Să crezi în minuni! Ajunul Sfântului Nicolae; Nașterii Domnului… Revelionul.

     Am o atitudine ambivalentă pentru această sărbătoare. Te pregătești, te tot pregătești, ești gata, bine-dispus. Iar apoi, după ce bat clopotele anului nou, – brusc vine un sentiment de goliciune. Aștepți douăsprezece ore, arunci foițele arse cu dorințe în cupa cu șampanie, bei toate acestea, și nimic nu se schimbă, și tu, continui să mănânci salata ta cu crabi… În copilărie, ardeam de nerăbdare în ajunul Nașterii Domnului, Sfântului Nicolae sau a Revelionului cu Moș Gerilă care venea la noi, cu cadouri în fiecare an, – eu aveam vise frumoase și credeam în viitorul luminos, la fel ca Cenușăreasa din povești… Credeam cu disperare în prinți şi minuni, continui… să cred, probabil, pentru că așa mi-e firea…

Eu ador ajunul, sau anticiparea Anului Nou, – două săptămâni înainte sunt cele mai distractive și uneori mai fericite decât evenimentul și cele zece zile care urmează după ciocnirea cupelor cu șampanie, – ca de obicei, continui să cred că miracolele se vor săvârși în fine… Da, eu continui să mă simt fericită. Vreau să fie nu mai rău decât este acum. Vreau pace pe acest pământ, și ca copiii noștri și părinții lor să fie sănătoși și fericiți! Să dea norocul și binecuvântarea peste ei. – Să fie mai bine? Unde mai bine în țara noastră?! Banal, dar, din nou, nu ne împiedică nimic să repetăm și să ne rugăm: Important, este ca toată lumea să fie sănătoasă și unită!
…Trecu un an, nici n-am reușit să privesc în urmă. Ramasă doar o coală-n calendar… Cu un trecut, în care nu ne mai întoarcem, și-n urmă, va sclipi o zare rece sau un spray cu amintiri de cei plecați la Domnul… Cuiva donate fericire sau durere, cine știe… Luați prin lacrimi, suferințe careva, și cineva întors-au cu… speranțe și iubire… (SV)

Trecu un an, mi-a stat un pic mai trist. Cu trecerea anilor, devine tot mai trist, pentru că te maturizezi și începi să conștiințizezi realitatea… Să-ți i-ei adio de la ani e foarte greu, probabil… Să ierți e și mai greu… Și, neprivind în urmă, timpul a fugit… Și doar, un fum cu ceață… undeva departe… Plecat un an, îngenuncheat în urmă. Și iată, Anul Nou în prag. Și noi, atât de mari, maturi, bătrâni sau cum mai vreți, – în continuare credem în minuni, ca mici copii naivi… Dar credem, vrem să credem și cu disperare, cu ardoare, dorințe noi, ne ținem de orice firicel norocos… Așa că în ajun, dorim miracole. Și vor fi… Va fi un an bun trimis de Dumnezeu. Cred, că este decis deja… în ceruri…

+ Important, e să continuați să credeți în minuni. În Dumnezeu! +
Pentru cineva dificil și trist, iar pentru unii, – de succes și fericit. Astfel, va fi întotdeauna. Dar în ajun de An Nou… încărcați într-o traistă toate cele inutile și neimportante. Lăsați-le în urmă, după prag. De Anul nou, ca în povești chiar există multe miracole… Cu tot confortul, cu noroc, bună dispoziție, fericire și bunătate, vă doresc să credeți… Doar să credeți! Ce va urma, vedeți!.. Crăciunul, Revelionul, Nașterea Domnului, Boboteaza, Sfântul Nicolae…

 Sărbătorile de iarnă la noi încep de la Sf. Nicolae, pe stil nou (6 decembrie), apoi Sf. Andrei (13 decembrie) şi ţin până la Sf. Ioan Botezătorul (20 ianuarie). Este o îmbinare de tradiţii, obiceiuri şi datini – unele venite din perioada precreştină –  cu sărbători religioase creştine. Aceste sărbători dau un farmec aparte anotimpului friguros, aducând bucurie, veselie, dar şi mister şi trăiri spirituale.    

Sfântul Andrei este cel, ce a propovăduit Evanghelia în ținuturile Sciției și Traciei. Este o sărbătoare religioasă, pe lângă care au loc o serie de practici tradiţionale (unele venind de la daci), cum ar fi: frecatul uşilor şi a ferestrelor cu usturoi (pentru a nu pătrunde spiritele rele), punerea grâului la încolţit (pentru a prevesti recolta anului viitor), ritualuri făcute de către fetele tinere, pentru a-şi visa ursitul.

Sfântul Nicolae, sărbătorit de creștinii ortodocși pe stil vechi (6 /19 decembrie), considerat ocrotitorul săracilor, este cel care, transformat în „Moş Nicolae”, aduce daruri copiilor. Aceştia îşi pregătesc de cu seară ghetuţele, în care Moşul vă pune darurile. Pentru cei care nu au fost cuminţi, Moşul va aduce o „nuieluşă”, care şi ea, peste timp, a căpătat statut de jucărie. Se spune că MOS NICOLAE locuia într-un sătuc cu oameni de tot felul. El era tare bun şi special, iar dorinţa sa cea mai mare era să îi ajute pe cei mai puţin norocoşi, aşa că, atunci când a crescut, a făcut tot posibilul să transforme visurile celor din jur în realitate. Pentru că rămăsese orfan şi moştenise o avere destul de mare, în fiecare noapte, NICOLAE se deghiza şi le oferea oamenilor din satul său mâncare, haine şi ce mai aveau nevoie. Timpul a trecut, iar într-una din zile NICOLAE a aflat că un tată din satul său era gata să îşi piardă cele 3 fete din cauza faptului că era foarte sărac şi nu avea să le dea moştenire. Un negustor pusese ochii pe ele şi voia să le ia ca să îi fie sclave. – Nu se poate aşa ceva, s-a gândit NICOLAE. Aşa că s-a furişat într-o noapte în casa lor şi a aruncat o pungă plină cu bani în camera fetei celei mai mari. – Uite, tată, cineva ne-a trimis aceşti bani şi voi putea să mă mărit! Şi aşa a fost. Fata s-a măritat cu un băiat care îi era drag şi a fost fericită. La fel s-a întâmplat şi cu fata mijlocie. Bătranul tată era foarte fericit, dar şi foarte curios să vadă cine era binefăcătorul familiei sale. Aşa că, peste încă un an, s-a hotarât ca, înainte de căsătoria celei mici, să pândească noaptea ca să vadă cine era cel care îi ajuta familia. Ca să nu fie descoperit, moșul NICOLAE s-a suit încet pe acoperiş şi a aruncat săculeţul cu bani pe hornul casei. Acesta a căzut într-un ciorap care era pus la uscat la gura focului. De aici şi obiceiul ca micuţii să primească cadouri în şosetele agăţate la sobă sau în ghete lângă uşă, pentru cei care nu au sobă. – Om bun, cum te numeşti? Vreau să ştiu şi eu cine este cel care mi-a adus atât de multă bucurie, să-ţi multumesc pentru salvarea fetelor mele! a spus bătrânul tată. – NICOLAE este numele meu, dar te rog să nu mai spui nimănui ce am facut! Pentru o faptă bună nu se aşteaptă răsplată. Atunci bătrânul s-a întors la copilele sale, multumindu-i în gând zilnic lui NICOLAE pentru bunătatea sa. Iar NICOLAE, a continuat toată viața să sa facă bine de fiecare dată când a putut. Spre deosebire de MOŞ CRĂCIUN, MOŞ NICOLAE nu li se arată niciodată copiilor. Se spune că este bătrân şi, când îşi scutură barba deasă, cad şi primii fulgi de zăpadă pe pământ. El îşi dă seama cine a fost cuminte şi cine nu printr-o simplă privire pe fereastra casei şi are cadouri pentru toţi. Cu o singură condiție: ghetele să fie lustruite şi lăsate noaptea la uşă. / Legenda /

       -Crăciunul (Naşterea Domnului pe stil nou) este cea mai importantă sărbătoare creştină a iernii, dar înainte însă, se sărbătorește Ajunul Crăciunului (24 decembrie). În dimineaţa acestei zile (în unele zone cu o seară înainte), cete de copii umblă de la casă în casă, cu Colindul. Pentru colindele, cântate în noapte, pe la uşi, pe la fereşti, copiii primesc covrigi, colaci, turte, mere, nuci şi tot felul de alte daruri. Pe lângă cetele de copii, sunt şi preoţi, care merg cu icoane în braţe din casă în casă, pentru a stropi cu aghiasmă locuințele oamenilor şi a anunţa prin cântec, „Naşterea Domnului Iisus Hristos”.

În Ajun, se împodobeşte bradul şi se pregătesc darurile, ce vor fi aduse de Moş Crăciun. Acesta „va intra pe hornul sobei cu desaga plină de cadouri”.  Colindele răsună în toată ţara, până în ziua de Crăciun (25 decembrie). Fie ele religioase, sau laice, colindele creează o atmosferă încărcată de spirit şi mister, dar şi de bucurie şi stare de bine. Copiii în cete mici umblă cu Steaua, simbol al stelei, ce i-a călăuzit pe cei „Trei Magi de la Răsărit”, în căutarea pruncului Iisus.

Urmează apoi, practic, cea mai așteptată sărbătoare de iarnă, Anul Nou (31 decembrie – 1 ianuarie). Cercetătorii văd în obiceiurile populare, care se desfăşoară în această perioadă, ritualuri de renovare simbolică a lumii, de alungare a spiritelor rele, sau de divinaţie. Un complex de ceremonii şi superstiţii, care fac din această perioadă a anului una dintre cele mai bogate în datini populare, o perioadă de trecere între două cicluri de vegetaţie sau de muncă, al cărui prag îl constituie Anul Nou.

Aşa cum Crăciunul este dominat de colinde, Anul Nou este marcat de „Urături”, făcute prin intermediul mai multor ritualuri populare: Pluguşorul, Sorcova, Buhaiul, Vasilca, jocuri mimice cu măști de animale (Capra, Ursul, Căluțul, Berbecul, Cerbul, Cocoșul), sau personaje ţărăneşti. Nu lipsesc nici colindele, dar acestea au acum alt rol, de vestire a înnoirii anului. Sunt obiceiuri, care încă se păstrează, poate datorită caracterului lor spectacular, dar şi datorită prilejului de a petrece.

Cununa sărbătorilor, dar mai ales a petrecerilor, este Revelionul, sărbătoare laică, plină de mese îmbelşugate, petreceri şi distracţii deosebite. A doua zi copii cu sorcove frumos ornate, merg cu semănatul: „Să trăiţi/ să-nfloriţi/ ca merii, / ca perii, / în mijlocul verii, / ca toamna cea bogată / de toate îndestulată! La anul și la mulți ani!”.

Urmează apoi Crăciunul pe stil vechi (7 ianuarie). Înainte de Crăciun se ține un post de 6 săptămâni. Pe masa de Crăciun sunt nelipsite cozonacul, sarmalele, piftia, cârnați de porc și vinul roșu, se mai mănâncă și mămăligă. Cete de băieți umblă cu colindatul.

La 14 ianuarie creștinii ortodocși marchează Sfântul Vasile (Anul Nou pe stil vechi). Conform tradiţiei, în ajun de Sf. Vasile cete de urători, mascaţi în Capra sau Pluguşorul, pornesc pe la casele oamenilor cu uratul.  Gospodinele se pregătesc din timp să întâmpine urătorii cu tot ce au mai bun, dulciuri, mere şi, nu în ultimul rând, bani. În dimineaţa de 14 ianuarie copiii merg cu Semănatul sau Sorcova, aruncând cu boabe de grâu, grăunţe de păpuşoi, ovăz şi binecuvântează familia. Seminţele, aruncate în ogradă sau locuinţă simbolizează credinţa într-un an mai prosper şi o roadă bogată. 

Urmează, pe 19 ianuarie, Boboteaza (Botezul Domnului). Este o sărbătoare religioasă, preoții sfinţesc apa la biserică, iar oamenii o poartă acasă și stropesc gospodăriile, obiecte, animale.

Ciclul sărbătorilor de iarnă se încheie pe 20 ianuarie, cu Sfântul Ioan Botezătorul, cel, ce l-a botezat pe Domnul Iisus Hristos în apele Iordanului. Se spune că în dimineaţa zilei de Sfântul Ion, oamenii trebuie să se stropească cu agheasmă, pentru a fi feriţi de boli pe tot parcursul anului. De asemenea, conform tradiţiei populare, se spune că după Sfântul Ion ”se botează gerul”, adică temperaturile încep să crească.

Așadar, sărbătorile de iarnă oferă acestui anotimp un farmec aparte , de aceea în sufletele fiecărui om , iarna este asociată cu o perioadă magică, cu începerea unui nou an, cu veselie și dispoziție bună și posibilitatea de a-și aduce aminte de sărbătorile din copilărie,de Moș Crăciun și de cele mai miraculoase momente petrecute în preajma oamenilor dragi.

  + Doamne miluiește! Doamne miluiește! Doamne miluiește-ne! AMIN! +

S. Vizitiu ❤

Cine-i prostul?

De ce un om este astfel, şi altul – deloc aşa? Îi dai unuia la bot – el va plânge, şi la altul numai să încerci să ridici mâina, că singur vei fi doborât la pământ, cu nasul zdrobit. Oamenii educaţi spun că caracterul este determinat de gene. De exemplu, dacă ai moştenit de la vre-un strămoş genul linguşitor, atunci poţi tu să-ţi urăşti din toată inima şeful, – oricum îl vei linguşi, chiar așa! Şi dacă genele îţi ordonă pasiunea pentru tehnică sau mașinuțe, atunci cu orice ocazie tu te vei băga sub maşină, şi ore întregi vei petrece cu cheiţele şi alte instrumente murdare acolo.

Mai există Pasiunea. Una în general, de neînţeles. Chiar şi oamenii de ştiinţă discută mult pentru a argumenta dacă există acest fenomen sau nu. Cică pasiunea este o caracteristică dominantă pentru realităţile care se petrec în viaţă de zi cu zi, şi obiectivele, în special, politica, – apar anume din pasiunile acestor persoane, şi nu doar din caracterele lor. Între timp, în realitate, există multe evenimente, care explică logic parvenirea sau crearea lor anume din pasiune… Mă credeţi, nu? Fiţi atenţi la unele persoane, urmăriţi-le pasiunile, şi dacă le cunoaşteţi firea și calităţile, veţi fi uimiţi de ceea ce veți descoperi, de fapt… Da, pasiunea este o caracteristică dominantă, o tendinţă, dorinţă interioară indestructibilă pentru realizarea unui scop, adesea iluzoriu. Poate fi conştientă, dar unele cazuri ne arată că poate fi, mai des, inconştientă. Uneori acest obiectiv a unui individ pasionat este mai important decât viaţa lui proprie, şi cu atât mai mult, decât viaţa şi fericirea celor de alături. Și apoi, te mai miri de unde apare teroarea…

Să vă spun o poveste reală despre doi fraţi. Trăiau odată Dumitru şi Miricu, unul cu un an mai mare decât altul, şi la exterior arătau practic identici. Dar iată, caracterele lor… Cel mai mare, Dumitru era calm şi grijului, iar Miricu mereu se lupta cu cineva, ba sărea la bătaie, ba era într-o organizaţie antisovietică (din subsol): părinţii l-au scos de urechi în ultima clipă. Alţii ca el nimereau care la închisoare, care la nebuni… Apoi, Miricu a decis să plece în Israel şi atâta le-a bătut capul părinţilor ca să-i dea acordul oficial, că ei erau deja bucuroşi să scape de el. În Israel Miricu a făcut armata, a absolvit universitatea şi a devenit cartograf cu diplomă. Dar de lucru şi-a găsit anume în Canada, unde s-a şi căsătorit cu o canadiană de origine chineză, între expediţii a făcut trei copii, în acelaşi timp, a cutreierat  şi a urcat aproape în toată Columbia de Nord şi prin părţile muntoase din Alberia, după ce s-a deplasat în Africa, unde a fost muscat de o insectă dăunătoare direct la ochi. Ochiul a fost tratat, şi în cele din urmă, Miricu s-a stabilit cu familia lui la Ottava, lucrând în Institutul de cercetare şi periodic se deplasa la conferinţele ştiinţifice internaţionale.

Astfel, a ajuns Miricu la Chişinău cu o călătorie pe timp de o săptămână şi, pentru prima oară de mulţi ani şi-a întâlnit fratele şi părinţii îmbătrâniţi. Dumitru, de asemenea, a devenit om de ştiinţă, doar că în istorie. Nu s-a căsătorit, locuia la fel ca înainte cu părinţii, a devenit un amărât şi pleşuv, şi alături de sprintenul Miricu, bronzat de soarele muntean de la schiatul regulat, arăta ca un bătrân, deşi era doar cu un an mai mare decât fratele lui. Chiar înainte de plecarea lui Miricu în Israel, fraţii duceau mereu dispute despre viitorul URSS. Miricu spunea:’’Nu ştiu ce va fi, dar totul este atât de spurcat, că vreau mai repede să fug de aici’’. Dumitru l-a contrazis:’’Procesele istorice sunt ciclice. Emigrând, tu te vei înfunda în glodul social. Urcarea mai sus va dura mult şi îţi va lua ani întregi din viaţă. Între timp, perioada de declin al URSS în mod obişnuit va fi înlocuită cu o creştere considerabilă. Este posibil că aici va fi mult mai bine decât în Occident, deoarece alternativa ciclurilor istorice se contrazice vădit. Astfel, eu doar stând liniştit mă voi regăsi într-o ţară puternică şi prosperă’’.

Azi. Fraţii luau masa în restaurantul ’’Pegas’’ şi discutau:

–  Vezi, la noi, traiul nu e mai prost ca la voi, – a spus Dumitru

–  De unde ştii tu, cum e la noi? – s-a uimit Miricu. – N-ai fost niciodată peste hotare.

–  Păi, există cărţi, metode academice de studii

–  Ei bine, bine… – Ochiul muscat a lui Miricu s-a îngustat şi mai mult. – Totuşi, eu îţi voi trimite invitaţie în Israel şi îţi voi achita călătoria şi drumul. Vino în vizită, că aşa şi vei muri nevăzând nimic.

  Peste jumătate de an Miricu îl sună pe Dumitru:

– Ai primit invitaţia mea?

– Demult.

– Dar paşaportul străin l-ai făcut?

– Încă nu.

– Ce aştepţi? Ai mult de lucru?

– Ba nu, catedra noastră a fost lichidată, şi bugetul institutului – cu totul emaciat

– Ei, şi ce faci atunci?

–  Stau întins pe canapea şi visez la Canada…

Iaca stau şi eu şi mă gândesc, parcă sunt ei fraţi dintr-o mamă şi tată, însă atât de diferiţi! De ce oare? Poate o fi vre-unul dintre ei mutant? Interesant, care exact?

❤ Svetlana Vizitiu Impresii

(Impresii pentru carte)

Ador să fiu pozitivă

    ”Ești un dictator”- îți vor spune copiii uneori. Te superi imediat și le răspunzi cu lacrimi: ”Sunteți niște nesimtiți! Pentru voi – nu contează cât m-am străduit pentru voi, cât de mult vă iubesc, oricum sunt rea în ochii voștri…” Ca de obicei, cu așa emoții îți ieși repede din fire. Astfel, și copiii mei fiind cu capul în nori, adesea nu mă ascultau, fie se făceau că nu mă aud; ce era caracteristic vârstei lor adolescentine. Pentru ei e invers, cică ”eu nu-i ascult, nu-i aud”… Dacă e o ceartă, deci… eu ”nu-i iubesc” și niciodată n-am fost mamă ”bună”. De fiecare dată când ne contraziceam, situația atunci devenea insuportabilă… Au mai crescut, au inceput să realizeze multe lucruri în mod serios… Odată cu ei, continui și eu să mă deșteptez… Recunosc, că azi realizez că și eu am fost un copil dificil la părinții mei…

    Pare cicălitor, însă eu mereu mă țineam scai de ei, de copiii mei! Eu, cu educația mea, așa cum simțeam sau cum știam mai bine: ”Draga mea/dragul meu, – te iubesc atât de mult, nu-ți face rău cu mâna ta, că apoi nu te vei simţi bine”; Vei rămâne trist la aceste amintiri atunci când te vei maturiza; ”Nu te încrunta, că vei avea riduri devreme”; ”Nu-ți rupe coșurile, că vor rămâne semne pe față”; ”Nu face dezordine, nu arunca fărimituri pe jos…” sau, ”Nu-ți mușca buzele, nu-ți face piersing, tatoo, nu mânca gras, nu veni târziu acasă… – nu…, nu…, nu…!”; ”Dragul meu, te implor, hai să mergem la un medic, să facem investigații, că țin mult la sănătatea ta, scumpule!..” Dar, fiecare continuă cu ale sale: egocentrici cu refuzurile lor. Pentru că mama nu este o autoritate. Bineînțeles, eu nu rezistam și începeam să țip, nu știam cum să fac să fie bine, cum să aranjez lucrurile în mod normal… Greu…

    Și cineva dintre ei: ”Mamă, ce vrei? Nu fumez, nu beau, nu sunt dependent de droguri, nu stau pe la stații cu sticle de bere. Ce nu-ți convine, de ce ești nemulțumită, rea, nefericită?..”

    Poate că sunt eu înţepată uneori, și îi plictisesc cu notațiile de profesoară? Îmi fac griji și vreau să-i feresc de toate rele. Sunt una ”cam” precaută din propria-mi experiența de viață… Nu toată lumea, la fel ca mine, a fost împroşcată cu conuri, învățând din greșeli proprii. Îmi amintesc de anii când eram tânără. În mod constant, aveam cumpene, atunci când puteam fi impusă să mă apuc de droguri, bătută sau doborâtă moral, și în acest timp… nu aveam nicio frică. Părea că eram în spatele tuturor certurilor, scandalurilor, chiar în cloaca centrului. Ce doream, aceea și făceam. Seara la dansuri, la un picnic între necunoscuți, mereu credeam că sunt în siguranță… Părinții departe, iar eu o căscată și surdă, dar cu ambiții, curajoasă și perseverentă. Cel mai important – în noi rămâne… educația nativă! Chiar dacă părinții sunt departe, genele vorbesc, sângele te următește, te păzește și se roagă pentru tine, te îndeamnă să-ți amintești că ești inteligentă, că ai mult noroc în viață și că Domnul te-a ferit de toate belelele, de nenorociri și de pericole de moarte, chiar daca ai fost la un pas de ele… Și, pentru că nu am fost bătută sau desfigurată, pot mulțumi doar bunului Dumnezeu, care are milă de mine și mă iubește.

Doamne ajută în continuare, nu mă părăsi nici pe mine, nici pe copiii mei! De aceea, le spun mereu copiilor: ”Fiți atenți! Nu aveți nevoie de loviturile vieții, de experiența pe care au trăit-o persoanele suferinde despre care auzim la știri. Vă rog, să țineți cont și de înțelepciunea mamei (a mea), despre ruga mea pentru voi, scumpii mei…

    Fiecare din noi crede că are prieteni adevărați, doar eu sunt de părerea că, în primul rând, trebuie să fim atenți la sine, prietenii și colegii noștri de serviciu, cei ”adevărați”, pentru că anume din partea lor în viața noastră apar toate necazurile. Nu mă pot împăca cu faptul că unele persoane te folosesc în scopurile lor, și sub pretextul acțiunilor de binefacere, se promovează în primul rând pe sine, atunci când alături există cei care într-adevăr au nevoie de ajutor… E doar o picătură din nevoile mele, dar nu sunt deloc egoistă în acest caz…

    M-am simțit bine fiind studentă, abia acum realizez acest lucru. Am trăit vesel și eram convinsă că așa va continua mereu. Am cutreierat pe acele timpuri prin multe mii de cărți, am călătorit prin civilizația Uniunii Sovietice, aveam dorințe, planuri, proiecte, idei și bani și, desigur, totul am împărțit cu prietenii mei. Mergeam cu ei la restaurante, discotecă, le făceam daruri, și necondiționat, ca apoi jumătate de lună să mănânc doar cartofi prăjiți… Păi, cum altfel? Era în firea mea, cea care a rămas de fapt la fel… Dar, parcă toate acestea sunt cele mai importante pentru noi în viaţă?..

Că atunci când lucrurile s-au inversat, unii s-au comportat ciudat, mi-au întors spatele. I-am șters din lista de prieteni, or, așa consideram eu că e ”basta cu ei”. Și, la prima vorbă le răspundeam cu bucurie… Ei mă contacteaza, le răspund, oricum bucuroasă… Ador să fiu pozitivă!

Am dat de alt adevăr foarte vag: în viață totul e întins, imprevizibil și schimbător ca anotimpul: astăzi, cineva spală la tine podelele, iar mâine, vezi, că vei face tu la el același lucru… Setea de putere și de bani distruge totul în jur, dar în special, sufocă glasul conștiinței. Și totul devine transparent că nu mai ai unde băga capul în nisip. Și… doare.

    Îmi amintesc de disperarea mea. Bineînțeles, că sunt foarte vulnerabilă. Nu, eu nu cultivez nemulțumiri, pur și simplu, încerc să pun cruce pe astfel de persoane. Niciodată nu voi uita anii ”90” de coșmar, atunci când eu cu un copil micuț în brațe, ades nu aveam cu ce ne hrăni. Zi de zi, făceam mâncare din hriscă: că pe-atunci era ieftină. Reușeam să fac rost de un sac pentru depozitul meu din bucătărie. O preparam cu multă ceapă și devenea foarte gustoasă. Carnea de un kg, trimisă de părinții mei, o împărțeam în mici bucățele de mărimea unei cutiuțe de chibrituri sovietice, o puneam la congelator (un frigider procurat din banii proprii făcând Ikebana cu flori artificiale pe lemn prelucrat). Scoteam câte o cutiuță de carne și preparam o dată în săptămână. Sănduța mânca, apoi resturile îmi reveneau mie. Ce să faci? Salariul meu mereu era mic, remunerarea profesionalismului bibliotecar este și în prezent… de necrezut…

Despre datoriile la servicii comunale, eu câțiva ani nu reușeam să le întorc acestui stat care mă mânca de vie cu legile lui… Ce-i cu disperarea? – Atunci când brusc a venit  timpul fericit cu privatizarea pentru cei apți de a vinde ceva, de a cumpăra, cu abilități de a comercializa sau a specula ușor, și pentru persoanele la fel ca mine a venit sărăcia și foametea, și atunci așa zisii prieteni pe care i-am ajutat cândva nu mi-au sărit în ajutor… Iar eu am pierdut toate economiile mele la Banca de economii, care mi-a păpat rublele transformându-le intr-un leUșor fără valoare… Dar nu realizam întru totul situația… Încerc să mă justific, că nu sunt o frustrată și nici nu țineam pică pe cineva! Doar eram optimistă și pozitivă, nu cedam lacrimilor…

În continuare, eu nu mă pot debarasa de încrederea mea în oameni! Pur și simplu, acum… amintirea doare. Multe prietene au început o viață de succes, câștigând sume enorme de bani, procurând apartamente, mașini, călătorind prin Emirate sau Maldive, pe când eu fără invidie pe ei, dar abia de o scoteam la capăt cu micuța mea fiică, abandonată de tatăl ei, care nu vroia să audă de noi. Când Sanda avea trei ani, a fost operată de peritonită. Muream de sete în spital, țintuită lângă patul ei, nu mă puteam urni din loc de frică s-o las singurică. O cană de apă nu avea cine să ne aducă. Telefoane celulare nu existau… Am reușit odată, disperată, să-l sun de pe un telefon fix din biroul medicilor în care m-am strecurat fără voie, și prima întrebare de la tatăl fiicei mele a fost: ”Cui seamănă și ce ochi are?” (așa a fost și la maternitate) și nici nu m-a întrebat dacă avem nevoie de ceva, n-a mai venit nici cu o sticlă de apă. Iar chirurgul care operase fiica mea, îmi tot aducea aminte de banii pe care nu-i puteam oferi, nu aveam de unde-i căpăta. Reușisem să-l domolesc cu o sticlă de coniac și el oricum rămase nemulțumit… Ulterior, acest chirurg grăsan a fost concediat din același motiv, probabil că s-au plâns mulți pacienți pe el… Bagdaprosti că nu ia făcut rău fiicei mele…

      Iar amicele sau colegele îmbogățite într-un ceas de bun augur deja nu mai găseau timp pentru mine. Eu, fiind credulă și fidelă, afectuoasă în relații legate pe viață, continuam să fiu atrasă de prieteni, cei care repede m-au înscris în lista aviatorilor căzuți la pământ. Cu un ton de șef spuneau: ”Ei ce, Svetlana, ești mamă singurică, trebuie să te măriți cu cineva. Ce-i aici rău, că e grăsan și zgârcit? În schimb, va aduce totul în casă. Hai, că n-ai încotro, că nici tu nu ești o sfântă, ba și cu hipoacuzia ta, greu îți vei găsi ceva mai bun.” Da, sunt hipoacuzică, e din copilărie, o istorie destul de lungă…  O prietenă medic, la care țineam mult, atunci când am nimerit la spital cu tratamentul la ea în secție, mi-a spus că conform regulamentului, eu trebuie să achit zilnic patul, ori să vorbesc cu medicul șef al spitalului ca să-mi dea permisul. Ah, da! și asistentelor medicale să le aduc ciocolate ”măcar de celea de trei lei”, că așa se cuvine… ”Doar te ajută părinții, nu?” Părinții chiar mă ajutau, mai tot timpul, doar că și ei au ajuns la o etate, încă mai au și alți copii în afară de mine, plus și nepoți. Poate nu e în ordine ceva cu mine, ce am eu și n-au alții?

     După anii ’90. Când i-am adus prietenei mele medic un coniac și o cutie cu ciocolate, și mi-a spus că flori ea nu mănâncă, alcool nu bea, iar dulciurile nu sunt bine pentru sănătate. Înțeles-am, că se săturase de astfel de cadouri din partea pacienților. De atunci, eu cu amarul pe suflet, am început să realizez diferența dintre relațiile de prietenie și prietenii adevărați, astfel am rămas mâhnită de tot. Sincer, niciodată nu mi-am dorit acest discomfort în sufletul meu… Continui să țin la oameni. Rămân o persoană foarte sensibilă și vulnerabilă: câteva aluzii sau reproșuri directe mi-au fost de ajuns pentru toată viața. Și în present, apar amicii sau colegii care îmi dau de înțeles despre incoerența mea cu o atitudine ”nu ne este de tine, trebuie să facem valizele că plecăm la Dubai sau la Londra să întâlnim Revelionul”. ”Tu oricum nu auzi, vom vorbi ”pe urmă”, vezi că nu se leagă comunicarea, nu te implica” sau ”tu și așa nu vei înțelege despre ce e vorba, deci n-am timp să-ți lămuresc”. În continuare, fără comentarii. Vorbe-n-vânt și fără explicații…

     Unele persoane au beneficiat de promovare în carieră cu ajutorul meu în publicațiile sau filmările din mass-media, TV, fiind invitați la variate evenimente culturale, fie chiar și cu o soluție la problemele sau planurile lor. Am făcut-o fără rezerve și aluzii, prin serviciul meu, prin evenimentele clubului, cu programe on-line sau cărți pentru studii, informații pentru referate sau rapoarte etc. Nu regret, toate am făcut-o din inimă. Fără cerințe sau condiții. Cu toate acestea unele persoane continuau neapărat să menționeze: ”Nu tu promovezi Clubul ”Impresii din viață și cărți”, ci noi… te promovăm pe tine.” A fost de la o persoană care susținea ferm că îmi este prietenă, că o pot suna și noaptea, iar după ce i-am făcut legătură cu zeci de personalități, pe care îi făcea ou şi oţet înainte, – ea şi-a creat relații convenabile pentru a petrece timpul distrându-se; m-a eliminat din clubul la care eram fondatoare, m-a vorbit din spate şi ghiontit în suflet. Sănătate le doresc şi celorlalţi care se dau mari şefi şi aleg la care întrebare să-ţi răspundă- ţie, omului simplu diferit de funcţia lor… 😀

Desigur, sună copilărește, dar nu sunt imatură. M-a durut, dar precum se cântă, totul e trecător ca toate celelate din istorie, și nici eu niciodată nu rămân cu ranchiună. Bine că e mai târziu… Nu învăț eu și nici nu mă pot obișnui să nu continui să cred în oameni… Bineînțeles, că cu toții avem familii, probleme, scopuri, planuri, dar nu la aceste lucruri m-am referit până acum. Mă conformez, și în continuare rămân fidelă legilor Domnului în care cred. Nu mă impun nimănui, și nici nu mă leg de cineva pentru un scop oricare care îi vine în mintea cuiva necredincios. Pur și simplu, aveți grijă să nu suferiți din cauza acestor persoane indiferente…

 Clubul ”Impresii din viata si carti’‘, în continuare, nu mai derulează, după cinci ani ce m-au obosit… Întotdeauna a fost cu acces liber si fără plată pentru fiecare doritor de a participa, și ca protagonist și ca public, necondiționat. Nu făceam niciodată din protagoniști persoane utile subsemnatei, nu am avut și nici nu am vreun scop ascuns precum o pot crede unii. Basta.

     Într-o Duminică am mers cu fiica și nepoțelul la plimbare. Ziua ceea, printre multe altele, îmi va rămâne memorabilă prin emoțiile şi lacrimile provocate de o bătrânică necăjită, care vindea trandafiri albi ofiliţi deja. Nimeni nu le cumpăra trecând pe-alături. Am simțit educația și modestia ei… Și câtă bucurie a fost în ochii ei, atunci când le-am cumpărat… Am fost binecuvântate. Astfel eu înțeleg o caritate…  O caritate fără parade și bani plătiți pentru a hrăni sponsorii în restaurante, – acești bani care ar fi ajuns pentru ca câteva familii să-și permită fără grijă să procure de-ale gurii pentru timp de un an… Mergeam apoi cu fiica mâhnite și plângeam de durere pentru ea: statul nu poate ajuta în mod constant aceste persoane vulnerabile, doar de cu o pensie mizeră care nu ajunge pentru un trai decent…

Nu pot oamenii să fie mereu tineri și subțiri. Dar, poate de aceea și mă lasă Domnul tânără nu doar cu spiritul…  Am decis să dovedesc că am voință şi un caracter dur ca cel al tatălui meu: cu calitățile care m-au salvat în diferite perioade și situații… Uneori sunt nevoită să dau din coate, și dau vina pe aceste legi de mentalitate instabilă în Moldova…

Dar, a venit timpul să spun că lucrurile nu stau chiar așa cum par! Pare că am început să cedez și azi îmi vine foarte greu. Am nevoie de ajutor, pentru că mi s-a îmbolnăvit fiul greu. Aștept ajutor și nimeni nu mi-l poate oferi, iar eu nu găsesc de loc scăpare din situația asta. Pentru ce m-a făcut Domnul să îndur atâta? Doamne, ajută-mă! Salvează-mi fiul, te rog! Fiul meu care a fost pradat si tradat de prietenii proprii, ca urmare, e singur și nu mai are încredere în nimeni. Ceea că arăt fericită în poze, este doar o fațadă. Ceea că sufăr în continuare pentru copiii mei, este real… Fericiți putem fi pentru o clipă, atunci când și orice sclipire sau soluție în minte ne luminează… Cel mai greu e că atunci când apelez la cineva după ajutor, unii gândesc dacă pot alege dintre ajutor firesc și posibilitate de a-și trage foloasele pentru viitor… Realizez că Domnul mă pune mereu la încercări.  Cum să rezist? Acum și sora mea cu cancerul și chimoterapii, dar e tare, are un caracter dur și Domnul o va salva…

Azi, fiul e mai bine, chiar și muncește. Sper să fie bine în continuare! Mulțumesc Ție, Doamne!

    Orice viață are prețul ei. Viața nu e doar o primăvară. Mai vine toamna, apoi iarna. Pentru ce a creat Domnul anotimpurile? – Pentru ca să aflăm gustul primăverii. Orice viață, orice personalitate are prețul ei… Cei deștepți nu sunt atât în căutare de singurătate pe cât pot evita găștile create de ipocriți.

Nu m-am plâns, m-am confesat, dar voi cum doriți, mă puteți judeca… Am realizat și am constatat impactul celor scrise mai sus, sper să vă prindă experiența mea de persoană cu handicap. Cam des… m-am simțit discriminată! În pielea mea nu va fi nimeni, și nici eu – în cea a voastră… E ceva ce face parte în mine. În afară de mine însiși, nimeni nu-mi va lua apărarea. Cei săraci nu-și aleg locul de muncă, ci doar consimt ceea ce li se oferă. Ei se conformează. Promisiunile nu au loc atunci când e vorba de bani. Dar Dumnezeu îi iubește pe cei pe care oamenii îi jignesc…

Nu-ți face rău cu mâina ta! Viața merge înainte! Frustrările și supărările mereu rămân în urmă, și… nu uita că sunt doar lecții de viață! – Domnul e cu tine! AMINI!

❤ Sveta Vizitiu Toamna, 2018

( Impresii pentru viitoare carte)

Svetlana Vizitiu/Impresii din viata si carti blog

Să nu spui nimănui ce răni te dor: 3 Decembrie – Ziua Persoanelor cu dizabilităţi

Copiii din curte mă ignorau, și nu mă primeau în gască lor, la fel și cei de la grădiniță nu mă doreau în jocurile lor: pentru ei eram ciudată, o maimuţă fâlfâită care nu putea scoate un sunet normal. Dar eu tot mă țineam de ei, şi ei din nou mă fugăreau, strâmbându-mă şi arătând limba lor roză…

Mare pedeapsă e să nu simți bucuria comună, fiind printre oamenii. Eu, ca un catâr, mă înverșunam să întru în jocul lor, și nu puteam înțelege care e motivul supărării lor. Mă consideram fetiţă normală, veselă şi cuminte, precum sunt și ei, cu mare dorinţă de a se întrece cu mingea sau la loto… Nu mă doreau oricum. Le aduceam de acasă dulciuri, furam din bijuteriile mamei ca să le îmbunez inima, şi numai pentru ca ei să se joace cu mine. Mă țineam scai, şi eram geloasă că cu Ala Bala Portocala se poate juca, şi cu mine – nu… Acasă plângeam cu atâta suflet! Iată așa toată copilăria mea, ca apoi în adolescența mea să mă simt la fel de respinsă și singură… Nu se lega comunicarea, eram bucuroasă să tac, să privesc cum se joacă, doar să fiu în cercul lor, alături de ei. De astfel, m-am simțit mereu singuratică și batjocorită în societate. Acum, chiar îmi place să rămân singură, mă bucur să rămân și să trăesc cu imaginația mea unde eu sunt fericită…

Momente de ezitare, atunci când realizezi că nu ești ca toată lumea, dar ai încredere că poți fi mai bună, au continuat și atunci când am crescut mai mare, dar și la maturitate: realizezi că oamenii nu se schimbă, şi că calitățile caracteristice strict înrădăcinate de mic copil, nu dispar nici mai târziu. Rădăcinile dezvoltă alte modele mai dure în mintea ta, în interior: ele fie sunt, fie – nu… Şi – la o cumpănă de viață cu moartea, cu siguranță, apar din nou. Ca să descoperi adevărata ta înfățișare cu spiritul tău cu tot. Probabil, eu mă înfăţişez nu ca o persoană echilibrată, inteligentă, ci care s-a conformat cu pătimirile sale din viață… Dar, nu…

Într-adevăr, eu afirm ca o persoană vulnerabilă, cu o experiență de viaţă dezvoltată prin dizabilitate fizică ca lipsa de auz, cea care a cunoscut dintotdeauna ce poate simți real un invalid mereu obijduit de ceilalți, cei care nu știu cum e să fii în pielea şi situația ta, şi nu o vor simţi niciodată. Familia și prietenii care au grijă de persoane cu dizabilități, pot să te ajute, să te compătimească, dar nici ei nu vor simți adânc drama ta. Apropiații te consideră omul drag și o persoană normală, se comportă adecvat. Ei înțeleg totul… Insă, au şi ei viaţa şi problemele lor. De ce să-i judec eu. Ba niciodată! Pentru că… nici eu nu pot ”suferi” persoanele ca mine. Ele mă fac să plâng, şi eu, pur şi simplu, am obosit de durere… 

Prima mea amintire cu tăticul e dintr-o zi de iarnă la săniuș în troiene de zăpadă, Aveam patru ani, probabil. Eu, fiind foarte mică și slabă, împotmolită într-o blană de urs, îmbrobodită cu un pled fin, dar gros și cald, plus o cușmă deasupra pe cap, legată strâns cu un fular la gât și peste nas, ca să nu răcesc. Și tata cu gura-i aburindă de ger, mă lua în brațe, apoi mă stabilea bine în sanie pentru că atunci când mă pot răstogoli să nu mă lovesc, și mă ducea cu o viteză nebună prin ninsoare în soarele sclipitor de nea, și eu fericită, râdeam de spaimă și fericire. Încă nu puteam vorbi, şi atunci părinții mei au descoperit că nu aud, – de vină fiind o eroare stupidă a medicilor care m-au supradozat cu antibiotice de streptomițină! Am fost marcată pe o viață întreagă, lipsindu-mă de multe plăceri ale vieții la care au acces toţi oamenii ”normali”…

De mică am realizat, că sunt în viață, că am părinți, că sunt un copil fericit cu mamă și tată pe care-i iubeam: am simtit-o în acel moment când tata mă trăgea cu săniuţa cu o viteză la maxim în ninsoarea mare în soarele strălucitor, nu știu de ce, dar e prima ce am memorizat din senzaţiile mele de copil… Apoi, părinții mei se cuprindeau în bucătăria de pe strada ”Sciorșa, 6”, din or. Florești, într-o garsonieră pe care tata abia a primit-o de la serviciu: una fără veceu și baie, dar – a fost primul nostru locaș fericit, în care ne simțeam stăpâni cu acte. Surioara mea încă nu se născuse, eu mă cățăram în brațele părinților, – ambii mă sărutau, și tata mă dădea cu ”huța” atât de vioi pe genunchii lui, că mâina mea stângă a trosnit brusc, și ei speriați m-au dus la urgență. Acolo medicul mi-a bandajat strâns brațul cu tifon, și apoi, noi toți fericiți că n-a fost nevoie de gips, am mers acasă! Am simţit că sunt şi pot fi iubită!

În curtea noastră mare cu vecini era un cucoș mare și rău, cam la nivelul meu de înălțime a celor cinci ani: că eram ca o prichinduță. Mă speriase groaznic: eu fugeam de scăpăra pământul, și cucoşul – după mine să mă ciupească. Am rămas șocată și mult timp mă temeam să merg chiar și la veceul de afară. Am tăcut sau mă bâlbâiam mult timp, or, nu știam cum să le explic părinților despre frica de acest cucoș, dar mama a aflat și i-a spus tatălui… Nu știu , probabil că cucoșul a dispărut, nu știu… Cert, că stăpânul lui se certa cu toți din ogradă, și timp îndelungat îl lăsa să zburde liber să sară la vecini, sau poate încă nu dorea să pape răcituri. Spaima de cucoș m-a marcat pe multă vreme, astfel că nu eram sănătoasă la cap şi săream la bătaie la toţi care mă obijduiau.

Părinților îmi era rușine să recunosc că nimeni nu mă iubește acolo, printre străini. Apoi, am realizat, că dacă vrei să obții ceva, trebuie să te lupți, chiar și pentru scurt timp, atâta timp cât se topea bomboana în gura ”prietenei”, care apoi mă înjosea şi mă strâmba din nas. Aveam exemplu părinților mei tineri și curați la suflet, că cu oamenii trebuie să fii cuminte, răbdătoare și ascultătoare. Prin ereditate aveam mari abilităţi şi talente încă nedescoperite atunci… Am fost inocentă, modestă sau rușinoasă, tare de treabă fetiță, până când și… răbdarea mea a plesnit, asta ca urmare, când am mai crescut nițel. De la șase ani ai mei, cel care mă strâmba din nas și mă făcea fâlfâită… o lua la ”bot”, în special, au avut de suferit băieții, pe care fetele le puneau la cale să mă bată. Copiii devin răi după ce văd cum se comportă alţii în diferite circumstanţe, şi pentru că fac ceea ce văd acasă, observă totul, atitudinea părinților unul față de altul, a celor din stradă și, în special, ce văd acum la ecranele TV… Copiii observă totul, chiar și de la trei ani adulmecă și rugumă cele întâmplate, ca peste ani ani să înțeleagă real ce a fost într-adevăr… Niciun copil nu se naște rău, – răutatea se învață, se împrumută/ se dezvoltă în mediul care el crește, fie (nu) este educat…

La cinci ani mă înecam în bazinul grădiniței și – noroc, că copiii au ieșit deja din bazin, şi doar atunci educătoarea a observat lipsa mea și a reușit să mă scoată din apă, ridicându-mă de braț. În aceste clipe de cumpănă, atunci când mă înecam, a reușit să mă minuneze un Soare frumos dintr-un tunel care mă ademenea spre fericirea raiului, și era atât de sclipitor și frumos, că nu știam ce să fac, să mă supăr sau nu pe educătoarea pentru că nu m-a lăsat să văd finalul? Pe parcursul anilor am înțeles, ce a fost într-adevăr, și de ce educătoarea speriată nu le-a spus nimic părinților… Am realizat, că toată familia Vizitiu și Sinchevici (din partea mamei) se rugau permanent pentru mine, o știu cu siguranță, pentru că și acum simt că miracole care se întâmplă, atunci când ai credință în Dumnezeu…

Iar eu fiind primul lor copil, prima fetiță scumpă și adorabilă, firavă și bolnăvicioasă, cum să nu mă iubească? Astfel, ar trebui să gândească oricare părinte pentru copilul lor, și la supărare ambele părţi să înveţe să ceară iertare… În primul rând de la sine, pentru a realiza care-i vina fiecăruia…

Cred eu, atunci când stai de vorbă cu Domnul, spunând Tatăl Nostru, El Îmi spune, ”dacă te ierți tu, Te iert și Eu”… Îmi știu păcatele și încerc să mă iert, în primul rând… Toată viața m-am simțit în siguranță grație părinților Vasile și Teodora Vizitiu, prin puterea rugăciunii pentru noi, copiii lor! Real, fiind ocrotită și ferită de pericole. Atunci când apar problemele și alte cumpene de viață, am fost mereu salvată mulțumită părinților, surorii mele, oamenilor dragi, prietenii, care prin rugă, gândul și faptele lor cu credință în Dumnezeu, m-au făcut să mă simt în siguranță, și cu stăpânire de sine. În copilărie atunci când în perioada sovietică ironizam ateic icoanele, – ei cu un al șaptelea simț, probabil, au știut că timpul le va aranja pe toate la locul lor, și eu voi prinde la minte, fără să-mi impună mult învățămintele, or să mă mustreze dur, ținând cont și sperând că voi deveni o persoană inteligentă, voi izbuti să ajung o luptătoare, și să mă feresc de sinestătător de oameni furioși și de faptele lor rele… Nu știu, dacă așa credeau și părinții cei străini din curte, care-și fereau odraslele lor de prezența mea atunci când apăream la joacă ”la cuibul cu nisip”, și mă considerau nebună și ironizau în fața părinților mei: ”Vom vedea unde va ajunge ”copchilul” vostru”…

”Să nu spui nimănui ce dureri te dor”… Eu consider că am izbutit, dar voi? ❤

SV

P.S. De ziua persoanelor cu dizabilităţi strigaţi mai tare! Cel surd va auzi, cel mut va vorbi! Real.

Zilnic trecem prin aceleaşi locuri, pe lângă aceiaşi oameni, cu gândurile în mii de direcţii şi nu vedem nimic în jur! În goană nebună după supraveţuire, uităm de acei mai simpli, defavorizaţi, – persoane cu dizabilităţi, cei care ne iubesc necondiţionat şi speră să ne amintim de ei! Şi nu doar de ”Ziua” lor sărbătorită în mod ”legal”. Să nu uităm de cei mai sărmani, mai vulnerabili ca noi! Azi, e ziua persoanelor cu dizabilităţi! – cine se aminteşte în mod normal? Da, statul… Se consideră ca statul formează cei aleşi de noi, de popor… Când vom înţelege, că Statul suntem Noi???
Să le facem viaţa uşoară, dăruindu-le nu doar speranţe, un zâmbet, o vorbă bună, o mâncare caldă în această zi! – Să le oferim o Atitudine, o Atenţie în continuare! să le oferim locuri de muncă, salarii şi pensii normale pentru un trai decent şi tratament normal, astfel, ca în această zi să mulţumeasacă şi ei acestui Stat minciunos, în prezent. Pentru ei e mai mult decât suficient! Şi sunt mulţi: bunicii, părinţii şi copii noştri, vecinii noştri, prietenii tineri şi în vârstă, – toţi cei care acum sunt sunt lângă noi! Niciodată nu poţi şti, când dă nevoia peste tine! Doamne ajută-i!

#Svetlana_Vizitiu #Impresii_blog

Date importante:

#Ziua_Mondiala_a_Persoanlor_cu_dizabilitati. Marcarea acestei zile are ca obiectiv promovarea unei mai bune înţelegeri în ceea ce priveşte problemele cu care se confruntă persoanele cu dizabilităţi şi susţinerea demnităţii, a drepturilor şi a bunăstării acestora.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) arată că, în prezent, peste un miliard de oameni, circa 15% din populaţia lumii, trăieşte cu anumite forme de dizabilitate, 80% dintre aceştia provenind din ţările în curs de dezvoltare, iar 50% neavând acces la sistemul de îngrijire medicală. O statistică îngrijorătoare este şi aceea care arată că mai mult de 100 de milioane de persoane cu dizabilităţi sunt copii, iar probabilitatea ca aceştia să se confrunte cu violenţa este de patru ori mai mare decât în rândul copiilor fără probleme.

În Republica Moldova sunt circa 180 de mii de persoane cu dizabilități, inclusiv peste 11 mii de copii cu vârsta de 0-17 ani.

Persoanele cu dizabilităţi reprezintă 5,1% din populaţia totală a ţării, iar copiii cu dizabilităţi constituie 1,7% din numărul total al copiilor din #Republica_Moldova.

Această zi a fost adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite în anul 1992.

Svetlana Rusu:”Totul se începe de la noi”

”Știți, mă doare inima când văd ce se întâmplă în țara asta. Nu înțeleg cum oamenii pot să se vândă așa ușor. Am fost funcționar public, am dat jurământul și m-am ținut de el. Sincer, munceam pentru că îmi plăcea ceea ce fac, doar că am observat că în această categorie de oameni, ei nu au nevoie de oameni care sunt direcți, corecți, inteligenți. Ei au nevoie de oameni pe care îi pot să îi manipuleze. De-ar fi lumea mai cinstită. Sunt un patriot înflăcărat. Nici nu mă gândeam până în zilele ăstea să plec din țară, dar acum mă gândesc la aceste lucruri. Din păcate, mulți oameni inteligenți pe care îi cunosc, pleacă. Cine vor rămâne în Moldova noastră? Trist. Eram contra migrației, doar că oamenii pleacă nu de zile bune. Doar că vreau să rog oamenii care pleacă din Moldova, să nu uite de unde au plecat. Sunt unii care critică rău moldovenii, dar stați un pic, voi toți sunteți moldoveni. Sau, faci ceva bun pentru țară sau nu faci nimic ca să înrăutățești situația din țară. Îmi pare rău pentru acești oameni care doar critică, vorbesc cu proiecte, dar nu fac nimic de fapt, pentru că schimbările nu se văd” (Svetlana Rusu) 

Svetlana speră și dorește mult să vină acele zile când vom simți și vedea că trăim bine în țara noastră, dar să fie cât mai curând. Știe că lucrurile depind de ea, de noi, doar că există persoane care nu vor să știe sau nu cunosc încă toate acestea din indiferență, din lenevie și neglijență. Oamenii vor bine, dar nu mișcă un deget pentru a face ceva. ”Totul se începe de la noi, și nimeni nu va veni în loc să ne creeze condiții mai bune! Sărăcia, invidia și indiferența au făcut lumea să fie mai rea”.

    Svetlana Rusu s-a născut într-o familie fericită, fără multe griji și nevoi… Sunt trei fete la părinți, ea e cea mai mare, apoi urmează Stela și Iuliana. Mama Elena Rusu vine din sudul Republicii Moldova, satul Anrușul de Sus, raionul Cahul. În present, ea activează ca șefă la oficiul postal, acolo unde după studii a fost trimisă – în satul Șerpeni, Anenii Noi. La fel, acolo s-a întâlnit cu tatăl Svetlanei. Tatăl ei, Anton Rusu, când era mai tânăr, a muncit ca șef la depozitul de cereale, grâne etc. Azi, este pensionar, dar muncește în gospodăria lor (iar vara și toamna merge cu o brigadă la livezile de fructe).

Strămoșii lor: Mama Svetlanei mereu îi povestea despre bunicul ei care era culac pe vremuri, un om dur și care ținea cu românii. Svetlana nu l-a cunoscut pe bunelul din partea mamei, precum și pe cel din partea lui tata: ambii erau deja morți când ea s-a născut. Reușise să o vadă pe bunica, care și ea a decedat repede, atunci Svetlana avea doar sașe ani. Bunica din partea tatălui a plecat la ceruri când ea învăța la liceu. Însă Svetlana, ca fiică mai mare, a simțit acea responsabilitate zidită într-o familie, a devenit prea serioasă, și uneori ciudată în acest context. Pentru că era disciplinată, educată și dorea să fie și alții la fel. Și-a asumat grija pentru surorile mai mici. Era cuminte în copilărie, dar ca toți copiii uneori făceau șotii împreună cu surorile…

Reușise să apuce timpurile când internetul încă nu era, și ea căuta informații de studii la Biblioteca instituției ASEM. Nu prea avea timp de distracții, pe atunci muncea mult. Nu avea nici bani: părinții îi trimiteau doar 100 de lei md pentru două săptămâni, și Svetlana le repartiza astfel ca să-i ajungă de trai și de mâncare, iar pentru distracții, desigur nu ajungeau… Nu a fost copil alintat, lucra greu pentru a obține ceea ce își dorea… De fapt, în continuare, muncește la fel de mult. 

De mică visa să devină medic, anume chirurg de specialitate. La liceu a studiat profilul real, a dat BAC-ul la biologie și chimie, deci tindea spre realizarea visului ei. Au apucat-o îndoielile atunci când mergea să depuna actele la facultate: ”că dacă face bine, că dacă moare vreun pacient din cauza ei, cum va putea apoi să trăiască cu acest păcat?” A renunțat atunci la visul ei din copilărie și a dat la ”Finanțe și Contabilitatea Firmei”. Parcă nu îi pare rău, dar atunci când i se spune că are un chip de medic, se rupe ceva în interiorul ei… Oricum, când prietena și colega ei de liceu ia propus să depună actele la ASEM, acolo ia fost drumul. Îi place ce face în acest domeniu, dar le va spune și copiilor săi pe viitor să aleagă altceva, pentru că nu are timp pentru sine, pentru o relație normală, nu are timp să-și intemeieze o familie…

Chiar și în vis ea face contabilitate: calculează, face planuri bugetare, bilanțuri și alte rapoarte… Ca realizare, continuă să muncească pe specialitatea ei. Desigur, că uneori este dezamăgită. Pentru că și-a dedicat mult timp studiilor, muncii, și încă nu are copiii săi proprii… Visul ei de fi Mamă… Și soție fericită…

Este contra sentimentelor false. Din păcate, cuvintele ”Te iubesc” unele persoane le spun fără să simtă aceasta. Atunci când nu mai simți nimic pentru cineva, trebuie să o recunoști direct pentru că ”în acel moment omul să își poată găsi sufletul pereche, să nu-și piardă timpul cu speranțe deșarte”. ”Sunt o persoană rece, adică mi-e greu să mă îndrăgostesc”. Și-atunci când vede tinerii îndrăgostiți, sincer îi invidiază, și-ar fi dorit să iubească la fel, cu o dragoste fierbinte, și regretă că clipa ei cea fericită încă nu a venit. Crede că e din cauza caracterului său calculat, în special, de vină ar fi domeniul în care ea activează, fiind prea ocupată cu serviciul…

Este o persoană dură, directă, și niciodată nu critică oamenii, nici lucrurile pe care ei le fac. Se pune mereu în locul lor, șpune că niciodată nu se știe cum vom proceda în locul lor, comportându-ne la fel ca ei în diferite situații. O irită persoanele care zic: ”eu în locul ei/lui nu eram să fac așa ceva”. De unde pot ști aceste persoane cum vor proceda? Viața e plină de surprize, luând în vedere circumstanțele în care nimerim… ”Mda, eram eu mai tânără” și n-are nici 30 de ani.

Spune că cândva era o persoană timidă, tolerantă: și avea încredere în oamenii. Adică, acum ea a realizat că experiența ei tânără de viață a schimbat-o, ea devenind cu totul altă persoană. Lucrează mult asupra dezvoltării personale, cu toate plusurile și minusurile, și se bucură când întâlnește oameni buni. Își dorește enorm de mult să intemeieze o familie fericită și speră că bunul Dumnezeu o va ajuta. Și pentru viitor, speră să poată ajuta oamenii, se visează un filantrop susținut în idei și fapte umane. Să facă lucururi noi, care o vor ajută să comunice mai mult și să facă numai bine pentru nevoiași, – că ei există foarte mulți în această țară mică. Adoră să discute cu persoane inteligente, este fascinată de înțelepciunea lor. În plus, poate învăța multe lucruri interesante. Doar că în prezent mentalitatea redusă îl face pe moldovean să cam uite să fie om.

”Știti, fericirea pentru mine se află în lucrurile simple” – spune Svetlana, care nu poate înțelege, de ce femeile bătute de bărbații lor, acceptă violența în familie. Ea este categoric împotriva violenței, oriunde ar fi ea provocată, și niciodată nu va accepta umilința și pumnii în joc; chiar având copiii săi, femeia trebuie să plece imediat, astfel să salveze și copiii de traume psihice. Ea, care de micută iubește să citească povești, o fire visătoare, dar oricum rămâne cu picioarele pe pământ. A citit multe-multe cărți, de aceea nici nu poate alege dintre autorii preferați, și nici nu se poate așa ceva: fiecare scriitor are stilul, povestea și opiniile lui diferite pe placul tuturor sau – nu, deci și citirorii sunt la fel. Acum citește ”Noul Machiavelli” de Jonathan Powel. Plus, adoră lectura motivațională…

Apropos, iubește drumețile. Vara, atunci când prietenii merg la mare, Svetlana Rusu își ia lucrurile și pleacă la munte în România. A învățat să fie singură, să plece în călătorii singură. Îi place deja să rămână singurică în sânul naturii cu gândurile sale… Pe neașteptate, și-a făcut și prieteni în România, pe care la fel îi leagă aceeași plăcere. Cu lucruri simple. Și deloc de a fi materialistă. În continuare, Svetlana se uimește, de ce atât îi place liniștea și singurătatea, spre deosebire de tinerii la fel ca ea…

Despre călătorii, cică a călătorit puțin și nu poate spune multe lucruri despre alte state. O deranjează doar că unii moldoveni în loc să împrumute obiceiuri bune, aduc cele rele din călătoriile de peste hotare. ”Ceea ce ține de tradiții, noi le avem pe ale noastre foarte frumoase, și de ce ar trebui să aducă pe ale lor cu cele proaste ca Haloweenul, de exemplu? Avem identitatea noastră și noi trebuie să o păstrăm! Spre regret, multe din tradiții dispar, și ni se impun cele străine”, afirmă Svetlana.

”Avem locuri frumoase în Moldova. Locuri pitorești care au nevoie de îngrijire”. Svetlana adoră locurile natale din Șerpeni, capul de pod, bătrânul Nistru și pădurile care le înconjoară. Nu are locurile ei preferate, chiar îi plac toate, și arhitectura veche, și întreagă Moldova cu istoria ei interesantă, doar că e convinsă că multe clădiri au fost distruse, și multe lucruri în continuare sunt ascunse de oameni. Adică, Adevărul…

Svetlana crede în Dumnezeu, care îi aduce în cale oameni buni, prieteni și speră că vor rămâne în continuare alături: ”De la oameni un pic mai răi (nu au fost răi, dar viața așa i-a făcut), nu știu ce să spun, dar am învățat de la ei unele lucruri. Eu nu sunt răzbunătoare, doar vin cu concluzii și rup legătura cu asemenea persoane. Mă înconjor cu oameni pozitivi, nu îmi plac cei care mereu se plâng și nu fac nimic pentru a rezolva problemele.”

După studii, Septembrie 2004 – Iulie 2008, Academia de Studii Economice din Moldova, Licenţiat în Economie, Facultatea „Finanțe și contabilitatea firmei”, Specializarea ”Finanțe și contabilitatea firmei”, a muncit în cadrul Consiliul raional Anenii Noi, la Direcția Finanțe. A devenit contabil șef. Acest loc de muncă m-a făcut mai puternică, mai dură. A muncit aici 5 ani (2008 – 2013). A făcut masteratul Septembrie 2011 – Iunie 2013, Academia de Administrare Publică de pe lîngă Președintele Republicii Moldova, Master în Științe economice, Specializarea ”Management”. A făcut cunoștință cu oameni frumoși la chip și suflet, cu care ține legătura și acum. În 2013, prin transfer a plecat la Ministerul de Finanțe, unde a activat doi ani, și a învățat multe lucruri interesante.

• Svetlana Rusu:”Îmi amintesc, când mă plimbam cu colegii de la ASEM pe lângă minister și eu le spuneam, ia să vedeți voi, eu voi munci aici. După doi ani de activitate, îmi doream un alt loc de muncă, practică, dar nu teorie. Mă gândeam să activez la vre-o ambasadă sau într-un proiect. Am avut noroc, acum muncesc în cadrul Fondului de Investiții Sociale din Moldova (contabil), unde se fac lucruri frumoase pentru oameni. Muncesc cu oameni cu literă mare, de ar fi mai multă lume astfel de bună, cred că și viața va deveni mai bună” –

Mențiuni și aprecieri: Diplomele Svetlanei Rusu

Octombrie 2014. Cursuri de dezvoltare profesională „Dezvoltarea abilităților de executare a atribuțiilor de serviciu”, Academia de Administrare Publică de pe lîngă Președintele Republicii Moldova

Noiembrie 2012. Cursuri de dezvoltare profesională „Managementul financiar și controlul în sectorul public”, Academia de Administrare Publică de pe lîngă Președintele Republicii Moldova

Noiembrie 2010. Cursuri de perfecționare „Clasificația bugetară și planul de conturi unic”, Academia de Administrare Publică de pe lîngă Președintele Republicii Moldova

Februarie 2009. Programul de instruire privind utilizarea ”Programului integrat de automatizare a evidenței contabile în primăriile din Republica Moldova”, Asociația obștească ”Centrul de Asistență pentru Autoritățile Publice”

La Multi ani, dragi români!

❤ Svetlana Vizitiu