Copilărie dulce amintire

Era neplăcut atunci când părinții își luau odraslele de lângă mine. Să judeci modul în care ceilalți tratează copiii cu varia dizabilități prin ceea cum reacționau copiii lor la persoana mea, desigur, nu este obiectiv. A fost de câteva ori, atunci când pe terenul de joacă copiii vecini nu doreau să se „joace” cu mine, pentru că eu vorbeam de parcă aveam gumă în gură. În acel moment îmi era dureros, și părinților mei – neplăcut, pentru că părinții acelor copii au susținut acest comportament de negare a personalității mele. În loc să le explice că Sveta este un copil la fel ca ei, îi luau repejor de mâini și plecau mai departe… Era obijduitor, cum credeți. Și, este înfricoșător să-ți imaginezi, cum alți părinți ai copiilor cu alte dizabilități mai grave – oameni nemediatizați, obișnuiți, zilnic retrăiesc asemenea clipe…

          M-am născut normală, peste câteva luni am devenit surdă, mută, apoi bâlbâită, cu toate componentele unui eșec enorm, și faptul că sunt aici este o performanță!

Când m-au dozat cu streptomițină la câteva luni de la naștere, nu erau semne de vreo reuşită a mea în viaţă… Cică a fost o greșeală a medicilor… Dar am asurzit, nu deslușeam cuvintele spuse, nici acum nu pot pronunța corect consoanele surde )

Aveam un strabism foarte pronunţat /ochii încrucișați, purtam de mică ochelari groși și mari/, eram tare înapoiată mintal şi abia citeam în clasa 1, nu înțelegeam nicio boabă în „moldovenește”, pe atunci erau gradinițe sovietice cu vorbirea doar în limba rusă. Deoarece nu auzeam ce spune lumea din jur, eu trăiam într-o lumea a Mea, cu visuri, speranțe fericite… Toţi cei din jur râdeau de mine – copiii, colegii, eram numită „proasta, fâlfâita clasei”, mi se lipeau bilete cu apelativul ăsta în pauze pe spate, mi se spunea mereu că sunt urâtă şi mă gonteau mereu cu pumnii în spate

Eram în suferinţă. Înţelesesem că sunt proastă, urâtă, şi că nu sunt bună de nimic! Atunci începu să clocotească în mine revolta!

Apoi, în clasa a 2-a, a venit o profesoară care mi-a văzut desenul cu o rândunică, şi mi-a spus că sunt talentată. Părinții, la fel, m-au înaripat și motivat cu laudele pentru că desenam frumos. Atunci chiar am inceput să desenez reușit, în urma acestor aprecieri… Cei dragi îmi spuneau:„Tu eşti un geniu”. Și eu am început… să fiu.

Da, mai întâi, în clasa a doua, m-am îndrăgostit de Haiu Oleg, era tare frumușel și nu se uita la mine. Fetele îl adorau. Că să-i atrag atenția, n-am făcut nimic decât să-i dau o palmă peste obraj, nu țin minte din care motiv… Oleg a decedat ulterior, la 26 ani, într-un accident… Am vrut să spun că la 9 ani, nu înțelegeam sentimentul, dar și asta ma înaripa împotriva buling-ului… Mă bucur că puteam simți și dragostea alături de tristețile mele… 

Am prins a citi cărți, o grămadă de cărți care m-au ajutat și m-am făcut ceea ce sunt azi în viață…

Poți fi salvat în momentul căderii tale de cineva mai slab decât tine, dar mai înțelept… 

Sunt profesori buni, dar din păcate un profesor nu poate avea timp pentru un copil sau zece, dar pedagogia, acțiunile lui educative pot dirija mii de elevi. Dacă o face profesional / cu capul… Și, lăudați cât mai des copiii, cât mai mult…

Einstein spunea: „Fiecare este un geniu. Dar daca vei judeca un pește după abilitatea lui de a se cățăra într-un copac, acesta va trai intreaga viață crezând că este prost.”

Cam așa o istorioară cu mine. Buling-ul există și va fi… Cert că mult depindem de mental, și nu știm cum sa luptăm cu stereotipurile…

Însă, bulling-ul în prezent e mult mai periculos decât ca pe vremuri…

Am reușit să mă „descurc” singură, cu capul pe umeri, cu pumnii strânși… uneori gata de bătaie în apărarea mea, și nu numai. Nu mă puteam plânge des la părinți, îmi era rușine, dar nici nu puteam formula corect gandurile și emoțiile mele. Nu conștiențizam că există nedreptatea… Dacă le explicam ceva în felul meu, uneori nici ei nu reușeau să mă înețeleagă. Odată, am spus arătând la cap: „Tanti, bok-bok, lojka (lingură)!”, adică am primit câteva – pocnituri la cap cu o lingură de la educătoarea de la grădiniță, mă lovise tare, plângeam, și ea tot mai mult se înrăia, ca să-mi astupe gura. Trăiam mai mult cu frică de lumea înconjurătoare pe care n-o auzeam atât de perfect ca alții, – o eroare a medicilor la câteva luni ai mei de la naștere, atunci când mi-au întrodus supradoze de antibiotice (Streptomițină). Pare că mi-ar fi calicit pentru toată viața dacă nu moșteneam de la părinții mei dragi un caracter dur, ambițios și… chiar bun din fire! Realizez ca este așa… Doar că cu încrederea… stau prost în continuare.

Am reușit să fac față singură cu ambiția mea nemărginită, și părinții la fel mi-au fost de mare ajutor. Câte certuri din cauza mea au avut ei cu vecinii, și la școală pentru că cineva a suferit o urmă de la bombardamentele mele pe corp, după ce mă făcea „fâlfâită”, „handicapă” etc. „Posmotrim, kuda ona doidet” (Vom vedea unde va ajunge ea) – spunea o rusoaică cu trei copii care nu mă lasau sa mă joc la nisip, și eu, înghițându-mi lacrimile, de ciudă (aveam 4-5 ani) am împroșcat-o cu nisip. Ce credeți că puteam realiza eu la acești ani? Eu mereu țineam pumnii strânși în contratac, încordată și neliniștită… Părinții nu imediat au observat surditatea mea, abia după 4-5 ani, și eu am început a vorbi abia atunci… Părinții mei dragi, ei mă duceau la toți experții care să-mi trateze hipoacuzia / auzul, și dacă nu puteam desluși sunetele, în special, consoanele surde, atunci cum le puteam exprima corect? Tata încerca să mă facă să înțeleg sunetele, eu repetam la fel, dar nu era „cum trebuie”: unde să pun limba în gură? Așa? Și, așa? O puneam cum trebuie, și totuși nu era corect. Hai, că mergeam la surdolog, apoi la logopedă… Uneori mă prefăceam că aud, doar să ca scăp mai repede de medici. Și azi, continui să o fac, unele persoane oricum spun că eu mă prefac…

Cu anii, am realizat că cel mai bun tratament este experiența! Am început a înțelege oamenii și fără să-i aud bine (azi, nici atâta nu aud fără proteză, sau căști la TV). Caracterul și studiile au mare importanță! M-au salvat cărțile pe care am început a le citi de la 9-10 ani. În viața mea am citit zeci de mii, la școală și acasă citeam una după alta, și pe ascuns uneori, sub ogheal cu o lanternă: după ce am început să port ochelari, părinții îmi interziceau să citesc mult… Prima carte care m-a impresionat pe viață a fost de Elena Ilina „Înalțimea a patra” despre Gulea Koroleva, eroină în războiul hitlerist. Am fost atât de impresionată că o tot reciteam și mi-am făcut-o model. Nu neapărat să fie Gulea, astăzi veți găsi mii de modele mult mai interesante, dar atunci erau alte timpuri și citeam în chiriliță… Este o carte foarte interesantă, o poți citi de la zece ani, nu veți regreta să oferiți copiilor s-o citească în întregime și să aflați detaliile. E bine să ai modele de viață, de la care poți lua exemplu bun și să te inspiri la fapte mărețe. Eu atât de mult doream să fiu ca Gulea, că am început să mă înscriu la toate secțiile de perfecționare sau dezvoltare personală. Astfel, am finișat școala de pictură în clasa a 9, tot odată școala sportivă profil Gimnastică artistică (șpagat pot face și acum); făceam atletică ușoară, la competiții raionale o zbugheam la fugă, mai ales la estafete, și luam premii, desigur. Ce n-am mai făcut?

                       Eu cu fratii mei

După „pandemia” de filme indiene care acopereau toate casele cinematografice în URSS, am decis că nici eu nu dansez rău și… am început chiar a cânta într-o limbă hindi „rastălmăcită” de nimeni, dar cântam și dansam! – așa că luam premiile la toate carnavalurile de la Școala ruso-moldovenească din Florești până clasa a X. Colegii mă invidiau pentru că doar eu din clasă nimeream la aceste evenimente de revelion, iar mama mă chițea așa de frumos, mă înfășura în mătăsuri și podoabe aduse de tăticu meu din Arabia Saudită unde a fost el pe timpuri în deplasare. Eu, fâlfâită, daaa dansam extraordinar dând din fund ușurel, aici practica gimnasticii artistice era la nivel, mi-am făcut și o silueta frumoasă de model. Altceva? Am prins arta fotografiatului. Mergeam săptămânal la Secția de Fotografi mai la vale de casa noastră și învățam cum se fac imaginile, din care unghi și ce lumină sa punctez pe aparatul „Smena 8”, cum se prelucrează, cum se developează etc. Acum mă miră faptul că atât de clar îmi amintesc unele lucruri. Studiile foto mi-au prins bine și în prezent, atunci când filmez la varia evenimente culturale, precum a fost Clubul Impresii din viață și cărți în cadrul Bibliotecii Municipale B.P.Hasdeu, proiectul meu reușit. Am aflat despre atâtea personalități, nu mi-am făcut nicidecum relații precum cred alții, dar comunic cu câtiva dintre ei în continuare. Altceva, muzica – adorata sufletului meu, o ascultam de pe un magnetofon enorm cu o bandă rulantă care se tot rotea până se rupea uneori de atâta învârtitură. Eu puneam sunetul la maxim că se speriau vecinii de pe strada Pușkin, 24 (azi, Florilor) din Florești, baștina mea dragă… Vreau să spun că veți crește copii înțelepți dacă îi veți învăța arta cititului… Sportul, dansul, prelucrarea imaginilor și darul culorilor prin desene sau picturi…

Dar, m-am abătut de la… tema principală…

Ziua Mondiala a persoanelor cu dizabilitați – despre care oamenii cu greu își amintesc, doar cei care trec prin asemena dureri, doar cei care trăiesc alături de ei… E la 3 decembrie, atunci când demnitarii își mai amintesc uneori prin mici donații pentru a-i uita pe timp de un an. Drepturile nu merg ca pe roată, cât n-ai turna apă din gură, e mai „util” să vorbească mult. Statul nu oferă tratamente sănătoase, statul n-are nevoie! Legile funcționează prost, mai mult pe hârtie, și suferă milioane de oameni în viață… Și după covid, câți invalizi vor rămâne, dar toți sunt siguri că anume vaccina e leacul… De carte, studii, cultură au uitat toți… Și gata, ești astupat la gură… Internetul are un rol mai puternic în educația a milioane de copii, decât părinții lor!

• Părinți, aveți grijă de copiii voștri, urmăriți comportamentul, stările și postările lor. Sănătate!

Dumnezeu să ne ierte și să ne binecuvânteze! ❤

#Svetlana_Vizitiu #Impresii_viata_carti_blog

Să nu spui nimănui ce răni te dor: 3 Decembrie – Ziua Persoanelor cu dizabilităţi

Copiii din curte mă ignorau, și nu mă primeau în gască lor, la fel și cei de la grădiniță nu mă doreau în jocurile lor: pentru ei eram ciudată, o maimuţă fâlfâită care nu putea scoate un sunet normal. Dar eu tot mă țineam de ei, şi ei din nou mă fugăreau, strâmbându-mă şi arătând limba lor roză…

Mare pedeapsă e să nu simți bucuria comună, fiind printre oamenii. Eu, ca un catâr, mă înverșunam să întru în jocul lor, și nu puteam înțelege care e motivul supărării lor. Mă consideram fetiţă normală, veselă şi cuminte, precum sunt și ei, cu mare dorinţă de a se întrece cu mingea sau la loto… Nu mă doreau oricum. Le aduceam de acasă dulciuri, furam din bijuteriile mamei ca să le îmbunez inima, şi numai pentru ca ei să se joace cu mine. Mă țineam scai, şi eram geloasă că cu Ala Bala Portocala se poate juca, şi cu mine – nu… Acasă plângeam cu atâta suflet! Iată așa toată copilăria mea, ca apoi în adolescența mea să mă simt la fel de respinsă și singură… Nu se lega comunicarea, eram bucuroasă să tac, să privesc cum se joacă, doar să fiu în cercul lor, alături de ei. De astfel, m-am simțit mereu singuratică și batjocorită în societate. Acum, chiar îmi place să rămân singură, mă bucur să rămân și să trăesc cu imaginația mea unde eu sunt fericită…

Momente de ezitare, atunci când realizezi că nu ești ca toată lumea, dar ai încredere că poți fi mai bună, au continuat și atunci când am crescut mai mare, dar și la maturitate: realizezi că oamenii nu se schimbă, şi că calitățile caracteristice strict înrădăcinate de mic copil, nu dispar nici mai târziu. Rădăcinile dezvoltă alte modele mai dure în mintea ta, în interior: ele fie sunt, fie – nu… Şi – la o cumpănă de viață cu moartea, cu siguranță, apar din nou. Ca să descoperi adevărata ta înfățișare cu spiritul tău cu tot. Probabil, eu mă înfăţişez nu ca o persoană echilibrată, inteligentă, ci care s-a conformat cu pătimirile sale din viață… Dar, nu…

Într-adevăr, eu afirm ca o persoană vulnerabilă, cu o experiență de viaţă dezvoltată prin dizabilitate fizică ca lipsa de auz, cea care a cunoscut dintotdeauna ce poate simți real un invalid mereu obijduit de ceilalți, cei care nu știu cum e să fii în pielea şi situația ta, şi nu o vor simţi niciodată. Familia și prietenii care au grijă de persoane cu dizabilități, pot să te ajute, să te compătimească, dar nici ei nu vor simți adânc drama ta. Apropiații te consideră omul drag și o persoană normală, se comportă adecvat. Ei înțeleg totul… Insă, au şi ei viaţa şi problemele lor. De ce să-i judec eu. Ba niciodată! Pentru că… nici eu nu pot ”suferi” persoanele ca mine. Ele mă fac să plâng, şi eu, pur şi simplu, am obosit de durere… 

Prima mea amintire cu tăticul e dintr-o zi de iarnă la săniuș în troiene de zăpadă, Aveam patru ani, probabil. Eu, fiind foarte mică și slabă, împotmolită într-o blană de urs, îmbrobodită cu un pled fin, dar gros și cald, plus o cușmă deasupra pe cap, legată strâns cu un fular la gât și peste nas, ca să nu răcesc. Și tata cu gura-i aburindă de ger, mă lua în brațe, apoi mă stabilea bine în sanie pentru că atunci când mă pot răstogoli să nu mă lovesc, și mă ducea cu o viteză nebună prin ninsoare în soarele sclipitor de nea, și eu fericită, râdeam de spaimă și fericire. Încă nu puteam vorbi, şi atunci părinții mei au descoperit că nu aud, – de vină fiind o eroare stupidă a medicilor care m-au supradozat cu antibiotice de streptomițină! Am fost marcată pe o viață întreagă, lipsindu-mă de multe plăceri ale vieții la care au acces toţi oamenii ”normali”…

De mică am realizat, că sunt în viață, că am părinți, că sunt un copil fericit cu mamă și tată pe care-i iubeam: am simtit-o în acel moment când tata mă trăgea cu săniuţa cu o viteză la maxim în ninsoarea mare în soarele strălucitor, nu știu de ce, dar e prima ce am memorizat din senzaţiile mele de copil… Apoi, părinții mei se cuprindeau în bucătăria de pe strada ”Sciorșa, 6”, din or. Florești, într-o garsonieră pe care tata abia a primit-o de la serviciu: una fără veceu și baie, dar – a fost primul nostru locaș fericit, în care ne simțeam stăpâni cu acte. Surioara mea încă nu se născuse, eu mă cățăram în brațele părinților, – ambii mă sărutau, și tata mă dădea cu ”huța” atât de vioi pe genunchii lui, că mâina mea stângă a trosnit brusc, și ei speriați m-au dus la urgență. Acolo medicul mi-a bandajat strâns brațul cu tifon, și apoi, noi toți fericiți că n-a fost nevoie de gips, am mers acasă! Am simţit că sunt şi pot fi iubită!

În curtea noastră mare cu vecini era un cucoș mare și rău, cam la nivelul meu de înălțime a celor cinci ani: că eram ca o prichinduță. Mă speriase groaznic: eu fugeam de scăpăra pământul, și cucoşul – după mine să mă ciupească. Am rămas șocată și mult timp mă temeam să merg chiar și la veceul de afară. Am tăcut sau mă bâlbâiam mult timp, or, nu știam cum să le explic părinților despre frica de acest cucoș, dar mama a aflat și i-a spus tatălui… Nu știu , probabil că cucoșul a dispărut, nu știu… Cert, că stăpânul lui se certa cu toți din ogradă, și timp îndelungat îl lăsa să zburde liber să sară la vecini, sau poate încă nu dorea să pape răcituri. Spaima de cucoș m-a marcat pe multă vreme, astfel că nu eram sănătoasă la cap şi săream la bătaie la toţi care mă obijduiau.

Părinților îmi era rușine să recunosc că nimeni nu mă iubește acolo, printre străini. Apoi, am realizat, că dacă vrei să obții ceva, trebuie să te lupți, chiar și pentru scurt timp, atâta timp cât se topea bomboana în gura ”prietenei”, care apoi mă înjosea şi mă strâmba din nas. Aveam exemplu părinților mei tineri și curați la suflet, că cu oamenii trebuie să fii cuminte, răbdătoare și ascultătoare. Prin ereditate aveam mari abilităţi şi talente încă nedescoperite atunci… Am fost inocentă, modestă sau rușinoasă, tare de treabă fetiță, până când și… răbdarea mea a plesnit, asta ca urmare, când am mai crescut nițel. De la șase ani ai mei, cel care mă strâmba din nas și mă făcea fâlfâită… o lua la ”bot”, în special, au avut de suferit băieții, pe care fetele le puneau la cale să mă bată. Copiii devin răi după ce văd cum se comportă alţii în diferite circumstanţe, şi pentru că fac ceea ce văd acasă, observă totul, atitudinea părinților unul față de altul, a celor din stradă și, în special, ce văd acum la ecranele TV… Copiii observă totul, chiar și de la trei ani adulmecă și rugumă cele întâmplate, ca peste ani ani să înțeleagă real ce a fost într-adevăr… Niciun copil nu se naște rău, – răutatea se învață, se împrumută/ se dezvoltă în mediul care el crește, fie (nu) este educat…

La cinci ani mă înecam în bazinul grădiniței și – noroc, că copiii au ieșit deja din bazin, şi doar atunci educătoarea a observat lipsa mea și a reușit să mă scoată din apă, ridicându-mă de braț. În aceste clipe de cumpănă, atunci când mă înecam, a reușit să mă minuneze un Soare frumos dintr-un tunel care mă ademenea spre fericirea raiului, și era atât de sclipitor și frumos, că nu știam ce să fac, să mă supăr sau nu pe educătoarea pentru că nu m-a lăsat să văd finalul? Pe parcursul anilor am înțeles, ce a fost într-adevăr, și de ce educătoarea speriată nu le-a spus nimic părinților… Am realizat, că toată familia Vizitiu și Sinchevici (din partea mamei) se rugau permanent pentru mine, o știu cu siguranță, pentru că și acum simt că miracole care se întâmplă, atunci când ai credință în Dumnezeu…

Iar eu fiind primul lor copil, prima fetiță scumpă și adorabilă, firavă și bolnăvicioasă, cum să nu mă iubească? Astfel, ar trebui să gândească oricare părinte pentru copilul lor, și la supărare ambele părţi să înveţe să ceară iertare… În primul rând de la sine, pentru a realiza care-i vina fiecăruia…

Cred eu, atunci când stai de vorbă cu Domnul, spunând Tatăl Nostru, El Îmi spune, ”dacă te ierți tu, Te iert și Eu”… Îmi știu păcatele și încerc să mă iert, în primul rând… Toată viața m-am simțit în siguranță grație părinților Vasile și Teodora Vizitiu, prin puterea rugăciunii pentru noi, copiii lor! Real, fiind ocrotită și ferită de pericole. Atunci când apar problemele și alte cumpene de viață, am fost mereu salvată mulțumită părinților, surorii mele, oamenilor dragi, prietenii, care prin rugă, gândul și faptele lor cu credință în Dumnezeu, m-au făcut să mă simt în siguranță, și cu stăpânire de sine. În copilărie atunci când în perioada sovietică ironizam ateic icoanele, – ei cu un al șaptelea simț, probabil, au știut că timpul le va aranja pe toate la locul lor, și eu voi prinde la minte, fără să-mi impună mult învățămintele, or să mă mustreze dur, ținând cont și sperând că voi deveni o persoană inteligentă, voi izbuti să ajung o luptătoare, și să mă feresc de sinestătător de oameni furioși și de faptele lor rele… Nu știu, dacă așa credeau și părinții cei străini din curte, care-și fereau odraslele lor de prezența mea atunci când apăream la joacă ”la cuibul cu nisip”, și mă considerau nebună și ironizau în fața părinților mei: ”Vom vedea unde va ajunge ”copchilul” vostru”…

”Să nu spui nimănui ce dureri te dor”… Eu consider că am izbutit, dar voi? ❤

SV

P.S. De ziua persoanelor cu dizabilităţi strigaţi mai tare! Cel surd va auzi, cel mut va vorbi! Real.

Zilnic trecem prin aceleaşi locuri, pe lângă aceiaşi oameni, cu gândurile în mii de direcţii şi nu vedem nimic în jur! În goană nebună după supraveţuire, uităm de acei mai simpli, defavorizaţi, – persoane cu dizabilităţi, cei care ne iubesc necondiţionat şi speră să ne amintim de ei! Şi nu doar de ”Ziua” lor sărbătorită în mod ”legal”. Să nu uităm de cei mai sărmani, mai vulnerabili ca noi! Azi, e ziua persoanelor cu dizabilităţi! – cine se aminteşte în mod normal? Da, statul… Se consideră ca statul formează cei aleşi de noi, de popor… Când vom înţelege, că Statul suntem Noi???
Să le facem viaţa uşoară, dăruindu-le nu doar speranţe, un zâmbet, o vorbă bună, o mâncare caldă în această zi! – Să le oferim o Atitudine, o Atenţie în continuare! să le oferim locuri de muncă, salarii şi pensii normale pentru un trai decent şi tratament normal, astfel, ca în această zi să mulţumeasacă şi ei acestui Stat minciunos, în prezent. Pentru ei e mai mult decât suficient! Şi sunt mulţi: bunicii, părinţii şi copii noştri, vecinii noştri, prietenii tineri şi în vârstă, – toţi cei care acum sunt sunt lângă noi! Niciodată nu poţi şti, când dă nevoia peste tine! Doamne ajută-i!

#Svetlana_Vizitiu #Impresii_blog

Date importante:

#Ziua_Mondiala_a_Persoanlor_cu_dizabilitati. Marcarea acestei zile are ca obiectiv promovarea unei mai bune înţelegeri în ceea ce priveşte problemele cu care se confruntă persoanele cu dizabilităţi şi susţinerea demnităţii, a drepturilor şi a bunăstării acestora.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) arată că, în prezent, peste un miliard de oameni, circa 15% din populaţia lumii, trăieşte cu anumite forme de dizabilitate, 80% dintre aceştia provenind din ţările în curs de dezvoltare, iar 50% neavând acces la sistemul de îngrijire medicală. O statistică îngrijorătoare este şi aceea care arată că mai mult de 100 de milioane de persoane cu dizabilităţi sunt copii, iar probabilitatea ca aceştia să se confrunte cu violenţa este de patru ori mai mare decât în rândul copiilor fără probleme.

În Republica Moldova sunt circa 180 de mii de persoane cu dizabilități, inclusiv peste 11 mii de copii cu vârsta de 0-17 ani.

Persoanele cu dizabilităţi reprezintă 5,1% din populaţia totală a ţării, iar copiii cu dizabilităţi constituie 1,7% din numărul total al copiilor din #Republica_Moldova.

Această zi a fost adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite în anul 1992.

Maia Bănărescu, Ombudsman, avocata copilului la Clubul Impresii din viata si carti

Bine v-am regăsit, dragi prieteni și membri ai Clubului ”Impresii din viata si carti” . Iată-ne ajunși și la următoarea ediție a ședințelor în incinta BM ”B.P.Hasdeu”- cu protagonistul nr. 75 în persoana Maiei Bănărescu! Cum a parcurs evenimentul, discuțiile și cum s-au soluționat și ultimele întrebări la subiectul Drepturile Omului? – Lumea avocaturii este o lume mirifică, un adevărat univers profesional şi spiritual. În multe localităţi din Republica Moldova, avocaţii şi-au legat numele de istoria comunităţii, devenind simboluri ale culturii şi civilizaţiei. Cu certitudine, Maia Banarescu este preocupată de meseria ei de avocat, de continuarea activităţii în acest univers fantastic, a unei lumi minunate, în special că este vorba de apărarea copiilor. Încerc să creionez o scurtă evoluţie a activităţii Maiei în acest domeniu cu menţiuni şi ocupaţii. Desigur, nu toţi avocaţii îşi amintesc sau menţionează rolul lor în dezvoltarea profesiei, dar într-un anumit mod toţi sunt colegii noştri pentru drepturi. Maia Bănărescu mi-a fost colegă, a studiat Biblioteconomia, apoi a continuat cu Avocatura… A decis că este mult mai important să apere legea… Înţeleg că avocaţii sunt totodată oamenii din cetate, cu plusuri şi minusuri, ca politicieni în diverse partide, care acoperă întregul spectru politic, dar şi oameni cu preocupări în universul culturii şi de acţiune. Urmăresc şi observ contribuţia enormă în lupta contra nedreptăţilor şi abuzurilor ca avocat, ca om de spirit, în acest deşert moldav îngheţat. În lupta pentru dreptate, adevăr şi justitţie. Personalitatea unui avocat ca ’’obiect de studiu’’ este, de fapt, al patrulea la număr ca protagonistă după avocatele Natalia Moloşag, Inga Albu şi Violeta Gaşiţoi, preocupările lor pentru istoria meseriei sale ca avocate şi ca oameni de rând din viaţă de zi cu zi, – se regăsesc şi ca protagoniste, şi ca moderatoare ale activităţilor în cadrul Clubului IVC… Astăzi, moderatoare a fost Natalia Moloşag, decanul baroului de avocaţi Chişinău… 

în persoana Maiei Bănărescu avem un nou exemplu, un cadru instituţionalizat, cu numeroase lucrări şi proiecte originale dedicate avocaturii poporului. Despre toate acestea şi multe alte lucruri vă propun să reflectaţi, ascultând şi vizionând filme de mai jos, referinţele şi aprecierile prietenilor despre eveniment,  şi imagini interesante, deschizând acest album:

”Maia Banarescu – Avocata Copilului, a 75 protagonistă”

Mulțumim tuturor pentru participare, pentru energia și timpul pe care ni l-ați oferit. Vă mulțumesc pentru implicare, ambiție și talentul de a verbaliza direct. Baftă şi fericire tuturor! (Svetlana Vizitiu)

Maia Banarescu:”Astăzi am trăit o experienţă inedită alături de prieteni şi familie, fiind protagonista Clubului „Impresii din viaţă şi cărţi”.
Le mulţumesc mult pentru această ocazie Svetlanei Vizitiu, creatoarea Clubului si moderatoarei Natalia Moloşag!
La fel, mulumesc pentru susţinere colegilor mei din Oficiul Ombudsmanului. Exprim recunoştinţă dnei Galina Pogonet, dnei Silvia Saca, prietenei mele Angela Toderiţa şi pentru multă lume buna prezentă la eveniment.
Şi, bineînteles Bibliotecii Municipale ”B.P.Hasdeu” pentru gazduirea evenimentului.”

Silvia Saca – O întâlnire de suflet cu dna Maia Banarescu OmbudsWoman, jurista de profesie, sotie, mamă, Personalitate. O cunosc de prin 1998, pe atunci mai tânără și deja profesionista, în permanență dornică de a cunoaște mai mult. Intre timp și-a crescut copiii impreuna cu soțul și a reușit să își facă o cariera impresionantă. Are o activitate intensă și de mare responsabilitate, doar e vorba despre viața și soartă copiilor. Mă bucur ca am revăzut-o și îi doresc sănătate, răbdare, insistență, și bineînțeles, împliniri .

Tatiana Isacova – Cu deosebită plăcere am participat la întîlnirea cu Doamna Maia Bănărescu, care activează cu mult devotament în acest domeniu de stingentă actualitate în societatea noastră, anume respectarea drepturilor copilului.
Am remarcat că se distinge în mediul academic și juridic prin inteligență, curaj, tenacitate, spiritul de iniţiativă, optimismul.
Doamna Maia Bănărescu depăşeşte orice obstacol şi indeplinește cu multă dăruire sufletească sarcini complicate, care sunt soluționate în colaborare cu instituțiile statului pentru a-i proteja pe copiii din Republica Moldova. Este menționată și apreciată ca un apărător de nădejde al copiilor.
Mă bucur mult că am avut această frumoasă ocazie să o ascult şi să mă inspir din înţelepciunea, amabilitatea, generozitatea şi eleganţa Dumneaei.
Îi doresc Doamnei Maia Bănărescu multă sănătate, fericire, succese, bucurii, prosperare.

Maia Banarescu despre calamitatatile din 20-23 aprilie:”Situația de ieri a demonstrat ca noi nici odată nu suntem pregătiți. Nici autoritățile, nici noi cetățenii, elementar sa avem o lopata. Noi nu cunoaștem ce înseamna ”situație excepționala”, cum trebuie sa ne comportam în asemenea cazuri. Ar fi fost bine ca autoritățile municipale prin mijloacele media sa anunțe, sa explice cetățenilor cum sa procedeze. ”Nu ieșiți din casa” – și ce urmează…. noi cei care care avem serviciu ce facem, angajatorii cunosc ce înseamna stare de urgenta??? De ce suna și obliga lumea sa iasă la serviciu… Care sunt serviciile care trebuie sa funcționeze, cum se asigura deplasarea lucrătorilor la serviciu, cred ca nu pe jos…Sunt multe lecții de învățat… doar trebuie să dorim să ne învățăm și să aplicăm ceea ce cunoaștem și vom cunoaște…”

Maia Banarescu despre femei:””E ziua ta femeie” – așa spunea poetul. Indiferent ce spune istoria – e vorba de Femeie: femeia – muncitoare; femeia emancipată, femeia Mamă… Nu contează că fiecare țară trăiește această zi diferit. Femeia este mereu o taină – ”Gingașa și tandra mea fiară” – spunea un alt bărbat.”

Maia Banarescu despre pericolul dependentei de internet:”Discuțiile cu copiii despre siguranța pe internet trebuie să fie permanente, ce se întâmplă acum sunt consecințe:”Acest subiect este discutat la toate întâlnirile mele cu copiii în cadrul vizitelor în școlile din țară.
Copiii discuta despre acastă temă și la orele de diriginție, informatică… Se discută și cu părinții……
Părinții, pedagogii și psihologii trebuie să identifice copiii care și-au schimbat comportamentul emoțional. Rolul psihologului este indiscutabil.”

Ana Onică: ”Sper ca oamenii să desprindă mesajul din creațiile mele”

Creaţia ei este o tribună de la care spune ce simte şi vede. Scrie cu pasiune, cu dăruire totală de sine. Este realistă, dar având spiritul observaţiei exagerat de bine dezvoltat precum spune chiar ea, – îi este mai uşor să îmbrace realitatea crudă cu haina artistică. Se bagă sub pielea personajelor, pentru a fi mai aproape de trăirile lor sufleteşti, ca să se poată bucura, dar şi suferi alături de ele. Iubește necondiţionat ţara, neamul, graiul şi tradiţiile. Respectă strămoşii, căci nu poate fi prezent şi viitor fără trecut. Poate să vorbească necontenit despre sentimentul de dragoste faţă de frumos, de valorile neamului, de aproapele nostru, faţă de tot ce este sfânt. În operele ei omul se poate înălţa prin puterea binelui, iubirii şi credinţei. Are multe de oferit, are multe trăiri și o experiență enormă de viață despre care, în continuare, ne va împărtăși mai jos. Este vorba de Ana Onică, scriitoare și actriță, om de omenie, un suflet minunat și o doamnă de excepție…

”Am venit pe astă lume în luna lui ghenar, când iarna broda flori de gheaţă pe la geamuri, iar albul zăpezii virgine, pe care se părea că a călcat doar Dumnezeu, lumina nu doar satul Tomai, Leova, de la sudul ţării, dar şi sufletele pătinţilor mei, Alexandru şi Alexandra Codreanu. Li se umpluse inima de bucurie, când după cei doi fraţi venisem, eu – prinţesa casei. Mama, fiind fiica gliei m-a învăţat să văd frumosul, să preţuiesc tot ce-i sfânt, Bunica mi-a stat la leagănul copilăriei, sfătoasă a mai fost. Serile de iarnă erau adevărate sărbători când părinţii se întorceau de la muncă, iar bunica ieşea de la stative. După cină, ne aşezam în jurul bunicăi şi-i admiram cu răsuflarea întretăiată povestirile cu care împletea trecutul (tragediile vieţii ei, dar şi al ţării, războiul din 41-45, care l-a răpus pe bunicul chiar în ultima zi de război la Berlin foametea, deportările şi consecinţele acestora) cu prezentul ei colhozurile, colectivizarea….. Tata, era şeful brigăzii de conducători auto, deseori făceau curse lungi în diferite oraşe îndepărtate (Kiev, Harcov etc) pentru a aduce piese auto de schimb. La întoarcere avea ”desaga” arhiplină cu întâmplări care mă captivau prin felul cum erau descrise… De la el, cât şi de la fraţii mei am învăţat să fiu curajoasă, să înfrunt realitate, chiar dacă este dură….

Prefer să fiu în faţă la bine şi la greu, la carte şi la muncă. De mică o făceam pe profesoara cu fraţii (șase la număr) şi vecinii mei. Eram lider la toate peripeţiile făcute în copilărie atât la grădiniţă (în timpul somnului de la amiază am ieşit tiptil cu feciorul educătoarei să rupem merele care abia de-şi conturau forma, ca apoi fiind descoperiţi de educătoare, am sărit. Când m-am văzut cu picioarele pe pământ sesizasem că poala rochiei se prinse în crengile copacului…)

La şcoală am fost o activistă înrăită, mobilizându-mi şi colegii să participe activ la toate manifestaţiile. Moderam cele mai importante evenimente din şcoală, apoi festivalurile raionale…..(luam premii şi diplome) Interesanţi şi plini de farmec au fost şi anii de studenţie UPC „Ion Creangă”, (deşi fusesem să depun actele la actorie, unde trezisem mare interes profesorilor). Acolo, am întâlnit iubirea vieţii mele, cu care mergem umăr la umăr deja 35 de ani. Continuăm să fim perechea ideală pentru copiii, rudele, prietenii şi elevii noştri. Eram ”Romeo şi Julieta” a institutului, fiind admiraţi de studenţi şi de lectori. În fiecare zi, după ore el mă aştepta cu mici atenţii. Primeam în dar primii ghiocei, lăcrimioare, brănduşe.  Eram nedespărţiţi şi la carte şi la distracţii. Dacă se întâmpla să iasă mai devreme de la ore, fiind zărit de lectorul meu, ori de colegi, eram îndemnată să ies. Alergam unul spre altul de parcă nu ne văzusem mulţi ani. Seara îmi cânta la chitară serenade sub geamul căminului. El, Vasile Onică, studentul eminent şi bun activist, a cărui foto de pe panoul de onoare atrăgea privirea tuturor studentelor, – m-a ales pe mine.

Avem o poveste frumoasă de dragoste, care a devenit un bun exemplu pentru feciori, dar şi pentru discipolii noştri. Pe unii îi avem prieteni ai familiei, pe alţii fini de cununie, ori cumetri. Am fost studenta Doinei Aldea-Teodorovici, de care mă leagă frumoase şi preţioase amintiri (Eram însărcinate ambele în acelaşi timp). Fiind elevă, studentă, dar şi profesoară m-am implicat şi în actorie (ca amatoare). Am condus cercul literar-dramatic din şcoala din Lăpuşna Hânceşti (am înscenat poemul ”Luceafărul”, de M. Eminescu), soţul Vasile – cercul de dansuri, care se bucura de mare apreciere. A participat la diverse festivaluri în republică, dar şi în Lituania, Klaipeda.(avem frumoase amintiri). Copiii noştri au crescut în şcoală de la 9 luni. În pauză îi alăptam şi le schimbam scutecele. Serile, după ce finișam treburile casnice şi proiectele pentru lecţii, le petreceam împreună cu profesorii declamând poezii sub acordul chitarei mânuite de soţul meu şi acordeonul de V. Marcu, soţul nepoatei Olgăi Ciolacu, artistă a poporului (frumoase amintiri, despre asta s-a scris și într-un ziar)

Am fost o sportivă performantă, jucând baschet în echipa şcolii, am participat la multe competiţii. Scriu de pe băncile şcolii, activând în şcoală am îndemnat şi elevii s-o facă. Activând ca profesoară în gimnaziul, apoi liceul „M. Eminescu” din Chişinău am trecut împreună cu elevii şi părinţii lor printr-o perioadă de loc uşoară a anilor 1989-95. Primele cenacluri, mitinguri, lipsa alimentelor, închiderea gazului, a luminii, despre care am scris cu durere în romanul „Forţa iubirii”.

O altă etapă a vieţii care m-a marcat a fost când Direcţia Învăţământului m-a trimis la cursuri de predare a limbii pentru alolingvi, după metoda prof. Şehter, la Moscova. A fost prima mea plecare departe de familie, când feciorii mei aveau 8 şi respectiv 4 ani. Schimbasem de mai multe ori biletul de avion ca să micşorez despărţirea. Revenind acasă, după orele din şcoală predam la cursuri. Am avut lecţii aproximativ în toate instituţiile de stat, în ministere şi alte organizaţii. Am fost profesoara deputaţilor alolingvi în perioada când în plenum se vota denumirea limbii. (Le scrisesem pe tablă mai multe cuvinte în limba moldovenească şi limba română) deşi se convinsese că nu există diferenţă au votat totuşi pentru cea moldovenească.

Mă simt fericită şi împlinită în marea şi frumoasa mea familie, unde înţelegerea, respectul, încrederea şi dragostea sunt temelia trainică. Mereu primesc atenţii din partea soţului (Specialist principal în invăţămîntul preuniversitar la Ministerul Educaţiei). Acum mulţi ani adusese o bucată de lemn în casă. Eu o tot scoteam afară, ca mai târziu s-o găsesc iarăşi în casă. La ziua mea am primit o feie sculptată în acea bucată de lemn. Frumoase amintiri am legate de ziua mea şi de la elevii mei, atunci când în mijlocul iernii, stăteau ca un şirag de mărgele întâmpinându-mă de la troleibuz până în clasă cu flori şi alte mici atenţii. Cei doi feciori ne-au umplut viaţa cu multe bucurii şi surprize frumoase. În acele timpuri de loc uşoare şi neclare (1998-2003), ei au ales cartea, sportul, muzica, dansul şi nu filmele rulate prin subsoluri. Ian-Alexandru a terminat cu succes facultatea de tehnologii informaţionale, UTM, apoi  și alte facultăţi. În prezent, activează ca regizor…

Mama nepoţelilor mele Bianca şi Iana, adorata actriţă de la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”, a intrat ca un soare în familia noastră… Ea mi-a umplut pe loc sufletul cu lumină, gonind tristeţea lăsată de fetiţa mea, Doiniţa, care a părăsit astă lume mult prea devreme (de 7 luni)… Diana este o dulce şi gingaşă, care emană doar bunătate şi căldură. Este deosebită în tot ce face. E o mămică şi soţie grijulie, atentă şi nespus de iubitoare, de asemenea e şi o gospodină desăvârşită. Găteşte cu toată familia, repede şi gustos. Le plac experimentele, mereu ne uimesc cu ceva nou-deosebit. Pune mult suflet şi în rolurile pe care le joacă impecabil. Mereu e alta şi totuşi aceeaşi, bună, înţelegătoare şi drăgostoasă. Marian, mezinul este licenţiat în psihologie, activează în diverse proiecte internaţionale… Dacă Ian e mai pragmatic, el e romantic, mai visător.

Anul 1994 mi-a schimbar radical cursul vieţii, după cele trei zile în care m-am aflat în comă. Am fost impusă de starea sănătăţii să părăsesc definitiv şcoala, dar nu şi pedagogia. Din 1997 mi-am deschis un centru de studiere a limbilor ”Lingvistul-Onica”.  Aici am cunoscut mulţi oameni din primul val de migranţi cu poveşti diferite dar asemănător de tragice şi cutremurătoare.Toţi au plecat din acelaşi motiv-sărăcia, lăsându-şi copiii mici, ori minori, părinţilor neputincioşi în faţa bătrâneţii, ori a bolilor….

Am multe sfaturi pentru tineret, le-am expus într-un roman, prin (Bunica Sanda – nepoţica Ancuţa). Am multe lucrări scrise, doar că nu le-am publicat…

În luna lui gustar, pentru nepoţelile mele o poveste era obligatorie înainte de somnul de frumuseţe. Le-am povestit despre eroii din romanul „Forţa iubirii”, Ancuţa şi Ştefănel. Ascultau cu respiraţia întretăiată. Au înţeles despre ce e vorba, au înţeles perfect ce e bine şi ce nu. Îndrăgise deja aceşti eroi şi vroiau continuare. Zicându-le că ei sunt deja mari, mi-au reproşat:”Ei şi… ce, noi nu vom creşte?” Apoi, i-am citit soţului. Scriam noaptea, plângând, iar dimineaţa având ochii roşii soţul mă întreba: – ”Astăzi pe cine ai înmormântat”?

L-am scris în nouă luni, atât de cât are nevoie un copil ca să se nască. Apoi, i l-am citit Dianei, fără să-i spun despre ce este vorba, reacţia şi expresia feţei mi-a dat mai mult curaj, apoi l-am propus unei profesoare de limbă şi literatură română, autor de manuale. Ea mi-a zis atât: – ”Am citit foarte multă literatură, dar mai puţune cărţi m-au ţinut captivă într-o astfel de stare”. Trei ore n-am putut să fac, s-au să mă gândesc la ceva. De asemenea, am fost încurajată de scriitoarea şi criticul literar, dna Lidia Gonţa-Grosu, Claudia Partole şi bineînţeles de dna Marcela Mardare. Alexandru Plăcintă şi de mulţi alţi condeieri, care mi-au spus că ceea ce scriu merită citit de multă lume. Atunci am hotărât să propun spre a fi editat şi romanul, care în cinci luni a fost reeditat, în care s-au adăugat zece pagini cu impresii ale cititorilor venite din diferite colţuri ale lumii.

Romanul „Forţa iubirii” în 2 volume a făcut înconjorul lumii. La invitaţia conaţionalilor noştri am făcut o călătorie „Pe urmele Ancuţei”. Am avut multe întâlniri impresionante… în diferite ţări şi oraşe. Am publicată şi o carte de poezii. Acum lucrez la trei proiecte. Sper ca în luna ianuarie să-mi fac cadou o nouă publicaţie. În toată creaţia mea, mă strădui ca cititorul lecturând să desprindă uşor mesajul pe care îl propun. Să găsească răspunsuri la întrebările care-l frământă. Sa devină mai atent la tot ce-l înconjoară, să vadă frumosul şi să ignore, ori să contribuie la stârpirea urâtului. Să facă ce poate mai bine pentru aproapele său, pentru ţară, s-o facă cinstit, cu pasiune. Să iubească şi să se lase iubit, altfel, iubirea e sortită eşecului. În momentele dificile, când viaţa îl împinge la margina prăpastiei să nu se lase să cadă în gol – asta e cea mai uşoară cale. Trebuie să lupte, să se zbată până va reuşi…”

Traista cu sfeclă

– Profesore, tu eşti atât de înţelept. Şi întotdeauna, foarte binedispus, nu te superi niciodată, atent la toată lumea şi vorbeşti doar când eşti întrebat… Ajută-mă, să fiu şi eu aşa… – l-a rugat un student pe superiorul lui.

Profesorul a fost de acord şi a cerut studentului să aducă o geantă transparentă şi… sfeclă roşie.

– Dacă se va întâmpla vre-odată să te superi cu cineva şi vei ţine pică pe această persoană, – a spus profesorul, – atunci ia această sfeclă. pe-o parte a ei scrie numele tău, şi pe alta, numele persoanei cu care a fost conflictul, şi pune această sfeclă în geantă.

– Şi-atât? – a întrebat studentul nedumerit.

– Nu doar atât. Tu trebuie să porţi mereu cu tine această geantă. Şi de fiecare dată, când te vei simţi jignit de cineva, să adaugi altă sfeclă în traistă. Studentul a dat acordul.

A trecut ceva timp. Traista novicelui s-a umplut cu mai multe sfecle şi a devenit destul de grea. Era foarte incomod să porţi cu tine mereu această încărcătură. în plus, sfecla pusă la început a prins să putrezească. S-a acoperit cu un mucegai alunecos, alta a dat flori şi a început să raspândească un iz neplăcut.

A venit studentul la profesorul lui şi i-a spus:

– Este imposibil să porţi mereu această greutate, cu atât mai mult că sfecla s-a stricat. – Sugerează-mi altceva!

Dar profesorul a spus:

– Acelaş lucru se întâmplă în sufletul tău. Atunci când eşti pe cineva supărat, jignit, atunci şi pe suflet apare o piatră grea. Pur şi simplu, tu nu observi acest lucru imediat, Apoi, pietrele devin tot mai multe.

Acţiunile se transformă în obişnuinţă, obiceiurile – în caracterul care crează vicii împuţite. Şi este foarte uşor să uiţi despre această încărcătură pentru că este tare grea, şi imposibil să o porţi mereu cu sine.

Ţi-am oferit o posibilitate de a urmări tot acest proces doar din exterior. De fiecare dată, atunci când te simţi ofensat sau, vei decide să te superi pe cineva, – gândeşte-te dacă ai nevoie de această piatră pe suflet!

Defectele, viciile noastre sunt generate de noi înşine. Şi chiar aveţi nevoie să purtaţi sfeclă stricată în spate? ❤

(O adaptare conform învăţămintelor populare) SV