Impresii din viata si carti / Svetlana Vizitiu

Oameni, destine, istorii de viata, dragoste, pasiune, carte, lectura, club


3 comentarii

Nicolae Dabija. Ecoul amintirilor unui academician


Dacă cel de alături nu crede în ceea ce faci, e un păcat nu contra ta, ci contra lui. Dumnezeu care, dacă a pus în tine o sămânță de har, te va întreba, atunci când vei veni în fața Lui, ce-ai făcut cu ceea ce ți-a dat, – ție, mai mult decât altora – iar tu neglijându-l ai comis, așa cred, un păcat care poate fi comparat cu o omucidere a unui copil conceput, căruia nu i-ai dat voie să se nască.”/N. Dabija/

    „M-am născut într-o bibliotecă, dar nu una obișnuită, ci una plină de icoane și cărți bisericești. Era biblioteca celui care mi-a fost un exemplu în toate, arhimandritul Serafim Dabija, stareţ al mănăstirii Zloţi. Multe din discuțiile noastre mi-au fost învățături de mare folos în viață, mai cu seamă cele despre credința în Cel de Sus. Părintele este reprezentantul unei generații de sacrificați ai istoriei și cel care mi-a semănat germenele credinței.” A avut o copilărie fericită, pentru că a fost plină cu cărți. Generația lui a fost una foarte norocoasă, luând în considerare faptul că nu avea televizor, internet, dar aveam foarte multe cărți, care i-au ajutat să crească și să nu rătăcească prin istorie. Atunci când a deschis ochii, i-a deschis pe nişte cărţi: cărţi pe sub paturi, cărţi pe sub masă, cărţi, cărţi, cărţi în toată casa bunicilor lui– Ioan şi Ana Dabija – unde a văzut lumina zilei… Nicolae Dabija avea vreo 12 ani când, aflându-se pe o câmpie din preajma satului, o pană a căzut de undeva de sus, la un pas înaintea lui. A ridicat ochii spre cer, dar el era pustiu. Astfel n-a văzut nici o pasăre. S-a aplecat și a cules-o de jos. Și a crezut că e o pană de înger. A mers acasă, a introdus în ombilicul penei o mină de creion și a scris atunci prima lui poezie. Era despre rujă, numele basarabean al trandafirului, de care erau atunci pline grădinile satului: ,,Dintre toate florile pe lume/ numai ruja cel mai mult / o mângâi și-i spun pe nume, / o cuprind și o sărut.// Nu de-atâta că e floare, / mândră floare între flori, / dar că sfânta ei culoare / cea mai vie e în zori.” A fost cel mai fericit atunci când, elev fiind, i s-a arătat Născătoarea de Dumnezeu într-un vis, iar a doua zi a primit la țară, unde se afla, o scrisoare de la publicația „Tinerimea Moldovei” prin care poetul Nicu Stegaru îl anunța că poezia lui „Stele” va fi publicată în numărul următor al ziarului. „De-a lungul zilelor pe care le-am trăit, m-am străduit să fiu vrednic de lumina acelui vis de adolescent, care m-a făcut cel mai fericit.”

         Scriitorul Nicolae Dabija a avut un rol important în lupta de renaștere națională din Republica Moldova, a susținut revenirea limbii române la grafia latină și decretarea ei ca limbă oficială în RSS Moldovenească! Aproape jumătate din călătoria lui pe culmile literare, a dedicat-o misiunii de redactor-șef la ziarul „Literatura și Arta”, publicație care a avut un rol important în lupta de renaștere națională la sfârșitul anilor ’80. În timpurile sale bune, săptămânalul depășea tirajul de 260.000 de exemplare. Volumul de debut „Ochiul_al_treilea”, a fost ca un fascicol de lumină intensă în literatură. Cartea a scris-o în 1970, când, fiind exclus din facultate pentru „acțiuni antisovietice” (citea cărți românești și scria pe „ici-acolo” conspectele de student cu alfabet latin), s-a aflat un an de zile în satul de baștină. Deși la apariția volumului din 1975, care a așteptat cinci ani de zile în sertarele editurii, a fost calificat cel mai reușit volum de debut, n-a putut să publice din el nici măcar un singur rând. Apariția lui, care a însemnat și anularea interdicției la semnătură din presă, Dabija a comparat-o cu o descătușare a luminii, ținută sub oboroc.

Tata a fost un om modest şi n-a suferit niciodată de vedetism. Din contra, considera că fiecare dintre noi îşi are locul lui în viaţă, iar aprecierea trebuie să vină întotdeauna din altă parte. Aşa că nu-i plăcea să iasă în evidenţă, să-şi etaleze meritele (deşi avea multe), ori să adauge la numele lui: poet, academician, scriitor, ziarist, deputat etc. Semna simplu: Nicolae Dabija. Iar dacă se întâmpla să citească vreun articol cu laude la adresa lui, lua pixul şi tăia din el toate cuvintele care i se păreau exagerate, mărturisind că: „Mai bine e să te laude Dumnezeu, decât omul”. /fiica Doina Dabija/

După absolvirea școlii medii, în anul 1966, Nicolae Dabija a fost admis la Facultatea de Ziaristică a Universității de Stat din Chișinău, fiind exmatriculat în anul III pentru activitatea pro-românească: „Unchiul meu, arhimandritul Serafim Dabija, stareţ al mănăstirii Zloţi, înainte de a fi arestat în 1947 şi condamnat la ani grei de Siberie „pentru că a construit o mănăstire în scopuri antisovietice” (aşa scrie în sentinţă), a reuşit să salveze uriaşa bibliotecă mănăstirească. Când am venit la universitatea din Chişinău, am adus cu mine nişte volume din acea bibliotecă: Iorga, Eminescu, Stere, Russo. În ele scria altceva decât ne spuneau profesorii la ore. Nu ştiam pe atunci, copil sosit de la ţară, că există securitate, nici eu, nici grupul de la ziaristică: ne certam cu profesorii, lectorii se temeau de noi, decanul ne ruga să nu punem întrebări la seminare, ne îndemna chiar să nu frecventăm anumite obiecte (istorie, filozofie, ateism), la care se spuneau cele mai multe minciuni. În anul trei, când patru studenţi – subsemnatul, Aurelian Silvestru, Vasile Romanciuc şi Ion Vicol – au fost exmatriculaţi, toată grupa, caz unic în fosta URSS, a scris cerere să plece din universitate. A fost un scandal enorm. Până la urmă, din cei 25 de colegi, 21 au rămas. Azi toţi sunt scriitori, ziarişti, personalităţi binecunoscute în Basarabia. Dar acea lecţie a însemnat mult pentru fiecare dintre noi: am învăţat cum să fim solidari, ca astfel să rezistăm împreună. Am fost restabilit peste un an la facultate, nu la Ziaristică însă, ci la Litere. Dar în acel an, cât am lipsit de la Chişinău, izolat în satul de baştină Codreni, lângă Căinarii lui Mateevici, am scris cartea mea de debut „Ochiul al treilea” şi am citit saci de cărţi, pe care părintele Serafim Dabija mi-i trimitea de la Cernăuţi. Fără acel moment dramatic, biografia mea ar fi fost incompletă, iar experienţa mea de condeier ar fi întârziat. Până la urmă, am ajuns să cred că acea încercare a fost una norocoasă pentru destinul meu ulterior. Cred de atunci că, dacă în viaţă eşti umilit pe nedrept, Dumnezeu numaidecât îţi va trimite o aripă, ca să te ajute să te ridici.”

Se schimbă doar înălțimile, nu și visurile”. Într-un poem intitulat „Rugă” Dabija afirma despre poezie următoarele:„ Rugă-cântec, rugă-plânset, rugă-blestem (naivă, credulă, nebună) /de aed care speră cu un poem / c-ar putea face lumea mai bună.”

,,Când ești umilit pe nedreptate, atunci Dumnezeu îți trimite o aripă ca să te ridice

A avut o mare cumpănă, în vara anului 2007 Nicolae Dabija a căzut într-o prăpastie lângă Țâpova: „Această nenorocire s-a întâmplat  în ziua de 7 iulie 2007, ora 19. Chiar dacă unii spun că cifra șapte este una norocoasă, pentru mine aceasta a însemnat prăbușirea la fundul unei prăpastii. Căzând de la înălțimea de 9 metri, pot spune că am rămas întâmplător în viață. Totul se datorează Celui de Sus care m-a ajutat să trec peste această încercare. Am simțit că Dumnezeu m-a binecuvântat, astfel după această încercare am publicat cartea ,,Tema pentru acasă”, o biblie a suferinței basarabiene, care este una din cele mai citite cărți. Succesul acestei cărți se datorează în mare parte faptului că am expus experiența unică prin care a trecut neamul nostru și nu am imitat literatura străină. Se spune că,  înainte de a muri, omului i se arată filmul vieții sale în câteva fracțiuni de secundă. Eu am văzut acest roman, eroii săi, care parcă încercau să mă ajute în perioada internării mele în spital. Meritul acestei narațiuni este că am putut transforma suferința în fericire.

Nicolae Dabija despre:

Prietenia însăși e o lecție. De ce? Pentru că Dumnezeu îți dă rudele – bune, rele, pe care le ai – pentru toată viața, pe când prietenii ți-i dă pentru totdeauna. Prieteniile adevărate pot fi numite și transplant de suflet. Nu dorim nimic mai mult decât o revenire la firesc. Suntem o așchie de popor românesc ruptă cu o bucată de țară, în urma înțelegerii dintre cei doi mari tâlhari ai istoriei, Hitler și Stalin, și astfel trebuie să fim înțeleși și de comunitatea internațională, dar și de fiecare dintre noi.”

Despre omenie, omul și natura: „Dimineața e mereu un început, e o alegere de a fi și de a te simți tu… în orașul tău! Chișinăul pentru mine poate fi blând, iubitor și cuceritor doar dimineața, când lumina te cuprinde de la frunte la tălpi, un fel de dimineață permanentă…Căutăm să fim eroi, căutăm să fim vedete, căutăm să avem bunuri materiale, să le facem pe toate pentru a avea ceva în schimb, dar oare ce oferim noi că ni s-a dat viața?! Omul trebuie să poarte natura după el. Omul fără împăcare și dragoste e ca un copac fără ramuri. Cu fiecare ocazie încerc să mă întorc la natură și de fiecare dată când ajung să merg printre firele de iarbă și țărână înțeleg că îndepărtându-ne de noi pierdem ceva esențial, ceva foarte valoros, pierdem Omenia.”

Fericirea: „Predispoziția cuiva de a fi fericit se naște în familie: dacă părinții se iubesc, sunt fericiți, buni la suflet, se susțin reciproc, această energie se transmite și copiilor lor.”, A fi fericit într-un cuplu este simplu. Acolo fericirea vine din respectul pentru celălalt, care înseamnă, în viața de zi cu zi, a-l înțelege și a te face înțeles”.

Personalitatea lui Nicolae Dabija este asociată, pe bună dreptate, cu prestanta revistă Literatura şi arta condusă de poet din 1986, adică treizeci şi cinci de ani, un adevărat bastion al luptei anticomuniste în ultimii treizeci de ani, cu atâtea merite în trezirea conştiinţei naţionale. Cel pe care-l aşezăm între sfinţii preacuraţi ai poeziei româneşti, Nicolae Dabija, era şi un om al acţiunii, al gesturilor clare şi sincere în social, era, aşa cum spunea cândva Grigore Vieru, ,,cea mai complexă personalitate din Basarabia şi o dovadă că Basarabia n-a murit şi n-are de gând să moară.” /Daniel Corbu/

     „Nicolae Dabija este poetul cu cea mai mare popularitate în Basarabia şi unul dintre cei mai citiţi publicişti din Europa. Opera acestui poet circulă în peste 20 de limbi. În revista #Literatura_şi_Arta a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, al cărei arhitect este din anul 1986 i-a adus poetului Dabija o binemeritată reputaţie… Născut într-o cetate asediată, cum este Basarabia, acest poet cu nume de voievod pare să fi fost predestinat de a intui şi exprima în poezie şi publicistică – într-un fel nemaipomenit în cultura românească de după Eminescu – starea de spirit şi aspiraţiile românilor pe care îl reprezintă în scrisul său, într-un stil sofiani, încărcat de revelaţii, specific culturii ortodoxe…”(George Bajenaru, SUA, în „Cuvântul românesc”, Hamilton, Canada, noiembrie, 1998.)

         Opere_literare –  în luna mai 2020, i-a apărut o carte de proză, pe care a intitulat-o „Prima dragoste e totdeauna ultima”. Timp de o lună pandemică agențiile de difuzare ale cărții au vândut online peste 4000 de exemplare de carte.  „Tema pentru acasă” e un roman de dragoste și moarte. În carte, eroii sunt puși în condiții-limită. Ei pierd aproape totul, dar nu-și pierd dragostea unuia pentru celălalt, care le ajută să recupereze totul. Celelalte cărți de proză „Nu vă îndrăgostiți primăvara”. „Te blestem să te îndrăgostești de mine!” și „Prima dragoste e totdeauna ultima” tratează și ele acest sentiment vechi de când lumea și pururi nou – dragostea.”-N.Dabija

       Romanul Temă_pentru_acasă – o scriere despre regăsirea de sine, un roman percutant, profund, despre ființarea în timp și spațiu a unui personaj aflat într-o situație tragică, dar prin biografia căruia poate fi recuperată în istorie. „A spune cuiva te iubesc este o invitație la veșnicie.” Scriitorul Dabija reușește să ne transporte în trecutul sovietic prin această poveste de dragoste ce înflorește în acea perioadă dificilă pentru omenire. Mihai Ulmu, învățător în școala din Poiana, este arestat de către soldații sovietici. După arest, acesta este judecat și trimis în Siberia în lagărele de concentrare. Una dintre elevele sale, Maria Răzeșu, este îndrăgostită de Mihai și decide să plece în Rusia și să-l găsească… Pe lângă faptul că ne învaţă ce este dragostea adevărată, Maria şi Mihai reuşesc să ne dea şi o lecţie de viaţă, o lecţie de viaţă şi de moarte. Apropiat de profunzimea ideatică a unor autori precum Dostoievski, Borges sau Bulgakov, poartă marca originală a unui mare prozator de limba romană. „Nu-i înveți pe alții ceea ce vrei, nu-i înveți ceea ce știi, îi înveți ceea ce ești.”- Spune Dabija în roman, apoi: „Memoria e ca un ghem pe care nu mi-ar ajunge nici veșnicia ca să-l depăn până la capăt. Și, dacă m-aș trece eu, copilul meu ar vorbi mai departe ceea ce n-am reușit eu să rostesc într-o viață de om. Iar dacă n-ar reuși nici el- să fiți atenți la ce îngână ierbile din cimitire!”; ” – Pentru că deznădejdea e încă viață, la limita ei dinspre moarte, dincolo de care nu mai urmează nimic, dar e viață totuși, viață încă.” O carte care ne reamintește nouă, basarabenilor, cine suntem, care este istoria noastră ca popor și cui „datorăm” tragedia noastră…

Cartea a ajuns la a patra ediţie şi, conform datelor furnizate de Asociaţia Bibliotecarilor din republică, aceasta „a fost împrumutată de biblioteci de peste 100 000 de ori, find cea mai citită carte de beletristică naţională din ultimii zece ani.” Este o naraţiune despre intelectualitatea basarabeană de după 1940, în care e inclusă şi preoţimea, un roman despre dragoste şi despre deportări. ’’ − Părinte, îl mai întrebă poetul, de ce să ne omoare nişte indivizi doar pentru că nu suntem ca ei?! Mai răi sau mai buni, mai deştepţi sau mai proşti, dar suntem şi noi oameni, avem şi noi ca şi dânşii ochi, urechi, inimă, mâini, picioare, doruri, gânduri, speranţe, disperări.’’ Autorul ştie convingător cum să pună personajele sale să realizeze adevărate meditaţii pe marginea acestui subiect – credinţa în Cel de Sus. Aceste pagini sunt memorabile şi unele care dau romanului Tema pentru acasă o semnifcaţie spirituală unică.”

” – Aici la marginea lumii, între viață și moarte, oamenii nu atât sunt, cât devin alții. Așa cum ființele mușcate de vârcolaci se transformă în vârcolaci, la fel și oamenii slabi, fiind încolțiți de fiare, se transformă de multe ori, la rândul lor, în fiare. Suferința îi unește pe oameni, dar îi și învrăjbește. Dar nu-ți pierde deznădejdea!” /N. Dabija/

Cititorii despre „Temă pentru acasă” – „Mi-a plăcut frumusețea prin care sunt descrise personajele și locurile, dându-le astfel viață. Am sperat la un deznodământ mai fericit, însă precum a fost soarta a sute de mii de români moldoveni – sfârșitul a fost trist, dar demn. Recomand cu drag acest roman! /Ion Bargan/ ;

– „Dabija mi-a intrat în suflet de la prima pagină. Temă pentru acasă e un roman aparent simplu, fără a ieși în evidență prin narațiune, scurt, însă emoționant, mai ales pentru români. Suferințele basarabenilor din anul 1940, când URSS i-a invadat, situația intelectualilor, cărora Dabija le și dedică romanul, trimiși la muncă zilnică în lagăre în Siberia, precum și instalarea fricii într-o Basarabie săracă, însă plină de credință sunt câteva din temele pe care Dabija le abordează. Povestea profesorului de literatură Mihai Ulmu este povestea unui om cult, cu principii și credință, care ajunge în Siberia, unde realizează ce înseamnă cu adevărat să fii om. Aceasta e și tema pe care le-o dă elevilor săi înainte să fie luat de la oră de soldații URSS. Ce înseamnă să fii om cu adevărat? E o artă sau un destin? După mulți ani, profesorul și elevii lui se reîntâlnesc cu răspunsul la această întrebare. Maria Răzeșu este exact femeia basarabeancă care crede în Dumnezeu și în destin, care merge până la capătul lumii în căutarea a ceea ce îi e sortit, care îndură ce îi dă Dumnezeu și e fericită pentru soarta ei. E un personaj deosebit, frumos construit, care te face să te simți mândru de originea ta. Cu o femeie ca Maria până și taigaua siberiană pare un Rai. – Recomand această poveste scurtă, ce surprinde foarte bine esența neamului nostru, apropierea noastră de Dumnezeu și de natură, de artă și de viață. Nu are cum să nu te emoționeze scena în care soldații URSS iau portretul lui Eminescu și îl înlocuiesc cu cel al lui Stalin, iar elevii îl dau jos și îl pun după catedră, sau nunta lui Mihai și a Mariei în taiga, în mijlocul naturii, sau interogatoriul la care a fost supus Mihai în biserică, sau scena finală în care Mihai strigă din nou catalogul” /Ana Stanciu-Dumitrache/

Romanul „Tema pentru acasă” este în primul rând o satiră a societăţii totalitare, o caricatură a regimului stalinist. Scenele uneori suprarealiste te îngrozesc, dar şi te amuză uneori, tocmai pentru că autorul intenţionat accentuează absurditatea comportamentului uman. Textul este presărat abundent cu expresii aforistice, meditaţii filosofice asupra condiţiei umane. Natura e descrisă într-un registru voit poetic. Cartea merită nota maximă.” /Valentin Eni/

                   „Te_blestem_să_te_îndrăgostești_de_mine” – un roman sublim, care, prin simpla narare a unei povești de dragoste (im)posibile, reliefează faptul că iubirea este o ciumă de care nu se moare, dar nici nu se trăiește. Un adevărat poem epic, opera lui Dabija dobândește, pe parcurs, un lirism extraordinar, în care visezi, te pierzi și, într-un final, te regăsești. Exact ca-n viață. În roman Nicolae Dabija abordează subiecte dificile și sensibile, lucru care îl obligă pe cititor să se îndrăgostească iremediabil de scriitura sa.

Total diferită de „Tema pentru acasă”, „Te blestem să te îndrăgostești de mine” este o lectură ceva mai ușoară, dar cu aceeași încărcătură emoțională; încapsulează povestea de iubire a cuplului primordial din Basarabia, poveste care este un soi de ac de siguranță, pilon de sprijin pentru ceea ce numim astăzi n-a fost să fie. „Neamul nostru e condamnat să iubească. El nu s-a raportat niciodată la lume, ci a raportat lumea la el.”; „Durerea e unica bucurie a vieții mele. Dacă mă mai doare ceva, înseamnă că încă n-am murit de tot. Voi trăi, Maria!” – din ‘„Te blestem să te îndrăgostești de mineN. Dabija.

Dragostea de țară eu aș compara-o cu dragostea de mamă. Vei întâlni de-a lungul vieții tale mame (ale altora) mult mai frumoase, mult mai tinere, mult mai bogate, dar o vei iubi mereu cel mai mult pe una – pe cea care ți-a dat viață.”… „Este foarte important ca unui copil să i se spună o rugăciune. Pe când eram copil, bunica mă învăța să îmi fac cruce, iar tata mă învăța să scriu. Eu am confundat aceste lucruri astfel țin pixul cu trei degete ca și cum m-aș ruga. În felul acesta scrisul pentru mine este ca o rugăciune. Este foarte important ca omul să-l descopere pe Dumnezeu cât mai devreme, pentru că până la urmă, cu toții îl căutăm pe Domnul. Copilul care știe Tatăl Nostru este un copil salvat, care va fi ajutat de Cel de Sus. Spun acest lucru, deoarece recent am ascultat o emisiune la radio în care un copil din România povestea că era în mijlocul mării și s-a scufundat vaporul pe care se afla. Deși nu putea să înoate, a început să spună Tatăl Nostru și în timp ce se zbătea în apă a văzut  că a venit spre el o bârnă de care se agățase. Băiatul respectiv spunea că se simte foarte norocos că Cel de Sus i-a transmis o astfel de bârnă care i-a salvat viața.” -„Noțiunea de patriot în Republica Moldova trebuie reinventată. Or, la ora actuală, toți trădătorii de neam, toți vânzătorii de 30 de arginți ai idealurilor naționale, toți cei care conspiră contra poporului moșilor și strămoșilor lor, își zic „patrioți”, afirmând că trădările și lepădările de Neam le fac în numele convingerii lor de patrioți.”… „Patriei mele îi doresc să fie și patria mea și a copiilor copiilor mei, nu doar a celora care vociferează la mitinguri „Maia Maldova!… Republicii Moldova îi doresc să se regăsească în drumul ei către sine, să-și afle locul său pe hărțile lumii în contextul Țării de la care a fost ruptă în 1940, să se debaraseze de ideea marxistă că sărăcia ar fi o virtute, mai ales la nivel statal, să prospere copiii ei – fiicele și fii plecați în lume – revenind Acasă, ca împreună să-și poată clădi Viitorul, unul mai bun, pe care aceștia și-l merită cu prisosință.” – Nicolae Dabija/

          Date biografice, referințe și activitatea literară:

 Nicolae Dabija /n.15 iulie 1948- 12 martie 2021/ poet, academician, scriitor, ziarist, deputat, – este autor a peste 80 de volume de poezie, proză și eseuri. În ultimul deceniu, Nicolae Dabija a editat trei cărți de proză. Romanul lui „Tema pentru acasă” (2009) a ajuns la cea de-a opta ediție, cu peste 100.000 de exemplare vândute, fiind tradus în mai multe limbi, ceea ce constituie un record pentru o carte de proză românească și apreciat în Franța cu prestigiosul Premiu „Prix de l’ Autre Edition” și care a apărut și în Statele Unite ale Americii.

Nicolae Dabija s-a născut pe 15 iulie 1948 în satul Codreni, raionul Cimișlia. În perioada 1966 – 1972 a studiat în cadrul Universității de Stat din Moldova, Facultatea de Ziaristică. Pe parcursul activității sale profesionale a fost lector la catedra de literatură română a Universității Pedagogice de Stat „Ion Creangă”, lector superior la catedra Știinţele comunicării a Universității Libere Internaționale din Moldova, deputat în Parlamentul Republicii Moldova, preşedinte al Societăţii „Limba noastră cea română”, preşedinte al „Asociaţiei Oamenilor de știinţă, cultură şi artă din Republica Moldova”, vicepreşedinte al „Ligii culturale a românilor de pretutindeni”, preşedinte al „Forului Democrat al Românilor din Republica Moldova” etc.

Numele lui Nicolae DABIJA este legat de istoria celor mai notorii publicații din țară cum ar fi: revista „Nistru” (ulterior „Basarabia”); revista „Orizontul”; săptămânalul „Literatura și Arta”.

N.Dabija,E. Doga,martie 2017.Foto SVizitiu, BM Hasdeu

A fost distins în anul 1988 cu Premiul de Stat al Republicii Moldova în domeniul literaturii şi artei, iar în 1995 cu Premiul Academiei Române „Mihai Eminescu”. Pentru remarcabila sa operă poetică şi pentru implicarea sa în redeşteptarea spiritualităţii româneşti i s-a acordat în anul 2000 Ordinul Steaua României în grad de Comandor. În anul 2010 Academia de Studii Înalte din România îi acordă titlul de „Honoris Causa” şi titlul onorific de Academician în semn de înaltă preţuire şi respect pentru întreaga activitate; în 2013 obține titlul onorific „Om emerit”, iar în anul 2014 în semn de înaltă preţuire pentru promovarea culturii, limbii şi spiritualității românești i se acordă Ordinul „Meritul cultural” în grad de Mare Ofiţer. Marele Premiu al Festivalului Internațional de Poezie de la Seul (Coreea de Sud) i-a fost acordat în 2020 poetului Nicolae Dabija,
Nicolae Dabija este scriitorul român cu cele mai multe premii internaționale, între acestea enumerându-se: Marele Premiu al Festivalului Internațional de Poezie de la Trieste (Italia) în 2014, Marele Premiu „Dulce Maria Loynaz” la Festivalul Internațional de Poezie de la Havana (Cuba) în 2017, Premiile „Sceptrul Poeziei” (Macedonia) în 2015, „Danubius” (Ungaria) în 2018, „Bogdani” (Albania) în 2018, „Giacomo Leopardi” și Premiul pentru Poezie la Festivalul Internațional de Poezie de la Fontana i Liri (Italia) în 2015, Premiul „Lʼamour de la Liberté” (Franjța) în 2018, Premiul Internațional al Literaturii (Coreea de Sud) în 2019 ș.a.
La acestea, în acest an se mai adaugă o înaltă distincție: Marele Premiu și medalia de aur ale Festivalului Internațional de Poezie de la Seul (Coreea de Sud), care s-a desfășurat on-line cu peste 300 de participanți din diferite țări ale lumii în perioada 26-27 septembrie 2020.
Un juriu format din cinci poeți, profesori universitari de la diverse instituții din Coreea de Sud a decis să-i acorde acest cel mai înalt Premiu literar în valoare de 5000 de dolari pentru „sensurile profunde” ale creației sale, „pentru ineditul metaforei, care „deschide ferestre în zidul cotidianului” (trimitere la distihul poetului „Doru-mi-i de Dumneavoastră / Ca unui zid de o fereastră”, devenit cunoscut în lume.
Prin acordarea acestui Premiu, nu e apreciată doar creația mea, ci și cea a tuturor creatorilor de cultură din Republica Moldova, o țară mică cu istorie milenară”, a menționat în discursul de acceptare a acestui premiu poetul Nicolae Dabija.
La ediția din 2019 a Festivalului de Poezie de la Seul, unde a fost prezent, poetului i se acordase Premiul Internațional pentru Literatură, susținând cu această ocazie la Universitatea din Seul conferința „România și Republica Moldova – cele două Corei ale Europei”.
În 2020, în cadrul ceremoniei de premiere care s-a desfășurat în orașul Changwon, patria poetului Dal-jin Kim, clasic al literaturii coreene, Nicolae Dabija a rostit on-line un discurs la conferința „Schimburile culturale – ca niște transplanturi de vise”, transmisă și de televiziunile din Coreea de Sud și publicată în presa literară.
Nicolae Dabija, PSALM
Nu am, Doamne, nimic, şi-s bogat.
Sunt, Doamne, cel mai bogat, că te am.
Cu fiece mugur ce iese din ram – Te-am aflat,
cu cerul ce-mi intră în casă prin geam!
Nu Te supăra, Doamne, că port roura-n gene,
că cel mai fericit am fost, fără să ştiu:
când sfâşiat eram de fiare în arene
Tu mă strângeai la pieptu -Ţi, ca pe-un fiu…
Şi ce uşoare-s lanţurile grele
şi piatra de sub cap mi-e pernă moale –
în locul unde lacrimile mele
se întâlnesc cu râurile Tale!

    Este autorul cărților: „Ochiul al treilea”, Chişinău, 1975; „Apă neîncepută”, Chişinău, 1980; „Zugravul anonim”, Chişinău, 1985; „Maraton printre gloanţe”, Râmnicu-Sărat, 2008; „101 poeme”, Bucureşti, 2009; „Privighetori împăiate”, Iaşi, 2009; „Poeme pentru totdeauna. Opera poetică.”, Iaşi, 2011; „Tăceri tălmăcite-n cuvinte”, Botoşani, 2014; „Pe urmele lui Orfeu”, Chişinău, 1983; „Libertatea are chipul lui Dumnezeu”, Craiova, 1997; „Icoană spartă, Basarabia”, Craiova, 1998; „Drumul spre biserică”, Chişinău, 2013; „Urma sârmei ghimpate”, Râmnicul Sărat, 2013; „Manifest de Unire”, Bacău, 2013; romanul „Tema pentru acasă”, Iaşi, 2009;  nuvele „Nu vă îndrăgostiţi primăvara!” , Chişinău: Editura pentru Literatura şi Arta, 2013, etc.

    A părăsit această lume pe 12 martie 2021 în urma complicațiilor Covid-19, o personalitate, un om care și-a dăruit întreaga viață culturii și limbii române.

În acea Zi Sfântă a Unirii, pe care sper s-o apuc, n-am să fac nimic altceva decât să mă bucur.”

#Impresii_viata_carti, #Svetlana_Vizitiu, sef sector BM

,,Nicolae Dabija în amintirile contemporanilor” este un dar al prietenilor, care adună aprecieri critice și mărturii despre viața și opera poetului, unul dintre sfinții preacurați ai poeziei, una dintre marile valori naționale românești.”/”NICOLAE DABIJA ÎN AMINTIRILE CONTEMPORANILOR”, o carte a mărturiilor despre viața și opera poetului orfic Nicolae Dabija. – Daniel Corbu/

Alte surse: In memoriam


https://www.facebook.com/bibliostiri/posts/pfbid02gdjn4iw16GFi3zsfiVVSPmLX1XTbjUo4tSzsf3f4oCVgkRzJ2hrz9CzQ47gmWgTcl


3 comentarii

Un trecut cu spaimă


M-a trezit la unu noaptea mama, și-mi spune că tata a murit. Eu de pe somn întreb „Ce?” – Și mama repetă „Sveta, scoală-te, tata a murit”. Eu, buimăcită, ori că n-am crezut, nu simțeam nimic… M-am îmbrăcat într-un costum de flanelică brun, și nu țin minte de ce, am ieșit cu mama afară, în curte. Aveam eu cam 12-13 ani, noi locuiam la sol direct în centrul orășelului Florești (Soroca), iar peste gard era cafeneaua „Romașca”, acolo eu ades mă cățăram pe copacii din ograda cafenelei și mâncam aguțe (dude).

   Era o noapte fără stele, fără lună, mama aprinse becul de la verandă și curtea brusc se luminase. În casă rămâneau adormiți frățiorii mei mai mici: Lilia și Vitea. Se pare că mama simți în mine sprijin, se ținea de mine și stam așa noi în așteptare afară, și era răcoare. Probabil, mama simțea că va apărea o veste, nu știu. Mai țin minte, că eu eram calmă. Ori, că la vârsta ceea nu realizam ce înseamnă să fii mort. Tinerii doar se consideră veșnici, și copiii nici nu înțeleg ce e… Eram convinsă că tata în continuare va avea grijă de mine… de-acolo, și la fel mă va alinta cu cadouri minunate, că sunt preferata lui, doar eram mai mare dintre copiii lui și am avut mai mult timp să apuc din dragostea de tată… Un an în urmă, la o vecină din mahala îi decedase soțul într-un accident de mașină militară „uazik”, țin minte chiar și data de 7 iulie, atunci am simțit eu spaimă când fiica vecinei cu care prieteneam plângea în hohote și tot repeta „Gata, eu nu mai am tătic!” Ea era de vre-o zece ani, avea o surioară nu demult născută, mama profesoară, – cu toții locuiau mai în vale, la fel pe strada Pușkina (azi, Florilor). În acele clipe mi-am amintit de tatăl prietenei decedat, și totuși încă n-am reușit să mă sperii. În interiorul meu, probabil, eram șhocată, și nu realizam acest fapt, fie nu voiam să cred ca așa ceva se întamplă cu mine. Mama tăcea, se încălzea tremurând de mine, și ceva aștepta. Iar eu mă gândeam că… aș fi dorit să mă culc… Ațipeam, și îmi era rușine să recunosc acest lucru… Sărmana mamă, ce fiică nesimțită are!

Apoi, cineva parcă m-a ghiontit că am întrebat-o: „De ce a murit?” Mama mi-a răspuns încet că cineva a telefonat-o la fix și i-a spus că atunci când tata se întorcea din deplasare acasă, a nimerit într-un accident și că au murit doi oameni. Țin minte și numărul telefonului nostru fix 2-25-39, mă mândream că avem telefon de la care sunam la număr ghicit doar ca să-mi răspundă cineva… Telefon în casă nu toți aveau… Mama apoi repeta nu știu de ce, să nu spun la nimeni că tata a murit…

Tata era un om mare, autoritar și foarte respectat în Florești, era directorul Deservirii sociale pe raion, muncea conștiincios, foarte responsabil și era influent, îl iubeau și cei de la minister. De câteva ori a fost învitat să se transfere cu munca în Chișinău, și ce credeți, tata refuza. Subordonații îl stimau, unii aveau frică de el, dar se supuneau și respectau orice ordin al șefului. Pentru ca să înțelegeți serviciul lui tata, vă dau un exemplu, prin care nu poți oferi mită, să ai blat sau cumetri precum astăzi le au demnitarii… Tata cu echipa lui au luat de două ori Drapelul Roșu pe toată Uniunea Sovietică ca cea mai bună Casa de deservire dintre toate raioanele de la est la vest. Nu glumesc. Nu putea vorbi frumos, dar era un conducător de la Dumnezeu, și dacă avea un proiect, un scop sau plan reușit, pentru „piatiletkă” – nu se da în bară! – Îndeplinea toate cerințele de la stat și reușea să fie primul în toate…

În gândul meu apăru brusc întrebarea, ce voi spune colegilor mei de clasă? Numai ce nu trece prin mintea unui adolescent, chiar nu puteam gândi la altceva?..

Mama din nou m-a cuprins și-mi repeta „să nu spun la nimeni”. Eu spuneam „Bine”. Mă gândeam:„De ce să nu spun la nimeni?” Nu doar eu eram fără minți. Nu știu, la ce se gândea mama în acel moment, dar era speriată și se simțea singură chiar și lângă mine…  Mama tot aștepta ceva. Stam în curte mai mult timp, trecu de ora două… Eu tăceam. Probabil, așa și trebuie, atunci când moare cineva, trebuie să stai afară, în frig și să cugetezi la unele chestii neimportante care îți vin în minte în acel moment, doar ca să nu te gândești la moartea omului drag. Pur și simplu, nu poți crede așa ceva, în copilărie oamenii par veșnici, veșnici, veșnici… Ațipeam în picioare… Mama brusc mă ghionti, eu speriată „Ce?”… Se auzi poarta metalică și mama se porni înainte… Priveam, cum apare tata vesel ca prin vis… și cred că eram gata să leșin… Cum așa? Parcă a murit?.. Și atunci, nu simțeam decât că vreau să dorm… Deci așa, interiorul păzește, te ferește în mod automat, de boli și de sperieți. Așa vrea bunul Dumnezeu! Și tata să trăiască, și eu… să nu fiu speriată…

Din mintea anilor mei de copilărie v-am spus o poveste din viața mea. Una reală în care un om rău, pur și simplu, a dorit și a făcut rău familiei noastre. Nu l-a costat nimic să telefoneze și s-o sperie pe mămica cu aberații despre „moartea” tatei.

Ce bucurie simt azi, realizând, că… nu sunt nesimțită, că, de fapt, eram tare speriate, și eu, și mai mult mămica. Tata a venit, a spus că s-a stricat mașina în drum și au așteptat s-o repare… Ne-a cuprins dulce, pe mama, pe mine și a spus:

  • Haideți la culcare! Tare vreau să dorm…  – Hi, hi… Exact ce-mi doream și eu!
  • Există Domnul! Aveți Credință! ❤

28 mai 2020, Svetlana Vizitiu 


8 comentarii

L-aș ucide și după moarte!


Pe 19 martie 1934, sovhoznicul Mitrofan Nikitin a deschis focul din pistolul lui în direcția sicriului lui Vladimir Lenin în Mauzoleul din Moskova. La începutul anilor 1930, Nikitin a lucrat în Ukraina, unde a devenit martor la deposedarea țăranilor de pâine, ”răsculacirea”a celor mai înstăriți, la colectivizare și, ca urmare, a foametei crunte. Nikitin l-a acuzat de tot ce se întâmplă în țară pe Lenin, cu toate că acela era deja mort de câțiva ani. Nikitin a decis să se răzbune pentru poporul lui. Sosind în Moskova, el a mers direct la mausoleu, unde a și efectuat două împușcături în sicriul liderului comunist. În timpul arestului, Mitrofan Nikitin s-a împușcat în inimă. În buzunarul lui a fost găsit un răvaș de adio: 
”La Șipka e liniștit. Acolo, mulți dintre comuniștii noștri meditează, să zicem, înșeală. Într-atât oamenii s-au spurcat în minciuni. Împrejur – sărăcie, foame, sclavie, deportări, brutalitate, demoralizare completă. Oamenii se tem unul de altul, cu frică de a scoate un cuvânt în plus, știind, că în spatele lor stau securiștii, trădătorii, tortura și moartea. Oamenii epuizați, de foame cad și mor ca muștele. În jur bântuie ciuma și alte epidemii, care se înmulțesc. Da, inevitabil acest ”socialism rusesc” foarte și foarte mult va aduce dezastru. Încă multe milioane de oameni vor pieri de comunism, de această himeră, o absurditate.
Eu, Nikitin Mitrofan Mihailovici, cu bucurie mor pentru popor. Eu de la 13 ani muncesc, conștiința mea este clară, iar pentru adevăr sunt gata să merg la tortură. Murind, eu protestez din partea milioanelor de muncitori, – ajunge atâta sclavie și teroare!… Oameni, treziți-vă, ce faceți?! Unde ați adus țara noastră? Totul se rostogolește în abișul nopții…”
Una dintre comentariile la această scrisoare:”L-aș ucide și după moarte!” a fost semnată de câteva milioane de utilizatori pe o rețea de socializare…
– Moldoveni, realizați?

Foto: Google


20 comentarii

Vasile VIZITIU la Clubul ”Impresii din viaţă şi cărţi”


           Vasile Vizitiu…  Un caracter, cu adevarat puternic, care, incercat de-a lungul vietii, s-a calit si slefuit incontinuu…Este un luptator cu vana de gospodar, cu nostalgia lucrurlor incarcate de amintiri si a evenimentelor, care i-au marcat destinul… Ii asculti povestea de viata si te minunezi de taria de caracter, de felul lui de a fi, de a ramane vertical in cele mai dificile momente, de curajul si intelepciunea de care a dat dovada la anumite cotituri ale destinului… De fapt, greutatile l-au format ca om si i-au intarit convingerile… Sigur pe sine, cu privirea sincera si chipul senin, cu o pofta de viata, care molipseste, hotarat in ceea ce face, curajos in ceea ce zice, – in preajma lui te simti in siguranta! dar, dincolo, de aparente, Vasile Vizitiu, are un suflet sensibil, este sentimental si romantic, isi adora sotia, cei trei copii si nepotii… Intalnirile cu prietenii de alta data ii intineresc inima si ii lumineaza sufletul. .. La multi ani cu sanatate si amintiri frumoase! – Galina Codreanu

Pe Vasile Vizitiu il stiu bine, in orice chestiune. Are caracter, vointa, energie si putere. Este o persoana zbuciumata si permanent in cautare. Este simplu si om deosabit. Gindurile si faptele lui reprezinta o comoara utila pentru generatia viitoare. – Teodor Popovici (prieten, coleg de facultate si colegiu)

Ce inseamna un nume? „Numele tau este masura faptelor Tale” – Ovidius.  A fost o seara traita de toti cei prezenti la eveniment. Un om deosebit prin fapta si cuvint. „Omul este lasat pe pamint sa infaptuiasca binele si frumosul”. Asa impresii – un om deosebit de luminos, ce emana deopotriva bunatate si caldura sufleteasca: Asa om am descoperit in persoana lui Vasile Vizitiu. –  Sinteti norocosi! Cele bune sa se adune, in coroana roata, peste tara toata!!! Multi ANI dle Vasile Vizitiu!!! Multumesc pentru prilejul de a va cunoaste. – Valentina Ciobanu

O POVESTE INCREDIBILA DE VIATA….o familie frumoasa si …placinte cu dovleac, deosebit de gustoase! Va multumesc pentru seara de aseara, dna Svetlana Vizitiu La multi ani, stimate domn Vasile Vizitiu!!!  Ma bucur nespus, ca v-am cunoscut. – Georgel Chiruc

  Domnul Vasile Vizitiu este un Om cu demnitate şi cu o distinctă verticalitate, contribuind prin îndelungata sa activitate de muncă la prosperarea Ţării noastre Moldova. Impresionează prin voinţă, înţelepciune, inteligenţă, sinceritate, bunătate sufletească. Dumnealui este un exemplu elocvent pentru generaţiile actuale.
Mulţi ani şi succese în continuare! – Tatiana Isacova

Am primit o plăcere să-l ştiu pe Dl Vasile. O persoană integră, un om la locul său meritat pe tot parcursul veţii. După 1992 încoace cu merite şi viziuni care, de, nu au fost luate în calcul. După mine, sa fi fost altfel, multe lucruri în Moldova ar fi mers pe o cale bună… Privatizarea, politica de cadre, moralitatea în politică şi afaceri şi altele… De altfel, discuţiile în cadrul clubului la capitolul moralitate au fost superbe. Care e diferenţa dintre un om obraznic şi îndrăzneţ în corelaţe cu moralitatea au fost superbe… Trei perioade din viaţa Dlui Vizitiu bine punctate… pînă la 1949 (timpul Regatului, foametea şi deportările). Perioada sovetică cu realizări personale şi timpul după 1991… Impresionant! Mulţi ani înainte pentru Tăticul DVS! Să ne auzim de bine! Respect pentu un Bărbat. Respect pentu un Soţ! Respect pentru Bunel şi Străbunel! Respect pentru un OM! A fost o lecţie şi pentru mine!! Mulţi ani, Dle Vasile! – Andrei Covrig

Am ascultat cu deosebita placere cele spuse de domnul Vasile. Cunoscandu-l doar din cele spuse si vazute in film, mi-a trezit admiratia si curajul de a spune ca mai exista in Moldova Barbati ce au valori, Barbati dupa care ai putea sa te simti in siguranta. Si sunt mandra ca sunt in Moldova inca multi oameni ce mai au valori, atat doar ca trebuiesc descoperiti si scosi la lumina. Felicitari, Svetlana, cu asa tata! Fii mandra si respect tie pentru tot ce faci! ”Fara razboaie, fara lupta intre nationalitati!”–asta trebuie sa invatam de la generatiile mai in varsta, de la generatiile ce cunosc gustul amar al razboiului si al foamei. – Ludmila Sandu

Va multumesc pentru ca mi-ati permis să fac parte din acest eveniment minunat. – Beni Thelmia

Un om deosebit, cu copii deosebiţi. – Ionel Carstea (scriitor, Romania)

Părinţii – cele mai importante persoane din viaţa fiecărui om. Ei oferă copiilor lor darul fără de preţ – viaţa, – iubesc nu pentru ceva, ci în ciuda tuturor lucrurilor existente, mereu sunt gata să te sprijine şi să ajute. Nicăieri nu se învaţă să fii un tată sau o mamă, chiar şi părinţii uneori au nevoie de susţinere, un sfat bun şi înţelegere. Să fii un părinte, – înseamnă să trăieşti pentru copii nu pentru sine, şi să nu ceri nimic în schimb. – Cel mai firesc ce poate fi, dar şi cel mai dificil. – Să devii un părinte, – înseamnă să-ţi dedici viaţa copiilor, fără rezerve. Să ai părinţi, – înseamnă să primeşti un cadou nepreţuit de la Dumnezeu. Le doresc tuturor părinţilor, ca copiiii lor să se amintească întotdeauna de acest lucru, să se împărtăşească afectuos cu îmbrăţişări, cu bucurii, cuvinte calde, şi să aibă grijă de părinţii lor. Le doresc celor care sărbătoresc ziua de naștere în aceeaș zi – părinţilor mei Vasile şi Teodora VIZITIU, sănătate de ani de zile, fericire pentru totdeauna! Să fie mândri de copiii şi nepoţii lor, care mereu şi cu recunoştinţă privesc în urmă, la copilăria lor, şi prezentul alături de ei… Svetlana Vizitiu, fiica

ION BORS , 2016: ”Sărbătorim octogenarul! Și iată că s-au scurs lunile ca zilele și ne-am pomenit cu 31 ianuarie în calendar – ziua în care Vasile Vizitiu făcea 80 de ani. Cu o săptămână înainte de eveniment, domnul Vizitiu m-a invitat la o întâlnire cu prietenii săi. M-am simțit onorat. Am reușit să-l îndrăgesc pe acest om, plin de viață, vesel, omenos. Dar, ce să-i dăruiesc octagenarului? Cu ce să-l bucur? Știam că este un împătimit al fotbalului. Am decis să-i fac cadou o carte cu autograf de la autor și l-am telefonat pe Octavian Țâcu, campionul olimpic la box, care a scris împreuă cu Boris Boguș, antrenorul selecționatei feminine de fotbal, cartea „Nicolae Simatoc (1920-1979). Legenda unui fotbalist basarabean de la Ripensia la Barcelona”. A acceptat să se întâlnească cu mine seara, după serviciu. Mi-a adus cartea, scriind și o dedicație „octagenarului, care atât de mult iubește fotbalul”.
Masa de sărbătoare a avut loc în localul de vis-a-vis de Moldtelecom. O sală de banchete, frumos amenajată. La ora stabilită s-au prezentat: foști miniștri, directori, procurori, colegi îmbrăcați la patru ace, cu daruri și buchete mari de flori. Toți, bine dispuși, puși pe glume și amintiri, amintiri, amintiri… Mă simțeam un copil, printre invitații lui Vasile Vizitiu. Acești oameni, care au gustat din greutățile și bucuriile vieții, care cunosc gustul sudorii, dar și al succesului. Mi-a fost plăcut să cunosc persoanele despre care am scris în această carte: lângă omagiat, a ocupat locul Vladimir Chictenco, ministrul deservirii sociale la sate, fost prim secretar de partid al orașului Chișinău, pe timpuri candidat la funcția de prim – ministru, un bărbat sobru, modest, cu o mustăceoară subțire; Dumitru Postovan, fost Procuror al Republicii Moldova; Nicolae Nicora, general de poliție, responsabil de misiunile speciale; Ion Pleșca, fost primar al orașului Florești și fiul său Valentin Pleșca fost Ministru al Apărării Republicii Moldova; Lupan Dumitru și Fiodor Savca, directori financiari; Gheorghe Roșca, director general al curățătoriei chimice și Fiodor Popovici, doctor în știință și coleg de studii, din or. Durlești; foștii conducători de raion Florești – Mihail Rusu, Nicolae Cutcovețchi (și lider raional de partid),Ion Bulgar (președinte al executivului raional Florești), Constantin Arseni. Printre oaspeți se găsea Constantin Tutunaru, șeful farmaciei raionale Florești; Nicolae Cușnir, locțiitorul directorului Societății pe Acțiuni „Universal”; Efim Steenvarț, director de firmă; Ruslan Zelenenco și soția lui, conducător de gospodărie agricolă în raionul Florești; Gheorghe Rotaru, vinificator; Foma Snegur, mecanizator din raionul Florești; Svetlana Vizitiu, bibliotecar, fiica omagiatului și Ion Borș, cronicarul acestui eveniment, jurnalist, publicist.
Toasturile la masa încărcată cu de toate au durat până seara târziu. Oaspeții s-au despărțit cu condiția ca peste zece ani să se reîntâlnească cu aceiași ocazie, în aceiași componență. Să te aibă în pază Dumnezeu, domnule Vasile. Mergând spre casă, în buna dispoziție în care mă aflam, mă gândeam filosofic, că Domnul face parte după merite și fapte. Mulți ani, dle Vizitiu!”

Svetlana Vizitiu mi-a dăruit o carte de memorii ale tatălui ei. Răscolitoare carte, unde am aflat atâtea amănunte rare despre foamete -una dintre cele mai dificile perioade din istoria noastră. Vasile Vizitiu și-a iubit copiii săi, și-a iubit soția, meseria, baștina, Patria, oamenii din jurul său. Cartea asta este despre această dragoste. Svetlana Vizitiu scrie și ea poezii, iar poeziile ei ne arată un suflet foarte sensibil, însetat de frumusețe și lumină. La mulți ani, scumpa noastră Svetlana Vizitiu!!! LA MULȚI ANI BINECUVÂNTAȚI ȘI VOIOȘI!!! Întâlnirile cu tine sunt mereu un prilej de-a te bucura de viață!!! LA MULȚI ANI FERICIȚI!!!” – Dumitru Crudu

            Tatiana Paladi /astrolog/ : UN DESTIN FERMECĂTOR. Dragi prieteni, omul, în general, reprezintă un aliaj de energii ale semnelor cereşti: viager, solar, selenar, mercurian, venusian, marţian, jupiterian, saturnian şi alte valenţe electromagnetice planetare, care îi modelează personalitatea şi îl ajută să se manifeste cu toată puterea, pentru a-şi îndeplini misiunea cu care a venit să trăiuască pe Pământ. Privesc acum notiţele mele de la clubul „Impresii din viaţă şi cărţi” cu protagonistul dl Vasile Vizitiu şi constat dinnou că pe parcursul vieţii în personalitatea fiecăruia din noi se întâlnesc trăsăturile mai multor zodii, după cum am spus, dar predomină energiile semnului viager. Dl Vizitiu a moştenit caracteristici astrale şi energetice de la arhetipul cosmic al Şobolanului de Foc ( anul 1936). În ceea ce urmează voi creeona pe scurt personalitatea fermecătoare a nativului.
Născut sub semnul şarmului, dl Vasile are un farmec enigmatic, chiar mistic. Este un om drăguţ, iubitor, sociabil, inteligent, sentimental, fericit şi foarte talentat. Idealist în gândire, cu coloratură în vorbă şi în acţiuni, emotiv şi foarte curios. Ordonat până la pedantism şi cu o memorie strălucită, el ne-a povestit ore întregi drumul vieţii sale de la rădăcini până în prezent. Este un domn cu caracter rectiliniu şi multă putere vitală. Întreaga viaţă a acţionat în concordanţă cu propriile lui principii. Cu încredere şi fermitate a atins înalte culmi în cariera profesională, dar punctul lui forte este talentul de a întreţine bune relaţii cu ceilalţi. Cu abilitatea de a se împăca bine cu cei mai multi dintre oameni, el a fost bine plasat pentru a progresa şi a face mai multe în viaţă cu talentele sale native. A fost şi este capabil să sesizeze foarte bine oportunităţile favorabile. Ştie ce vrea, percepe viaţa ca o bucurie. Ţine foarte mult la reputaţia sa şi la imaginea pe care o are în public. Are gusturi deosebit de rafinate şi ştie să aprecieze ce înseamnă viaţa bună.
Despre nativul din anul Şobolanului se spune că „posedă o intuiţie pătrunzătoare, clarviziune şi perspicacitate în afaceri, ştie cum să investească cu înţelepciune şi va reuşi în tot ce va întreprinde, pentru că se adaptează extrem de uşor situaţiilor”. Firul depănat din povestea vieţii dlui Vizitiu confirmă aceste deziderate astrale. Foarte inventiv, plin de aspiraţii creatoare şi mereu ocupat de ceva nou, nativul încă din copilărie se străduia să obţină profit din orice lucru. A fost şi este un bun administrator, care gospodăreşte resursele cu grijă, făcând rezerve pentru viitor. Păstrează calmul exterior şi duce lucrul până la capăt. Este înconjurat până în prezent de un cerc intim de prieteni. Experienţa de viaţă a dlui Vasile confirmă spiritul său nativ de luptător activ pentru putere şi bogăţie, el fiind plăzmuit din aliajul cosmic care combină forţa şi eleganţa. Nu a ratat oportunitatea dată de soartă de a fi lider, având mai mult nevoie de siguranţă decât de putere. Personalitatea lui miraculoasă şi setea de cunoaştere sunt principalele lui arme, pe care neîncetat le pune în funcţie şi le utilizează în scopurile sale. Echilibrat şi vigilent, este înzestrat de la natură cu o rară intuiţie. Micile probleme îi stimulează mult mintea şi favorizează autoperfecţiunea sa. Ocoleşte la timp loviturile destinului şi totdeauna este preocupat de elaborarea unor planuri, care-i ajută să treacă peste obstacole. Datorită minţii agere, imaginaţiei bogate şi firii sale sociabile, el a fost favorizat de soartă… Nu a fost prea disciplinat, s-a condus mai mult după cum îi spunea inima decât capul, fiind conştient de capacitatea sa uimitoare de a-i fermeca pe cei din jurul său. Dar liniştea lui exterioară şi veselia ademenitoare – sunt doar un joc. O comunicare mai îndelungată cu el, permite a observa neliniştea interioară, tensiunea din adâncul sufletului măcinat de griji pentru situaţia din ţară şi a viitorului decent al copiilor şi nepoţilor. Dl Vizitiu are o continuă mişcare internă şi o mare încredere în sine. Este foarte activ, amical şi vorbeşte oricui doreşte să-l asculte, fiindcă are încă foarte multe să povestească despre experienţa sa şi impresiile din viaţă. Cunoaşte foarte bine natura omenească, astfel încât sfaturile şi părerile lui sunt adesea apreciate. Are o fire blajină şi este un bun interlocuitor. Posedă o natură plină de resurse şi abilitatea de a identifica ocaziile şi a sesiza ideile, care îi vor sluji bine şi lui şi celor din jur.
Îi dorim ani fericiţi alături de cei dragi!

Nu căuta avut, sărac, Prieten să-ți fie!-tata-Vasile Vizitiu în memoriam

Onoare și amintire binecuvântată, tată!

DSC_0891 DSC_0862 DSC_0864 DSC_0866 DSC_0868 DSC_0869 DSC_0870 DSC_0871 DSC_0872 DSC_0873 DSC_0874 DSC_0875 DSC_0876 DSC_0877 DSC_0878 DSC_0879 DSC_0880 DSC_0881 DSC_0882 DSC_0884 DSC_0885 DSC_0888 DSC_0889 DSC_0890 1907692_10152806763559879_3753028676955959168_n 10303463_10152806771534879_4041015136775830572_n 10347248_10152806762324879_5330232135931816914_n 10487386_10152806769424879_5850226814836123859_n 10513307_10152806771284879_7168358398145393913_n

                           In Memoriam Vasile VIZITIU (30 ianuarie 1936 – 11 decembrie 2020)

#Republica_Moldova_Chisinau

Imagine de la evenimentul Clubului IVC, 2014


4 comentarii

Cum sărbătoreau Paștele în comunism


cum sarbatoreauCum sărbătoream Paștele pe timpuri? În primul râns, era ceva imposibil! În nici un caz sau ”Boje upasi!”! Unde găseau oamenii, pe-atunci vopsea pentru a colora ouăle? Și cum arăta praful ori boiala, se pare că era anilină. 10247366_628897593856267_1767015347811107727_nÎn cazul dacă oul pictat crăpa, albușul lui devenea aniliu-toxic, și numaidecât partea otrăvitoare se elimina cu grijă. Ce era important – interzicerea totală a acestei sărbători ortodoxe! ”Subbotnicele” organizate în loc cu o zi inainte de Paști, – era datoria obligatorie a KGB-iștilor și pentru a sta de veghe… Păzea! – urmate de denunțuri istorice în masă. Oricum, cei care au vrut să facă o carieră, la biserică nu mergeau, cozonaci nu coceau, ouăle nu vopseau.

Prin anii 60-80, tatăl meu fiind om de partid (obligatoriu), se ruga în sine la Domnul, iar grijă sărbătorilor de Paști rămînea pe umerii buneilor, la care ne trimitea pe noi, copiii și mămica… Acolo în sat, mergeam la biserică, apoi la cimitir de blajini… Ciocneam cu ouăle colorate și minunate pentru noi. Doar la buneii de la Olișcani, Șoldanești și Varvareuca, Florești, simțeam acea sărbătoare, o atmosfera pascală… La fel, pe-ascuns, după naștere am fost botezați…10153211_10201181222887525_4608860245515452408_n

Istoric. Prin anii ’20 se făcea tot posibilul pentru a distrage atenția oamenilor de a crea tradiții sau obiceiuri religioase. Educația ateistă persista oriunde. În timpul sărbătorilor conform calendarului bisericesc, se organizau ”paștele comsomolist”, ”procesiunile cruciale comuniste”, iar pentru tineret, în special, – procesiunicum sarbatoreau co cu torțe anti-religioase. În anii ’70 și începutul ’80 în noaptea de Paști, pentru tineri se amenajau săli cu discotecă de noapte, iar cinematografiile distribuiau pelicule (adesea cele străine) la cerințele tovarășilor.

Cimitirul. Blajinul. Obiceiul ”plimbărilor personalizate” la ”cintirim” de blajini, s-a dezvoltat pe timpurile sovietice cam prin anii ’70 pentru a mușamaliza taina sărbătoririlor pascale. Oamenii întrau în panică de frică să nu fie cum sarbatoreau comunprinși că merg la biserică, pentru a nu pierde locul de muncă, sau să fie exmatriculați de la instituții, fie puteau primi o mustrare de la ”comsorg” sau ”proforg”… Iată și s-a dezvoltat un obicei de blajini, a noua zi după Paști, să sărbătorească cu mîncare și vin la cimitir, dar și să-i pomenească pe morți. Că Blajinul nu era interzis de comuniști, și nu era periculos pentru ideologia comunistă. De altfel, ce mai sărbători, care Paște? – pe-atunci, nu era timp de sărbători! Mare era necesitatea de a obține hrană, îmbrăcăminte, și așa mai departe, cu cozi interminabile!

Istoria confirmă faptul, că în orice perioadă un stat progresează doar atunci când la putere se află SUFICIENTE persoane inteligente pentru a impiedica prostia activă și a nu lăsa să se distrugă ceea ce au dezvoltat cei deștepți… Într-o țară de regresați, prostia umană e la acelaș nivel: în partea de sus se observă o creștere a cotei de criminali corupți, iar restul populației – îi crede cu o simplă naivitate. O astfel de schimbare a mentalității întărește invariabil consecințele distructive ale acțiunilor celor inapți, și întreagă țară ca în săniuță rulează în direcția iadului! 😦

CHRISTOS A INVIAT! ❤