În ajunul Paștelui, la bunici la țară în Săptămâna Mare începeau pregătirile. Se scutura toată casa, până la ultimul preș. Se închideau sobele, ce bine c-am scăpat de iarnă! Bunica era mereu preocupată de curățenie și de-ale gurii pentru toată lumea. Bunicul cosea curtea și mirosea a iarba tăiată, a copaci înfloriti și a pâine pe vatră. Exista ceva mai frumos de atât?! Pomii se vopseau cu var, în primul rând, și tot satul, întreaga țară – știau că vine Paștele! De fapt, pregătirile pentru Paște erau și pentru copiii mari de la orașe. Pentru noi. Cei pentru care totul părea ciudat… În prezent, alergăm în goana noastră nebună prin oraș, cumpărăm cozonaci în pungă și ne întrebam unde e mirosul vechi din copilărie…
Bunicile mele aveau mereu o grijă de Paști, – să le fie casa proaspăt văruită. Amestecau bine lutul cu bălegar, paie și apă și cu mânile lor bătătorite acopereau pereții acolo unde varul sărise sau se crăpase. Să mă credeți, că și eu umblam cu verii mei pe drumul lung din mahala în căutare de baligă. Chiar ne întreceam unul cu altul, cine aduna mai mult… O putoare duhnea, de Doamne-Doamne, dar nici gând să protestăm, mai ales că după muncă venea și o măliguță gustoasă și noi eram flămânzi și plini de energie. După ce buneii ori bunicile terminau de „lichit”, stingeau varul într-o găleată ce păstra urma unor grămezi de varuri, amestecau cu sineală luată din colhoz, până capătă culoarea cerului senin de primăvară. Se cățărau surorile mamei împreună cu bunică Maria pe taburete îndeletnicite cu mare drag de bunelu Teodor din Olișcani, si cu bidineaua de la stânga la dreapta – struneau pereții până curgea apă de pe ele. „Înmoaie țucă badanaua în găleată, scutur-o oleacă și dămi-o la mână: -imi spunea bunica fără a mai coborî de pe taburet. În colțuri dădea cu o pensulă făcută de bunelu din penele gâstilor fine. Spăla dușumeaua din zal /odaia mare/ cu petroxin, în restul camerelor la început rămânea lutul înșirat pe jos (la buneii Feodosia si Mihail Vizitiu din Varvareuca). Iar în Olișcani, în casa mare, bunelu a pus chiar podele din lemn, era meșter la toate, și tare bun. După ce terminau de lichit pe jos asteptam sa se usuce bine, puneau pe pereți carpete cusute de bunica, atârnau perdele pe sârma draperiei de lemn si terminau cu întinsul țoalelor de coade si cadrelelor pe jos. Ambele mele bunici țeseau covoare minunate. Apoi, de obicei, ieșeau cu spatele din camera pe care o terminau, se opreau în prag, scrutau cu privirea în jur și spuneau ușor oftând:”Bodaproste c-am terminat”. Dupa care repetam și noi, nepoții împreună cu ceilalți din neamuri… Bunica Feodosia mereu ne făcea cruce, pentru că părinții erau tineri și pe atunci nu se permitea să te rogi, în văzul tuturor… Totuși pășeam…. spre comunism ) Taina copilăriei mele mai stă în izvorul pârăului din vale de la casă bunicilor Maria și Teodor Sinchevici, părinții mamei mele Dora, în drum spre casa de cultură din Olișcani, pe care bunelul meu l-a făcut cu mâinile și sudorile frunții sale. Bunicii mei au iubit dintotdeauna ce-au făcut, munceau pe rupte, nu-i auzeam văicărindu-se, erau cuminți și blânzi, ne așteptau să vadă bucuria și mulțumirea din ochii noștri. Le era de ajuns și erau împăcați cu lumea. Mamele și bunicile ne fac Paștele și Crăciunul – sărbători tradiționale dăltuite în suflet pentru vecie . Asemenea acestor sărbători cu feminitatea iconografică, nimic n-ar fi fost fără ele. Biserică adevărata am prins-o la bunei, acasă. Fără lupta lor, fără jertfă și dăruire, fără permanentă grijă maternă care te însoțește în viață, n-ar fi… sărbătoare. Mi le amintesc pe bunicile mele în preajma Paștelui cum se trezeau cu noaptea-n cap și frământau kile de cozonac și pască. Încingeau cuptorul de lut primind în burta lui încinsă tăvi cu cozonaci țanțoși și păști mândre și pufoase. Le binecuvîntau cu câte o cruce făcută cu toate palmele trudite și le lăsau în voia focului din cuptor. Cu fiecare iarna cu Crăciun, cu fiecare primăvară în Paștele ce vine, viata mi se pare o binecuvântată poveste. Mai ales când trăiau și părinții mei. De Paști și de Crăciun, în mod tradițional noi toți, mergeam în ospeție la ei, dragii mei părinți… Acum s-a rupt tradiția fără ei în viață… Mergem la cimitir să vorbim cu ei, să ne amintim, să aprindem luminări… Eu nu pot fi ca ei pentru copiii și nepotul meu, spre marele meu regret, dar le pot oferi toată dragostea mea și ajutorul meu necondiționat… Sper că vor înțelege cu timpul… Trăiesc într-o permanentă mirare – cât de Bun e Dumnezeul nostru, totdeauna și zilnic, totul la locul său. Dar toate lucrurile devin clare după ani de zile prin care treci experiențe uneori grele, alteori fericite. Că totul a fost frumos și bine, realizăm abia la finele anilor noștri de viață, și nu vreau să fiu pesimistă… Avem speranțe și credem că totul va fi bine. În fiecare an vine aceeași primăvară, cu altceva nou și nemaitrăit cândva. Obiceiuri și tradiții noi înmulțite cu cele vechi, și cu care ne obișnuim mai greu… Asta e Viața, mergem înainte, doar copiii să ne fie sănătoși! Lanțul trofic își face cursul, natura ne desfată cu frumusețea mereu ofertantă si misterioasă. Fără a cere nimic în schimb ni se dăruie într-un soi de salvare a sufletului. Asta am simțit atunci când am mers la cimitir la părinți, și mi-am amintit cum veneam la ei în Florești la casa noastră dragă… Întrând pe poartă, mi se întindea la picioare o curte plină de iarbă verde proaspăt încolțită, cu florile atent sădite de mama, și copacii – sădiți de tata, toate înmugureau cu arome prin jur… Spre amintire de copilăria noastră… În drumul spre maturitate. Atunci am inteles de unde lua mama atâta putere; din grădina raiului pe care fiecare și-o face din ce are, pentru că înțelept a fost cel ce-a zis:„Fă rai din ce ai.” Părinții mei au inteles, de asta și au înfipt și mai tare rădăcinile în locul care ne salvează sufletul. În sufletul, mintea și amintirile mele… Mama s-a născut chiar în Ziua de Paști, pe 8 aprilie, vom sărbători și o vom pomeni și pe ea și pe tata, împreună cu familia… Plouă și afară de lipsa lor… A rămas imaginea cu întreaga familie Vizitiu și Sinchevici, un neam numeros și bun la inimă… Ce frumos era atunci, așteptăm cu o altfel de bucurie sărbătorile, păcat ca timpul trece peste noi, amintirile însă ne rămân în suflet. Există în viața noastră clipe care par că ne dezvăluie esența. Momentele pe care ni le amintim întotdeauna. Și cel mai important, că dragostea și înțelegerea reciprocă să domnească în inimile urmașilor noștri… Să cunoască – valorile… Despre mai multe tradiții din satul Varvareuca a scris și tatăl meu Vasile Vizitiu în cartea lui „Cu satul în suflet prin mări și oceane” – recomand s-o lecturați în bibliotecile BM B.P. Hasdeu, BNRM, Florești…
BunăVestirea – e apropierea Invierii… – O sărbătoare cu Paștele Domnului fericită, aveți grijă de voi și de cei dragi și alături de voi! Fiți optimiști! Bucurați-vă de viață, prieteni, împlinindu-vă Credința! Hristos a Inviat! Adevărat!
Svetlana Vizitiu, Impresii din viata si carti blog / Imagini cu bunica Feodosia si tata, casa Varvareuca
Imagini arhiva familiei: Casa bunicilor Sinchevici din Oliscani, copiii, nepotii si stranepotii; La masa matusa Alexandra Senkevici si bunelul Teodor din Oliscanu – eu cu dansii la masa din Floresti; Serafima Senkevici a copt cozonacul; Familia Vizitiu, anii 1945-50, Varvareuca
Suntem o GENERAȚIE care nu va mai reveni niciodată! ~O generație care a mers la școală pe jos și s-a întors singură ~O generație care și-a făcut temele singură pentru a ieși cât mai repede să se joace în stradă. ~O generație care își petrecea tot timpul liber pe stradă. ~O generație care s-a jucat de-a v-ați ascunselea când se întunecă. ~O generație care a făcut prăjituri din noroi și mânca fructe de pe jos . ~O generație care a făcut jucării de hârtie și carton cu mâinile goale. ~O generatie care nu a “obosit” sau s-a “plictisit” niciodată, aveam la dispozitie“ Mahalaua copiilor, unde puteam să petrecem zile în șir, gratis, practicând toate sporturile, dansurile etc . ~O generație care a strâns fotografii și albume cu decupaje. ~O generație crescută de părinți, nu de bunici sau de bone . ~O generație care nu a mai râs cu puțin timp înainte de culcare, astfel încât părinții să nu știe că suntem încă treji. ~O generație care citea cărți, cu lanterna sub plapumă. ~O generatie care a fost învățată să-și iubească țara. ~O generație care ofeream imediat locul celor în vârstă în autobuz și îi traversam strada, nu îi luăm la misto. ~O generație care trece și din păcate nu se va mai intoarce!.. ~O generație pentru care contau sentimentele, nu banii sau mașinile ~O generație care a fost liberă și nu a știut ~O generație care a crescut cu cheia la gât . ~O generație care a învățat să se descurce în toate timpurile și în orice condiții prin forțe proprii . ~O generație care nu mai poate fi manipulată asta fiind motivul pentru care le stăm în gât Impresii din viață și cărți
La tine vin prin roua dimineții,/Sunt rugaciunea, tu îmi eşti altar/Sfințindu-ne-n mirajele din ceruri/Prin constelații fără de hotar… /din „Lumina din umbră”, Iurie Brașoveanu/
Iurie Brasoveanu, pictand icoana
Muza mea: Eu știu, a fost Război în Cer/Și muza mea e greu rănită./Cum să renasc eu din blestem/Când aripa mi-i doborâtă? / O, Doamne, vreau cu Pacea Ta/Să ungi aripa mea rănită,/Presoară liniștea din Cer/Pe fruntea mea cea obosită. / Și aud un glas:/“Fii liniștit,/Cel care-mi ceri azi îndurare,/Eu pun hotar între blestem/Și între a Cerului iertare. / În gândul tău înălțător/Cobor scântei de lumânare,/Iar muzei tale îi dau Eu/Un Cer întreg fără hotare…” Iurie Brașoveanu
Greu de spus cine-i Iurie Brașoveanu în „primul cap” – artist plastic sau poet? „Mama a fost toată viața profesoară de limba și literatura română, dar la începuturi a predat și ore de desen, ea mi-a fost prima îndrumătoare. Mulțumesc părinților pentru susținere, că nu mi-au interzis să pictez pe butoaiele din beci, pe poartă, pereții din casă și tot ce-mi stătea în cale. Voiam să devin pictor și pasiunea mea a pornit din casa părintească.”
Arta mereu a entuziasmat imaginația scriitorilor. Maestrul scrie inspirat de oameni si natură, dar mai ales, de Creatorul lor. Talentul său literar a ajuns să fie apreciat după pânzele sale faimoase / volumul cu poeme „Mai sus de umbra durerii”/. Ultimul timp, creează și în relief, portrete în tehnică specială, punctate cu tuș, peniță, dar și pigment japonez. Aplică această tehnică la ilustrații pentru Antologii și Enciclopedii (Gala Poeziei „Șapte inimiRomânia”) cu sute de scriitori autohtoni, și pentru volumele aparte ale autorilor de proză sau vers. Combinând grafica și poezia, creează o formă impresionantă de artă apreciată la justă valoare de experții în domeniu, dar Iurie creează în așa mod și pentru a fi înțeles de generații, nu doar de contemporanii lui. „Toate-s trecătoare, iar oamenii sunt obișnuiți să se arunce după modă.Aprecierile vin mereu la justa valoare de la generațiile următoare. Ce a fost actual acum 200 de ani, noi n-am știut. Ce va fi „actual” cu 200 după noi, va fi pentru timpurile lor, nu ale noastre. Generații noi în care vor fi și experți, dar și oamenii care vor aprecia lucrurile mult mai clar. Vor aprecia cu sufletul, nu cu invidia.”
Maestrul pictează cu ulei, acril, orice pentru a stăpâni destul de profesionist albumele cu icoane sau peisaje, e și portretist talentat. – „Mă inspir din mine însumi. Eu mereu îmi ilustrez stările sufletești.”
Îi plac, în special, momentele în care pictează sub sunetele de vânt, ale stropilor de ploaie, atunci și operele lui, crede el, sunt mai reușite. „Mi-i viața năpădită de ploaia tristă-a zării / Și cad din nori fiorii pe tâmplele visării...” (din „Mi-i viața”)
Pânzele și versurile create le adună în materialul care poate folosit la orice publicație. Nu a imbinat nimic întâmplător, poezia merge separat, la fel și pictura, și cu același succes combină grafica lui cu creațiile scriitorilor româno-basarabeni. Opera lui e influențată de univers în ansamblu. Nu reacționează la ce se discută pe internet; este rezervat, dar stăpân pe sine: „Nu se dau oamenilor din tainele sufletești”.
„Pasiunea pentru pictură vine din străbunei sau răstrăbunei... E genetic. O răstrăbunică de-a mea a fost pictoră bisericească, fiică de Preot. Ouăle pascale le picta cu o măiestrie deosebită. Altă mătușă e Pictoră Emerită în Ucraina, lectoră universitară (facultatea de pictură), o verișoară e ceramistă aici in Moldova, o altă verișoara – sculptoră în Rusia. Totul a început încă din frageda copilărie, de la poemele lui M. Eminescu. Uneori făceam culori din stoarcerea plantelor, pictam totul ce-mi stătea în cale, până și pereții în casă, si butoaiele în beci… dar sunt recunoscător și mulțumesc părinților care mereu m – au susținut. Datorită mamei si tatei, am devenit pictor, apa la rădăcini am avut-o de la ei. Mai mult inspirație e de la Cer, din aer, de la natură. Mă inspiră Opera lui Eminescu. Dar când pictez sau fac grafică eu, deseori, îmi vorbesc mie însumi… Îmi ilustrez sufletul, e totul ce vine din interior. Pun suflet în fiecare lucrare.”
Prin pânzele Maestrului Iurie Brașoveanu – realizezi brusc că viața este nesfârșită, și lumea noastră pare dreaptă și frumoasă. Imaginea artistului plastic se bazează în special pe icoanele cu îngerii sfinți, ale cărora chipuri bisericești le pictează cu atâta măiestrie. După ce aplică culorile, la fel de provocător… este îndemnul la credință. Ca și în poezie, înșiră nu predici, nu instrucțiuni, – o rugă la Bunul Dumnezeu. „O, toate-s trecătoare, și zâmbete, și ură,/ Tu crucea ta o du, căci e-o credință pură./ Durerea te-a ajuns, cu prăbușirea serii,/Dar tu n-ai lunecat în gropile căderii” („Mi-i viața”)
Si dragoste nemărginită pentru femeia iubită – „să aprind acea luminare de neuitare a chipului dispărut la neguri abisale”. Sunt creații ce înregistrează temerile și speranțele marelui artist plastic. Expune lumea interioară, dar nu toți înțeleg atitudinea, unii văd doar chip sau culoarea aplicată și mai mult nimic. Iar poezia maestrului este caracterizată de metafore îndrăznețe, limbaj simplu și structură figurativă, cu mesaj pătrunzător. Uneori nostalgic, trist… Iurie Brașoveanu scrie și pictează – de-a lungul întregii sale vieți creative. E foarte serios, și plin de întrebări metafizice. Teoretic poetul surprinde și fixează ceva evaziv, pentru că fiecare poet și pictor de icoane – simte și exprimă ceva mai flexibil ca gândul, dar când realizezi în ce ai pătruns, se dovedește a fi ea „Dragostea”. Nu puf, ci o saltea cu pernă grea de dureri pentru persoană pierdută în timp…
„Prea greu Pământu-și poartă suflarea sa de patimi,/ Doar Cerul are zborul pe-aripa sa de lacrimi/Și mă scufund în valuri de grele insomnii,/Ce rece îmi e fruntea în beznele pustii.” ( din „Insomnie”)
Personalitatea și creativitatea pictorului coincid în sensul că tot ceea ce Iurie Brașoveanu creează, – trece cumva prin el însuși, gândește și retrăiește, se implică în tot ce reprezentă imaginea vieții. Orice operă de artă poartă amprenta personalității creatorului ei. Prin natura și originalitatea operelor, deja se poate recunoaște autorul, pentru că arta lui a devenit nu doar o expresie a sufletului lui, ci și o reflectare a lumii obiective în versalitatea și relațiile sale diverse, un tablou amplu al vieții, modelul său în ansamblu.
„Părinții mei au fost cei care m-au marcat, dar am avut norocul să învăț în clasa profesorului Gheorghe Gorun, de la Școala de Arte din orașul Sângerei. Grație cunoștințelor acumulate în clasa experimentatului profesor și pictor, am învățat să iubesc natura, să iubesc oamenii, să-l iubesc pe Dumnezeu. Alături de el am reușit să-mi identific propria manieră de a lucra cu pensula, cum să așez culoarea pe pânză, cum să concep o nouă lucrare. Pornind de la o pată de culoare, păstrând gama, echilibrul, inventând compoziția lucrării, până la urmă am reușit să obțin realități artistice. Or, locul de proveniență este principalul „motor” al unei cariere artistice de succes. Am acumulat cunoștințe și o bună experiență de la distinsul profesor și pictor Gheorghe Gorun, pentru că el eliminase culorile de pe pământ și ajunsese să picteze spectral, cu culorile curcubeului, amplificând și exaltând fiecare culoare, care trebuia să fie curată și amplă. Îmi place opera lui Michelangelo, Rembrandt, Repin și Brâncuși. Averea pictorilor e sacrificiul în creație, iar profitul în meserie e mai mult satisfacția sufletească și urmele ce le lași după tine.”
Tângește după anii de studii, atunci când învăța la Colegiul Republican de Arte Plastice „I.E.Repin”/ actual, Alexandru Plămădeală/. Și-a apărat diploma în 1981. Primul său tablou a fost „Prima arătură a primului tractor în Republica Moldova”: „În prim plan un bătrân semi-aplecat ține în pumni pământul proaspăt arat, pentru a realiza acest personaj, mi-a pozat chiar bunelul meu Ion. Răscolesc amintirile și realizez că trecutul mai trăiește în prezentul meu.”
Creativitatea autentică a autorului Iurie Brașoveanu poartă adevăr și frumusețe, și mai multă bunătate. Experiența de viață l-a marcat și prin nedreptăți, nu-i întotdeauna doar pictor, este Om, și foarte inteligent. Trăiește printre oameni, absoarbe destine, le trece pe imagini, grafică, culori… Și, diferă de ei prin emoții închise. Nu admite implicarea cuiva în viața personală, de aceea prezintă interes nu doar prin creațiile sale plastice. Dacă voi scrie că scrie ingenios, se va supăra… Este și el vulnerabil ca toți oamenii de creație.
Semnificația operei unui artist plastic se dezvăluie pe parcursul timpului, pe deplin doar în istorie: – Are dreptate Maestrul. Este conștient de aceasta, și că treaba pictorilor, a poeților – e să creeze, supunând impulsurilor interioare ale sufletului, chiar dacă ei uneori creează la comandă. Inspirația n-o poți vinde, dar poți dărui un tablou frumos. Iurie Brașoveanu, pictor și scriitor – plin de demnitate personală și profesională, conștient de talentul său, nu se consideră mai sus decât oamenii obișnuiți. Oricât de complexe, contradictorii și dificile ar fi caracterele geniilor veritabili, întotdeauna pentru ei sunt mai importante munca și aprofundarea de sine în arta lor. „Sunt un artist care lucrează pentru libertatea sufletului. Lumea mea-i totul ce vedeți în lucrările mele. E o lume abstractă pe care o văd și o trăiesc doar eu. Mânile mele pictează ceea ce-mi dictează sufletul. Și când fac grafică, sau pictez icoane, trec într-o altă lume… Unde e Liniște și Lumină aparte… Unde sunt eu în crezul meu artistic… Prin artă se declanșează revoluția sublimului, al misterului inepuizabil.”
Artistul trăiește prin artă, iar creativitatea este dominantă a personalitații sale. Orice altceva ar fi fost secundar și tranzitoriu, dacă nu ar fi pierderea persoanelor dragi… Viața continuă.
Ca artist plastic, Maestrul Iurie Brașoveanu interacționează cu mai multe curente moderne, creând opere de artă unice, ce îmbină simbolismul și expresionismul până la experimente îndrăznețe cu diferite stiluri și tehnici, ulterior perfecționând și grafica portretistică învăluită cu fanteziile surprinzătoare caracteristice modelului din fața lui. Întrucât interesul lui pentru arte plastice s-a născut devreme, același lucru s-a întâmplat și cu picturile sale ulterior.
Din amintiri: La șase ani, mama l-a luat pe micul Iurie într-o excursie la Muzeul Național de Artă de pe Ștefan cel Mare, villa Herța. Au întrat, ținându-se de mână. Ghidul povestea ceva despre istoria artelor, brusc văzu copilul și voi să o facă pe înțeleptul: cică, un copil nu are ce căuta într-un grup pentru maturi, căci sunt tablouri serioase ale marilor maestri, pe care sunt redate nuduri, iar pentru copil se va găsi ceva mai util afară – floricele și fluturași. Atunci mama i-a spus că poate achita un alt bilet pentru maturi „numai, vă rog, să-l lăsați să vadă și el tablourile. Că l-am adus la muzeu să vadă opera de artă. Fluturașii și floricele le vede acasă.”
Excursia, desigur că l-a marcat pentru întreagă viață…
Se spune că Dumnezeu mișcă mâna pictorului de icoane. Opera pictorului Brașoveanu a treptat iconografia basarabeană în rândurile celor mai impresionante realizări ale culturii naționale, cât și mondiale. A pictat în biserici, în temple europene. Ce înseamnă a picta icoane? Fețele sfinților, trăsăturile biblice, culori mai moi, figuri măiestuoase, tenul cald apropiat culorii trupului. Maestrul a completat imaginile sfinte cu detalii individuale, conturând figurile și pliurile vestimentațiilor, a înseninat clar chipurile clasice și le-a făcut mai vii pe fundalul întunecat sau roșu-maro. Punct cu punct, linii de pensulă cu ulei pe icoanele pe care au apărut trăsături umane realiste. Pictarea catedralelor sunt cele mai monumentale lucrări ale pictorului.
Iurie Brașoveanu prin creația lui a dus faima moldovenilor departe de hotarele ei. Pictează și restaurează opere de artă în Franța, România, Moldova, dar și în Italia, țara în care e stabilit cu traiul de câțiva ani. Opera lui înfrumusețează prestigiosul Salon „Marlboro Classics” din Paris. Lucrări de restaurare precum Villa Rey din Torino, villa de reședință a regelui când Torino era capitala Italiei. Iconostasul bisericii „San Massimo” patriarhatul Moscovei din Torino, 30 de cărți ilustrate ale poeților din Moldova, România, Armenia, Brazilia, Italia, Israel și Cuba, 13 icoane, creație proprie, reproduse în 9 cărți de specialitate italienești, etc. „A te manifesta ca artist peste hotarele țării nu este greu dacă ai în preajmă valoarea creației tale ca călăuză. Urmele care le lași în umbra ta fac un pod de lumină, care te înalță și îți permit să înțelegi rostul aflării tale pe drumul provizoriu….”
El moaie peniţa în culorile trecutului, prezentului, universului, se inspiră din sentimentele de dragoste, din creaţia lui Eminescu. Culorile i se duc după vis. Râde ochiul, privirea ce lasă el în urma liniilor grafice înşirate cu gândul. Adâncul său sufletesc, flămând de frumos ia culoarea pe aripa inspiraţiei şi reuşeşte să creeze asemenea lucrări de grafică, ca acele treizeci – vernisate recent pentru publicul din Moldova. Le priveşti, le contemplezi şi simţi miracolul lor, lumina, culoarea – o revelaţie. Am apreciat că picturile sale sunt zigzaguri de stea. Parfumul timpului în desenul lor devine etern. Artistul recunoşte că este supus acestei meserii prin vis şi prin cuvânt artistic, poetic. Pe cât e mare grafician, asemenea şi poet… Creând, îşi potoleşte zvâcnetul sufletului, virtutea talentului. Când pictează şi crează forme, simte cum se consumă. Fiorul creaţiei îi alimentează trăirea. Rămâi devorat de acest talent, de arta lui – un echilibru perfect în fiecare lucrare. În acest dans al culorilor şi liniilor, el susţine că îl vede… –
„Simbolismul e o Taină. Prin acest miracol, îl oprești pe spectator în fața operei tale, impunându-l să gândească, să mediteze. Doar cine poate vedea Lumina Luceafărului, va simți zborul și arderea din Pasărea Măiastră, roua de lângă rădăcinile copacului împletită în scară, treptele căruia ating cerul, oul – enigmă, inelul fără început și fără sfârșit contopit din apă și pământ, aer și foc…; „Oprește-te, Omule… și privește la Cer, căci ești Simbol al Universului! Am trecut prin circumstanțe atenuante ale vieții care mi-au marcat popasul mai evident prin grafică. Deoarece ea poate conține o combinație de text, ilustrate și culoare, fapt care m-a îndreptat către premeditarea unei selecții. Realizez lucrări în acuarelă, ulei și pastel – pe pânză, lemn sau piatră, dar pe hârtia între alb și negru mă aflu în toate culorile Universului, în care distincția imaginară poate deveni ambiguă. În așa fel creez și combin simboluri, într-o formă reprezentativă de idei și imagini.”
Personalitatea lui Eminescu în picturile artistului plastic:„În toate expoziţiile mele de la Chişinău şi cele din străinătate am abordat în permanenţă tematica eminesciană. Am ilustrat Scrisorile lui Eminescu, poemul „Împărat şi proletar” şi alte lucrări. Nu m-am despărţit niciodată de creaţia eminesciană. Ea mă însoţeşte pretutindeni”; „Cu poezia lui Mihai Eminescu am crescut de mic. Cărțile fiind frumos ilustrate, lăsau impresii plăcute. Au format în subconștient, ca un tandem – colac împletit în două forme, egale ca lungime, greutate și mărime – poezia care pictează, și pictura care scrie. Când scriu poezia e ceea ce-mi dictează sufletul, iar când pictez e autoportretul lui. Arta e naștere, viață și moarte, toate frumos îmbinate cu o trecere dintr-o formă în alta. Conceptul de artă e conceptul de dragoste – un sentiment foarte emoțional în starea de fericire, unde simțul moral și estetic au contopire cu o altă persoană – O DĂRUIRE! Între mine și artă e o dăruire reciprocă. Să credem în Dumnezeu care a creat Universul. EL, care a existat înainte de veacuri și a dăruit frumusețea cosmică pentru oameni. Desenez pe hârtie un punct și o linie, dându-le viață, căci ele sunt mișcare și interval de timp ce merg împreună spre cele veșnice.” /Iurie Braşoveanu/
În aceste clipe, poetul Iurie Brașoveanu finișează un poem cu 101 strofe care va fi publicat ulterior!
Varia personalități despre Iurie Brașoveanu:
Nicolae DABIJA: „Magia artei. Iurie Brașoveanu își învață privitorii să vadă, ca și cum i-ar învăța să citească lumea. Graficele lui te descătușează, îți dau vedere, îți dăruiesc aripi, te fac liber.Pe el nu-l interesează zăpada decât dacă are câțiva corbi pe ea.Nu-l interesează muntele decât dacă vede cel puțin un fir de iarbă răsărind dintre pietre.Nu-l interesează cerul decât dacă are un Dumnezeu în el. O sală cu lucrări de-ale lui emană evlavie, ca o biserică a artei.El nu schimbă lumea, ci o re-inventează. Universul gândit de artist e plin de bunătate, de frumusețe, de echilibru, de perfecțiune.El rescrie cuvintele cu ajutorul liniilor. Care pot spune multe – totul vrea să creadă graficianul – pentru cel care știe să le citească.Încă o dovadă că scrisul și desenatul sunt lucruri diferite. Un exemplu ar fi Picasso din ultimii săi ani de viață, care picta genial, iar când ajungea să-și semneze lucrările, abia dacă găsea cele câteva litere ce-i alcătuiau numele.Literele artistului sunt desene care alcătuiesc concepte filozofice, lieduri muzicale, poeme întinse.În tot ce face Iurie Brașoveanu e un poet, unul care nu se aude, ci care se vede. Poemele lui grafice vorbesc ochilor. Ele se întâmplă sub privirile tale. Plasticianul evadează în propria lui ficțiune. Într-un proces de înzdrăvenire a valorilor, într-un act de reînrădăcinare a sensurilor.Lucrările sunt situate între granițe –, ca o altă Basarabie a spiritului, exilată între ceruri care au murit și bolți care abia se nasc – acestea, precum nisipurile mișcătoare, își schimbă locul, de la o clipă la alta, de la un spațiu la altul, de la un privitor la altul. I le poți vedea cu adevărat doar dacă le porți în tine, doar dacă le aveai în inima ta cu mult înainte de a te întâlni cu ele într-o sală de expoziție, unde încerci nu sentimentul că le vezi, ci acela că le revezi, nu bucuria că le cunoști, ci – că le recunoști.Diderot credea că arta supremă nu poate viețui fără a-și demonstra caracterul uimitor.Mirarea se transmite de la meșter la privitor, care dintr-o persoană care admiră devine o persoană care se miră. De atotputernicia artei, de lumea ei încăpătoare de sensuri, de visul acesteia de a schimba lumea, de a o face mai bună, mai frumoasă și, prin urmare, mai rezistentă.Iurie Brașoveanu – cel mai important grafician basarabean la ora actuală – cucerește sălile de expoziție ale Europei, fiind un călător care își poartă lumea cu sine, un cetățean al Universului imaginat chiar de arta sa.El seamănă cu magicianul Kircher, care, ni se spune, în prezența reginei Christinei a Suediei, ar fi recreat un trandafir, pe care inițial, dându-i foc, l-a prefăcut în cenușă). Iurie Brașoveanu recreează trandafirii noștri incendiați de intemperiile istoriei, redându-le culoarea proaspătă a petalelor, foșnetul blând al frunzelor, mireasma lor cerească.Asistăm la o magie care nu poate să aparțină decât marii arte, cea pe care o profesează Iurie Brașoveanu, acest grafician unic și artist plastic de excepție din Europa de azi.”
Maria Mardare – Fusu: „Aveți Ochiul care vede conținutul sufletului, dar și măiestria de al reda pe chip! Uimitor, nespus de frumos este Grigore Vieru! Admirație!”
Poeta Renata Verejanu:„Orice lucrare a pictorului Iurie Braşoveanu este o metaforă. Este un joc de simboluri cu trecerea unei forme în altă formă. Lucrările lui Iurie Braşoveanu vin din profunzimea poeziei lui Mihai Eminescu.”
Nour Gheorghe: „Pentru „Eminescu-Eternitatea”- Felicitari maestre Iurie Brasoveanu! si pentru cei care nu stiu , va fac cunoscut ca aceasta lucrare deosebita a fost premiata cu Trofeu la Concursul International ,,Univers Romanesc XXL ,,sectiunea Grafica-Pitesti.”
Victoria Rocaciuc: „Autorul recurge la diverse forme de simbol, abordat suprarealist, geometric, cu elemente de abstract. Constituită din mai multe puncte, transparența structurilor sale grafice se asociază cu pictura neoimpresionistă, realizată în tehnica pointelistă.”
Ion Birsanu: „Am fost întotdeauna coplesit de lucrarile, de maiestria, de omenia marelui nostru pictor Iurie Brasoveanu…M-am convins ca el este si un mare poet…Bravo…Va cuprind maiestre, ne mindrim!”
Ludmila Cotoman: „Mai presus de orice, omul poate fi cunoscut prin creaţia lui, în totalitatea ei sau în ce are mai valoros. În lucrarea omului stau – ca o comoară într-o zidire –gândurile lui. Graficianul IURIE BRAŞOVEANU trăieşte retras, dar munceşte pentru om, pentru universul său spiritual. Năzuinţa artistului înseamnă muncă, visarea artistului înseamnă muncă, iar obiectele facerii sunt rezultatul trăirilor sale în faţa vieţii…”
Victor Ciobanu: „Excelența Sa a binevoit să ilustreze și coperta volumului meu de poezii „Iubire împletită-n vers”, apărută în 2019 la tipografia „Tipocart Print”, pentru ce țin să-i mulțumesc frumos încă odată. O perioadă de timp a activat în Torino (Italia) în calitate de grafician, pictor, restaurator de icoane etc., dar niciodată maestrul n-a uitat de părintele său, având grijă de el, chiar aflându-se departe de hotarele Republicii Moldova. Însă, viața mai are și întorsăturile ei, când moartea ne fură persoanele dragi sufletului. Astfel, la 11 decembrie curent (2021), la orele 4 spre dimineață, într-un mesaj scurt bunul meu prieten îmi scrie „A murit tătunea”. Tătunea tot tătune rămâne, chiar dacă copii lui sunt la a doua tinerețe. Și acum, drag prieten, când încă lacrima nu s-a uscat și fumul de tămâie mai persistă în casa părintească, vreau să-mi exprim încă o dată condoleanțele și să-ți amintesc că viața nu s-a terminat, iar noi, în numele copiilor noștri și în amintirea părinților, trebuie s-o continuăm… ”
Date biografice, activități, premii
Iurie Brașoveanu – PROFESOR, ARTIST PLASTIC, POET – Membru Titular al Uniunii Artiștilor Plastici din Rebublica Moldova, Membru al Academiei Mondiale de Literatură, Membru de Onoare ,,Trofeu XXL,,(România), Membru de Onoare în Mişcarea Internatională ,,Poetas del Mundo”(Italia), Membru WAPA-(World Association of Performing Arts), (Organizația Mondială a Artelor Interpretative).
Iurie Brașoveanu s-a născut la: 7 noiembrie 1962, satul Copăceni, raionul Sângerei (județul Bălți) din Republica Moldova. Fiul lui Gheorghe (Ion,Vasile) și Lidia (Gheorghe,Alexei) Brașoveanu (Primul din cei 4 copii ai familiei). A studiat la Şcoala cu clasele I-VIII, (anii 1969-1977) din s.Copăceni. (Gimnaziul Adrian Păunescu). Școala de Arte Plastice pentru copii din or. Sângerei (1975-1977). Colegiul Republican de Arte Plastice „I.E.Repin” (A.Plămădeală).(1977-1981). Studiază la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” (Facultatea de Grafică și Pictură,1984-1989). Fiind profesor de gradul întâi, conducător al reuniunii metodice a profesorilor de arte plastice, timp de 20 de ani (1981-2001), a predat arte plastice la catedra școlilor din or. Sângerei.
În Italia se află din 2001 și activează ca liber profesionist. Face restaurări în renumita ,,VILLA REY”. Vila-reședința regilor, când orașul Torino era capitala Italiei. S-a ocupat în prevalență de pictura iconografică, tablouri religioase și portrete, restaurări de mobilă de anticariat, icoane și tablouri. Semnează cartea proprie de versuri „Mai sus de umbra durerii” în 1997, editura ,,Ruxanda” din Chișinău (Republica Moldova); Semnează volumul ,,TRECUT-AU ANII” 2020,Editura ,,Mușatinia”Roman, Neamț(România).
A editat albumul de portrete ”Oameni iluștri”, dedicat unor personalități ale culturii române. Albumul a apărut în versiune electronică și cuprinde 200 de pagini, în care a inclus 70 de portrete, grafică și versuri din creația sa. ”Este un album de grafică alb-negru, în care sunt toate culorile universului. Aceste două culori simbolizează nașterea și moartea și despart lumina de întuneric. Lucrarea vine ca un recviem pentru cei plecați în eternitate. Aici sunt portretele poeților Mihai Eminescu, Veronica Micle, Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Leonida Lari ș.a. A realizat și multe lucrări de grafică, pictură de șevalet, restaurări și icoane. De asemenea, a restaurat două icoane datate din sec. XVI, care se află la Mănăstirea „Sfânta Maria” din Moncalieri, Italia. În același timp, artistul a participat la toate expozițiile de grup de la Centrul Expozițional ”Constantin Brâncuși”, iar actualmente este prezent cu lucrări în trei expoziții din România. A fost președinte al juriului la secțiunea grafică, la Concursul Internațional de Arte „Trofeu XXL 2021”, ediția a V-a, din București.
AUTOR al lucrărilor de grafică, pentru ilustrarea a 30 cărți de poezie a unor autori din Moldova, România, Italia, Armenia, Brazilia, Izrael și Cuba. (2001-2022). Autor a 13 ICOANE (stil bizantin), PUBLICATE în cărți de specialitate italienești.(2008-2013). GRAFICIAN ,,ASCIOR,, – Asociația pentru Civilizația Ortodoxă (România). ILUSTRATOR la săptămânalul ,,LITERATURA ŞI ARTA”, (Rep.Moldova). MEMBRU și PREŞEDINTE AL JURIULUI la varia CONCURSURI NAȚIONALE și INTERNAȚIONALE. Prezintă numeroase expoziții personale și de grup în Republica Moidova, România, Italia, Turcia, etc. Premiat cu medalii, trofee, diplome și distincții la mai multe Concursuri și Festivaluri Naționale și Internaționale (POEZIE și GRAFICĂ)
Premii și distincții: Premii acordate de săptămânalul „Literatură și Artă” (pentru arte, 2008, 2015; pentru critică, 2013; pentru grafică, 2017); Decorat cu medalia jubiliară „Eparhia Chișinăului – 200 de ani” (acordată de Mitropolitul Chișinăului și al întregii Moldove în semn de recunoștință pentu activitatea sârguincioasă spre binele și întru mărirea Bisericii Ortodoxe din Moldova, 2013); Premiului “Simpatia publicului” (acordat la Expoziția Internațională “Dumnezeu din inima mea”, organizat la mausoleul „Bela Rosin” din Torino, 2014); Diploma de onoare a Galeriei “Elle” (pentru operele expuse, contributul și prestigiul adus galeriei, făcând-o să-i crească faima pe plan cultural, Preganziol , Italia 2016); Diploma de excelență acordată de Biblioteca românească “Grigore Vieru” din Torino (pentru prezentarea critică a artistei Simona Liliana Cumpăratu la Expoziția Personală de Pictură și Grafică „Dincolo de Culori”, 2016); Diploma de excelență acordată de Muzeul Național de Artă al Moldovei (pentru Expoziția Personală de Grafică „Poduri de Dor”, 2017); Diploma de excelență acordată de revista „Orizonturile Bucuriei” (în semn de mulțumire pentru meritele deosebite în promovarea activitatii ASCIOR, pentru creșterea responsabilității naționale, a nivelului cultural și duhovnicesc al societății, 2017); Trofeul “Univers românesc XXL” (la secțiunea Grafică, acordat de Uniunea Artiștilor Plastici din România, Pitești, 2018); Diploma de excelență (sectiunea Grafică, acordat de Academia Olimpică Română, filiala Vâlcea, 2018); Premiul “Centenarul Marii Uniri” (acordat în cadrul Galei Premiilor Uniunii Internaționale a Oamenilor de Creație, ediția I, la secțiunea “Artiști plastici contemporani”, 2018); Premiul “Marele Eminescu” (acordat de Cenaclul “Grai Matern” pentru lucrările sale excepționale expuse la vernisajul expoziției “Eminescu în poezie, cântec și arte plastice”, organizată la Centrul Academic “Mihai Eminescu”, Chișinău, 2019);
Ordinul “Sf. Ierarh Simion Ștefan” (acordat de Biserica ortodoxă autocefală din Republica Moldova și Mitropolia ortodoxă română de stil vechi din Transilvania, pentru păstrarea și promovarea culturii românești, identității naționale și a credinței ortodoxe strămoșești, înmânat în reședința Mitropolotană din Câmpia Turzii de Petru, Mitropolit al Transilvaniei, 2019); Membru Titular UAP R.Moldova. În 2020 devine Laureat al PREMIULUI săptămânalului „Literatura și arta”, a obținut Titlul de merit „Premium”, la Concursul „Eleganța Iubirii” – Creații literare și Artă în imagini, din Montreal, Canada, premiul special la Concursul național „Uniti per la legalita” din Italia, premiul UNU la Concursul Internațional „Elogiul iubirii”, secțiunea grafica și pictura, din România, a fost desemnat „OMUL ANULUI 2020”, la Gala Premiilor de Excelență a Academiei Națiunii Române: „Este rezultatul muncii creative care semnifică recunoștința din partea unui consiliu de personalități de înaltă cultură spirituală, or puțini sunt acum care depășesc invidia și ura, punând pe piedestalul LUMINII – DRAGOSTEA, având curajul, puterea și dorința de a aprecia la justa valoare FRUMUSEȚEA din OM. Cu pietate pentru Excelența Sa, Domnul Valeriu Mocanu – Președintele Academiei Națiunii Române!”
În 2022 – Premiul „Tonitza” la Concursul Internațional „Elogiul Iubirii” (România); Premiul „MICHELANGELO BUONAROTTI”, ca Președinte de Juriu (secțiunea Pictură) la Concursul Internațional de Artă „LA FONTANA DELL AMORE” din Italia.
Ieromonah Vasilisk Donica, „Poteci spre ziua a șaptea”
Orice persoană poate avea un cuvânt de spus asupra unei credințe și poate adopta o atitudine, pro sau contra. Important este să fii tu o persoană mai bună, cu o atitudine corectă, pentru a demonstra clar de ce ai ales să crezi. Demersul se dorește a fi și o reconstituire a propriei sale biografii exemplare, urmărind avatarurile de natură psihologică și culturală survenite pe parcursul anilor în care, autorul „Incert, dar cu o dorință efervescentă de a făuri destine, dar totodată și de a spune mereu tuturor ,,cuvântul”, am cugetat mult, iar dilema de a deveni preot sau învățător m-a făcut să-mi continui studiile…” O carte interesantă într-o formă artistică, care merită citită și care deschide totodată ochii cititorilor asupra unor aspecte esențiale ale umanității. Apărută în timpul în care oamenii se înstrăinează din ce în ce mai mult de religie, înlocuind-o cu diverse surogate, Ieromonahul Vasilisc Donică în volumul de faţă încearcă să-i readucă pe cei pierduți la credinţă: ,,Ai un Tată și o Mamă în cer, foarte iubitori. În calitate de copil al lor, te poți ruga și le poți cere ajutorul și îndrumarea. Poți folosi puterea de care te umpli în urma rugăciunii pentru a găsi soluții la încercările din viața ta.” sau „Dar nu noi alegem când și de ce ne naștem, ci Dumnezeu, El are cu fiecare un plan, pe care îl împlinește vrei, nu vrei. Ca Dumnezeu să-și împlinească planul divin cu el, trebuia să se sacrifice și să se prăbușească un neam întreg, ștergându-se astfel păcatul, și un nou neam din neamul lor să se nască și să trăiască, făcând parcă un fel de «restart». ” Volumul cuprinde în sine ceea ce este mai folositor pentru umanitate. Nuvelele proorocesc cele viitoare, fac „aluzii” istorice la Biblie, dă legi pentru viaţă, arată ce trebuie să facem şi, ce să spunem, într-un singur cuvânt, este o adevărată comoară de învăţături bune prin exemple din viață, punând la îndemana fiecăruia, după sârguinţa lui, ceea ce este o binecuvântare. Nuvelele se constituie într-un posibil punct de pornire pentru reconcilierea dintre cultură și teologie, în așa fel încât Hristos să între din nou în inimi, iar Omul să-și reia călătoria către Dumnezeu:„În biserică încă nu începuse slujba, dar el sta neclintit, cu ochii umeziți de lacrimile ce îi curgeau șiroaie. Icoana din fața lui era la fel ca cea pe care o purta la el, doar că aici Maica Domnului și Pruncul erau mai vii și de dimensiunile reale pentru o mamă cu pruncul în brațe. Biserica era așa cum o văzuse de multe ori în visele sale, când privea cerul, iar norii îl conduceau pe acolo pe unde nu a fost niciodată, dar mai apoi avea să meargă.” Parintele scrie despre puterea rugăciunii simple, însă esențiale pentru a depăși perioadele de cumpănă, zilele mai grele și încercările vieții de zi cu zi. A ne ruga înseamnă că suntem chemați să întrăm într-o relație cu cineva care ne aude atunci când vorbim în tăcere. Convingerea este că atunci când spui adevărul ești mai aproape de Dumnezeu: „Știa din istorioarele povestite de Mama că rugăciunea a stins puterea focului, gurile leilor le-a încuiat, războaie a potolit, lupte a curmat, vifore a domolit, porțile cerului le-a deschis, bolile le-a vindecat, supărările a depărtat, pe vrăjmași i-a alungat, cetăți clătinate a întărit, molimele și rănile cele trimise de Sus le-a îndepărtat. Acestea și multe altele a făcut și va face rugăciunea.” Vasilisc Donică încheie cartea într-un mod optimist„Cât de frumos este să răspândești iubire! Este ca și cum toată plăcerea lumii ai aduna-o în aroma iubirii, ca un sculptor plămădind lutul, ca un pictor pregătind pe paleta sa nuanțele de culori, ca un poet frământând poezia de geniu, ca Însuși Dumnezeu cugetând opera cea mai de preț din ziua a șasea, dinspre seară. Din miliarde de plăceri ale vieții, trebuie să reușim să le adunăm pe toate în clipe ca acestea, iubind, reușind astfel să cuprindem nemurirea într-o clipă.” – Așa să fie! În momentele acestea avem nevoie! Cartea de faţă oferă tinerilor și celorlalte categorii de cititori argumentele necesare pentru a demonstra că adevărata înțelepciune stă în dragostea pentru Dumnezeu și în ascultarea față de El.
Referințe despre autor:
Foto de S.Vizitiu. Catedrala
• „Poezia lui Vasilisk Donica este un dialog cu Dumnezeu și un drum direct spre Dumnezeu, aceasta dezvăluie misterele dumnezeiești și ne leagă de lumea divinului” – au menționat cei de la Revista Timpul. • „Ai un mare har în ceea ce scrii, continuă!” – m-a îndemnat telefonic regretatul academician, scriitor, poet și redactor Nicolae Dabija • din Prefață: ”„Omul modern” rămâne singur în fața „binelui” și a „răului” pentru a defini, a trăi și a înțelege cum vrea el aceș termeni fundamentali. Altfel spus, fără Dumnezeu rămânem orfani de lumina harului și de înțelepciunea divină, căci marele paradox al existenței noastre constă în capacitatea omului de a folosi libertatea dată de Creator ca mijloc de mântuire sau iluzia unei libertăți aparente, ce ne ține sclavi în captivitatea patimilor și a păcatului. E cutremurător de trist faptul că marea majoritate a oamenilor își trăiesc viața ghidați de latura ”umană” a unei libertăți false, ce promovează cu vehemență idealul bunei stări materiale, dar și psihologice, care exclude toate legile dumnezeiești și universale. „Nimic nu-l face pe om așa de nerușinat, cum conștiința stricată”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Astfel, spre marele nostru regret, conștiința noastră degradează fără binecuvântarea lui Dumnezeu, devenind străină de propria noastră fire.” + IOAN, Episcop de Soroca, vicar al Mitropoliei Chișinăului și a întregii Moldovei.
Svetlana Vizitiu, recenzie
Uniunea Scriitorilor de Limba Română invită cititorii la lansare de carte, autor Ieromonah Vasilisc Donica – Joi, 23 decembrie, ora 15.00, în incinta Bibliotecii Municipale B.P.Hasdeu, Sediul Central, str. Stefan cel Mare, 148. Sloganul evenimentului: „Ce Bun e Dumnezeu cu noi…”
Unul dintre veteranii Marelui război mondial, unul anume Alexandru, i-a scris soției sale o scrisoare, care nu a ajuns niciodată la ea. Putem presupune că a fost pierdută, deoarece a fost găsită într-unul din locurile de desfășurare a trupelor. În ea, Alexandru a scris că în 1944 era înconjurat de nemți și își aștepta deja moartea: „Stăteam în casă cu un picior rănit, am auzit pașii și vorbirea germană la ușă. Mi-am dat seama că acuși voi muri. Ai noștri erau aproape, dar miza de a fi salvat de ei părea ridicolă. Nu puteam să mă mișc – nu numai pentru că eram rănit, ci și pentru că am nimerit într-un punct stupid. N-a rămas decât să mă rog. Mă pregăteam de moarte din mâna inamicului. M-au văzut totuși – eu m-am speriat, dar n-am încetat să spun rugăciunea. Fascistul brusc a văzut că nu are gloanțe – el a început repede să vorbească despre ceva cu ai săi, însă… ceva nu a mers. S-au grăbit să fugă, aruncând o grenadă la picioarele mele – astfel, ca eu să nu pot ajunge la ea. Dar, mă rugam în continuare… Când am ajuns la ultimele cuvinte ale rugăciunii, am realizat că grenada nu a explodat.”
Este una dintre scrisorile găsite pe câmpuri de luptă. Memoriile nu mint, faptele și cărțile nu mint. În special, prin Credința omului. Trebuie de menționat că omenirea cunoaște mii de astfel de istorii. La fel și cei necredincioși, care nu cunosc această rugă, o folosesc atunci când sunt în momente dificile… Cu ajutorul Tatălui Nostru, s-au pocăit chiar și unii hoți și tâlhari care s-ai întors către Dumnezeu.
Rugăciunea „Tatăl nostru” este considerată pe drept una dintre cele mai importante pentru creștini. Se numește a Domnului, deoarece însuși Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, a predat această rugăciune discipolilor săi în Predica de pe munte. Aparent, din primele rânduri aceste cuvinte simple au un sens ascuns. Cu acest text se asociază diferite povești, mai multe fapte reale – despre cea mai făimoasă rugăciune a lumii creștin-ortodoxe.
Textul rugăciunii răsună astfel: + Tatăl nostru din ceruri! Sfințeasă-se Numele tău; Vie Împărăția Ta; Facă-se voia Ta, precum în Cer, așa și pe Pământ! Pâinea noastră cea de toate zilele – Dă-ne nouă astăzi! Și ne iartă greșelile noastre, Precum și noi iertăm greșiților noștri! Și – nu ne lăsa pe noi în ispită! Și, ne izbăvește de cel rău! Căci a Ta este Împărăția, puterea și slava în vecia vieților! Amin! +
+ În numele Tatălui, al Fiului, al Sfântului Duh – Amin!
Catedrala Inaltarea Domnului din Chisinau (foto S.Vizitiu)
Se știe că este unica rugăciune care nu aparține minții umane! Ne-a fost dăruită de Însuși Dumnezeu!
Nu este obligatoru să înveți rugăciunea pe de rost, mai important e să te rogi, spui ce simți în suflet, din inimă, – ea a fost dată de Iisus mai degrabă ca un exemplu. Este o rugăciune universală, în aceste cuvinte au fost adunate practic toate nevoile umane și dorința de a salva sufletul… O poți folosi ca binecuvântare în orice – fapte bune, probleme, soluții; precum și pentru protecție împotriva spiritelor rele și a tot felul de nenorociri. Se cunosc multe istorii reale, atunci când prin această rugăciune miraculoasă a venit Salvarea… Creștini-ortodoxii cred în mod sacru că #rugăciunea #TatălNostru ajută în cele mai dificile clipe, atunci când ne paște vre-un pericol.
Dar puterea rugăciunii se definește nu numai prin suferință. Oamenii trebuie să Creadă, să simtă că Dumnezeu este alături și la nevoie și la bine. Atunci când spui rugăciunea Tatăl Nostru, în fiecare zi, – viața ta, spiritul tău – se umple cu bine și cu lumină! Aprinde o luminare! Crezi sau nu, dar pentru credincioși rugăciunea are o importanță deosebită. – Este miraculoasă! ❤
Anul Nou începe cu sărbătoarea Sfântului Vasile cel Mare, unul dintre cei mai importanţi părinţi ai Bisericii Ortodoxe şi unul dintre cei mai mari teologi creştini, considerat „păzitor de duhuri rele”. Sfântul Vasile, episcopul Cezareii, este unul dintre cei mai importanţi părinţi ai Bisericii Ortodoxe şi unul dintre cei mai mari teologi creştini. S-a născut în Pont în jurul anului 329 şi a murit în Cezarea în ziua de 1/14 ianuarie 379. El a depus eforturi susţinute pentru organizarea bisericii şi a luptat pentru drepturile clerului, totodată punând un mare accent pe temeinica pregătire canonică şi spirituală a preoţilor. Pentru credință în Dumnezeu, pentru Tatăl Nostru!
Sfântul Vasile cel Mare a fost păstor al mirenilor, dar şi mare îndrumător al călugărilor. Cele mai vestite cuvântări ale lui, din amvon, sunt tâlcuirile la Cartea Facerii şi tâlcuirile la Cartea Psalmilor. Cât priveşte rânduielile date de el călugărilor, acum 16 veacuri, ele dăinuiesc şi astăzi. Vrednic de însemnat este locul pe care Sfântul Vasile îl dă muncii, alături de rugăciune, în viaţa călugărilor. Cu adevărat, învăţător al mirenilor, el uneşte cuvântul cu fapta, chemând pe cei bogaţi să sprijine aşezămintele creştine întemeiate de el pentru ajutorarea săracilor, a bolnavilor, a tuturor celor slabi şi neputincioşi din cetate. Mai amintim că Sfântul Vasile cel Mare, la fel ca şi Sfântul Ioan Gură de Aur, s-au străduit şi cu înfrumuseţarea şi desăvârşirea Sfintei Liturghii din timpul lor, lăsând Bisericii Răsăritene cele două Liturghii care le poartă numele şi care se săvârşesc în Biserica Ortodoxă până astăzi
Vasile, provine din grecescul basileios, care este în legătură cu basileos, „rege”, „împărat”, „bazileu”. Latinii l-au redat prin Basilius. La noi astăzi e curenta forma Vasile. Feminine ca Vasila sau Vasilca se întâlnesc astăzi destul de rar, fiindu-le preferat mai grațiosul Vasilica. Diminutivele mai frecvente sunt Vasilica ți Sica/Sică.
Liturghia Sfântului Vasile cel Mare se oficiază în Biserica Ortodoxa de zece ori pe an: în primele cinci duminici ale Postului Mare, în joia și sâmbăta din Săptămâna Patimilor, în ajunul Crăciunului și Bobotezei și, desigur, în sărbătoarea care îi este dedicată, în ziua de 14 ianuarie.
În fiecare an, în noaptea de 13 spre 14 ianuarie, un şir de popoare și locuitori din diferite colțuri ale planetei, care fac parte din biserici ortodoxe, care nu au preluat calendarul Iulian îndreptat, sărbătoresc Revelionul/Anul Nou pe stil vechi sau Ajunul Sfântului Vasile, iar pe data de 14 ianuarie, creştinii ortodocşi de stil vechi îl prăznuiesc pe Sfântul Vasile cel Mare, episcopul Cezareei, unul dintre cei mai importanţi părinţi ai Bisericii Ortodoxe şi, totodată, unul dintre cei mai mari teologi creştini. În această zi se citesc rugăciunile Sfântului Vasile, care se citesc foarte rar. După Sfânta Liturghie, care se oficiază de dimineaţă, preotul seamănă credincioşii cu seminţe de grâu sau porumb, dorindu-le sănătate şi prosperare în noul an. Liturghia Sfântului Vasile cel Mare se săvârşeşte de zece ori pe an, de sărbătorile împărăteşti şi în duminicile din Postul Mare. Decalajul de 13 zile dintre sărbătorile creştinilor ortodocşi pe stil nou şi vechi au apărut în anul 1924, când unii credincioşi au refuzat să adopte calendarul gregorian, menţinându-l pe cel iulian. Anul Nou pe vechi mai este marcat în Armenia, Belarus, Letonia, Ucraina, Kazahstan, Uzbekistan, Georgia, cât şi în unele zone din Elveţia. Tradiţia de a întâmpina Anul Nou pe vechi s-a menţinut, de asemenea, în Serbia şi Muntenegru, deoarece Biserica Ortodoxă Sârbă, la fel ca şi cea Rusă, continuă să trăiască după calendarul iulian.
În satele din Republica Moldova, obiceiurile de Anul Nou pe stil vechi sau sărbătoarea Sfântului Vasile sunt păstrate cu sfinţenie. Astfel, pe 13 ianuarie, înainte să apună soarele, se puneau pe un platou, undeva în casă, 12 legume și fructe, care reprezentau bogăția pământului. De bază era fasolea, pe principiul că sunt multe boabe și atunci înseamnă că va fi un an nou cu mulți bani. Și varza era importantă: cu cât mai multe foi avea, cu atât mai multe rochițe noi va avea fata sau fetele din casă. În această zi, gospodinele pregătesc masa de sărbătoare şi împart dulciuri, nuci şi mere, pentru ca în anul care vine să fie belşug în casă. Tot atunci se cocea un colac mare pentru ,,urătorii” care veneau cu ,,Plugul cel Mare”. Şi încă unul în forma de 8 care se punea la icoană și se ținea până primăvara, de sărbătoarea Sfinților (cei 40 de Mucenici din martie). Conform tradiţiei, pe 13 ianuarie, cete de urători bat la porţi şi umblă din casă în casă cu „Pluguşorul”, pocnind din bice, cu talăngi şi buhai improvizaţi pentru a ura gospodarilor un an bun şi plin de belşug. Cât este încă lumină afară, urează copiii cei mici, câteva ore, după ce se face întuneric, ies la urat copiii mai mari, iar după 12 noaptea umblă adulții, care se deghizează fie în animale, în funcție de ce piei aveau pe acasă (de obicei de capră, mai rar de urs), fie pur și simplu își vopsesc fața cu cenușă, cu cărbune sau cu carioci. Tot în această seară, tinerii îmbrăcaţi în costume naţionale ori mascaţi mai dansează „Ursul” sau „Capra”. În mod tradiţional, la urat mergeau doar bărbaţii şi flăcăii. Cu timpul însă, în cetele de urători s-au strecurat şi fete, iar astăzi practic la urat merg mai ales copiii, atât fete, cât și băieți. Urătorii primesc de la gazde diverse daruri: colaci, dulciuri, nuci, fructe, dar şi bani, ceea ce se presupune că aduce noroc şi belşug în casa gospodarului. Iar a doua zi, pe 14 ianuarie, când este Anul Nou „pe stil vechi”, gospodarii îşi deschid larg porţile pentru a primi cete de semănători. Copiii umblă din casă în casă cu „semănatul” pentru a înmulţi darurile pământului. Ei se duc pe la oameni, aceștia lasă de obicei ușile caselor deschise, și aruncă cu orez sau grâu și strigă: ,,Sănătate nouă și la anul cu sănătate! La anul și la mulți ani!” Alţi copii umblă cu „Sorcova”, fredonând: ,,Sorcova, vesela, Să trăiţi, să-mbătrâniţi: Ca un măr, ca un păr, Ca un fir de trandafir. Tare ca piatra, Iute ca săgeata. Tare ca fierul, Iute ca oţelul. La anul si la multi ani! Nici măcar adulții în acea zi nu ies din casă fără să ia niște semințe în buzunar, este obligatoriu. Și pe la cine te duci în vizită, trebuie să îi ,,semeni¨. Acele semințe se strâng abia seara sau a doua zi și se dau la animale. Este o tradiție care se mai ține în multe case.
Obiceiuri din străvechi care ne minunează și tot odată vrem să credem pentru că dorim minuni, și știm că vor fi bune cu ajutorul bunului Dumnezeu. Tradiţia populară spune că ai noroc dacă prima persoană care întră în casă de 1/14 ianuarie este bărbat. În ziua Sfântului Vasile cel Mare e bine să verşi vin pe masă, să spargi un pahar alb, să răstorni cutia de chibrituri sau să dai de pomană unui om sărac, ca să ai noroc tot anul. Dacă de Sfântul Vasile, după ce te speli pe faţă, te ştergi cu un prosop în care pui un ban de aur sau de argint, vei fi curat şi sănătos în tot anul! 🙂 Totodată, dacă dormi de Sfântul Vasile, rişti să fii leneş tot anul. Se mai spune că dacă ninge, va fi un an îmbelşugat, iar dacă e senin, oamenii vor fi sănătoşi tot restul anului. De Sfântul Vasile se înnoiesc toate, motiv pentru care e bine ca oamenii, în prima zi din an, să-şi pun un gând bun, ca să le meargă bine tot anul. Doamne ajută! Felicitări tuturor oamenilor de omenie, tuturor celor cu numele Vasile, urări de sănătate și pentru tăticul meu Vasile Vizitiu și celor dragi alături! ❤ /Ianuarie 2021 – in amintirea tatalui meu Vasile, Dumnezeu sa-l ierte/
Dacă, cumva a nins mult și omătu-i cât gardul, faceți cărare până la poartă și chemați un vecin la voi ca să petreceți seara amintindu-vă despre vremurile de odinioară, când erați tineri și buieci. Puneți sămburi de bostan pe plită (șparhat) la fript și spuneți povești până hăt spre miezul nopții. Dați lampa în jos sau stingeți-o de tot, deschideți portița de la sobă sau trageți o roată la o parte și lăsați flăcările să joace pe pereți și pe tavan, în voia lor. Nu vă opriți din poveste, deschideți zăgazurile cuvintelor, lăsăți-vă în voia visurilor voastre și depănați-vă mai departe amintirile. Dați drumul gândurilor, lasati-le slobode să hoinărească pe văi și pe dealuri, să zburde prin ninsoare fără opreliști! Sunteți doar voi și gândurile voastre. Asta e tot ce v-a rămas. E bucuria de a trăi și a rămâne simplu! – Să fiți bine! La Multi ani!
„Cea mai mare ofrandă a mea a fost alăptarea a doi prunci: la unul mama decedase după naștere, și la altul – mama nu avea lapte…”
Adoră să se plimbe atunci plouă. Preferă centrul Chișinăului, „orașul vechi” pe străzile Mateevici, Sciusev, Serghei Lazo… Este mereu cu privirea la locul unde poate găsi ușile vechi ornamentate într-un stil vechi deosebit, sau la colțișorul unei clădiri de arhitectură la fel veche, cel care ascunde miracolele din trecut… Îi place să redescopere locurile natale ale Orheiului Vechi: Casa Donici, Mănăstirile din Călărași, pădurea de fagi de-alături, – toate îi produc o stare de spirit înălțătoare. Rămâne impresionată de Cetatea Sorocii, de s. Unghiuri cu priveliștea lui Nistreană, cu izvorul tămăduitor la o Mănăstire din preajma satului, situată direct în mijlocul pădurii cu copaci seculari. O liniște Divină!
Familia, nu cariera, a fost cel mai important lucru în viața ei. Pentru carieră nu a avut nici posibilități. Acolo în orășelul militar din Rusia s-au născut cele două fiice ale ei, cu un an și 10 luni diferența de vârstă: Corina și Uliana (decedată în 2017). Copiii au învățat-o să fie tare, răbdătoare, să cunoască multe lucruri utile în viață. Ca orice mamă Veronica Sandul învăța, petrecea împreună cu familia și se integra în activități de suflet. Fiicele au motivat-o să studieze limbile franceză și engleză, pe care n-a reușit să le învețe la școală…
„Înger, îngerel / Dumnezeu mi-a dat și un nepoțel./Bunicuța, bunicuța./Pe Sănduța și pe Anuța,/II dau huța.”
Veronica Sandul are 61 de ani și îi mulțumește Domnului pentru că I-A dat să cunoască și să trăiască în Iubire Necondiționată și în Libertate: „Fiecare are intimitatea lui și este liber în alegerea de a iubi, – înseamnă ai da posibilitatea de a Exista și a primi Omul Drag așa cum este el, a respecta, a ceda, a vorbi și asculta … în tăcere”
S-a născut în Centrul Moldovei. Este penultimul copil dintre cei șase copii din familia lor unită și veselă: două fete, ceilalți băieți. Veronica nici n-a observat când a trecut copilăria, atât de fericită a fost, și brusc s-a trezit la maturitate. Mereu cu griji, fiind preocupați de gospodărie, de alte lucruri, ca păscutul animalelor domestice (vaci, oi, capre, rațe, gâște, etc.). Aveau o grădină bogată cu pomi fructiferi, cu flori multicolore, unde familia se aduna sub zumzăitul albinelor care veneau de la vecini. Și buneii aveau albine, doar că părinții lor care nu mai sunt în viață, nu au dus acest meșteșug mai departe…
Pacea, bucuria, dăruirea, alinarea, iubirea de semenii săi dintotdeauna rămân valorile și virtuțile familiei lor!
Tata era lemnar în sat, adora să meșteșugărească ușile, geamurile, iar vocea lui de bariton o ascultau cu drag și enoriașii de la biserică, unde el cânta în cor. Mama lucra mai mult pe lângă casă, mereu ajuta pe cineva, vindeca cu un cuvânt bun, era expertă în plante medicinale, le culegea singură, și cunoștea de toate cum și cu ce se vindecă. Dar cele mai importante lucruri: iubirea de viață, umorul și încurajarea – erau instrumentele vindecătoare!
Veronica de la șase ani știa că va deveni medic, era străduitoare, cuminte și tăcută, nu-i auzea nimeni vocea, mereu se juca de una singură, ba inventa ceva ca să nu se plictisească, ba mergea la Lăcașul Sfânt… Aștepta să vină tata de la biserică, în special, duminicile sau de sărbători, atunci se îmbiba toată casa cu mireazma tămâiei ce venea de la hainele lui de sărbătoare, și se întindea ca un voal prin gospodăria lor până la următoarea duminică. Întreaga familia se bucura să se adune împreună. Tata o mai învăța să spună câte o rugăciune profundă… Pentru Veronika Sandul aceste rugăciuni răsunau ca cântecele de leagăn, ea chiar le cânta pe cele sacrale din vechile cărți de peste 100 de ani, moștenite încă de la străbunel, slujitor și el al Bisericii. Veronica avea impresia că în ele se ascunde o taină mare pe care abia acum o va descoperi… Educația în spiritul creștin a avut un impact pozitiv asupra activității ei școlare: Veronica era eminentă, șefă detașamentului școlar, mereu în frunte printre pioneri și comsomoliști. Mama o mai stăpânea, era împotriva activității ei fruntașe, și Veronica se simțea uneori genată… Dar curiozitatea și ardoarea de cunoștințe o făcea să meargă înainte.
Visul Veronicăi de a deveni medic s-a realizat cu succes! – „O munca de mare responsabilitate, care cere să știi specificul medicinii, și mai ales a medicinii naturiste, pe care o aplicam în practică pe langă cea alopatic”…
După absolvirea Universității de Medicină din Chișinău, Veronika Sandul a plecat împreună cu soțul în Rusia (acolo el făcu armata), „viața a călit-o și a șlefuit-o ca pe un almaz” – precum spune ea. Deci, locuiau într-un orășel militar, stepă, departe de casă. Caracterul optimist, sociabil și prietenos au ajutat-o să se integreze ușor printre oamenii cu multiple caractere și naționalități ca Om, ca Medic. Acolo ea și-a cizelat abilitățile de a vindeca cu privirea, cu mângâierea și cuvântul său. Experiența a convins-o că multe boli se vindecă prin talentele și pasiunile de viață: Artă, Muzică, Pictură, Teatrul, Religie, etc, toate i-au schimbat gândirea și modul de viață: „A CONȘTIENTIZA ceea ce faci, a fi cu Credință și Iubire, a crede în Familie și copii tăi, în Feminitate și cinste, a crede în meditație și viață pe alte planete, în Unitatea tuturor noțiunilor care există în lumea cea vie și cea moartă”…
„Sufletul se înalță, ușor de dimineață./Mă indrept spre Templul, unde in Altarul Sfânt,/Domnești Tu Doamne-Dumnezeu,/Și păsările cânt…/Să-mi pun frumoase flori pe ochi,/Cu roua zorii să mă spăl pe față./Să mă scald în Albul văzduhurilor reci,/Când pe cărările inverzite agale-sprinten treci/O,Doamne!/Iubirea Ta fară egal,e fără chip.E doar suflare./E liniște in infernal./Mă faci să ințeleg doar pe tăcute,/Graiul florilor deschise și – a lucrurilor mute…” – (Veronica Sandul)
În continuare menține relații bune cu prietenii de diferite naționalități din acel orășel militar din Rusia, după demobilizare, fiecare s-a împrăștiat care și încotro. Veronica își aduce aminte că vacanțele atunci erau foarte vesele și distractive, toate sărbătorile, duminicile se petreceau cu familia și prietenii. Și prietena ei cea mai bună rămâne la fel cea din copilărie, cu care menține legătura strânsă, în rest, azi, sunt doar cunoștințe…
„Societatea în prezent, are o mare oportunitate pentru mari realizări și prosperare, pentru cei ambițioși, în special. – spune Veronica, – Ce pot eu schimba pe acest Pământ? Am început cu Motivația și susținerea persoanelor în Etate. O Vârstă Elegantă – pentru o bătrânețe activă!” S-ar bucura să reușească să creeze o „Comunitate de Vârstă înaintată” – o „echipă de youtube-riști”: pentru a fi un exemplu celor mai tineri, – „Nu există o vârstă anumită pentru a fi activ și a te simți bine!”
Atunci când s-a întors din Rusia în Moldova, a fost îndrumată spre o altă ramură a medicinii – Cosmetologia, și după ani de activitate în acest domeniu, Veronica împarte cu mare bucurie toate cunoștințele și cu alte persoane, prin paginile de rețele de socializare, este și vlogger, postează direct pe canalul Youtube, discută cu mii de utilizatori și o face cu plăcere și desăvârșire. Ar dori să cunoască mai multe persoane în etate, pentru a ști mai bine cum înaintează ele în vârstă, ce le motivează. Și, pentru a le susține, cu siguranță! „Statutul de pensionar mi-a oferit o altă oportunitate de alegere a unei noi pasiuni-Vlogger. „A fi, a impartași din cupa mea și altora, a darui Lumină este scopul meu în continuare…”
„Lumină lină/Cu tine sunt plină/Vin-o de mă alină/Adun fir cu fir/Umple al meu Potir/Dulce e al tau mir/Din al meu Hram/La toți dau ce am/Lumină lină /Vin-o de mă alină/Cu tine sunt plină” (V. Sandul)
Despre migrații spune că „dintotdeauna acest subiect a fost o unealtă spre evoluție, schimb de experiență, diversitate și cunoaștere”. De astfel, Veronica Sandul se bucură pentru succesele profesionale ale copiilor și nepoților săi stabiliți în Canada. – „Expresiile: „această e problema” fie „a apărut o problemă” sunt oportuniste. Nu există probleme, există situații care oricum se rezolvă. Toate depind de atitudinea noastră față de ele”
Câțiva ani în urmă avea o marea dorință de a-și edita versurile proprii… Nu s-a realizat… Scriitorul Vasile Romanciuc i-a scris că nu este atât de simplu să-ți editezi cărți proprii… Sponsorii sunt greu de găsit, din păcate.
„CINE SUNTEM NOI?/Cine suntem?/Nașterea inceputului,/Pește la inceputul Prutului,/Cei căzuți in război…/Cine suntem noi?/Cei ce pacea iubesc,/Sau poate cei ce pe marte traiesc?/Cei dce alergă după diamante și lux,/Apoi se roagă lui Isus…/Cine suntem noi?/Vagabonzi,boschetari de la coș cu gunoi,/Luptători spre lumină ce nu dau inapoi,/Copii inocenți și dornici de viață,/Indrăgostiții intârziiați ce se regăsesc,/Sau poate cei ce nu iubesc sau pătimesc?/Cine suntem noi?/Căinii ce latră in zadar,/Stâncă de piatră,/In zbor un bondar,/Bogații -ce dragoste dăruiesc,/Săracii –ce o cerșesc./Cine suntem noi?/Câmpul inflorit cu maci,/Poate cei drogați../Cei ce nu au nimic in buzunare,/Dar ochii licăresc ca o lumânare,/Dictator..Deputat..Trădător…/Cine suntem noi?/Foc și scrum,ce ne leagă acelaș drum./Cel ce iubește,/Cel ce e fericit,/Cel ce nu vrea nimic…/Rațiune Divină!/Cine e de vină?/Cine suntem?/De unde venim?/Unde plecăm?/Mai des și mai des ne intrebăm,/Fărp să căutăm…fără să știm…/Suflet suntem…/EL alege ceea ce e menit să fim…” (Veronica Sandul)
Alte pasiuni mai sunt împletitul, croșetatul, cusutul și lectura cărților, aici Veronica reușește cu succes. Cărțile pe care le recomandă, în primul rând, ar fi: „Tema pentru acasă” de Nicolae Dabija, „Alchimistul” de Paulo Coelho, „Profetul” de Kahil Gibran, „Portretul lui Dorian Gray” de Oscar Wilde și, desigur spectacolul jucat de artiștii Teatrului Geneza Art. „Dar, de fapt toți scriitorii s-au bazat pe Cartea Cărților –BIBLIA, din care poți învăța cele mai profunde Trăiri și Lecții. – Pacea Domnului Lumină și Iubire tuturor!” (Veronica Sandul)
Câteva expresii de la Veronica Sandul:
~ Tinerii revin la tradițiii, la valori ce ne identifică ca NEAM!”
~ „Secvențe de la Intilnirile de Suflet din anul ce se trece…A fost minunat !!! alaturi de colegi ,prieteni si oameni cu suflet mare.Cei care pot impartași bucuriile si indestula cerințele celor ce au nevoie…In Compania Lumea verde nimeni nu se pierde…Omul și Natura sunt un tot intreg …”primum non nocere deinde salutare”(Hipocrate)
~’’…Armonia si Bucuria e chind gindești ,spui și faci acelaș lucru.Ascensiunea e Mulțumirea și Iertarea ~ ~”Iubirea e Putere…Iubirea e Emoție…Iubirea e Creație…Iubirea e Pace..Iubirea e Linistea si Surisul interior…E iertare si daruire…Iubirea e Viața insași…Va iubesc
~ „Acolo in Sublimul inimii, unde e Lăcașul și Leagănul Iubirii… VĂ IUBESC DRAGII MEI PRIETENI!’’
~’’Astăzi am fost prea matinală…probabil Ingerii mă trezesc pentru clipele minunate ale Creației…Numai Lumină in sufletele voastre!O sîmbătă și o Duminică liniștită. Vă iubesc!’’
”Dacă porți în suflet ură, Zadarnic tu te vei ruga. Căci spui cuvintele din gură, Dar nu le spui cu inima.”(Versetul 83, Iurie Hemei)
Îi place mult să asculte ploaia, de fiecare dată picăturile ploii îl duc cu gândul la copilărie, la părinții lui Ilie și Teodora, la baștina natală… Provine dintr-o familie de țărani din satul Gura Gălbenei, r. Cimișlia, în care s-au născut patru copii: trei băieți și o fată, iar Iurie Hemeieste mezinul (n. 28 februarie 1984). Un suflet sincer, cu dragoste și respect pentru oameni, iar mama pentru el este o adevărată sfântă și Iurie explică, de ce: ”Mama s-a născut într-o familie de oameni înstăriți care au avut mult de suferit în urma represiunilor sovietice care le-au luat toată averea, pribegind mult timp prin păduri de frică să nu fie ridicați în Siberia. Când au fost lăsați în pace, au fost nevoiți să înceapă totul de la zero, în condiții teribil de grele. Astfel, mama nevoită să abandoneze școala la 13 ani, s-a angajat în colhoz ca mulgătoare la ferma de vaci. Distanța de-acasă și până la fermă era de doi km într-o direcție, mama se trezea la patru dimineață ca să mulgă vacile, și nu doar atât, ea făcea naveta de trei ori în zi pentru același lucru – în total 12 km pe zi numai drumul mers pe jos, plus lucrul greu care îl făcea acolo, astfel a muncit timp de 27 de ani. Între mulsul vacilor, făcea acasă de mâncare, cocea pâine și multe alte lucruri prin gospodăria casei… Nu știu cine din generația mea ar fi în stare să muncească atât de mult și să crească patru copii. După închiderea fermei, mama a muncit următorii zece ani într-o brigadă de tutun, de aceea eu susțin întotdeauna că am o mamă eroină.”
De mic copil, Iurie Hemei e obișnuit să muncească la țară. A fost foarte energic, curios, participa la diverse cercuri și antrenamente școlare: sport, muzică, istorie, fizică etc. La șase ani a mers la școală, și la zece ani… a simțit o reacție „ciudată”, devenind foarte interesat de biserică, deși părinții lui nu erau bisericoși, iar tata chiar îi interzicea să meargă la biserică. Iurie a început să citească multe cărți religioase începând cu Biblia pentru copii, Viețile Sfinților ș.a. La 12 ani, cânta în strană fiind pălămar la altarul bisericii. Mereu a fost pasionat de muzică, în special, de romanțe și de muzică populară, le cântă cu plăcere în continuare. Astfel, Iurie a început să compună cântece pe care așterne versurile proprii și le cântă, în special, oaspeților săi care mereu îl roagă să fredoneze ceva din creațiile sale…
Pentru prima data Iurie s-a îndrăgostit prin clasa a 6-a, atunci a început adevărata lui inspirație pentru a scrie poezii, și – în clasa a 8-a el deja avea două caiete cu versurile sale proprii, care erau transmise din mână în mână prin școală, după ce au ajuns și la Doamna profesoară de limbă română, cea care i-a apreciat talentul și l-a încurajat să scrie mai departe. Avea și modele preferate de urmat: Marele M. Eminescu, O. Goga, V. Alecsandri, G. Vieru, T. Arghezi și alții. Apoi, încurajat de dascăli şi colegi, devenit preot, Iurie Hemei a continuat să scrie.
”Nu știu, dacă aș putea numi Preoția o carieră, pentru că eu o percep ca o slujire față de Dumnezeu. Totuși în calitate de preot întotdeauna mi-am centrat predicile pe iubire față de Dumnezeu și aproape, pe iertare, blândețe, bunătatea, milostenie și cel mai important îmi îndemn ascultătorii să vadă în orice om indiferent de starea socială sau materială chipul și asemănarea lui Dumnezeu.”
După absolvirea școlii medii, la recomandarea preotului din sat, Iurie Hemei a urmat studiile teologice ale Academiei de Teologie din Chișinău pe care a absolvit-o în 2008. A fost hirotonit preot în anul 2004. A activat ca preot paroh în satele Brânza r. Cahul, Filipeni r. Leova, și cinci ani a slujit în s. Sagaidac r. Cimișlia. În perioada 2010-2014 a activat ca preot capelan în cadrul penitenciarului Nr.3 or. Leova: în această funcție a reușit să săvârșească Taina botezului asupra unor deținuți care s-au întors la credință! Pe mulți dintre deținuți preotul Iurie Hemei i-a mărturisit și împărtășit, pe unii i-a cununat… A întâlnit deținuți care erau deprimați și mulți dintre ei se gândeau la siucid:”…dar cu ajutorul lui Dumnezeu am reușit să-i încurajez și să le aduc speranța în suflet, pe unii i-am întâlnit după eliberarea care mi-a mulțumit pentru rugăciuni și încurajare. Chiar dacă unii îi priveau ca pe niște făcători de rele eu am încercat să văd în ei chipul și asemănarea lui Dumnezeu.” Părintele Iurie Hemei – cu slujba la biserică, dar şi dascăl la gimnaziul din localitatea Sagaidac, nu ezită să le citească din versurile sale elevilor şi sătenilor, și celor care îl urmăresc zilnic pe rețele de socializare.
Prietenii îl întreabă, cum reușește să îmbine poezia cu teologia? Cum se împacă cu ambele noțiuni? Iurie le răspunde că „Scriptura este cartea de temelie a tuturor teologilor (și care în traducere înseamnă colecția de cărți), o bună parte din aceste cărți sunt cărți poetice scrise în versuri – una dintre ele sunt chiar versurile de dragoste – Cântarea Cântărilor, de asemenea, Biserica are ierarhi și preoți care dintotdeauna au scris versuri. Sf. Grigore Teologul a scris adevărate opere în versuri, la fel și preotul Alexei Mateevici, dar și mulți alții”.
”Cum reușesc să scriu versuri? Se spune despre unii oameni, care au reușit pentru că au pus mult suflet în ceea ce fac. Într-adevăr, sufletul este cel mai prețios lucru pe care îl are omul și asta pentru că sufletul este o parte a Lui Dumnezeu în om. Atunci când noi punem suflet în ceea ce facem, lucrează divinitatea prin noi. Același lucru încerc să fac și eu să pun suflet în tot ce fac, în special, în poezie, de aceea, pot să spun că poezia este o parte a sufletului meu.” (Iurie Hemei)
Versurile pe care le scrie nu au un anumit subiect, părintele Iurie Hemei spune că a scris și continuă să scrie despre ceea ce simte, despre neamul său, dragoste, religie, natură, patrie, sat, și, bineînțeles, despre mama, dar și despre alte diverse teme:”Trebuie să recunosc că student fiind, am avut o perioadă în care eram sceptic față de credință și Dumnezeu, probabil că eram într-un moment de decădere a dezvoltării personale; m-am informat mult din cărțile care promovau ateismul și, în această perioadă, am scris mai multe poezii împotriva credinței în Dumnezeu… Dar, – aceste poezii nu le-am publicat niciodată și cred că nici nu le voi publica. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că în cele din urmă, ca și fiul risipitor, eu m-am întors înapoi la făgașul Credinței și precum apostolul Pavel care l-a prigonit pe Iisus, apoi întreaga lui viață și-a dedicat-o lui Hristos: este și pentru mine un exemplu”.
Cărțile teologice, la fel, cărțile cu caracter psihologic pentru care Iurie Hemei a prins o pasiune aparte, l-au dezvoltat mult ca personalitate: „Puterea magică a gândului” de Dr. David, J. Schwarz, de asemenea, mi-am găsit liniștea sufletească în operele lui Paulo Coelho, Lev Tolstoi, Irina Binder. Dintre poeți îi admir pe M. Eminescu, T. Arghezi, A. Păunescu, Gr. Vieru, N. Dabija și alții. Dintre scriitorii teologi am o mare admirație pentru Antonie Plămădeală, Bartolomeu Anania, Dumitru Stăniloaie etc”. În timpul liber, pe lângă lectură Iurie Hemei obișnuiește să asculteTeatrul radiophonic, o pasiune deosebită și foarte eficientă pentru dezvoltarea personală…
„Cu timpul gândurile avansează, poeziile se fac mai profunde”. A avut şi câteva publicaţii şi în ziare şi acum în calitate de preot publică pe site-uri ortodoxe, religioase, care au un caracter religios. Prima poezie a lui Iurie Hemei datează din anul 1997 și are titlul de „Greierul și furnicile”. În prezent, preotul Iurie Hemei a reușit să editeze două cărți în 2018: „Ecoul Iubirii – poezii” și alt volum care l-a scris la îndemnul soției – „Ghicitori pentru cei mici”. Mai are la activ peste 100 de poezii care vor apărea anul acesta (2019) într-un alt volum de poezie, printre acestea se regăsește poemul „Cugetări” (care are o sută de strofe).
Primul critic al versurilor lui este soția Tatiana Hemei – „prima lui dragoste încă din clasa a 6-a”. Recent, s-au împlinit 17 ani de când soții Hemei și-au unit destinele în fața Sfântului Altar. Anume Tatiana este primul cititor și cea care mereu îl încurajează. Pentru Tatiana, Iurie scrie zeci de versuri, sunt postări pline de dragoste și admirație… „Cea mai mare realizare pe care o am îmi sunt copiii Sabrina de 15 ani și Gabriel de 7 anișori, pentru ei trăiesc și ei sunt aerul pe care-l respir și cea mai mare bucurie a mea este să-i văd fericiți.” Familia este raiul lui mic pe acest pământ. Mereu sunt împreună, se dedică cu suflet și dragoste familiei, copiilor săi. Adoră să călătorească împreună cu familia, să vadă lucruri utile și între timp își aşterne sentimentele și cele mai frumoase amintiri în versuri. Multe sunt scrise și dedicate cu dragoste neamului moldovenesc, mărturisind ca avem destinații turistice unde poți locui și te odihni cu suflet.
„Mereu am spus că Moldova este un colț de rai. Am vizitat mai multe țări, dar ca acasă nu e nicăieri. Eu sunt un om spiritual, precum Nicolae Dabija are intitulată o carte: „Libertatea are chipul lui Dumnezeu”. Deci, aici pe această palmă de pământ, mă simt acasă, mă simt liber. Viața este asemenea unui vis, omul este un simplu călător prin viața lui. Oriunde trăiești această viață – în SUA, Europa, până la urmă călătoria se sfârșește, indiferent unde te afli. Iar cu noi nu luăm nimic altceva decât faptele noastre! Eu cred că în viață nu e important ce reușești să aduni, dar ceea ce reușești să lași în urma Ta. Cineva consideră că dacă trăiam în altă țară, eram mai fericit, dar adevărata fericire este în sufletul nostru, sunt copiii, părinții, prietenii noștri…
Fericirea este casa părintească, locul copilăriei, fericit ești atunci când îi ai pe cei dragi alături.
Fericit ești atunci când vorbești în limba ta, cânți în limba ta, te rogi în limba ta, iar toate acestea sunt – Acasă!
Oriunde suntem purtați de valuri în lume, dar vine o vreme când tângești să fii aproape, să revii acasă, iar acest dor îi macină pe mulți dintre cei plecați, este un dor care îți fură somnul, – un dor care nu te lasă până nu te întorci de unde ai pornit…”
Despre destinații turistice în Moldova: „Vedem în ultima perioadă de timp, tot mai mulți turiști din diferite țări: Franța, Italia, China, Japonia etc, care ne vizitează țara noastră, merg la Butuceni, Orheiul vechi, Saharna, Țipova, Cetatea Sorocii, mănăstirile din Moldova; își instalează corturi, fac poze cu răsăritul sau apusul de soare, stau câteva zile – și toți rămân impresionați, recunoscând că Moldova este un colț de rai, cu aer curat, cu stele pe cer, care pare că le atingi cu mâna; cu oameni simpli, gospodari și primitori de oaspeți și cu sufletul mare! O Moldovă cu fântâni neobișnuite pentru alte țări, – din care poți să bei apă direct din găleată. Dacă străinii au îndrăgit țara noastră, cu atât mai mult noi, moldovenii, trebuie să iubim acest colț de rai unde se cântă romanțe, doine și care îi inspiră pe poeți.”
Prietenii și persoanele dragi despre Părintele Iurie Hemei – câteva dintre mii de recunoștințe:
„Și așa cum zice scriitorul meu preferat Iurie Hemei, – familia este la fel ca o pasăre, ca să poată zbura trebuie să dea din ambele aripi …La fel facem și noi deja de 17 ani !!! E frumos să zbori alături de tine, Iurie Hemei”- (sotia Tatiana Hemei)
Elena Cojocaru:”Slava Domnului! Mulțumim Bunului Dumnezeu pentru că avem posibilitatea din cînd în cînd sa vedem, auzim, să cunoaștem adevărați urmași al Domnului nostru Isus Hristos, adevărați păstori și propovăduitori ai Luminii, Cuvintului. Anume prin graiul si predicile lor pline de adevăr și înțelepciune ne vorbește insasi Dumnezeu. Mulțumim, scump Părinte Iurie Hemei! Dumnezeu să Vă dăruiască sănătate, sa Va binecuvinteze, întărească in credință, pentru a putea duce și în continuare Crucea Preoțească deloc ușoară. Iar noi enoriasii sa ne rugam Bunului Dumnezeu pentru ei și mai marii lor, așa încît, in fruntea bisericii să-i avem destoinici, curați, luminati, pentru a ne călăuzi pe cărarea strimtă și anevoioasă, dar care duce spre Bunul Dumnezeu”
Alexandra Bularga ‘„Sunteți un cuplu minunat,un exemplu pentru toată Lumia, un exemplu pentru întregul sat. Ne mindrim cu așa parinte în sat, cu așa preoteasa.Cu toată sinceritatea, va stimez și va respect. Sa va vad mereu zimbind și fericiți,să fiți sănătoși.”
Lena Carp:”Sinteti o pereche care emana multa pozitivitate ”
Silvia Moraru: ”Ce frumos ca sunt asa exemple pentru tinere generatii, sunteti frumosi si la chip, si la suflet, sanatate si binecuvintata sa va fie familia!
Maria Guțu:”Sinteti o pereche de romani superba inconjurati de multe flori frumoase!!!”
Natalia Mazilu-Miron: ”Iurie Hemei – Om cu suflet mare! va multumesc din toata inima ,pentru caldura sufleteasca si bunatatea pe care o raspinditi in jurul d-voastra! ”
Daniela Dragoi:”Multă sănătate celui ce a scris foarte frumoase versuri chiar se inspiră din viata reală, Doamne ajuta, pe toată lumea”
Lidia Vrabie:”Citesc cu mare plăcere, admir creația sfinției voastre, părinte! Sunteți un iubitor de frumos și un îndrăgostit de valori!”
Maria Guțu:”Ce versuri adevarate!!! Sint bine gindite si compuse,te patrung in adincul sufletului!”
Lidia Ciurca, profesoara:”Versuri foarte profunde. E viata adevarata!Sunt mandra ca te-am avut ca invatacel”
Ana Talmaci:”Un parinte pe nota 10! Bunul Dumnezeu sa va dea sanatate, putere, sa va inzestreze cu cuvantul rabdare Pentru că lucrul care il faceti – este pentru binele oamenilor. Slava lui Dumnezeu sa va calauzeasca!”
Unele dintre citate, zicale preferate de Iurie Hemei:
~”În viață nu e atât important să ai zărți bune, ci să le joci bine pe cele pe care le ai. – Josh Billings
~”Atâta timp cât acolo sus Dumnezeu mă iubește, nimeni de pe pământ nu mă poate distruge”
~”Problema lumii în care trăim este că oamenii inteligenți sunt plini de îndoieli, în vreme ce prostii sunt plini de încredere” – Charles Bukowski
~”Când urci pe scara vieții, nu uita să dai buna ziua la toată lumea, că atunci când vei coborî să aibă cine să-ți răspundă”
~”Nu este nicio rușine să te naști prost. Rușine e să mori prost.” Marin Sorescu
~”Omul fățarnic are două fețe și niciun obraz” – Nicolae Iorga
~‘’Stau saracele babute si impart prosoape, colacei, poduri, podete. Eu nu suport inmormantarea asta a noastra, pentru toate scamatoriile din ea. Eu nu ma duc, nu sunt adeptul lor. Ar trebui ingropat mortul, dupa principiul bisericii: i-ai batut copârșeul in cuie, l-ai prohodit, il duci la biserica, il pui in groapa si ii dai drumul! Restul teatrului si arta populara traditionala, s-o faca babele dupa ce pleaca preotul. Cat vor ele… sa sparga cani, sa arunce vin, sa taie gaini, sa rupa usi, sa sparga geamuri.. toate tipicurile lor, de ce? Pentru ca mortul este obligat din viata sa plece cu doua porunci: „Sa-l iubesti pe Dumnezeu!” si „N-ai avut Biserica de Mama, nu-l ai pe Dumnezeu de Tata!” Caci tu ca preot spui asa: „Pomeneste, Doamne, pe toti cei adormiti in nadejdea invierii si credintei vesnice!” Pai, daca el a murit la bufet cu sticla in mana, tapan de beat sau sub pat la Ilena in timp ce curvea, ca a facut infarct..Ala ajunge in Rai? Ala sta cu dracul din prima la racoare, nu mai are treaba: „EI DOI SI-O UMBRELA!” Deci asta il asteapta, asta e chemarea lui, pentru asta s-a luptat o viata!’’ – Parintele Calistrat
~”Mai bine să fii deștept și s-o faci pe prostul decât să fii prost și s-o faci pe deșteptul”
~” Sa nu confundam indracirea cu bolile mintale sau cu tulburari de comportament, pe care le intalnim noi astazi in societate dar cu delirul acesta religios. Radacina demonizarii este ateismul, neincredrea in Dumnezeu! Neincrederea in Dumnezeu starneste o mai veche radacina a pacatului si ce este pacatul in primul rand? Definitia pacatului este: Dezlipirea de Dumnezeu si unirea cu satana. Primul pacat este iubirea de sine si mandria. Ce are la baza mandria? Are indemnul la fapta buna, facuta cu scop rau! Mandria inseamna virtute la vedere si aici trebuie sa ne pazim de slava desarta care este varful mandriei. Mandria este pacat diavolesc! Sf Scriptura ne da si remediu: Revenirea in sine din slava desarta. Asa cum a spus fiul risipitor care si-a revenit in sine si i-a spus tatalui: „Am gresit la Cer si inaintea ta!” – Părintele Calistrat
~”Cine te-a lovit pe la spate, a făcut-o pentru că în față nu ar fi reușit niciodată”
~”Dacă Dumnezeu ți-a dat o încercare, să fii sigur că tot El îți va da și o rezolvare!”
~”ORTODOXIA NU ESTE MARCATĂ DE OAMENI CARE NU ŞTIU CE ÎNSEAMNĂ BISERICĂ” – PR. NECULA
~”Atunci când viața te îngenunchează ești în cea mai bună poziție pentru a te ruga”
Despre Credință și alte câteva surse literare de Iurie Hemei:
„Atît de mult am cugetat la viață,/Și mai nimic din ea n-am înțeles./Un vis oprit, sau poate nor de ceață,/Să spună cei plecați cu ce ei s-au ales./Sărmanul om cît rău adună-n el,/Aleargă după lucruri trecătoare./În zori copil, iar seara moșnegel,/Și obosit se-ntoarce la culcare./În goana după bani adesea noi uităm,/De bunul simț, de cei mai triști ca noi./Mulți au plecat, la fel și noi plecăm,/Și-averele se vor preface în noroi./Și cei bogați și împărații mari,/Atît de mici se văd în fața morții./Bătrîni, copii și slabi dar și cei tari,/Cînd vine ceasul vom pleca cu toții./Cu slove sfinte spune în Scriptură./S-avem Credință, Speranță și Iubire./Căci omul e a Domnului făptură,/Și doar acestea duc spre Mîntuire.” – Prot. Iurie Hemei
Zâmbește mereu, fiind o fire veselă, și nu ține ranchiună pe nimeni. Da, ea afirmă că în continuare e fericită. Pentru dânsa contează nu banul, titlurile, petrecerile zgomotoase și nici boarfele de marcă, bijuteriile sau alte mărunțișuri din lume care nu aduc decât griji și neliniște în suflet. Fericirea pentru Lidia Vrabie înseamnă împăcarea cu Dumnezeu și cu interiorul său spiritual. Toată viața ei, și scrierile sale, – se împlementează cu această credință fermă în Dumnezeu, și nu-și dorește decât liniște în suflet și pace tuturor. ”Să fim plini de pace, fraților! Fie că ne place sau nu ne place ceva; fie ca aprobăm sau dezaprobăm, oricum, judecata este a Domnului, iar El, niciodată, nu întârzie sa facă dreptate”
Acum regretă doar timpul pe care nu l-a putut oferi părinților pe cât ar dori să fie alături de ei; regretă marea parte din anii de tinerețe pe care ia ratat simțindu-se străină de casa; că uneori a fost prea dură cu copiii ei ținându-se de poziția educației sovietice.
Despre pasiunea de a scrie. Mereu a simțit acea chemare, dar nu îndrăznea să-și aștearnă gândurile. Soțul a fost prima persoană care ia spus că trebuie să scrie o carte, dar ea nu lua în serios părerea lui. Mai târziu, grație tehnologiei informaționale, a început să scrie. Astfel, în toamna anului 2014, prima carte de povestiri „La lumina candelei„, în colaborare cu editorul Alexandru Mihăila și preotul literat Cornel Paiu de la Editura Papirus media, Roman, Romănia. Cartea s-a bucurat de mult succes. Peste un an a fost editată a doua carte, nuvela „Frica„, în aceeași colaborare. Cărțile au fost lansate în Romănia și la Chișinău. Scrie în continuare proză și versuri. A editat și o culegere mică de versuri „Dor sfânt„. În present, lucrează ca coautor la un florilegiu despre femei și pentru femei, și crede că în toamnă va fi trimis la Editură încă un volum de versuri „Astea-s gândurile mele” (Lidia Vrabie).
Despre prieteni Lidia spune:”E important sa nu-ți-i faci apropiati din oricine: ai rabdare și caută să fie oameni cu aceleași valori și dorințe ca ale tale. Să fugi de cei care vor sa-ți impună voia lor sau să te conducă. Lasă-I pe ceilalți sa fie diferiti de tine și să ții minte faptul ca și tu esti diferit, ca astfel te cunoaste Dumnezeu. Fiecare om e unic și special.” Are prieteni adevărați, puțini, dar sunt:”Totuși, unicul meu prieten căruia îi pot spune tot ce cred, ce gândesc și ce simt, este Dumnezeu. Nu-mi place să dau sfaturi nimănui, mai ales când nu mi se cere. Am citit undeva că a da sfaturi cuiva când nu ti se cere este cel mai ușor să-l îndepărtezi pe om de tine.”
Dacă ar fi să-i ceară tinerii de azi un sfat, i-ar cuteza să nu se grăbească să ia decizii:”Să fie treji la vocea inimii, să învețe s-o asculte. Să se cunoască pe ei și să facă corect alegerile. Cred că cea mai importantă alegere din viața unui om este a perechea și profesia aleasă pe plac. Dacă aceste alegeri se fac corect, ai rezolvat problema srtesului. Dar lucrul acesta se poate face numai în colaborare cu Dumnezeu, prin intermediul rugăciunii și multă muncă, desigur. „Cere și ți se va da! Caută și vei găsi! Bate și ți se va deschide!” Să fie insistenți, că Dumnezeu dă celui ce îi cere cu credință și stie să mulțumească”.
Deseori se gândește la clipa în care a venit pe lume. Într-o casă mică, plină de nevoi, mama ei în vârstă de 40 de ani, invalidă din tinerețe, și trei frați și trei surori mai mari ca Lidia. S-a născut în satul Sagaidac, rn. Cimișlia, pe 25 octombrie 1965, într-o zi frumoasă de toamnă (din spusele mamei), fiind al șaptelea copil în familia noastră:”Taică-meu era la muncă, când a venit seara m-a găsit alături de maică-mea în pat, eram atât de micuță și slabă că nu s-a încumetat să mă ia în brațe. Moașa, o bătrânică din mahala, i-a zis mamei că nu am șanse de a supraviețui și să fie pregătită, că voi muri. Mama chiar o crezu, doar tata era convins că voi trăi. El spunea mereu că cu numărul șapte e un unul binecuvântat și că eu voi avea un viitor frumos și bun.”
Și, ”când am scos capul afară, la naștere, prima care m-a mângâiat pe cap a fost Sărăcia”. A doua a fost Dragostea. Ambele, s-au ținut de mine până m-am făcut om mare. Ele mi-au fost și învățătoare bune: sărăcia m-a învățat din pruncie să răbd, să înțeleg că nu-i de unde, ca nu avem, că nu putem… Dragostea părinților și a fraților mai mari m-a învățat să sper, să cred, să lupt și să înving. M-au învățat să deosebesc corect lucrurile și persoanele. Lipsurile materiale n-au afectat creșterea și dezvoltarea mea, pe toate le acoperea dragostea care îmi turna apă la rădăcini ca să cresc fericită, încrezută în mine și fără complexe”.
VIAȚA.”Viața trece… Vremea se scurge şi zboară; zilele fug fără să se oprească; în această trecere cu repeziciune a timpului, lumea se îndreaptă spre sfârșitul său. Nicio zi nu-i îngăduie alteia ca să meargă împreună cu ea; niciun ceas nu-l aşteaptă pe altul ca să treacă împreună cu el. Precum apa unui rău nu poate fi oprită cu mâna, aşa nu poate fi oprită nici viața celui născut din femeie. Dumnezeu a pus măsura vieții omeneşti”
Mama a fost mereu sufletul casei, îi învăța de toate, după posibilități. Cel mai greu lucru pentru micuța Lidia era să frământă pâinea într-o covată de lemn care era căt ea de mare. Mama mereu susținea că ea poate, insuflându-I curaj. ”O priveam pe mama și vedeam inima ei curată ca izvorul cu apă limpede. Anume aşa îmi imaginezi eu inima curată a omului.”
Mama era o fire tăcută, nu mergea niciodată la nimeni. De sărbători, rudele apropiate veneau la familia lor. Avea mereu ocupație; împletea pentru toți din casă ciorapi, mănuși, etc. Nu avea întotdeauna lână sau alt material nou, de aceea despletea haine vechi pentru a face altele noi. De altfel, cârpind haine rupte sau torcând lână, mama Lidiei cânta din suflet. Cânta romanțe, cântece românești pe care atunci nu le puteai auzi la radio. Când îi dădea cineva vreo bucată de pânză ea cosea câte o rochiță nouă la fiicele ei. Avea doar câteva clase la români, dar inteligența ei îi făcea pe mulți uimiți. Toate ziarele erau citite de mama Lidiei, radioul începea cu ora 6 dimineața până la 12 noaptea. Era cu toate știrile la current:”Dacă m-ar întreba cineva de am văzut oameni sfinți în viața mea aș spune fără sa mă găndesc, da. Da, mama mea a fost pentru mine o sfântă. Grea tare i-a fost viața, dar nu s-a plâns niciodată, și-a dus crucea până la capăt fără să cârtească, iar dacă mai spun că ultimii 10 ani din viață a stat la pat și mâncarea ei era pesmeți cu apă sau puțin vin”
”MI-AMINTESC DE TINE, MAMĂ/Tot mai mult, în orice zi,/Sunt cu tine de o seamă,/Mama mea, din amintiri…/Mă-ntrebam, când eram mică,/Dacă tu dormeai vreodată;/Mereu, mamă, aveai treabă,/Mereu erai ocupată…/Când copiii îți dormeau,/Cel mai mare spor aveai,/Frământai pâinea-n covată,/Apoi, haine vechi cârpeai…/În ligheanul cel mai mare,/Puneai rufe la-nmuiat,/Cât sta pâinea în cuptor/Tu, deja, le-ai și spălat…/Parcă-ți văd năframa alba/Cu albastre, roșii flori,/Ce o potriveai pe cap/În zilele de sărbători./Aveai fustă tot cu flori,/Multe și mărunte, o mie,/Șorț cu margine cusută,/Și un fel, al tău, de ie…/Nu te-am auzit nicicând/Să te plângi de a ta soartă,/Greu ți-a fost, acum pricep,/Viața ta, de altă dată…/Într-o casă mică foarte,/Plină de multe nevoi,/Ai avut răbdare, mamă,/Să ne crești, cu drag, pe noi./Astăzi, sunt la vârsta ta;/Viața, complet diferită;/Totuși, cred că tu, măicuță,/Ai fost mult mai fericită.
/Ai avut lucruri puține,/Foarte multe ți-au lipsit,/Dar ai avut pace, mamă,/Și un suflet liniștit.’’ (L. Vrabie)
După ce a plecat mama la cele veșnice, tata devenise trist. ”Îmi amintesc cum îmi zicea odată: „Draga tatei, mă gândesc câteodată, ce bine ar fi să mor în biserică, in timpul sfintei Liturghii, dar nu sunt eu vrednic de așa ceva”. Da, n-a murit în biserică, în timpul sfintei Liturghii, dar Dumnezeu l-a învrednicit să moară într-o dimineață de duminică, în curtea bisericii.”
Cea mai de preț avere pe care a moștenit-o de la tatăl meu este credința în Dumnezeu. Casa lor săracă părea o bisericuță; pe toți pereții atârnau icoane și candela aprinsă.
Tata este eroul vieții mele! – spune Lidia. ”Cu 4 ani mai tânăr ca mama, și era frumos, mereu cu zâmbetul pe față. Despre el nu mi-ar ajunge nici timp, nici cuvinte, îl pot descrie la infinit. A fost un om din toată firea, un bărbat care întruchipeaza toate împreună: dragostea, blândețea, răbdarea și smirenia. Făcuse în tinerețe școală de brigadieri. Toate calitătile și darurile pe care le avea îl făceau un artist adevărat: cânta, compunea versuri, recita pagini întregi pe de rost…” – ”Ce dor îmi e de sfaturile tatalui meu! Ce mult îmi lipsesc! Ne învăța mereu, chiar și atunci când am crescut mari. Si nu pentru că nu realiza acest lucru: El știa bine, ca tot ce spunea se întipărește în subconștientul nostru: și era convins ”ca la timpul potrivit, ne vom aminti… Acum ma conving și eu că tata a fost Universitatea mea, unicul meu profesor care mi-a predat facultatea ”Arta omeniei”.
Despre bunicii de pe tată, Lidia regret dar nu poate spune mai nimic. Nu i-a prins în viață nici pe unul. Știe că erau oameni buni, gospodari, muncitori și cinstiți. Părinții mamei i-au fost bunicii ei cei dulci și scumpi, mai ales, bunica. Era mărunțică, slăbuță și foarte darnică. Mereu scotocea prin buzunarele de la cele trei fuste, (pe care le purta și vara ca să pară mai grasă) – găsea 20-25 ruble și o trimitea pe Lidia fuga acasă ca să i le dea mamei, doar ei! Bunicul era înalt și slab. A fost mai sever decât bunica.
”De mic copil îmi plăcea să fac aproape la fel: să cânt, să dansez, să desenez. Purtam creioanele colorate în fiecare zi în ghiozdan. Îmi băgam mâna în tot ce făcea mama, încercam să vad dacă pot și eu ca ea”.
’’MI-E DOR/Până la lacrimi,/De-a mea copilărie./Dacă aş putea întoarce,/Din ea,
măcar o zi,/De-ar fi să fie,/Aş da, din viața mea,/Din astăzi,/Numai să mai trăiesc/O zi, cu toți copiii,Împreună…/Cănd ne prindeam/Mână de mână,/Bucuroşi şi fericiți,/În jocuri de copiii,/Cuminți…Am încărunțit, demult,/Pe umeri,/anii mă apasă,/Însă sufletul din mine/E copil /Şi vrea acasă… (L. Vrabie)
Dar, Cititul a rămas pasiunea ei cea mare:”Citesc tot ce mă zidește sufletește. Nu am scriitori preferați, nici cărți preferate. Pentru mine o carte bună este aceea pe care, odată incepută lectura, nu o mai pot lăsa din mâini… Îmi amintesc că luam cartea de la bibliotecă după prima lecție și după a trea sau a patra o întorceam înapoi. Bibliotecara m-a certat că nu citeam cărțile, ci doar priveam desenele. Atunci eu i-am povestit toată cartea, pagină cu pagină. Dupa aceea îmi dădea trei-patru cărți odată. Acasă nu prea aveam timp pentru citire, eram mâna dreaptă a mamei, (du-te! adu! du!). Eu mă duceam să fac ceva, sau să caut ceva și mă pierdeam în lectură până biata mamă mă striga”.
Anii de școală au trecut repede, cu succese deosebite la majoritatea disciplinilor, totuși lecțiile de limbă și literatură română, franceză, rusă erau pentru mine sărbători adevărate. Chimia și fizica ar fi bine să nu existe. La examenul de absolvire la fizică am fost dată afară de trei ori…!
Cele mai frumoase amintiri si impresii Lidia le are de-atunci când trei ani la rând a adus diplome cu locuri de frunte de la Olimpiada raională de limbă franceză (am fost prima elevă din scoală care a avut asemenea succes). ”Au fost și lucruri triste, mai puține, dar eu am un dar de la Dumnezeu de a uita repede. Îmi amintesc un caz care m-a facut să plâng mult și care m-a durut enorm. Eram prin clasa a 4 și nu aveam palton pentru a merge la școală. O verișoară mi-a dat unul de al ei, mai vechi. Era portocaliu la culoare, plus că se murdărea repede, avea gulerul în formă de triunghi, trei triunghiuri cu capele ascuțite în jos, unul, mai mare, la spate și altele două înainte. Într-o zi, în timpul recreației, când treceam dintr-o sală de clasă în alta, treceam printre elevi din clasele mai mari care, așezați parcă special in rând câte unul lângă pereți, au început să râdă de pardesiul meu și să mă izbească ca pe o minge de fotbal unii în alții… Atunci am mers acasă, nici n-am mâncat, m-am urcat pe cuptor și am plâns până seara. A plâns și mama cu mine. Apoi a găsit putere și înțelepciune să-mi vorbească în așa fel ca să mă liniștească…”
După absolvirea școlii Lidia Vrabiea susținut cu succes examenele de admitere la Universitatea ”A.Russo” din Bălți, facultatea de limbi străine (franceză). Anii de studenție au fost cea mai grea perioadă din viața ei, despre ce nu-i place deloc să-și amintească. Au fost greutăți, lipsuri, probleme… Partea bună a destinului a fost că a avut note bune și a primit bursă, aceasta a fost salvarea ei. ”Nu voi uita niciodată pe cei care m-au ajutat foarte mult, cei care au împărțit cu mine bucățica de pâine, ultimul ban, haina lor, patul lor. Plecăciune Ludmila Afanasii (Sandu), Stela Stratan( Bondari), Ludmila Ceban (Gonța), Simion Gonța și alții.
Începutul carierei pedagogice a coincis cu începutul vieții sale de familie. Lidia a întâlnit pe cel care a iubit-o și nu i-a cerut nimic în schimb decât dragoste reciprocă. ”N-am avut de toate nici noi, dar am avut strictul necesar și eram fericiți.”
Mai tărziu, după vreo 18 ani de activitate pedagogică, la fel din cauza lipsurilor, Lidia Vrabie a plecat în străinătate, în Spania, unde și astăzi ”muncim și trăim”. ”Am cumpărat o livadă de măslini la munte, aproape de oraș, unde cu forțele propri (soțul a muncit multi ani în construcție). Cei doi copiii ai lor au făcut facultăți în Spania și muncesc aici în prezent. Lidia se mândrește că are un nepoțel, Sebastian, de 4 anișori și deja așteaptă o nepoțică.
Acum ”suntem romăni ce trăiesc în Spania. Am construit o căsuță. A noastră! Ce bucurie! Pot cultiva căte puțin de toate; castraveți, roșii, aedei, ceapă, verdețuri, și mai ales – flori! N-a fost ușor la început, dar nici să mă plâng nu pot, ar fi un păcat. Aici ne-am organizat viața in așa fel ca,dacă n-ar fi distanța, n-am simți că nu suntem în țară: acasă vorbim numai românește, respectăm credința, tradițiile și tot ce ține de cultura noastră…”spune cu pasiune Lidia Vrabie.
’’Rătăcesc prin lumea asta mare/Căutând ceva ce nu găsesc./Am vazut atatea tari frumoase,/Dar numai in tara mea ma regasesc./Aici sufletu-mi se simte linistit,/Nemanat de graba cea moderna,/Aici somnul nu se face asteptat,/Cand capul mi-l asaz seara pe perna…/Cunosc si ma cunoaste orice fir de iarba/Pe care calc cu frica si cu drag./Cu ochi inchisi pot sa urmez cararea/Care ma duce la al casei prag./In lume sunt atatea tari frumoase/Unde se traieste mai usor si bine,/Dar numai una este tara mea/Si doar aici se simte gustul painei.’’– Lidia Vrabie.
CREDINȚA:” ÎMPACĂ-MĂ CU-MINE însămi, Doamne,/Să pot ierta pe cei ce m-au rănit./Pe cei ce în picioare m-au călcat /Și au lovit în sufletul meu trist./Să uit de toate nedreptățile vieții /Pe care mi-a fost dat să le trăiesc,/Ca pe un vas, de rele, să mă curăți,/Nimic, din ce a fost, să-mi amintesc./Împacă-mă cu mine însămi, Doamne,/Apoi, să mă împaci cu Tine, Domnul meu./După aceasta, cred și sunt convinsă /Că mă împac cu toți din jurul meu.”
Ce ar face ca să schimbe atitudinea din societate? –”Eu strig, să mă audă toată lumea:”Fraților, părăsiți răutatea, invidia și mânia! Lăsați ura și pomenirea de rău și va fi raiul pe pământ!” Omul de astăzi a pierdut relația cu Creatorul lui. Ne-am îndepărtat de Părintele Binelui și a Adevărului. Nu putem trăi bine departe de Bine! Salvarea noastră este să revenim la Izvor, să ne adăpam din apele Binelui și nu vom mai umbla și gârboviți sufletește dar și trupește. „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” – zice Domnul. Oricine trăiește în afara Lui, nu trăiește, ci există.”
Câteva REFERINȚE ȘI APRECIERI:
Elena Ginu:‘’Ce frumos va inzestrat Dumnezeu! Bucurati-ne si incintati-ne si in continuare cu creatii splendide!!!’’
Cobzac Victor:”Una din cele mai talentate Vrăbiuţe, multă inspiraţie şi multă creaţie!”
Jechiu Svetlana:”Un Dar de la Dumnezeu este si felul in care compuneti atit de frumoase versuri”
Lenuta Vrabie:”Cit talent… scris in limba dragostei. Felicitări, iubirea si nobletea sa va inconjoare mereu!”
Raisa Alexandru Norosean:”Foarte frumoase cuvinte , se simt ca vin din adincul inimii; și-s atit de gingașe, atit de duioase, ca nu te mai saturi sa le citesti.”
Jechiu Svetlana:”Ne impresionati de fiecare data D.Lidia va apreciez creatia,caci tot ce vine de la Dvs are Un Ceva Special!”
Gica Bejenaru:”Plini de nostalgia timpuli trecut,ne vedem în casa părintească prin cuvintele pe care le-ai aşternut în poezia ta, Lida. Dar cine ştie dacă vom mai reânvia simțirile care le-am trăit odată.”
Elisaveta Manic:”E adevarat, Lidia, ai atins inimile tuturor cu aceste versuri frumoase. Sa ne amintim de casa parinteasca,ce nu se vinde,sa ne amintim de parintii nostri dragi,de frati si de prieteni. Sa nu uitam cine am fost si de unde neam pornit.”
”Despre dorul de țară, de satul natal, de neam, de grai:” Eu cu sufletul sunt acolo, printre ai mei, mereu. Deseori îmi imaginez cum colind cărările din copilărie și chiar am pus gând toamna aceasta să merg în satul meu natal și să-l cutreier dintr-un capăt în altul. Tot ce fac, fac cu gândul la Moldovioara mea. ” Tot ce fac, fac din iubire Pentru Patrie și neam Pentru limbă și credință Lucruri mai de preț nu am” scriu în versurile mele. Aici, ca răspuns, se potrivesc foarte bine verseturile 5-6 din Ps.137( schimbând doar numele țării) „Dacă te voi uita, (Ierusalime) Moldovă, să-și uite dreapta mea destoinicia ei. Să mi se lipească limba de cerul gurii, dacă nu-mi voi aduce aminte de tine, dacă nu voi face din tine, (Ierusalime) Moldovă, culmea bucuriei mele.” Pentru mine toată Moldova este un loc sfânt și demn de vizitat. Îmi place nordul, centrul și sudul ei la fel, fiecare zonă cu specificul ei.”
~”A mai trecut un an, s-a dus. Şi ştiu bine, că niciodată nu se va mai întoarce decât, doar, în amintirile mele. Am avut multe de învăţat, am înţeles multe, m-am bucurat şi am zâmbit, am regretat şi m-am întristat, aşa, ca fiecare om. Şi totuşi, anul 2014 a fost un an deosebit pentru mine; s-a nascut primul nepoţel, Sebastian, şi a văzut lumina tiparului cartea mea „La lumina candelei”. Sunt fericită şi pentru faptul că, în acest an, am cunoscut oameni deosebiţi, care ştiu să dăruiască din belşug, fără a aştepta răsplată. Oameni care, cu bunătatea şi înţelepciunea lor, au zidit biserici şi mănăstiri în sufletele altor oameni. Sunt fericită că aceşti oameni sunt şi prietenii mei. Pentru mine, cel mai mare cadou pe care mi-l poate oferi cineva, a fost mereu- vorba sinceră şi bună. Aşa m-au învăţat părinţii mei; nimic nu încălzeşte şi nu înmoaie o inimă, decât cuvântul bun.”
~”Cuvantul are putere, cuvantul bun care izvoraste dintr-o inima curata si plina de dragoste pentru aproapele, un gest mic si sincer, sunt aducatoare de fericire in sufletele celor apropiati”
~”Afară toarnă ca cu găleata. Răsfoiesc cartea vieţii mele şi, aproape în fiecare din paginile ei, ploaia işi are locul ei. Melodia incifrată a ploii, plăcuta senzaţie de a auzi neauzitul şi de a vedea nevăzutul…toate sunt inexplicabile, dar atât de bine simţite.
Dăruieşte, Mântuitorule, ploaie pământului istui însetat!
Brazdele pământului, adapă-le, şi înmulţeşte rodurile lor!
Mă văd udă şi plină de glod, alergând prin ploaie şi râzând cât mă ţine gura. Ce fericire aducea , atunci, în copilărie, picăturile de ploaie..”
~”De o bucata buna de timp, gandurile mele sunt dominate de o intrebare care ma pune, intr-o oarecare masura, in incurcatura. Tot mai des intalnesc persoane care spun ca si-au iertat ele insesi toate cate nu au fost facute bine in viata lor, greseli, pacate..si ca aceasta iertare le-a adus usurare sufleteasca si libertate.
Aceasta iertare (sa zicem, personala) are ceva comun cu iertarea lui Dumnezeu?”
~”Am hotarat ieri să-mi vizitez consătenii mei. La badea Vasile mereu poţi gasi un sfat, o vorbă bună şi o glumă. Am petrecut „ca acasă”. Îmi place vinul când îl scurg eu din butoi, parcă e mai bun. Mi-au propus să rămân la o mămăligă cu peşte prăjit, dar n-am putut. Altă dată, o voi face cu mare plăcere. Le multumesc pentru ospitalitate şi clipe frumoase trăite impreună.”
~”-Parinte, ce bine ar fi şi, cât de frumoasă ar fi viaţa, dacă n-ar fi bârfitori şi calomniatori… Aceştia ne fac viaţa imposibilă… Am încercat să mă lupt cu ei, apărându-mi cinstea şi onoarea mea şi a familiei mele, dovedindu-le că nu au dreptate…
-Da, zice părintele, aceşti oameni nu procedează ca nişte creştini, dar nici dumneata nu procedezi ca un creştin. Adu-ţi aminte ce a făcut Hristos când a fost bârfit şi dezonorat?”
~”E toamnă şi astăzi mă întreb şi eu ce am adunat în hambarul sufletului meu. Ce am şi ce îmi lipseşte? Am sănătate. Am familie: soţ iubitor, copii ascultători şi un nepoţel ca un îngeraş. Am fraţi şi surori , nepoţi şi nepoate cu care păstrăm o legătură de rudenie trainică. Am prieteni, prieteni adevăraţi, pe care îi port mereu în suflet şi a căror nume nu-l uit atunci când mă azez în genunchi şi stau de vorbă cu Dumnezeu. Ceea ce cer pentru mine, cer şi pentru ei, cu toate că sunt departe de ei şi zgârcită la vorbe şi fraze de laudă şi mărire. Am bucurie. Mă bucur cu duhul credinţei şi a nădejdei! Mă bucur de viaţă şi de fiecare om care crede şi se bucură ca mine! Îţi mulţumesc, Doamne! M-ai învrednicit de tot ce este valoros în această viaţă. Să nu mă lipseşti nici de bogăţiile cele de dincolo!”
Noi primim de la viață ceea în ce credem. Tu crezi că viața este frumoasă, și ea chiar este frumoasă. Tu crezi că este groaznică, – și ea e groaznică. Crezi că nu există ieșire din situație, și nu o vei găsi. Crezi că există o soluție, și o vei găsi. Aștepți probleme, și ele numaidecât vin. Ți-e frică de boală, – te vei îmbolnăvi. Tu crezi în succesul tău, – tu îl vei crea. Tu aștepți fericirea, și ea deja vine în calea ta!
Credința noastră creează realitatea noastră. – Crede în tine, ocupă-te cu ceva util și gândurile negative treptat te vor părăsi! Pur și simplu, nu vei mai avea timp suficient pentru prostii. În acest fel mă descopăr în continuare, mă apuc de orice proiect, orice gând bun pentru a realiza ceva util, ca blogul, clubul, și pictura de exemplu cu începutul ei din luna august anul ‘17… Continui cu Clubul Impresii din viață și cărți și cu blogul meu, mă și apuc de scris versuri doar ca să nu am timp pentru a ruguma sau a gândi la unele deficiențe morale ale societății noastre. Cu prostia nu te pui, și eu nu mă încadrez în această treaptă, nu doresc și nici nu am timp. Acele persoane care discută și provoacă lumea la certuri și violență în rețele de socializare, pur și simplu, nu au timp pentru a se deștepta… citind realmente posturi cu credință despre moralitate și fapte bune, ei nu au experiență de durere sau pierderi… Dar au iscusință mare de a da sfaturi celorlalți pentru că le place să fie în centrul atenției, fie se aplaudă pentru orice like, probabil asta le aduce banul mare în coșul lor buzunăresc dezordonat. Nu zic că sunt oameni răi, așa ceva nu există: ei sunt îndemnați de societate, mai mult de mentalitate, să procedeze așa cum consideră ei că e corect. Dar impactul e contradictoriu. Și tinerii le i-au exemplu, și se omoară unul pe altul… La fel vreau să spun și despre programele TV cu sute de seriale și filme, unde persistă violența, unde se demonstrează cum poți lua droguri în varia proporții, și practic fiecare epizod demonstrează cum un bărbat ”inteligent” poate lovi o femeie sau copil, fie înjură direct… Codul audivizual demult nu-și are locul în Republica Moldova, așa ”profesioniști” nu-și fac munca deloc. Se discută limba vorbită pe ecrane, dar nu și sensul! Credeți că demnitarilor le pasă? Iată, am scris opinia mea și a mai multor persoane, și nu e prima dată. Reactiile care urmează, vor fi ele? Desigur că nu.
Rămâne credința și speranța că apelez la educația mintală: cel care dorește să se schimbe, se va schimba. Destinul nu se schimbă, dacă nu vrei să-ți schimbi viața. Și-atunci când votul tău nu este luat în considerație pentru că legea spune că ești un prost și că ai chemat oamenii la treabă nu în ziua când te pune ea, Legea, înseamnă că noi toți suntem într-adevăr proști, boi mânați de ciobani la fel de proști… Proști pentru că această Lege noi am creeat-o… pentru a ne porni unul împotriva altuia… Constituția nu poate fi împotriva celor care au votat-o! Nu luptați, ci ajutați-vă unul pe altul. Asta ar fi soluția!
Viața nu se schimbă dacă nu se schimbă oamenii și faptele lor… Problema ar fi că persoanele care și-au dat drept prieteni sau suporterii tăi nu sunt de fapt toți cei în care poți avea încredere ca urmare, dar tu, om bun, oricum continui să discuți, să apelezi la ei, pentru că este normal să rămâi Om. Om de omenie. Să comunici cu ei, să spui lucrurile reale, pentru că le dai șansa și lor și ție personal, că e corect să rămâi om atunci când ești îndemnat de invidie, de stare de superficialitate sau alte gogomanii care pot întra în creirașul cuiva, pentru că e firesc a greși și să ierți… Este bine să ne desprindem, chiar și pentru câteva clipe, de orice acțiune pe care o întreprindem și să privim în interiorul nostru, să ne privim cicatricile și laurii și să fim recunoscători universului pentru fiecare respirație ce ne umple inima.
Nu înseamnă că sunt eu una specială, sau pentru evidențierea individului din mine. Profunzimea trăirilor, indiferent de nuanța lor, este detaliul ce ne menține încă umani… Și eu o fac din disperare, și am motivele mele. Pentru că sunt Mamă, Bunică, Femeie… Și pentru că au de suferit copiii mei trăind în această societate fără de leac în continuare. Am multe de realizat pentru… a mă deștepta și eu. Cu mare speranță să fie ceva molipsitor și pentru voi. Cu gânduri bune și sugestii utile. Doamne ajută!
Fiecare cu propriul păcat, cu obiceiuri proprii, cu tristețe proprie. Eu sunt mereu în căutarea acelor ai căror nervi sunt mai rezistenți decât oțelul, cine ar putea să mă suporte, ascultând plictisul frazelor mele, și să se maturizeze împreună cu mine, ba chiar să mă vadă fără farduri frumoasă. Cine să mă telefoneze joi ori vineri, la orice oră, cine să mă ridice în sus, mai aproape de ceruri. Cine să ascundă îndoiala și furia, cine să se înece în mine. Și, orice s-ar întâmpla cu mine, să-mi sugereze calea cea dreaptă.
Fiecare cu templul propriu – Biserica lui, victorii și vise proprii. Eu sunt… din nou, din nou acolo unde tu nu mai vii. De la inimă căldura – în jumătate și o conversație atât de blândă, așa, pur și simplu… Din nou, eu sunt acolo, în caz de tu vii… Toate sortate la locurile lor – eu sunt în căutare, în continuare. Până acum. Fără seamă de lipsă de un gol în suflet…
Și dacă sufletul devine pustiu, e timpul să schimbi ruta. Scrie-ți clar, fără cerneală… în creierul tău aceste perle:
Cine te iubește – va aștepta numaidecât!
Dacă fericirea va veni – deci, tu ai meritat-o.
Oricâți ani te vor domina – cu sufletul fii tânăr
Și nu gândi când și unde îți va fi finalul.
Pe cei care nu te iubesc – cedează-i calm altor persoane.
Reflecția caut-o în suflet și nu în oglinzi.
În caz de casa a devenit pustie – să nu ai frică să pleci de-acolo.
Dacă nici orașul nu e al tău – decide-te – cât mai departe, fugi!
Te lenevești – vei avea mai multe dificultăți
Și nimeni cu nimic nu te va ajuta apoi… Nu va putea și nici dori.
E greu, dar dacă ai dușman, indiscutabil, – dorește-i cale bună,
În suflet roade, dar ulterior te vei simți ușurat fără obidă.
Pentru fiecare lucru mărunt în viață fii deschis și bucură-te de clipă, –
Acum e primăvară și brusc – e toamnă, ceasul zboară și nu mai ai timp
Să corectezi, să ordonezi ceva, – fă-o la timp, imediat, și nu lăsa de azi pe mâine!
Dacă ești rugat să pleci – atunci e chiar timpul
Și nu îndrăzni să privești cu dojană înapoi.
Să nu ai frică să cauți, – acestea vor găsi ce e a lor!
Să nu ai frică să pierzi pentru asta nici anii, nici puterile!
Dacă ești iubit – vor aștepta întotdeauna,
Dacă fericirea va veni – înseamnă că o meriți!
Fericirea constă din patru părți: parinți vii, copii sănătoși, omul drag și prieteni adevărați!
Albumul:«Vasile Vizitiu. Lansare de carte ”Cu satul în suflet prin mări şi oceane”» – martorul evenimentului organizat în cadrul Sediului Central al Bibliotecii Municipale ”B.P.Hasdeu”. Vasile Vizitiu autorul, Mariana Harjevschi şi Dina Ciocanu – moderatoare. La eveniment au venit familia şi prietenii autorului, – dintre cei… care au mai rămas în viaţă. La cei 81 de ani plin de speranţe, dar nu şi de sănătate, Vasile Vizitiu rămâne aceeaşi persoană cu Credinţă şi încredere în oameni… Ascultaţi în filmele de mai jos cât de frumos au vorbit moderatoarele şi ceilalţi participanţi sosiţi la eveniment: prietenii Tudor Popovici, fiica Lilia Saragov, scriitoareaТatiana Scripa, istoricul Alexandru Moraru, politiciana Ludmila Scalinâî, la fel a vorbit, dar și a cântat vestita cântăreață, consăteană, floreșteancă Мariana Șura; nepoata mai mare Alexandra Perez (in imagine). Vizionați filmele mai jos:
Mariana S. Ţăranu:”Lucrarea domnului Vasile Vizitiu cu titlul sugestiv „Cu satul în suflet prin mări și oceane” reprezintă grijile și trăirile unui intelectual veritabil din spațiul dintre Nistru și Prut. Pe paginile acesteea se întreved realitățile perioadei sovietice, atunci când principalul scop era de a supraviețui timpurilor de restricție, dar și perioada de după proclamarea independenței de stat a R.Moldova. În pofida multiplelor obstacole, autorul cărții dl. Vasile Vizitiu a făcut față lucrurilor, ba mai mult, a fost un exemplu pentru pentru semenii săi. În lucrarea sa autobiografică, pe bună dreptate, se acordă un spatiu vast uneia dintre principalele sale realizări – Familiei. Felicit sincer autorul pentru exemplul pe câte ni-l oferă zilnic prin ceea ce face și îi apreciez curajul că pe paginile acestei cărți ne-a descris secretul reușitei sale în viață, iar nouă nu ne rămâne decât să-i urăm mulți ani înainte și să-i urmăm exemplul de maturitate pe care ni-l oferă pe paginile acestei lucrări.”
”Svetlana Vizitiu mi-a dăruit o carte de memorii ale tatălui ei. Răscolitoare carte, unde am aflat atâtea amănunte rare despre foamete -una dintre cele mai dificile perioade din istoria noastră. Vasile Vizitiu și-a iubit copiii săi, și-a iubit soția, meseria, baștina, Patria, oamenii din jurul său. Cartea asta este despre această dragoste. Svetlana Vizitiu scrie și ea poezii, iar poeziile ei ne arată un suflet foarte sensibil, însetat de frumusețe și lumină…” – Dumitru Crudu
”Cu satul în suflet prin mări și oceane”. O carte dedicată părinților Mihai și Feodosia, precum și bunicilor Vizitiu Macar și Anastasia, Rusu Ion și Paraschiva – stelele călăuze pentru toată viața noastră, exemplu de omenie și demnitate. – ”Fie ca urmașii mei să păstreze cu sfințenie amintireacelor care ne-au iubit și pe care i-am iubit nespus de mult” – #Vasile_Vizitiu.
Din volum: ”Părinții mei aveau patru desetine de pământ și au mai luat în parte încă două desetine de la ruda noastră de pe mamă, Vasile Doina. Se vorbea că Vasile Doina era cel mai bogat om din sat. Și pe urmă, a fost ridicat (deportat), împreună cu familia sa. Unul dintre copiii lui au fugit, salvându-se de surgiun. Totuși – mă întreb și astăzi – ce fel de culac a fost Vasile Doina? Eu l-am văzut cu ochii mei de copil cum lucra, alături de oamenii satului, de părtași. Se dezbrăca în izmene și cosea împreună cu sătenii. Dacă luau pământ în parte, el îi ajuta la strânsul roadelor, le treiera grâul, orzul, secară și totul împărțeau în jumătate. Chiriașilor, pe lângă partea lor, li se dădeau toate rămășițele și neghină. Sătenii erau nespus de mulțumiți…”
”…În anul 1940, când s-a declanșat războiul, erau bombardate localitățile pe unde trecea calea ferată, pădurile înalte și locurile mai iluminate. În raion, a început persecutarea persoanelor de naționalitate evreiască. Oamenii din sate, văzând că pe evrei îi paște pericolul de moarte, îi ascundeau în locuri dosnice, mai departe de centru, de calea ferată. Casa tatei se găsea la o margine de sat să fo fost cinci kilometri de la oraș. Mulți evrei și-au găsit adăpost în beciurile noastre și la vecini. Beciurile erau mari, încăpeau în ele câte 25-30 de evrei…”
”Flăcăii satului umblau împreună pe la diferite șezători, câte doi-trei. Depindea de fată, dacă era întrebată. Băiatul, care aducea fata la joc, trebuia să aibă grijă de ea, ca să fie jucată. La horă veneau și părinții lor. De la aceste hore și șezători, tinerii se deprindeau unul cu altul, după care urma pețitul. Dacă părinții dădeau acordul, atunci vornicelul cel mare le dădea colaci părinților miresei și le turna câte un păhar cu vin. Aceasta era tradiția. Pe urmă, părinții se înțelegeau cum să facă nunta mai frumoasă. Erau nunți care țineau câte două-trei zile…”
Vizitiul. ”Numele meu de Vizitiu provine de la o profesie cunoscută pe timpuri drept ”conducător de cai la o trăsură boiereasca, de poștă sau de diligență într-o călătorie”… Tatălui meu i-au fost dragi dintotdeauna caii. Fiind prieten bun cu strungarul satului, Vasile Strungaru, tata l-a angajat să-i facă o căruță mai mare, mai lată, din lemn trainic și cu roți deosebite, frumos vopsite. Pentru acest lucru, el s-a răsplătit cu produse agricole. S-au înțeles omenește.” ”…Căruța noastră era unică în sat – plăcută la vedere, cu o capacitate de două tone. Și caii lui tata erau frumoși, puternici. Cu ei noi aram, boroneam, duceam cioclejii, fânul, paiele, roada de pe câmp. Tata încărca căruța cu sacii oamenilor din sat, umpluți cu grâu, popușoi, orz, ovăs, răsărită și secară și-i ducea la piețele din Florești, Mărculești, Zgurița și Căprești, unde se făceau iarmaroace de grăunțoase, de vite, de produse furajere și păsări…”
”Vasile Vizitiu… Un caracter cu adevărat puternic, care, încercat de-a lungul vieţii, s-a călit şi s-a şlefuit încontinuu. Este un luptător cu vâna de gospodar, cu nostalgia lucrurilor încărcate de amintiri şi a evenimentelor care i-au marcat destinul… Te minunezi de tăria de caracter, de felul lui de a fi, de a rămâne vertical în cele mai dificile momente, de curajul şi înţelepciunea de care a dat dovadă. Greutăţile l-au format ca om şi i-au întărit convingerile. Sigur de sine, cu privirea sinceră şi chipul senin, cu o o poftă de viaţă, care molipseşte, hotărât în ceea ce face, curajos în ceea ce zice. În preajma lui te simţi în siguranţă, dar, dincolo de aparenţe, Vasile Vizitiu are un suflet sensibil, este sentimental şi romantic. (Galina Codreanu, TVM1)
Mariana Harjevschi:”Svetlana ne-a onorat că dl Vizitiu a lansat această carte la Biblioteca Municipală. L-am redescoperit pe domnia sa în postura de condeier🙂 E excepțional narator al propriului destin, dar și al multor evenimente care a marcat destinul intregii familii Vizitiu. Sa fie sănătos și multe și frumoase evenimente în cale!”
Emilia Plugaru ”Am fost la această lansare de carte. Am vazut și ascultat cu mare interes un om frumos, tânăr la chip și la suflet. Și-a așternut amintirile pe hârtie, istorie vie a unei familii, a unui neam. A creat o familie nemaipomenită, Vasile Vizitiu! E un om corect, puternic și tot ce redă, Domnia sa, în cartea ”Cu satul în Suflet…”, merită de știut, merită de citit! Generațiile se duc, dar istoria o fac anume asemenea Oameni!”; ”Am ramas incantata de familia dumneavoastra, va zic asta cu toata sinceritatea. Cred ca pe barbati ca tatal dumneavoastra se tine pana acum Neamul. Sa-i ziceti ca-i doresc multa sanatate si sa mai scrie, caci probabil mai are atatea de a ne spune…”;
”Atat de frumos ati scris aici despre tatal dumneavoastra, atat de frumos si cu suflet, atat de adevarate lucruri a scris el… Citesc si din istoriile descrise de Vasile Vizitiu, imi dau seama ca oamenii, parintii si buneii nostri au trait aceleasi bucurii, au trecut prin aceleasi nenorociri, in orice colt al Moldovei… Suntem cu totii un Neam si un sange si aceasta carte, istorie vie, adevarata, ne apropie si mai mult. Multumesc pentru onoarea de a avea cartea Cu satul in suflet prin mari si ociane, de la autor, cu dedicatia autorului. Multa sanatate Omului, Vasile Vizitiu!’ / E. Plugaru/
”Am un respect deosebit faţă de dumnealui… Optimismul şi verticalitatea de care dă dovadă e un exemplu şi pentru umila mea persoană! Să Vă trăiască şi la Mulţi ani pentru Vasile Vizitiu şi cei apropiaţi! – Pentru multă lume, inclusiv şi umila me persoană, Vasile Vizitiu este un exemplu de verticalitate şi optimism. Aceste calităţi sunt lipsă la mulşi concetăţeni ai noştri, mai ce seamă mai tineri. Felicitări pt Dl Vasile pentru o nouă performanţă! – Andrei Covrig
Cartea ”Cu satul în suflet prin mări și oceane”, Vasile Vizitiu o puteți găsi în rețeaua Bibliotecii Municipale ”B.P.Hasdeu”, la Biblioteca Nationale RMoldova și Biblioteca Raională din Florești.
Vasile Vizitiu, Cu satul in suflet prin mari si oceane, 2016
Bună ziua, tuturor! Vă rog un sfat, vă rog ajutor, vă rog să mă ajutați să înțeleg ce se petrece. Poate am nevoie doar să mă descarc, să vorbesc cu cineva. Nu știu ce vreau. Vă cer ajutorul, pentru că nu mai am puteri să trăiesc așa… Probabil, povestea va părea banală, dar eu sper să fie o lecție pentru cei care au pășit pe această cale teribilă. Am să dau detalii ca să înțelegeți esența, astfel ca sfatul dvs să fie obiectiv! Ați scris până acum doar despre femei amante, ați redat istorii și suferința lor în prealabil, dar despre ceea ce simt bărbații, nu prea am găsit răspunsul în blogul Dvs, Svetlana… Sunt căsătorit de 21 de ani, am trei copii. Un căsătorit eliminat. Cu convingeri lumești dăunătoare. Ambițios, un încăpățânat din fire, bat cu pumnul în masă, obțin tot ce îmi doresc! O fac și pentru cei, pe care vreau să ajut. În acest moment, am de toate, – soția, care mă iubește, copii, familie, casă frumoasă, automobile,… femei. Amante, da! Și în acelaș timp, n-am nimic… N-am suflet… N-am fericire… Eu singur m-am indus în această eroare…
Am crescut într-o familie în care mereu a domnit dragosteași căldura: tatăl militar, mama, cu o funcție în comerț. Am fost lipsit chiar şi de ”șansa” de a fi educat în rahat, – într-o familie tradițională cu înțelegerea că ea se crează o dată și ferm pentru totdeauna. Am mers pe căile tatălui și, la fel, am făcut milităria, după ce peste doi ani într-o călătorie de servici, am făcut cunoștință cu viitoarea mea soție. Ne-am văzut doar două zile, apoi am zburat, – două luni de corespondență cu scrisori, și apoi, – nunta. Ea era o fată modestă, veselă și frumoasă… Nu pot spune, dacă a fost dragoste. Poate a fost o dorință de crea o familie, înțelegând că de unul singur este greu; dorința de a fi alături de cineva. Este greu să înțelegi ce înseamnă dragostea, dacă niciodată n-ai avut acest sentiment. – Apoi, am dus soția la locul meu de servici, unde ea nu s-a mai ”aclimatizat”, a făcut avort, au fost probleme constante cu salarii, lipsă de îngrijire medicală calificată. În general, eu, un militar ereditar, am fost nevoit să mă concediez de dragul soției și a sănătății ei. Am ajuns în orașul meu natal, după șase luni s-au născut primii doi băieți. Ne-a fost greu, știți cum e situația în Moldova, nu se schimbă niciodată: nu mai iese din ghearele corupției. Cu studiile mele superioare, am muncit pe rupte, în trei locuri odată, și nu conform diplomei mele de studii. Noaptea, mă trezeam să liniștesc copiii, iar în timpul zilei lucram, de la șapte dimineața până la ora 20.00. Acasă, soția îngrijea copiii, încercând să câștige și ea niște bani în plus, pe unde era posibil… Supraviețuiam, cum puteam. Apoi, am găsit un job conform studiilor mele profesionale, am lucrat un timp oarecare, iar soția a început să studieze, obţinând şi o diplomă. Ajuns la o anumită stabilitate, am început să fiu ”vânat” ca profesionist de alte companii, ne-am sfătuit cu soția și am plecat de la serviciul meu pentru unul în comerț. Soția, la fel s-a angajat reușit, avea și timp destul pentru educația copiilor. Iată aici, au început fisurile în relațiile noastre conjugale, eu am început să privesc la alte fete, iar soția mă ”bâzzâia” la urechi certându-mă, că o lungă perioadă de timp nu am avut nicio intimitate, se ajungea la scandaluri, ea considera că eu trebuie întotdeauna s-o ”doresc” și să fiu primul care ”cere” sex… Îmi era, pur și simplu, bine cu ea, – fără mare dorință, în toată perioada de viață împreună, am studiat-o din plin și am citit-o ca pe o carte. Când înțelegeam că mă dorește, n-o refuzam niciodată. Dar vroiam mai multe, mai des și mai variat. Atunci au apărut acuzații reciproce, dezacordurile noastre. În esență, rămâneam eu acel om nesatisfăcut în dorințele mele, deci, am început… să mă alint cu ”porno”, atunci când soția adormea… Într-o noapte, ea m-a prins cum vizionam filme erotice și mi-a rulat un scandal cât o avalanșă pe cap, acuzându-mă că în loc să fac sex frecvent cu ea, precum dorește ea, – eu am găsit o altă modalitate de a mă satisface! Am fost teribil de rușinat, am fost atașat de soția mea, mă rodea conștiința, dar nu puteam face nimic cu mine. Două luni apoi, parcă era totul în regulă cu noi, și în a treia, se începea din nou cu replici, – și mă suprimau tristețea și dorința de schimbări. Uneori, o rugam, să îmbrace ciorapi transparenți, iar ea mă lua cu ale ei: ”Tu nu poți să mă iubești, pur și simplu, tu ai nevoie de niște gadget-uri”. În general, diferențele noastre au crescut cu mai multe scandaluri, cu lacrimiile ei, care îmi provoacă o stare de stupoare: eu nici nu puteam să mă gândesc normal. Pân-la urmă, m-a făcut și impotent, iar certurile continuau deja zilnic, chiar și atunci când ieșeam la un pahar de vin, de față cu amicii noștri… Aici, ceva s-a rupt în mine, m-am gândit, că dacă sunt impotent, înseamnă că eu nu trebuie să doresc sex, dar eu… îl doresc, și încă multe altele!.. Deci, am suferit mult… Am început să experimentez cu fetele care nu refuzau și doreau și ele acest lucru. În acel moment, mi se părea că totul e atât de bine, că iată, am și soție și amantă. Nici nu-mi imaginam că fiecare gând la sex în afara căsniciei, de fapt, mă ducea la prăpastie… Pur și simplu, cu vârtejul într-o grămadă de rahat, în care mă aflu acum. Infidelitățile mele au continuat un an, și soția a observat asta, după ce au urmat gelozia și certuri în continuare. Fiecare atac de gelozie insoțit de urlete în agonie, mai ceva ca un drog. Scandalurile, de obicei, urmau la un pahar de beţie, viaţa noastră s-a transformat într-un dezastru total. Apoi, într-o zi, s-a întâmplat ceea ce trebuia să se întâmple! – Am făcut cunoştinţă cu o domniţă căsătorită, m-am culcat cu ea de câteva ori, şi brusc, mi-am dat seama că are ceva ce nu am găsit la soţia mea, am început să mă obişnuiesc cu ea. Îi dăruiam dragoste sexuală, romantică, ni se făcea dor unul de altul, cu toate acestea, eu continuam să trăiesc cu soţia în familie, cu certuri, gelozie şi alt noroi… Soţia descoperă brusc relaţia mea cu acea fată, citind povestea mesajelor, pe care n-am reuşit să le elimin, – nici prin cap să-mi treacă că ea va căuta ceva în calculatorul meu. Acum o înţeleg, şi regret mult, că s-a întâmplat. Am trădat, am trădat şi am trădat dragostea ei, încrederea ei… Apoi, am fost trimis într-o călătorie de afaceri în alt oraş, am început să merg acasă doar în week-end, şi în zile lucrătoare eram în alt oraş.
Amanta mea a divorţat de soţul ei, şi am rugat-o să se mute acolo unde eram şi eu (cu acordul şefilor, să o ia pentru a lucra cu noi). Ea s-a transferat în acelaş oraş, a trecut la mine într-un apartament închiriat, şi am început să trăim împreună. A fost într-adevăr ceva real, romantic şi un timp plin de iubire, ne plimbam, ne odihneam şi făceam sex – unde doream şi cât doream! Parcă am obţinut tot ce am vrut, am realizat ceea ce am dorit, fără să mă gândesc mult, dar aici au apărut nişte evenimente care au început să-mi influenţeze atitudinea pentru viaţă! Duceam o viață dublă… Soţia dă naştere unui fiu. Era şi timpul să-mi amintesc că familia e cea mai importantă, că trebuie să mă trezesc, că trebuie să mă gândesc la Suflet, care este deja ca o zebră, acoperit cu dungi negre, dar Nu… Soţia a aflat că acea fată e cu mine, scandalurile au trecut în beţii, cu noi scandaluri, copiii vedeau totul, şi eram în pragul unui divorţ. Soţia a început să bea într-atât că se încuia singură cu un copil mic şi nu deschidea la nimeni, de beată ce era. Am fost nevoit să cer ajutor la Situaţii de Urgenţă, dar Slavă Domnului, nu s-a întâmplat nimic. Într-o zi, pe când eram în alt oraş, ea, într-unul dintre accesele de gelozie, a mers să cumpere brendy, şi pe drum s-a oprit în faţa bisericii. Ce a făscut-o să de oprească acolo, nu ştiu, dar a fost într-adevăr o minune. Ea a întrat în biserică şi… Gata… După asta, s-a oprit din băut, din fumat, a început să ia o atitudine faţă de mine, ca la soţul ei, nu mă mai certa pentru nimic, nu mă reproşa, a devenit umilă… Cum a fost în stare să învingă gelozia, să calce peste sinele Eu, nu ştiu. Am fost şocat de toate… Ziceam, să obţin divorţul pe motiv că bea, şi brusc, totul se schimbă cardinal. Deja nu mai ştiu pe cine iubesc, – pe sine, soţia, sau amanta? Pe cine? Oameni buni? Sunt îngrozit… Şi încă atât de rapid, că nici nu reuşeam în urma acestor schimbări, dar soţia a devenit o altă persoană. Copiii s-au obişnuit să meargă regulat la biserică, înţeleg deja totul şi nu încalcă poruncile. Ţin și post, – în general, toate s-au schimbat. Eu n-am putut să trec pragul bisericii, și nimeni n-a făcut presiuni asupra mea. Eu… continuam să fiu infidel, dar atitudinea în familie am schimbat-o; am început să fac totul ca să mă asigur că soţia nu va afla şi nu va observa infidelităţile mele. Ea însă bănuia, ştia, că eu sunt cu amanta, de luni până vineri în acelaş oraş, şi – răbda, zâmbea, prepara mâncare pentru mine, îmi spăla hainele… Doamne! Scriu şi plâng… De ce, ea a putut să se oprească, şi eu – Nu?
De ziua mea de naștere, a sunat telefonul meu mobil, soția atunci aranja bucatele pe masă, au fost învitate multe persoane, ea era fericită, și deoarece trecea pe-alături, a luat mobilul să răspundă, eu fiind ocupat în acel timp cu altceva și n-am auzit sunetul. Și dă peste un mesaj de la acea fată: soția m-a chemat, am venit, ea îmi arată mesajul și m-a priivit îndelung. – A fost un șoc! I-am spus, să discutăm după ziua mea de naștere. A fost de acord. Dar evenimentul a parcurs nervos: în fine, noi am ieșit afară, și eu am început… cu povestea mea. Că nu puteam s-o rup cu fata ceea pentru că ea mă șantaja după ce i-am zis că-mi iubesc soția etc. La care soția mi-a zis să telefonez imediat fetei și să-i spun aceste lucruri de față cu ea. Eu, ca un robot, am luat telefonul, o sun… Fata a venit în douăzeci de minute cu taxiul, apoi, noi în trei continuam drumul și discutam. Am confirmat în prezența ambelor femei, că nu-mi place fata și că iubesc soția… Dumnezeule!.. Ce potlogar mai sunt… Pur și simplu, n-am cuvinte să redau cât de mult am iubit această fată! O iubeam real, pentru ce, nu știu, eram îndrăgostit ca un flăcău, și i-am zdrobit sentimentele de asfalt. Nu știu, dacă mi-am iubit soția. În acea clipă, credeam că Da, o respectam, îmi era milă de ea, îmi era teamă să nu-i ruinez viața, și o mințeam… privind direct în ochi. N-am iertare, deși rugam și ceream, și am fost iertat, nu am nicio justificare pentru faptele mele, eu am devenit un mizerabil, un neom… Soția m-a crezut, m-a convins să merg la biserică și să mărturisesc păcatele. Am mers la spovedanie, apoi la mănăstire, dar… cu gândul, la fel eram la acea fată. Ea suferea mult, îmi scria să mă întorc la ea, că este de acord să mă împartă și cu soția mea… Eu sunt bărbat. Slab. Am cedat. Îmi părea rău de ambele femei care mă înconjurau. Le-am adus atâta suferință, simțeam nevoia să repar lucrurile și din nou, din nou, să le fac fericite! Atunci nu înțelegeam, că de fapt, le fac nefericite, le mint, umilindu-le în acest mod, legându-le de mine, și le mai dau speranță… Soției i-am spus, că am închiriat un apartament separat și locuiesc singur, și plecând de week-end, mințeam fata că plec, nu la soție, ci la familie, – pe scurt, m-am înglodat în minciuni. Eram deprimat din acest motiv, călcat în picioare, eu juram că, gata, este imposibil să trăiești astfel și să termin odată cu minciunile. Mă certam cu fata, plecam de la ea, dar ea continua să mă întoarcă înapoi, iar și iar… Soția nu știa nimic. Am făcut totul ca ea să trăiască cu conștiința izbăvirii mele de toate ”iubitele”, și îi dăruiam Iubire, și căldură, și ea îmi răspundea la fel. Fetei, de asemena, îi dăruiam iubire și căldură, și alături de mine ea era fericită. Mă repezeam, în mod constant, ba la una, ba la cealaltă, ca un nebun, și ca urmare eram mereu afectat de ceea că sufletul mi-a devenit negru, că sunt o creatură monstruoasă. Dar… Mințeam, în continuare. Astfel, au trecut doi ani, și brusc la servici, am fost lipsit de deplasări, – eu plec în orașul meu natal, iar fata rămâne singură. În acel moment, noi eram împreună deja de 6 ani. Am fost mereu în contact, cu ea am vorbit mai mult decât fiind cu soția într-o odaie. În opt luni am fost de vre-o două ori la ea. De odată, aflu că a apărut un rival, un tânăr, pe care-l place. Am devenit atunci încredibil de gelos, am încercat să le rup relația, dar ea nu mi-a permis, reproșându-mi că și eu am rămas cu familia mea, și că ea la fel dorește o familie și… nu dorește să mă împartă. Am fost de acord cu ea, și totuși, ea m-a convins să încercăm o nouă relație. – De ce am fost de acord? Nu știu. Cred că o iubesc real. Tare o iubesc. Mă gândesc permanent la ea. Și iată, au trecut două luni, am fost trimis din nou într-o călătorie de afaceri în acel oraș. Am ajuns, dar am dat peste indiferența și răceala acestei fete. Ieri, am făcut un acces de furie, i-am zis să mă lase în pace, că mă simt rău fără ea. M-a învitat la o cafenea. Eu, mă țineam de ea ca un înecat care se ține să se salveze, mă simțeam fericit de la o privire de-a ei, iar ea îmi tot repeta ceea ce auzeam și înainte, că dacă aș divorța și aș veni cu totul la ea, ar rămâne a mea pentru totdeauna… În general, mi-a dat de înțeles, că vrea să-și aranjeze viața, iar eu, precum spuneam, să-mi urmez decizia de a sta cu familia mea. Mai mult de atât, ea mi-a spus, că a scăpat de dragostea pentru mine, a ucis-o, atunci când a înțeles, că nu voi pleca de la familia mea. O înțeleg, îi spun că trebuie să rupem orice contact, să nu ne mai vedem, și doar lucrăm împreună, ne vedem constant…
Cu serile, acum beau de unul singur, la prânz merg la iaz, vin cu mașina, mă așez pe o piatră și încep a urla ca un lup, de dorul ei. Lacrimi, muci, mi-e scârbă de mine insumi…
Inima mi-e ruptă. Nu mai înțeleg, pe cine iubesc, ce doresc, nu mai știu… Soția mă iubește, ține la mine mult, crede că și eu, la fel o iubesc, dar… nu știu. Îi sunt recunoscător pentru copii, o respect nespus de mult, dar privind la ea, îmi pun întrebări: Pe mine mă irită în ea ceea ce nu mă enervează la fata ceea? Mă întreb, dacă o iubesc, într-adevăr. Fata ceea așteaptă pașii mei și sunt convins, că și ea mă iubește, poate nu ca înainte, dar mă iubește. Acest triunghi se atârnă de un cui… Am realizat în acești 6 ani, în care mi-am ucis sufletul, mândria mea, mi-am corupt inima, am devenit, mai mult o cârpă decât bărbat.
Eu am 46, soția 42, amanta – 29. Copiii, doi de 18 ani și unul de 6 ani. Mă gândesc, voi veni acasă de week-end, voi spune soției că nu mai pot trăi așa, că nu sunt fericit. Și ea va spune: ”Să fie așa, dragul meu”. Nu te voi presa, te las să pleci”. Eu voi pleca, dar cum am de gând să trăiesc??? Să mă gândesc permanent că sunt un trădător, că am lăsat copiii fără tată. Voi înnebuni, nu altceva. Și dacă, totuși voi reuși să uit amanta? Voi trăi cu soția și din nou voi căuta alte fete? Voi minți, ca înainte? Să mă întorc în gaura de vierme? Nu mai înțeleg, ce doresc și ce să fac… Sunt singur. Chiar și atunci când sunt cu familia. Alături de amantă, la fel sunt singur. Exist ca în ceva de groază. Dorm doar 2-3 ore în diurnă, nu mănânc nimic, ieri numai jumătate de frigărui și 4 pahare de cogniac. Am slăbit, m-am subțiat, am uitat ce înseamnă bucurie și fericire. Am decăzut în interiorul meu, de parcă am putrezit. Cu toate acestea sunt un boss mare, lucrez într-o companie respectabilă… – Doamne iartă-mă! Oameni buni! Cei care au avut răbdare să citească până la urmă, spuneți-mi măcar un cuvânt… În situația mea sunt mai mulț bărbați, sunt convins… Voi primi orice, – știu că merit ceea ce veți spune… Am nevoie de cuvintele voastre. Nu mai pot trăi astfel… Știu, că trebuie să decid, demult ar trebui, dar singur nu pot… Sunt slab… sunt un monstru.. – Auzi-ti? Orice cuvânt, sfat, vă rog!!!
Fie ca Bunul Dumnezeu să vă dăruiască sănătate, pace sufletească şi zile îndelungate. Să trăiţi, oameni, întru mulţi ani!
Duminica_Mare, Sfanta_TreimeSambata_mortilor, Rusaliile.
Biserica oficiaza Sfinte Liturghii și slujbe de pomenire a celor care au trecut la cele veșnice. Astfel, sunt amintiți părinții, moșii și strămoșii noștri adormiți, se rostesc rugăciuni și cântări pentru ca aceștia să se bucure de darurile Sfântului_Duh, a cărui pogorâre este prăznuită în duminica următoare.
Ziua de sâmbătă in ajunul Sfintei Treimi a fost consacrată de către Biserica Ortodoxă ca zi de pomenire a morților. Două dintre sâmbetele din cursul anului bisericesc sunt dedicate în mod special pomenirii generale a morților: Sâmbăta dinaintea Duminicii lăsatului sec de carne (a Înfricoșatei Judecăți) și Sâmbăta dinaintea Duminicii Pogorârii Duhului Sfânt. Ambele zile poartă în popor și denumirea de „Moși” (cea dintâi: „Moșii de iarnă”, cealaltă „Moșii de vară”).
Tradiții și obiceiuri în Sâmbăta Rusaliilor
Pe vremuri, se credea că sufletele morților, după ce au părăsit mormintele în Joia Mare și au zburat slobode timp de 50 de zile, se întorc în lumea subterană în sâmbăta Rusaliilor. Pentru ca această reîntoarcere să se desfășoare fără incidente, oamenii săvârșeau rituri de înduplecare și de îmbunare a spiritelor morților: împodobeau gospodăriile și mormintele cu ramuri de tei și făceau pomeni fastuoase, practici ce s-au păstrat până în zilele noastre.
Unul dintre cele mai importante obiceiuri ale acestei zile este datul de pomană. Încă de dimineață, credincioșii merg la slujbă pentru a asculta Sfânta Liturghie și pentru a participa la parastasul pentru pomenirea celor adormiți. În zonele rurale, oamenii trebuie să împartă săracilor și străinilor, în niciun caz rudelor sau persoanelor din familie.
Ritualul de pomenire are loc mai ales în cimitire, unde mormintele sunt curățate și împodobite din timp cu flori de tei și frunze de nuc, iar lumânările ard întreaga perioadă în care se desfășoară ceremonialul de pomenire. Împăcarea sufletelor morților și întoarcerea lor fără incidente în morminte depind de bogăția ofrandelor (pomenilor) și de respectarea ritualului.
În acestă sâmbătă, nu este bine să mergi seara la fântână sau să treci printr-o răscruce de drumuri, într-o zonă singuratică, pentru că pe acolo trec duhurile rele. Mai mult, pentru a nu avea nici un fel de probleme este bine să dormi în propria locuință.
Acum, femeile nu au voie să tricoteze sau să toarcă, pentru că toți colacii dați de pomană nu vor ajunge la cei pomeniți, spune tradiția.
Pe vremuri, se credea că sufletele morților, după ce au părăsit mormintele în Joia_Mare și au zburat slobode timp de 50 de zile, se întorc în lumea subterană în sâmbăta Rusaliilor. Pentru ca această reîntoarcere să se desfășoare fără incidente, oamenii săvârșeau rituri de înduplecare și de îmbunare a spiritelor morților: împodobeau gospodăriile și mormintele cu ramuri de tei și făceau pomeni, practici ce s-au păstrat până în zilele noastre.
… oamenii scot apă din fântână, lasă un bănuț pentru apă celor morți;
… la mormânt se aprind cel puțin două lumânări, care au rolul de a încălzi sufletele_celor_adormiți
Și în acest an, crengi de tei și frunze de nuc, le vom pune la icoană, streașina casei și pe #morminte cu amintirea celor dragi trecuți la cele veșnicie…
De obicei, pomana constă în împărțirea de alimente preferate de răposat. Alimentele sunt puse în vase (cană, farfurie, strachină sau pahar) și cu tacâm. De Rusalii se dau de pomană vase de lut, căni, străchini și vase de lemn (cofe), împodobite cu flori și umplute cu lapte, vin sau apă. Pomana trebuie să fie caldă, deoarece se zice că mirosul bucatelor calde îi satură pe cei trecuți la viața veşnică. În anumite zone ale țării aceasta regăsindu-se și sub denumirea de aburel.
La biserică, creștinii merg cu colivă, colaci, vin și cireșe pentru binecuvântare.
Gospodinele care cinstesc an de an, suita celor trei sărbători: Moşii de cireşe, Rusaliile şi Sărbătoarea Sfintei Treimi vor fi mai sănătoase, sufleteşte şi trupeşte, în comparație cu suratele lor care nu împlinesc datinile strămoşeşti.
Se mai obișnuiește să se dea de pomană ceapă verde şi usturoi, pentru ca în grădina casei să rodească tot ce au semănat gospodarii. #Credinta, #Traditii_obiceiuri#Doamne_iarta!
Cunosc o glumă: ”Femeia trebuie să se comporte ca o doamnă, să gândească precum un bărbat și să muncească din greu, ca un cal”. Nu cred că e corect, dar asta e realitatea, cel puțin la noi… Trăim într-o lume a bărbaților, în continuare: Bărbați la conducere, bărbații la volan, bărbați dominatori… O lume, în care femeile depun de două ori mai mult efort pentru recunoaștere, apoi și pentru familie. Cu siguranță, că femeile sunt confruntate cu sarcini de viață complexe, și mai dificilă se pare sarcina femeilor de a găsi un echilibru între carieră și familie; cu toate acestea, cred că un compromis familial este posibil, dacă partenerii îs asumă responsabilitățile complementare. Dar priviți, vă rog, imaginile, – le-am prins chiar azi, în drum spre casă, venind de la servici. Drumuri sparte, cu înscripții și pereți pictate în centrul Chișinău, prin care trecem zi de zi… Persoane cu dizabilitați fizice la fiecare pas… N-am observat pe cineva fericit, doar fețe obosite, supărate, chinuite, fără vre-o umbră a speranței… Ah da, am prins o copilărie fericită în vacanță ei de vară: ea încă nu cunoaște nevoile societății… Mașini parcate neregulamentar… Femei cu genți grele, femei cerșind, femei cu cărucioare și copii în brațe… Pensionari déjà ca la datorie, cerșind, fie, muncind și vânzând pe străzi, ori admirând cuminți porumbei și pisici în curtea blocurilor… Sunt bătrâni disperați, care nu au încotro… Și dacă ați avea ocazia să vă prezentați Moldova în fața unor oameni care niciodată nu au auzit de ea, și ați vrea să faceți o impresie bună, care ar fi cele câteva lucruri, nume, detalii unice pe care le-ați scoate în evidență? Să admitem că vinul, personalitățile bune și peisajele nu ne caracterizeaza doar pe noi. Dar societatea, și capitala noastră cum arată ea, – le vedeți? Nu pot să nu dau vina pe guvern sau pe primărie, cu subordonați iresponsabili, ce numai cuvântează fără înfăptuiri reale. De prin ’80, de când trăiesc aici, Chișinăul e în reparații ce nu mai au sfârșit… Nu zic ba, avem și lucruri frumoase de admirat, cu… văcuțe și sah, de exemplu, dar când te uiți ce urmează apoi! Iar oamenii nefericiți, cine-i va face să zâmbească??.. Sunt imagini făcute în jumătate de oră, dar cât durează și doare viață în această mizerie…
Florii… Se numeşte aşa pentru că în această zi se sfinţesc la biserică sălcii, şi pentru că din această zi pomii şi florile încep a înmuguri şi a înflori. Maica Domnului, vrând să-L vadă pe Hristos răstignit, a avut în cale o apă. S-a rugat de toate buruienile ca să o treacă, şi nici una n-a voit, numai salcia a întins o cracă şi a trecut-o dincolo. Maica Domnului a binecuvântat-o, ca să o ducă la biserică, s-o slujească preoţii şi să se încingă oamenii cu ea, ca să nu-i doară mijlocul la seceratul grâului. Se spune că acum are loc nunta urzicilor…
Obiceiul spune că, de Florii, oamenii merg la biserica pentru a sfinti crengute de salcie pe care le pun la geamuri, la usi sau la porti. Credinta spune ca acest ritual ii apara de boli si ii face mai robusti. Cu ziua de Florii incepe ultima saptamana a Postului Pastilor, numita Saptamana Patimilor, in care crestinii se pregatesc sa intampine marea sarbatoare a Invierii lui Isus. Intrarea lui Iisus in Ierusalim este singurul moment din viata Sa pamanteasca in care a acceptat sa fie aclamat ca Imparat. De data aceasta, isi pregateste singur intrarea, conform profetiilor din Vechiul Testament, ca sa fie recunoscut dupa Lege ca este Mesia, Mantuitorul lumii. Poporul il intampina pe Iisus cu ramuri de finic si de maslin, strigand: ‘Osana! Bine este cuvantat Cel ce vine intru numele Domnului’. Primele mentiuni despre aceasta sarbatoare provin din secolul al IV-lea. Cei dintai care o pomenesc sunt Sfantul Epifanie, caruia i se atribuie doua predici la aceasta sarbatoare, si pelerina apuseana Egeria, care, in insemnarile ei de calatorie, descrie modul in care se celebra aceasta duminica in Ierusalim, spre sfarsitul secolului al IV-lea. De la unii dintre marii parinti ai Bisericii, intre care se afla Sfantul Ioan Gura de Aur, Sfantul Ambrozie si Sfantul Chiril al Alexandriei, exista predici celebre tinute in cinstea ei.
În această săptămână se fac slujbe în fiecare zi, fiecare zi semnifică un nou pas al Mântuitorului pe drumul spre răstignire și Înviere. Potrivit Bisericii, în ultimele șapte zile din Postul Mare, Iisus Hristos a fost vândut de Iuda, a pătimit dureri cumplite și a murit pentru iertarea păcatelor oamenilor. Luni, marți și miercuri în biserici se oficiază Liturghia darurilor sfințite. Luni, enoriașilor li se amintește despre smochinul neroditor, care simbolizează poporul israelian. De asemenea, în această zi, în biserici se amintește și despre Iosif cel cu chip frumos, vândut de cei 12 frați ai săi în Egipt. Marți, în biserici se amintește despre cele zece fecioare care au venit la Iisus Hristos. Cinci dintre ele au venit cu untdelemn în candelă și l-au întâlnit pe Mântuitor. În timp ce celelalte cinci fecioare nu s-au putut bucura de întâlnirea cu Hristos pentru că au mers să-și cumpere untdelemn pentru candelele lor. În Săptămâna Patimilor, miercurea se face pomenirea unei femei desfrânate, care l-a uns cu mir pe Iisus Hristos, atunci când acesta a intrat în casa lui Simon leprosul. Se spune că această femeie a spălat cu lacrimi picioarele Mântuitorului. Pentru fapta sa, Hristos a iertat toate păcatele femeii. În ziua de joi, numită și Joia Mare, se comemorează Cina cea de taină. Această zi amintește și de faptul că Iisus a spălat picioarele ucenicilor săi. Se citesc cele 12 Sfinte Evanghelii, care se mențin și pentru Vinerea Mare. Vinerea Seacă este ziua în care a fost răstignit Mântuitorul Iisus Hristos. În această dimineață din Săptămâna Patimilor nu se face liturghie. Creștinii merg la biserică pentru a asculta ceasurile împărătești. Vinerea din Săptămâna Patimilor este zi de post negru, zi în care enoriașii nu mănâncă nimic pe parcursul zilei, ci doar pâine şi apă după apusul soarelui. Sâmbătă dimineața se face ultima liturghie, iar la ora 12 noaptea începe Învierea. În această noapte creștinii ortodocși sunt așteptați la biserică să ia lumină din Focul Haric adus de la Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim. Lumina sfântă se aduce de la Catedrala „Nașterea Domnului” din capitală către bisericile din toate localitățile țării. Creștinii ortodocși sărbătoresc duminica după Patimi, Învierea Domnului Iisus Hristos, una din cele mai importante sărbători bisericești.
Fie ca Sfintele Florii și săptămîna Patimilor, să vă aducă multă pace în suflet, iubire și să vă ocrotească pe voi și familiile voastre! ❤
Mucenicii – un desert tradiţional prin care sunt sărbătoriţi cei 40 de mucenici ai lui Hristos, din Sevastia. Prăznuirea are lor pe data de 9 / 22 martie.
Potrivit tradiţiei, cei #40_de_mucenici au trăit în vremea împăratului Licinius (308-324), un mare prigonitor al creştinilor. Sfinţii erau soldaţi creştini şi făceau parte din Legiunea XII-a Fulminata din Armenia. Aflând despre credinţa lor, guvernatorul Armeniei, Agricola, i-ar fi pus să se închine idolilor. Pentru că aceştia au refuzat, au fost întemniţaţi şi bătuţi cu pietre, după care au fost condamnaţi la moarte în apa îngheţată a lacului Sevastia. Mucenicii s-au rugat Domnului să se îndure de ei şi să încălzească apa în care stăteau. La miez de noapte, 40 de cununi s-au coborât din cer, iar apa lacului s-a încălzit. Mucenicii au pierit însă cu toţii, trupurile lor fiind arse şi apoi aruncate în apă.
Figurine în forma cifrei 8
În cinstea acestor martiri, femeile de rit ortodox din Moldova coc 40 de figurine dintr-un aluat a cărui compoziţie este foarte asemăntoare cu cea a cozonacului. Astfel, coca de mucenici se obţine din jumătate de kilogram de făină albă, amestecată cu o linguriţă de sare şi 50 de grame de zahăr pudră. În mijlocul acesteia se adaugă un amestec fomat din 120 ml de lapte, 20 de grame de drojdie, 3 ouă şi 50 de grame de unt topit. Coca astfel obţinută se lasă la crescut preţ de o oră. Apoi, aluatul se împleteşte şi se lasă din nou la crescut un sfert de oră într-o tavă unsă cu unt. La cuptor, mucenicii se ţin circa 30 de minute până se rumenesc, după care se scot şi se dau cu miere şi miez de nucă pisată. Se spune că forma cifrei 8 pe care o are acest desert tradiţional ar proveni fie de la forma cununilor care au coborât din cer peste capetele martirilor, fie sunt o formă stilizată a trupurilor lor.
O altă reţetă de preparare a mucenicilor, folosită mai ales în Muntenia şi Dobrogea, este aceea de a fierbe figurinele mici din cocă de forma cifrei 8 timp de 15 minute în mai mulţi litri de apă clocotită amestecată cu zahăr, în care se adaugă scorţişoară, coajă de lămâie sau portocală, esenţă de rom şi miez de nucă pisată. Desertul se prepară şi se serveşte cald sau rece doar în ziua de 9 / 22 martie.
Data de 9 / 22 martie corespunde şi începutului anului agricol. Tradiţia populară spune că în această zi sfinţii mucenici se strâng pentru a participa la un ritual de dezgheţare a pământului şi de eliberare a căldurii, pentru aceasta ei bătând cu bâte în pământul îngheţat. Această practică este mai des întâlnită în satele din Bucovina.
Ziua mucenicilor este şi una în care se fac prognoze pentru vreme. Credinţa populară spune că dacă va ploua în această zi, atunci va fi la fel şi de Paşte, dacă va tuna, vara va fi bună pentru culturile agricole, iar dacă va îngheţa în noaptea de dinainte, atunci toamna va fi bogată şi lungă. Biserica afirmă că Sfinţii 40 de Mucenici transmit un alt mesaj: anume că bărbăţia, curajul, sunt puteri spirituale care se măsoară nu prin rezistenţa la băutură, ci prin capacitatea de sacrificiu.
Impresii din viata si carti / Svetlana Vizitiu 