansare de carte la BM B.P.Hasdeu

Un sentiment sincer ce pulsează în poem. Toate cărțile lansate la BM B.P.Hasdeu din Chisinau de poetul Tanase SEREA sunt scrise cu ceea ce se numește Inimă! Autorul nu își impune gândurile și convingerile, foarte modest din fire, el rămâne în umbră, lăsând respectuos cititorului dreptul de a face concluzii independente. „Poezia este sentiment liber / O existență călătoare / Îmbogățind lumina nopții / Trecut cântând în uitare / În iubire inima luminează / Cuvintele ard sub petale / Poezia este sentiment risipit / Din amfore ireale (Cântecul amintirilor, p.32)

Tanase Serea zâmbitor în centru

„zarea închide o lume în visul zilei / cu câți ochi ne privește lumina / drumurile trasează păsări și destine” (Floral, p.44)

Poeziile incluse în volumele prezentate au un rafinament subtil de silabă, un minunat simț al limbajului, rezerve profunde izvorâte din vorbire nativă. Discursul autorului este ușor, cu estetica liberă de pretenția de care atât de des suferă maniera poetică a unor poeți moderni.

       Poezia lui Serea este bogată în gânduri și sentimente, semnificativă și plină de idei interesante. El reușește în cele mai bune exemple ale sale să realizeze generalizări filozofice extraordinare. Poezia lui se caracterizează prin simplitate și claritate a expunerii, poetul evită complicațiile deliberate, folosind un vocabular luminos și original. Dar nu neapărat este o simplificare; în spatele său se ascunde un subtext complex, o căutare a raționamentului, pentru un lucru spiritual a sufletului poetic.

„focul trăiește în noi / blând leagănă dincolo / păsările în cer / până înflori-vor iluziile / uitarea măsurând tristețea / este o larghețe / în cuvintele mele acum / într-o amintire / imaginea ta / mă îngenunchiază / timpul incendiat s-a scurs / cenușa uitării adoarme lumea” (Cenușa uitării din Poeme, p.127)

La prima lectură, poezia este percepută ca o conversație confesională calmă. Dar forța evazivă și irezistibilă inerentă a fiecărui poem, reprezintă o operă dramatică completă, cu o poveste foarte interesantă, ne întoarce incontinuu la nevoia de a realiza ceea ce am citit. Aici se găsește un oximoron uimitor – poezia liniștită a poetului devine convingătoare – în efectul său semantic, în posibilitățile sale ascunse, în care inima și mintea își găsesc hrana spirituală.

Căutarea rădăcinii este o trăsătură caracteristică a creativității lui Serea. El vrea să atingă însăși esența în orice, subordonându-și intelectul și toate abilitățile acestei sarcini poetice complexe. „Basarabia / partea cea mai duioasă / a sufletului românesc ( Prizonierul iluziei, p.41)

Cuvântul convingător al poetului răsună cu amabilitate, altruism, deloc pretențios sau enervant, dar în același timp – un protest interior fără compromisuri la tot ceea ce împiedică o persoană să fie om. Această blândețe nu reduce nivelul poziției civice a poetului, nu este ostentativă; vine din suferință proprie, francă, exprimată pe un ton confidențial provenit din adâncurile unei inimi neliniștite, ceea ce face ca poezia autorului să fie deosebit de atractivă. Acest lucru este facilitat de stilul clar dezvoltat al poetului, distins prin răsucirile originale ale imaginației, precum și prin sintaxa și vocabularul său unic.

„aș fi putut să zbor / dacă nu-mi țineai aripile / porumbița din mâinile tale / se zbate în pieptul meu / doar ochii tăi cerul ei

aș fi putut să zbor / dar colivia mâinilor tale / ține strâns pasărea / iluzie sfârșită în tăcere

în flacăra pieptului meu / pasărea este o piatră / din muntele dezamăgirii (Poeme, p.126)

Patriotismul, dragostea, Unirea, oamenii și, în căutare de sine, subiectele principale așternute cu delicatețe în versurile Tanase Serea. Frumusețea umană pătrunde în – peisaj, circumstanțe, detalii de culori, limbaj poetic. Lumina misterioasă a unui vis de sub norii fumurii – este o deschidere a poemului. Sufletul eroului însuși cântă în el. Acest motiv ușor, trist, gânditor este ca un acompaniament liric la evenimente.

„atâtea chipuri necunoscute / îmi locuiesc existența / numai tu iubito / îmi locuiești doar visele”, (Jocul umbrelor, p.53)

Protagonist #Clubul_Impresii_Viata_Carti – poetul constănțean Tănase Serea, membru al #USLR, care a lansat volumele de poezie:

1. Cântecul amintirilor. Versuri în dulcele stil clasic; 2019

2. Jocul umbrelor (poeme); 2017

3. Prizonierul iluziei (versuri), 2020

4. Poeme: Antologie de versuri, 2016

5. Floral (poeme), 2020

Prezentare, recenzie literară de Svetlana Vizitiu, BM B.P.Hasdeu, 2021

Una buna de adio

Vă voi spune ceva perfect!

Îmi depun visurile-n verset!

Și dacă te întâlnesc printre mulțime,

Neapărat vor licări două inimi.

Nu mi se va opri calea atunci,

Suntem noi oameni maturi,

Dar inimile noastre nu rezistă

Tentației de a iubi, ca cei tineri…

Te pot fura de la toată lumea,

Să fii al meu pentru totdeauna.

– Merită? întreabă Înțelepciunea.

– Ce prostie! – zâmbește Experiența.

 Una bună!

…O noapte a mai rămas să fiu cu tine,

Cea în care e sortit să rămâi fără mine.

Doar odată ochii tăi vor privi în ai mei,

Despre ce îmi voi aminti de mâine, mereu…

❤ #Svetlana_Vizitiu

(din volumul meu ~„Versete tomnatice”, 2020. Editura Papirus_media, Roman / Romania)

Alte versuri din cartea mea:

Îmi plac oamenii care sunt atât de puțini

Amprente de neuitat

Al meu adevăr

Un curcan nu ciuguleste intr-un loc

Re/sentimente

Alexandru Mihăilă:„Trăim cu adevărat doar atât cât iubim”.

„Voi pleca din această lume, dar nu vreau ca aceasta să se întâmple oricum; voi lua cu mine flacăra ultimei iubiri, ascunsă în cumenicătura cu care mă voi așeza la Cina Domnului, cerșind în numele ei iertarea păcatelor. Doar atunci voi putea rosti Gata s-a sfârșit, doar atunci când sufletul meu își va găsi împăcarea în iubirea desăvârșită pentru tot ce mi-a fost dăruit în lume, fără alegere. „Nu vreau să uiți, vreau doar să mă ierți” mi-a cerut Fiameta Vișan, în ultima noapte petrecută cu ea. O iert din tot sufletul, căci dincolo de toate suferințele și patimile întunecate care mi-au îndurerat inima, datorită ei, într-o clipă fulgerată de nespusă fericire, m-am simțit nemuritor.” (Alexandru Mihailă – din „Splendoarea Paradisului”)

/Alexandru Mihaila a decedat pe 25 noiembrie 2021. Fie-i memoria veșnică/

 „Mă simt legat de Basarabia, mai ales că sunt moldovean”

Un intelectual, un scriitor profund, fermecător, cu adevărat unic, al cărui talent polivalent, simțul subtil al stilului, energia specială – atrage oamenii și câștigă audiența cititorilor fideli. Trebuie de menționat atenția la detalii, măieștria lui de a scrie la nivel înalt, cu o interesantă modalitate de percepție a lumii interioare. Talentul este o acțiune spirituală bazată pe manifestarea unui proces mental superior, de îndrăgostire. Principală valoare pentru Alexandru Mihăilă este conștiința – conștiințizarea de sine, a inteligenței sale, într-un cuvânt, umanitate. Dominat de procesele cognitive de creație și de motivația mentalului, sentimentul ritmic este compensat de o auto-expresie intensivă. Înseamnă că pentru un rezultat bun este nevoie de practică constantă și de încredere de sine, ce nu-i lipsește niciodată: acest lucru scriitorul o cere de la scriitorii tineri sau începători. ”Îi detest pe unioniștii care nu știu carte, care nu știu istorie” – spune el.

Volumul „Splendoarea paradisului”, a ieșit de sub tiparul Editurii romașcane ”Papirus Media”. Prefața cărții realizată de celebrul scriitor și critic pietrean, Lucian Strochi, evidențiază valoarea acestei lucrări. În opinia criticului pietrean conținutul se încadrează greu într-o specie epică având elemente de povestire, micro-roman și nuvelă. Ultima deocamdată lucrare a scriitorului Alexandru Mihăilă este, spre deosebire de cărțile sale anterioare, una extrem de modernistă:

Alexandru Mihăilă scriitor roman

„În prima șoaptă de iubire, se ascunde însăși taina nemuririi! Singură și triumfătoare, dragostea sfințește deopotrivă viața și moartea, însoțind sufletul în călătoria spre Dumnezeu.” (A. Mihăilă)

„Nu toți românii îi înțeleg pe basarabeni” – recunoaște el.   Pe rețele de socializare scriitorul postează texte istorice cu o descriere completă, interesantă, ca de exemplu a unei sărbători creștine ortodoxe, fie a unei date aniversare, sau – a unui peisaj aparent obișnuit… Și întotdeauna imaginea este creată din reflecție, pare că auzi și sunetul. Descrierea indirectă inevitabil implică imaginația cititorului, care revine mereu pe paginile scriitorului pentru alte postări ce-i trezesc emoții noi. Emoțiile se estompează cu vârsta, iar procesele regenerează și continuă să se dezvolte până în ultima zi de viață…

„Mulți ani nu am luat în serios activitatea literar-artistică. Azi îmi pare rău. Poate că și experiența de viață de la început nu era atât de bogată, dar ar fi trebuit să fiu mai preocupat pentru consolidarea unei cariere de scriitor. Ziarist am reușit, în felul meu, să fiu, sunt și membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România dar trebuia să fac mai mult pentru creația literar-artistică. E un regret, alături de foarte multe care sunt din alte domenii. Însă, credința în Dumnezeu face parte din identitatea mea, din identitatea noastră spirituală, a neamului românesc, ortodoxia. Cred în creștinism, în ortodoxie pentru că aici mă regăsesc laolaltă cu toți strămoșii mei și cu toată istoria noastră milenară.” (A. Mihăilă)

Alexandru Mihăilă, redactorul șef la Editura Papirus Media menționează importanţa evenimentelor culturale care promovează scriitori talentați. Mereu subliniază rolul și imaginea basarabenilor, în special, se expune serios în sprijinul scriitorilor de peste Prut. Împreună cu colegii și deja prietenii din echipa Papirus Media – Părintele Cornel Paiu, director; criticul literar Lucian Strochi etc., – editează necondiționat volumele de carte specială, ce a devenit o tradiție istorică și este o surpriză foarte plăcută de la aceste personalități deosebite. Realizarea proiectului a devenit un spațiu al spiritualității, al activităților și valorilor literare de pe ambele maluri ale Prutului.

Ajuns la etate, Alexandru Mihăilă rămâne același bărbat frumos și spiritual, oricum își face griji, ce vor lăsa urmașii copiilor lor. Evident, e foarte greu de imaginat acest lucru, istoria nu se oprește, mentalitatea la fel se schimbă de azi pe mâine, instablitatea morală lovește din plin asupra genericului omului, a vieții sale… Inteligența lui Mihălă a răzbătut prin toate aceste etape ale vieții. Creativitatea lui – este rezultatul trezirii spiritualității, a unei experiențe vaste de invidiat. Acum noi trebuie să-l ascultăm cât timp mai reușim, să prindem ceva lecții de viață, în special, din cele scriitoricești. Pentru că Mihăilă este darnic cât sufletul lui e mare. Un filantrop care sare în ajutorul talentelor veritabile, descoperite în Moldova basarabeană, baștina lui nostalgică, – cea care rămâne istoria și casa lui pe veci.

„Când amintirile-n trecut
Încearcă să mă cheme,
Pe drumul lung şi cunoscut
Mai trec din vreme-n vreme” (M. Eminescu)

Ce n-ar fi simțit sau retrăit în viață, din anumite motive nu a pierdut niciodată dorința de viață, în sufletul lui răsună muzica și, în continuare, îi umple viața cu sens.

Despre personalitatea Alexandru Mihăilă și operele lui:

• „Pe Alexandru Mihăilă l-am întâlnit acum câțiva ani, fiindu-mi prezentat ca unii dintre primii ziariști din Roman care au activat în anul 1990. Apoi am aflat că este și scriitor. Statura sa impozantă m-a impresionat alături de experiența sa de viață și de modestia caracteristică Absolvent al Facultății de Filologie, promoția 1974, secția română-italiană, a lucrat ca profesor timp de 14 ani. Marea dragoste a învins totuși și a făcut carieră în jurnalism, fiind ziarist la primul săptămânal din Roman de după revoluție dar și la alte publicații de renume din București. Amintirile sale le dezvăluie cu o nostalgie firească ca și cum ar derula un film pe care îl revede pentru a nu știu câta oară” (Cornel Paiu)
• Victor Stepaniuc:„E un moldovean adevarat, care cunoaște bine istoria si literatura Moldovei. Am polemizat mult cu el însă cu argumente. E un om foarte cult. Simte moldovenește! Asta ne unește!”
• Emil Almasan  -„Felicitări din tot sufletul pt alegerea acestei teme. Este un gest care merită, in sine, elogii. La acesta, stiu sigur, se adaugă și măiestria scriiturii. Este de ajuns pentru a spune ca va datorăm recunoastere!” (despre opera A. Mihăilă „Vornicul Gheorghe Greceanu”, un poet necunoscut din Moldova primei jumătăți a secolului al XIX-lea)
• „Romanul lui Alexandru Mihăilă, în pofida titlului aparent frivol, este o carte ale cărei realizare artistică și complexitate structurală și de conținut o pot așeza în partea superioară a unui clasament (real) al literaturii române actuale.” (Mioara Bahna despre „Sărută-mă, singurătate”)
• „Universul cărții lui Alexandru Mihăilă etalează, pe de o parte, un fragment de viață contemporană, aflată sub impreiul spaimei, al groazei…”; „Pe de altă parte, amplă poveste a unei lumi care, chiar dacă a trăit cel puțin la fel de intens (trecutului fiindu-i familiare războaiele), prin îndepărtarea în timp, este evocată cu oarecare inerentă detașare. În condițiile în care se află personajele din „rama” romanului, povestea trecutlui le dă și popularitatea catharsisului salutar”; „Un aspect de remarcat, încă de la început, este că realismul cărții nu este deloc știrbit de abundența expresivității, în plan stilistic, aceasta apărând, mai mult decît în alte părți, ca o necesitate, nu pentru a face imaginarul artistic agreabil…” –  (Mioara Bahna despre „Sărută-mă, singurătate”)
• „Mare bucurie mi-a facut în seara asta o carte care a ajuns la mine!
  Este rezultatul unor săpături pricepute și răbdătoare în biblioteca Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului, în care Alexandru Mihăilă a descoperit un caiet manuscris al vornicului Gheorghe Greceanu – nimeni altul decât Grigore Bârzoi, soțul coanei Chirița (soția vornicului, Anastasia Greceanu i-a inspirat lui Alecsandri personajul, poetul „răzbunându-și astfel umilința de a fi fost refuzat atunci când a cerut mâna uneia dintre fiice, Calipso”).
  Dar Gheorghe Greceanu e și poet, cum a aflat autorul, dupa o muncă de cercetare laborioasă, în care a citit/recitit, transcris, tradus, verificat arhive – în fine, tot ceea ce face un ziarist serios, de război când nu vrea să iasă la pensie  Și ce ne mai spune? „Aflat la confluența a două lumi, între „civilizația ișlicului” cu boieri vorbind grecește, petrecându-și dulcea zăbavă la vii si la sindrofii cu țigani lăutari și amoreze și cea a „pantalonului” de care amintea Alecu Russo – înțelegând prin aceasta asimilarea spiritului european, pașoptist la acea vreme, vornicul Gheorghe Greceanu a păstrat câte ceva de la fiecare, căci sub caftanul de boierie, bate inima unui romantic, cu simțire înaltă de patriot (..)” -Alexandru Mihăilă – unchiul meu.
  Așa bucurie mare de la „Sărută-mă, singurătate” n-am mai avut!” (Diana Pascal despre opera A. Mihăilă „Vornicul Gheorghe Greceanu”, un poet necunoscut din Moldova primei jumătăți a secolului al XIX-lea)
• Gheorghe Indre „O carte, tulburatoare si fascinanta in acelasi timp, care te poarta, prin epoci si lumi ale istoriei acestui popor, descrise credibil si foarte convingator, o carte despre iubire ca esenta a existentei omensti din toate timprile! Felicitari si astept noi realizari!” (despre romanul „Sărută-mă, singurătate” de A. Mihăilă)
• Pusa Barcan „Reușiți mereu să mă emotionati profesore, cred că sunteți printre putinii barbati care elogiază femeia atât de frumos!”
• „ Dmn Alexandru Mihaila! Sunteti o personalitate rară în această societate moderna cu TI si cu inovatii noi, atunci cand nici nu reusim sa realizăm ideile una dupa alta atât de rapide ca pe aripile vantului…în gândurile și faptele noastre!
  Ramaneti precum sunteti, direct, uneori ”certaret” ca un părinte… Foarte obiectiv – pentru a face clare lucrurile, în special, pentru perfecțiunea scrisului în limba română!
  Cu origini basarabene, Alexandru Mihaila ramane a fi Ingenios, educat, psiholog bun, dar… și intolerant cu persoanele incompetente, în special, din domeniul literar care nu pretuiesc timpul si sanatatea. Compătimitor cu persoanele cu nevoi speciale, le acceptă precum sunt. Este si un filantrop cu inima mare…
  Un nostalgic, romantic… Conservator al faptelor și lucrurilor de performanță!
  Va doresc sănătate, Dmn Alexandru Mihaila! Tinerețea vesnică e în suflet, e mai important! Doamne ajută! (Svetlana Vizitiu)
• Mariana Pita-Martinas Cum sa nu fiu mândra, când viata mi-a dat șansa, sa am un profesor c-un talent nemărginit? Va felicit din toata inima!
• Cristina Costov Da, au fost excepționale și sunt sigură că vor mai fi! Editura „PapirusMedia” promovează cultura de pe ambele maluri ale Nistrului! Am fost o norocoasă, căci mi-ați ieșit în cale datorită Ludmila Sandu și viața mea s-a schimbat, a prins o altă culoare, tricoloră.”
• Nina Vasilii: „Scriitorul Alexandru Mihăilă și-a asumat cu seriozitate întreaga responsabilitate de-a depista consecvent „inimi talentate”. Odată depistate, talentele trebuiesc șlefuite! Distinsul profesor cu migală și răbdare șlefuiește nestematele până la strălucire. Prețios e actul în sine! Dar Steluțe au început să strălucească pe pajiștea de lumină a Literaturii Patriei… Ludmila Sandu, precum Smărăndița, a făcut pocinogul!!! Apoi au urmat Svetlana Iurcu, Cristina Costov, Dorina Codreanu, Lidia Vrabie, Nina Vasilii, etc. Sper într-o continuare de șir! Fericită să invoc momentul oferirii cuvântului în fața selectei audiențe (estimez, aproximativ 150 persoane: scriitori, oameni de artă, oameni de suflet) și umilei mele persoane… Sper că emoția mea să le fi vorbit oaspeților prezenți mai mult, să-mi fi citit în ochi imensa dragoste pentru tot ce înseamnă românesc…”
• Ludmila Sandu „Atat de mult am iubit Viata,ca piina la urma a inceput sa ma iubeasca si ea pe mine.Multumesc omului special ce nu mai oboseste sa caute perle la fundul oceanului!”
• Maria Claudia Mitră „Nimic nu ar fi fost posibil fără sprijinul si dedicația domnului Alexandru Mihăilă, un om de o rară finețe și un scriitor exceptional”.

Basarabia şi România, unite-n slovă, la Hanul Răzeşilor!

Activitatea literară și alte surse biografice despre Alexandru Mihălă:

Un Om, un Caracter, o Viață – Oamenii comunității Alexandru Mihăilă (articol de Cornel Paiu) https://inroman.ro/2020/06/24/oamenii-comunitatii-iv-alexandru-mihaila-un-om-un-caracter-o-viata-67043/

Editura Papirus Media, prezentare – https://www.facebook.com/pg/editurapapirusmedia/posts/

ȚĂRMURI DE GHEAȚĂ (Fragment din romanul SPLENDOAREA PARADISULUI) https://www.facebook.com/photo.php?fbid=1736695963251940&set=a.1386838961570977&type=3&theater

Splendoarea paradisului, coperta cărții – https://www.facebook.com/photo.php?fbid=1820456591542543&set=a.1386838961570977&type=3&theater

https://ru.scribd.com/document/132803162/Alexandru-Mihaila-Introducere-in-Vechiul-Testament  Întroducere in Vechiul Testament, opera literară (scribd) de A. Mihăilă

https://www.facebook.com/pg/editurapapirusmedia/posts/

https://www.facebook.com/photo.php?fbid=1660697714185099&set=a.1386838961570977&type=3&theater / „ BUNICULE, dragul meu, frumosul meu baiat, cum sa te gasesc eu in padurea aceasta de tineri eroi? Eu stiu ca ai luptat pentru Romania Mare si-ti sarut mana pentru asta! Tu dormi acum in dealul satului la țintirim si-ti spun ca eu-nepotul tau- voi continua lupta!” – A. Mihăilă, 2016

https://www.facebook.com/photo.php?fbid=1406326079622265&set=a.1386838961570977&type=3&theater  / „Vremea despărțirii” Prima carte A. Mihăilă – anii ’90, publicata la Editura Virginia Chisinau

https://www.facebook.com/photo.php?fbid=1388411464747060&set=a.1386838961570977&type=3&theater / „ Cazul Timofte – KGB Între diversiunee și adevăr”

https://www.facebook.com/photo.php?fbid=1388405368081003&set=a.1386838961570977&type=3&theater / Coperta „Sărută-mă, singurătate”

https://www.facebook.com/photo.php?fbid=1393396870915186&set=a.1386838961570977&type=3&theater / imagine „Zile si nopti de foc in Yugoslavia – reportajele mele aparute in volum sub genericul TARGET”

Coperta „Target” – https://www.facebook.com/photo.php?fbid=1662205964034274&set=a.1386838961570977&type=3&theater

https://www.facebook.com/photo.php?fbid=1408482896073250&set=a.1386838961570977&type=3&theater   / „ Prietena mea scumpa, actrita Maria Junghietu, intr-unul din filmele istorice. Ea face parte din primavara studentiei mele de la IASI, fapt pentru care, in amintirile mele, va reprezenta de-a pururi primavara.”

 Pentru cea care va ramane de-a pururi in inima mea! –https://www.facebook.com/photo.php?fbid=1661071624147708&set=a.1386838961570977&type=3&theater

„Dacă ar fi să mor astăzi, nu m-ar deranja să mă îngroape dincolo de Prut. Numai să fie în pământul lui Ștefan cel Mare” – Alexandru Mihăilă.

Svetlana Vizitiu, 2020

Date biografice:
Alexandru Mihaila – s-a nascut in 16 februarie 1950 (dec. 25 noiembrie 2021, Roman) in localitatea Bozieni… Scriitor cu origini basarabene, redactor-sef, editor #PapiruSMedia. ”„Voi pleca din această lume, dar nu vreau ca aceasta să se întâmple oricum; voi lua cu mine flacăra ultimei iubiri, ascunsă în cumenicătura cu care mă voi așeza la Cina Domnului, cerșind în numele ei iertarea păcatelor. Doar atunci voi putea rosti Gata s-a sfârșit, doar atunci când sufletul meu își va găsi împăcarea în iubirea desăvârșită pentru tot ce mi-a fost dăruit în lume, fără alegere. „Nu vreau să uiți, vreau doar să mă ierți” mi-a cerut Fiameta Vișan, în ultima noapte petrecută cu ea. O iert din tot sufletul, căci dincolo de toate suferințele și patimile întunecate care mi-au îndurerat inima, datorită ei, într-o clipă fulgerată de nespusă fericire, m-am simțit nemuritor.” (Alexandru Mihailă – din „Splendoarea Paradisului”) https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2020/07/09/alexandru-mihailatraim-cu-adevarat-doar-atat-cat-iubim/ #Alexandru_MIHAILA a fost corespondent de război în mai multe rânduri, dar experiența din Iugoslavia l-a marcat profund. În urma acestor trăiri intense a scris și o carte în care a publicat experiențele și atmosfera de război din acele vremuri iar meritul i-a fost recunoscut primind o Diplomă de onoare pentru contribuția consolidării relațiilor dintre poporul român și poporul sârb. Urmele pe care războaiele la care a fost martor le-au lăsat în viața lui Alexandru Mihăilă au dus la scrierea unui roman inspirat din experiența personală. „Sărută-mă singurătate” este deja la cea de a V-a ediție și a fost lăudat de marii critici ai țării. Romanul va fi tradus în curând și în limba sârbă. După o cercetare asiduă, după ce a tradus manuscrise din chirilică, după vizita la locul unde a trăit această familie, s-a născut ultima carte a scriitorului și anume„Vornicul Gheorghe Greceanu”. Pentru această ultimă carte a primit aprecierea academicianului Răzvan Theodorescu. De câțiva ani, ziaristul și scriitorul Alexandru Mihăilă, a avut grijă ca, prin activitatea pe care o desfășoară în cadrul unei edituri, să vină în ajutorul promovării scriitorilor de peste Prut. Prin acest lucru simte că poate fi mai aproape de frații moldoveni și că le poate menține treaz spiritul patriotic. De câțiva ani, de când am devenit redactor-șef al Editurii Papirus Media, am derulat un program de promovare a literaturii de dincolo de Prut. Am publicat mulți autori din Basarabia în ideea că e bine ca limba română, în forma ei artistică, să strălucească și în Republica Moldova. Multe din aceste cărți nu au fost contra-cost. Membrii editurii, inclusiv eu, am pus mână de la mână, și le-am făcut acest cadou basarabenilor. Or ei, care erau plecați acum în Italia, în Spania ne-au trimis manuscrisele iar cărțile, în loc să ajungă la Chișinău, ajungeau direct la ei. Printre alții am descoperit și adevărați scriitori, adevărați poeți cu care ne mândrim și cu care ținem legătura. Unul dintre regretele sale este că nu a început activitatea literară cu mai mult timp în urmă. Chiar dacă a scris ca ziarist, simte, la acest moment, că ar fi putut da mult mai mult comunității prin scrierile sale literare. În același timp, ne-a mărturisit și că ceea ce îl definește este credința în Dumnezeu, pentru că prin aceasta se definește întreg poporul român.

Mereu sunt alții care vin în locul tău

De ani de zile suntem dependenţi de ea,             

De lumea robotită, şi – de virtual,

Precum o turmă, zi cu zi mânată-n val,

La vânătoare de corupere de Rai…

Iar timpul este cel ce Veșnicia ne-o îngroapă,

Unii muncesc din greu şi alţii risipesc…

Valuta scutură cu arme ucigătoare-n roată!

Străinii vin şi pleacă,

Pacea o răcesc…

Mereu sunt alţii care vin în locul tău,

De mic eşti obligat să-nveţi doar ce vor ei,

Visăm sperând, şi este tot mai greu,

Realitate sumbră – visul ni-l distruge…

Cu-adevărat depindem de politicul sus-pus,

Alesul nostru – viaţa ne-o corupe,

Promisiuni şi vorbe: teorii cu unt!

Ajută Doamne! Sufletul se rupe…

❤

Iunie, 2018, Svetlana Vizitiu

Versuri cu melodie si picturi in ulei semnate de S. Vizitiu

Omul fără identitate – Dumitru Crudu:”Înainte să scriu, alerg o oră”

Trecutul este marea lui necunoscută. De ce a făcut anumite lucruri și nu altele? De ce atunci când știa că anumite lucruri sunt niște mari păcate, totuși le-a săvârșit? Ce l-a făcut să cadă și să greșească? Cum de a intervenit iraționalul în viața lui și a putut să facă anumite greșeli pe care după aia le-a regretat toată viața? Acum se întreabă: ”Eu le-am făcut sau altcineva?” Sunt întrebări la care nici astăzi nu a găsit un răspuns. Din întrebările astea și se constituie FALSUL DIMITRIE, spune Dumitru Crudu.

Aruncând o privire înapoi, el afirmă că a fost fericit în copilărie. Pentru că mama îl învăța foarte multe poezii și povești ca să le recite rudelor la care se duceau în vizită ”la fiecare sfârșit de săptămână cu o regularitate de metronom”. Dumitru putea recita o mulțime. Și la fel de mult îi plăcea să asculte poezii sau povești. Iar după ce a învățat alfabetul, mergea singur la bibliotecă după cărți. Avea el o plasă de rafie și o dată la patru zile o umplea cu cărțile alese de pe rafturi, și pe care… chiar le citea (Dumitru zâmbește). Le devora, le înghițea, pur și simplu. Uneori, era într-atât furat de lectură că pierdea noțiunea timpului și venea mama și-i stingea lumina, că altfel putea citi și până dimineață… 

Vizitele la rude i-au prilejuit unele dintre cele mai mari bucurii în copilărie. În cârcă, la tata, Dumitru mergea la neamurile din satele Cetâreni, Unțești și Milești. Iar când a mai crescut, se lua la întrecere cu tata cine merge mai repede. Și bunica la fel îl învăța poezii și povești. Mătușa Eugenia îl lua cu ea la strâns ciuperci în pădure și îl iniția în splendorile și frumusețile copacilor. Urmează lectura. Pentru că lectura i-a înfrumusețat copilăria…

Despre tata a scris un volum de poezie, dar despre mama a vorbit în romanul ”Un American la Chișinău”, atunci când personajul principal revine din Brașov la Flutura. În acest roman Dumitru Crudu a încercat să exprime toată gingășia și tandrețea care o caracterizau pe mama lui. Despre mama a mai vorbit și într-o povestire din volumul ”Salutări lui Troțki”, dar tot despre ea a scris și poezii, pe care intenționează în timpul cel mai apropiat să le publice într-un volum…

Totuși, Florițoaia Nouă sau Flutura? Într-adevăr, satul natal al scriitorului Dumitru Crudu are două denumiri. Flutura îi spun ei, locuitorii lui, dar în lume e cunoscut ca Florițoaia-Nouă, o denumire pe care a împrumutat-o de la satul vecin, Florițoaia-Veche, un sat cu mult mai vechi decât al lor și unde se află și primăria care îi administrează. Flutura sau Florițoaia-Nouă a apărut pe hartă cam pe la începutul secolului XX, spre deosebire de Florițoaia-Veche, care există încă de pe vremea lui Ștefan cel Mare, dacă nu și mai înainte.

Primele poezii au fost, de fapt, niște… povestiri scrise în cheia lui Vladimir Beșleagă, după lectura romanului său ”Zbor frânt”. ”Era primăvară, afară ploua, Dumitru stătea la masa din odaia lui, cu geamul deschis și cu un caiet alb în față, când i-a venit inspirația să scrie. Mugurii din copacul din față plesneau. Iar ploaia șiroia pe crengi și el scria, scria… Și fiecare cuvânt pe care-l ”scrijelea” pe foaie îl făcea fericit.” Așa a apărut în prezent scriitorul Crudu, motivat de buchiile inspirate ale copilăriei… Astfel scrie Dumitru în continuare… Fericit și cu pasiune.

Prima dragoste a fost colega lui de clasă Iulia Țâcu. Era îndrăgostit de ea lulea, dar nu a îndrăznit să-i spună niciun cuvânt despre sentimentele sale. O sorbea din ochi și deseori mergea să se plimbe prin fața casei ei, doar-doar să o vadă. Când i-a murit tata, a mers și el în urma procesiunii funerare, numai ca să fie alături de ea. Printre personajele din primele povestiri și poezii scrise în acei ani apărea și Iulia.

Prima dragoste la fel l-a inspirat să scrie poeziile din cartea ”FALSUL DIMITRIE”…

În același timp, în acei ani când a scris FALSUL DIMITRIE, primul său volum de debut, Dumitru Crudu avea mari probleme cu actele și cu identitatea. Pentru că nu a vrut să meargă la armată – practic, a fugit! – Respectiv, mulți ani se ascundea de miliție (poliție), ca ”să nu mă ia cu japca la cătănie”. Cu armata nefăcută, nu avea nici pașaport, fără de care nu putea fi un cetățean ca toți ceilalți. Astfel, a fost dat afară de la facultate, apoi a plecat la Tbilisi, unde a trăit sub semnul unei permanente fugi de identitate. Fugea ca să-și salveze pielea. Iar de aici și până la botezul primului volum FALSUL DIMITRIE nu a fost decât un pas. Pentru că așa s-a simțit el în acei ani: ca un om fără idenitate.

Între timp, cartea lui de debut a fost reeditată de câteva ori. Iar în 2014 a publicat o antologie de poezie și titlul ei l-a preluat tot de la prima sa carte. Anul acesta (2018), antologia a fost publicată în traducere poloneză, în Polonia și la lansare a venit și un basarabean din Soroca. Unul, Mihai, care i-a spus că și el se simte un ”FALS DIMITRIE”. I-a spus așa:”înlocuiește Dimitrie cu Mihai și această carte e despre mine”. Iar Dumitru s-a bucurat, pentru că asta înseamnă că volumul mai e și azi actual.

Pentru că multe dintre lucrurile care i s-au întâmplat în viață nu erau ușor de acceptat sau suportat, a mai scris poezii. Când i-au murit anumiți oameni dragi, a scris poezii. A scris poezii pentru a nu-și ieși din minți. Poezii care din litanii încetul cu încetul deveneau rugăciuni. În loc să ia calmante, a scris poezii. Poezia l-a ajutat enorm în acele clipe grele.

Crede că cel mai izbutit din punct de vedere estetic e volumul de poezii ”POOOOATE”, dar cel mai apropiat de suflet e volumul de litanii ”La revedere, tată”.

Este adevărat că a debutat în volum cu o carte de poezie, dar, de fapt, a început cu proză, iar la poezie a trecut ulterior. Apoi, după patru cărți de poezie, a trecut la proză. Acum scrie în paralel și proză și poezie.

Cum reușește? În poezie Dumitru Crudu caută rădăcinile emoțiilor. ”Într-un roman încerc să redau destinul unui om. Vreau să văd ce l-a putut determina pe un om concret să ajungă să facă exact aceste lucruri și să aibă exact această evoluție și nu alta. Să-l văd în mișcare. Și să înțeleg cum a fost posibil să aibă anume soarta pe care o are și nu alta”.

”Pentru roman trebuie să ai inspirație, dar pentru proza scurtă curaj”. Așa cum el scrie în fiecare zi câte o povestire pentru un site din Moldova, nu are când să aștepte inspirația. Nu o așteaptă, ci o provoacă. Cum? Înainte să scrie, aleargă o oră”.

Și-a amintit că cele mai multe prostii le-a făcut în adolescență. ”Dar dacă, printr-o magie, aș redeveni iar adolescent și nu le-aș mai face, oare aș mai fi devenit scriitor? Posibil că nu.”

Cu siguranță, că nu! Mai am o întrebare, și… dacă nu fugea de armată? Cine ar fi devenit Dumitru Crudu?

#Svetlana_Vizitiu_Impresii_viata_carti_blog

#Date_biografice:
DUMITRU CRUDU (născut în 1967, în Flutura, Ungheni, Republica Moldova) este prozator, dramaturg, poet și unul dintre autorii Manifestului Fracturismului, apărut pentru prima dată în ziarul Monitorul de Brașov. În 2003 a primit premiul UNITER și Premiul Fundației Principesa Margareta pentru Cea mai bună piesă de teatru din România (Alegerea lui Alexandru Sutto). Este primul dramaturg român jucat în Africa și în America Centrală. În proză a debutat în 2008 cu romanul Măcel în Georgia. Cu romanul Un american la Chișinău a fost nominalizat la premiul Visegrad Eastern Partnership Literary Award din Bratislava și la premiul pentru proză al revistei Observator cultural. În 2018, pentru cartea de proză scurtă Salutări lui Troțki a primit Premiul „Ion Creangă“ al Academiei Române. În 2019 a publicat romanul Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici. Unul dintre romanele sale, Oameni din Chișinău, a fost tradus în limba cehă, iar o parte din povestirile sale au fost traduse în engleză, franceză, germană și suedeză și au apărut în reviste literare și antologii.

Alexandru Ganenco, colonel, publicist, autor de carti la Clubul Impresii din viata si carti

Alexandru GANENCO – al 99-lea protagonist la Clubul ”Impresii din viata si carti” în cei cinci ani din istoria acestui proiect care se desfăşoară în incinta Bibliotecii Municipale B.P.Hasdeu. 

Albumul Colonelul Ganenco protagonist la Clubul Impresii din Viata si Carti (accesati)

   Ce înseamnă să fii​ om puternic, care să transforme provocările în oportunități? Marinarul Alexandru GANENCO, păstrându-ş​i programat pacea interioară,entuziasmul, protagonistul​ desprinde​ esența bucuriei de a descoperi, a învața empiric, a se​ cizela, a înţelege şi a primi lumea aşa cum este, dar şi oferă învăţăminte preţioase pentru fiecare din noi… Colonel in retragere, editor si publicist, autor a mai multe volume de carte, membru fondator al Fundatiei „Draghiştea”, p​e parcursul evenimentului​, prof.univ.dr. Ganenco a făcut completări cu informații interesante, evocând amintiri din propria lui experienţă de viaţă.​.. După cuvântul de deschidere de către istoricul și moderatorul şedinţei​ Alexandru Valeriu Moraru, protagonistul vine cu detalii din perioada copilăriei, apoi şi cu impresiile din anii care l-au marcat în mod special. Nu a izbutit să înveţe la şcoala românească, deoarece în 1944 URSS deja a reocupat Basarabia şi a instalat legile sale comuniste. Venind cu amintirile din frageda copilărie, cu jocurile practicate pe-atunci; cu cele mai însemnate impresii din anii de studenţie, a vorbit şi despre rolul părinţilor în urmarea calei sale de viaţă. A povestit despre flota Militară Maritimă, cu câteva crâmpeie din această perioadă. Ce înseamnă pentru el Marea, despre care a scris în cartea de autor ”Carahasani”, o localitate pitorească aflată la o distanţă relativ scurtă de Liman şi Marea Neagră… Ce ”păcate” a săvârşit si… poate a reuşit să le ”corecteze”? Despre soţia Anişoara care a creat un confort emoţional pozitiv în viaţa protagonistului şi o stabilitate psihologică în familie. Şi cea care i-a dăruit o fiică minunată. Nepotul cu care se mândreşte mult…

A scris o sumedenie de eseuri în celebra carte ”Localităţile Republicii Moldova”, volume de referinţe ”Istoria Serviciilor Secrete”, ”Carahasani împovărat de ani”, etc.  Munceşte în continuare la scrieri…

A. Ganenco nu a uitat să-i menţioneze pe prietenii lui, şi cei care ş-au făcut timp să vină la club. Prietenii care l-au marcat ca Personalitate, ca un intelectual şi profesionist în domeniu, şi ca o valoare umană importantă.  Au fost prezenţi şi au ​vorbit din public istoricii, oamenii de ştiinţă, în rândul lor – Iurie Colesnic,Tudor Ţopa, academicianul Boris Găină, Dumitru Ţâra etc. Câteva melodii interpretate de cantautorul Savelii Cojocari, prietenul de familie, ne-au bucurat inimile. S-au citit dedicații, referinţe adresate autorului cărţilor de autor,​ dar și celor prezenţi: Întâlnirea s-a încheiat într-o atmosferă caldă, prietenească. Vedeţi albumul şi filmele(Accesati Titlurile de carți de autor cu numele Alexandru Ganenco):

Aprecieri şi referinţe despre Alexandru Ganenco:

​– ”Alexandru Ganenco este un Om cu inima curată, onest, deși a lucrat în structurile statului, care pe parcursul anilor au avut nu cea mai bună imagine. Este un Om sensibil și săritor la nevoie, este un Om, în care poți avea încredere deplină în orice situație a vieții. Deși are simțul umorului bine dezvoltat, deși este o persoană sociabilă și inteligentă, totuși este zgârcit la vorbă, (această trăsătură de caracter este indisolubil legata de specificul meseriei). Fiecare cuvânt rostit de el este bine chibzuit și pus cu grijă la locul lui. Să vedeți cum radiază de fericire fața dumnealui, când vorbește despre soția sa, doamna Ana (Anișoara, cum o dezmiardă omagiatul nostru), când vorbeste despre nepotul său Daniel, student la celebra Universitate din Iași… Se mândreşte mult cu fiica Nina şi minunatul ginere Dumitru Dogaru, care îi este şi de mare ajutor… La această vârstă onorabilă,  domnul Alexandru Ganenco… C​asă a construit, pomi a pus, fântână a zidit, copii și nepoți a crescut, cărți a scris, datoria față de țară și-a făcut-o cu onoare… R​ămâne un lucru mic, dar foarte important: să fie sănătos să se bucure de toate aceste succese! LA MULȚI ANI DOMNULE ALEXANDRU GANENCO! LA MULȚI ANI, PRIETEN DRAG!”- ​Alexandru MORARU, istoric-arhivist şi publicist. 

Ca de obicei, cei interesaţi pot urmări evenimentul în albumul, accesând titlul evidenţiat, şi în filmele postate mai jos. VIVAT: Albumul Colonelul Ganenco protagonist la Clubul IVC

​Date biografice: Alexandru Ganenco. Născut în focul războiului, la 5 februarie 1942 în satul Carahasani, Ștefan-Vodă într-o familie de țărani cu mulți copii, tânărul Alexandru își face studiile la școala de 7 ani din sat, apoi la școala medie din s. Slobozia, după care ulterior merge la facultatea de istorie a Universității de Stat, pe care o absolvește cu bine, deoarece i-a plăcut istoria încă de mic copil. După facultate, își satisface serviciul militar în armata sovietică, fiind încorporat la marină. Anume aici, la flota maritimă și-a călit nu numai fizicul, dar și moralul, voința, felul de a fi.
Lucrează director de școală în satul Cerlina, Soroca, apoi în școala nr. 5 din orașul Soroca. Ulterior este ales la diferite funcții în organele comsomolului, apoi in organele de partid din raioanele Soroca și Râșcani.
După o perioadă de timp, Alexandru Ganenco este angajar la CC al PCM, apoi mai bine de 20 de ani lucrează ofițer în organele securității de stat. Ultimii cinci ani ai secolului XX a fost șef al Direcției Serviciului de Informații și Securitate pentru minicipiul Chișinău.
In colaborare apare volumul Tudor Țopa, Alexandru Ganenco ”Carahasani împovărat de ani”apărut la Fundația ”Draghiștea”, tipărită respectiv la Chișinău în anul 2015. Cartea are 316 pagini și apare într-o îngrijire poligrafică de colecție. La fel, in colaborare apare cartea Tudor Botnaru, Alexandru Ganenco ”Istoria serviciilor secrete (1940-2007)” apărută la Editura ”Museum” din Chișinău în anul 2004.

​Alte surse cu protagonistul Alexandru Ganenco​:

albumul Colonelul Ganenco protagonist la Clubul IVC

https://www.facebook.com/events/157635658258160/– evenimentul promo​ cu varia surse despre protagonist

https://mazarini.wordpress.com/2017/02/02/oameni-deosebiti-alexandru-ganenco-la-75-de-ani/

https://10tv.md/2018/03/17/ecoul-unirii-la-100-de-ani/

https://bibliotecahasdeu.wordpress.com/2016/06/28/ora-expertului-despre-lectura-si-carti-cu-alexandru-ganenco/

https://www.facebook.com/pg/clubelitaimpresiisicarti/photos/?tab=album&album_id=2532893086936500 – albumul foto de la Clubul IVC

Bumerangul

Nimănui

nu face rău, –

Că bumerangul se întoarce…   

Înapoi…                           

În havuz… nu scuipa –

vor bea copiii tăi,

Se vor răzbuna,

De sus te vor arunca…

Nu-l insulta

pe cel mai inferior ca tine,

El are propriul destin, –

Și dacă brusc va trebui să-l rogi ceva?..

Prietenii nu-ţi trăda,

Chiar de te dezamagesc de mii de ori –

Cu alţii mai buni nu-i poţi înlocui…

Timpul nu-l rata,

Oferă-l celor dragi:

Atunci când îi pierzi,

– nu-i vei mai putea întoarce…

Singur nu te amăgi, –

Vremea demonstrează…

Cu minciuna ceea –

tu însuți te tradezi!   ❤

Svetlana Vizitiu, 21 mai 2018

Vitalie Ciobanu la Clubul Impresii din viata si carti

Un intelectual pân-la măduva osului, un formator de opinie excelent şi un analist perfect al realităţii noastre prin liberă exprimare, care expune faptele aşa cum sunt sau ar trebui înţelese ele corect. Scriitor, jurnalist, publicist, formator de opinie, critic literar… Omul cu coloană dreaptă, cu o ţesătură de argumente convingătoare şi revelatoare, dar nu realizate de fiecare, în special, de cei la care opiniile nu se intersectează cu gândul protagonistului nostru. Fără multe laude, dar într-adevăr, este înrădăcinat dur în domeniul literar în care activează. Susţinut şi apreciat de breasla inteligentă, oamenii cărţii, presă şi mass-media. Să recunoaştem că prelegerile fascinante îmbinate cu fapte şi teorie expuse de Vitalie Ciobanu, adesea rămân neclare din simplu motiv: limitele raţiunii sau nivelul de înţeligenţă nu ne permit să ne ridicăm la aşteptările noastre. Şi ca să realizăm despre ce este vorba, astăzi el a fost prezent la Clubul ”Impresii din viata si carti” care s-a activat în cadrul Bibliotecii Municipale B. P. Hasdeu şi unde cel al 96-lea protagonist Vitalie Ciobanu a venit cu impresii interesante de viaţă, apropos, chiar de Ziua Mondială a Presei libere, iar unele detalii le puteţi urmări şi asculta în imaginile şi filmele expuse mai jos. Trebuie de menţionat moderarea de excepţie a evenimentului de către Mariana Harjevschi, Director general BM B.P.Hasdeu.

Albumul cu zeci de imagini îl deschideţi aici: Albumul Clubul Impresii din viata si carti cu scriitorul Vitalie Ciobanu 

Câteva referinţe despre Vitalie Ciobanu de la prieteni, colegi și de pe reţele de socializare:

”Vitalie Ciobanu este un om pe care îl admir de când îl cunosc şi este una dintre persoanele cu care mă mîndresc că l-am întîlnit. El este citit, ascultat, iubit şi respectat! Îi doresc tot binele din lume, sănătate şi cât mai multe articole la fel de interesante şi gustate de public. Îl felicit că a reuşit în toţi aceşti ani de scriitor şi gazetărie să rămînă la fel de echidistant şi să nu se schimbe.” – Valentina Ursu (Radio Europa Libera)

Gheorghe Cojoc :”Salut, Vitalie. Te urmăresc de-atîţia ani, începînd chiar cu SFÎRŞITUL RECHINULUI NEGRU.”

Gheorghe Doni :”Dragă şi stimate coleg Vitalie Ciobanu, vrem să te ştim printre viitorii făuritori ai ReUnirii Basarabiei noastre istorice la Patria-Mamă – România!”

Gabriela Petri :”Vitalie, este atat de actual eseul tau! Dar cu farame de vointe, adunate, she pot muta muntii.

”Optzecist de la Chișinău, Vitalie Ciobanu e unul dintre cei mai importanți scriitori români de azi. Unionist din principiu, basarabeanul Vitalie Ciobanu nu și-a tranzacționat niciodată convingerile. În vocea lui Vitalie se mai aud azi glasurile celor care au unit Basarabia cu România în 1918 și ale românilor care au fost deportați în Siberia pentru că au refuzat să devină cetățeni sovietici. Iar asta vine din partea cuiva care evaluează cu o critică luciditate prezentul, fără a-și pierde speranța într-un viitor al României întregite.” (cataventii.ro)

Raisa Boiangiu :”Apreciez implicarea dv. Sprijin uman absolut necesar!”

Gheorghe Doni :”Şi liderii politici au nevoie de comentariile (dumi)tale, dragă coleg de breaslă scriitoriceasca Vitalie Ciobanu. Cu atât mai mult, noi, (şi) cei de rând… Îţi mulţumesc, Vitalie, p-u că m-ai publicat (cu ceva ani în urmă) cu o pagină frumoasă de poezii în revista CONTRAFORT, precum şi p-u că mi-ai oferit posibilitatea să-ţi urmăresc/savurez postările pe FB.”

Vasile Botnaru :”felicitari! cum esti nu doar o personalitate ci ditamai institutie, premiul are o pondere si mai mare, sa te vedem si mai departe introfeiat!” (la decernarea Premiului pt Jurnalism la TVR Gala International lui V. Ciobanu în 2010)

Lia Lozinschi :”Doua PERSONALTATI (Vitalie Ciobanu şi Mircea Cărtărescu) care m-au marcat spiritual si afectiv inca din adolescenta, modelandu-mi si „impunandu-mi” nu numai anumite preferinte literare, dar si acele valori estetice categoric indispensabile. VA MULTUMESC!!!”

Sergiu Sochirca :”Sunteti un patriot al neamului, impartial in expuneri, ceea ce ma bucura.”

Expresii memorabile de Vitalie Ciobanu:

Vitalie Ciobanu:”Unele idei nu-și pierd actualitatea. Mai ales că și poporul simte asta.”

– ”Literatura, singură, nu va salva nici satele pustiite ale Basarabiei. Dar poate sensibiliza niște inimi și întreține speranța într-o renaștere viitoare.”

Vitalie Ciobanu:””Soluția pentru Moldova ne-a stat mereu la îndemână. Simbolic, aș formula-o așa: haideți să încheiem cu toții o convenție, un pact prin care să ne obligăm să luăm legile în serios. Să hotărâm că de mâine niciun factor ilegal de influență nu ne va mai forța să ne călcăm pe conștiință, să ne băgăm în scheme, să dăm sau să cerem mită. Haideți să ne promitem că de mâine nu mai furăm, nu mai mințim, nu ne mai batem joc unii de alții. Și să ne iubim țara, nu vorbind, ci muncind… Ca să funcționeze, trebuie să acceptăm cu toții convenția asta și să ne ținem de cuvânt. Și atunci mirajul „statului captiv” se va destrăma, iar moldovenii își vor obține libertatea de a-și făuri viața pe care și-o doresc, alături de frații lor, alături de națiunile civilizate.”

Vitalie Ciobanu despre tatal sau:” Tatăl meu, Ion, la 43 de ani, incredibil de tânăr, într-unul din acele instantanee care sfidează timpul. Vineri, 25 august, am comemorat un an de când ne-a părăsit. Îl plâng în fiecare zi și mă rog pentru sănătatea și puterea de rezistență a mamei mele. Tata a fost un om bun și drept, care a prețuit cel mai mult onoarea și cumsecădenia și s-a străduit să cultive aceste calități elevilor săi, începând cu noi, fiii lui (mă întreb dacă ne vom ridica vreodată la înălțimea așteptărilor sale…) A considerat mereu că munca cinstită e mai presus decât orice câștig dobândit prin fraudă și această credință, azi, cred că le va părea multora absurdă, anacronică. O altă valoare venerată de tata a fost cartea, literatura română și o țară, România, la care a visat, în pofida vitregiei vremurilor.” (27 august 2017)

Vitalie Ciobanu:”A vorbi pocit la TV-urile din Chișinău a devenit cool. Îi văd și pe diverși activișit civici că nu se dau în lături de la rusisme și „moldovenisme”. Plămădim poporul moldovenesc, cum altfel?”

Vitalie Ciobanu:”De ce ar arde cineva niște cărți? Pentru că sunt mincinoase, pentru că răspândesc o concepție greșită despre lume, împotriva adevărului nostru, a dumnezeului nostru – care e atât de mic și meschin, atât de șubred în măreția sa încât se teme de ideile unor autori rătăciți?… Vezi, de aceea e absurd să lupți cu cărțile, să le arzi, să le interzici, e o dovadă de slăbiciune. Iar dacă vorbim de slăbiciune, vorbim și de putere. Arderea cărților nu este despre adevăr, e despre putere. Despre dorința de a avea dreptate împotriva adevărului. Cel ce pune foc grămezii de tomuri scoase din biblioteci antice și sanctuare păgâne e nesigur în viziunile lui și atunci caută să-și învingă lașitatea și ezitările distrugând cărțile care propagă o altă învățătură…”

Vitalie Ciobanu:”Un politician are datoria să-și măsoare vorbele, pentru că ele au o rezonanță specială, ele determină opțiuni de vot și, pe cale de consecință, modelează destinul unui popor. Vorbele unui politician, mai ales ale unui lider în ascensiune, le aude toată lumea: și adepții săi entuziaști, și susținătorii mai exigenți, și oamenii cinstiți dar naivi, și cei care îi poartă sâmbetele deși îi zâmbesc complezent, și ipocriții cinici, și ezitanții frecventabili, care, mă rog, „au și ei o familie de hrănit” (de parcă ceilalți ar trăi doar cu aer!), și ticăloșii care nu mai au nimic de pierdut, după ce și-au terfelit onoarea prin colaborări infamante…”

Vitalie Ciobanu:” Sentimentele oamenilor sunt schimbătoare. Nu te pot iubi toți și nu te pot iubi tot timpul. Eu cred că respectul „supușilor” e fundamentul cel mai trainic al puterii (dar atunci nu mai e vorba de „supunere”, ci de atașament, de aderență critică) și, neapărat, conștiința finitudinii, a provizoratului oricărei forme de domnie, pe care trebuie s-o aibă un om politic într-o societate modernă. Nu este mai durabilă, mai de preferat puterea culturală?..”

Vitalie Ciobanu:” Oare cum ne-am simți dacă am afla de la radio că o putere străină, invadatoare, a trecut Nistrul și vrea să ne răpească libertatea de a trăi în țara noastră și în Europa noastră, doar pentru că e mai mare și lacomă de teritorii? Cum ne-am simți dacă ar trebui să lăsăm baltă toate treburile și visele noastre și să începem să adunăm, febril, lucrurile de prin casă, să le încărcăm în mașină (cine are mașină) și să fugim din calea agresorului, pentru a scăpa cu viață?… Să facem un efort de imaginație, să ne punem în pielea părinților și buneilor noștri pentru care 28 iunie 1940 a însemnat sfârșitul lumii. Unii luau calea pribegiei, sperând să prindă scurtul interval de timp – câteva ore! – în care mai puteau trece Prutul și n-au reușit toți, zidul de sârmă ghimpată avea să despartă numeroase familii, părinți de copii, frați de surori, vreme de câteva decenii. Alții rămâneau la casele lor, pentru că nu le puteau abandona, încredințându-și destinul în mâinile Celui de Sus.”

Vitalie Ciobanu:” Dispariția unui mare scriitor ne lasă mai singuri ca oameni, mai împuținați cu o prezență de excepție. Și anulează, brusc și dureros, posibilitățile întrupării altor lumi, a lumilor imaginare pe care geniul său le-ar fi putut coagula sau desprinde din nebuloasa creației, din magma încă nenumitului, alternative la realitatea fizică în care viețuim ca niște condamnați, ca niște întemnițați. Opere literare nescrise, „porți spre evadare”, care nu se vor mai deschide niciodată… Dispariția unui mare scriitor (a unui mare artist) e ca atunci când se stinge ultimul exemplar al unei specii – plantă rară sau vietate mirabilă – pe care nu am știut să o protejăm, să o ferim de extincție. Ar trebui să instituim o „Carte Roșie a Literaturii””

Vitalie Ciobanu :”Iubire cu sila nu se poate nici măcar în politică. D-apoi când te urăște o lume întreagă. Cu excepția celor care-ți ciugulesc din palmă. Dar și iubirea lor e cât le mai dai de ciugulit.”

Vitalie Ciobanu:”Aș fi preferat să stăm alături de Paris și Londra în alt fel de clasamente decât în cele privind postările antisemite. Și sunt atâtea domenii în care am putea demonstra că suntem un popor european! Să începem, de pildă, prin a arăta că știm să ne ținem de cuvânt și să punem bazele unui Muzeu al Holocaustului la București. Ca și ale unui muzeu al Gulagului. Despre ambele se discută și nu s-a făcut nimic.”

Vitalie Ciobanu:”…România este primul nostru partener economic, ne oferă surse alternative de energie, ne ajută la reconstrucția satelor, obiectelor de interes public, infrastructurii, susține prin numeroase proiecte cultura, educația, cercetarea în Republica Moldova. Este cel mai fidel avocat al Moldovei în tentativa acesteia de a se alătura familiei europene. Așadar: de ce ajută România Republica Moldova? Pentru că vrea să o anexeze? Dacă asta-i intenția, nu era mai simplu și mai ieftin să trimită niște „omuleți verzi”, cum face Putin?… Foarte ciudat imperialismul ăsta românesc!”

”Ar trebui sa pastram institutiile culturale mai presus de bataliile politice si de razbunarile personale. De ce nu vrea noua guvernare sa intrerupa aceasta traditie nationala nefasta? Am arata lumii ca Romania este o tara matura si cu adevarat europeana.”

Vitalie Ciobanu:””La un deceniu de la prăbuşirea Cortinei de Fier, moldovenii nu mai pot da vina decât pe ei înşişi. Suntem lăsaţi de capul nostru, cu micile noastre mizerii şi marile noastre trădări, care ne transformă în nişte fantoşe ale destinului. Scenariul unei “Elveţii la gurile Nistrului”, asupra căruia unii, la Chişinău, şi-au făcut speranţe interesate, s-a dovedit o iluzie în condiţiile geopolitice ale Basarabiei de azi, cu structura ei umană calamitată de 50 de ani de comunism, grevaţi pe moştenirea vechii ocupaţii ţariste. Republica Moldova nu a ştiut să profite de bunăvoinţa Occidentului faţă de “un nou stat apărut pe ruinele imperiului sovietic”, care, nu-i aşa?, trebuie ajutat să se pună pe picioare. Nici nu avea cum. O percepţie de sine deformată, incapacitatea de a asuma criteriile şi exigenţele lumii democratice au produs o realitate politică şi economică pe măsură.

Numai o conştiinţă românească recuperată şi o dată cu ea îmbrăţişarea modelului european ar fi putut să precipite evoluţia în bine a Republicii Moldova, conferindu-i o legitimitate mult mai temeinică în faţa lumii. Atâta timp cât basarabenii nu vor accede la identitatea lor refulată, nu Eminescu, Blaga sau Noica vor fi spiritele tutelare ale pământului lor, ci “în veci neuitaţii” Ribbentrop şi Molotov. Cu aceşti părinţi vitregi, pe care nu am reuşit să-i exorcizăm, prezentul nostru rămâne un infern. (martie-aprilie 2000)”

Fragmentul final dintr-un studiu – ”Anatomia unui faliment geopolitic: Republica Modova” pe care l-am publicat la Editura Polirom în 2005. Au trecut 18 ani de atunci.

” Oameni buni din Moldova, nu vă fie frică! Votați! Voi, pensionari, care vă doriți pensii mai bune după o viață de muncă, lipsuri și chin; Și voi, intelectuali – profesori, medici, ingineri, artiști, IT-iști…–, ignorați de guvernare, pentru ca să nu mai ieșim din boli, sărăcie și subdezvoltare; Și voi, jurnaliști și bloggeri mercenari, pe care șefii vă obligă să mințiți, să manipulați, să trunchiați citate, să răspândiți zvonuri otrăvite, să faceți montaje nelegiuite contra unui salariu pe care nu-l veți obține în altă parte, pentru că piața muncii e mică și-i controlată mai ales de bandiți;
Și voi, tineri cărora vi se fură viitorul în țara voastră, deși nu vreți să renunțați la ea; Și voi, moldoveni din diaspora, care cunoașteți pâinea amară a exilului și tristețea de a nu vă vedea copiii și părinții ani de zile, doar pentru că niște conaționali de-ai noștri, aburcați în posturi înalte, au ales să fie hoți și ticăloși; Și voi, funcționari de stat, slujbași de prin curți și tribunale, procurori, judecători, grefieri, care acceptați înscrisuri strâmbe și probe false împotriva unor nevinovați, voi, care judecați abuziv, împotriva legii și a jurămintelor meseriei, nu pentru că ați fi oameni răi de felul vostru, ci fiindcă o eroare, o ispită, o faptă dezonorantă, admisă cândva, la început de carieră, vă face șantajabili, după care n-ați mai fost în stare să rupeți „lanțul slăbiciunilor”; Și voi, săteni obidiți, amenințați de primari hapsâni; Și voi, oameni ai Bisericii, care ați primit ordine de la ierarhii voștri să blamați un om drept și sincer, amintiți-vă că mai presus de mitropolit și de episcop stă ochiul lui Dumnezeu care vă vede când faceți rău, chiar dacă Îi invocați Numele; Și voi, șefi de firme și mici antreprenori, care mai dați salarii în plic, ocolind fiscul; Și voi, directori de licee și spitale, care cereți plăți necuvenite elevilor și bolnavilor; Și, culmea!, chiar și voi, politicieni de la putere, mânjiți cu nenumărate compromisuri, minciuni și trădări – curățați-vă conștiința împovărată, dați-i o șansă poporului pe care spuneți că-l serviți, oferiți-vă și vouă secreta satisfacție că într-un ceas de cumpănă pentru țară ați avut curajul să faceți un bine și i-ați îndemnat și pe alții, asemeni vouă, să-și răscumpere greșelile și faptele rușinoase… ”

”Dragi prieteni si colegi, oriune v-ati afla, va multumesc din suflet pentru gandurile voastre bune si pentru urari! Va doresc si eu sanatate, forta, dragoste si impliniri frumoase!” Al vostru, Vitalie Ciobanu

Albumul Clubul Impresii din viata si carti cu scriitorul Vitalie Ciobanu (accesati)

Date biografice: Vitalie Ciobanu

Prozator, eseist, critic literar, ziarist (presa scrisă), comentator la Radio Europa Liberă. Născut în 1964, în orașul Floreşti, jud. Soroca. Licenţiat în jurnalism, Universitatea de Stat din Chişinău, 1986. A lucrat redactor şi redactor-şef la Editura Hyperion, 1986-1993. Este redactor-şef al revistei Contrafort din 1994.
Autor al volumelor: Schimbarea din strajă (roman), editura Hyperion, Chişinău, 1991; Frica de diferenţă (articole, eseuri, cronici literare), Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999; Valsul pe Eşafod (30 de pretexte literare şi un Jurnal la Praga), Editura Cartier, Chişinău, 2001; Anatomia unui faliment geopolitic: Republica Moldova. Editura Polirom, Iaşi, 2005; Literatur Express. Europa de la fereastra vagonului. Jurnal pe două voci (volum realizat împreună cu Vasile Gârneţ), Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2007.
Prezent în antologiile Momentul adevărului, o culegere de texte ale unor eseişti români contemporani, Cluj, Editura Dacia, 1996; în Literatura din Basarabia. Secolul XX (volumele de proză scurtă şi de eseu), Editurile Ştiinţa şi Arc, Chişinău 2004; şi în „Europaexpress. Ein literarisches Reisebuch”. Eichborn, Berlin, 2001
Colaborări: revistele 22, Dilema, Observator cultural, România literară, Lettre Internationale, Cultura, Viaţa Românească, Secolul XXI, Interval (Braşov), Apostrof, Steaua (Cluj), Timpul, Convorbiri literare (Iaşi), Orizontul(Timişoara), Sud-Est Cultural, Semn (Chişinău), la cotidienele România liberă, Evenimentul Zilei (Bucureşti) ş.a.

Premii şi distincţii: Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, 1991; Premiul pentru Eseu al Uniunii Scriitorilor din România, 1999; Premiul pentru Critică şi Eseu al Uniunii Scriitorilor din Moldova, 2001; Premiul pentru Jurnal al Filialei Chişinău a Uniunii Scriitorilor din România.
Membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova din 1992; Membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1993; Membru al PEN Centrului Internaţional (filiala Chişinău) din 1995 şi preşedinte al Moldova PEN Centru din 2004.
A participat la colocvii şi congrese internaţionale: Bucureşti (1992, 1993, 1997, 2002), Viena (1995), Guadalajara, Mexic (1996), Braşov (1998), Strasbourg (1999), Praga (1999, 2001, 2005, 2008), „Literatur Express Europa – 2000” (2000), „Sharing culture”, Rotterdam (2004), „Donumenta”, Regensburg-München-Berlin (2004), Congresul Mondial al PEN Centrului Internaţional, Bled, Slovenia (2005); Paris, 2006, Viena, 2007; Leipzig, Berlin, 2008, Viena, 2009, Roma, 2010.

Alte surse biografice: Revista Contrafort, / http://www.contrafort.md/  / https://www.facebook.com/vitalie.ciobanu.7 / https://ro.wikipedia.org/wiki/Vitalie_Ciobanu

https://www.facebook.com/pg/clubelitaimpresiisicarti/photos/?tab=album&album_id=2500223153536827

Albumul Clubul Impresii din viata si carti cu scriitorul Vitalie Ciobanu 

Irina Staver: ’’Cred în lumea noastră, în cea care trăim’’

Probabil, că veţi întreba, cum e posibil că această fată reflectează asupra vieţii umane precum un om cu experienţă la cei 26 de ani ai săi? Irina Staver, o persoană inteligentă, modestă, dar ambiţioasă şi perseverentă, foarte pozitivă, şi, se pare că ar fi trăit numai bucurie, încântare, şi vede toată lumea în roz: buni, minunaţi şi inocenţi… Dar nu e chiar aşa: la fel, ca oricare om obişnuit a cunoscut semnele invidiei, răului, izolării de sine încă de când a început studiile la şcoală. Nu crede în perfecţionism, cert e că dintotdeauna s-a stăruit să facă lucrurile cu maximă grijă, cu dăruire şi frumuseţe, ceea ce nu poate să placă tuturor, stârnind şi reacţii contradictorii. Nu poţi fugi de invidia umană, eşti nevoit să te lupţi cu ea de una singură, cu înţelepciune, fie să te resemnezi continuând să faci fapte bune, urcând la munte printre stânci şi flori: asta-i viaţa! Fericirea ei supremă: Dumnezeu şi părinţii ei – Liviu şi Ala. Lor li se dedică totul, şi partea cea mai luminoasă din firea Irinei, – care inspiră, încălzeşte şi iubeşte…

Nu este omul stereotipurilor, nici omul rețetelor, cu atât mai puțin a celor de viață. Dar are şi ea unele reţete, şi cu siguranţă poate spune doar ceea ce simte şi crede: unele concepţii înţelepte formulate încă de clasici, generate de urmaşi, şi pentru cineva, devenite individuale ca lecţii de viaţă. Esenţial e: ‘’să nu ne pierdem pe noi inşine, să nu ne pierdem condiția umană cu toate valorile ei de bază, să putem ierta de fiecare dată, să putem iubi și dărui, și să așteptăm dacă, într-adevăr, credem că acel lucru  merită… ‘’răbdarea’’ noastră’’. Este conceptul Irinei Staver, cu o condiție necesară în luptă cu viața și cu vacarmul zilelor prezente, ‘’Să credem în lumea noastră, în lumea care trăim!’’

Prima ei amintire la propriu, Irina începe cu luna mai, ziua a zecea, a anului 1990. ‘’Amintire a familiei mele despre mine, nu și a mea’’. Cu primii paşi făcuţi de ea la zece luni de viaţă, chiar de ziua de naştere a mamei sale:’’Știți, când ești încă atât de mic, nu ai încă resurse financiare să-i cumperi mamei un cadou, dar o poți face să plângă de fericire văzându-te Om pășind pentru prima dată în viață.’’

’Așa precum fluturii se ascund în flori, astfel și noi, oamenii – în povești’’  Iubeşţe copiii și ei o iubesc pe Irina. ‘’Avem întotdeauna ceva a ne spune, iar dacă nu ne vorbim, ne zâmbim sau ne spunem povești’’. De altfel, una dintre marile ei pasiuni sunt poveștile relatate sau citite duios, cald şi înțelept, celor mici’’. Adoră, în special, fetițele, – lumea lor o fascinează și-i place să-i facă să zâmbească. Nu este încă căsătorită, și nici copii nu are. Crede că pentru o viață de familie ai nevoie de o altfel de pregătire, mult mai serioasă, – e nevoie de o ’’coacere a sinelui”. În cazul ei, spune că simte ’’că nu are să vină decât pe la 30 de ani, chiar dacă deja mă simt de parcă aș avea toți anii trăiți’’…

Prima dragoste, cea cu fluturi în stomac, a venit mai târziu, la 18 ani. S-a început, şi continuă la fel, în familie. O Dragoste de cristal sau de porțelan, o dragoste copilăroasă din acelea care te face să te simți mereu cu ușă în Rai. Când povestea finişează, ușa se închide brusc și tu aterizezi pe pământ. A fost sincer și frumos pentru toată viața. A rămas la fel, în pofida dezamăgiri în El, cu prima mare trădăre şi infidelitate cu prietena ei cea mai apropiată… În fond, tema despre bărbați este cea mai grea pentru Irina, nu vrea să vorbească despre ei. ‘’De fiece dată, în locul cuvintelor, mi se așează pietrele, pentru că au urmat și alte dezamăgiri. Eu știu una, şi există o certitudine în viața mea, – acel bărbat va avea neapărat ceva din tatăl meu: noblețe, respect, înțelepciune și putere de a decide orice și oricând va fi nevoie’’.

Prietenii. Spune, că ea cunoaşte bine oamenii, și ei o cunosc pe ea: ’’Aceasta numim prietenie sau, nu numim’’. În ceea ce o privește, nu crede că are mulți prieteni, deși așa s-ar părea. Nu îşi doreşte acest lucru fals. Prietenii, în realitate, are foarte puțini, dar buni. Ea crede în prietenie doar atunci ’’când așa-zisul prieten e întotdeauna bun și sincer cu tine, receptiv și intuitiv la momentele tale, și de bucurie, dar și de suferință, se interesează de tine, și ar face într-adevăr tot ce poate să te vadă bine și senin. În caz contrar, există cunoștințe și oameni cu care viața, pur și simplu, te-a intersectat. Există, și Oameni-Lecții’’. Până nu de demult, îşi făcea mai ușor prieteni, acum a devenit mai cumpătată, pentru că și lecțiile de dezamăgire au devenit mai frecvente și tot mai durute. Nu poartă pică nimănui, deoarece, sunt ei, ’’oamenii-lecții’’ de la care ai ce învăţa, de bine sau rău…

Pasiuni. Momente de răgaz şi liniște, Irinei place să le umple cu multă armonie, conexiune cu natură și oamenii cei mai dragi. În funcție de lungimea clipei libere, alege evenimentele și locuri noi care o inspiră, fie, pe cele vechi, care-i reâncarcă Universul. Uneori e ceva pierdut, dar ca urmare, regăsit…

Citeşte multe cărţi, dar şi le mai scrie. Uneori. Până acum are lansate două volume de poezii și proză, urmează și al treilea volum în curând. Primul volum, “Odă Poeziei”, conține poezie pură, este prefațat de Nicolae Dabija, editat și apărut pentru prima oară la editura „Nicora”, București 2013, unde a fost și lansat prima dată. Se aminteşte că, în acel prim cuvânt al autorului, scria:’’Eu cred că poezia este numai artă, este însăși viața. Prin această plachetă de versuri, nu-şi doreşte decât să ajute pe cineva, să poată tămădui răni, care nu se văd, dar se simt, să încerce o reînviere în oameni, și mai cu seamă, în cei mai tineri. O deschidere către valori, care i se par autentice, durabile, veșnice: mamă, părinți, iubire, țară, poezie.”

Citeşte în timpul liber, cu serile, în parc sau în orice alt loc decât acasă, şi niciodată în pauze de masă la servici. De altfel, Cartea, pentru Irina merită toată atenția. ’’Mai întâi mă eliberez de negativ, de toate problemele’’, și atunci îşi permite să ia o carte în mâini.’’Cartea, mai ales, cea bună, cere un soi de intimitate, dacă vreți. Pentru că ea se vrea să fie înțeleasă, mai înainte de toate, nu doar citită’’, – spune Irina. Acum, ea citeşte toată opera a scriitorului ei preferat din Basarabia, Nicolae Dabija, începând cu ’’Tema pentru acasă”:’’Înțeleg de ce a ajuns a fi tradusă și în China, e o Capodoperă’’. Adoră Jurnalele, cartea preferată a ei rămâne a fi de Oana Pellea (’’e despre viață, despre Tot’’). A citit şi are toate cărțile de Mihaela Rădulescu, – cărți motivaționale, cărți care inspiră, de ’’Profil Jurnalistic’’, bineînțeles, şi cărţi cu poezii, inclusiv. Aruncând o privire la raftul de sus din odaie, observă şi cărţile cu poezii proprii. Le recomandă cititorilor cărți reale, cele care pot fi ’’atinse, răsfoite din toate părțile și în care îți poți face și însemnări. Sunt cărți adevărate, poate, la fel ca și oamenii’’.

O carte cu adevărat bună, de regulă, într-un loc liniștit, în brațele calde ale verii, o predispune la pozitiv și frumos. De asemenea, de mică fiind are pasiune pentru o lume necunoscută, misterioasă și, mai puțin, accesibilă sau explorată de către oameni. În acest sens, documentarele bine realizate, oamenii dotați cu altfel de puteri, dar și expedițiile cosmice, aduc curiozitate, cunoaștere și deosebită plăcere. De altfel, Irina visează la o expediție cosmică, fără glumă.

Destinații turistice din Moldova. ‘’Casa bunicii’’, și, în general, locurile mai bogate cu iarbă verde, prospețime și mai utile pentru sănătate’’. Pe lista locurilor vizionate și îndrăgite de Irina, se regăsesc Orheiul vechi, Mănăstirile Moldovei și, în special, Mănăstirea de la Curchi; ca urmare, satul Lozova, vinăriile din beciurile de la Cricova și Mileștii Mici, satul Vatra (cariera Pruncul, la 10 km de Vatra), Țîpova, Saharna, Soroca. ‘’Destinații turistice în Republica Moldova sunt, și încă avem multe, însă, pe lista celor recomandate, sunt cele dintâi’’

Vorbind de job, cel de acum, și cele din trecut, Irina a fost dintotdeauna o persoană universală: jurnalistă ‘’mai puțin a presei scrise și mai mult a radioului și a televiziunii’’ – (Radio Moldova, Radio Moldova Tineret, Radio Național FM, Radio VoceaBasarabiei, TV Moldova 1 , emisiunea “BunăDimineața”). A făcut divertisment, și muncă de manager, de prezentatoare, de scenarist și autor de programe. Dacă cu adevărat îi place ce face, se implică totalmente cu dăruire de sine. La fel, ca în poezie și în meserie, Irina preferă să înceapă de jos, de la pereții albi și goi, să dea ea culoare, o viață, pe care crede că o merită. Așa cum s-a întâmplat, bunăoară, și la Național FM. A găsit niște ziduri albe, la propriu și la figurat, şi în câteva luni, le-a umplut cu oameni talentaţi, dedicați, profesioniști plini de speranță. Din păcate, viața job-ului la radiou nu a fost prea lungă, dar experiența și oamenii de acolo, au însufleţit-o pentru totdeauna cu optimism..

În continuare, Irina Staver vine cu noi realizări, lucrând și dezvoltând un proiect de profil educațional. Primele încercări, de probă au fost meditațiile online de pregatire pentru Bacalaureat, o platformă numită sugestiv “La un click de BAC”, menită să încurajeze și să le demonstreze elevilor, că există viață și după BAC, și că etapele de pregatire pentru examene, presupune muncă și motivație. Deocamdată, nu ne poate spune prea multe, pentru că urmează niște schimbări, dar ea speră să fie de bun augur!

Recomandă şi doreşte multă fericire oamenilor! – Irina, şi noi suntem cu tine… într-un pas şi ceas bun! Să fii fericită! Baftă şi reuşite în viaţă!

❤

Lana Claire: Suntem creatori al propriului Destin

”Aș vrea să fiu o mică stea… Ce calea-ţi luminează,.. Să te aduc în lumea mea, pășind domol pe-o rază…”

Fericirea o înțelege în felul de a prețui fiecare clipă a vieții. A învăţat să se bucure de lucruri simple, zilnic încercând să depăşească durerea şi cazurile grave la Asociația pentru copii vulnerabili: Puterea acestor oameni de a se lupta și a învinge orice obstacol o face să înțeleagă toată drama unei lumi aparte şi cât de important este să te trezești sănătos!

– ”Suntem asemenea unei cărți cu file aurii pe care o răsfoim zilnic… Suntem creatorii propriului Destin” – spune cu sinceritate Lana Claire.

Este o artistă, o fire romantică, deschisă, creativă, foarte pozitivă, simplă, uneori, la fel de dificilă… Muzica este universul ei, o usă în realizare a visurilor, a împlinirilor, – o muncă şi un proces de creaţie care o fac deosebit de fericită. Cu toate că are un exterior extravagant şi foarte frumos, este de fapt, o fire foarte modestă, gingaşă, atentă la orice om în comunicare şi cu mare teamă să nu supere pe cineva… Îşi propune să atingă orizonturi noi, şi munceşte cu perseverenţă la mai multe proiecte. Recunoaşte, că viaţa e scurtă şi vrea să le reuşească pe toate la timp. Este cantautor, scrie versuri şi compune muzică pentru texte. La fel de minuţios cântă la pian, pictează pânze în ulei şi chiar cu cafea, este la fel de talentată în orice realizare a ei.

Îmbină munca şi pasiunile ei, şi ca Fondator şi Ambasador al Asociaţiei Logopedice a Copiilor cu dizabilităţi din Republica Moldova. Este o adevărată leoaică, o luptătoare în acţiuni de caritate, pentru suportul persoanelor vulnerabile. Suşţine în continuare ideea că fiecare om are misiunea lui pe acest pământ, şi că nimic în viaţă nu este întâmplător. Se străduie prin creaţiile sale să aducă zambete, bucurii şi speranţe în vieţile oamenilor.  Prin sentimente să transmită un mesaj drag Publicului. Un mod pozitiv de a gândi, care la rândul său atrage succesul. Fericirea e o artă pe care dacă înveţi să o posezi, – nu te va părăsi niciodată!

 Vine dintr-o familie de medici, iar bunica ei a cântat într-un cor bisericesc, şi probabil de la ea vine darul Lanei. La o vârstă fragedă, a început să studieze la o școală muzicală corală, tot atunci, i se limpezeşte calea ei spre o lume a artelor. Îşi aduce adesea aminte de examenele la pian, de primele concerte la Sala cu Orgă și la Teatrul de Operă și Balet…

Prima vizită la un studiou muzical. Ulterior, a absolvit facultatea de Drept Internațional la ULIM: astfel, pentru a completa studiile şi să definească rolul ei ca Ambasador la Asociația Logopedică cu copii cu dizabilităţi (A.L.C.D.M). A participat la varia expoziții în țară și peste hotare cu tablouri ei ca autor. A studiat şi a muncit o perioadă în Marea Britanie, la Londra fiind învitată de o Asociație Non-Guvernamentală. În acest timp, Lana a început să scrie versuri, iar dorul de casă o macina tot mai mult, și o întâmplare imprevizibilă în familie a făcut-o să se întoarcă în țară.

Cu prima piesă muzicală ”Tango”, pe care a scris-o, Lana Claire a luat locul doi la un concurs muzical din Kiev. Au urmat multe colaborări și alte piese: Samba, Dragostea Adevărată, Tu ești viața mea, Visuri, Mama... Pe parcursul acestor ani, a organizat expoziții, concerte de caritate, și, de asemenea, a prezentat concerte solo la Filarmonica de Stat, Casa Armatei, alte Centre Comerciale ori Cluburi. S-a filmat în clipul propriu cu piesa Samba, în colaborare cu trupa de dans Black and White. Ca urmare, a creat şi format un band ”Lana Claire Latino Jazz Band”, susţinând câteva concerte la Cluburi și Restaurante unde cântă piese gen Latino și Jazz din repertoriul ei, și a compozitorilor și scriitorilor cu care colaborează. în continuare. În orice turneu cu concerte, Lana mereu promovează cultura și tradițiile țării noastre.

”Mă mândresc cu plaiul nostru superb”, – spune ea. De altfel, munceşte la un proiect ”Tezaurul Mioritic” ce are la bază promovarea tradițiilor, culturii, obiceiurilor și a locurilor pitorești, şi chiar recomandă câteva destinații turistice din Moldova care au impresionat-o în mod special: 1) Mănăstirea Căpriana 2) Cetatea Soroca 3) Mănăstirea Saharna 4) Complexul Orheiul Vechi 5) Mănăstirea Japca 6) Vinăria Cricova 7) Mănăstirea Curchi 8) Rezervația Naturală Prutul de Jos 9) ”Stejarul lui Ștefan cel Mare” din Cobîlnea, care are peste 700 de ani. 10) Rezervația naturală Țipova

Cărțile sunt petalele sufletului ei, îi place să citească şi sugerează celor pasionaţi de carte, câteva titluri de carte: 1) Paulo Coelho ”Alchimistul” 2) ”Pe aripile vântului” Margaret Mitchell 3)”Last of the Amazons” Steven Pressfield 4) ”Elvis Presley” Joel Williamson 5) ”Ciocolata ” Djoan Harris.

”Copii sunt lumina sufletului nostru, iar cărțile sunt prietenii devotați”: Lana recomandă şi micilor pici câteva titluri de carte: 1) ”Emil din Lonneberga” de Astrid Lindgren 2) ”Peter Pan” -M. Barrie 3) ”Pinocchio”- Carlo Collodi 4) ”Basme” Frații Grimm 5) ”Karlsson pe acoperish” Astrid Lindgren.

Şi un Top 5 cărţi pentru cei mai mari, din literatură artistică care a impresionat-o mai mult: 1) Contele de Monte Cristo, Alexandru Dumas-tatăl 2) Preria, James Fenimor Cooper 3) Jane Eyre, Charlotte Bronte 4) Cei trei Mușchetari, Alexandru Dumas-tatăl 5) Memoires of a Geisha, Arthur Golden

O inspiră piesele spaniole, latino, adoră marea, munții, cascadele, nopţile cu lună şi stele, în general adoră natura de la care se înspiră în creaţii. Lana spune, că ”frumusețea vine din interiorul sufletului și se reflectă în jurul nostru, atunci când conștientizăm acest lucru şi devenim mai sensibili, mai deschiși către Univers, iar fericirea radiază și se citește în ochi”. Se înspiră  de la oameni puternici, de succes, de la femei care sunt mame, soții, prietene care pe tot parcursul anilor reușesc să mențină focul dragostei și armoniei. Iar acest vers îl dedică tuturor femeilor:

”Tu ești izvorul nesecat al vieții, 

Precum e roua pură a dimineții, 

Ce ascunde adânc mistere tăinuite, 

Păstrînd pe veci focul iubirii infinite…’‘

❤

Mariana S. Ţăranu: ”Învaţă a trăi fără a te pierde în detalii!” La Clubul de elite ”Impresii din viaţă şi cărţi”

”Omul poate fi considerat matur doar atunci, când învaţă a trăi fără a se pierde în detalii!” – consideră Mariana Ţăranu. – Deşteaptă, are mult curaj şi simţ practic. Un caracter ferm, cu o atitudine fixă şi ştie bine ce vrea de la viaţă, cu capacităţi şi putere neegalabile de a acţiona în ciuda circumstanţelor, – de obicei, astfel de trăsături de caracter sunt atribuite bărbaţilor. Între timp, sau în vremuri grele precum în prezent, apar femei ca Mariana, care surprind contemporanii cu curajul faptelor şi acţiunilor sale, dar şi cu gânduri, relatări uimitoare. Scrie şi procedează precum simte, precum doreşte şi consideră ea că este corect. Gânduri, speranţe, vise, amintiri despre părinţi, prieteni, toate pe care protagonista le-a confesat cu sinceritate astăzi, la Clubului de elite ”Impresii din viata si carti”  Vedeţi albumul: «Mariana S. Taranu protagonista Clubului Impresii din viata si carti» 

 Zi de zi, un gând mic are un efect mare, iar în ani de zile, dacă te ţii de treabă serios poţi contura o altă istorie, o altă realitate. Aşa am înţeles eu de la Mariana Ţăranu, un foarte tânăr doctor în istorie… Un sentiment unic ce nu poate fi descris în cuvinte, iar protagonista făcea pauze adânci, ca noi cei ce-o ascultam, să realizăm momentul care simţea cu adevărată bucurie. Şi un pic de tristeţe, că toată munca ta apreciată, nu este răsplătită pe merit… Esenţial, că Mariana se ambiţionează să meargă mai departe, să muncească, să scrie cărţi documentare, istorice, tot adevărul, căci istoria noastră constă nu doar din evenimentele Holocaust-ului, an de an pomenit cu mare avengură, dar şi evenimente istorice legate de deportări, oameni simpli din popor, migranţi etc. Avem mulţi oameni oneşti în Moldova, în toate domeniile de activitate, care sunt perlele societăţii, valoarea ei, şi cărora le datorăm mult… Şi e mare păcat, că nu sunt apreciaţi după merit, nu sunt auziţi de generaţii, în special, de guvernanţi, indiferenţi. Sunt convinsă, că ei ştiu, cât de mult poate mentalul să schimbe realitatea pe care o trăim cu susţinerea şi solidaritatea lor, dar probabil, că încă n-a venit timpul pentru mentalitatea instabilă a celor pe care-i alegem noi…  (Svetlana Vizitiu)

”Scrisori către S (?) stalin”, – o carte de Mariana S. Ţăranu, care merită să fie citită… Poate, cîteva scrisori, pentru a înţelege unele adevăruri ascunse peste ani de noi… O istorie… –  Eram hăt departe, în Turkestan, Kuşka, o persoană venităla fel de departe, tocmai din Moscova, îmi spunea că mai mare valoare să îi ai în aproape şi să vorbeşti cu oameni pe care îi simţi la suflet, nu e… Aşa şi azi… Sunt lucruri care trebuie să fie însuşite. Vîrsta şi numărul anilor în carnetul de muncă contează mai puţin. Necătînd la vîrstă, elevul şi profesorul de o potrivă sunt valoroşi. Primul cu perspectivă, iar al doilea, – cu ce a pus în pungă. Mariana Ţaranu se încadrează în aceşti doi parametri. Care azi pentru mine nu sunt doar sunt învăţămintele? 1. Stai pe loc – pierzi, te retragi înapoi. 2. Lucrurile mărunte – la o parte, obiective majore ar trebui să fie la capul mesei. 3. A fost o lecţie de cumsecădenie. 4. Mulţi ani înainte, Mariana, înainte! (Аndrei Covrig)

Am ascultat cu plăcere despre activitatea doamnei Mariana Ţăranu, care este o personalitate erudită, inteligentă, competentă, cu o energie deosebită, cu înţelepciune moştenită de la părinţii săi din satul Cimişeni, raionul Criuleni.
Istoricul Mariana Ţăranu munceşte foarte mult, cercetează documente din arhive, scrie lucrări istorice valoroase pentru ca tînăra generaţie să afle istoria adevărată. Scrisul îi oferă o plăcere, o bucurie, mai presus de oricare alta, ne-a destăinuit doamna Mariana la această reuniune.
Mi-a plăcut un adevăr, redat de către doamna Mariana Ţăranu în unul din interviurile sale: „Cred că istorie pot face doar cei curajoşi, iar dreptul de a scrie istorie îl au doar înţelepţii. Numai un istoric înţelept poate elucida veridic şi competent evenimentele istorice”. – Vă doresc, Doamna Mariana, succese remarcabile în continuare! (Tatiana Isacova)

„Cimitirul ostaţilor învinşi” e Tema de acasă pentru mine venită din partea Doamnei Mariana Ţaranu, protagonista care ne-a ţinut cu respiraţia întretăiată mai mult timp la Clubul de elită „Impresii din viaţă şi cărţi”, Dumnezeu să-i dea puteri şi să o apere de rele, căci face un lucru nobil, spune lucrurilor pe nume, pune istoria cea adevărată la loc de cinste, în capul mesei, ca noi să o ducem mai departe prin cărţile scrise de Dumneaei. O Doamnă (Frau) curajoasă, plină de sentimentul responsabilităţii în ceia ce face, un Om adevărat, în venele cărui curge sânge de Român. – (Cobzac Victor) P.S. Poezia în cauză e Tema de acasă, Testarea la stofa de bun Român, propusă de Mariana Ţăranu, o temă care m-a pus pe gânduri, m-a captivat şi undeva după orele două de noapte aveţi prima variantă, care posibil să nu mai sufere schimbări, cam aşa. ”CIMITIRUL OSTAŞILOR ÎNVINŞI”: ”Ci-mi-tir…, ostaşi… , învinşi,/La război… trimişi … să moară, /Şi un bărbat… el… vine… des, /Să-i cânte Tatei… la vi-oa-ră./Bătut de soartă… cu arcuşul,/Pe care-l ţine… tre-mu-rând,Cu-o mână, care nu-l ascultă,/Stârneşte stru-ne-le, pe rând./Şi ele plâng… de pi-că frunza,/Bărbaţi… cu viaţa pusă-n joc,/Trecuţi… prin sabie…, stejari,/La care, toamna… le-a dat foc./Un şir de cruci…, posomorâte, /Şi nume… greu… de descifrat,/Ploaia le-a şters… aşa …arată,/Un… ci-mi-tir… de toţi… uitat.” – VicCo

VREAU UN LOC SUB SOARE!!! Mulţi dintre noi cunosc sau chiar folosesc această expresie …..Fericirea, împlinirea mult dorită nu depinde de locul în care ne aflăm, ci de oamenii, care ne înconjoară ….. A fost o zi luminoasă , remarcabilă, cu prieteni dragi. Am făcut cunoştinţă cu istoria familiei tale MARIANA ŢĂRANU, însă cel mai mult m-a impresionat viaţa ta , un exemplu demn de urmat. Ai un scop , dar nu uiţi nici de valorile moştenite de la părinţi. Alegerea profilului în liceu este un subiect, care marcheză viaţa fiecărui. Ai ales profilul corect DRAGĂ MARIANA!!! FELICITĂRI pentru cea ce ai realizat, succese!!! MULŢI ANI! (Valentina Ciobanu)

De cînd o cunosc (din 1993), Mariana este o muncitoare sîrguincioasă și o luptătoare ambițioasă, care se prigină pe propriile puteri. Vreau să-i doresc succese în continuare, noi descoperiri, realizări și sănătate! (Lucia Argint)

Mariana S. ŢĂRANU, conferenţiar universitar, doctor în istorie, editor. Autoare a lucrărilor: ”V. Lenin fara machiaj: teroarea intelectualităţii sovietice”; ”Cimişeni – file de istorie”. Editorul cărţii: ”Scrisori către Stalin sau spovedaniile celor ocupaţi (1947-1953)”
Este fiica lui Simion şi Lidia ŢĂRANU din satul Cimişeni, raionul Criuleni. Tot ce a realizat datorează parinţilor care au învestit în studiile şi educaţia ei, şi care au motivat-o să meargă înainte. În momentele dificile îi apare imaginea mamei Lidia Ţăranu, directorul Liceului Teoretic Cimişeni (2000-2012), care mereu repeta: ”Cine nu merge înainte, acela merge înapoi. În viaţă, stare de repaus nu există”. Îi este recunoscatoare şi fratelui Dumitru pentru sustinerea tuturor proiectelor.
Cel mai mult regretă că târziu a înteles… să nu se piardă în detalii…

https://www.facebook.com/events/1146702295359179/

Paulina Zavtoni:”Astăzi noi suntem temelia”

O doamnă frumoasă, sclipitoare, inteligentă. Şi, desigur, foarte talentată. Posedă un simţ deosebit al umorului, ştie să se descurce în orice situaţie complicată. Activează în teatru deja de 50 de ani! Artistă a Poporului, actriţa Paulina Zavtoni s-a dovedit a fi atât de simplă în conversaţie, dialogul fiind un adevărat moment de a afla lucruri inedite de suflet, de viaţă, de creaţie. Vine dintr-o familie modestă.

Îşi aminteşte cu tristeţe de anii din copilărie, când ţineau în şură un sac cu pesmeţi pentru zile negre. Mama ei, Ana Zavtoni, a rămas văduvă când era însărcinată cu Paulina. Tatăl a murit pe front. „Amintirile scumpe din copilărie sunt mereu cu mine”, zice ea cu nostalgie. Întotdeauna i-a mers la oameni buni, pentru care simte o atracţie intuitivă. Contactul viu cu oamenii, iată secretul ei. Era mică, dar avea sentimentul că acele momente, pe care le petrecea în scenă, erau cele mai fericite pentru ea. Şi-a creat, astfel, o dependenţă de teatru, de trăirile inedite, ceea ce a determinat-o să aleagă teatrul. Învăţătorii de la Şcoala nr. 1 (în prezent, Liceul „Gheorghe Asachi”), au fost primii ei susţinători. Profesoara de limbă rusă, Tatiana Cuzminicina, sub a cărei conducere Paulina a interpretat primele roluri din dramaturgia rusă, i-a cultivat dragostea faţă de teatru. Prin anii ’60 a depus actele la Conservatorul „Gavriil Musicescu”, la Catedra arta actoricească, cu specialitatea actor de teatru şi cinema. L-a avut conducător pe Arcadie Plăcintă, Artist al Poporului din RSSM, un om minunat şi cu har. Profesori i-au fost şi alţi Artişti ai Poporului: Eugeniu Platon, Valeriu Cupcea... Colegi i-au fost actorii care au creat file în istoria teatrului autohton: Spiru Haret, Victor Ciutac, Vitalie Rusu, Veniamin Apostol, Damian Dimitrov, Mihail Curagău, Viorica Chircă, Dina Cocea, Margareta Ureche etc. Inimile lor băteau la unison, erau darnici şi plini de speranţă… Paulina era studentă când a fost remarcată de Nadejda Aroneţcaia, care conducea studioul de pe lângă „Moldova-film”. Anume N. Aroneţcaia a sfătuit-o să meargă la actorie. Fiind regizoare la Teatrul „Luceafărul”, a inclus-o pe Paulina în trupa sa de actori. „Am avut noroc. Orice actriţă începătoare visează la un asemenea început de carieră scenică, cum a fost al meu, zice ea. Îndată mi s-au propus roluri în spectacole: Intrigă şi iubire, Costumul de nuntă şi Flori de câmp – spectacole pregătite la Moscova pe parcursul studiilor şi care au fost timp de mai mulţi ani cap de afiş al repertoriului trupei, bucurându-se de mare succes.” De asemenea, N. Aroneţcaia a montat şi „Copilul nimănui” după I. Şkvarkin, cu Paulina Zavtoni în rolul principal. Astfel, Paulina Zavtoni slujeşte scena Teatrului „Luceafărul” de 50 de ani, reprezentând prima generaţie a teatrului.

„Astăzi, noi suntem temelia”, glumeşte actriţa. Model i-au slujit: Domnica Darienco, Ecaterina Cazimirov; dintre actorii ruşi: Iulia Borisova, Vasile Lanovoi, Iuri Iakovlev şi alţii, cu care făceau schimb de experienţă în timpul deplasărilor la şcoala vahtangovistă. Spiru Haret… A fost oare vorba despre un destin prestabilit?! Când a văzut-o pe tânăra cu două cosiţe în curtea Conservatorului, Spiru a renunţat la visul său de a deveni agronom şi a urmat-o pe ea, Paulina. „Profesia e ca şi dragostea, se alege o singură dată în viaţă. Dacă nu te căsătoreşti cu persoana iubită vei fi nefericit”, spune actriţa. Au fost un cuplu armonios – atât familial, cât şi scenic. Au jucat împreună în Trei surori de A. Cehov, Pe-un picior de plai şi Ce frumoasă este viaţa de Ion Podoleanu. În piesa Chiriţa în provincie de Vasile Alecsandri au fost extraordinarii Luluţa şi Leonaş.  Despre cuplul Paulina Zavtoni – Spiru Haret, Alexandru Grecu, Maestru în Artă, a spus că „este una din legendele scenei basarabene. Am fost «furat» de jocul lor scenic, de personajele acestor actori inconfundabili încă din copilărie. Nu mi-a scăpat niciun spectacol în care să fi jucat aceşti valoroşi artişti. Acest cuplu a dat naştere unei veritabile dinastii artistice”.

Spiru Haret a fost o fiinţă caldă, cu suflet de copil, iar în scenă – un actor splendid. Casa lor era un laborator de creaţie, unde doar în orele de somn nu se vorbea despre teatru… „Eu am avut noroc, afirmă fiul Constantin. Părinţii mei sunt – doi Actori şi doi Părinţi – cu literă mare. Un cuplu tandru şi un ghem de iubire. Au fost toată viaţa împreună: acasă şi pe scena teatrului. Alături şi la bine şi la rău. Lecţiile de dragoste, de fidelitate ale părinţilor mei stau şi acum la baza vieţii mele.”
Cu părere de rău, în septembrie 1999, Spiru Haret a plecat… în ceruri, iar soţia sa iubită, Paulina, a fost cea care i-a ţinut de mână şi i-a citit Tatăl Nostru până la ultima lui suflare. A fost o despărţire grea, dar până şi în ultimele clipe ei au ştiut să fie alături „înlănţuiţi” de dragostea şi respectul ce-l aveau unul faţă de celălalt. „Suntem o casă de artişti… Feciorul Constantin Haret şi nora, Ala Tuz-Haret, sunt actori la Teatrul „A. Cehov”; fiica Lucia Galac, este profesoară la Academia de Arte; cuscrii, Ivan şi Svetlana Tuz, sunt actori şi ei, iar nepotul Anatol Galac studiază la Liceul de Arte… Probabil, destinul ne-a hărăzit, ca eu şi cu Spiru să stăm la temelia dinastiei noastre.” Sunt momente în viaţă, când simţi un gol imens… „E ceva firesc, mai cu seamă, în prezent. Nu te poţi aştepta doar la succes. Munca actorului înseamnă suflet. Te macină îndoielile: te acceptă regizorul, vei putea să interpretezi rolul, ai procedat corect, publicul te va înţelege, te va aproba?… Ca urmare, uneori, eşti indispusă. Totuşi, optimismul, dragostea pentru teatru, le tratează pe toate.” Actriţa se străduieşte să fie mereu în formă, să arate impecabil, să zâmbească.
Nu-i place, când cineva, fie dintre colegii săi, fie alţi oameni, se plâng de starea precară, consideră, că astfel omul transmite energia sa negativă celuilalt. La fel, nu apreciază când o actriţă la vârsta a treia o face pe „tinerica” şi invers. Realitatea fizică, vârsta actorului modifică radical lectura piesei. Spectacolul pune spectatorul pe gânduri, cum ar fi procedat el în astfel de situaţii… E ceea ce se cere de la Teatru! „Când joci un rol negativ, te gândeşti, de unde atâta răutate în acest om? Oare de la naştere e determinat să ajungă în «acea stare»? Interesant e că rolul negativ are mai multă priză la spectatori, îi dă actorului posibilitatea să se manifeste neaşteptat pentru public. Un actor trebuie să se evidenţieze în diferite ipostaze.” Actriţei Paulina Zavtoni i-au plăcut rolurile de caracter, cum ar fi, de exemplu, Fekla Ivanovna din Căsătoria..
. Nu acceptă teatrul ieftin. Recunoaşte că genul comediei este acela care aduce o sală plină de spectatori, deoarece e mai acceptabilă, mai înţeleasă. Totuşi, tragediile şi dramele sunt şi ele bine primite de spectatori, în special, cele jucate de actori buni. Despre corelaţia actor – regizor şi cum se face un spectacol reuşit actriţa consideră că rezultatele vor fi benefice dacă relaţiile dintre regizori şi actori sunt armonioase, calde. Un spectacol e muncă în echipă. Rar se întâmplă când dintr-un material slab iese un spectacol cu priză la public.

Valoarea unui spectacol depinde de piesă; determinată de un material bun, de regizorul talentat şi de trupa extraordinară de actori, care să lucreze zi şi noapte. Profesia nu întotdeauna asigură un trai bogat actorului. „Le spun şi copiilor mei, că actorii n-au fost, nu sunt şi nici nu vor fi bogaţi financiar. Ceea ce contează, e spiritul, bogăţia sufletească.” De fapt, în zilele noastre, pentru tineri, factorul financiar contează, doar că doamna Paulina se mulţumeşte cu ce are. Altfel, propune să fie reduse preţurile biletelor la teatru, pentru ca fiecare copil să aibă acces la spectacole. Teatrul trebuie să participe la educaţia copilului.

Oricum, şansele tinerilor actori de a se afirma profesional, şi anume, la Teatrul „Luceafărul”, sunt foarte mari. Aici activează mulţi absolvenţi ai Academiei de Muzică, Teatru şi Arte Plastice. Paulina Zavtoni încurajează tinerii. Cu ei actriţa vorbeşte de la egal la egal. E tânără sufleteşte! – o spun chiar studenţii. Este simbolul Tinereţii! „Nepoţii o numesc drăgăstos «Mica», ne relatează fiica actriţei, Lucia Galac, lector superior la Academia de Arte. Energia ei fulminantă nu se potriveşte cu imaginea unei bunicuţe obişnuite. «Mica» este consultantul principal în procesul de pregătire pentru manifestările artistice, la care i-au parte copiii. Mă bucur că este în continuare solicitată şi antrenată în multiple activităţi. Iar nepoţii, ca şi noi cu fratele cândva, îi duc dorul şi se bucură mult, când au norocul să le fie alături… Cu cât devin mai matură, tot mai mult o înţeleg pe mămica. La ea venim după un sfat, cu ea împărtăşim gândurile, bune şi triste.” Viaţa familiei este îndrumată subtil de Paulina Zavtoni, pilonul spiritual al casei. Ea îi adună la toate sărbătorile. Îi place să-şi vadă nepoţii împreună. „Îmi pare rău că trec anii şi eu îmbătrânesc. Trec anii, mă trec şi eu… Dar m-am conformat!” 

Spectatorii o iubesc, colegii se mândresc că o au alături! Cu siguranţă, actorii Teatrului „Luceafărul” au spectatorii lor, care îi iubesc. Artista Poporului Paulina Zavtoni îi are pe ai săi. Uneori spectatorii o întâlnesc pe străzile oraşului şi-i exprimă dragostea şi respectul. Îi recunosc şi vocea care sună la Radioul Naţional, cu care colaborează şi în prezent. „Unii spectatori îşi imaginează, că actorul este identic cu personajul din scenă. Teatrul e un miracol! Ei iubesc miracolele, la fel şi pe actori. Iar o părticică mică din dragostea lor, rămâne cu mine, cu modesta mea persoană!” E convinsă că experienţa e importantă pentru un actor, dar nu întotdeauna. Actorul n-are vârstă, el trebuie să uite că este Artist al Poporului, că a fost aplaudat, difuzat la radio şi TV etc. Actriţa se consideră fericită şi împlinită, deoarece Dumnezeu i-a dat sănătate şi inspiraţie. În teatru e respectată şi utilă. A lucrat cu foarte mulţi regizori şi a fost distribuită în roluri minunate. Le iubeşte pe toate şi susţine că nu s-ar fi lipsit nici de unul, precum nu te poţi lipsi nici de-un deget de la mână. Nu ştie cât va mai juca pe scenă, dar ar dori ca la clipa despărţirii să ajungă cât mai târziu… Iar spectatorii să vină la Teatrul „Luceafărul” continuu. Cărarea aceasta să nu se termine… „Am avut norocul să fiu partenera Paulinei în scenă, spune cu mândrie Artista Emerită, colega de scenă şi prietena Ninela Caranfil. Zic norocul, pentru că această actriţă este înzestrată de la Dumnezeu cu mult har, trăieşte în scenă incandescent, până la lacrimi, astfel, impunând spectatorii să simtă şi să trăiască la fel ca personajul jucat de ea…”

P.S. În 2006 am scris cartea despre Paulina Zavtoni şi Spiru Haret, ”Disc teatral în universul Haret-Zavtoni, ulterior schimbând titlul în ”Rapsodie teatrală…” – o biobibliografie inedită pentru care am muncit scurt timp, dar intensiv şi cu dăruire, – un semn de respect şi un cadou în ajunul celor 65 de ani a Doamnei Paulina Zavtoni. A fost o idee spontană, neplănuită, neprogramată, doar iniţiativa mea. Am scris cartea într-un duh, cu călătorii la Tele-Radio Moldova, la prietenii şi colegii familiei Haret-Zavtoni cu interviuri de la Gherorghe Urschi, Alexandru Grecu, Ninela Caranfil, Vorica Nagacevschi, copiii Constantin şi Ala Haret etc. Semnez, că am lucrat asupra cărţii la domiciliu, deoarece la Biblioteca de Arte unde activam, calculatorul nu era disponibil. Dar cel mai important, este ca această lucrare mi-a fost ”preluată” fără ştirea mea de alţi ”autori” în 2011, care in 2012 în persoana Aliona Vârlan-Vântu a primit şi Premiul Ministerului Culturii plus titlul Bibliotecara anului pentru această lucrare a subsemnatei. Dreptate nu există în Republica Moldova, nu face să te lupţi pentru drepturi de autori, nu se face… Dar doresc să fiţi la curent de acest lucru. Cu siguranţă, am toate dovezile. Scuzaţi-mă pentru acest adevăr…

 Svetlana VIZITIU