Nu mă lepăda, te rog

Nașterea a fost una dificilă, a avut de suferit copilul. Traumă cranio-cerebrală, timp de zece minute n-a respirat. Verdictul medicilor: ”fără speranță”, om din el nu va deveni. Alegerea este una foarte grea, dar mai bine ”nu-l luați acasă”. Soțul a scris cererea de ”abandonare” fără a clipi din ochi. De parcă ar întoarce într-un magazin o marfă inutilă, fără calitate. Soția nu era de acord cu această atitudine sălbatică. A fost nevoită să aleagă, și… să plece singură cu copilul acasă.

Era foarte slab, fără putere, așa de liniștit culcat, nici cu piciorușe, nici cu mânuțe nu mișca, măcar de ar țipa un pic. Nu plângea nici atunci când îl hrănea la piept, nici când îi schimba pampers-ul. El trăia într-o lume a lui, la care nimeni nu avea acces.

A fost nu doar greu, ei supraviețuiau practic pe nemâncate, nu aveau de unde… A decis ea să-l întoarcă pe soțul ei, a mers să se poclonească în fața lui, așa, târându-se ”în patru labe”: ”Iubirea mea, nu mă lepăda, te rog. Nu mă descurc eu fără tine, întinde-ne mâina ta”. Acel s-a mâiniat… N-a întins nici mâna, nici pâine. Ca și cum ar tăia cu cuțitul:”N-am nevoie de un handicap de fiu, dă-l pe ologul cela la o casă de copii, doar atunci mă întorc!” Și era omul care-i spunea cândva, că fiecare zi cu ea împreună este Ziua Îndrăgostiților…

Pământul s-a răsturnat de sub picioarele ei lovind-o cu clopotul în cap. – ”De ce e atât de crud cu noi?” – se întreba ea. Răspunsul atârnă undeva alături: ”nu are nevoie de noi, nu are nevoie de noi, n-are nevoie…” Cutreiera drumul cu privirea stinsă. ”Cum vom trăi în continuare, spune-mi?” Decizia a venit dintr-o dată, – apa tulbure a râului, a cuprins creierul ei ca un anotimp prost. Poduri zdrobite, poduri între ea și viață, în care nu este loc pentru fiul ei. Un înger, aproape plecat în altă lume, unde predomină tăcerea și iubirea.

Mai întâi a urlat câinele, simțind tragedia din casă. Ea a scris o notiță, luând decizia cu fermitate:”Voi pleca”. Și de odată, ca un trăsnet din cer, alungând rângetul morții, Copilul a întors căpușorul și a scâncit așa slabuț, lung. Și în acest guițat isteric, ea a auzit clar și exact:”Mămico, scumpo, nu mă părăsi…”

Cum a trecut acea noapte, ea nu ține minte, dar în dimineață s-a privit în oglindă. A văzut fire lungi încărunțite care s-au lăsat jos de pe frunte. Viața s-a răsturnat în mod crud pentru ei, și acum ea știa exact, că oamenii încărunțesc și la douăzeci și cinci de ani… Își trata fiul cu disperare și înverșunare, scuipând pe toate verdictele medicilor. A luptat pentru viața lui pân-n gât, și luminița din viitor sclipise deja… Au câștigat această bătălie, pe parcursul a douăzeci de ani. Acum ea poate fi liniștită, fiul ei este erou și un sportiv cunoscut. Poate ați auzit de el… Anual, de ziua Persoanelor cu Dizabilități, el le înmânează premii…

Iar tatăl fugind, mâncând pământul, de la fiu și soție, la amantele lui, a nimerit într-un accident peste cinci ani, și a rămas olog în scaun cu roțile, și în prezent, se află într-un centru pentru persoane cu dizabilități, visând toață viața la reunire cu soția și fiul lui…

Să ai o mie de prieteni nu e o minune. Minune – e să ai un prieten atunci când o mie sunt împotriva ta!

• Și dacă, soarta cea rea te-a răsucit într-un corn de berbec, niciodată nu pierde Credința și Speranța! Și, Domnul fie cu tine, Om bun!

Svetlana Vizitiu Impresii

Te bate? Pleacă!

    L-am îndrăgit mai mult decât viaţa, – cel puţin, aşa credeam atunci. El era foarte frumos, avea 23 de ani, un sportiv de performanţă, cu merite şi medalii.  Ne-am cunoscut atunci când eu aveam 19 ani: mergeam cu prietena mea în parc şi de noi s-au apropiat câţiva băieţi. Am discutat, apoi unul din ei mi-a cerut telefonul, şi foarte curând am început să ne întâlnim. Glumea mult, avea şi mulţi prieteni, şi toţi îl considerau un băiat de treabă. Am visat mereu la o familie tradiţională, cu un soţ puternic, responsabil, care câştigă bani, cu o soţie frumoasă, care crează ambianţă normală şi confort în casă, copii sănătoşi… El mă susţinea în toate, spunea că sunt specială şi că niciodată n-a întâlnit fete ca mine:’’Eu, deosebită, şi celelalte toate meschine şi materialiste’’. Primii ani au fost perfecţi. Între timp eu continuam studiile, și adesea visam la un viitor luminos. Uneori, aduceam vorba despre un loc de muncă, dar el spunea ’’Vom vedea’’. Mă bucuram:’’Mă iubeşte, vrea să ne asigure, e un bărbat adevărat!’’ El însuşi, deja lucra şi îmi spunea, că-i place când femeia e gospodină și prepară gustos, că pentru el este foarte important să fie confort în casă.
Viaţa în comun şi primele probleme. În ultimul an de facultate am trecut la el cu traiul. Făceam totul prin casă, cu toate că oboseam cu studiile, scriind și lucrarea de diplomă. Aici, au apărut primele neplăceri, atunci când mă plângeam de oboseală, el se mira:’’Care e motivul?’’ Că doar nu fac nimic, iar studiile mele sunt nişte prostii. Într-o zi am venit de la ore şi m-am culcat. El s-a întors tot atunci acasă şi a început să ţipe la mine, numindu-mă ’’leneşă’’ şi ’’proastă’’. M-am simţit teribil de ofensată şi am decis să plec de la el. Am strâns hainele mele, dar el a căzut în genunchi în faţa mea şi ruga iertare. A promis, că aşa ceva nu se va mai repeta, şi că va respecta studiile mele. Părea speriat, avea o înfăţişare atât de jalnică şi sinceră, încât eu n-am rezistat și m-am topit…
De ce l-am iertat? A fost foarte greu să cred că această persoană pe care eu o iubesc este un monstru. În faţa ochilor mei au apărut imagini cu cele mai fericite momente împreună, în care noi ne plimbam, şi el mă săruta, spunând că sunt cea mai bună… L-am iertat, mă gândeam că el e obosit, pur şi simplu, nu înţelege că mi-e greu, că se va schimba neapărat, că în realitate el mă iubeşte, iar acest scandal, – este o eroare prostească.
Nunta şi speranţe nejustificate. Lunile următoare au fost excelente. Eu studiam, el muncea… Uneori, el făcea mâncare pentru noi doi, sau mă chema la restaurant. M-am îndrăgostit din nou. Şi, în acest timp al ’’lunii noastre de miere’’, s-a întâmplat ceea ce a răsturnat viaţa mea, – noi am decis să facem un copil. Deja terminam facultatea, el avea un servici stabil. Mă apucau unele îndoieli, dar el era convingător.’’Munca nu va pleca nicăieri. Iar tu ţi-ai dorit întotdeauna o familie mare, şi trebuie să naşti, cât eşti tânără’’. Mă săruta la nesfârşit, spunea cât de mult mă iubeşete şi că doreşte să devină tată. Atunci, când am rămas însărcinată, a fost foarte fericit, mă purta şi mă învârtea în braţe în jurul odăii… La o lună după vestea sarcinii mele, noi ne-am căsătorit. În a patra lună de sarcină, mi-am apărat teza de diplomă, şi am rămas să stau constant în casă, probând rolul de gospodină a casei. Al meu, deja soţ şi viitor tată al copilului nostru a promis să mă sprijine, să mă întreţină financiar, să mă iubească şi să nu mă refuze în nimic…
Dar, treptat, viaţa mea se transformă în iad. Cu fiece zi, soţul meu devenea tot mai exigent. În dimineaţă, eu trebuia să mă ridic înaintea lui ca să-i prepar dejunul. În seară, – să-l aştept cu cina caldă pe masă. Şi dacă, la început el se mulţumea cu o masă simplă, – paste cu cârnaţi, hrişcă cu carne de pui, – în curând, a început să ceară feluri de mâncare tot mai sofisticate. Apartamentul la sosirea lui trebuia să strălucească a curăţenie generală. La început, el îşi exprima dorinţele mai domol, ca şi cum în glumă. Spunea:’’Draga mea, tu la mine, desigur, că nu eşti şef-bucătar!’’, uneori, putea să-mi dea de înţeles, că banii le câştigă anume el, iar partea mea de ’’contract’’ nu se efectuează. Eu mă supăram, şi el la început cerea scuze. În sinea mea, eu îi dădeam dreptate, din nou amintindu-mi zilele noastre fericite. Mă gândeam, că dacă voi fi mai blândă şi mai afectuoasă, şi el va fi altfel cu mine, ca şi înainte.
Primul scandal. Atunci când eram în a noua lună de sarcină, s-a întâmplat primul nostru scandal. A venit de la servici supărat. Din prag a început să bâzâie vorbind aiurea. Apoi, s-a apropiat de un dulap, a trecut cu degetul pe poliţă, – acea era acoperită cu praf. A început să-mi vorbească tăios. exprimând nemulţumirea lui. Am răspuns, că sunt, de fapt, în a noua lună de sarcină. El a început să urle la mine, să mă numească în tot felul, înjurând:’’Ce naiba*** faci tu toată ziua acasă?’’ am izbucnit în plâns şi am fugit în altă odaie. El așa și n-a venit să mă mângâie, iar în dimineaţa a plecat aruncându-mi cuvintele:’’Să fie curat până seară!’’ Atunci când s-a născut fetiţa noastră, a devenit şi mai rău. Nu reuşeam nimic, nici să mă spăl. Soţul nu se simţea deranjat de acest fapt, – el cerea curăţenie şi tot feluri de bucate. Insultele lui deveneau zilnice: el se râdea de mine, spunea că sunt o proastă, de care nimeni nu are nevoie. Uneori, el devenea aşa cum era mai înainte, – vesel, distractiv, amuzant. Mă săruta, se juca cu fiica lui, și în aceste clipe, mă gândeam că totul poate fi reparat, că este doar o perioadă grea, atâta timp cât fetiţa e mică, că totul va trece şi el se va schimba în bine. Mă învinuiam pe mine, că nu-i acord soţului atenţie suficient, că nu-l iubesc precum înainte…
Viaţa insuportabilă. Într-o zi, când fiica avea jumătate de an, – eu stam cu ea în braţe la arăgaz, prăjeam peşte în tigaie, pentru sosirea lui. El a venit mai devreme ca de obicei, şi într-o stare teribil de proastă. A întrebat, de ce cina încă nu e gata. I-am răspuns, că nu m-a prevenit din timp că va veni mai devreme… -’’Deci, eu sunt de vină, târfo? Poate tu eşti o capră leneşă?’’- a urlat ei şi a luat tigaia cu peşte de pe arăgaz şi a izbit-o cu putere de perete. Uleiul călit s-a împrăştiat peste tot în bucătărie, eu am ţipat de spaimă, fetiţa a început să plângă… Soțul a blocat calea de ieşire şi a pornit cu tot corpul lui înspre mine. Am închis ochii. Eram speriată şi tremuram toată. El a lovit cu putere în peretele din spate. Eu nu puteam face nimic, – pur şi simplu, aşteptam, că va lovi şi în mine…
Momente frumoase au devenit tot mai puţine, iar în cele rele, eu mă gândeam că trebuie să plec pentru totdeauna. N-am lucrat nicio zi pe specialitatea mea. Nu am unde pleca, nicio variantă bună… Părinţii au un apartament mic, unde mai locuiesc fraţii mei, şi eu cu copilul mic, nu mă încadrez nicidecum în situaţia lor. Da, şi mi-a fost ruşine să fug la părinţi, după toate povestile mele de dragoste din partea soţului, şi cât de perfect este el…
Frica şi ruşine. Într-o zi, în cele din urmă, el m-a lovit. A venit acasă foarte beat de la o petrecere şi a început să strige din prag, că sunt o căscată, și o curvă care aduce pe ascuns bărbaţi în casă, atunci când el lipseşte. Am încercat să-l culc, să-l calmez, dar el continua să mă acuze de adulter. A început să mă bată cu cruzime. Îmi amintesc, cum m-a lovit cu pumnul în cap, apoi m-a însfăcat de păr, aruncându-mă pe podea. S-a pus asupra mea şi încă de trei ori m-a lovit în cap. Singură nu înţeleg, cum am reuşit, dar m-am rupt şi am luat-o la fugă pe scară de ieșire din bloc.
Îmi părea, că lumea se prăbușește în jurul meu. Am chemat ”urgența” și am mers la spital. Medicii m-au întrebat, ce s-a întâmplat, dar n-am avut curajul să recunosc că a fost soțul meu cel care m-a bătut. A doua zi, el se ”tăvălea” la picioarele mele și promitea, că nu se va mai comporta la fel niciodată. Că de vină e… alcoolul. L-am iertat, n-am avut încotro și n-am vrut s-o lipsesc pe fiică mea de tată. Nu aveam bani, nici de lucru, și nici la părinții mei nu puteam merge de rușine.
Mi-era rușine să recunosc că eu sunt acea babă lovită la ”bot”. Mă gândeam, că sunt eu de vină că am ales un asemenea bărbat. Îmi ziceam, că nimeni nu mă va înțelege.
Peste câțeva luni el m-a bătut din nou. De această dată, nici nu mai ceru iertare. Motivul pentru care să mă transforme într-un sac de box putea fi orice: supa nu e gustoasă, plânsul fiicei, expresia mea facială… Trăiam ca în iad, doar supraviețuiam că nici nu mai aveam sentimente, eram ca un robot, o roabă a oricărui moft al soțului meu despot. Și pe timpuri, eu eram atât de veselă, îmi plăcea să mă distrez, și niciodată n-aș fi presupus că cu soțul meu am să devin un cadavru viu. Nu mai dorem nimic, ieșeam din casă doar de dragul fetiței mele. Mă gândeam la suicid de disprerare!
Ultima picătură a fost momentul în care el mă lovea atunci când eram cu fiica în brațe. El lovea cu pumnii în mine, iar fetița răcnea de spaimă. Cu o putere supranaturală l-am împins și am reușit să fug cu fiică mea. Am realizat, că este vorba de viitorul fiicei mele, și am decis să plec de la acest dictator pentru totdeauna. Am sunat-o pe mama, în fine. Credeam că va spune că sunt eu de vină. Spre surprinderea mea, ea m-a susținut. Mi-a spus să scriu o declarație la poliție, dar eu n-am făcut-o. Nu vreau, ca despre fiica mea să se vorbească, că are un tată criminal…
Am plecat de la el. Pentru început, a fost teribil de greu. Din nou, mă gândeam că sunt eu de vină, că nu este el chiar atât de rău. Locuiam împreună cu părinții și frații mei, pe cheltuiala lor. Dar, treptat, totul a revenit la normal. Am ieșit la serviciu, iar fiica mi-am dat-o la grădiniță. Și atunci când au apărut banii, am mers la un terapeut. Psihologul m-a ajutat, și acum înțeleg, că ceea ce s-a întâmplat nu a fost vina mea. Au început să dispară complexele mele…
Acum, locuiesc împreună cu fiica mea: ea este o puicuță minunată la mine, o iubesc enorm… Uneori, visez coșmaruri și din nou retrăiesc toată drama cășniciei mele cu soțul. Mă trezesc într-o sudoare rece, toată udă de transpirație. Am rămas cu o singură teamă, – că toate acestea scandaluri și lovituri au avut un impact pe viață asupra psihicului fiicei mele. Timpul va arăta…
Tuturor femeilor, care sunt într-o situație similară, vreau să le spun doar atât: – Plecați de la Ei!! Vă este frică și credeți că nu veți mai fi dorită de alt bărbat, că nu veți reuși, că nu veți descurca… Nu este așa! Din experiența mea știu, că să fii singură, chiar și cu probleme financiare este mult mai ușor decât să trăiești într-o frică continuă. Să nu vă temeți să plecați, să cereți ajutorul cuiva chiar și a unui străin! Cu siguranță, veți reuși și totul va fi bine în viața dvs! Asta vă doresc! ❤

(Povestea unei doamne-drive)

Mi-am dăruit soțul amantei lui

#Svetlana_Vizitiu autor (text prima data publicat in #Caravela_2008)

             Am trăit 18 ani cu soțul meu, iar acum el a plecat la alta. Eu sunt de vină. O viață întreagă am fost cașnică, soțul era umărul meu, serviciu și prietenă. În ultimii ani am început să-i simt indiferența. Tot mai des se reținea până târziu la servici, sta tot mai rar pe-acasă… Acest lucru mă supăra tare. Am încetat să ieșim împreună. Eu, sincer vorbind, am devenit o isterică. Deci, tabloul arăta astfel: soțul vine de la serviciu acasă, unde-l așteaptă o scorpie, care din prag începe să țipe, să spargă vesela. Nu mă puteam resemna, că nu mă mai iubește la fel ca înainte. Soțul meu e foarte comunicabil, are mulți cunoscuți. Eu însă, în acești ani m-am izolat mult, m-am transformat într-o persoană nesociabilă, cu complexe, fără prietene. N-aveam o viață a mea, ci doar a soțului.  Desigur, el fiind permanent între oameni, eu nu-l mai interesam, devenisem dependentă de el în totalitate: și moral, și financiar. El nu mai putea suporta o povară ca mine. Ultimul an am trăit ca pe vulcan, nu ne mai vorbeam pe un ton normal, doar cu țipete. Ambii înțelegeam, că nu mai putem continua să trăim astfel. Acum două luni mi-a zis că i-am stins toată dragostea lui pentru mine și… a plecat. Locuia prin hoteluri. Nu credeam că e pentru totdeauna; îmi ziceam că încă mă iubește. Trebuie doar să ne odihnim nițel unul de altul. Când venea, vorbeam despre cum am decăzut, ce am făcut din dragostea noastră. Apoi, a recunoscut, că trăiește cu altă femeie, care l-a încălzit cât a fost pribeag, și, tot cu ea, a găsit căldura care în familia noastră lipsea de mult timp…

Lumea în fața mea s-a prăbușit! Nu știu, cum am reușit să rămân în viață. În tinerețe mă gândeam că dacă voi avea un soț infidel, îl voi omorî și pe el, și pe amanta lui. Eram convinsă, că nu-i voi ierta înșelarea – orice, numai nu asta!

Dar, într-adevăr…  m-am târât la picioarele lui, implorându-l să se întoarcă. Plângeam în hohote ca o nebună: și de unde atâtea lacrimi s-au adunat în mine! Iar el mă privea cu milă și-mi zicea să nu mă înjosesc atâta, – nu se mai întoarce! O săptămînă am stat, pur și simplu, întinsă; mă durea inima și nu-mi trecea nicio licărire prin minte. Nu mai aveam niciun sens să trăiesc, mă gândeam la suicid. Chiar am început pregătirile: am cumpărat medicamente și koniak, să le beau; am mers la volan prin oraș, căutând un loc de care să mă izbesc în plină viteză; am stat pe un pod și doream să mă arunc în râu… Nopțile mă visam moartă. Atât de mult m-am apropiat de moarte, încât ziua îmi părea beznă, iar din toate părțile, umbrele ei îmi întindeau ghearele. Nu aveam cui să vorbesc și să mă plâng. Părinților nu le puteam spune, sunt bătrâni și-l iubesc pe soțul meu. Nopți întregi nu puteam adormi: îmi imaginam, cum e el… cu ea, cealaltă. Băusem munți de somnifere, iar dimineața nu-mi puteam deschide ochii umflați, aveam și vomă. Nu mâncam nimic. Apoi, într-un moment, brusc m-am gândit, că sunt cu Credință în Dumnezeu, și e păcat de gânduri negre; că ea, moartea, e mereu alături, voi reuși s-o apuc oricând. Dar aș putea să-mi trăiesc viața fără soțul meu, hotărâsem să încerc. De ce am încetat să mă iubesc și să mă respect? Am 40 de ani și n-am realizat nimic… Am încercat să deschid ochii și să mă văd dintr-o parte: un șoarece gri, o molie fără culoare. Este uimitor, că soțul meu a trăit cu mine atâția ani! În locul lui, chiar aș fi plecat mai demult. Și, am decis să trăiesc, să-mi schimb viața, să devin alt om! Sunt recunoscătoare acestei situații că s-a întâmplat. Mi s-a făcut ușor pe suflet! Nu mai am frică, i-am supraviețuit, trecutul a ars, se naște ceva nou. Mă voi schimba și îmi voi întoarce soțul iubit! Pe ea, cealaltă, însă n-o urăsc. Doar i l-am cedat: o las să se mai încălzească puțin. Îi cunosc numărul de telefon și adresa, dar nu-i voi face rău. E o femeie interesantă, are multe prietene. Predă, e cu inițiativă, zâmbește, merge pe tocuri înalte. Iar eu – o casnică posomorâtă în blugi și pulover…

Mai întâi de toate, trebuie să îndrăgesc toată lumea! Cât e de plăcut să zâmbești oamenilor și să primești zâmbetele lor drept răspuns! Mă voi duce la Malldova, să-mi reînnoiesc toată vestimentația: am și uitat de când nu am mai făcut acest lucru. Voi studia limba engleză, ceea ce am visat toată viața. Voi comunica și mă voi sfătui cu diferite persoane interesante pe rețele de socializare… Voi învăța să trăiesc din nou.

Sunt deja în stare să vorbesc normal cu soțul, nu-l presez, nu-i mai torn istericale: nu mai am asemenea porniri. Încep să-i par interesantă; nu-și crede ochilor, zice că nu sunt eu. Vine în fiecare zi acasă. Îl întâmpin în fiecare zi cu zâmbete. Uneori sar la gâtul lui de bucurie. La plecare îi zic că-l iubesc și-l voi aștepta mereu. Se întâmplă și sex, și încă de acel de care în căsnicia noastră nu am avut de zece ani. Totuși, soțul meu e cel mai bun amant. Ne amuzăm pe seama amantei lui, că iată, o schimbă cu soția…

Când mi-e rău, pot să-l telefonez: el mă alină cu vorbe, care-mi topesc sufletul, și-atunci mă calmez. Eu iubesc drive, el știe acest lucru și-i place. Sunt parașutistă, tenisistă și automobilistă. Am toate șansele să-mi întorc soțul înapoi. Poate că el ar fi revenit, doar că deja… eu nu doresc acest lucru. Nu vreau să se întoarcă la mine – la cea de odinioară, vreau să se întoarcă – la cea renăscută. Pentru asta mai am nevoie de timp. Desigur, mi-e greu și nopțile mă apucă disperarea la gândul că nu voi reuși. Însă, cred că voi rezista și… voi reuși! Cum eram înainte, nu voi mai fi. Și, chiar dacă nu voi reuși să-mi întorc soțul, în schimb voi câștiga respectul pentru mine însămi.

Dacă cineva mi-ar fi spus ce mi se va întâmpla, n-aș fi crezut. De ce ma confesez, de ce îmi spun povestea mea? Nu știu. Însă, urați-mi noroc!

Din mărturiile mele drive’… 😉

#Impresii_viata_carti_blog, #Republica_Moldova

Scris cu lacrimi

Ea îl privea de la celălalt capăt al blocului: erau cam la acelaş nivel de la 11-13 înălţime. El n-o observa, fiind frămîntat cu ale lui şi… gata să se arunce în gol…

„Ce mai nebun gata să se arunce? ori, imi pare? şi… e frumuşel! Idiotul, chiar e gata să sară! Ce nu-i ajunge? Dar, de ce m-ar preocupa pe mine, – nu mai am ce face? Cu ce pot eu ajuta, cu semne? E departe, nici nu mă vede! Şi mă grăbesc la servici! – mă vor penaliza, ca de obicei, că întîrzii mereu…” A încercat să strige la el, însă înzadar; el n-o auzi. – „Interesant, de ce mă priveşte fix? – Bine, fug eu la servici.”

El nu observa pe nimeni, privind doar într-un punct. Îl măcinau sentimente amare, dragostea nereciprocă, şi viaţa, viaţa asta de toate zilele… Exmatriculat, fără un serviciu stabil, acum şi iubita l-a abandonat pentru unul altul, cu maşină… Ce mai rahat de viaţă, în Moldova asta! Un ratat! Nu ai unde să te realizezi, să studiezi gratuit; pentru toate trebuie să plăteşti! O greşeală prostească din adolescenţă, şi nu poate primi un paşaport, ca să plece în străinătate, să lucreze.

Părinţii? Sunt deja în mormînt. Prietenii, pe care îi ajutase el atît de mult şi necondiţionat, s-au realizat şi au uitat între timp de el. Nu au nevoie de un biet sărman, nici să-l ajute. Nimeni în ţara asta nu are nevoie de el!

– „Mamă, mămică dragă, de ce nu eşti lîngă mine? Îmi este atîta dor de tine, tată!” Iubita – lumina ochilor lui, – nici ea nu mai are nevoie de el. A telefonat-o de zeci de ori, – nici nu ridică receptorul, şi la mesaje nu răspunde.

Privi în gol... Simţise brusc sudoarea-i în spate, corpul începu să se scuture de frig. – „Păcat, să mor aşa! Să mă ierte, Domnul! Dar nimeni pe acest pămînt nu va plînge după mine. Şi nici nu se va aminti”… Recent, îi dăruise lalele galbene de 8 martie, florile tinereţii şi dragostei veşnice: ea părea fericită… Flori galbene… Galbene… Galbene? Se trezi din gănduri;  văzu o pată galbenă. – Ce-i flutură a ”galben”? Abia acum observă fata de la balconul din blocul de vis-a-vis; îi flutura din mâini cu o basma mare, de o culoare galbenă… Şi îi zîmbea!?

Aici, şi l-au apucat de braţe cei de la echipa de intervenţie, la care fata totuşi a reuşit sa telefoneze. Fata care se grăbea la serviciu…

A doua zi, fata îi ducea găluşte la spital…

A treia zi, el se transfera la ea cu traiul…

Peste un an, ei făcură o nuntă, la care au invitat şi prietenii care cîndva au uitat de el…

În prezent, are un loc de muncă stabil, şi ce-i mai important, este iubirea şi soţia lui! Cea care l-a salvat de păcat!

O rază de lumina, la timp! Sanşe şi speranţe noi!

Există Dumnezeu!

Svetlana Vizitiu