BIBLIOTECA de Mircea V. Ciobanu /recenzie

                            „Cărţile sunt bătrânii noştri” 

Cartea are un mesaj înșelător. Deși te aștepţi să laude curiozitatea omului de a cuceri cititorul, Mircea V. Ciobanu face exact contrariul. Prin trăirile sale nu face decât să reîndrepte atenţia cititorului spre importanța cărților și cât de frumos ar fi să ai o bibliotecă proprie în casa sufletului tău. Realizezi că adevăraţii privilegiaţi nu sunt milionarii care își permit sejururi călătoriilor exclusive, ci pământenii care pariază pe o călătorie în memoria scrierilor clasice. S-au scris marile cărţi, s-au făcut călătorii spre sine și tot aici s-au lăsat descoperite secrete nebănuite ale sufletului uman, vast cât o Bibliotecă!
„Și aici s-a amestecat istoria, împreună cu geografia. Deh, toată lumea-i o carte, pe care ar fi scris-o Dumnezeu”
„Ce a fost mai greu? Ca pururi şi aiurea: începutul. Şi aici nu putea decât să aştepte până îi trece prin minte ideea genială: acela a vrut, de unul singur, să lucreze pentru toţi, el, însă, Dascălul, i-a pus pe toţi să lucreze la opera lui.”
Volumul rămâne o provocare. Autorul abordează tema Bibliotecii într-o formulă complicată, și nu este accesibilă sau înțeleasă oricărui cititor. Mircea Ciobanu meditează asupra propriilor trăiri sau limite, asupra atașamentului faţă de persoanele ce i-au marcat existenţa, asupra singuratăţii, viitorului… Se confruntă uneori cu depresia de care se salvează prin cărțile scrise sau citite.„Eu sunt creatura ta. Eu ştiu totul, de aceea nu ştiu nimic. Eu sunt memoria absolută a reţelei tale, dar nu pot face distincţie între contextele necesare. Eu ştiu toate lucrurile utile, toate cuvintele în toate limbile deodată. Eu pot să spun cum le-au utilizat mii de scriitori din toată lumea, dar nu ştiu cum să le utilizez eu. Nu te supăra, eu nu ştiu cui să dau să bea din plosca asta.”
Cartea Biblioteca se împarte în trei compartimente: Biblioteca de la moară; Biblioteca din câmpie; Biblioteca de pe insulă
Nu era un manuscris!„Toate erau depozitate într-un cufăr vechi („bibliotecă”, în limba greacă, înseamnă cufăr, îmi spunea atunci Moisei, mijindu-şi ştrengăreşte ochii) sau, mai curând, o sofa veche, care, atunci când se deschidea capacul ei (cu paginile de carte ori poate de reviste ilustrate lipite în interior), devenea o continuare, o punte, o uşă evidentă între lumea acestei lăzi, cu… hai să le zicem manuscrise, şi poliţele atârnate pe perete deasupra acestui cufăr.”; „Nu vă supăraţi. Manuscrisul are peste o mie de pagini… atât de asemănătoare între ele. Cine va cumpăra o carte de o mie de pagini, scrisă de un anonim, care nici scriitor nu este, dar nici o personalitate cunoscută? Mai citeşte lumea Jurnalul – neobişnuit! – al Anei Frank, memoriile lui Churchill, dar… înţelegeţi că există o diferenţă?”
Biblioteca devine un loc imprevizibil, unde se trece de la îndoileli la plăcerea provocată de multe descoperiri:„– De ce nu vrei să arăţi biblioteca tuturor? – Biblioteca e parte a firii mele. Nu pot să-mi arăt sufletul oricui. – O bibliotecă bună nu e pentru toţi? – În nici un caz! O bibliotecă bună e doar pentru cei aleşi.
O aventură, un ghid în lumea cărților și autorilor lor, unii care… ar da bani grei pentru a-și imortaliza numele lor. Dar, ce înseamnă să scrii o carte cu o istorie adevărată?:„Adevărat, experienţa editorială mi-a pus pe tapetul ignoranţei mele sute de dovezi că fiecare om vrea să scrie o carte. Unii bagă bani mari în asta. Fiecare localitate oricât de mică îşi scrie „istoria”, fiecare familie vrea un fel de monografiealbum, ilustrat, bineînţeles, fiecare om scrie fie un volum de poeme, fie o carte de nuvele, fie un roman, fie un jurnal, la urma urmei. O bună parte dintre ei reuşesc să le editeze. Chiar dacă eu şi alţii ca mine le respingem, de regulă, argumentat: nu avem nevoie, doamnă, de o istorie povestită în versuri (cică „pentru facilitatea memorării”), avem nevoie de o istorie adevărată; nici ceea ce se întâmplă în viaţa de apoi, domnule, nu ne interesează, nici întâlnirile dumitale cu regele nu ne-au convins”, ca urmare:„Nimic criminal în toate astea, dacă găseşte bani, lumea publică şi… să fie sănătoasă!”
„Pe asta am înţeles-o, dar prea târziu, după o primă tentativă, eşuată şi primejdioasă prin consecinţele sale: când începi să recuperezi propria memorie pierdută, niciodată nu forţa nota. Las-o să vină singură, treptat. Cheam-o, dar nu o silui. Forţată, grăbită, mânată din urmă, se poate răzbuna crunt.”
„Voiam doar să ştiu cine sunt eu. Unii zic că eşti ceea ce te naşti. Alţii spun că eşti ceea ce îţi sunt strămoşii. Alţii zic că eşti ceea ce ai trăit sau ceea ce ai citit. Eu zic altfel: eşti ceea ce îţi aminteşti. Despre strămoşii, despre ce ai trăit sau… ce ai citit, da.”
Biblioteca trebuie să aibă un rol accentuat în gestionarea resurselor informaționale universale, să fie un factor decisiv de revigorare a schimbului național de idei naționale. O distincţie veche şi care trebuie neapărat revizuită este aceea care separă ştiinţa cărţii de acea a vieţii.
„Dascălul îşi visă concurenţii: într-un birou, toţi lexicografii lumii munceau de zor la un dicţionar care îl surclasa pe al său prin amploare şi limpezimea utilizării lui. Şi, mai ales, prin posibilităţile lui nelimitate: „De acum, declara un tip ofticos, impotent, dar cu ochi faustici, orice cuvânt poate să obţină orice înţeles, orice formă şi categorie gramaticală. Totul ţine de imaginaţie, de voinţă şi reprezentare!” În alt birou, cineva lucra asupra conceptelor şi ideilor care nu au nevoie de cuvinte, ca etapă rudimentară în istoria omenirii, transmiţând ideile cu ajutorul unor fascicule de proiecţie a neuronilor”
Ca și neuronii cărțile se deteriorează în timp, memorarea face loc uitării, de câți ani e nevoie ca toate cărțile unei biblioteci să fie citite macar odată (mii de volume), zece procente din capacitatea creierului uman este de regulă utilizat. „Dar ce mai contează? Toate împreună, aceste texte – scrise în cele mai variate stiluri – constituie un fel de „memorie a lumii”. Şi toate îmi redau, într-un anume fel, memoria mea. Dacă eu nu sunt altceva decât memoria mea, atunci ele mă redau pe mine mie… E un vers dintr-un poem?”
„Cărțile sunt memoria noastră”; Scot câte o carte/ text/ fişă din fişier. Contează oare – în ce ordine? Fişierul meu e ca memoria: capricioasă, imprevizibilă, selectivă. Nu ştiu cine şi când a pus textul în fişier, cine şi când a scris ori a transcris acest text concret. Poate să fie un text pe care l-am scris chiar eu, în ultimul moment, dar poate l-a scris altcineva, cândva demult. Un scriitor celebru, ori altcineva, pastişându-l. Cineva jucându-se cu textul lui. Iar textul – fiecare în parte – ce este: amintirea cuiva (şi cine este el?), ori rodul imaginaţiei acestuia?”
Experiența autorului, biblioteca amintirilor și sfaturile, sunt oferite ca instrumente de concentrare asupra procesului de codificare a informațiilor, precum și asupra recuperării lor; astfel, încât cititorii să poată construi amintiri clare, complete și de durată.
„Un singur lucru m-a amuzat în toată această scriitură. La un moment mi-am dat seama că ceea ce se numeşte memoria colectivă aproximativă (şi care o domină şi o influenţează pe cea autentică, personală) se adună mai mult din cărţile ordonate cumva ale epocii (documente sau romane, totuna: ficţiuni în esenţă!), decât din poveştile nestructurate ale martorilor. Adevărat, ficţiunile din mapa mea sunt suficient de nestructurate, încât să le consider autentice… Dar nu mă las eu dus de căpăstru atât de uşor.”(din Note sceptice privind Manuscrisul)
Scriitorul menţionează, cât de importantă este memoria pentru a conştientiza adevărata valoare literară a volumelor semnate într-o Bibliotecă:„În fine, noi uităm nu din cauza memoriei slabe şi a imposibilităţii creării unui sistem de clasificare-sistematizare a amintirilor. Nu. Noi „uităm” pentru că multe amintiri nu vrem să le ţinem în minte. Micile noastre ticăloşii se şterg din 22 memorie uşor, făcând loc acolo doar faptelor noastre „eroice”, comportamentului nobil, care ne transformă (în ochii noştri) în personaje pozitive. Aceste dulci amintiri ale propriului eroism sau ale propriei ingeniozităţi, după caz, se întăresc şi mai mult în mintea noastră atunci când le povestim altora. Uneori, faptele de eroism (fabuloase în cea mai mare parte), povestite frecvent, încep să devină ca şi adevărate şi, deja nu ascultătorii, ci noi înşine începem să credem că s-au produs cu adevărat. Nu putem fi decât martiri nedreptăţiţi de soartă, rezistând stoic vicisitudinilor, sau eroi care ne-am opus în mod exemplar grelelor încercări, asigurând, prin sacrificii, mântuirea şi prosperarea neamului.”; „Niciodată – cu minoritatea nemulţumită, enervantă, rebelă, de orice fel. Cu cei mulţi – pentru că e mai limpede, e mai multă stabilitate. Pentru că cei mulţi, fireşte, au întotdeauna dreptate.”
Biblioteca este o instituţie cu uşile permanent deschise. Destinul istoric al bibliotecilor a cunoscut momente de glorie şi clipe de poticnire: unele au avut o trainică evoluţie, altele au dispărut ori au renăscut prin deschiderea centrelor moderne de cultură. „Toată lumea are amintirea lecturii „la mansardă”. O numesc convenţional, pentru că pentru unii mansarda era un balcon, pentru alţii un şezlong în grădină, un cerdac ascuns de ochii lumii deranjante, o poiană, malul iazului sau… un copac. Pentru mine mansarda era podul casei părinteşti. Cărţi vechi, cele mai multe fără coperte, fără început şi fără sfârşit, cărţi care nu mai puteau fi recuperate pentru bibliotecă. Unele dintre ele, precum manualele şcolare vechi fiind „moral învechite”, altele, precum cele scrise cu litere româneşti, interzise în Moldova sovietică, în fine, cele cu multe pagini lipsă fiind considerate maculatură. Dar jocul era cu atât mai interesant.”
„Acolo am deprins nu doar lectura fragmentară, ci şi lecturile paralele. Mă fascinau deopotrivă experimentele din manualele de fizică şi chimie (eu încă nu le studiam la şcoală, erau manualele vechi ale fraţilor mei mai mari) şi 56 – de exemplu – nuvelele lui Conan Doyle: şi unele şi altele aveau doza lor de intrigă şi de enigmă care trebuia rezolvată. Şi argumentată.”
Și, în prezent, se constată o revigorare a funcţiilor acestor instituţii, în situaţia în care asistăm la o scădere a interesului cetăţenilor pentru carte şi lectură. Dar, în trecut:„Dacă ştiau să scape de supraveghere, bobocii se ascundeau în cele mai adânci şi mai ascunse secţiuni ale labirintului stratificat din interiorul acestei epave (labirintul adevărat e tridimensional, nu construit într-un singur plan), dedesubtul tuturor punţilor, ca să citească! Aveam senzaţia că facem un lucru care nu era permis oricui. Trebuia să lupţi ca să obţii o carte. Citeam orice: de la aventuri până la hotărâri ale congreselor de partid. Interdicţiile erau o strategie inedită de promovare a lecturii: o carte anume era vânată şi citită cu lăcomie, ca un fruct oprit…”/din Devastarea bibliotecii/
„Dacă dragostea nu e atunci când oamenii se privesc în ochi, ci atunci când cei îndrăgostiţi privesc în aceeaşi direcţie, s-o ştiţi: oamenii sovietici, oamenii de rând, privesc în aceeaşi direcţie!”
Trăim într-o eră puternic informatizată şi tehnicizată, în care idealurile culturale sunt în aparenţă ocultate de mărunte griji cu caracter pragmatic – pe fondul promovării unei libertăţi de exprimare aproape nemărginite:„Care este raportul dintre „amintire” şi „ficţiune”? Le-am pus pe ambele între ghilimele, or, niciuna nu-i pe deplin adecvată, conformă sensului de dicţionar. Întotdeauna e un mixaj. Aş mai zice că niciun cuvânt, în procesul comunicării, nu mai are sensul de dicţionar, am intram însă într-un alt subiect…”
Un exerciţiu închinat Bibliotecii, nu poate continua decât prin invocarea admirativă a lecturii – în lăcaşe de cultură unice, prin vechimea şi trăinicia lor, unde răsfoirea cărţilor se realizează în linişte şi într-o atractivă taină. „Ce fel de materiale şi ce fel de carte avea să iasă – un studiu, o monografie, un jurnal de impresii sau note de călătorie…”
„…atunci când îţi aminteşti, când faci exerciţii de rememorare, nu poţi recupera întregul fişier. Mai întâi, pentru că este imposibil. Apoi că este groaznic.”
Autorul ne descrie o realitate, a bibliotecilor suborbonate legilor supravieţuirii economice şi sufocate de sterile lupte politice, societate care continuă să fluture stindardul dreptului la liberă informare şi comunicare şi reuşesc să se adapteze provocărilor secolului actual. Acolo unde se deschide Realitatea timpurilor:
„Autorul mărturisirii (eram tot eu?) povestea cum era îndrăgostit de o artistă, dar ea îl preferase pe un poet cu păr ondulat, rămas în oraş după evacuarea instituţiilor şi autorităţilor româneşti. Era vara lui 1940. Autorul notiţei a scris noilor autorităţi un denunţ, în esenţă, în care poetul era prezentat ca un burghez cu opinii antisovietice. Nu a fost crezut imediat, scriitorul arătându-şi loialitate faţă de noua putere: îşi mai arăta nişte rezerve faţă de scrierile „revoluţionarilor” şi faţă de limbajul lor inadecvat unei literaturi autentice, dar nu avea gând rău împotriva noii puteri proletare.”
„O altă notă destăinuia cum, în acelaşi an 1940, confidentul scuipa şi arunca ouă clocite în soldaţii români care se retrăgeau, iar a doua zi întâlnea cu flori armata roşie „eliberatoare”. Adevărat, tot el se spovedea, câteva pagini mai încolo, cum în 1941 îi pâra deja pe evreii care au colaborat cu sovieticii şi au dat dovadă de exces de zel în atitudinea duşmănoasă faţă de fosta administraţie românească. Iar în 1944, se pare – după scris – că tot el redevenea cetăţean sovietic, demascând „duşmanii poporului” etc., etc… Micimea sufletului omenesc (mi) se developa simplu în explicaţiile: „eram cu majoritatea… eram cu cei drepţi.”
Azi, Biblioteca este receptată ca centrul de comunicare culturală și socială. O bibliotecă modernă este responsabilă de calitatea informațiilor și cunoștințelor oferite comunității prin promovarea continuă a activităților – direct la cititor, și nu promovarea serviciilor într-un cerc restrâns prin imagini cu demnitari sau șefi. „Ce-o fi spus oare Moisei-Mihalâci despre cărţile proaste? Ele tot fac parte din sistem? Ori ele sunt – poate – un fel de buruieni de care trebuie salvată biblioteca cea autentică?; Citind fişierele astea până într-un loc, poţi să ai impresia că cel care le-a scris e un îndrăgostit de literatură. De orice fel de literatură. Că îl încântă toate lecturile şi se bucură că ele sunt atât de diferite. Şi doar uneori dai de câte un text care nu spune mare lucru, dar care divulgă anumite stări crispate, anumite strepeziri de dinţi la rumegatul unor texte care dezamăgesc.(Despre buruieni)
Mircea Ciobanu ne descoperă o bibliotecă ce i-a închis sufletul între cărţi, considerând că numai ele sunt cei mai buni prieteni, care totdeauna l-au îndrumat şi i-au fost călăuze în viaţă. „Ceea ce trebuie să se întâmple, fie într-o călătorie, fie într-o carte, se va întâmpla, chiar dacă va strica regulile genului. Nu schema, nu legităţile, ci întâmplarea dictează adesea cursul lucrurilor. Istoria lui Ulise e exemplară în acest sens. Iar noi suntem, în raport cu întâmplările şi cu scrierile antice, doar parafraze şi intertexte. Chiar în denumiri, dacă veni vorba…”
Despre memorie, cărţile care l-au creeat ca un gânditor, un observator atent asupra vieţii şi modului social, un modest cercetător, care descoperă valorile strămoșești şi apoi îşi transcrie constatările, reflectând asupra lor. „În măsura în care aceste texte îmi readuceau cumva memoria, de ce aş fi forţat nota să aflu toate detaliile? Şi cât de mult contează aceste detalii? Exact atât cât diferenţa dintre lucrurile întâmplate cu adevărat şi cele care erau un rod al imaginaţiei.”
„Vrei să vezi BIBLIOTECA?.. „E începutul. Sala cu acces liber. Dar iată dincolo, e sala cu acces limitat.” Ceea ce numea el „sala cu acces limitat” era o ladă. „Asta?” Moisei zâmbi. „Ştii ce înseamnă bibliotecă?” Am zâmbit: da, ladă cu cărţi. Dar…”
În felul acesta, scriitorul și-a destăinuit durerea, năzuinţa spre amintirile lăsate urmașilor. Cărţile preţioase, statornice, sfătuitoare, l-au învăţat să judece, să respecte adevărul, apărători şi păstrători ai gliei strămoşeşti. Este ceea ce exprimă o Bibliotecă prin sensul ei…
„Cum poate fi terminată cartea, dacă mie nu mi s-au sfârşit zilele?”
„Cel mai complicat e să refuzi, mai ales atunci când „cărţile” sunt scrise cu o sinceritate dezarmantă, când omul te priveşte în ochi, încât înţelegi că meseria lui de inginer sau de operator e un fleac, că titlul de profesor sau doctor e nimic pe lângă această „carte”, „operă a vieţii lui”. Iată chiar acum sunt nevoit să-mi întrerup naraţiunea, ca să semnez pentru tipar un manuscris intitulat Cartea vieţii mele. Scuzaţi-mă”(M.Ciobanu)

Recenzie Svetlana Vizitiu, Impresii din viață și cărți
iunie 2023 #Lectura_BM_BP_Hasdeu

Veronica Pîrlea-Conovali:„Cântarea Iubirii”. Recenzie literară

     O trăsătură distinctivă a operelor Veronicăi Pîrlea-Conovali este dragostea altruistă pentru țara Moldova. Născută în Vărăncău, Soroca, călătorind prin țară, ea observă cu entuziasm viața zilnică a oamenilor obișnuiți, face adesea schițe în aer liber, apoi, întorcându-se acasă, finalizează imaginile în rimă. Poeta este la fel de bună la schițe prozaice, redând personaje memorabile, peisaje naturale și scene de gen în poezii. Totul respiră viață, plină de credință. „Tu mi-ai întins mâna printre nori,/Mi-ai deschis cartea ta, părinte,/M-ai lăsat să citesc câteva rânduri/Și ai plecat după ceața de ieri./Printre rânduri îți vedeam privirea/Coborâtă până la inima mea./„Să nu uiți de Domnul, copilă!”/-Auzii vocea blândă a ta.”/din Povața, p.29

„Cântarea iubirii”: Un volum nou, recent lansat de autoare. E cazul când cartea, pur și simplu, radiază tandrețe. După conținut, selecția de poezii și proză este minunată. O carte confortabilă, caldă. Poezii cu lecții de viață, amintește de recunoștință pentru părinți. Fiecare poezie e plină de credință, dragoste, magie a naturii:„Prin păduri și prin vâlcele/Lasă straturi de mărgele,/Fulgi pufoși și argintii,/Pentru voi, iubiți copii!/Hai, ieșiți la săniuș,/Să vă dați pe derdeluș!/Nu vedeți că-ntregul sat/Haina alba a-mbrăcat?”/din Magia iernii, p.92

 Calitatea cărții –plăcută, ușoară la citit. Scriitoarea combină cu pricepere detaliile psihologice prin cuvinte ce nu-și pierd rafinamentul, ci dobândesc o saturație deosebită a culorilor urbane, sau de țară. Pe baza motivelor istorice, a războiului din Ucraina, Unirea, obiceiuri și tradiții, experiență și dragoste, în uimitoarea lume asemănătoare credinței a eroilor, între realitate și halucinații, întreagă noastră viață pare să fie reflectată prin stilul scriitoarei. „Scumpă țară dintre râuri,/Am visat aseară-un vis,/Că s-au coborât din ceruri/Un alai întreg de sfinți./Au înconjurat hotarul/De la vest până la est,/Și s-au stabilit cu traiul/Chiar în vechile cetăți./Ridicate, ruinate,/Cu istorii zbuciumate,/De dușmanii pângărite/Și de trădători rănite,/Iar un sfânt cu barbă alba/Îmbrăcat în haină largă,/Cu ochi blânzi, pătrunzători/A zis, fraților-surori:/Am luat sub pază țara,/Și acest bătrân popor,/Vrem strinii să-nțeleagă/Că suntem nemuritori./” din Visul, p.16

„A înflorit Crăciunul din fereastră/Și fulgi de nea pe prag s-au așternut,/Sărbătorile ne bat grăbite-n poartă,/Din negura de vremi n-au dispărut/Căci fiecare gospodar din talpă,/A știut ce-nseamnă armonie,/Și la șezători cântau odată,/Despre sfânta noastră moștenire./Au fost în viața noastră zbuciumată/Mai multe chinuri, greutăți, dureri,/Dar am crezut în sfânta ascultare,/În dimineți frumoase și-n puteri!..”/din Vin Sărbătorile, p.88

Unele versuri ale autoarei sunt aranjate pe ritme muzicale, unele chiar cântate de artiști celebri. Versuri scrise cu ușurință, își găsesc ritmul și rima muzicală, pătrund la suflet și te pun să-ți schimbi modul de gândire, de viață fără intrigi. Scriitoarea lucrează cu fenomenul memoriei: explorează mecanismele acestuia și studiază ce se întâmplă cu amintirile, cu personalitățile și faptele care sunt uitate. În modul său, autoarea aduce conversații despre memoria privată și istorică din secolul XX în secolul XXI, ținând să aducă aminte și să povestească istoria țării prin personajele reale: „A fost un Mircea Vodă cel Bătrân,/Care-a domnit cu multă dibăcie,/Ocrotind țara cu multă bărbăție,/Urmașilor fiind lăsată moștenire./Cu fără multă carte, dar mare înțelept,/A îndemnat poporul pe drumul sfânt și drept,/Cu-aleasă intuiție și dragoste de neam…”/ din Odă Marelui Domnitor, p.9

Veronicăi Pîrlea Conovali mereu vine cu soluții. Inteligentă și curajoasă. Omul care a realizat totul singură, a reușit ce și-a dorit. Ambițioasă, cu un adevărat simț al adevărului; o luptătoare înverșunată pentru dreptate. Știe să aprecieze prietenia, colegii de breaslă, își face griji pentru toți, imediat sare în ajutorul celor care au nevoie și cu ce poate oferi… Suntem foarte mult închisi în percepțiile noastre și le proiectăm peste tot în jur. Prin cărțile sale Veronica Pîrlea-Conovali demonstrează că este om al Credinței și găsește că întreaga lume este plină de liniște prin crezul său. Chiar și sunetele rimelor adâncesc doar tăcerea strigătului: al durerii de neam, de pierderea persoanelor dragi, de nedreptățile sociale. Totul depinde de om, spune autoarea. Lumea nu este nimic altceva decât alegerea Ta! Poeta susține că legătura dintre generații în cadrul familiei, dar și în comunități scade tot mai mult, este o mare pierdere pentru urmașii, care au ce învăța de la străbuni: omenie, bunătate, dragoste de cei neam, dragoste de Dumnezeu.„De câte ori greșim în viața asta,/Provocând durere omului nevinovat,/Cu care ne-ntâlneșete soarta/Și ne aflăm mereu cu el la sfat./unii, plini de bani și aroganță,/Nu ne dau prea mare importanță,/Celor ce luptăm pentru dreptate,/Ei aruncă cu noroi în spate.”/ din Doamne, ce se-ntâmplă-n lumea asta? P. 93

Intonațiile autoarei originale sunt prezente în orice text, indiferent ce scrie: despre dragoste, viață, moarte sau trecerea timpului. Nu este indiferentă, și urmărește îndeaproape ceea ce se întâmplă în lume și înțelege bine ce se întamplă în Poezie. Vocea poetică a Veronicăi Pîrlea Conovali este foarte recunoscută, în special, în România. Are atât de multă forță interioară și putere încât nu poate fi confundată cu altele. Lucrează cu pricepere și la subiecte religioase, este foarte credincioasă, iar minunile vorbesc prin fapte…„Doamne, astăzi toate s-au schimbat,/Mi-e dor de-acea viață frumoasă,/Am avut de toate și-am rămas/Singură să stau acum la masa./Plâng copacii în rouă și în floare,/Plâng ninsorile în satele pustii,/Plâng bătrânii pe prispe risipite,/Doamne, de durerea asta oare știi?/În tristețea dorului târziu,/Și în plânsul frunzelor căzute, Eu mă rog acum la Dumnezeu/Ca pe toți bătrânii să-i ajute.”/ din Strigăt de chemare, p.76

Ciclul de cărți poetice merită o atenție deosebită. Poeziile sale nu pot fi reduse doar la versuri civice, aceste versuri sunt întotdeauna diferite: uneori ca o cadă cu apă rece te străpung până la durere, alteori ca un sărut de rămas bun – creează poezie documentară, face literatura din viață. Un tribut adus vatrei strămoșești, scriitorilor clasici, ori dezvăluie nedreptățile sociale, cruzimea umană, și mai mult blândețea omului țăran. Temă-i variată. Alte texte se bazează pe tehnica poeziei, autoarea preia cuvinte prin cuvinte istorice, le transformă în poezii uimitoare: lirice, figurative. „Mi-e dor de Eminescu, ce luminează-n stele,/Eterne-i sunt cuvintele și sfinte ne sunt ele,/Și-mi este dor atunci când cerul lăcrimează,/Că simt mereu și ștriu – uceafărul ne veghează…”/; „Atâta lume scrie, în vers îi pomenesc,/În opera alese mereu îi întâlnesc./A fost la mijloc de Domnul plămădit/Că Mihai și Veronica atunci s-au întâlnit?”/p.41

Amintesc că opera scriitoarei este diversă, proză, eseuri, poezii. Uneori poeziile ei arată ca o conspirație magică, alteori ca niște povești triste și ca viața însăși, examinată de autoare la microscop. Subtil redă orice detaliu pentru cei interesați de poezia modernă, proză sau romane de suflet, recomand scriitoarea Veronica Pîrlea Conovali, sunt volume și la Biblioteca Municipală B.P. Hasdeu, și la librăriile din Moldova și România.

Poezia „E primăvară, mamă/Și lacrimile-mi curg,/Că am rămas orfană/Pe prispă. În amurg…/Ascult cum cântă greierașii/Și broscuțele în lac,/Cum păsările hărnicuțe/Își fac căsuțe în copac./Și miroase a tei în floare,/A salcâm și a castan,/Pe mine sufletul mă doare/Ca niciodată-n acest an./Unde ești, măicuță?/Pe toate să le vezi,/De viață să te bucuri/Și-n mine să mai crezi./Să-ți știu ușa deschisă/Și pragul învelit,?S-aud lătrat de câine/Și-un oaspete venind./Din nou e primăvara/Și salcia a înflorit,/Iar tu locul de taină/Lângă tata ți-ai găsit…‘„ /fragment/

  Viața a fost trăită. Rareori crezi că sfârșitul este aproape. E trist să citești despre moartea părinților, angajaților, colegilor de clasă, prietenilor… Clopoțelul sună constant amintind mereu de lipsa lor… Lacrimi cu dor, Mamă…

„Visul”, „Păcatul”, „Căutări întârziate” etc, din „Cântarea iubirii”: Proză scurtă, povestiri umitoare cu modele de curaj, de perseverență și de generozitate pentru cei care nu cunosc sau nu știu să aprecieze valorile. Povestiri care ajută cititorul să înțeleagă cum funcționează mintea, gândurile, tot ceea ce se vorbește, și, în special, cum să se autoeduce astfel încât să reușească să aprecieze valorile; să fie pozitiv, să își îndeplinească dorințele. Cel mai minunat cadou este împărtășirea secretelor vieții, prin obiceiuri și caractere. Poveștile conțin un real curs de filosofie îmbrăcată în straie de țară, cu multă înțelepciune umană; cuprind și tehnicile care ajută să pui în practică fiecare intenție și să o materializezi.

Alte cărți inspirate și realizate de autoare „Bucuria cuvintelor”, „Sub flamura Unirii” ediții Amurg sentimental” antologii: În acest context, principiile de selecție adoptate de compilatori, însăși structura publicației, care în mod ideal face posibilă deosebirea de multe alte experimente din genul antologic, sunt deosebit de importante. Scopul acestei antologii este de a arăta diversitatea stilurilor autorului de poeți contemporani. Sunt trasate clar trei linii tematice și stilistice principale: ceremonial-patetic, ironic-satiric și intim-liric. Luate împreună, toate sunt țesute într-un singur „text poetic românesc”, creând o imagine convexă și pestriță a autorilor noștri basarabeni. Există poezii cu adevărat interesante și cititorii vor găsi ceva care să li se potrivească.

         Expresii, citate:

Veronica Pârlea-Conovali. „Cum să ajungi la 100 de ani? (sau o lecţie de viaţă cu Eugenia Bragarencu pe care a cunoscut-o la Vălenii de Munte, pe când avea 94 de ani):„Mă întrebaţi cum mi-am păstrat luciditatea? Şi acum, la un secol de viaţă, uşa casei mele este deschisă pentru toată lumea bună şi cumsecade, indiferent de profesie. Toată viaţa am citit mult, vedeți aici teancuri de ziare, la unele sunt abonată, pe altele le procur. Lectura, comunicarea, schimbul de informaţie mă fac să trăiesc. Aş recomanda părinţilor să nu mai crească copiii, mângâindu-i numai cu bunuri materiale. Bibliotecile sunt pline de cărţi, majoritatea îşi aşteaptă cititorul zeci de ani, praful le acoperă. Întoarceți-vă, tinerilor, cu faţa spre carte, atunci când ții în mână o carte, un ziar, credeți-mă, încărcătura spirituală e mare şi viaţa e mai lungă.”

„Fântânari astăzi nu mai vezi. Neînfricații meșteri, care coborau adânc sub pământ, pentru binele nostru tuturor, în zilele noastre sunt o raritate. De aceea, în grija fiecărui om care conștiențizează adevărata valoare a lucrurilor este de a păstra tot ce ne-au lăsat strămoșii…Mai spunea tata, în serile lungi de vară, că nu este nimic mai groaznic pe lume decât un sat fără apă, mai ales pe timp de arșiță, când soarele arde de preface în scrum florile și iarba… Oamenii pot trăi fără hrană zile în șir, dar fără apă, nu.”/din „Bumerangul”, „Cântarea iubirii”, p.139

             Câteva aprecieri și referințe:

Dunia Pălăngeanu, scriitoare:„Pe lângă faptul că transmite generațiilor de copii și tineri dragostea față de trecutul de jertfe și eroism al strămoșilor noștri, scriitoarea Veronica Pârlea-Conovali este un acut cronicar al vremurilor în care trăiește si creează, iar scrierile sale poartă amprenta sincerității, verticalității, vocației sale cu care a fost înzestrată de bunul Dumnezeu și pentru care luptă cu armele sale, cu speranță de mai bine, cu nădejde de a birui vicisitudinile vieții, ca și cadru didactic, scriitoare, publicistă. Cine a avut privilegiul să-i stea în preajmă, și a poposit în paginile cărților sale editate de-a lungul anilor, cunoaște mai bine suferința, eroismul, fiorul patriotic, faptele adevărate ale istoriei ,sentimentele profunde ale unui suflet care lasă prin trecerea sa prin viață urme adânci de lumină. E jertfa de suflet și credință lăsate pe fila destinului de o admirabilă și curajoasă femeie care si-a făurit din pană și cerneala sufletului, corăbii de speranță pentru locul în care s-a născut și din care s-a întrupat”. Un stil de exprimare viguros, profund patriotic, din care respiră dragostea poetei față de adevărul istoric, de dulcea limbă română, de tradiții și obiceiuri, de satul natal, de valorile istoriei și culturii, și în care veți regăsi multe din pătimirile și suferințele românilor basarabeni de-a lungul istoriei zbuciumate.”

Andrian Beldiman, muzician:„Cartea de poezii „Lăcrimează-n dor amurgul” este o adevărată Binecuvântare pentru cei ce simt românește, pentru cei ce iubesc și gândesc românește… În capitolul Dragostea, ce mișcă stelele, descoperim o altă latură spirituală a poetei Veronica Pârlea Conovali, una născută din primordialele emoții eminesciene: S-a scurs o zi sau poate două, / S-a dus o lună sau un an. / Te-am așteptat ca niciodată, / Să vii din nou, să te mai am…/. „Cu inimă de țară”, un mănunchi de poezii pline de sinceritate și dor… Neamul românesc nu ar fi același fără Eminescu. Astfel poeta îl caracterizează drept un simbol al  tuturor românilor: Poetule, cu limba clară, Cu sufletul îmbujorat, / Cu inimă de țară, / Și vis înaripat../. „O dragoste ne-adună”, este dedicat oamenilor dragi – părinților, poeților naționali, pictorilor pe care i-a indrăgit, profesorilor ce au avut grijă să o îndrume mereu… Sunt rânduri pline de lumină, iubire, o mulțumire scrisă în versuri pentru toți cei dragi inimii sale romantice…   O dragoste ca mărul, / Din nou îmbobocit – Mata știi adevărul, / De moarte m-ai păzit… ”

Biblioteca Știri:„Antologia “Bucuria cuvintelor” vine ca o rază de lumină divină, în bezna timpului ce ne apasă. Ales respect distinșilor scriitori Ion Machidon, Gabriela Alef Machidon și Veronica Pirlea-Conovali, pentru titanică muncă depusă și imensa dăruire, întru prosperarea culturii românești! Felicitări infinite tuturor colegilor de condei, care se regăsesc în filele acestei bijuterii literare!”

         Date biografice si activitate literară: Veronica Pîrlea-Conovali, /pedagog, istoric, scriitoare/ s-a născut la 12 noiembrie 1968 în Vărăncău-Soroca. A absolvit Colegiul de Comerț și Facultatea de Istorie a Universității de Stat din Moldova. Magistru în Istorie, Membru al Uniunii Ziariștilor din România și al Uniunii Scriitorilor de Limbă Română. A editat: „O dragoste ne-adună”/1998/, „Bumerangul ecoului/2001/, „În grădina copilăriei”/2004/, „Și-a venit ploaia…”/2006/, „S.A.Bucuria-60 de ani”/2006/, „Țara din stele”/2007/, „Cu dragoste pentru vârsta a treia„/2008/, „Destăinuiri de pe lumea cealaltă”/2013/, „Lăcrimează-n dor amurgul”/2016/, „Galina Furdui în lumina baștinei”/2017/, „Alexandra”/2018/, „Dialog în vis”/2019/, „Amurg sentimental – fortăreața cu suflet românesc”/2022, „Cântarea iubirii”/2023/, etc.

           Recenzie de Svetlana Vizitiu, Impresii din viață și cărți, iunie 2023, lectura BM Hasdeu

Doamne, dă-mi părinții înapoi… /V.Pîrlea Conovali/

Bate vântul nebun în ferestre,/Nistrul pare trist și nebun,/Iar mama și tata nu este/Și nu mai am la cine să vin… / Întru străină-n ogradă/Și niciun câine nu latră,/Mă uit la prispa crăpată,/La apa în căldări înghețată. / Umblă prin casă o pisică,/Frumoasă, cu blana-n culori,/Era mângâierea părinților/În zile grele și la sărbători. / O caut prin casă – nu este,/S-o fi dus peste gard, la vecină,/Acolo unde-i cald și lumină,/Și cineva cu drag o-ngrijește. / Mi-i greu și sufletul mă doare,/Iar lacrimile-mi curg șuvoi,/Și-aș vrea să strig în gura mare:/-Doamne, dă-mi părinții înapoi! / Cad în genunchi și mă rog la icoane,/Sărut cu tristețe pământul uscat,/Privesc prin ferestrele vechi cu obloane/Și cu bunul Dumnezeu stau la sfat. / Mă uit la ogradă pustie,/Un strigăt pe buze îngheață,/Odată cu plecarea mamei și tatei/Măsimt părăsită de viață. / Deschid ușa casei mâhnită,/Cu jale aprind focu-n vatră,/Mă-ncearcă o durere cumplită/Că nimeni nu bate la poartă… 😥

Viorica Nagacevschi:„Legendele se scriu fără peniță” /recenzie literară/

„E atât de simplu să joci cuvintele, alta e ca să poţi fi auzită”
Cărțile Viorică Nagacevschi au devenit foarte populare, autoarea – mereu prezentă la activități mondene cu lansări literare, concerte, librării, acțiuni de caritate pentru persoanele nevoiașe… Secretul talentului, al popularității ei este simplu – o narațiune care se dezvoltă dinamic, subiect incitant, final fericit sau dramatic, un limbaj clar și plăcut, în special, poeziile cu o rimă numai bună de cântat. O autoare frumoasă, blândă, cu ochii triști uneori, o expresie de carte color, cu limbaj filosofic – creațiile Vioricăi ne învață să credem în dragoste, să iubim părinții, neamul, să apreciem valorile naționale. Să găsim o cale de ieșire în lipsă de speranță, să credem în Dumnezeu și că totul va fi bine!- „Mi-ar plăcea într-o bună zi să găsesc în cutia poștală o invitație. O carte cu timbru plătit care să mă invite în orașul din cutia albastră unde niciodată nimeni nu a folosit cuvântul război. Oare așa se poate?!” sau „Mi-e drag să culeg bucuriile din palmele unor oameni simpli, care au nevoie de puţină atenţie. Mă dau în vânt după un telefon la miez de noapte, când mi se spune că fetiţa sau băiatul lor au rămas încântaţi de o călătorie sau de o geantă cu caiete şi cărţi. Poezia este o revelaţie. De exemplu, atunci când citesc o carte bună, mă prefac într-un bonsai, o mică poveste în care îmi trăiesc filmul meu din vers aşa cum îmi este mie drag. Pentru că, dacă ar fi în serios, ar trebui să devin un codru. Lucrurile frumoase trebuie trăite pe porţiuni mici, căci largheţea lor te îneacă”.
Viața nu se schimbă niciodată. Doar privirea omului asupra ei se schimbă. Privim lumea prin prisma stării noastre de spirit și a stării interioare: schimbând starea, și mediul se va schimba! Nu putem fi absolut inocenți sau abstracti de tot – suntem cu toții sociali! Acesta-i sensul subtil al operei Vioricăi Nagacevschi:
„Venim în această lume ca la piață / Să ne schimbăm în suflete mai noi /Ne căutăm pe chipuri ca prin ceață /Ce-a rămas din alte lumi în noi. / Venim cu mame cum se naște luna /Din dorul de ispită, dor furat /Și Evele se nasc ca-ntotdeauna / Tot din același dor neamânat / Copilărim de-atâtea ori în veacuri / De parcă n-am îmbătrânit deloc / Mai așteptăm și azi un sac cu daruri / Și nici nu știm că am avut noroc / Legendele se scriu fără peniță / Și stelele se trec fără să vrei / Lăsăm în urma noastră o portiță / Să mai venim în lumea asta fără chei.”(din „Cheia”)
Conștientizarea de sine ca notar, scriitoare și artistă vine la o persoană din natură. Notarul Viorica Nagacevschi le întrunește pe toate: e și scriitoare, scrie scenarii de teatru și texte la cântece de muzică: „Nimic nu poate fi de prisos atâta timp cât tot ce poate face omul îi reușește într-o mai mică sau mai mare măsură. Eu nu cred că ar trebui să delimităm hotarele îndeletnicirilor. Oricine poate încerca. Tot oamenii sunt cei care vor fi barometrul reușitei fiecăruia și acest lucru va motiva orice afacere.”
Atunci când talentul și setea de viață, dorința de cunoaștere și o capacitate uimitoare de muncă se îmbină minunat într-o singură persoană, atunci această persoană ocupă loc special în istorie. Interesele literare au acoperit domenii întregi ale vieții, operele conțin varietăți de proză, poezie, cu o mare activitate artisitică: textele autoarei sunt cântate de prestigioșii interpreți de muzică ușoară din Republica Moldova. Ce n-ar fi simțit sau retrăit în viață, din anumite motive nu a pierdut niciodată dorința de viață, în sufletul ei răsună muzica și îi umple viața cu sens.
În cărțile Vioricăi Nagacevschi, se manifestă clar trăsăturile stilului ei de proză și poezie. Criticii o laudă, ei observă uimitoarea abilitate a autoarei de a dezvălui personalitatea unui personaj și legătura sa cu timpul prin realitatea detaliilor cotidiene în romanele „Grădinarul din Rai” sau „Sandhya”; cititorii s-au îndrăgostit de simplitatea stilului ei, de povestiri neobișnuite, precum și de personaje interesante. Ultimele volume de proză merită timpul necesar pentru a le citi: te cufundă într-o altă lume și uiți de realitate. Lucrările autoarei a cărei recenzii sunt în mare parte pozitive, au primit recunoaștere și în rândul fanilor de muzică de calitate. Îi place să creeze, pare că o face rapid și ușor, iar când ultimul capitol se termină, întotdeauna revine la familia ei iubită, își adoră soțul și pe fiul Vasile…
Poezia „Am fost diagnosticată cu amor” („Cheia”, 2014) O temă liberă într-o poezie caldă despre cum iubirea nu este întotdeauna îndeajuns și ce lipsește să o împlinească, despre rolul esențial al comunicării și felul în care te conectezi cu cei din jur, despre cum fiecare om are propria experiența de viață din care dobândește lecții sau le retrăiește, până le învață… până să dea uitării. Cu amor și cu umor:„Am fost diagnosticată cu amor /mă culc – nu dorm, mă scol – mă simt horror /n-am poftă de nimic, nu beau, nu zbor /ca mine nu mai sunt, ca mine mor/ Scriu bilețele mici făr răspuns /amnezie le arunc în buzunar /trăiesc de la apus pân-la apus /scriindu-mi boala într-un vechi dosar /Privesc din nou, orbesc, trăiesc cum pot mai cochetez, dar amețesc de dor /nu fac scandal, iubesc, zâmbesc, fac tot/ dar nu m-ajută și aș vrea să dor /Nu plec – rămân, sărată de iubiri /mă culc – nu dorm, mă scol – mă simt horoor /fac tratament, amor și convorbiri /ca mine nu mai sunt, ca mine mor.”

Sau „În fiecare zi /tatuăm iubirile pe ochii celora care/ nu știu să le vadă,/ riscând să rămână cu buturugile pe retina,/ fără a simți greutatea cerului/ care îl apasă.”(„Cheia”)
„Grădinarul din Rai”- autoarea spune că „e atât de frumos să visez la dragostea trăită de Maria, la fel cum ți-ai dori să te naști încă o dată după un scenariu bine desenat.” – „Dragostea a fost și rămâne cel mai îndrăgit subiect pentru toate vârstele. Cu toții greșim, nimeni nu s-a născut perfect în lumea noastră, dar există un timp al iubirii în care fiecare își caută răspunsurile. Ar fi nedrept să aplecăm paginile vieții în fiecare noapte și să nu ne gândim măcar o dată la bătăile inimii care se aud cu atâta intesitate, de parcă ar vrea să ne spună ceva, însă noi, surzi și muți, o întemnițăm în niște precepte banale și proaste. Orice om venit în lumea noastră a coborât din dragoste”
Volumele „Eroul zilei”, „Cheia”, „Flori de ziua ta” – cuprind și versuri și muzică.

Şirul de cărţi recomandate de scriitoare este atât de lung că nici nu ştiu de la care s-o încep. „Aş prefera mai întâi cărţile care dau o lecţie de viaţă, cum ar fi: Elisabet Gilbert – „Roagă-te, mănâncă, iubeşte”; Doina Rusti – „Lizoanca la 11 ani”, Alice Năstase – „Noi suntem zeiţe”, „Care pe care”, precum şi altele mai trăsnite – „Dragostea durează trei ani” sau „Jurnalul unui egoist” de Frederic Beigbeder.”
Activități sociale, caritate: Fundaţia „Viorica Nagacevschi” a acordat burse motivante de studiu pentru elevi, o fetiţă a obţinut un sejur de studiu la şcoala de limba franceză din Nisa, Franţa. Contribue cu ajutoare pentru sinistrați și refugiați; organizează donații de cărți, acțiuni și varia expoziţii pentru copii orfani şi bătrânii de la Azilul de bătrâni; întâlniri școlare cu scriitori, etc. „Mi-am dorit să le aduc o gură de aer proaspăt de libertate. M-am dus la ele cu o echipă de psihologi, cu o donaţie de carte şi cu un spectacol de Sf. Andrei. Le-am văzut cu zâmbet, dar am cules şi lacrimi. Tristeţea rămâne o regină nedetronată în acea casă. Mi-am dorit să le îmbărbătez cumva, dar nu ştiu dacă mi-a reuşit. Când ştii că acasă îţi îmbătrâneşte un copil, cum poţi să te mai lupţi… Mi-a fost greu să le văd şi să le las, dar m-am gândit că Dumnezeu are pentru fiecare un gram de fericire.”/ despre Penitenciarul de la Rusca pentru femei/
Călătorii, destinații turistice, impresii: „Călătoria în India a fost ceva nemaipomenit de frumos. O ţară cu un imens soare pe care vroiam să-l car în avion de acolo, cu o filozofie de viaţă bine gândită, care te face să meditezi la ideea că nu eşti întâmplător pe pământ şi ai o misiune de îndeplinit, dacă te gândeşti bine o poţi descifra chiar singur. Am trăit chiar o istorie de neuitat când un slujitor al unui templu m-a invitat şi mi-a arătat toţi zeii lor şi în faţa fiecăruia m-a pus să mă gândesc la cei dragi, la dorinţe, ca mai apoi la întoarcere să mi se întâmple lucruri cu adevărat frumoase. Tot în acel an am fost şi în Italia. Este fantastică, este incendiară, cu atâta istorie în spate. Am vizitat Vaticanul, am sorbit picturile lui Rafael în Capela Sixtină, cu atâta vlagă de viaţă biblică că la întoarcere am crezut că Dumnezeu e pe pământ şi nicidecum undeva prin ceruri. Am studiat traseul cum să ajung şi în Indonezia, dar e foarte dificil Tibetul. Acum e o problemă să obţii viza pentru ceea ce eu îmi propun să vizitez, dar… timpurile se mai schimbă”.
Aprecieri și referințe:
–Lilia Calancea:„Azi am băut cafeaua la balcon cu o Viorică și cu o magnolie semi-desfăcută. Primăvara e pentru poeme de suflet. În același timp primesc un mesaj de la Viorica, cu o cronică la cartea mea. Nici măcar nu m-am mirat că ne-am gândit una la alta, în aceeași dimineață. Se întâmplă adesea între scriitori/scriitoare. Dar cu Viorica mai am și un sat comun în arborele genealogic. Bunica mea (din Bocete de nuntă) a tânjit toată viața după satul Cosăuți, Soroca. Era și firesc să tresar la pagina 118, la poemul care începe cu „Celei care a mințit iarna născându-mă cu nume de primăvară – mamei mele”
–Antuanela Raileanu:„O bucurie pentru mine să mă revăd cu oameni frumoși așa cum este Viorica Nagacevschi. La lansarea volumului „Răsucește-mă în jurul visului tău” am cunoscut autoarea care dincolo de război, aduce iubirea în prim-plan”
–Anemari-Helen Nițu:”Cred că poezia de dragoste are trecere la orice generație. Cu câtă modestie și sinceritate și-a împărțit Viorica Nagacevschi versurile cu noi, muritorii. Și ce oameni minunați am reîntâlnit! Sunt norocoasă!”
Date biografice și activitatea literar-artistică: Viorica Nagacevschi, n. 13.12.1968 din satul Cosăuți,Soroca
Studii:1976-1986 – Școala Medie satul Cosăuți, rnl Soroca;1982-1986 – Școala de muzică sat. Cosăuți, clasa vioară;1984-1986 – Școala de chimie de pe lângă Universitatea de Stat V.Lenin;1986-1991 – Universitatea de Stat din Moldova, facultatea: filologie română ;1986-1990 – membră a Tarafului ”Struguraș”, de pe lângă Universitatea de Stat V.Lenin, vioristă.;1994-1995 – profesoară de limbă și literatură română, Școala nr.87, mun. Chișinău (azi Liceul ”M.Berezovschi”);1995-1999 – Universitatea de Stat din Moldova, facultatea de drept;1995-1998 – secretar la Biroul Notarial de Stat nr.10 mun. Chișinău;1998-2000- secretar la Camera Notarială mun. Chișinău ;2001 – Notar ( până în prezent)
Cărți scrise: 2004-Flori de ziua ta (carte de versuri); 2007-Eroul zilei (carte de versuri);2010 – Cheia (carte de versuri);2011 – Povestea Lui Mihai. Planeta Tobi (carte pentru copii);2012 – Povești pentru copii ciminți (carte pentru copii);2014 – Grădinarul din Rai (roman);2017- Sandhya (roman);2019-Sandhya (editată și lansată în România);2020 – Încă o zi Crăciunul de-ar ma fi, (carte de colinde);2022 – Răsucește-mă în jurul visului tău (versuri);2022 – Cele mai curate miracole, antologie realizată de Alice Nastase Buciuta
Texte scrise și colaborări:Vitalie Dani, Anișoara Puica, Adrian Ursu, Geta Burlacu, Aurel Chirtoacă, Laurențiu Popescu, Aura, Cristina Scarlat, Evdochim Baxanean, Rodica Roșioru, Diana Rotaru, Irina și Anatol Bivol, Olga Ciolacu, Igor Rusu, Janet Erhan, Ian Raiburg, Cristy Ruj, Sandu Gorgos, Anatol Lupu, Valeriu Ceban, Doina Sulac, Diana Rotaru, Nelly Ciobanu, Igor Rusu, Cătălina Carauș, Vitalie Maciunschi, Sandu Gorgos, Dinu Matvieivici, Valeriu Cataraga, Alexandru Grosu, Daria Radu, Liviu Știrbu, Ion Cațîr, Silvia Grigore, Luminița și Valentin Dragomir, Nicolae Tăranu, etc.
Activități: 2010 – Fondator al Fundației de caritate ”Viorica Nagacevschi”; 2013-2016 – Fondator și Președinte ORDA;2015-până în prezent – membru al Consiliului CLAD; 2015-2017-Președinte a Centrului de Licențiere a Dreptului de Autor; 2013-2017- co-fondator și organizator al evenimentelor Klumea (Festivalul Ia Mania, Mai Dulce, Lavender Fest, Balul Brazilor de Crăciun, Banca Klumea, etc.); 2019 –Fondator ALLEGRO (A.O.);2020-fondator și Președinte ADERO (O.G.C.).
Titluri și Mențiuni: Premiul muzical ”Șlagărul Anului – 2008” – ”Nu am știut” (interpret Laurențiu Popescu);Premiul muzical ”Șlagărul Anului – 2009” – ”Nu-mi lua din Rai” (interpret Aura);Premiul muzical ”Șlagărul Anului – 2011” – ” Aș da orice” (interpret Adrian Ursu);Premiul muzical ”Șlagărul Anului – 2011” – ” Inelul de iarbă” (interpret Aura);Premiul muzical ”Șlagărul Anului – 2012” – ” Undeva” (interpret Laurențiu Popescu);Premiul muzical ”Șlagărul Anului – 2014” – ” De dorul tău” (interpret Vitalie Dani);Premiul muzical ”Șlagărul Anului – 2015” – ” Unica” (interpret Adrian Ursu);Premiul ”Cel mai bun textier” la categoria creație literară muzicală – 2015 – Potcoava de Aur (ediție aniversară cu ocazia celor 10 ani de activitate);Premiul ”Omul Anului Jurnal TV” – 2010;Premiul ”Femeia Anului” -2012 – UNICA.md;Titlul Onorific la categoria ”Societate” – Omul Anului – 2015;Titlul Onorific la categoria ”Cultură” – Omul Anului – 2018;Titlul de ”Cetățean de onoare” al sat. Cosăuți rnl Soroca – 2017;Mențiune – Diplomă – ”Imnul raionului Soroca” – Consiliul raionului Soroca.;Mențiune – Diplomă – ”Pentru completarea fondului de carte a Bibliotecii Publice B.P.Hașdeu” – Președintele raionului Soroca.
Text, foto, film – Impresii din viață și cărți blog, Svetlana Vizitiu, 19 iunie, 2023

Vă rog să mai rămâneți cât puteți

Îi spuneam mamei să vină să locuiască cu noi, pentru totdeauna. Nu am plănuit nimic din timp, doar am decis și i-am propus, tata murise și se simțea singurică fără el… Frații la serviciu, la fel și eu… Frații mereu o ajutau și erau aproape de ea, doar că la mine apartamentul e mai cald și luminos… N-a vrut. Copiii mei îi spuneau „Neaca cea mai bună bunica în lume!” (voiam s-o alinăm cu ceva care s-o bucure: un halat cald de casă, o cămașă de noapte, o vestă frumoasă. Totdeauna se plângea că cheltuim banii înzădar și că n-are nevoie de nimic. Își făcea bagajele să plece după tata.
De ceva timp se calmase, dar dorul devenea tot mai aprig. O bătrânică de 80 de ani, dar părea să aibă din nou cinci ani. Uneori întram ziua, mama dormea ultimul timp mai mult, era perioada pandemiei. A suferit și ea de covid, care, în cele din urmă l-a ucis pe tata provocând stop cardiac la intubare în spital… Mama dormita, sforăind ușor ca un copilaș, apoi se trezea speriată, încercând să afle pe care lume se află… Micuță, cu o frizură albă ca zăpada, în dresuri ușor rupte în jurul gleznelor, cu o vestă fără mâneci bordo deasupra costumului sportiv, așa ținea ea să se îmbrace mai comod, se plimbă prin apartament, târandu-și ciupicii croșetați chiar de ea cândva. Mereu ne dăruia ciupicii împletiți de dânsa, le făcea calitativ și trainici pentru mult timp.
Pășea cu grijă în pragul odăii, își ridică piciorul sus și traversă un obstacol invizibil. Îi zâmbea pisoiului pufos de pe hol, care venea de la sora mea, îl mângâia, apoi îl alunga înapoi.
Auzea greu ce se vorbește la TV și încerca să ne dea și nouă vești despre ceva interesant… Dar cel mai des vorbea despre tata, că îl vede în vis, alături, că tata îi spune că i-e dor de dânsa… Mama ades se ciondănea cu tata, așa, iubind, și învățându-l ca pe un copil, tata se enerva, apoi ceda, și ne telefona să se plângă pe mama. Întotdeauna, chiar și ultimul timp, tata vioi fugea la piață și-i aducea mamei totul la picioare. Mămica îl ocăra că n-a luat ceva proaspăt, și tata… se calma deja peste cinci minute. S-a obișnuit. Mereu ne suna să venim la mama, să stăm alături de ea, că se simte rău, dar a plecat la Domnul înaintea mamei. Și, mama, parcă se simțea vinovată, ea era sigură că va muri prima…
Au reușit împreună 60 de ani, dar nu și până jubileu… Era în program să facem masă cu neamuri cat Floreștiul de mare… N-am reușit. După tata, au decedat rând cu rând în câteva luni anul 2021, cinci frați și surori de-ale mamei Victor, Serafima, Eudochia, Ecaterina, cumnatul Mihai, fratele drag Nicolae care trebuia să soseasca a doua zi la mama de Paști 2022, și a murit cu o zi înainte… Mama a murit la o jumătate de an după Colea…
Mămica era timidă, se rușina de bolile sale în fața noastră, apoi s-a obișnuit cu încetul… Voia s-o vadă mai des pe Sanda nepoata, să o scalde ea în baie… Mama era grea cu toate că era foarte micuță și slabă, și veneam noi în ajutor, Lilea, Vitea. Ei zilnic îi aduceau de mâncare, mămica ciugulea ca o vrăbiuță, și nu mai avea poftă… Uneori, sora o prindea noaptea la frigider, nu știu cu cât greu ajungea la el, și căuta să ciugulească ceva din nou… Poate în acele momente se amintea cum ea cu tata stăteau de vorbă împreună la verandă și se simțea mai bine… Atât de multe intuiesc la ce a gândit și a simțit, acum, în aceste clipe când nu mai e… Regret, dar știu că n-aș fi putut să schimb nimic pentru că mama oricum făcea ce credea ea că e mai bine. Tata mai ceda, mă asculta, era o plăcere să discut cu el… Mămica mai des vorbea de sănătate și leacuri…
Acum un an, o dureau îngrozitor dinții lipsă, proteza doar o deranja, și ea „ronțăia” un batonaș de ciocolată pe care îl lasam noi în bucătărie, ori pe măsuța alături de patul ei. Mamei îi placea să mănânce încet și să sorbească ceaiuri diferite din ierburi. Ea ținea cana cu ambele mâini pentru că mâinile îi tremurau. Îi era îngrozitor de frică că nu poate dormi cu nopțile, și că o doare tot corpul… Gemea încetișor până lacrimi…Tot timpul îl pomenea pe tata, cât de bun a fost pentru noi…
Se temea să nu-și piardă ochelarii, ca nu cumva să nu găsească lângă ea vreun lucru la care ținea, așa că verifica să fie totul la locul lui. Pe noi nu voia să ne deranjeze, se temea să nu ne fie o povară…. Sărmănica..
Vedeam deodată cât de bătrână și neputincioasă este. Ea doar a cedat, s-a predat și a încetat să mai fie adult. De câteva ori mi-a spus că totuși se simte tânără în suflet, o credeam și o înțelegeam bine… Ea a avut total încredere în tata, în copiii ei cu viața ei, până în cel mai mic detaliu. Ea „este” cea mai fericită când era Acasă și nicăieri mai mult. Când venea tata acasă de la serviciu, ea răsuflă ușurată.
Ce simt? La început a fost o groază. Era atât de dependentă de tata, încât la un an de la moartea tatălui meu și-a dorit să mearga la Domnul. A reușit într-un an și câteva luni, dar a ajuns la tata… Am înțeles-o – pentru prima dată în viață, la optzeci de ani mama făcea ce își dorea. Și apoi acel virus a distrus o pe mama. Ani de griji, de boală și durere s-au activat și inima ei a cedat.
Acum nu simt doar respect pentru mama, acea ființă fragilă și dragă, simt dragoste și tandrețe. Înțeleg bine că nu mai sunt alături, dar îmi doresc sincer să fie fericiți pe acel drum în raiul Domnului – alături de tăticul nostru, soțul ei.. Cu plăcinte, șarmale și prăjituri de casă pe care le adora tata să mânânce din mâinile mamei… Alte lucruri oricum nu mai erau importante pentru ea, cea care trăia pentru tata și copiii ei..
Acum am acasă amintirea lor și mă bucur că Dumnezeu mi-a dat ocazia să le fiu fiica lor.
– Mamă, Tată, vă mulțumesc că ați fost și sunteți cu noi… Vă rog, să mai rămâneți cât puteți…

La naștere, ne urcăm în tren și ne întâlnim cu părinții. Și credem că vor călători mereu cu noi. Și totuși, într-o gară, părinții noștri vor coborî din tren, lăsându-ne să ne continuăm călătoria, pe măsură ce timpul trece…
Alți oameni se vor urca în tren. Și vor fi importante: frăția noastră, prietenii, copiii, chiar și iubirea vieții noastre. Mulți își vor da demisia (chiar și iubirea vieții noastre) și vor lăsa o prăpastie mai mult sau mai puțin mare.
Această călătorie cu trenul va fi plină de bucurii, tristeți, așteptări, ,,Bună ziua!” ,,,la revedere!” și… „adio”.
Succesul înseamnă să ai relații bune cu toți pasagerii vieții, cu condiția să dăm tot ce este mai bun din noi. Nu știm la ce stație vom coborî…
Să trăim fericiți, să iubim și să iertăm – este important să facem asta, pentru că atunci când coborâm din tren ar trebui să lăsăm doar amintiri plăcute celor care își continuă drumul…

În memoria părinților mei Vasile și Teodora Vizitiu

Svetlana, fiica

60 de ani. Vasile și Teodora Vizitiu împreună

Mamei, după un an

Primăvara împlinirilor, de Paști, la părinți

Victoria Guțu:„Cu ochi deschiși visez lumina…” /Recenzie literară/

„Oare câte stele în visteria cerului
Și nici un bob de grâu
În sufletul meu.
Caut înțelepciunea
În lan
Și doar mac întâlnesc…”

Fiecare om are un vers aparte. Poezia Victoriei Guțu se crează din cele mai sincere sentimente, din dragostea pentru oameni, din frumuseţea zilnică, din simplitatea încununată cu efervescenţa dată de vârsta tinereţii. Pentru Victoria motivatia este importantă! – a scrie un vers e o terapie a sufletului. Poezia rămâne o religie, un act sacru, o poveste despre iubire, suferinţă şi dor. Crede în Dumnezeu, ar vorbi mai mult – despre El, minuni trăite, visuri ne/realizate, și, mai are multe idei… Poposind în miezul rimelor descoperim o generozitate lirică fără margini, versurile stau sub semnul speranței, iar zborul Victoriei prin univers este dureros de pătrunzător.
„Vântule, dă-mi aripile tale, să mă ridic până la ultima vamă a văzduhului, învață-mă să merg pe ape, să mângâi izvorul-lacrima pământului, să ating nuferii-zâmbetul apelor, și crinii-fecioria câmpului. Vreau să-mi prind în păr visul la depărtări albastre, să-mi făuresc colier din stele. Vreau să privesc în ochii azurii ai cerului, să le sorb ploile salmastre- dulcea lor lăcrimare. Vreau să alerg cu vântul pe cărări cerești, să culeg… Rouă stelară, să sărut obrazul soarelui, și fruntea lunii…să fiu eliberată din lanțurile clișeelor, să am libertatea…de a șopti, de a cânta la strunele dorului.
Învaţă-mă, vântule….a bate la ușa inimilor, iar spre apus de viață…la porțile Raiului” („Scrisoare către vânt”)
Gândul poetic cuprinde o aură de autenticitate și claritate pe care este imposibil să nu o observi. Sunt versuri la care te întorci pentru salvarea spiritului, redeschizând paginile, colindând printre plămădiri lirice senzaționale, încărcate de sensuri înalte, de emoție și mângâiere.
„Nu privi spre golurile mele;
Care nu se vor umple nicicând,
Privește la plinuri, pentru că ele
Se pot goli subit oricând.” (din „Privește-mă”)
Uneori, evadând din lumea înconjurătoare, cu nopțile nedormite, Victoria se refugiază în palma plină de puritate a poeziei și preferă compania cuvintelor pe care le-a simțit aproape în anii nu atât de îndepărtați: atunci a pierdut-o pe mama… „Copilăria mea a fost colorată în spectru de curcubeu. Mama, Dumnezeu să o ierte (a plecat din viaţă pe când aveam 13 ani) a făcut tot ce îi era în putere. Pe data de întâi septembrie 2000, m-a dus la școală, în clasa întâi. Eu, sustrasă de pantoful care mă strângea, am pierdut grupul clasei întâi, și am întrat cu totul în altă clasă, să fi fost a doua…nu știu…”
„Nu pot uita dragostea pentru lectură. Îmi făceam programul de citire în fiecare vară. Aveam o normă a paginilor citite, cel puţin 100 pe zi. Astfel, se făcea că citeam și acasă, și afară ,,la joacă”. Norma cărților citite era obligatoriu minim 30, evident că citeam și pe ascuns, pe sub pătură, de aici dragostea mea pentru literatură.
Decesul mamei, mi-a spulberat toate aspiraţiile. A început o perioadă de maturizare. Școala a devenit un refugiu pentru mine, acolo nu mă mai gândeam la obstacolele cu care luptam.
Am fost un introvert, îmi deghizam emoţiile, devenisem retrasă, doar eu și cărțile. Însă, participam la concursuri școlare și extracurriculare, olimpiade etc. Frumoasă experiență, totuși…”
Autoarea pune semnul întrebării legat de trecere a timpului, de durerea sufletului și atinge subtil subiecte referitoare la destin, având încredere în puterea nemărginită a credinței și în abilitatea oamenilor de a se salva prin iubire.
„Sub pleoapa soarelui cu nimb
Îmi căutam grăbit…vedere.
Atât de mult speram să schimb
Moartea pe o în-vi-e-re.
Mă agățam de raza lunii
Să mut luna-n ochii mei,
Să risipesc noaptea-genunii
Şi goana după semi-zei.
Cu ochi deschişi visez lumina,
Şi noaptea îmi devine albă
Ascund sub pleoapele- cortină
O mare imensă captivă în salbă.” (din „Visele insomniei”)
Deseori privește viața ca pe o scenă aflată în amurg și prin nopțile insomniei încearcă să-și alunge neliniștile invocând imagini de iubire și experiența oamenilor de alături. –

„Îmi îmblânzesc furtuna din ochi,/Pentru a nu mai plânge./Îmi arcuiesc curcubeul pe buze,/Ca să pot zâmbi/Îmi ascut creionul gândului,/Să am mintea ascuţită,/Îmi dresez cuvintele să-şi oprească galoparea/Ca să tac/Îmi dezleg nodul gordian de pe buze,/Ca să spun tot ce am tăcut./Îmi şlefuiesc tăcerea ín valul ascultării,/Ca să aud ce e în spatele vorbirii în deşert/Îmi îmbrac inima în cămaşa rugăciunii/Ca să bată la porţile cerului” (V. Guțu, iunie, 2023)

Atât de fragedă, neliniștită, o crengută mereu în freamăt, și totodată, suflet singuratic, Victoria găsește puteri să-i liniștească pe ceilalți aflați la o răscruce îndoielnică… Cu iubire pentru iubire, acesta-i tratamentul… „Te așteptam atât de verde și fragilă, Să calci cu talpa goală iarba, Cu sufletul înfrânt de lacrima umilă, Devenită rouă pe sub pleoapa oarbă. Te așteptam ca firul de ninsoare, Să mă topești în jarul pasional, Tu te-nchideai în floarea de răcoare, Să nu te stingă ochiul de cristal. Te așteptam cu brațele deschise, Cu sternul zvâcnind un fluture-n puls, Tu zborul meu îl alungai din vise, până ce în cocon m-am ascuns. Și nu știai că port pe inelar o cumpănă-a fântânii, pe vecie Și că logodită sunt în har Cu slova-rimă dintr-o poezie.” (Te așteptam)
„Pentru mine… vindecarea e la Dumnezeu. Eu cu Doamne Iisuse adorm…” Are experiență în comunicare cu oamenii depresivi. Poate ajuta și comunica cu ei, dacă e nevoie. Crede că „unii caută acolo unde chiar nu este nimic”. Se consideră deja hiper,,psihologizată”. A trecut și ea prin stări… după pierderea mamei. O doare și îi compătimește pe oamenii în astfel de situații, pentru că știe cât de greu le vine.
„Sunt oare vinovată
Că nu-mi pot duce cerul
Pe palmele-pàmânturi
Ce germineazà màrul?
Şi chiar de port o vinà
Când nopţi mi se trezesc
Ìn candelele stinse
De-un viciu omenesc…”
„Tatăl meu- eroul meu! е cel mai bun tată! Unicul meu sprijin în toate greutățile vieții”;
Prin firea ei, din proprie experiență scurtă de viață, Victoria abordează noțiunea timpului într-o manieră filosofică, ca o clepsidră ce ia forma infinitului. Eu-l liric își acceptă destinul, șterge lacrimile și luptă pentru armonie și binecuvântare. Îl are pe tatăl ei alături, marele sprijin și bucuria ei; Plină de dor, crede în iubire și înmulțirea ei printre „iubiri ce mișcă sori și stele”… O inimă extrem de sensibilă, nu se lamentează, scrie în continuare, cucerind mențiuni după mențiuni literare, chiar și cele internaționale!

– „Tatăl meu era și este foarte afectuos cu mine, este foarte generos, blând. Am avut o perioadă în viaţă când sănătatea atârna pe un fir de ață. Au urmat tratamente, spitalizări, sunt amintiri prea grele pentru a fi expuse.
Dacă tot vorbim despre cărţi, editarea primului volum pentru mine a fost o adevărată minune și un dar al Maicii Domnului. Fiind plecată cu bunica în pelerinaj la Poceaevo, așa neputincioasă cum eram, m-am rugat la Ea să pot publica o carte. Imediat după ce am revenit de acolo, adică a 2-a zi, la Universitatea la care învățăm, USARB (facultatea franceză-engleză traducători) a venit scriitorul Nicolae Dabija în persoană! A fost o lucrare deosebită a Maicii Domnului, de a-mi împlini dorinţa. Astfel, am întrat eu în lumea literaturii…”
Timpul poeziei este pentru tânăra poetă – fără început și fără sfârșit, cu granițele fixate într-o sensibilitate enormă. Un talent creator, cu o compoziție literară autentică, concepută cu sinceritate, autoarea demonstrând că știe să mânuiască la fel de bine versul clasic, dar și pe cel modern. Călătoria prin grădina cuvintelor încărcate de spiritul metaforei reprezintă o binecuvântare. Iar Poezia devine uneori adevărată rugăciune pentru înmulțirea iubirii și a armoniei între oameni. „Dorul stoarce lacrimi din plopi fără pereche Dorul dă paloare și unui trandafir, Iar mi se-adună Dorul în cartea mult prea veche… A zorilor când plopii puteau plânge cu mir. Mi-e dor de cerul ce chema din galaxie O cea mai mică stea ce-mi sunt în univers De fașele albite de-un soare- veșnicie În care nu încape slava pentru vers. Dorul îmi închide pleoapele cu soare, Să pot vedea trecutul atât de-nseninat De visul meu de-a plagia culoare În lumea adumbrită cu’o frunză…de păcat.” (Dorul)

Poeta Victoria Guțu este conștientă de puterea cuvintelor care zidesc sau pun degetul pe rană. Uneori versurile ei devin strigăt de ajutor și durere sub cerul neliniștilor tainice ale unui suflet zbuciumat care tânjește după mersul normal al lumii. „E primăvară-n suflet și dincolo de el – Culeg pe șes curajul dând flori de ghiocel…”

                              „Sunt doar o palmă de lut, nimic mai mult. Sunt om.”

„Mă numesc Victoria Guţu, sunt, prin harul dăruit din mâna cerului, poetă.
Am debutat în 2008, în clasa a VIII-a cu poezii ce au fost apreciate în cadrul concursului republican ,,Florii 2008″. A urmat publicația în cadrul revistei ,,Noi”. Cu toate că talentul și gustul metaforei, au început să se manifeste încă la gimnaziu, în anul 2017, poeziile mele au fost observate de către regretatul scriitor Nicolae Dabija, care m-a îndemnat să public câteva texte în săptămânalul ,,Literatura și arta„, iar apoi să editez primul meu volum de versuri. Nicolae Dabija a devenit tatăl poeziei mele. Cartea ,,Lumina din glastră” a fost lansatā în anul 2018.
Au urmat publicații în revista ,,Roua Stelară„. Poeziile mele au fost apreciate în România, de aceea, cel de al doilea volum- ,,Crucea înflorită” a fost publicat la editura Lyric Graph, sub conducerea onoratului Trandafir Sîmpetru, atunci am devenit membră a Uniunii mondiale a scriitorilor.
Am publicat poezii în mediul on-line, de asemenea, în antologii ,,Pași spre cer„, ,,Întomnarea cuvântului” și în Antologia scriitorilor Români de pretutindeni, Montreal, Canada
Poeziile au fost traduse în limba arabă, engleză, fiind publicate în varia antologii în curs de apariție. Au urmat multiple publicații în revistele din România.
Mulțumesc bunului Dumnezeu pentru harul pe care, sper din suflet să-l înmulțesc.Vă doresc să vă colorați viața cu nuanțele dorite! O zi cu soare vă doresc!” (Victoria Guțu)
Impresii, amintiri de la studii și la capitolul experiență de viață:
-„Am trecut multe probleme de sănătate. Din fericire, nu am avut recidive mult timp. Am amintit acest lucru, doar pentru a menționa că și aici – m-a găsit poezia, prin intermediul vizitelor unor profesori universitari din România, care mi-au propus să public o carte. Nu aveam suficiente scrieri, pe atunci, așa că, am agățat dorința ,,în cui”, până în momentul când voi reuși să adun mai multe poezii”
-”Din experienta profesionala, jobul la Radio a fost o experiență minunată, cu situaţii comice… Aici mi-am întâlnit iubirea…”
-„Cu cât tac mai mult, cu atât aud mai bine glasul cerului, fie că tace senin, fie cà vorbeşte ploaia. Stropii-cuvinte cristaline. Soarele-cuvântul luminii… Vorbele- la o moară de vânt…au zburat…fără întoarcere. Dumnezeu aude glasul celui care tace…”
-„Azi, ignoranța afişează pe panouri,/imagini țipătoare,/reverberate-n goluri, /nimicul urlă astăzi fără rost,/acoperind frumosul cu-n strat de praf anost,/Şi deseori mă las cuprinsă de-un val de fascinație,/Câte prostii le pot veni-n imaginație”
–„Am avut câteva situaţii comice la Universitate. Orele de franceză presupuneau exerciții fonetice. Colegul meu, Alexandru, în încercarea de a produce sunetele ,,pe cât de melodios și corect posibil, a rămas cu mandibula blocată. Efectiv… nu putea închide gura. S-a rezolvat, bineînțeles, dar a rămas în amintire.”

-„Dacă tot veni vorba de ora de franceză, să menționez despre scumpa profesoară, care mi-a devenit a doua mamă. Profesoară cu inimă de mamă şi mamă în chip de profesor.
Mirarea mea a fost inefabilă… atunci când m-a vizitat la spital. Mi-a crescut inima din piept până la cer! A fost alături de mine în toate circumstanţele. M-a încurajat să scriu, atunci când nu mai speram la nimic, nici la bucurie, nici la întristare… la bine şi la rău…Îi sunt recunoscătoare pentru fiecare pas pe care l-a făcut pentru mine. Plecăciunile mele!”

Aprecieri si referințe la autoare:

Eusebiu Cristian – Un OM deosebit din toate punctele de vedere!

Antonina Calo Felicitări: Victoria Guțu, fiorul poetic din rândurile domniei tale este molipsitor!

Carolina Eremia: Ce frumos! Tu știi să dansezi cu cuvântul, e atât de minunat!

Maria Corini- Gânduri frumoase, cosmice! Sincere felicitări de imaginile incantate!

Oana Togan- Esti minunata si-mpraștii praf de zâne! Sa nu uiți asta, indiferent ce nori apar pe cer, ai venit aici să stralucesti
Ticu Ionut Marian – O inimă pură, sensibilă, un suflet minunat

Recenzie literară de Svetlana Vizitiu, Impresii din viață și cărți

Recitaluri video pe versurile poetei Victoria Guțu: