Impresii din viata si carti / Svetlana Vizitiu

Oameni, destine, istorii de viata, dragoste, pasiune, carte, lectura, club


2 comentarii

Aripi fără siguranță


Cea mai mare fericire e atunci când îți strigi părinții și ei îți răspund, în viață. Mă gândesc des la bătrânețe după ce a murit tata. Interesant, când voi fi și eu la 80, aș putea fi așa cum doresc? Văd mulți bătrâni, văd cât de greu le vine să rămână singuri. Cum suferă din cauza sinelui său, cum își creează dificultăți și probleme. Observ dorul lor, singurătatea… Cum voi fi eu la etate adâncă? Nu știu. Dar vreau să rămân o persoană bună, fără marasm și mofturi. Oamenii îmi spun că sunt bună; eu mă cunosc mai bine. Nu mă alintă nimeni, nici copiii, nici ceilalți… Mă alinta doar tata, și o făcea mereu, mămica era mai severă, dar tot ea se ruga la tata să ne jelească pe noi, copiii lor. Eu, însă eram copil special, nu dau detalii… Nu știu, nu știu cum voi fi. Fără aripi nu mă simt în siguranță. Iar aripii dintotdeauna mi le cream pentru că aveam sprijin… Acum stai și te gândești să nu te apuce vreo Deltă / Variolă…  Mult depinde de ce boli te pot apuca, căci în dureri nervii te doboară imediat, și nu contează dacă ai caracter dur. Le spun copiilor să aibă grijă de sănătatea lor, atunci și eu mă voi simți mai bine. Sper ca ei să nu mă lepede la adânci bătrânețe, nu le pot „ruga” acest lucru. Realizez că în etate e bine să nu te lase lumea în pace. Și copii să nu mă lase în pace. Voi sta cuminte, fără dinți, voi mânca puțin, doar să-mi fie cei dragi alături sănătoși. În familie…

Simplu, e atunci când o femeie rămâne calmă pentru reputația ei, fiind alături de cel mai frumos, cel mai responsabil bărbat. – Genul masculin? Ce ar fi? E atunci când femeia știe: El – nu va trăda, nu va umili, și nu va fugi cu rușine. Asemenea bărbați, azi sunt puțini. Practic nu există. Nu există, pentru că nu sunt educați corect. Contează mult pentru un bărbat să nu pâlpâie ca un drapel… Azi, bărbații (nu toți, desigur), nu sunt capabili să răspundă pentru faptele sale, pentru cineva cu atât mai mult, pentru că părinții prea îi protejează și-i întrețin atâta timp cât sunt în viață. Și ce-i greu de conștientizat, e că crezi că îți educi corect fiii, și ulterior rezultă că ei sunt absolut diferiți prin comportamentul lor de parcă nici n-ar fi frați și n-au fost crescuți de aceeași mamă. Oamenii spun, societatea confirmă, cică sunt Cei 7 ani de acasă! – eu voi spune, sistemul e de vină, dar și genele moștenite… Nu-mi reproșați, știu ce spun.

Totul trebuie experimentat în această lume, testat și apreciat… Nenoricirea, boala, trădarea, durerea, ipocrizia – totul trecut prin inimă ca prin mașina de tocat. Și tuturor ceva nu le-ajunge. Ba ninsoarea se topește rapid, ba dimineața vine târziu, ba zile calde nu ne ajung. Da, tuturor mereu ceva lipsește… Dar trăind zilele rămase, brusc observi, nimic nu ne lipsește. Nimic, doar anii nu ne mai ajung, sau nu sunt suficienți pentru a mai fi supărat pe cineva. Și pentru viață, ca să te bucuri din plin de ea…

Criteriul dăruinței noastre? De suflet ceva? Un criteriu pentru talentul musical? Muzicalitatea și, de asemenea, știți, să ieși pe scenă cu curaj să-ncepi o „coală albă de hârtie”. Să fie ceva în timbru, în interpretare, în ochi… Ceea ce se numește. Farmec. Și trebuie să cucerești complet publicul. Și tot el să rămână îndrăgostit de tine, pentru trei minute, cel puțin…

La început credeam că Internetul a devenit brusc prietenul nostru. Că putem schimba informații veridice, să ne susținem reciproc. Și-apoi, am realizat că este o capcană. Noi scriem ceva, ne umflăm în pene, și avem impresia că Facem ceva, cu iluzia că e o treabă bună! Iar mașina strașnică pentru distrugerea umanității continuă să avanseze sistematic! Îm fiecare zi, de la noi știri mondiale, fiori pe spate, vreau să mă ciupesc și să-mi revin din această groază! Cum de am devenit brusc participanții acestui roman înfricoșător de „science fiction”?! Acum este clar, că nu a fost brusc, că nu demult timp, oamenii din întreagă lume au fost prostiți, transformați într-o turmă, și scopul principal a fost să mănânce delicios, să cumpere ceva din super-marcketuri strălucitoare și… să se „scufunde” în TV/ internet. „Societatea nu vede nimic, deoarece este ținută într-o stare de hipnoză profundă. Oamenii n-au fost niciodată atât de întunecați ca acum. Omului nu-i dau nicio șansă să se oprească și să înțeleagă ce se întâmplă. Seriale fără sfârșit, unul mai stupid ca altul, muzică pop vulgară, filme agresive și pofticioase, cu acuratețe care să afecteze subconștientul, astfel cultivând spiritul egoist și violent. O persoană normală, în scurt timp, se transformă într-un animal fără principii, ducând o viață absolut lipsită de sens. Acestea sunt valabile pentru toată lumea.

Ce să facem? Să realizezi că așa ca înainte nu va fi niciodată!  Și nici nu e nevoie. Este momentul potrivit de conștientizare. Fie, să realizăm că întreagă lume în ultimul timp, cu toleranța sa, lipsa spiritualității, distrugerea unicității culturale a țărilor și popoarelor sub masca globalismului, psihologia consumătorului a mers complet în direcție greșită. Să ne spunem:„Stop!”, să nu ne fie frică. Să înțelegem că totul în această lume este stăpânit de Dumnezeu, numai El, și nu virușii, injecții, Conducători, organizații internaționale. Că în fiecare dintre noi există o părticică a Domnului, că suntem Oameni, suntem unici, spirituali… Nu trebuie să devenim o turmă numerotată! Și mai întâi de toate, aruncă ecranele cu persoanele provocătoare care ne nimicesc mințile prin știrile lor putrede!

Svetlana Vizitiu, Impresii din viață


7 comentarii

Parintilor


Trei luni de când ai plecat… Nenorocirea se strecurase brusc, Suntem nevoiți să ne luăm rămas bun, Sufletul – cu durere umplut. Cum mai departe să trăim, spune, tăticu!.. Tărăgănând, îți mângâi chipul cu mâna, Pe imaginile cu tine, Și în noapte rog: „Întoarce-te, tăticule, mai repede, auzi?” Nu pot crede că aici nu mai ești: „ Iartă-ne. Te iubim. Ni-e greu fără tine!” Și la Domnul rog un singur lucru: Alături de cei Drepți să te fericească”. Și, de Covid să ne ferească…

                          Familia Vizitiu

Tata – un cuvant simplu cu scântei de stele și căldură interioară în fiecare dintre noi. În viață, cei mai importanți – sunt mama și tata, părinții care ne dăruie viață, ne ocrotesc și ne învață, ne dăruiesc primele lecții de viață și exemplu de dragoste și siguranță. Amintirile despre ei sunt dragi sufletului și inimilor, până lacrimi. Altfel nici nu poate fi, parinții sunt o părticică a fiecărui dintre noi.

Iertați-mă, părinți, dacă vă întristam! Nu întotdeauna eram ascultătoare precum ați fi dorit, Ades zburdalnică, fără minte, Și nu v-am acordat căldura pe deplin. Pentru farse și neascultări, știu, demult m-ați iertat, Și în ciuda capriciului meu copilăresc, În continuare, m-ați iubit. Vă mulțumesc, părinților, pentru tandrețe, Pentru iubirea voastră, răbdare, bunătate… E atât de plăcut să vă văd privindu-mă în oglindă: Al tatei caracter, și-al mamei chip frumos… Devin entuziasmată… Acasă – să mă întorc, Unde mereu mă simt iubită… Vouă, părinților, un mare Mulțumesc, Căci fiica voastră – s-a născut fericită!

A voastră, Svetlana 😥

In Memoriam #Vasile_Vizitiu… plecat pe 11 decembrie 2020 😥

Vasile si Teodora Vizitiu, gata de un sarut…

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2021/01/28/nu-fi-trist-tata-voi-veni-in-ospetie/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2021/01/13/tata-cuvinte-in-tacere/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2020/12/24/ai-plecat-tata/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2020/04/08/maica-mea/

Alte surse cu tata in viata:

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2019/01/30/taticule-iti-multumesc-pentru-dragostea-ta/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2020/01/30/izvor-unic-parintii-la-multi-ani-taticule/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2016/09/04/cu-satul-in-suflet-prin-mari-si-oceane-autor-vasile-vizitiu/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2016/06/28/un-capitol-de-vasile-vizitiu-marinar-cu-satul-in-suflet/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2014/11/04/la-multi-ani-teodora-si-vasile-vizitiu/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2016/02/03/vasile-vizitiu-omagiat-de-prieteni-si-colegi/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2014/06/26/vasile-vizitiu-la-clubul-impresii-din-viata-si-carti/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2014/06/17/vasile-vizitiu-cu-satul-in-suflet/


20 comentarii

Atunci când iarna se transformă-n primăvară


Pare că nu demult am petrecut vara, fluturând în urma ei cu rochițele ușor colorate cu flori; am numărat conservele preparate pentru iarnă; tot am oftat alegând jachetele și paltoanele din dulapuri și… din nou (a câtă oară) am pășit în toamnă foșnind prin frunzele argintii care încă au păstrat caldura verii. Cerul plutește în albia impecabilă ale norilor străpunse de un soare orbitor… Brusc îmi amintesc de părinții mei dragi și a câta oară mă supun lacrimilor… Nu uit că viața-i trecătoare și că curând ne vom despărți…  Nu e depresie, e un fapt conștiințizat poate de la gri-ul timpului posac și ceață înghețată…

Tăticul mă trage cu săniuța; tăticul mă apără de cocoșul ce m-a speriat la cinci ani; tăticul ne duce pe mine și surioara pe umerii lui, tăticul are grijă să nu flămânzesc fiind studentă, și mămica lacrimile îmi șterge; mămica nopțile nu doarme atunci când eu bolesc ades; mămica duce greul casei cu lemne, la arăgaz, cărbuni la sobă, și zi de zi apă de la fântână cărând… Părinții salvându-ne pe noi, copiii lor, din foc atunci când soba s-a aprins… Ei toată viața ne-au purtat în puf, chiar și atunci când nu o meritam. Și acum o reușesc prin gând și rugăciuni la Domnul…

Aș vrea să cred că vom fi nemuritori cândva… Și atunci când se întunecă, din nou sunt răpusă de sentimentele zilnice de griji și responsabilitate pentru viitorul copiilor mei: cum se vor descurca ei în această societate fără de leac? Vine soluția:”Tu – poate nu, însă oamenii fără tine – precis se vor descurca!” Nu există oameni de neînlocuit? Să nu fim egoiști… Pentru fiul meu mai mult îmi fac griji… N-am reușit să-i ”călesc” caracterul, este un gen clasic, prea cuminte și sensibil pentru aceste vremuri moderne…

Privesc prin geam panorama orașului: în noapte – mașinuțele bâzzâie incontinuu ca niște brândușe, și luminițele dansează ca-n scântei, – ador să privesc și să mă rog la stele – la un Tatăl Nostru pentru toți…

Ploile au trecut, au venit ninsorile solide și orașul pare un munte de rai sclipitor, nu și spiritele noastre neîmpăcate… Stirile pe rețele de socializare tot mai mult alunecă în noroi și persoanele virtuale își dezgolesc fără rușine păcatele sufletelor  sale… Soarele ba apune și răsare, lumea nu se oprește din rângete întotdeauna găsind un motiv de ceartă… De ce preferă această provocare, pare să fie clar, dar refuz să cred. Surprinzător, dar dacă un credincios îi va spune altui credincios că l-a văzut ieri pe Dumnezeu, acela nu-l va crede …

Eu încă mai cred în Dumnezeu…

Se face tot mai frig, chiar e gerul mare. Oare și aici depindem de starea de spirit? Ba, asta Iarna a sosit și dispoziția prinde nuanțe pale și mohorâte, și soarele s-a ascuns undeva după cerul cenușiu, și dorul după nepoțel devine tot mai aprig și izbucnesc din nou în plâns de milă de sine și … de tinerii moldoveni plecați pentru totdeauna…

Pare că e timpul să fi căzut în deznădejde, – migrația ne sperie serios și nu mai există șansă atâta timp cât permitem oficialilor să fim cotropiți de această stare haotică ca un cancer fără leac. Ce este grav: am obosit să ne luptăm cu această boală cu care ne conformăm…  Speranța s-a ascuns pe-o vreme după optimism. Nu vrem nimic, ne ridicăm mecanic dimineața din pat, ca și cum doar supraviețuind zi cu zi… pân-la primăvară… Suntem deja în Iarnă și am uitat de ce sunt atât de posacă… Chiar am devenit mai surdă și mută.

Pe de altă parte, atunci când imbraci puloverul tău preferat, pufos și moale, apoi te impui cu picioarele într-un fotoliu, acoperindu-te cu un pled și deschizi o carte, precum o făceam în copilărie. Sau întrebi de cei dragi: care ceai preferă: de măr sau mentă? Și numaidecât, un terci cu ovas și lapte în dimineață pentru fiul meu.  Și eu o cafeluță dublă care am îndrăgit-o doar după 30 de ani… Și numaidecât apoi să vii cu o poveste nouă de viață în blog,  una reală fie inventată: totul face parte din viața mea și a ta.

Tristețea anotimpului de după geam – e doar un motiv pentru a picta curcubeul în suflet. Să pictezi oameni noi, peisaje timpurii ca un semn de imaginație trezită brusc, așa cum o făceam în copilărie. Fie, nu sunt ele capodopere, și poate nu le va vedea nimeni. Dar să vorbești cu o lume prin culori, printr-o simplă pânză de bumbac e la fel de firesc caracterului uman mereu în căutare de sine… În special, a unei lumi hipoacuzice.

Și încă să faci shopping, sau să împletești o eșarfă lungă în iarna sulfetului lung, să privești seriale calde de dragoste, dansând tangoul vieții tale, să duci discuții cu persoane dragi care promit că se vor întoarce și vor fi alături mereu… Viața pare să cuprindă un șir nou de planuri și proiecte inspirate…

Eu nu mă tem de singurătate, eu am frică să nu mă simt tristă în bucuria pe care ne-o oferă liniștea ei… Astăzi nu avem timp. Mâine nu vom avea puteri. Iar poimâne nu vom fi noi. Nu amânaţi nimic, trăiţi acum!

Orice viață de om are prețul ei… Viața nu e doar o primăvară. Mai vine Vara, Toamna, Iarna. Pentru ce a creat Dumnezeu anotimpurile? Pentru ca noi să aflăm gustul Primăverii: Orice viață are gustul speranțelor ei!

Nu toamna, și nici iarna nu ne dezvoltă starea de spirit, doar Noi – ne-o creăm, o lipim, o sculptăm, o pictăm: fiecare cu a lui viață proprie, sau personală, pufoasă, transparentă, opacă, veselă, amuzantă, lirică… Toamnă sau iarnă… Și… deja e Primăvara! Cu noi speranțe și promisiuni! Nu disperați, căci Domnul e cu noi! O primăvară în suflet vă doresc!

Doamne ajută!