Impresii din viata si carti / Svetlana Vizitiu

Oameni, destine, istorii de viata, dragoste, pasiune, carte, lectura, club


5 comentarii

„Poveste cu patru neveste”, Olga Căpătână /recenzie/


                                           

„Toate blestemele noastre s-au întors în noi ca bumerangul.”

                                    „Totul este ca în oglindă: cât dai, atâta ți se va întoarce”

O poveste feminină uluitoare, vitală, despre viață, lupta internă de superioritate cu colegele, prietenele, experiențe amoroase, interese personale, atitudinea sinceră a unei femei ocupate față de copii și instituția familiei. Aceasta este cea mai controversată carte pe care am citit-o în ultimul an. Dezgust inițial față de unele personaje principale, momente de furie și dispreț, dar în același timp recunoașterea pe sine în unele capitole cu participarea lor trezesc milă… „Am fost o proastă. Nu am știut să apreciez ce am” – regretele amicilor care au blestemat și răul făcut s-a întors împotriva lor… Sunt zeci de rânduri în carte, complet diferite, în care eroinele înșală și trădează…

La început e ca peste tot – toate femeile prietenesc, zâmbesc, se adună la sărbători, pregătesc bucate, beau vin, totul e bine și frumos. Totul e bine și frumos într-un colectiv de zeci de femei? Of, Doamne! Unde? Pe ce lume? Educatoare, dădace, bucătărese, asistente medicale, etc, etc. Toate aceste colective de femei sunt prietenoase la început. Când ceva începe prea bine, de obicei se termină prost. Aceasta este legea… Tot acest entuziasm inițial este inutil. Ca niște împrumuturi care nu pot fi plătite. Dar, din păcate, trebuie să plătești pentru tot în viață. Atâta timp cât nu ai probleme, nici o ciocnire cu șefii sau colegii, ești membru al aceste familii, care se numește colectiv de muncă, dar dacă se întâmplă ceva, colectivul se împarte în două tabere. Sau mai multe chiar. Începe a forfoti, vorbe, șoapte, discuții pe la colțuri, pe la spate. Și dacă colectivul are un director deștept, cu experiență, pune capăt îndată vorbelor. Dacă nu – ia partea cuiva și atunci colectivul se duce de râpă…”

Mi-a plăcut cartea, stilul autoarei unul intrigant; mult sex și fără vulgaritate, înjurături. „s-a stins lumina, toți participanții la această serată s-au dezbrăcat și, în întuneric, bâjbâind, și-au găsit pereche pentru a face dragoste. Scuzați, mă rușinam să scriu cuvântul „ sex”; pentru că în Uniunea Sovietică nu exista așa ceva.”

Impresia generală a lucrării: o poveste puternică, un stil competent, personaje detaliate și locuri detaliate – sunt valori aparte pentru un roman. M-a captivat de la primele pagini și m-a ținut cuplată până la sfârșit. Uneori evenimentele se desfășurau în așa fel, încât voiești să închizi cartea și să nu citești despre răutățile unor personaje, dar curiozitatea e cea care te face să zăbovești. Nu am văzut o descriere normală a prieteniei a patru fete, ci o rivalitate pe viață și moarte! Localitatea, satul frumos descrise, trezesc amintiri pașnice. Trăsăturile oamenilor care locuiesc acolo, lupta veșnică pentru un loc la soare, cine este mai bun, mai deștept, mai frumos și iubit…

Chira este un personaj foarte modest, instabil, emoționant, ducând în cap un dialog, prea rațional, realist și dur, dar în același timp mistic clar, filozofic și empatic. Este imposibil să o tratezi indiferent. Emoția de bază este la fel de greu de definit. Și ura, și mânia, și acceptarea, și respectul și simpatia și orice emoție sunt strălucitoare; orice, dar în niciun caz indiferență, răutate, invidie, lipsă de caracter, intrigile create impotriva ei – din partea amicelor sau colegi – Musea, Ala și Liusea…

La început pare că romanul e mai mult pentru fete, dar nu, povestea curge ca un cântec, plonjând treptat în viața periferiei plebeilor trădării: Trădarea rudelor, a prietenilor, colegeleor, trădarea națiunii de la care pornește totul. – „… tezaprietenul la nevoie se cunoașteeste inventată mai precis pentru prieteniile masculine decât pentru cele feminine. Pentru femei, exact opusul, cel mai groaznic lucru pentru femei  este fericirea feminină a celei cu care lucrezi cot la cot.”Când te trădează cei, pe care îi iubești, sau pe care îi crezi prieteni, durerea este inevitabilă, dar a doua oară știi măcar că poți trece peste ea. Chira va trece și peste asta. Ea va păstra familia cu orice preț. Copii ei vor avea tată. Iar prietenele? Nu are nevoie de prietene Chira. A ridicat capul și s-a uitat în jur cu dispreț. Gata, Chira așa va trăi mai departe – cu capul sus, nu cu gheb în spate.

 Mentalitatea de vină, cea care acaparează mințile și, de aici urmările dramatice… Romanul pare să fi avut, în cele din urmă, un final fericit, dar numai noi știm câtă durere rămâne în sufletul protagoniștilor. Sunt puține personaje din carte pe care le respecți cu adevărat, dar există multe nume de familie sonore și evenimente excentrice: „în viață poți găsi orice îți dorești, – dragoste, bani, lucru, cu excepția dreptății, așa că dacă te aștepți la o recompensă adecvată pentru faptele tale bune, atunci nu se merită. Renunța. Teza „cum ești cu oamenii, așa sunt ei cu tine” nu funcționează nici la moldoveni, nici la ucraineni. Asta pentru că eu am crescut în Ucraina și nu prea am văzut dreptate. Da răul pe care ți l-am făcut s-a întors ca un bumerang peste noi. Se întoarce, sigur, vezi ce s-a întâmplat cu noi, cu toate. Dar te-a pălit și pe tine, care ai făcut oamenilor bine și ai încercat să împrăștii dragostea ta necerută peste noi. Crezi că cu cât dăruiești mai mult, cu atât mai mult primești? Vezi că e puțin altfel. Cu cât iau mai mult de la tine, cu atât mai puțin ai tu. Oamenii care nu mint, spun totdeauna adevărul, sunt crezuți mult mai rar decât mincinoșii, iar cei ce iubesc nu sunt aproape niciodată iubiți. Din păcate, așa funcționează totul, iar natura umană nu poate fi schimbată

     Prima parte este dedicată copilăriei și adolescenței a celor patru fete care trăiesc în Moldova, într-o perioadă dificilă postbelică. Fetele abia încep să cunoască viața, sunt înconjurate de griji și vise despre o viitoare viață adultă:Dragostea e mare bădărănie, cam cum e pântecăraia, când te apucă, pierzi și mintea, și cinstea.”; „Știi, există două verbe care nu ar trebui folosite în viață de o femeie – a lua cu de-a sila și a ține cu de-a sila un bărbat”;

În același timp, realitatea le amintește tot timpul de politica instabilă în țară și severitatea vieții de zi cu zi… – „Tot timpul dator – patriei, partidului comunist, acum și femeiei acestea, pe care nici nu a iubit-o cândva. A rămas gravidă după ce a petrecut cu ea două nopți… Și el, din bunătate sufletească a luat-o, i-a dat certificat de căsătorie, să aibă cu ce șterge vorbele lumii, nu a lăsat-o cu copil din flori. Asta nu e sacrificiu din partea lui Marius?”

Întregul sistem sovietic funcționa în așa fel, că era inutil să te oțărăști, să te împotrivești sistemului. Muncești, nu muncești, dar vei primi totuși un apartament, așa cum va decide Ivan Ivanovici din sindicate și administrația fabricii sau șeful sovietului orășenesc, dar mai aproape de pensie, până atunci – cămin sau împreună cu părinții vei locui. Vei pleca în vacanță când vor decide șefii. Deficitul a fost creat intenționat pentru a forma mai deplin și mai fiabil un sentiment de lipsă de speranță în toți cetățeni. Vrei să te îmbraci frumos – dar nu poți, obosești să speli rufele cu mâinile – așteaptă până vine rândul mașinii de spălat. Frigider tot vei cumpăra când ți-a veni rândul. Mergi la sindicate și înscrie-te la rând, totul vei avea când va decide Ivan Ivanovici. Absurd, dar asta e situația. Pe timpul războiului, mama lui Denis își amintește bine, cum mergeau bărbații să-și apere țara, ei spuneau femeilor: dacă nu eu, atunci cine? Dar a trecut războiul, bărbații au revenit acasă, a venit și soțul ei, rănit, necăjit, a zăcut vreo zece ani, slava Domnului măcar i-a ajuns puteri să îl facă pe Denis. Apoi a murit, de la comisariatul militari a primit ajutor să-l înmormânteze. Iaca stau medaliile acolo, sub icoană. Da acum știți cum este? Politicienii își pun tot o întrebare: dacă nu reușesc acum să fur, atunci când?”

      Ca toți ceilalți copii din cartierul lor, fetele aud constant certuri ale părinților, confruntări ale vecinilor, au mare nevoie de bani pentru hrană, studii și haine noi… Fetele cresc, sporește invidia, goana după mire bogat, bani și funcții, concurența între ele crește… Proza ​​vieții continuă. – „Au învățat într-o clasă, se cunoșteau demult. El nici nu poate să spună o iubește sau nu. S-a obișnuit cu ea, cum s-a deprins cu volanul camionului.’’;„La vârsta de adolescentă, Musea și-a dat seama că nu va fi a doua Brigitte Bardot și, disperată să nu se adâncească în prăpastia sărăciei ca și mama ei, a decis ferm să se căsătorească cu o pungă de bani.’’;„Vladimir și-a strâns valiza și i-a lăsat „наказ” Natașei, dacă se naște în lipsa lui un fiu, să-l numească tot Vladimir, este numele celui mai renumit revoluționar. Iar dacă, din nefericire, se va naște o fiică, să o numească Marusea, apoi i-a lămurit cu mândrie ce înseamnă acest nume – моя Русь’’;„Pentru că nu e moral să naști copil de fată mare, și cum să lucrezi la comitetul executiv, fiind o imorală?’’

Moldova cu istoria, legile, regulile, mentalitatea, modul ei de viață. – „Învârteala omului sovietic consta în a ciordi orice poate de la locul de lucru, pentru că proletariatul este proprietarul, nu cineva, care pur și simplu a ieșit la plimbare. Știți ce înseamnă dictatura proletariatului? Mai mult ca atât, cât de mult ar fura, nu e satisfăcător, pentru că leafa pe care o primeau este de nimic. Iaca secretara de la judecătorie, ea ce poate fura? Hârtie, agrafe, creioane… Toată hârtia primită pentru a tapa deciziile judecătoriei populare a trecut la ea acasă. Pentru ce atâta hârtie? Să fie, a prinde bine. Dar parcă asta e furt? Ai luat, nu ai furat. Furtul încep acolo, unde sunt valori materiale”

Suntem îmbibați cu trădare, am crescut în ea și puțim a trădare. Parcă nu comuniștii au șantajat, au spionat și au ascultat tot ce spunem, tot ce se discută? Crezi că eu nu știu cum a fost denunțat bunelul tău? Sovieticii au semănat lăcomie, invidie. În trădătorii din cercurile lor au încredere, învață de la ei.” Sau  „Puțini oameni pe timpul cela putea să spună, că direcția spre care arăta mâna celui mai mare revoluționer din toți revoluționerii se afla la dracu-n praznic.”

    Pare a fi o poveste obișnuită a prietenelor pe fundalul trecutului sovietic, cum au ieșit dintr-o zonă disfuncțională, despre familiile lor și viața ulterioară… Dar un fel de magie a sincerității pătrunde în toate aceste cărți, astfel încât tu nu te vei smulge: „Ce este conștiința, mamă? Liusea râdea împreună cu tata. La ce este bună conștiința? O armă cu care îți tai drepturile și dorințele. Ești de acord cu mine, tată?”;

„În marea majoritate, oamenii doresc să se îndrăgostească. Şi când această minune se întâmplă, se străduie ca informaţia dată să ajungă cât mai curând la obiectul adoraţiei. Prin cuvinte, prin semne, prin fapte. Sunt multe metode de a face o fată să înţeleagă că este iubită: îi oferi flori, o inviți la cinema, sau să se plimbe pe strada centrală a orașului.sau:

 părinți, niciodată, sub nicio formă, nu-i spuneți unui copil că tot ce face este rău. Că nu este frumos, că trebuie aibă grijă de tot ce face, pentru că e înconjurat de oameni și că părerea altora contează! Dacă, desigur, vrei ca copilul să te asculte și să se împărtășească cu problemele lor. Copilul crede mamei și la început o să creadă că da, într-adevăr nu este cuminte, nu este frumos, iar apoi se va aprinde instinctul de supravețuire, care îi va spune că, din moment ce îl consideri rău, înseamnă că nu înțelege mama nimic, că nu-l iubește.”

Ce să-ți mai dorești de la viață? Ala își dorea dragostea pierdută a tatălui ei. În orice bărbat frumos ea vedea, probabil, pe tata, încerca cu țârica să scoată din bărbați acea dragoste stinsă.”

     Romanul cuprinde două direcții diferite, în care personajele principale trădează și sunt infidele… Nu doar infidelitate, ci înșelăciune feminină. De mult timp, a fost și încă este acceptat adulterul masculin care (adică) nici nu se consideră infidelitate, un păcat sau lucru atât de grav ca delict. Sex și fără obligații, pare să fie așa aranjat de natură. Trădarea unei femei însă este o chestiune complet diferită, cel mai adesea ea este implicată într-un sentiment profund și însoțită de emoții și experiențe stridente. Din anumite motive, acest subiect devine teribil de interesant pentru cititori, așa cred eu. Adulterul soțiilor este în centrul intrigii, după trădările colegiale. Brusc, destinele tuturor se intersectează și devine limpede că nimeni pe nimeni nici n-a iubit, doar după o lungă experiență de suferințe și regrete rezultă că unele personaje descoperă… ca au mai rămas cu sentimente pentru soții lor…

Cineva spunea, că fetele din familii nefericite, care nu au văzut dragoste în familie sunt capabile să-și arunce viața pe altarul ei fără regret. Nu te poți aștepta la asemenea fapte de la cei răsfățați.”

„ Îi trebuie Liusei sport? Ea se straduia sa slabescă, se necajea câteodată cu diete, si abea acum a inteles remediul : cat mai multa dragoste!”

După Cehov, ea a decis să citească mai puțin – atâta tristețe este în jur, de ce să te mâhnești din cauza imaginației cuiva, care a scris „Ultima noapte de dragoste, prima noapte de război”, de exemplu. Despre nopți de dragoste Tamara mai poate citi, dar despre război – nu și nu. Mai mult decât atât, nu va citi Tamara „Idiotul” lui Dostoevskii; prea mulți idioți în jur. Și primul soț a Tamarei s-a prefăcut în idiot, lucrând doctor în psihiatrie.”

„ Mama a rămas singură, dăinuind o obidă pe toți bărbații din lume. Feodor suna, la început venea, aducea niște bani, cerea învoiala mamei să se plimbe cu Ala. Mii de familii se destramă, divorțează, de ce să nu rămână prieteni?”

       De fapt, cartea este despre adevărata trădare a prietenelor… O temă foarte actuală și în prezent…

Dacă Chira se gândea la fericirea sa, nu la fostele colege de lucru, care au jignit-o, să fi întors pagina, ea, sigur, avea să se simtă fericită, dar… Era supărată din interior! Din rădăcină, ca să zic așa, s-a infectat cu ciudă. Și asupra soțului, și asupra colegelor… Nu și-a dat seama, că a răspândi furie și mânie către ceilalți este complet inutil. Cu cât arunci mai mult, cu atât crește mai mult în interiorul tău ura care te macină, te distruge.”

Să-l vadă cu alta și să se întoarcă acasă ?

  •    În primul rând, e femeie, dragă. Femeia care și-a băgat un singur gând în cap – să-și păstreze familia. O femeie cu un singur gând în cap poate muta munții și nu va cruța pe nimeni, dacă va îndrăzni cineva să-i stea în cale.
  • Și eu vă rog s-o lăsați în pace și să vă căutați de treabă.”

         Îți dai seama cu adevărat că ești îndrăgostit de o carte doar atunci când ai terminat de citit-o și ai plecat fără ea. După ce am citit prima parte, personajele au devenit foarte apropiate. Se simte în același timp rușine, înțelegerea rivalității dintre prietenii apropiați și admirația pentru capacitatea autoarei de a vorbi atât de clar despre aceste probleme. Singurul dezavantaj este că cauți ceva asemănător, dar nu există unul asemănător, și slavă Domnului.

Pentru mine personal, această poveste a întrat în tot ceea ce ar putea să între – cu toate gândurile despre oameni, prietenie și dragoste, dependență și afecțiune, rivalitate colegială… Separat, este minunat că un strat imens este dedicat creativității – scrisului popular, care-mi este aproape și clar. Și tot ceea ce se învârte în jurul subiectului de creare a dialogurilor este, de asemenea, așternut frumos.

„Și ne iartă nouă păcatele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”

                           Recenzie Svetlana Vizitiu, Impresii din viață și cărți, blog

Expresii interesante din romanul „Poveste cu patru neveste de Olga CĂPĂȚÂNĂ:

„Auzi – normale… ce ne propun aceia privim, pentru că programele erau aceleași peeste tot – noutățile despre Uniunea Sovietică – cea mai pașnică țară din lume, despre creșterea economiei, despre propunerea muncitorilor de a scumpi prețul la vodcă și carne. Ar vrea să vadă proletarii din orășelul moldovenesc pe acei muncitori, care cer ca vodca șă fie mai scumpă… Vodca în Uniunea Sovietică era totul – psihoterapeut, anestezie, valută.”

„ -Cui strigi, omule? Proletariatulul din acest orășel, care nu a învățat la școală nici limba moldovenească, da tu le spui că aceasta вообще este limba română ? În acest orășel au fost numai școli cu predare în limba rusă, de unde să știe ei ce este Basarabia ? La școală au învățat istoria Uniunii Sovietice, iar cea a Republicii Moldova au trecut-o în galop, așa, pe nesimțite, parcă este, parcă nu-i. Proletariatul din acest centru raional știe ce este cuvântul „erou”, dar ce are acest cuvânt cu Ștefan cel Mare sau Alexandru Ioan Cuza? Le-au povestit la școală despre Pavlic Morozov, despre revoluționari și partizani. Chiar și al „II Război Mondial” se numea Războiul pentru apărarea Patriei… Dacă vreți să știți, românii l-au bătut pe bunelul, chiar la școală îi dădeau cu rigla peste palmă, apoi și jandarmii români l-au bătut odată, când a luat din livada boierului o desagă cu mere. Pe timpul comuniștilor toți luau ce voiau – din livada colhozului, de la uzine, de la fabrici. Și nimeni nu dădea cu cureaua în oamenii muncitori. Ajungea pentru toți. Mișa nu spunea nimănui, că bunelul bătut de jandarmi a fost împușcat de bolișevici în Gulag. La ce bun? La trădat un vecin, l-a scris în lista ceia neagră în ’46, pentru că bunelul a tras gardul cu jumate de metru peste grădina vecinului și acela l-a scris că el e împotriva sovietelor.”

P. S. Autoarea le va împăca în cele din urmă, pe toate cele patru neveste, după ce nimeresc toate la Kiev, la Irpeni, „sub bombe și înțeleg că viața e o eclipsă, o sucitură, că nimic nu are importanță – nici bărbații, nici castele, numai însăși viața, care poate fi întreruptă așa, din senin”…
Nu e poveste, prieteni dragi, este o istorie reală și nemaipomenită! Recomand!

❤ SV, 14 iunie, 2022 /Pictura în ulei de SVizitiu/


 

 

.


3 comentarii

O istorie de Pasti


Într-o zi de Paști, eu mi-am croit un drum, Pe șine, trenul vesel tutuia. După geam ca-n monitor câmpiile zburau. M-am sprijinit de scaun, versând în somnul lung.

Mă odihneam de griji, ele mereu prin fugă… În suflet pace, la Domnul vin cu o rugă, De sănătate, dragoste și binecuvântări, – Lumină, Doamne, trimite-ne din cer!

Se auzi un foșnet, eu ochii întredeschid: Întrase un vecin. De chipul lui, surprinsă, Nefericit și singur, așa mi s-a părut. Privea tăcut și trist în punctul lui de țintă.

Dar drumul era lung, pe Domnul întrebam, Să mă încumete, ce pot vorbi unui strain, Și am pornit eu despre vreme, peisajul de după geam, Vecinul supărat, se-nviora, tăcând…

Încetul cu încetul, vecinul răspundea, Și despre soartă brusc dori ca eu să aflu, La penitenciar a fost închis mulți ani, Familia l-a uitat; pentru un fapt teribil.

Aduse doar necazuri, de scârbă bolea mama. La ale lui scrisori nu răspundea nici tata. Și frații au uitat demult de el. Voia să-și repare viața, cu dor, păreri de rău…

Mi-a spus că a trimis o veste acasă. Că trece pe-alături de baștina lui dragă. Și dacă toți îl iartă -să-atârne de o creangă O panglică gălbuie, ca inima să-i ardă…

Ne apropiam de o curbă, acolo-i Casa lui. Vecinul palid, de teamă – nu privi… Doar eu, cu ochii-n direcția aceea, Strigam brusc fericită: „I-a uită-te, amice!”

Privi și el în geam, cu spaimă, tremurând… Sute de panglici galbeni – se prinseră-n copaci! A înțeles că-acasă e așteptat, iertat demult…

Și-au ieșit să-l întâlnească mama, frații… cu tot satul!

  • Hristos a Inviat! ❤ ❤ ❤                           

Aprilie, 2020.

Versuri, pictura ulei – S. Vizitiu


29 comentarii

Emilia Plugaru:”Priveam cu orele cum crește iarba”


‘’Picură-ncet, e drumul pustiu…
Pe străzi rătăcesc, în neștire,
Și floarea de tei îmi șopteste discret,
Că-n jur e atâta iubire…’’ (Emilia Plugaru)

    Are amintiri frumoase, și altele – mai puțin plăcute. De tot felul. ”La distanță de ani, oricum, copilăria rămâne pentru fiecare din noi, cel putin așa ar trebui să fie, anotimpul purității, a cunoașterii, a luminii, a culorii, a frumosului.” Părinții ei erau oameni simpli. Tata avea șapte clase la români: pe timpuri acest lucru se considera important. Nu a mers să studieze mai departe. S-au schimbat vremurile. A fost război, foamete, deportări, destine frânte… Dar, fiica Emilia întotdeauna l-a văzut cu o carte în mână. Cartea era pasiunea lui. Să citească, și să aducă în casă mereu impresii noi. Chiar și radioul cela, o cutie mare cu multe butoane: Emilia ține minte cum tatăl l-a adus spre bucuria tuturor din casă. Asculta știrile, și tot răsucea butoanele alea ca să dea de Vocea Americii. Voia să cunoască mai multe opinii, despre ceea ce se întâmplă pe lume… Astfel, mergea el în pas cu progresul, sau – așa credea tata. A fost printre primii din sat care a procurat televizorul: un lucru nemaipomenit pentru vremea ceea. Iar mama ei… Mama nu avea niciodată timp pentru citit: era mereu ocupată cu munca. Bine, radio mai asculta, la fel muncind privea și televizorul. Muncea și muncea. Și era o femeie nativ cultă, înțeleaptă. Cu iernile gătea zestre pentru fiicele ei, și erau cinci fete în casă! Ridica stativele și tot țesea covoare, așternuturi, broderii pe care apoi le așeza frumușel în casa cea mare. Le făcea atât de frumoase că bucurau ochii. Doar că tata era mai cu teorie la cap:”Lasă, tu, Mărioară, țesutul ăsta, fetele noastre altfel de zestre vor avea. Acum studiile sunt zestrea lor”. Așa și a fost, spune Emilia Plugaru:”Toate am făcut studii, însă a venit timpul când studiile nu mai sunt cine știe ce zestre”… Speră că într-o zi va scrie istoria buneilor de pe tată. Oameni putenici, gospodari, harnici, deștepți ca și alții moldoveni, basarabeni, pe care puterea sovietică ia frânt fizic, nu și moral. Dragostea lor de țară, de neam, a rămas intactă…

Nu există o dragoste mai mare, mai puternică, mai durabilă, mai necondiționată și mai de neclintit decât dragostea unei mame față de copiii cărora le-a dat viață. Nimeni nu te roagă să-i aduci pe lume, nu-ți întrebi copilul dacă vrea să vină, e doar hotărârea ta. Și dacă i-ai făcut acest cadou, l-ai adus într-o lume în care este loc și pentru mult rău, nu doar pentru bine, atunci tu, ca mamă, ești datoare să-l iubești și să-l îngrijești. Dar, nu datoria stă la temelia dragostei. Natura omului e astfel construită încât omul poate purta multă ură în el, dar nu poate să nu-și iubească propriul copil.” (Emilia Plugaru despre Dragoste)

    De mică privea cum crește iarba în primăvară și credea că vede tot procesul înverzirii. Era o fire modestă și visătoare, foarte visătoare, se inspira din orice și se făcea că poveștile magice se realizau în modul pozitiv, fie și în căpșorul ei. În gând, acțiunile din basme puteau fi doar cu personajele care fac numai bine. Iar despre iarba care creștea real, – povestea ei:”Mi se părea că o văd cum creste. Când ieșeau bujorii din tărână, sulițile alea roze, chiar le vedeam cum se înalță. Stăteam cu orele să privesc.”

Prima pasiune? Culorile și desenul:”O fascinație, mi se părea ceva magic. Să iei creionul, să asterni pe hârtie o imagine, reală, sau născocită, – le desenam, coloram incontinuu, și credeam că deveni pictor. Nu a fost să fie…”

   Un copil singuratic, căre-i place singurătatea. O copilă timidă care a rămas pentru totdeauna la fel de timidă. Niciodată nu a putut să se apere de răutăți, obide, pur și simplu, nu poate, – așa și nu a învățat să răspundă cu aceeași monedă! Oriunde o întâlnea, răutatea o bloca în sine. Apoi plângea și se calma doar în tihnă și cu… scrisul. Calmă, ea adoră liniștea în continuare, probabil ca să poată crea în gândul ei povești colorate frumos… Pentru liniștea sufletului, sau pentru crezul ei că miracolele trec în fapte. Mergea la joacă ca toți copiii, apoi dezlega buchiile și nu se mai rupea de la cărți:”Primile povești citite cu căpcăuni care mâncau copiii, m-au îngrozit încât mi se pare că mama m-a dus să mă descânte la cineva în mahală. Apoi mi-a trecut spaima. Cineva mi-a zis că povestea e doar poveste, nu e realitate, deci nu are de ce să-mi fie frică. Am început și eu să născocesc povești.” Își imagina că în podul casei există un rai cu păpuși – una mai frumoasă ca alta, care zburau, dansau și cântau… Emilia le povestea și copiilor din mahala despre isprăvile păpușilor ei, și acei o credeau și vroiau să urce în podul ăla magic să le vadă, după ce ea le spunea că păpușile sunt invizibile și doar ea le poate vedea…

Există oameni care nu-și pot exprima gândurile, emoțiile în fraze, cuvinte, în schimb în fața unei foi albe își aștern cu ușurință emoțiile, trăirile, gândurile. Eu sunt unul din acești oameni. Scrisul pentru mine e un refugiu, dacă vreți, o salvare. Toți avem, am avut necazuri în viață. Fiecare le depășește cum poate. Eu nu am putut să le depășesc real și atunci a venit salvarea, m-am apucat de scris. Ca să uit. Ca să pot merge mai departe. Scrisul m-a salvat nu o singură dată. Nu scriam, nu compuneam pentru bani, slavă, nici vorbă, o făceam în momente de refugiu, băgam, ca struțul, capul în nisip, adică îmi ocupam gândurile cu ceva ce îmi părea mult mai frumos decât viața pe care o trăiam.” – recunoaște astăzi scriitoarea Emilia Plugaru.

Despre Regrete… Tineretea se duce și intelepciunea vine cu anii. Dacă nu ar fi asa, am alerga în căutarea tinereței, împiedicându-ne în toiag… Regretă că a sărit peste tinerețe, nu știe cum s-a întâmplat, dar a ratat-o. A zăbovit prea mult, posibil, în copilărie. Când s-a trezit, tinerețea trecuse pe alături. ”Regreți, nu regreți, nimic nu întorci. De aceea lași viața să curgă cum vrea ea.”
Despre Limbă. ”Ar fi fost imposibil ca atatia ani traiți de noi alături de rusi, fiind impuși să vorbim rusește, citindu-i și cunoscându-i pe autori, scriitorii ruși, cunoscând cultura rusă, una care nu e chiar de ignorat, toate acestea să nu fi lăsat o amprentă. Nici nu ar trebui să ni se ceară să devenim vorbitori de română perfectă peste noapte, am făcut deja salturi enorme. Cu timpul toate se vor rezolva. Timpul ne-a îndepartat, timpul ne va apropia!”

Când a fost în Franța în acest an, Emilia se ducea să ia o gură de aer și sa vadă cum se despletește primăvara, într-un scuar mic, foarte frumos si bine îngrijit. In acel scuar, unde erau amenajate terenuri de joacă pentru copii, în fiecare zi, însoțiți de educători, venea un grup de copii de vreo trei-patru ani. Copiii ca copiii… Doar că vorbeau în altă limbă, în rest, ca și ai nostri, poate doar mai puțin fițos îmbrăcați… Au surprins-o la un moment dat, atunci când brusc acești puradei francezi, care se jucau cu lopățele de zor în nisip, au început să cânte cât îi tinea gurita: ”Vive la Liberte! Vive la Liberte!” S-a bucurat atunci și a realizat de ce în Franta nu se v-a întampla ceea ce se întâmpla la noi… De fapt, Parisul e un punct pe hartă construit de oameni, pentru oameni. In fiecare pietricică infiptă în zidurile Parisului e înscris cuvântul…Iubire!

Despre Eroi. ‘’Există oameni care se nasc să fie eroi. Ei nu știu despre acest lucru. În momentele de mare primejdie pentru alții, se aruncă în foc, în apă, oriunde. În rest, acești oameni, au metehne, neajunsuri, nu sunt chiar cele mai bune si cele mai pozitive persoane, adevărul e că se nasc ca Să fie eroi…’’

Eh, satule, cu nuci bătrâni…’’/De câte ori mi-aduc aminte/De tine, satule, să știi,/Atat de viu imi esti in minte,/Dar azi ai străzile pustii…/Îți vad casutele lăsate/În voia sorții, au plecat/Copiii tăi, sunt toți departe,/Ce mult s-au mai înstrăinat…/Hai, cheamă-ți fiii înapoi,/Măcar pe-o zi, măcar pe-un ceas,/Să te privească dărâmat/Și-apoi să-ți zică bun rămas…/Să vină prin mașini luxoase/Și cei ce nu-s plecați prin lume…/Voi, nucilor, străjeri cuminti,/Ce țineți minte orice nume/Și orice pas trecut pe-alături,/Să vă-ndreptați în fața lor,/Să fremătaţi uşor si tainic,/Poate treziţi în ei un dor./Un dor de mamă și de tată,/Un dor nebun de nuci bătrâni/Și plâng cum plângeți voi acum,/Și vin în sat ca buni stăpâni…/Și va fi iarăși primăvară/Cu sărbători, cu hore, cânt…/Eh, satul meu dintre coline,/Tu astazi nu mai ai cuvânt…/De câte ori mi-aduc aminte/De tine, satule, să știi,/Te vreau din nou cu datini sfinte/Și larmă multă de copii…/(29.07. 2016 versuri Emilia Plugaru)

Emilia Plugaru nu dă sfaturi la nimeni, mai ales atunci când nu i se cer. Poate să se dea cu părerea, atât, nu ține cu dinadinsul să se țină cont de opinia ei, dar unul ar oferi:”Fiecare om, de fapt, își trăiește  viața de unul singur, chiar dacă e înconjurat de lume. – Fiți cinstiți! În primul rând cu voi înșivă. Cu cei apropiați! Și cu toți ceilalți! Câte lucruri spre bine s-ar schimba, eh… Și încă ceva. Respectați-vă familia. Voi ați ales-o, voi ați creat-o. Familia e ultimul refugiu…”

”Fiecare zi ne oferă ceva special. Și Azi e anume o asemenea zi… Nu avem pentru ce ne bucura. Nu avem pentru ce face paradă și artificii. E de ajuns să ne deschidem sufletul… Să aruncăm de acolo ura. Să ne gândim că suntem niște trecători obișnuiți prin viață și că nu ar trebui să o trăim în suferință…’’

Medicina la moldoveni. Emilia Plugaru e convinsă că stresul care vine din durere fizică este cauza lipsei de încredere pentru medicina autohtonă. Există și medici buni, dar niciodată nu ai siguranța că ei te vor ajuta atunci când nimerești pe mâna lor. În special, au de suferit persoanele în etate, care mai au și o pensie mizeră, și dacă medicina parlamentarilor nu e cea a poporului, iar ei nu au niciun interes pentru a prețui medicii prin salarii decente, atunci… cât valorează sănătatea noastră?

Despre călătorii. Emilia Plugaru a reușit să călătorească și atunci când din Uniune era foarte greu să treci hotarele. A vizitat Bulgaria și Germania (republicile sovietice nu întră în cont), și a fost surprinsă nu doar de frumusețea Germaniei. Cultura, punctualitatea, orașele curate și îngrijite. Nemții nu umblă fără treabă pe străzi, ei sunt mereu la muncă. Cu serile se adună în baruri, pleacă la teatru, se distrează în curțile caselor lor, care sunt desigur închise și nu întră oricine… Și copii mai frumoși ca la ei n-a văzut. Se vede că sunt crescuți în dragoste. Spune că dacă așa era în perioada sovietică acum trebuie să fie și mai organizați, sau la fel de bine. Recent a fost în Franța, la fiicele sale. Că are patru copii cu care se mândrește! Are acolo în Franța o nepoțică după care mereu o apucă dorul. Franța pare să fie o țară mereu calmă, cu orașe minunate. Tot ce au obținut francezii, au făcut-o prin muncă, verticalitate, omenie și dragoste față de neamul lor. În special, prin respectarea Legii!

Despre Etate. Emilia ne asigură că bătrânețe nu există, noi nu îmbătrânim niciodată. Pentru că copilul, tânărul, omul ajuns la maturitate este încărcerat într-un corp rămolit din care nu mai poate ieși. Acel tânăr atunci când vede un bătrân și înțelege acest lucru, este un om înțelept. Ceilalți vor ajunge să înțleagă doar când vor fi și ei în pielea unui corp rămolit. Poate doar atunci ajung și ei să devină… înțelepți.

Despre pasiuni. Mai are o mare pasiune pentru lucrurile efectuate din ceramică. Adoră să modeleze diferite figuri, să frământe lutul, să-i dea o formă, poate și suflet. Astfel, ies suvenire minunate, cu varia chipuri de oameni: băbuțe sau moșneguți etc. Nu este atât de ușor, dar lucrul îi aduce liniște sufletească.

A bocit o săptămîna atunci când a absolvit școala medie, și nu putea să decidă în ce direcție să meargă mai departe. Tata care nu avea timp de discuți, ia tăiat-o scurt:”La Vasile a lui Cazâl în brigadă!” Prășitul la fel e muncă, și e nevoie mereu de muncitori, dar Emilia imediat a realizat că pe ea, o ființă fizic firavă, prășitul n-o surâde deloc. A depus actele la Institutul Politehnic din Chișinău, facultatea Arhitectură, pentru că la cea dorită de ea, la Jurnalistică, nu avea nimic din publicații, nici măcar un debut în ziare. Și peste cinci ani, Emilia Plugaru lucra ca architect. La muncă pleca ca la sărbătoare și nu știa cu ce să-și umple zilele de week-end într-atât era de acaparată de serviciul ei la Institutul de proiectare, cu o echipă de nota zece și cu care se simțea într-o adevărată familie. Dar iată că au apărut copiii proprii, plus probleme de sănătate și a fost nevoită să facă o alegere. Bineînțeles că a ales să stea cu copiii ei. Cei patru copii acum sunt mari și o susțin pe mama în tot ce face ea: fiul, Radu Plugaru, a creeat un site de povești și a plasat toate operele mamei, și site-ul se bucură de succes în continuare. Grație fiicei sale, Rodica Plugaru, în această vară a ieșit de sub tipar o nouă carte frumoasă pentru copii ”Anotimpuri colorate”. A pus umărul, a muncit mult, și Emilia le este foarte recunoscătoare copiilor ei… Pentru cei care vor sa procure cartea ‘’Anotimpuri Colorate’’, o gasiti in librarii, Librarius în Chișinău și prin țară, Libraria din centru Cartier si librariile Litera! Emilia Plugaru vă așteaptă sa veniți și cu parerile voastre despre carte!
În fine, scriitoarea Emilia Plugaru face o remarcă; că unele persoane se cred stăpâni peste tot și nu gândesc că Dumnezeu e mare, e în jurul nostru, – în iarbă, flori, apă, vânt… Și dacă totul dispare, nu va exista nici omul. Omul e iarbă, floare, apă, vânt… Deci, cine e stăpânul?

Oamenii care vă iubesc, vă sunt alături chiar și la depărtare! Totul va fi bine, va trece! Nu uitați că cineva are nevoie de dumneavoastră!

❤ SV

Alte surse despre Emilia Plugaru in blog:

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2014/09/23/emilia-plugaru-la-clubul-impresii-din-viata-si-carti/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2014/07/18/povestea-lui-timur-de-emilia-plugaru/