Hai, îmbrățișează-mă!

Chiar dacă nu place, adevărul nu poate fi anulat. De multe ori noi nu prețuim ceea ce avem alături, până când dispare. Eliminăm un număr de telefon, știind că se va întipări în mintea noastră. Ne spunem „La revedere”, știind că ne vom întâlni din nou. Spunem, că ne vom gândi, știind răspunsul dinainte. Mereu căutăm ceva nou, știind că nu vom putea trăi fără acel ceva, vechi, din trecut. Suntem în așteptare, chiar și atunci când spunem ”Du-te”! Ne certăm, iar în sinea sa ne rugăm: ”Ei, hai, îmbrățișează-mă!”… Pur și simplu, cuprinde-mă! Doar să trăiești și să fie cineva care are nevoie de tine – este deja un dar, și propria ta recompensă! Dăm vina pe problemele noastre, pe timpul lipsă, pe multe nimicuri… Dar viața trece și nu poți să mai aștepți ca ea să nu mai fie grea pentru a lua decizia de a fi fericit!

Cât de important e să știi, că există cineva care are nevoie de tine, și… că inima cuiva bate pentru tine! Dragostea e capabilă de multe, n-o respinge… 

Dacă avem o brumă de minte şi un pic de caracter, faptul că avem idei diferite nu ne dă dreptul să ne jignim..

 În interiorul fiecărui om există o limită. Limită de sentimente. Limită de emoții. Limită de durere. De lacrimi. De ură… Limită de iertare! De aceea, uneori omul poate răbda îndelung… și mult-mult timp. Cu o lungă tăcere. O perioadă de timp pentru a trage concluzii. Ca apoi, într-o clipă să se ridice și să plece, fără un cuvânt sau explicație. Prin urmare, de aprecieri au nevoie faptele, nu – cuvintele.

Cuvintele au un sens bine definit la origine, totul e că noi să le înțelegem și să folosim problemele cu care ne confruntăm ca pe niște oportunități de a crește înșine. Prin cuvinte, cu toții ne iubim unul pe altul, iar faptele diferă, ne demonstrează contrariul. Nu poți să uiți un om. Poți să-ți schimb atitudinea, dar să-l uiți, niciodată. Dacă nu-ți poți explica, de ce suporți și ierți dificultățile unei anumite persoane, înseamnă că îl iubești cu adevărat. Cât de des greșind în viață, ne pierdem persoanele dragi. Străinilor tot încercăm să le facem pe plac, și fugim de cei pe care apreciem într-adevăr. Ridicăm în slăvi pe cei care nu merită, iar pe cei fideli, îi tradăm. Cine ne apreciază și ne iubește,-  noi îi ofensăm, încă și… ne mai așteptăm la scuze din partea lor.

Trebuie să te placă doar cei care merită? De ce, cu cele mai dragi nouă ființe, uneori n-avem nici imagini? Fiind atât de fericiți cu ei pe vremuri bune, nu ne gândim la ei și la fotografii ca amintire. Nu ne gândim, că ei pot să plece pentru totdeauna… Totul are o limită.

Un animal i-a de la viață exact atât cât are nevoie ca să supraviețuiască, iar omul i-a atâta… până explodează… 🙂

#Impresii_viata_carti_blog, #Svetlana_Vizitiu, #oameni_destine_povesti_reale

Relax si Souvenir de la Demis Roussos

Sinceritățile mele

De regulă, oamenii întră în viața ta atunci când au nevoie de tine. Și, pleacă când găsesc un alt loc, mai confortabil…

Mi-am dorit mereu să adun oameni minunați împreună, și nu doar pentru activitatea clubului Impresii; mi-am dorit să fie într-o relație strânsă de prietenie, cu schimburi de interese și experiență de viață, cu discuții și comunicări, cu sprijin și susținere, la nevoie…

Svetlana Vizitiu 2016

La chemarea Inimii! Cum se zice, primăvară după primăvară se topesc anii, dar nu și inimile noastre. De aceea, și-mi plac sărbătorile, tradițiile, întrunirile care ne adună împreună, – e un schimb de fericire, dragoste și sănătate spirituală! Sunt o persoană energică și întreprinzătoare, pentru care grijile familiare par puține, de aceea, se pare că mă rup după multă acțiune. Furia poate… să mă apuce atunci când nu sunt înțeleasă; eu vorbesc, lămuresc ceva, dar nu sunt auzită. Încep să cred, că nu sunt acceptată, fie, vorbesc eu ce nu trebuie, și mai mult este o nemulțumire de sine, nu de oponentul meu. Dacă zic, că sunt în stare să schimb o situație, o fac numaidecât. Ca de obicei, precum se întâmplă, acolo unde există situații de conflict… apar și eu, ori, e invers? 🙂  Fapt e că sunt considerată o banalitate, care tot caută dreptatea la fundul mării…  Nu  sufăr când cineva tot încearcă să mă privească în gură. Ramân, când nu sunt constrânsă; când cineva mă ține, – fug eu fără să privesc în urmă. Doar căsătorii fericite n-am avut, acum încep să mă bucur… Dragostea fericită e de acum, de șapte ani!

Oamenii sunt absorbiți de răutate, ură și invidie. Nu toți… Mă îndoiesc că răutatea provine doar de la viață bună. Omul fericit nu va provoca și nu va dori niciodată rău cuiva, nu va răspândi zvonuri ridicole și nu va încerca să se certe cu cineva. Oamenii bolnavi fac așa ceva și, din păcate, sunt mulți bolnavi, la suflet, minte, inimă… Oamenii devin nenorociți atunci când nu sunt fericiți și nu au bucurii în viață, da de unde… să cunoască ei acest lucru, dacă nu i-a învățat cineva a iubi? Mă doare șă știu că omul e nefericit pentru că nu a avut experiența dragostei…
Fiecare dintre noi are propriul adevăr după care ne ghidăm în scurta noastră călătorie pe Pământ și propria noastră cale. Dacă nu rezonăm cu adevărul persoanei de lângă noi, nu înseamnă că e unul greșit. Toți ne căutăm liniștea și o însemnătate în ceea ce ne înconjoară. Atât timp cât ne trăim viața în iubire și împărtășim iubire, de ce să căutăm cine are dreptate?

Mă apasă povara nedreptăților și insuficiența rezultatelor obținute din acțiunile dorite. Timpul ne schimbă, oamenii se schimbă… În veacul XXI, cu atât mai mult… Azi, nici eu nu simt satisfacție din activitățile profesionale întreprinse, colegii nu te mai lasă să evoluiezi ca înainte: orice pas n-ar fi, bucuria nu vine, dacă nu te simți susținută de persoane pe care te bazezi. Indiferența lor cred  că parvine din nemulțumirea de sine și de viață personală. Dacă ești un doctor, tratezi oamenii și ei se însănătoșesc, – e un rezultat! La noi, când cineva îți zâmbește, apar îndoieli, dacă e sincer. Am născut-o pe fiica mea singurică, fără soț. Pe-atunci, încă se spunea, un „baistruc”. Tatăl ei, mai mare cu zece ani, un sportiv, campion pe lupte, cu ”casă mare” și ”Volgă”, mai și cu alți ”baistruci” prin colțurile URSS, – cu doar cinci luni mai târziu, i s-a mai născut un copil, un frate vitreg pentru fiica mea. 🙂 Avea el un egou inedit parvenit din neîncrederea în oameni și în continuare a rămas un ”jlob” fără de-asemeni; iar toate acestea eu trebuia să le asimilez mai târziu… Eram deja însărcinată, și convinsă că-l iubesc. Pâna atunci, m-a iubit el pe mine. 🙂 Eram frumoasă și inocentă, chiar ințeligentă, dar naivă. Credeam fiecărui cuvânt care pronunța lumea. Iar cu ”kopkilu” în traistă, îmi ziceam că nu voi mai trebui la nimeni. N-am mai dorit un astfel de tată pentru fiică… Bine, că am avut puterea asta de a mă convinge. Am înțeles, că o femeie puternică le are pe toate, dacă dorește! Nu aveam timp să mă gandesc la bărbați, nu am spus ”Da” celor, care imi cereau mâna și chiar mă iubeau cu tot cu copil. Intuiam eu, că voi fi acea responsabilă, liderul în familie, însă doream să fiu eu ”mielușă”, – din păcate sau fericire, – s-a adeverit pe parcursul vieții. Vremuri, moravuri, năravuri… Fapt, că peste trei ani m-am măritat cu altul, un polițist, care, după ce i-am născut un fiu, și-a zis, că mi-a făcut o favoare și deja trebuie să-i fiu recunoscătoare, că mă ”luase” cu copil străin, în… propriul meu apartament. Un leneș incurabil și, mare rușine pentru el era să-și plimbe propriul copil în cărucior: ce va zice lumea din sat, că e sub papucul soției? 🙂 Desigur, nu sunt nici eu o sfântă, dar nu am pentru ce să mă justific… N-am păstrat supărare pentru nimeni, – de fapt, fiecare persoană m-a ajutat să-mi călesc caracterul, să ramân independentă, să-mi fac pași proprii în viitor, sprijinită de Credință, Speranță și Perseverență. În dragoste trebuie să poți juca, – într-o cășnicie, cu atât mai mult.

Bărbații sunt ca și copiii, – în fața lor trebuie să improvizezi mereu. Iar când obosești la serviciu, în gospodărie, – nu-ți mai arde de nimic. Poate fi femeia o soție exemplară, atunci când apar condiții insuportabile, iar toată responsabilitatea căde pe umerii ei? Mă întrebam, dacă nu sunt eu mai mult ”bărbat” decât femeie, și-apoi mă priveam în oglindă, poate, cu ochii celor care mă admirau, și uneori mă calmam… Totuși, zace în mine o tărie ireproșabilă, indiscutabil, n-ai ce face! 🙂 N-am permis nimănui să-mi stea pe gât, și a fost reciproc.  Omul e slab, atunci când e îndrăgostit, e ca o țintă deschisă pentru răni și bătăile destinului, mai ales, pentru că e foarte sincer. Iar când se preface că iubește, ceea și primește, e o iubire falsă… Am avut experiență nereușită în cășnicie, din care n-am știut cum să merg mai departe, doar în vise. Am înțeles, că experiența părinților mei, care sunt împreună de 55 de ani, nu poate fi împrumutată și aici. Oameni diferiți: destine și caractere diferite! Iar Dumnezeu nu ”încearcă” pe nimeni, nu ne face deștepți sau proști: Îți oferă sute de șanse și dacă le-ai ratat, ai ceea ce meriți, de fapt! Nu poți da vina pe Dumnezeu, că n-ai nimerit șansa! Experiențele negative din toată viața mea nu fac nimic cât fac cei 7 ani de fericire. Am învățat să prețuiesc persoana care m-a învățat ce-i iubirea, într-adevăr. Cu gândul la el in continuare, mă rog pentru sănătatea lui!..

Fiica mea dragă, Sanduța mi-a adus sentimente și emoții enorme în viață! – am parcurs împreună prin atâtea învățăminte, studii și cuceriri de ”vedetă”: a știut să mă oprească la timp, dăruindu-mi și un nepoțel extraordinar; sunt atât de umilă în fața lui, îl iubesc enorm, ca nici pe micuții mei copii cândva… Acum sunt cu fiul meu Iulian și, se repetă acelaș scenariu: ne călim și dezvoltăm caracterele în continuare. 🙂 Uneori doare, dar mă bucur, că Simt. Viața – asta e să poți simți! E strașnic, când nu mai poți simți nimic, când nu mai ții cont de indiferența proprie. Fiului meu îi place să cânte la chitară, e și un as în computer, mai și citește mult, – cărțile sunt împrăștiate prin toată odaia lui, – și are secretele lui, de adolescență prelungită… Enigmatic, cu secretele lui… Mă conformez și învăț. Îmi dau seama, că cu fiecare copil, învăț și mă dezvolt și eu în continuare. Fiul meu zice, că vrea să trăiască pe cont propriu… Poate asta e problema mea, că mă bag cu preferințele și notațiile mele? Tații copiilor mei n-au participat la educația lor, dar am copii minunați! Mi-a fost destul de greu să-i ridic, n-am conștiențizat pe deplin acest lucru, de aceea, îmi zic, că a fost ușor! Pentru că ei provin din mine. Pentru că am mult Noroc în viață! – Pentru, că așa credeam și îmi doream! Sunt și în present, o sursă de energie și  de noroc pentru cei care țin la mine. Nu glumesc. Un generator de idei si relații între oameni; îi unesc, le trezesc un scop oarecare, pe care ei și-l realizează cu reușită. Apoi, unii uită de mine, și eu – pe ei… 🙂  Iar dacă credeți că sufăr de manii, e problema voastră. Desigur, fiecare din noi, ajunge la un an și se întreabă, care-i rostul sau scopul lui în viață. Mă întreb și eu, dar nu cunosc răspunsul. La nici un an de la naștere, muream, iar antibiotice cu Streptomicină m-au asurzit. La patru-cinci ani – mă înecam în bazin. La nouă ani muream de mengită; anterior, cu două săptămâni, învățătoarea claselor primare mi-a ”zdrobit” capul de tabla clasei, pentru că nu-i dădeam unei colege cartea ”Ala-Bala-Portocala”: de ce am memorizat atât de clar? Altă educătoare din grădiniță mi-a spart ochelarii și mi-a rupt sprânceana, ciocnindu-ne ”cap în cap” cu o fețiță, pentru că ne plângeam una pe alta, noi, copile de 5 ani. Astă este mentalitate la noi, și în continuare. Au fost momente când mașinile treceau la un milimetru de cumpăna de mine. Iar medicii, mi-au ”dăruit” și ei un ”handicap” pe viață… Cât mai trebuie şi să mai poți îndura ca să te încrezi în Cel de Sus? În cele mai grele perioade ale vieții, e foarte important să nu ne refuzăm unul pe altul, să ne răbdăm și să ne iubim. Fie, și cu o pauză. Erau clipe, când mă ”rupeam”, nu mai aveam puteri și răbdare, dar niciodată nu mi-am permis timp pentru depresii, nici nu cred în așa ceva, – îmi zic, că e boala celor fără de ocupații. Dacă o cășnicie nu e bolnavă și s-au păstrat ceva valori, totul se poate restabili. Ce-i mai important e să nu-ți pierzi copiii, cu toate că, uneori vrei să scuipi pe toate problemele și să spui: ”Basta!” Chiar dacă îmi pare, că am ajuns la limită, peste un timp îmi trece, și atunci… îmi spun un sincer ”Baftă!” Încerc mereu să discut cu cineva, caut contacte, discuții, puncte de apropiere și, doar să nu mă închid în sine! În acest sens, am mare noroc de parinți, soră, frate, copiii mei… Suntem persoane emoționale, vesele, săritoare la nevoie. Se pare, că e timpul s-o mai încetinesc cu spiritele, să mă astâmpăr, – vârsta nu mai e aceeași. Dar încearcă să te lupți cu interiorul tău! Să greșesti și să te căiești, – asta e și despre mine. Și pustietatea, care uneori apare în urma unei dezamăgiri în omul, care ți-a fost prieten, – o descarci peste alte persoane, care nu merită această atitudine. Apare prudența, suspiciunea. Dar se merită să oferi șanse  pentru încredere, fără abuz, fără impunere. Viața uneori e o robie, din care nu poți fugi, nici să vrei, – pentru că este timpul pentru un tratament excelent! Oricare îți este dispoziția, trebuie să conștiențizezi realitatea, să prețuiești și să iubești. Vii în lume, și printre oameni imediat îți fuge negativismul, problemele personale, chiar și bolile se pierd. Un sfat gratuit: atâta timp cât oamenii se schimbă, universul se poate schimba. În acest butoi cu miere, e și-un strop cu fiere! 😀

Sau, poate în acest butoi cu fiere, e și-un strop cu miere? 😉

Svetlana Vizitiu

VICTOR CIUTAC: „Aş vrea să am şi eu un nume, o adresă…”

Imagini pline de dragoste, de viaţă, de amintiri, de gânduri bune; de legături minunate vorbind despre împliniri, despre fericire, şi sub aceste imagini sesizezi cele mai frumoase sentimente pe care le poate simţi omul. Sobru în emoţii, dur în expresivitate, veşnic grăbit şi în continuă acţiune, cu griji, că ceva rămâne neîmplinit… “Aducea imensă caldură pe scenă, ne-a ajutat să ne cultivăm în anii derutanţi, ne invăţa mereu să fim mai generoşi. Am simţit un gol imens: rămânem tot mai singuri”: cuvinte de regret la moartea lui Victor Ciutac. Cunoscutul actor de teatru şi cinema, a încetat din viaţă la 18 ianuarie, 2009, într-un spital din Iaşi, el suferind de leucemie.

S-a născut la 12 ianuarie 1938 în satul Şirăuţi, lângă Lipcani, unde îşi începe educaţia şcolară ce îl va duce spre teatrul din Bălţi; apoi va urma studenţia de la Conservatorul din Chisinau – facultatea de Teatru si Film, clasa maestrului Valeriu Cupcea, avându-i ca colegi pe Veniamin Apostol, Margareta Ureche, Dina Cocea, Vitalie Rusu, Mihai Curagău… A jucat iniţial pe scena Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” din Bălţi, iar din 1964 pe scena Teatrului dramatic „A.S.Puskin„. Seriozitatea, aplicarea spre arta dramatică, munca neobosită şi mai ales talentul îi va conferi o carieră de maestru al scenei şi al ecranului, realizând mari şi minunate roluri care-l vor propulsa spre directia Teatrului studio „Mihai Eminescu”, după reorganizarea căruia devine directorul artistic (din 1994 Teatrul Naţional „Mihai Eminescu„). În anii 70-80 este unul din cei mai populari actori de film din Moldova. Nume de prima mărime a teatrului basarabean, chipul căruia se confundă cu cel al unui personaj emblematic din dramaturgia lui D. Matcovschi ”Tata”, Victor Ciutac a realizat o galerie de roluri remarcabile şi în domeniul cinematografiei naţionale, colaborând cu regizori de marcă: Emil Loteanu, Vlad Ioviţă. Bogata sa filmografie conţine pelicule antologice precum “Poenile roşii” (1966), “Lăutarii” (1971), “Ultimul haiduc”(1972), “Dimitrie Cantemir” (1973), “Barbaţii încărunţesc de tineri”, ”Calul, puşca şi nevasta”, ”Dansul efemer al dragostei”, “Povestea lui Făt-Frumos”, etc. Printre spectacolele în care actorul a avut roluri, se numără, “Tata”, “Abecedarul”, “Pomul vieţii” dupa piesele lui Dumitru Matcovschi, de asemenea, “Io, Stefan-Voievod”, “Zbor deasupra unui cuib de cuci”, ”Asociaţia femeilor emancipate din Belgrad” etc. Artist al Poporului (1991), Premiul Naţional (1980)… Valeriu Gagiu, regizor, a remarcat, că “teatrul a făcut un mare serviciu cinematografiei, pregătind actori, care vin pe platourile de filmare cu tehnica şi disciplina scenei. Şi dacă ar fi să evidenţiez la ora actuală „o mână de bărbaţi” ai cinematografiei moldoveneşti, aş începe cu actorul Victor Ciutac. Când l-am întâlnit prima dată în timpul turnărilor la filmul „Ultimul haiduc”, am înţeles că pot conta pe el. Mai târziu, scenariul filmului „Durata zilei” a fost scris special pentru Victor Ciutac„.

Fidel viziunii regizorului Apostol, care i-a fost şi prieten,  Ciutac rămâne credincios şi propriei sale viziuni; întotdeauna este expresiv şi receptiv la tot ce înţelege prin arta teatrală şi cinematografie. În calitate de regizor, el a montat spectacolele “Masa de sărbătoare” de A. Gondiu(1986), “Ifigenia de Aulis” de Euripide (2002). A avut ultimul rol în teatru în spectacolul lui D. Matcovschi “Tata”, dar nu în regia lui Veniamin Apostol, ci a lui proprie (1999). Prima montare a acestui spectacol îi apartine, intr-adevăr, lui Apostol, rolul central fiind interpretat de Ciutac. În cea de-a doua montare, însă, Apostol doar joacă în spectacol, nu apare şi în calitate de regizor… “Este actorul care nu ştie, nu înţelege să se cruţe când este vorba de artă, de creaţie”, – astfel îl caracteriza Valeriu Cupcea. Ciutac a părăsit scena Teatrului Naţional din Chişinău în 2004: a considerat, că după 45 de ani, trebuie să-şi i-a adio de la teatru, spectatori, şi să plece:”Aş vrea să am şi eu un nume, o adresă”, reconfirmând “deruta” sa prin mesajul final adresat prezenţilor: „Să veniţi mai des la Chişinău, că sînt şi acolo oameni cumsecade, care vă aşteaptă…” După viziunea lui, indiferent că vrem sau nu, drumul este înainte, oricare ar fi credinţa omului. Călăuza este cea care ne poartă pe el, dincolo de aparenţe se face referire la conştiinţa că există ceva dincolo de toate acestea, ceva superior, dincolo de om.  

Stabilit la Iaşi împreună cu familia, Victor Ciutac, în ultimii ani de viaţă, s-a dedicat scrisului. „Cînd am văzut eu că am deja o traistă de pagini, am început să mă întreb cine o să le citească”- se ironiza el singur pe sine. Prima „victimă” a fost prietenul său, regizorul Ion Ciubotaru, de la Teatrul „Luceafărul”, urmat de Ion Ungureanu, ex-ministrul culturii. Astfel, Victor Ciutac, este autorul a doua volume “Exilaţi în umilinţă” şi “Povestiri de-acasă”, care radiografiază zbuciumul basarabenilor; destinul unui om şi al unui artist în căutarea identităţii. “A pus în evidenţă specificul caracterului moldovenesc, tendinţa oamenilor de pe acest  meleag de a fi uniţi, de a-şi cunoaşte neamul şi istoria lui”, – a relatat V. Apostol. Interesant, este că în cel de-al doilea roman, ieşit de sub tipar, dar nelansat pentru publicul larg: un întreg capitol e dedicat lui Grigore Vieru. Romanul de proporţii “Exilaţi în umilinţă”, pentru care i s-a acordat Premiul “Al. Mateevici” din partea Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iaşi, a apărut în 2006, la Chişinău, tipografia “Monomah”, şi, a fost lansat la Iaşi, la Galeriile de artă „Pod Pogor-fiul”, în prezentarea criticului literar Ioan Holban şi a scriitorului Valentin Talpalaru. Ulterior, criticul literar Valeria Manta Tăicuţu a menţionat, că acest “roman despre Basarabia, subiect încă dureros pentru mulţi români, propune o călătorie prin memoria acestor locuri, determinând cititorii să retrăiască jumătate de veac de istorie, începând cu acel iunie 1940, şi… terminând cu vremuri mai aproape de noi, când românii, au devenit străini la sine acasă. Referitor la acest roman, Ciutac mărturisea: “am încercat şi eu prin naivitatea şi inerţia unui tradiţionalist, dar dincolo de această poezie uluitoare (“Casa mea” de Grigore Vieru), prin singurătatea şi tristeţea ei, nu sunt capabil să pătrund…”Impresionat de viaţa şi activitatea lui Victor Ciutac, colegul lui din România, Sergiu Tudose a menţionat cu tristeţe: “Am realizat ce complexă personalitate se ascundea în actorul Victor Ciutac; măiestria actoricească era însoţită de o profundă analiză a oamenilor; de o ascuţită putere de a sesiza trăsături definitorii care-şi păstrau o conduită şi o linie personală în dezvoltarea existenţei lor literare; aceste întruchipări scriitoriceşti îşi urmau drumul lor literar, fără hiaturi, fără a se abate de la calea prescrisă, devenind reale, depaşindu-şi limitele specifice unui personaj confectionat şi găsindu-şi un comportament normal, real, viu. Mi-aş fi dorit să-l fi avut mai aproape de noi… pe acest minunat exilat în umilinţă… motiv pentru care îmi pare rău că n-am putut să fim, cum îi plăcea să spună,” cu toţii grămăjoară şi fericiţi”.

Victor Ciutac a fost şi rămâne un actor Mare! Oameni mari, filme mari – destine dramatice… A rămas în patrimoniul clasic, este prezent în repertoriul de frunte a teatrului şi cinematografiei, însă numai artiştii ştiu, cât de departe sunt copiile aflate în circulaţie, de originalul vieţii. Rămân imagini, care vorbesc despre viaţă şi tot ce implică ea; căutări, nevoia de sprijin, întrebări nesfârşite, răbdare, speranţe, şi nu în final, credinţa, că totul nu este la voia întâmplării…       

Mihail Melnic: ”Iarta-ma,Victor Ciutac!
Am avut noroc să-l cunosc pe Victor Ciutac ca un mare Om și un Artist al poporului în sensul deplin al cuivntului. I-am fost și vecin de mahala în satul copilăriei noastre, Sirăuți. I-am cunoscut și parinții, nașii mei de botez, – Nadea si Gheorghe Ciutac. Am activat în calitate de Medic-șef adjunct la Psihiatrie pe timpurile Renașterii Naționale, atunci când apăreau primele conflicte interetnice prin colective. La rugamintea mea, Victor Ciutac împreună cu Valeriu Cupcea și Vitalie Rusu, au venit la noi, în echipă ,,să aplaneze, apariția unor asemenea conflicte. Și acești trei titani ai Artei teatrale i-au convins pe lucrătorii, evrei și ruși, să ințeleagă corect fenomenul de trezire Naționala a moldovenilor. Mai mult de atât, Organizația primară de partid, în unanimitate, a votat o Adresare Comitetului Central ca să ajute la reparația Teatrului Național ”A. Puskin”, cum se chema pe-atunci Teatrul Național ”Mihai Eminescu” de la Chișinău.
Și eu am fost printre consătenii mei, care l-am petrecut pe ultimul drum pe marele Artist, la Iași.
Și astăzi n-am uitat ultimile cuvinte ale lui Victor Ciutac, care au sunat din difuzare, când corpul neînsuflețit al acestuia era coborât în mormânt.
-”Grijania măsii de viață”.
Repet și eu, în aceste zile, aducându-mi aminte de Victor Ciutac:” Grijania măsii de viață și de Guvernare, pe care o avem!”
Iartă-mă,Victor Ciutac, prea rar am fost la spectacolele tale, pline de viață și învățaminte”

                                                                            Svetlana Vizitiu

Tamara Curtescu-Marinciuc la Cubul ”Impresii din viata si carti”

Împreună cu soţul meu profesorul Florea Uliu am cunoscut-o pe Tamara în vara anului 1999, la Chişinău. Soţul Tamarei, regretatul profesor Mihai Marinciuc, se cunoştea cu soţul meu de mai mult timp, de la diverse concursuri de fizică, organizate în România. Ne-am revăzut în iarna aceluiaşi an la Craiova, unde Mihai,Tamara şi Ileana (Dumnezeu să-i odihnească pe cei plecaţi la El) ne-au făcut o scurtă vizită. Şi, peste ani, în august 2007, ne-am revăzut cu toţii la Chişinău, când Tamara era deja o tânără şi fericită bunică… M-a impresionat  la această femeie,  de când am cunoscut-o şi până acum, un extraordinar echilibru între simţul datoriei profesionale şi cel de soţie şi mamă, între profesoara pasionată de matematică şi omul avid de cultură, între delicateţea feminină şi fermitatea specialistului corect şi devotat muncii sale, între sensibilitatea celui care-şi iubeşte semenii şi incapacitatea de a face compromisuri. Aşa-mi explic cum a putut trece prin cea mai cumplită suferinţă ce-i poate fi dată unei mame şi unei soţii, fără să se înrăiască, fără să-i urască pe cei cărora viaţa nu le-a dat să trăiască o astfel de tragedie…Tamara este o  personalitate care a primit  de la Dumnezeu darul de a fi demnă şi înţelegătoare şi totodată o  personalitate modelată  şi înfrumuseţată de prinosul  culturii. Alături de ea te simţi superior, curat, puternic, curajos. Dacă în jurul nostru ar fi mai mulţi oameni ca Tamara Curtescu Marinciuc lumea ar fi mai luminoasă şi mai bună…  (Adriana Uliu, Craiova, România; ianuarie 2014)

http://www.youtube.com/watch?v=rpogU41GaE4&feature=youtu.be     (Film 14 ianuarie 2014)

Am sorbit din fiecare cuvint….am plins, am ris…m-am regasit undeva! Mii dor de scoala, mii dor de posibiliatea liberii exprimari, mii dor de unicul DASCAL care ma facea sa ma simt speciala… Sunteti un Dumnezeu care stiti sa da-ti aripi copiilor, speranta si incredere maturilor, si cuget inteleptilor. Mii dor enorm!!! (Diana Andrusca)

”Nu am mai trait asa zile ca cea de astazi, de la clubul ”Impresii din viata si carti”… Stiu că mă repet, dar, precizez: sunt doar un om căruia-i pasă… Multumesc tuturor care mi-au fost astazi alaturi… fie în sală, fie în gînd… Scuze celor în standardele cărora nu m-am înscris… Nu am făcut-o din lipsă de respect, doar din sentimentul de solidaritate cu mine însumi… Multumesc Svetlanei Vizitiu pentru ca mi-a creat oportunitatea de a vorbi la cel mai greu subiect din program – Eu… Multumesc Luciei Argint pentru expromtul prin care mi-a lăsat subtil de înțeles că mai am de învățat… Mulțumesc dragei mele mame pentru că mi-a dat azi răgaz sa ne întîlnim… Mulțumesc prietenilor de o viață, familiei mari, pentru că mi-au rămas la fel de interesanți… Mulțumesc elevilor de cîndva pentru că avînd atîția ani cîți au mă lasă să cred că eu am vîrsta de atunci… Mulțumesc elevilor de astăzi pentru mai vor să învețe ceva de la mine… și nu doar… Mulțumesc neamului pentru că…este… Si mîine-i zi… e la ”nave va”… Pentru asta-i multumesc Domnului…” – Tamara Curtescu-Marinciuc

Un moment de la sedinta clubului de elita.Invitata Doamna Tamara Curtescu. Am avut o revelatie greu de redat, o lectie de viata,in care cred ca fiecare dinter cei prezenti s-a regasit la un moment dat. In asemenea momente descoperi partea nevazuta a unei flori, a unei vieti si inveti. de fapt Viata este o continua lectie… (Tomuz Victoria)

Tamara Curtescu-Marinciuc – femeie plină de mister… Am cunoscut-o pe Tamara Curtescu prin articolele sale la ziarul Făclia. Cel mai mult mi s-au întipărit în memorie reflecţiile despre călătoriile copiilor în alte ţări, cercetările care le realizau acolo, impactul şcolilor de vară. Citind aceste comunicări, involuntar, mă surprindea călătorind imaginar de rând cu ei. Eram impresionată de stilul scrierii articolelor, şi, mai ales, de realizările foarte importante pentru generaţia în formare. Lucrul care mi-a atras atenţia cel mai mult e firea enigmatică a doamnei Curtescu. Nu-i prea place să vorbească la persoana I – eu, eu, eu! Era evident că pentru ea contează mult echipa şi copiii. Nu este o vânătoare de lauri, ci e omul rezultatului. Prin asta a câştigat un respect enorm din partea mea şi a multor altora. Nu o cunoşteam personal, dar deja aveam o admiraţie deosebită pentru ea. Am cunoscut-o personal abia acum un an, de când eu însămi am devenit angajata Direcţiei. Îmi plac oamenii înţelepţi şi omenoşi, ai mult ce învăţa de la ei. Mă simt onorată să fiu în preajma unor asemenea persoane care au principii, valori, care rup cu dinţii atunci când e vorba de interesul echipei şi al copiilor. Îşi face munca cu dăruire, de aceea e şi un profesionist bun. Am învăţat de la ea, şi continui să învăţ să fiu puternică. E un model de personalitate care merită urmat. Ştie să aprecieze oamenii de calitate. Dar această abilitate o posedă doar înţelepţii. ( Elena Vorotneac)

…Asa incet cind anii se aseaza pe umerii nostri noi incepem sa fim altii si incepem sa cautam din ceia ce am intilnit un infinit, sa facem o carte si niste notite daca ne-ar ajunge foi si cerneala pentru a atinge tot ce am intilnit si am simitit atunci.Stiti eu ma las curpinsa in rindurile altur-o pe care ii astept cu mult drag in fiecare seara in casa mea cu ganduri cu emotii cu dureri cu oboseala si cu tot ce o fost pe ziua de azi ….uite asa am cunoscut eu pe cineva de mult un om o persoana cu care as sta ca in fata semineului si chiar daca as tacea as simtit cum prind energia muncii si intelegentei ,o persoana care stie a duce si transmite lumina optimismului chiar daca doare o Doamna care stie sa vada si in frunza cum curge viata si in bataia vintului cum cinta dealurile si in cifrele matematice cum copii gindesc la joaca, …viata m-a oferit sansa sa ma dau si cu sania si sa invat a fi copil si sa ma bucur atunci cind imi lipseste poate altceva mai important as putea vorbi la infinit despre Ea si despre Leana caci imi sunt taaare dragi foarte dragi nu imi sunt rude ci pur si simplu stiu sa apara in viata si sa intinda mina atunci cind iti este mai greu atunci cind pun pe masa intelegenta culturii ca sa o absorbi si cu ochi isi cu mintea si cu zambetul,iar ghitara sa duca strunele voci iei asa linstit insa din cele 24 de ore pe care le are ziua sa le tranforme in munca si dragoste si principalul sa se gindeasca la toti si cei care au si cei care nu au si cei ce nu stiu ce vor,un Om Valoare care isi iubeste tara ,cararea si familia ,colegii si care creaza pentru Lumina mintilor un drum pentru a veadea si a umplea sufletul cu frumosul istoriei ..mii draga mii tare draga si ma rog in fiecare seara Dumnezeu sa-i dee puteri sa treaca prin toate greutatile sortii cu puteri caci demnitatea ei ramane a fi Doamna Tamara Curtescu Marinciuc./Sunt Nicoleta Afteni (acum Schuster dupa sot) daca vre-ti sa ma intrebati cite ceva va spun cu mare placere despre ea CU O DEOSEBITA PLACERE

  Dacă ar trebui să descriu printr-un cuvînt femeia Tamara Curtescu, mi-ar fi foarte greu… e prea puţin un cuvînt… O Doamnă distinsă, care merită tot respectul din lume… Un profesor excelent care işi iubeşte cu adevărat meseria… Un om deosebit, de la care înveţi permanent arta de a fi om… Un adevărat dascăl, un cadru didactic pregătit profesional, un om de onoare, un suflet nobil și măreț față de care am nutrit și vom nutri sentimente curate… Avînd un stil inconfundabil, a reuşit să ne insufle dragostea pentru meseria de dascal, avînd un rol decisiv in devenirea noastră  de profesor. Ne-a oferit încrederea atunci cînd nici noi nu ne-am dat seama… Nu am fi ceea ce suntem azi dacă nu ar fi existat în viaţa noastră o persoană care să simtă ale noastre competenţe, o persoană care să creadă în noi chiar şi cînd noi nu o făceam… Suntem astăzi o echipă, ALTAIR şi ICAR, pentru că a ştiut cum să ne unească avînd acelaşi crez şi o inimă care a bătut la fel pentru toţi, unde cu înţelepciune, zi de zi seamănă sinceritate, încredere şi omenie.., iubire blîndă şi căinţa… şi bunătate… şi credinţă… Admir această doamnă, pentru că e aşa cum e, pentru că le reuşeşte pe toate foarte frumos, cu suflet la DGETS, cu suflet la ALTAIR, cu suflet la ICAR, cu suflet la LT ,,Mihai Marinciuc”… Un exeplu pentru noi, celor ce avem norocul să o avem în  preajmă, multumim, doamne că o avem pe Tamara Curtescu şi avem de la cine învaţa! (Violeta Popovici-Bujor)

 Există oameni care te ajută să te schimbi. Din oricine în cineva. Există care doar privindînspre tine îțidau curaj, inspirație, sclipire și șansă. Există oameni cu care realizezi o legătură extrasenzorială, ireversibilă și irepetabilă.  Oameni cu aceeași vibrație ca a ta, oameni care îți dau emoții atât de puternice,  încât întri în panică doar dacă-i ai în preajmă. Există oameni care îți taie răsuflarea atunci când își întind brațele către tine. Sunt cei care nu-și cer îmbrățișările înapoi, cei care dau și-atât. Fără alte obligații, fără troc de sentimente, fără risipă de orgolii personale. Există oameni  care te simt. Dar te lasă să crezi că nu știu nimic despre tine.  Există oameni care te înalță, te îmbogățesc și te fac să te simți aristocrat pe de-a’ntregul, până sub piele și dincolo de zbaterea sângelui. Există oameni care te iubesc la fel cât îi iubești și tu, dar aleg s-o facă pe ascuns, cu acea discreție pe care o întâlnești doar la granița dintre tăcere și mister.  Există oameni dincolo de care se întâmplă minuni și se fabrică tablete de fericire cu gust de infinit. Există oameni care te învață drumul înapoi spre tine, pentru ca mai târziu să te lase acolo de unul singur și să-ți admire de departe… înălțarea. (Lucia Argint)

 Facem rapoarte, luăm decizii, căutăm idei, soluții, metode, condiții, dar un singur gînd îmi vine: Am făcut corect? Indiferent cum este viața noastră acum, cu toții avem nevoie să ne simțim motivați și inspirați. Este ceva vital precum aerul pe care îl respirăm. EA, face tot posibilul și ne încurajează iar NOI nu vrem să o dezamăgim. Acum , mai mult ca oricând, Țara are nevoie de oameni care să conducă, să consilieze și să-i inspire pe ceilalți să-și exploateze întregul potențial-și să rămână în cursă. Am înțeles că fără oameni valoroși, care să facă lucruri de calitate,totul se destramă… EA,este o valoare. EA mă inspiră, aprinde scânteia în fiecare dintre noi, puține vorbe…, dar înțeleg că fiecare va ajunge acolo unde ne este destinat să fim-atât în viața profesională cât și în cea personală. EA este doamna Tamara Curtescu care contribuie la realizare. Cu toate acestea, vă purtăm o recunoștință deosebită și vrem să vă mulțumim, încă odată, din adâncul inimilor noastre. Noi, profesorii Liceul Teoretic”Mihai Marinciuc”  (Daniela Garbuz)

 Stimată dnă Tamara Curtescu!/Cred că oamenii buni/Se nasc buni – nu devin/Sunt plămădiţi/din iubirea/a două suflete gemene/şi din dragostea/lui Dumnezeu/pentru noi./Bunătatea unui om/se simte/în vorbe, gesturi, tăceri./Se simte în felul/în care se salută/spunuîndu-ţi „Bună dimineaţa”,/precum/clinchetul unui clopoţel,/sau „Bună seara” –/ca şi cum/şi-ar mîngîia sufletul./Mereu zîmbeşte,/Iar zîmbetul lui/e precum/deschiderea unui boboc/de floare/Îmbrăţişîndu-ne/o face ca şi cum/ar cuprinde Dumnezeu/Pămîntul cu braţele sale./Omul bun/îţi face ziua bună/de dimineaţă/şi este/cînd îl întîlneşti/ca o ploaie de vară/peste pămîntul ars./Este trimis pe pămînt/să ne ridice/cînd suntem/îngenuncheaţi/de griji,/de boli,/de disperare./Face toate acestea/în locul/lui Dumnezeu./poezie de Anghelina Nădejde/ Cred că poezia e scrisă despre D-voastră! Crăciun fericit şi la mulţi ani! Dumnezeu să vă păzească şi să vă ocrotească! Cu profund respect şi recunoştinţă din numele colectivului LT „Waldorf”, Chișinău, Liviu Dascăl, director.

Chestia care ati spus-o, despre faptul ca oamenii cred ca durerea e contagioasa si ca din aceasta cauza va evita… Aveti dreptate intr-un fel, probabil… Mi-am dat seama ca si eu am evitat sa va scriu sau sa ma gandesc la voi, la Madalina, de foarte multe ori… Nu neaparat… pentru-ca nu stiam ce sa zic, cum sa va consolez, cu toate ca ar fi si asta un motiv… Ci pentru -ca parca mi-e mai usor sa nu vad oameni, lucruri care sa imi aminteasca de durerea mea… in fiecare zi, imi amintesc de ea, dar tot aman sa plang… nu am timp sa sufar… Zace in mine undeva si eu nu am timp sa plang pentru ea… si de aia probabil, nici nu va scriu foarte des, ca sa nu scot la suprafata ce am ingropat in mine si ca sa nu rascolesc… Sa nu intelegeti gresit… ma gandesc la ea mereu si nu am cum sa o uit… Dar cand ma apuc sa va scriu (si incerc de multe ori), caut sa imi aleg cuvintele… si nu reusesc, si incepe sa ma doara tot mai tare si las pentru o alta zi… Si tot asa… nu am fost in stare … Nici de 14 octombrie, nici de 9 ianuarie… – nu am putut, pentru ca am fost prea egoista si nu am vrut sa simt durerea ”aia” iar, cu toate ca realizez ca nu se compara cu durerea pe care o simtiti voi, familia ei… Si imi cer scuze pentru asta, dar sa stiti, ca oricum ma gandesc mereu la ea si o visez, si ma rog pentru voi si imi sunteti tare dragi si apropiati de sufletul meu… Si inca o data, felicitari pentru prelegere… Ati spus lucruri frumoase si adevarate... (Eliza Stircea)

,,Nu e uşor sa trăieşti… Uşor e să mori. – Dar să trăieşti mereu într-o luptă continuă, păstrînd acea înţelepciune firească, moştenită de la bunici, ,,furata” din cărţi şi de la alți oameni înţelepţi… e ceva!” (Tamara Curtescu-Marinciuc)

Dragostea este frica?

La 22 de ani el a întâlnit o fată. Cu o siluetă de invidiat, ințeligentă, educată, ambițioasă, muncitoare, în general – o fată de vis. Au trăit împreună în armonie perfectă, ea îl iubea la nebunie; gata să-l asculte ore în șir… El, singur nu putea să creadă în fericirea ce l-a năvălit brusc, i se părea un vis. Se întâlnea cu ea de un an, treaba mergea spre nuntă, deși, nu planificau să conceapă copii, pur și simplu, nu aveau unde locui. Și-aici, dintr-odată și-a dat seama că încă n-a „burlăcit” pe deplin, doar 23 de ani, și deja cu o femeie pentru o viață? S-au despărțit. Ea, tare a mai retrăit, – plângea, îl suna, îl chema înapoi – el rezistase, pentru că a considerat, că ”așa” e mai bine. Au trecut aproape 7 ani, ea și-a venit în fire, s-a recuperat, acum are alt prieten și trăiesc împreună fericiți. Iar el, în această perioadă, nu și-a mai găsit pe nimeni, locuiește cu părinții, și-a luat o pisică, s-a închis în sine… Rare cunoștințe cu alte fete în acest timp, n-au dus la nimic bun – toate erau numaidecât proaste, needucate, leneșe și brutale. Ocazional, mai dă de imaginile ei de pe calculator sau, pe rețele de socializare, – și începe să-l strângă în piept de durere: atât de mult o dorește înapoi…  Se pedepsește pe sine înșiși, și nu mai poate iubi, a devenit pretențios, avea nevoie doar de ea… Și la 30 de ani deja înțelege, ca a burlăcit ”umblând aiurea”, și a pierdut-o anume ”pe aceea”, – cât de false sunt aceste valori! Acum ar spune la toată lumea, dar știe,ca nu ascultă nimeni, până nu se frige singur… – Iubiți-vă, și legați la timp familiile voastre, și nu-i ratați pe cei de care aveți nevoie, ca peste ani să nu vă simtiți răniți. Gandiți-vă, băieți!

El era un fost ostaș, care a primit o scrisoare de la o femeie, pe care n-a vazut-o vre-odată. De la o fată cu numele Florica. Au corespondat vre-o trei ani. Și, s-a întâmplat ceva. El déjà nu mai putea trăi fără scrisorile ei. S-au îndrăgostit unul de altul, fără să conștiințizeze acest lucru. Războiul în Afganistan era pe fine, ei au stabilit să se întâlnească la Gara Centrală, la cinci seara, și ea i-a scris că va veni cu o floare în păr. Iar pe ostașul nostru l-a surpins un gând; doar el niciodată nu văzu imaginea Floricăi. El nici nu știe câți ani are. Nu știe, dacă e urâtă sau frumoasă, obeză sau slabă. Și iată, că el o aștepta la gară, iar când ceasul a lovit ora cinci, ea a apărut. Era cu o floare în păr. Avea peste șaizeici de ani. Ostașul putea să plece, dar n-a facut-o. Această femeie i-a scris cât el a luptat la război timp de trei ani, l-a susținut și i-a trimis cadouri de Crăciun. Ea merită tot respectul. Și el s-a apropiat de ea, i-a întins mâna și s-a presentat. Și știți ce? Doamna i-a zis ostașului, că el a greșit. Florica era în spatele ei. El s-a întors și a văzut-o. De o vârstă cu el. Era extraordinar de frumoasă… Doamna în vârstă îi explicase, că Florica o rugase să-și prindă floarea. Dacă ostașul pleca, totul avea să se termine. Iar dacă se apropia, doamna în vârstă i-ar fi prezentat-o pe acea Florică reală și i-ar fi povestit adevărul…

Morala : dragostea – este frica. Frica de a iubi, de a-și deschide sentimentele… Pentru unii…

Deschideți-vă inimile!

Svetlana Vizitiu

Viața și valorile ei cu Tamara Curtescu Marinciuc

”Omul care învață mereu, din șansele și neșansele oferite de viață, din ziua de ieri dar și din cea de mîine…
Adevărul e că un mediu cu exces de formalizm nu doar mă irită – mă obosește, mă deprimă…formulele dintr-un astfel de mediu înstrăinează…lipsa lor – previne apariția baricadelor…imi place clubul anume pentru asta… una e sa fii în caliate de participant în sală…
Adevărul e că nu fac nimic din ceea ce nu-mi place, nu-mi reușește…pentru oamenii pe care-i vreau la distanță și la respect păstrez formula de politețe cu majuscula agățată de ton: Domnule, Doamnă… pentru lucrurile care nu-mi reușesc prefer delegarea…
Adevărul e că în viață am ratat multe: adunările de părinți ale Leanei, sărbătorile corporative ale lui Mihai, matineele și istoriile copilărești ale Leanei, povestirile colorate despre copilăria din Crișcăuți ale lui Mihai…de dragul unor obligații artificiale și a unor reguli de lemn… nimeni, nimeni nu are dreptul să ne lipsească de aceste bucurii mici dar atît de omenești…de ce am crezut oare că pot s-o fac?!…
adevărul e că am crezut totdeauna că merităm tot ce ni se întîmplă…nu doar am crezut, am avut imprudența să-i conving bătăios și pe alții…invocînd numele lui Dumnezeu… pînă ce a venit 14 octombrie 2011 cu de ce, Doamne, de ce… unde erai…mă mai întreb și azi, nu bătăios, cu smerenie…
Adevărul e că nu am crezut vre-odată că ași avea nevoie de scut,.. doar de refugiu, atunci cînd oboseam de mine însumi…nu am știut niciodată să fac ceva cuminte, pe jumătate…nu am știut să-mi mai dau o șansă… deși, nici n-am mers pînă-n pînzele albe pentru cineva cu suflet pestriț…deși, n-am putut intui întotdeauna doza de fals într-o formulă mai puțin matematică…
Adevărul, e că indiferent CE reprezint, vă așteaptă  ceea CINE sunt… CEEA ce reprezint m-a făcut să ratez, să neglijez, să interpretez, să accept, să tolerez… CE reprezint mi-a răpit uneori șanse de dragul a CEVA… CE reprezint nu poate învăța nici din șanse, nici din neșanse… CINE sunt, – învață din viață, elaborînd și aprobînd singur sistemul de valori, propriul sistem de valori, fără avize ale superiorilor și coordonări ipocrite…” Pînă-n 14 octombrie 2011 am fost sigură că ne facem destinul singuri… eram convinsă că avem ce merităm… Mă credeam puternică, intangibilă, frumoasă, plină de personalitate, iubită, corectă, importantă și cu foarte, foarte mulți prieteni… Pînă-14 octombrie 2011 nu aveam agendă – știam pînă la minut ce am de făcut, unde, cînd, cu sau pentru cine…

Pînă-n 14 octombrie 2011 polemizam, militam, ardeam, fără drept de a spune/a-mi spune nu! Pînă-n 14 octombrie 2011 eram mai mult la lucru decît acasă, risipind căldura și așteptările celor dragi și invocînd înțelegerea și susținerea lor… Pînă-n 14 octombrie… Apoi am avut un vis din care nu-mi ajungea curaj să mă trezesc… Un vis în care unii oameni din lista mea de obligații treceau strada de frică să nu fie contagioasă durerea… Un vis în care erau doar intersecții prin care treceam în grabă ca un orb de teamă să nu fiu lovită de oameni din agenda mea… Un vis în care unele priorități se risipeau în taină îngrijorate să nu le iau drept punct de sprijin… Viața mi-a dat o lecție pe care riscam să nu o pot supraviețui… Pînă-n una din zile cînd din senin s-a făcut mici fărîme un ulcior decorativ… fără să-l fi atins cineva… Mi-au trimis un mesaj, EI, din lumea lor… Mai da-ti o șansă… Mergi îninte… Si m-am trezit… Alături simțeam căldura și lumina unor oameni… pentru care avusem puțin timp, invocînd înțelegerea și susținerea lor… Măduța e-n clasa întîi… E la nave va… Ce-a insemnat si inca mai inseamna pentru mine a fi Profesor… Ne-au luat numele, scris cu majuscula, numele propriu – Domn Profesor…nu stiu daca ne-am impotrivit prea mult, e comod sa fii nume comun, ca toti, modest… Ne-au luat haina aleasa, din stofa de calitate,

tesuta de mesteri, nu de mestesugari… Ne-au furat identitatea, dreptul de a avea discernamint, lasindu-ne iluzoriul drept de a realiza programe/curriculum-uri concepute de altii, misteriosi, mereu in umbra si mereu aceiasi… am acceptat ca elevul e de la sine subiect al invatarii, ca centrul universului poate fi oricine… Ne-au privat de dreptul de A FI, la prezent si la viitor… Ne-au, ne-au, ne-au… In sfirsit, sa recunoastem – ne-am condamnat/autocondamnat sa credem ca au dreptate, ca nu pot sa nu aiba dreptate, pentru ca sunt ai nostri, pentru ca mediocritatea nu poate fi a noastra… Si totusi, stiu, ati mai ramas, sunteti la timpul prezent, Domni profesori, Doamne Profesoare… Va rog, pastrati-va numele scris cu majuscula, pastrati-va boala incurabila pentru scoala si verticalitatea… Cu asa diagnostic niimeni, niciodata, n-a murit…

Va rog, nu doar pentru Madalinele si Laurentii care au venit pe lume cind aproape V-ati acceptat rolul, fie ca din resemnare, fie ca din cumintenie, fie gratie celor sapte ani de acasa, fie pentru ca sunteti prea toleranti, fie pentru ca va asumati prea mult si prea in serios rolul de salvator al scolii, al comunitatii… Va rog in numele celor care stiu, ca numele scris cu majuscula nu e doar meritul Dvs, nu un bonus, nu se da ca titlu onorific sau diploma, nu e conferit oricui…
mi-e cald la gindul ca in scolile noastre inca mai exista lumina, inca mai traieste Domnul Profesor, Doamna Profesoara…
chiar daca cont in banca aveti doar pentru tratamente sau pentru sustinerea celor mai tristi ca noi…
chiar daca hainele purtate nu sunt de firma…si nici de epoca…
chiar daca jargonul utilizat la casele mari Va e strain si neinteles… 
felicitari chisinau, inca ai ASA Profesori…

ALTAIR a intrat în viața mea ca o furtună…  fără să mă întrebe ceva și-a gasit loc de cinste, fără să-i pese dacă sunt rezistentă la stres, fără să fie atentă la detalii gen dispoziție, posibilitate, limite de sănătate, vîrstă sau așteptări…  ALTAIR a perturbat totul… Mi-a făcut dezordine în priorități, mi-a răpit sentimentul statornic de a fi gospodină, de a sta cu picioarele pe pămînt, aici, acasă… ALTAIR mi-a asigurat coeziune nu doar cu prietenii, oamenii cu care realizăm ceva în comun în cotidianul școlar… ALTAIR mi-a extins orizonturile, dincolo de acoperițul care se vede din pridvorul casei mele… ALTAIR mi-a fost generatorul de rezervă, asigurăndu-mi gura necesară de aer curat cînd imi era imposibil să mai respir… ALTAIR m-a învățat să fiu empatică chiar și atunci cînd nu mi-o doream… ALTAIR m-a obișnuit nu doar să ascult, dar și să aud… ALTAIR m-a învățat să recunosc prietenii… ALTAIR m-a deprins să văd frumosul nu doar în culoare și formă… ALTAIR mi-a dăruit universul creat de unii oameni fără de care nu există ziua de mîine… ALTAIR este o școală, ca și cei șapte ani de acasă nu se certifică, dar înseamnă enorm de mult… ALTAIR a intrat în viața mea ca o furtună…  De personalități… De așteptări… De lumină…

Îi mulțumesc pentru toate… Ce-a insemnat si inca inseamna pentru mine familia ICAR: – omuleti mereu noi ne infrumuseteaza viata; am invatat ca toti putem oferi caldura si frumusete…

– cineva si-a luat cu brio doctoratul, cineva-licenta, cineva se pregateste sa-si ia masterul/licenta; am invatat ca rolul de vesnic student nu inseamna mereucorigent…

– cineva a cistigat un concurs, cineva-mai multe, cineva se pregateste de concurs; am invatat ca viata e mereu o competitie pe care uneori trebuie s-o accepti pierduta din start…
– cineva a fost in Franta, cineva – in America, cineva – in Polonia, cineva – in Cehia, cineva – in Ungaria, cineva – in Germania, cineva – in Bulgaria, cineva – in Romania, cineva – sa-si vada mama, cineva- tatal; am invatat ca cea mai indepartata calatorie e cea spre sine…macar in vis…
– cineva a avut jubileu, cineva – iesire la hora, cineva – in eter, cineva – a iesit dintr-o stare mai speciala; am invatat ca din astfel de stare poti iesi ghidat doar de tine insuti…
– cineva a facut cumetrie, cineva – nunta, cineva a condus un suflet la ceruri, cineva – si-a cumparat masina, cineva – casa; am invatat ca a cumpara ceva inseamna a inmulti grijile…
– cineva si-a pierdut ochelarii, cineva -manusa, cineva – o factura, cineva – o iubire, cineva o baricada in comunicare…am invatat ca HARUL DE A TE BUCURA PENTRU REALIZAREA CELUI DE ALATURI, HARUL DE A PUTEA IMPARTI CU CEL DIN PREAJMA GREUL SI BUCURIA nu poate fi pierdut… Daca il ai…

#Tamara_Curtescu_Marinciuc