În ajunul Paștelui, la bunici la țară în Săptămâna Mare începeau pregătirile. Se scutura toată casa, până la ultimul preș. Se închideau sobele, ce bine c-am scăpat de iarnă! Bunica era mereu preocupată de curățenie și de-ale gurii pentru toată lumea. Bunicul cosea curtea și mirosea a iarba tăiată, a copaci înfloriti și a pâine pe vatră. Exista ceva mai frumos de atât?! Pomii se vopseau cu var, în primul rând, și tot satul, întreaga țară – știau că vine Paștele! De fapt, pregătirile pentru Paște erau și pentru copiii mari de la orașe. Pentru noi. Cei pentru care totul părea ciudat… În prezent, alergăm în goana noastră nebună prin oraș, cumpărăm cozonaci în pungă și ne întrebam unde e mirosul vechi din copilărie…
Bunicile mele aveau mereu o grijă de Paști, – să le fie casa proaspăt văruită. Amestecau bine lutul cu bălegar, paie și apă și cu mânile lor bătătorite acopereau pereții acolo unde varul sărise sau se crăpase. Să mă credeți, că și eu umblam cu verii mei pe drumul lung din mahala în căutare de baligă. Chiar ne întreceam unul cu altul, cine aduna mai mult… O putoare duhnea, de Doamne-Doamne, dar nici gând să protestăm, mai ales că după muncă venea și o măliguță gustoasă și noi eram flămânzi și plini de energie. După ce buneii ori bunicile terminau de „lichit”, stingeau varul într-o găleată ce păstra urma unor grămezi de varuri, amestecau cu sineală luată din colhoz, până capătă culoarea cerului senin de primăvară. Se cățărau surorile mamei împreună cu bunică Maria pe taburete îndeletnicite cu mare drag de bunelu Teodor din Olișcani, si cu bidineaua de la stânga la dreapta – struneau pereții până curgea apă de pe ele. „Înmoaie țucă badanaua în găleată, scutur-o oleacă și dămi-o la mână: -imi spunea bunica fără a mai coborî de pe taburet. În colțuri dădea cu o pensulă făcută de bunelu din penele gâstilor fine. Spăla dușumeaua din zal /odaia mare/ cu petroxin, în restul camerelor la început rămânea lutul înșirat pe jos (la buneii Feodosia si Mihail Vizitiu din Varvareuca). Iar în Olișcani, în casa mare, bunelu a pus chiar podele din lemn, era meșter la toate, și tare bun. După ce terminau de lichit pe jos asteptam sa se usuce bine, puneau pe pereți carpete cusute de bunica, atârnau perdele pe sârma draperiei de lemn si terminau cu întinsul țoalelor de coade si cadrelelor pe jos. Ambele mele bunici țeseau covoare minunate. Apoi, de obicei, ieșeau cu spatele din camera pe care o terminau, se opreau în prag, scrutau cu privirea în jur și spuneau ușor oftând:”Bodaproste c-am terminat”. Dupa care repetam și noi, nepoții împreună cu ceilalți din neamuri… Bunica Feodosia mereu ne făcea cruce, pentru că părinții erau tineri și pe atunci nu se permitea să te rogi, în văzul tuturor… Totuși pășeam…. spre comunism ) Taina copilăriei mele mai stă în izvorul pârăului din vale de la casă bunicilor Maria și Teodor Sinchevici, părinții mamei mele Dora, în drum spre casa de cultură din Olișcani, pe care bunelul meu l-a făcut cu mâinile și sudorile frunții sale. Bunicii mei au iubit dintotdeauna ce-au făcut, munceau pe rupte, nu-i auzeam văicărindu-se, erau cuminți și blânzi, ne așteptau să vadă bucuria și mulțumirea din ochii noștri. Le era de ajuns și erau împăcați cu lumea. Mamele și bunicile ne fac Paștele și Crăciunul – sărbători tradiționale dăltuite în suflet pentru vecie . Asemenea acestor sărbători cu feminitatea iconografică, nimic n-ar fi fost fără ele. Biserică adevărata am prins-o la bunei, acasă. Fără lupta lor, fără jertfă și dăruire, fără permanentă grijă maternă care te însoțește în viață, n-ar fi… sărbătoare. Mi le amintesc pe bunicile mele în preajma Paștelui cum se trezeau cu noaptea-n cap și frământau kile de cozonac și pască. Încingeau cuptorul de lut primind în burta lui încinsă tăvi cu cozonaci țanțoși și păști mândre și pufoase. Le binecuvîntau cu câte o cruce făcută cu toate palmele trudite și le lăsau în voia focului din cuptor. Cu fiecare iarna cu Crăciun, cu fiecare primăvară în Paștele ce vine, viata mi se pare o binecuvântată poveste. Mai ales când trăiau și părinții mei. De Paști și de Crăciun, în mod tradițional noi toți, mergeam în ospeție la ei, dragii mei părinți… Acum s-a rupt tradiția fără ei în viață… Mergem la cimitir să vorbim cu ei, să ne amintim, să aprindem luminări… Eu nu pot fi ca ei pentru copiii și nepotul meu, spre marele meu regret, dar le pot oferi toată dragostea mea și ajutorul meu necondiționat… Sper că vor înțelege cu timpul… Trăiesc într-o permanentă mirare – cât de Bun e Dumnezeul nostru, totdeauna și zilnic, totul la locul său. Dar toate lucrurile devin clare după ani de zile prin care treci experiențe uneori grele, alteori fericite. Că totul a fost frumos și bine, realizăm abia la finele anilor noștri de viață, și nu vreau să fiu pesimistă… Avem speranțe și credem că totul va fi bine. În fiecare an vine aceeași primăvară, cu altceva nou și nemaitrăit cândva. Obiceiuri și tradiții noi înmulțite cu cele vechi, și cu care ne obișnuim mai greu… Asta e Viața, mergem înainte, doar copiii să ne fie sănătoși! Lanțul trofic își face cursul, natura ne desfată cu frumusețea mereu ofertantă si misterioasă. Fără a cere nimic în schimb ni se dăruie într-un soi de salvare a sufletului. Asta am simțit atunci când am mers la cimitir la părinți, și mi-am amintit cum veneam la ei în Florești la casa noastră dragă… Întrând pe poartă, mi se întindea la picioare o curte plină de iarbă verde proaspăt încolțită, cu florile atent sădite de mama, și copacii – sădiți de tata, toate înmugureau cu arome prin jur… Spre amintire de copilăria noastră… În drumul spre maturitate. Atunci am inteles de unde lua mama atâta putere; din grădina raiului pe care fiecare și-o face din ce are, pentru că înțelept a fost cel ce-a zis:„Fă rai din ce ai.” Părinții mei au inteles, de asta și au înfipt și mai tare rădăcinile în locul care ne salvează sufletul. În sufletul, mintea și amintirile mele… Mama s-a născut chiar în Ziua de Paști, pe 8 aprilie, vom sărbători și o vom pomeni și pe ea și pe tata, împreună cu familia… Plouă și afară de lipsa lor… A rămas imaginea cu întreaga familie Vizitiu și Sinchevici, un neam numeros și bun la inimă… Ce frumos era atunci, așteptăm cu o altfel de bucurie sărbătorile, păcat ca timpul trece peste noi, amintirile însă ne rămân în suflet. Există în viața noastră clipe care par că ne dezvăluie esența. Momentele pe care ni le amintim întotdeauna. Și cel mai important, că dragostea și înțelegerea reciprocă să domnească în inimile urmașilor noștri… Să cunoască – valorile… Despre mai multe tradiții din satul Varvareuca a scris și tatăl meu Vasile Vizitiu în cartea lui „Cu satul în suflet prin mări și oceane” – recomand s-o lecturați în bibliotecile BM B.P. Hasdeu, BNRM, Florești…
BunăVestirea – e apropierea Invierii… – O sărbătoare cu Paștele Domnului fericită, aveți grijă de voi și de cei dragi și alături de voi! Fiți optimiști! Bucurați-vă de viață, prieteni, împlinindu-vă Credința! Hristos a Inviat! Adevărat!
Svetlana Vizitiu, Impresii din viata si carti blog / Imagini cu bunica Feodosia si tata, casa Varvareuca
Imagini arhiva familiei: Casa bunicilor Sinchevici din Oliscani, copiii, nepotii si stranepotii; La masa matusa Alexandra Senkevici si bunelul Teodor din Oliscanu – eu cu dansii la masa din Floresti; Serafima Senkevici a copt cozonacul; Familia Vizitiu, anii 1945-50, Varvareuca
Suntem o GENERAȚIE care nu va mai reveni niciodată! ~O generație care a mers la școală pe jos și s-a întors singură ~O generație care și-a făcut temele singură pentru a ieși cât mai repede să se joace în stradă. ~O generație care își petrecea tot timpul liber pe stradă. ~O generație care s-a jucat de-a v-ați ascunselea când se întunecă. ~O generație care a făcut prăjituri din noroi și mânca fructe de pe jos . ~O generație care a făcut jucării de hârtie și carton cu mâinile goale. ~O generatie care nu a “obosit” sau s-a “plictisit” niciodată, aveam la dispozitie“ Mahalaua copiilor, unde puteam să petrecem zile în șir, gratis, practicând toate sporturile, dansurile etc . ~O generație care a strâns fotografii și albume cu decupaje. ~O generație crescută de părinți, nu de bunici sau de bone . ~O generație care nu a mai râs cu puțin timp înainte de culcare, astfel încât părinții să nu știe că suntem încă treji. ~O generație care citea cărți, cu lanterna sub plapumă. ~O generatie care a fost învățată să-și iubească țara. ~O generație care ofeream imediat locul celor în vârstă în autobuz și îi traversam strada, nu îi luăm la misto. ~O generație care trece și din păcate nu se va mai intoarce!.. ~O generație pentru care contau sentimentele, nu banii sau mașinile ~O generație care a fost liberă și nu a știut ~O generație care a crescut cu cheia la gât . ~O generație care a învățat să se descurce în toate timpurile și în orice condiții prin forțe proprii . ~O generație care nu mai poate fi manipulată asta fiind motivul pentru care le stăm în gât Impresii din viață și cărți
Să scrii o carte autobiografică nu este niciodată o chestiune facilă, mai cu seamă dacă vorbim despre un astfel de subiect delicat. Scriind-o, Marcel Toma se „îmbracă” în hainele potrivite, descoperindu-se pe sine prin recuperarea trecutului, a momentelor aparent nesemnificative, dar esențiale pentru ceea ce a devenit în prezent. Este cartea unei astfel de experiențe. „Până la urmă, viața le-a așezat frumușel pe toate la locul lor. Cam mereu le-a așezat, uneori fără mari eforturi sau intenții – așa a ieșit
Delicatețea cu care autorul scrie, încercând să-i menajeze bruma anilor de sinceritate ascunsă, devoțiunea cu care, înfrângându-și mila și sila deopotrivă, îl asigură că e în regulă și că va păstra discreție față de ceilalți, toate acestea definesc dragostea, cea care se luptă cu durerea, singurătatea, furia, neputința, fie cu trecutul relațiilor amestecate, prin trădarea sau pierderea prietenilor și persoanelor dragi… Doar scriitorilor adevărați le reușește, mai cu seamă atunci când „opera” cu care lucrează este strict autobiografică: să nu cadă fie în sentimentalism, fie în caricatural de sorginte naturalistă. Anii, ele reprezintă implicit o proiecție, nu foarte îndepărtată, a bătrâneții care te așteaptă, cu deposedările ei inevitabile. Este patrimoniul lui: nu banii, nu reacțiile imediate, doar omul, inima și sufletul… .” Un soi de pasiune, mai ales pe segmentul autobiografic, în care se amestecă organic toate aptitudinile sale de observator, jurnalist, narator. Personajele sale sunt dintr-un diapazon atât de divers, încât fiecare în parte pare să aibă o existență demnă de un roman. Fiecare povestire nu mizează pe senzațional, nu pe nevoia de a șoca, doar strict pe subiect și fără să traumatizeze, ducându-ne pe latura observării. Noi, cititorii, devenim parte din lectură numită Viață.
„Nu era timpul întrebărilor – trăiam așa pentru că așa trebuie. Dacă trebuie, înseamnă că trebuie. Dacă trebuie să proslăvim socialismul dezvoltat și comunismul care, iaca-iaca, bate la ușă, înseamnă că-l proslăvim. Dacă trebuia să adunăm bani pentru războiul din Afganistan, adunam. Dacă trebuia de scris scrisori copiilor din alte locuri ale țării noastre de atunci, sau din alte țări, prietenoase nouă, scriam. Credeam în toate astea? Nu era timp pentru crezut și pentru gândit – trebuia de adunat măceș și semințe de salcâm, de prin râpe. Asta pe lângă fier vechi și maculatură. Dar asta rămânea acolo, cu statul și cu ideologia. Acasă trebuia să facem altceva.Trebuia să ne gândim la noi, pentru că statul la oameni nu se gândește. Așa știam de acasă…” – Prin această frază autorul a descris exact timpurile societății de atunci… Și, prezentul care… continuă, așa cred. Scriitorul s-a referit și la experiența politică dulce-amară prin care a trecut fără să vrea…
Umor și lacrimi pe care le presimți în miezul cuvintelor, în disperarea și anxietatea acestor constatări. O carte a regăsirii și a luminii: „Scriu cartea asta pentru că niciodată nu mi-am propus să fac asta, eu fiind destul de previzibil în pronosticuri și conservator în planificări – fără riscuri. Tocmai de asta m-am trezit, într-o noapte, cu gândul – hai c-o fac și pe asta. Na, oamenii mai fac și lucruri trăsnite. Mai iau și un câine la casă fără să-i intereseze prea tare părerile nevestelor legat de acest subiect. Oricum e mai real decât să scrii scrisori fetelor în orașe necunoscute, fără a indica adresa sau oricare alte date care ar ajuta ca răvașul să ajungă la destinație – doar numele. Sau decât să scrii unor autori de proiecte cu zece milioane de abonați. Дедушке на деревню… Lui Moș Crăciun nu i-am scris. Nici lui Moș Gerilă.”
Nimeni nu consideră că deține toate sau singurele adevăruri, dar și întrebările și răspunsurile te fac să vezi lumea cu alți ochi. Realizezi că mai nimeni nu ne-a explicat niciodată, de-adevăratelea, de unde vine vântul. Iar întrebările perioadei sovietice sunt, pe cât de multe, pe atât de importante și uneori amuzante: „Și toate astea cam trebuiau făcute pe ascuns, pentru că, formal, cetățeanul sovietic nu avea dreptul să mai facă și alți bani în afară de salariul oficial. Formal. Ce nu trebuia de făcut ziua se făcea noaptea. Noaptea se fierbea țuica, noaptea venea „gazonul” cu motorină pe care o foloseam atât la încălzirea casei, cât și la creșterea florilor. Ne vedem fiecare de treburile noastre, paralele cu treburile statului și încercam, din răsputeri, ca acesta să nu se încurce. Treburile noastre cu treburile statului.” Sau „Atunci nimeni nu punea întrebări. Atunci, dacă aveai muci, erai un copil mucos și nu un copil bolnav și întrebarea era de ce nu-ți ștergi mucii, nu de ce nu mergi la medic?”, „Nu interesa pe nimeni ce te interesa pe tine.”
Sper autorul să nu se supere, dar eu cred că nu s-a schimbat mai nimic, nici în prezent, – statul cu ale sale, și noi – cu ale noastre, doar persoanele din „stat” se schimbă pentru că… alegem noi, poporul, la fel de haotic precum anterior. Pentru că răspunsul e chiar în carte: „Oricum, el (statul) nu accepta ca lumea să mai facă ceva, bani inclusiv, fără acordul lui, așa că mai derula campanii de stricatteplițelesau de aruncat lăzile cu roșii în Nistru, pe care lumea încerca să le transporte pentru a le vinde – netrudovye dohody, vidite li…”
Momente descrise atât de apropiat stării de spirit prin care am trecut cu toții, acea generație, rămân amintirile și triste constatări; și prezența noastră în această istorie…
Așa se face că, uneori, să a o funcție bună, fie luarea gradelor superioare, de exemplu, faptul de a ajunge conferențiar universitar sau chiar conducător etc. devin o simplă formalitate, de unde și instaurarea mediocrității și chiar a nulității. Și autorul menționează astfel: „Boșii nu-și respectă angajații, că e vorba de boși de partide sau de redacții – da, ei știu că respectivii lucrează, undeva la ei, dar prea multă importanță nu le acordă, se prefac că nu le știu numele, sau poate nici nu se prefac. Pe cei străini îi știu și îi apreciază. Chiar mă gândeam ce amuzant e, cum eram apreciat la justa valoare și pupat în fund când eram la o altă redacție, dar când am ajuns să scriu pentru redacția unuia din ei, brusc, m-am făcut iobag. Era straniu să constat starea de lucruri după ce, pe când, pe când eram la o lată redacție, mai devreme, trimitea soli cu un Jack, se pare, să scriu anume eu articolul despre ei în revistă...”
„Pe atunci conta mult să cunoști, să scrii și să vorbești corect, fie ea și în sport. Tocmai de aceea au ajuns, în breasla de la noi, oamenii simpli, fără studii sau experiență acasă la ei, singura lor capacitate profesională fiind cunoașterea și utilizarea corectă a limbii materne. Cum vorbeau ei în casă, așa vorbeau și la televizor. La noi era puțin altfel, mai complicat – ori cu accent sătesc, ori cu accent rusesc. Mai rar, corect, curat românește. La vorbit mă refer. Așa ajungeau băieții simpli peste Prut vedete de televiziune la noi. Pentru că ei erau români și vorbeau românește. Noi, doar români, în suflet și în gând…”
Într-o lume mereu în grabă, să te oprești doar pentru a respira pare un lux, când, de fapt, este o necesitate. Tot mai mulți oameni pun, prin meditație, o pauză de un sfert de oră pe zi tuturor gândurilor și emoțiilor pentru a putea face față avalanșei din restul zilei. Cartea lui Marcel Toma nu este doar o metodă de regăsire a echilibrului interior dedicată reflecției și amintirilor, ci este posibil de aplicat, mai mult pentru relaxare, conștientizarea trăirilor interioare, dezvoltarea atenției, cât și asupra abilităților sociale și emoționale. Te poți aprofunda în gândurile înțelepte, într-un limbaj simplu și înțeles, pentru a te deștepta chiar Tu! Și pentru a schimba ceva în societatea în care trăiești.
Marcel Toma a scris o poveste ruptă parcă din copilăria multora dintre noi. Cu bunătatea și dragostea lor, există personaje în carte care m-au emoționant mult de tot! Cu un limbaj simplu și un cadru care poate stârni amintiri nostalgice, povestea asta poate cuceri pe oricine, dar mai ales pe cei care își aduc aminte de preșurile țesute la război, de gospodăriile curate și frumoase de la țară, de ulița plină de praf și joacă în mahala. Un lucru ne-ar fi străin acum: simplitatea.
„Revenind la copilăria mea, gândul îmi era și la vreo nuntă la rude sau în mahala – asta chiar era fericirea. Se mai întâmpla însă că fericirea să se împiedice de moartea vreunui prim-secretar de partid. Primul om în stat, de fapt. Toată țara plângea că murise conducătorul ei, iar vecinii mei plângeau că li se ducea pe apa sâmbetei nunta fetei din cauza doliului general, că aveau de aruncat o grămadă de cărnărit și tot felul de alte mâncăruri…”
Satul Cosăuți, Soroca. „Satul meu a dat oameni normali care se gândesc mai întâi la soarta lor și a familiei lor, iar mai apoi, la soarta țării – asta dacă presupunem că cei care conduc se gândesc la soarta ei. A dat și vedete, oameni care apar la televizor, scriu cărți, versuri la muzică… Suntem moldoveni. Satul meu a dat oameni muncitori și talentați...”
„Spre deosebire de tata, care vedea mai mult minus în toată ecuația schimbării, eu cu mama vedeam doar plusuri. Nu aveam timp de regrete. La fel ca și tata, mama nu a avut de câștigat nimic după schimbarea sistemului. Din contra… Poate că și datorită ei satul are o carte din care fiecare poate afla ceva frumos despre satul meu natal și nu doar al meu. Nu poate. Sigur că datorită ei. Ea era cu Eminescu și cu judecata lui, cu donațiile de carte și altfel de materiale didactice din România. Ea nu lega schimbările negative din viața personală cu schimbările care aveau loc în societate…”
Mama… „A fost ultima dată când am văzut-o pe mama vie, am mers în aceeași ambulanță…”;„Era ora șapte dimineața. Era clar. Lumea s-a terminat, pentru câteva secunde, dar viața nu-ți lasă timp pentru sentimente și te ține bine în picioare. Te ajută cinismul medicilor, pentru care tu ești doar unul dintr-o mulțime. Te ajută și formalitățile, actele pentru care trebuie să alergi, dar și toate grijile care, de acum încolo, sunt doar pe capul tău.”
De ce plânge autorul? De dragoste, de dor, de neputință, de durere, de fericire, de împlinire. Și încă o mie de motive se pot adăuga pe această listă. Din păcate, în acest capitol al vieții el plânge de durerea pierderii de mamă… Și de dorul părinților…
„Am avut momente în viață în care am rămas singur, aproape, când mulți și-au întors spatele pentru că au crezut ceva, nu știu cum și nu știu când. Dar atunci era mama care m-a susținut, a venit de la țară și a stat cu mine câteva luni. Acum nu mai era. Nu știam de unde să încep… Interesant e că am primit susținere și ajutor inclusiv de la cei de la care chiar nu mă așteptam. Recunosc, au fost mai puțini decât cei la care mă așteptam. De la oameni străini.”
„Omul, de fapt, e o specie tare interesantă. Mai ales ai noștri oameni. Nu există oameni buni și oameni răi. Există oameni, cu bune și cu rele. Dacă nici eu nu pot afirma cu certitudine că am făcut doar fapte bune la viața mea, ce să mai zic de alții?”
Marcel Toma, fin observator și cunoscător al firii umane, ne prezintă și o altă abordare a temei binelui și răului. Deși nu se ascunde sub principalul fir narativ, lansează semnale de alarmă pentru persoanele care reușesc să strice aproape de fiecare dată echilibrul unei lumi cu potențial de lume perfectă. Există loc de bunătate și povești în lumea asta mare, dar noi, cei deghizați în balauri, demolăm toate posibilitățile:
„La scurt timp am ajuns să aud prin târg vorbe bărbătești despre invidie. Albă era puțină. O perioadă eram sigur că doar femeile știu să se invidieze și că la bărbați e altfel. Aparent, există o solidaritate bărbătească la pachet cu ajutorul frățesc sau prietenesc. Aparent.. După ani buni pe acest front cu zeci de proiecte realizate în cont, fiind invitat la un post TV, redactorii de acolo au avut imprudența să scrie genericul rubricii „Bărbatul care dezbracă orice femeie…”
„Au fost timpuri când am simțit ce înseamnă război… Țara mea – deja aveam o altă țară, nouă, care parcă era mai a mea…”; „Erau timpuri când nici bani nu prea erau. Cu bani orice prost poate trăi – încearcă fără. Mai întâi s-au devalorizat, apoi s-au schimbat în niște cupoane, ca mai apoi să arunce trei zerouri și să se îmbrace în altă haină…”;
„Politicienii au fost o categorie aparte: de fiecare dată eram uimit cât de ușor rămâi copleșit și manipulat, încât la urmă ești de acord cu fiecare idee și ajungi să gândești cu gândurile lor. Au o școală bună de manipulare și convingere, la sigur.”; „Atunci erau timpurile când politicienii, dar și funcționarii, deschideau ușile caselor lor, acum nu o mai fac când e vorba de presă. Acum, când trebuie să arate, public, ce venituri au și să plătească în cazul în care sar calul! Acum nici câini nu au, iar dacă îi au, nu sunt de rasă, îi țin legați ți îi hrănesc cu pâine seacă. Nici case mari nu au, toți trăiesc prin bojdeuci, dar dacă și au, nu sunt ale lor, ci ale rudelor de gradul nu știu care. Sau sunt întreținuți de mama pensionară, în general.” – Și mai vesel sau amuzant!
„O bucată de vreme eram de părere că e suficient să faci un lucru bun și societatea, din oficiu, va aprecia asta și te va duce în brațe sau în palme. În realitate, te duce în palme, da peste față – din dreapta-n stânga. Și invers. Viața te învață că societatea este formată din oameni, iar oamenii, mai ales, în țara noastră, nu știu de ce, nu se uită prea bine la succesul celor din jur…”
Multe expresii bune de citate… Le găsești și le poți extrage din acest volum minunat! –
„O generație care a fost, este și va fi mereu datoare și care, în șir, cedează.”(p.47)
Poate părea frustrat, dar nu este așa, Marcel Toma, din fire optimist și vesel, pur și simplu, din propria-i experiența de viață, le spune lucrurilor pe nume!
E frumos să visăm și noi preferăm Visul în locul oricărei realități. Autorul încearcă să nu se implice în dezbateri generale și idei care-și dau cu părerea despre viitor. Nu are problemă cu viitorul, crede în el: „Tot ce se va întâmpla după va fi după. Poate mai meșteresc o carte cu noi isprăvi și impresii. Contează să nu îmbătrâniți voi, că eu… nu garantez că tocmai la vârsta de o sută, dar mă voi strădui să-mi dau darea de seamă despre ce s-a întâmplat și după cincizeci. Până aici a fost să fie. Dacă ați ajuns până aici cu cititul, înseamnă că mi-ați citit cartea, motiv din care vă și mulțumesc.”
Subliniez câteva impresii care mi-au consolidat pasiunea față de acest autor: Marcel Toma ne poate surprinde cu detalii, dar felul în care o face nu e obositor, inconsecvent sau abundent. Dimpotrivă, poți simți nesațul fiecărei propoziții și-ți dorești ca povestea să continue. Atmosfera impecabil redată – prin realism, și despre lucruri uitate de mult timp. Firesc și sensibil. /SV/
Referințe la autorul cărții „La ai mei 50”:
„Marcel Toma nu doar a venit „cu un raport de activitate la 50 de ani”, ci a schițat portretul unei epoci – zbuciumată, dificilă, dar cu siguranță, foarte interesantă…”; „…Mulți dintre noi au pornit la drum din „bunăstarea sovietică”, cu sate pline de viață, unde fiecare-și avea propriul rost. Apoi a venit „marea deșteptare”, când miturile s-au risipit unul câte unul. Apoi am trecut prin război, prin sălbaticii ani”90, prin „înfiriparea capitalismului”, prin pandemie, apoi din nou ne-am pomenit cu un război chiar la hotarul nostru. Iar în mijlocul tuturor acestor procese și evenimente, Marcel Toma a plasat oamenii. Nu pe sine, cum s-ar putea crea impresia la un moment dat, ci anume oamenii dragi lui, dar și pe cei pe care viața i-a scos în calea sa pur accidental – de la foști conducători ai țării până la „muritori de rând”. Fiecare și-a lăsat amprenta asupra destinului lui Marcel…” – /Igor Volnițchi, scriitor, jurnalist/
„El nu-și impune prietenia sau amiciția, dar nici nu iartă atunci când este „călcat pe bătătură”. Iar faptul că a reușit să-și stabilească „diagnosticul” atât de bine, e o dovadă că se cunoaște pe sine, ceea ce nu se poate spune despre mulți dintre noi. Doar oamenii care se cunosc pe sine au dreptul moral de a-și da cu părerea despre ceea ce văd în jurul lor sau despre alți oameni. Pentru că doar astfel de oameni pot fi obiectivi și-i pot ajuta și pe alții să privească prin prisma obiectivismului procesele prin care trec sau lucrurile care li se întâmplă. Din acest punct de vedere, apariția respectivei cărți este pe deplin justificată”. /Igor Volnițchi/
„Ce poți face la 50 ani? Să scrii o carte. Marcel Toma a îndrăznit să cocheteze cu proza, chiar dacă asta a făcut-o mereu prin reviste, bloguri și gazetării. O analiză matură la ai săi 50 o poți face doar dacă ai umor și o critică pusă pe bune. Cartea conține amintiri și analize a unor întâmplări care la început au nedreptățit eroul, dar mai apoi i-au adus argumentele care au fost de leac. Chiar dacă satul Cosăuți n-a dat președinți de țară, ni l-a dat pe el, pe Marcel Toma. Azi am un motiv de mândrie aparte pentru el. Născut cu mamă profesoara de română, în cer s-au aprins luminile. Ea, Vera Toma, poate sa stea liniștită. Marcel a dat roade!” Viorica Nagacevschi/
Autorul Marcel Toma este învelit cu toată dragostea în cartea asta frumoasă, așteptăm una la fel și la 55, și ulterior!.. Acum cartea „La ai mei 50” vă așteaptă în magazinele de carte Cărturești Chișinău, Bestseller, Librăria din Hol, Librăria din Centru, Librarius și la Biblioteca Municipală B.P. Hasdeu!
– Lectură pufoasă! – așa spune autorul…
Svetlana Vizitiu, Impresii din viață și cărți Blog
Un dar al destinului – nu e numai un dar. Iată ce trebuie să înțelegem. Și, să mânuiești acest dar – trebuie corect. Darul ți-a fost dat cu un motiv. Pentru un lucru important. Pentru fericirea pe care vrei s-o creezi. Pentru cineva Domnul e sus pe cer, pentru altcineva e Dumnezeul în suflet, Cel care nu ne va permite să coborâm mai jos de nivelul uman… Nu ne va permite să dăm cu piciorul într-un câine; să umilim bătrânii pe stradă, să-i alungam pe cei nevoiași cu pătrunjelul din piață; să jignești părinții; să trimiți tinerii să moară la război… Nu va permite să aduni banii pentru armament atunci când atâtea persoane bolnave de cancer așteaptă leacul lor vital… E Dumnezeul care nu bate cu bâta… Să fim recunoscători pentru ceea ce avem! Doamne ajută, și mulțumim!
M-am născut normală, peste câteva luni am devenit surdă, mută, apoi bâlbâită, cu toate componentele unui eșec enorm, și faptul că sunt aici este o performanță!
Când m-au dozat cu streptomițină la câteva luni de la naștere, nu erau semne de vreo reuşită a mea în viaţă… Cică a fost o greșeală a medicilor… Dar am asurzit, nu deslușeam cuvintele spuse, nici acum nu pot pronunța corect consoanele surde )
Aveam un strabism foarte pronunţat /ochii încrucișați, purtam de mică ochelari groși și mari/, eram tare înapoiată mintal şi abia citeam în clasa 1, nu înțelegeam nicio boabă în „moldovenește”, pe atunci erau gradinițe sovietice cu vorbirea doar în limba rusă. Deoarece nu auzeam ce spune lumea din jur, eu trăiam într-o lumea a Mea, cu visuri, speranțe fericite… Toţi cei din jur râdeau de mine – copiii, colegii, eram numită „proasta, fâlfâita clasei”, mi se lipeau bilete cu apelativul ăsta în pauze pe spate, mi se spunea mereu că sunt urâtă şi mă gonteau mereu cu pumnii în spate
Eram în suferinţă. Înţelesesem că sunt proastă, urâtă, şi că nu sunt bună de nimic! Atunci începu să clocotească în mine revolta!
Apoi, în clasa a 2-a, a venit o profesoară care mi-a văzut desenul cu o rândunică, şi mi-a spus că sunt talentată. Părinții, la fel, m-au înaripat și motivat cu laudele pentru că desenam frumos. Atunci chiar am inceput să desenez reușit, în urma acestor aprecieri… Cei dragi îmi spuneau:„Tu eşti un geniu”. Și eu am început… să fiu.
Da, mai întâi, în clasa a doua, m-am îndrăgostit de Haiu Oleg, era tare frumușel și nu se uita la mine. Fetele îl adorau. Că să-i atrag atenția, n-am făcut nimic decât să-i dau o palmă peste obraj, nu țin minte din care motiv… Oleg a decedat ulterior, la 26 ani, într-un accident… Am vrut să spun că la 9 ani, nu înțelegeam sentimentul, dar și asta ma înaripa împotriva buling-ului… Mă bucur că puteam simți și dragostea alături de tristețile mele… )
Am prins a citi cărți, o grămadă de cărți care m-au ajutat și m-am făcut ceea ce sunt azi ăn viață…
Poți fi salvat în momentul căderii tale de cineva mai slab decât tine, dar mai înțelept...
Sunt profesori buni, dar din păcate un profesor nu poate avea timp pentru un copil sau zece, dar pedagogia, acțiunile lui educative pot dirija mii de elevi. Dacă o face profesional / cu capul… Și, lăudați cât mai des copiii, cât mai mult…
Einstein spunea: „Fiecare este un geniu. Dar daca vei judeca un pește după abilitatea lui de a se cățăra într-un copac, acesta va trai intreaga viață crezând că este prost.”
Cam așa o istorioară cu mine. Bulling-ul există și va fi… Cert că mult depindem de mental, și nu știm cum sa luptăm cu stereotipurile...
Însă, bulling-ul în prezent e mult mai periculos decât ca pe vremuri...
Internetul are un rol mai puternic în educația a milioane de copii, decât părinții lor!
– Părinți, aveți grijă de copiii voștri, urmăriți comportamentul, stările și postărilelor.
SĂNĂTATE!
Eram trei clase primare într-o casă părăsită în centrul Florești, iar învățătoarea noastră Vera Vasilievna Savciuc ne preda toate obiectele generale. O sobă într-un colț făcea căldură, dar în sală era cald când plecam acasă. Răceam de câte 4-5 ori pe iarnă, căci erau ierni, nu ca acum și mama ne făcea bine cu ceai din flori de tei sau mușețel, prapure pus la gâlci, piramidon și frecție cu oțet cu apă. Când te ridica profesorul să reciți poezia pe care o aveai de învățat, toată clasa tăcea… Foarte rar era vreunul care să spună că nu o știe „pe de rost”. Din când în când mai luam câte o palmă cu rigla și ni se încerca rezistența perciunilor. Uneori ne bocănea cu capul de tablă… Primele două clase mergeam cinci km zilnic, dus-intors pe jos de la Școala Moldovenească din vale (cu mare frică), și iarna auzeam cânii urlând, iar uneori zăpada era mai înaltă ca unii dintre noi și nu ne văitam… Nu spuneam că mi-e frică, de rușine la părinți. Ne căleam și ne pregăteam pentru viață. Școala era atunci o datorie. Mulți dintre cei care au ajuns medici, profesori, ingineri academicieni au plecat în lume de pe băncile astea… fără meditații și suplimente. A fost greu, dar s-a făcut școală… Nu aveam nici măcar un calculator de buzunar, totul era din capul și mintea noastră, iar respectul pentru cadrul didactic era dascălul sfânt, respectat și prețuit. Adevărat acele vremuri le-am trăit și sunt mândră de asta! Important era și că cei care se pregăteau pentru orice profesie, aveau asigurat un loc de munca în profesia respectivă; nici atunci nu știau totul dupa absolvire, dar fiecare instituție, fabrică, uzină, le definitiva pregatirea la locul de munca și deveneau profesioniști responsabili; acum sunt o groază de absolvenți de orice profil, care ori nu lucrează, ori se angajează vanzatori, ca pentru profesiile pentru care s-au pregatit nu exista loc nicăieri în țară. – O scăpare și greșeală uriașă din partea Guvernului. Nici într-un caz nu pledez pentru uniunea sovietică. Mi-e dor de timpurile când eram sufletiști și ne ajutam unul pe alții. Azi, mai toți sunt cu nasurile bucsite in robotei… Asta a fost adevărata viață, așa te calesti, să devii un adevărat om, să fii puternic, să reușești în toate cele!
Oamenii frumoși, curați la suflet, vorbesc frumos despre alți oameni. Iar dacă nu au ce spune tac. Unii, sunt atât de frumoși, că văd lucruri frumoase acolo unde nu există. Alții, pe de altă parte, au sufletul atât de hain, încât urâțenia și răutatea nu le mai încap pe dinăuntru și dau pe dinafară. Omul de genul acesta, când se trezește dimineața se privește în oglindă, își spune:” Vai… că urât mai sunt !”. Și atunci, invidios și frustrat, nu mai suportă oamenii frumoși ori de calitate, și încearcă să-i urâțească, folosindu-se de imaginație, și ea la rândul ei afectată, precum restul ființei sale.. De ce atâtea războaie? Haideţi să cântăm ceva împreună, pentru a ne purifica şi a cere iertare! Haideţi să ne împăcăm! Oamenii nu se schimbă cu timpul, chiar timpul ne demonstrează cine sunt ei cu adevărat… Cât de trist, dar este adevărat! Cel mai obijduitor e, că dacă anterior ai încercat să nu observi, să ignori acest lucru, în speranţa că acea persoană se va îndrepta şi va realiza, că ţii la ea, atunci cu trecerea timpului rămâi total dezamăgit, şi pentru totdeauna rănit, cât de dureros nu este… Nu privi în urmă, acolo voi deja aţi fost şi aţi văzut totul. Mergeţi mai departe, – unde sunt lucruri mult mai interesante! Cuvinte de aur de la Bunica. – nu priviţi în oglindă, – veţi îmbătrâni! Nu învitaţi în casă oameni răi, – o să vă pară rău! Nu invidiaţi pe nimeni, – veţi îmbolnăvi! Şi, nu mâncaţi pe noapte, – veţi deveni obezi! Dragi prieteni, v-am amuzat nițel.. Istorii, povesti de viata din blog – au întrat în acest volum „Versete tomnatice: versuri si cugetari”…
Un prieten este cineva care te cunoaşte aşa cum eşti, înţelege ce ai fost, acceptă ce ai devenit şi, te lasă să creşti în continuare…
Cine te-a rănit, nu te va vindeca niciodată! Cine nu ți-a arătat respect, nu te va respecta niciodată! Cine a aruncat cu noroi în tine, nu te va curăța niciodată! Cine te-a făcut să plângi, nu-ți va şterge lacrimile! Cine te-a doborât, nu te va ridica niciodată; Când cineva e nepoliticos, pleacă! Când cineva vrea să te dezamăgească, rămâi ferm! Nu lăsa comportamentul urât al cuiva să-ți distrugă liniştea interioară! Uneori trebuie să renunți la oameni, nu pentru că nu-ți pasă, ci pentru că lor nu le pasă de tine. – #Iubește, dar nu spune pe cine. -Zâmbește, dar nu le spune de ce. – Fii fericit, dar nu le spune motivul. Oamenii obișnuiesc să strice lucrurile frumoase! Dar, numai #părinții vor ține cu tine, numai o mamă te va vindeca și îți va fi alături la toate nevoile tale… – spunea mama Au îmbătrânit frumos, s-au sprijinit alături unul pe altul aşa cum au făcut mereu. Ne-au învățat ce-i iubirea si ne-au dăruit-o, – noi, copiii lor le-am răspuns cu mult respect. Mama spunea că bătrânețea nu te apără de dragoste, dar dragostea te apără de ea. Ai avut dreptate, mămica mea! Cât timp ştim să iubim, nu îmbătrânim…
Mama spunea, draga mamei, draga bunicii: -Nu spatele te doare, ci povara pe care o porți; -Nu ochii te dor, doar nedreptatea/ ceea ce trebuie să vezi; -Nu capul te doare, ci gândurile care sunt în el; -Nu gâtul te doare, doar ceea ce nu exprimi sau ceea ce spui cu furie; -Nu stomacul este care te doare, doar ceea ce sufletul tău nu digeră; -Nu ficatul te doare, doar furia pe care o porți; -Nu Inima te doare, doar absența dragostei! Și, să știi că IUBIREA este cel mai puternic #medicament, dragii mei: fiică, fiule, nepoată, nepot… Sașe luni de la plecarea mamei mele #Teodora în ceruri, alături de tata Vasile Vizitiu… Dumnezeu să vă ierte! Impresii_viata_carti_blog in_memoriam
Legenda spune că un prunc, înainte de a se naște se întâlnește cu Dumnezeu: „Dumnezeul meu, eu merg în lume și nu știu ce voi face acolo. Sunt atât de micuț și de fragil”… „Pentru tine am pregătit acolo un înger…” „Doamne, dar nu știu limba oamenilor, cum o să mă înțeleg cu ei, cum o să mă adaptez?” „Îngerul pe care ți l-am pregătit te va învăța limba lor”. „Doamne, am auzit că în lume sunt multe rele. Cum o să le pot dovedi?” „Îngerul pe care ți l-am pregătit o să te apere de rele, fii fără grijă…” „Doamne și cum o să mă pot întoarce la tine!” „Îngerul pe care ți l-am pregătit o să-ti spună cum te vei putea întoarce la mine.” S-a lăsat liniștea în ceruri… A sosit timpul ca bebelușul să plece în lume… Dar a mai întrebat încet: „Doamne, cum se numește îngerul pe care mi l-ai pregătit?” „Numele nu e important…
Dar tu îi vei spune MAMA… Nimeni nu se compara cu familia, ei suntcei mai adevarati prieteni…
Aș vrea să cred că vom fi nemuritori cândva… Și atunci când se întunecă, din nou sunt răpusă de sentimentele zilnice de griji și responsabilitate pentru viitorul copiilor mei: cum se vor descurca ei în această societate fără de leac? Vine soluția:”Tu – poate nu, însă oamenii fără tine – precis se vor descurca!” Nu există oameni de neînlocuit? Să nu fim egoiști… Pentru fiul meu mai mult îmi fac griji… N-am reușit să-i ”călesc” caracterul, este un gen clasic, prea cuminte și sensibil pentru aceste vremuri moderne…
Privesc prin geam panorama orașului: în noapte – mașinuțele bâzzâie incontinuu ca niște brândușe, și luminițele dansează ca-n scântei, – ador să privesc și să mă rog la stele – la un Tatăl Nostru pentru toți…
Ploile au trecut, au venit ninsorile solide și orașul pare un munte de rai sclipitor, nu și spiritele noastre neîmpăcate… Stirile pe rețele de socializare tot mai mult alunecă în noroi și persoanele virtuale își dezgolesc fără rușine păcatele sufletelor sale… Soarele ba apune și răsare, lumea nu se oprește din rângete întotdeauna găsind un motiv de ceartă… De ce preferă această provocare, pare să fie clar, dar refuz să cred. Surprinzător, dar dacă un credincios îi va spune altui credincios că l-a văzut ieri pe Dumnezeu, acela nu-l va crede…
Ce înseamnă se Merg Înainte??? –
O tânără conducea cu tatăl ei alături, și… brusc o furtună a început. Tânăra l-a întrebat pe tatăl ei: Ce să fac? Tatăl i-a spus: „Continuă să conduci”. Mașinile au început să se oprească, furtuna se înrăutățea. Ce trebue să fac, tată? „Continuă să conduci”, a răspuns tatăl său. În față, o remorcă oprea și ea. Ea i-a spus: „Tată, ar trebui să mă opresc? E groaznic și toată lumea se oprește!” Tatăl i-a spus: „Nu, continuă să conduci!” Furtuna era mai puternică acum, dar ea și-a ascultat tatăl și în curând a putut vedea o poiană în față. După câțiva kilometri era din nou într-o zonă liniștită, calmă și însorită. Tatăl i-a spus: „Acum poți să te oprești.” Ea a spus: „Dar de ce acum?” El i-a răspuns: „Când pleci, uită-te înapoi, toți cei care au renunțat sunt încă în furtună, nu te-ai dat bătută și furtuna e în urma ta.” Dacă treci prin „timpuri grele” amintește-ți, chiar dacă toți ceilalți, chiar și cei mai puternici, se opresc sau renunță, tu să continui, pentru că în curând furtuna ta se va termina și Soarele va străluci din nou peste tine…
Ce înseamnă Omenie?
Un tânăr a vrut să cumpere un trandafir, de la o florărie din oraș, îi lipseau cinci lei, la care florăreasa i-a spus: „dacă nici pentru o floare nu ai bani, mai bine nu-i dăruieşti nimic, nu vei face nimic altceva decât s-o răneşti pe biata fată.” Băiatul a lăsat capul în jos și a lăsat și trandafirul…. Înțelegându-i neputința, am luat eu trei trandafiri, iar când am plătit i-am spus florăresei că intenția acestui băiat valorează mai mult decât trandafirul și comentariul ei. M-am îndreptat spre tânăr și i-am zis: – Dă-i asta, tu nu-ți face griji, azi pentru tine, mâine pentru mine… Du-te și cucerește-o, campionule, și fă-o să se simtă cea mai iubită și importantă persoană în viața ta! A primit florile cu uimire, s-a uitat la mine cu ochii lui limpezi și plini de umilință și mi-a spus: „Mulțumesc frumos, doamnă! Dumnezeu să vă binecuvânteze! … Nu sunt pentru o fată, sunt pentru Mama mea, azi e ziua ei de naştere!” Niciodată, dar absolut niciodată, nu ştim despre situațiile prin care trec alții, de aceea nu trebuie să-i judecăm. Ori îi ajutăm ori tăcem…Nu judeca… și nu vei fi judecat!
Un prieten este cineva care te cunoaşte aşa cum eşti, înţelege ce ai fost, acceptă ce ai devenit şi, te lasă să creşti în continuare… Blogul meu Impresii_din_viata_si_carti aniversează zece ani! Doamne ajută, în continuare… Mai multe articole, povești de viață, de dragoste… au întrat în volumul despre care scrie in Literatura si Arta, bunul nostru prieten din Romania, regretatul Alexandru Mihăilă … Prefață de Lucian Strochi. E cartea mea Versete tomnatice cu versuri și cugetări…
Dincolo de fapte, mult prea circumstanțiale, rămânem doar noi cu noi înșine…
Cea mai importantă victorie este când ai învățat să te stăpânești pe tine! …Într-o zi, un tânăr a urcat pe munte unde a întălnit o pustnică care medita în tăcere și a întrebat-o: – Ce faci aici în pustietate singură? La care ea a răspuns: – Muncesc. Am mult de muncă. – Cum poți avea atât de muncă? Văd că nu faci nimic pe aici … Femeia îl privi și îi răspunse: -Trebuie să antrenez doi șoimi și doi vulturi, să liniștesc doi iepuri, să disciplinez un șarpe, să motivez un măgar și să îmblânzesc un leu. – Și unde sunt toate animalele de care îmi vorbești căci nu le văd? -Sunt înăuntrul meu, a răspuns femeia. Șoimii se aruncă peste tot ce mi se arată, bine sau rău, trebuie să-i antrenez să vadă numai lucruri bune. Ei sunt ochii mei. Cei doi vulturi cu ghearele lor rănesc și distrug tot ce ating, trebuie să îi învăț să nu rănească. Ei sunt mâinile mele. Iepurii vor să meargă unde își doresc și nu vor să se confrunte cu situații dificile, trebuie să îi învăț să fie liniștiți, chiar dacă există suferință sau poticnire. Sunt picioarele mele. Măgarul este întotdeauna obosit, încăpățânat, nu vrea să-și poarte sarcina de multe ori. Este corpul meu. Cel mai dificil de îmblânzit este șarpele. Deși este închis într-o cușcă, este întotdeauna gata să muște și să otrăvească pe oricine din apropiere. Trebuie să îl disciplinez cel mai mult. Este #limba mea. Am și un leu. Oh… cât de mândru, degeaba crede că este regele. Trebuie să-l îmblânzesc. Este Ego-ul meu. -Cum vezi, prietene… Am mult de lucru?
Poezia vieții mele
Un fermier, obosit de rutina zilnică si de munca grea la câmp, a decis să-și vândă ferma… Nevoit să scrie afișul pentru vânzare, a decis să ceară ajutorul vecinului său care avea daruri poetice înnăscute… Romanticul vecin a fost de acord cu plăcere și i-a scris un afiș pe care scria: „Vând o bucățică de rai, împodobită cu flori frumoase și copaci verzi, cu un râu cu o apă atât de pură și de o culoare cristalină așa cum nu ați mai văzut niciodată…” Astfel, poetul a fost nevoit să lipsească o vreme, dar la întoarcere s-a hotărât să meargă să-și cunoască noul vecin. Surpriza lui a fost imensă când l-a văzut pe același fermier ocupat cu muncile sale agricole. Poetul a întrebat apoi: „Prietene, nu ți-ai părăsit ferma?” Fermierul a răspuns, zâmbind:”Nu, dragul meu vecin, după ce am citit afișul pe care l-ai scris, mi-am dat seama că dețin cea mai frumoasă bucată de pământ și că nu voi găsi alta mai bună.”
Morala poveștii: Nu aștepta ca un poet să vină și să-ți facă un afiș care să-ți spună cât de minunată este viața ta, casa ta, familia ta și tot ce ai…. Întotdeauna mulțumește-i lui Dumnezeu pentru #sănătatea pe care o ai, pentru viața pe care o trăiești, pentru încăpățânarea cu care te lupți pentru a merge mai departe… Dumnezeu să binecuvânteze această bucățică de rai care este VIAȚA ta.
Măgarul din noi… Într-o zi măgarul unui fermier a căzut într-o fântână. Animalul a plâns și s-a întristat ore în șir, în timp ce fermierul a încercat să facă ceva pentru a-l salva. În cele din urmă, fermierul a decis că măgarul era prea bătrân și fântâna era uscată de mult timp, așa că nu merita să scoată măgarul din fântână. Și-a chemat vecinii sa-l ajute și fiecare dintre ei a luat cate o lopată și au început să arunce pământ în fântână. Măgarul, dându-și seama de ce se întâmplă in jurul lui, a început să plângă și să urle și mai tare. La un moment dat, spre surprinderea tuturor, măgarul a încetat să se mai plângă după ce au aruncat câteva ore pământ. Fermierul s-a uitat la fundul fântânii și a fost uimit de ceea ce a văzut… Cu fiecare lopata de pământ, măgarul făcea ceva incredibil: se scutura de pământul aruncat asupra lui, după care cu copitele calcă pământul și făcea un pas deasupra pământului. Foarte curând, toți au văzut surprinși ca măgarul se apropia foarte aproape de gura fântânii, reușind sa se salveze singur! MORALĂ. Viața ne va încerca la fiecare pas, dar putem ieși din cele mai adânci gropi dacă nu renunțăm. Folosește pământul pe care îl aruncă alți asupra ta pentru a merge înainte. Iubește mai mult, luptă mai mult și lasă-i pe cei din jur să arunce cu pământ!
– Dacă începeţi să-l trataţi în mod special, totul merge nu aşa cum ar trebui. Este la fel ca toţi copiii. Place aceleaşi lucruri, jucării, pupici înainte de somn, – toate împreună, dar şi – aceleaşi probleme. Aruncă lucrurile, hainele, nu vrea să strângă jucăriile… E foarte necesar să acordăm atenţie nu particularităţilor deosebite, ci personalităţii individuale.
Familia a venit la restaurant pentru prânz. O chelneriță a luat comanda unui adult și apoi a apelat la fiul lor de șapte ani. – Ce vrei să comanzi? Băiatul s-a uitat timid la părinlți și a spus: – Aş vrea un hot dog. Chelnerița nu reuși să scrie comanda, atunci când imediat a intervenit mama: – Gata cu hot dog-ii! Adu-i o friptură cu piure de cartofi și morcovi. Chelnerița i-a ignorat cuvintele. – Vrei un hotdog cu muștar sau ketchup? – l-a întrebat pe băiat. – Cu ketchup. „Vin într-un minut”, a spus chelnerița și s-a dus la bucătărie. S-a stabilit o liniște uimitoare la masă. În sfârșit, băiatul s-a uitat la cei prezenți și a spus liniștit: -Ştiți ce? Ea crede că sunt adevărat! Real! Anthony_de_Mello, „Când_Dumnezeu_râde”
Pe patul de moarte, -spunea Mark Twain,- noi, toti ne vom plange de doua lucruri. Ca putin am iubit si putin am calatorit… Dar eu ma gandesc, ca e mai important, sa nu ne fie rusine noua insine, de anii traiti…
O adolescentă și-a cumpărat un telefon. Când tatăl ei l-a văzut, a întrebat-o: – Care a fost primul lucru pe care l-ai făcut când l-ai cumpărat? – Am pus o folie protectoare pentru ecran și o husă pentru telefon – a răspuns fiica.
Te-a obligat cineva să faci asta? – Nu, tată. – i-a răspuns ea.
Nu crezi că este o insultă la adresa producătorului?
Nu, tată! De fapt, chiar producătorul recomandă folosirea unei huse pentru telefon.
L-ai acoperit pentru că era ieftin și urât?
Nuuuu, tată, este cel mai scump din gamă, de fapt, l-am acoperit și protejat pentru că nu am vrut să se zgârie, să-i scadă calitatea ori să se urâțească.
Dar, când i-ai pus husa, aceasta nu a redus frumusețea și valoarea telefonului?
Nu, tată, cred că arată mai bine și toate acestea merită din plin pentru protecția pe care o oferă telefonului meu, în acest mod nu-i scade nici pe departe valoarea. Tatăl și-a privit cu dragoste fiica și a spus: – Totuși, dacă eu te-aș fi rugat să-ți acoperi corpul, care este mult mai prețios și mai valoros decât un simplu telefon, ai fi acceptat cu ușurință? –
Fiica a fost surprinsă și această discuție a făcut-o să înțeleagă ce tot încerca tatăl ei să o facă să înțeleagă de ceva timp…
Deci, fetele dragi, amintiți-vă întotdeauna că #îmbrăcatul_indecent și expunerea corpului (totuși) vă reduc #valoarea și #respectul pe care-l primiți în societate. Aveți grijă de viața voastră și a celor din jurul vostru!
Era un fiu căruia nu-i plăcea… să locuiască în casa tatălui său din cauza „iritației” constante care o simțea din partea tatălui.
Dacă nu îl foloseşti oprește ventilatorul -Televizorul este pornit în camera în care nu este nimeni dute şi opreşte-l.
Încuie ușa că se face curent.
Nu mai irosi atâta apă când faci dus. Fiului nu-i plăcea că tatăl său il deranja pentru chestiuni mici după părerea lui. Trebuie să le tolereze până într-o anumită zi când a decis să se ducă pentru un interviu de angajare. „De îndată ce obțin slujba, plec din oraș gândi el. Nu mai vreau să aud nici-o plângere de la tatăl meu.” Când mergea la interviu, tata l-a sfătuit: „Răspunde la întrebările puse fără ezitare.” Chiar dacă nu știi răspunsul, menționează-l cu încredere. „ *Fiul a ajuns la locul interviului și și-a dat seama că nu erau agenți de pază la ușă. Deși ușa era deschisă afară, probabil era o pacoste pentru oamenii care treceau sau intrau. A închis ușa și a intrat în birou. Pe ambele părți ale drumului vedea flori frumoase, dar grădinarul lăsase robinetul deschis și apa din furtun continua să curgă. Apa se revărsa pe drum. A ridicat furtunul și l-a pus lângă alte plante care aveau nevoie de apă. Nu era nimeni în zona de recepție, totuși, era un anunț care spunea că interviul va fi la etajul unu. A urcat încet scările. Lumina era încă aprinsă la 10 am, probabil din noaptea dinainte.. Și-a amintit avertismentul tatălui său:
De ce ieși din cameră fără să stingi lumina?
Părea că o poate auzi şi acum vocea tatălui. Chiar dacă s-a simțit enervat de acest gând, a căutat întrerupătorul și a stins lumina. Sus, într-o sală mare, a văzut mai mulți oameni stând, așteptându-și rândul. S-a uitat la numărul de oameni și s-a întrebat dacă are vreo șansă să obțină postul. A intrat pe hol cu niște nervi și a călcat pe covorașul de „Bun venit”, pus lângă ușă, dar și-a dat seama că era cu susul în jos. A îndreptat iritat covorașul. Obiceiurile sunt greu de uitat. El a văzut mulți bărbați intrând în sala de interviu și ieșind imediat pe altă ușă. Deci nu avea cum să ghicească cineva ce se întrebă în interviu. Când i-a venit rândul, s-a oprit în fața angajatorului cu oarecare îngrijorare. Responsabilul i-a luat actele și fără să se uite la ele, a întrebat:
Când poți începe munca? El s-a gândit: „O fi o întrebare capcană care mi se pune în interviu sau e dificil să mi se ofere postul?
La ce te gândești? l-a întrebat șefu. Nu punem intrebari nimanui aici, pentru că credem că prin ele nu putem evalua abilitațile cuiva. Prin urmare, testul nostru este de a evalua atitudinile unei persoane. Am făcut niște teste bazate pe comportamentul candidaților și i-am urmărit pe toți prin camerele de supraveghere. Niciunul dintre ei care a venit azi aici, nu a făcut nimic pentru a închide ușa, furtunul, covorașul de bun venit.
Tu ai fost singurul care a făcut-o, așa că am decis să te selectăm pentru post, – a spus șeful. Obișnuia mereu să se chinuie cu disciplina tatălui său, dar până atunci. Şi-a dat seama că datorită ei, a obținut primul loc de muncă. Iritația și furia lui pentru tatăl să au dispărut complet, a decis să-l ducă și pe tatăl lui la muncă și s-a întors acasă fericit. Tot ce ne spun părinții este doar spre binele nostru, dorindu-ne un viitor frumos! Pentru a deveni o ființă umană de valoare, trebuie să acceptăm mustrări, corecții și îndrumări, care elimină obiceiurile și comportamentele proaste. Așa fac părinții noștri când ne disciplinează. Tatăl nostru este învățătorul nostru când avem cinci ani; un „răuvoitor” când avem vreo douăzeci de ani dar tot odată este un ghid pe viață. Mamele pot merge la casa copiilor lor când îmbătrânesc, dar tatăl nu știe cum să facă asta. Nu are rost să-ți rănești #părinții când sunt în viață și să regreți când nu mai sunt. ÎNTOTDEAUNA TRATEAZA-I CUM TREBUIE, CU RESPECT! Și, să știti că IUBIREA este cel mai puternic medicament, dragii mei.. Iar un prieten este cineva care te cunoaşte aşa cum eşti, înţelege ce ai fost, acceptă ce ai devenit şi, te lasă să creşti în continuare…
Scriitorul Victor Ciobanu este o revelație apărută dintr-o generație curajoasă care s-a realizat cu adevărat prin talentul său mult mai târziu… Farmecul autorului, dragostea de viață și devotamentul față de persoana iubită cuprind viața trăită și evenimentele descrise cu o lumină aparte. Cu adevărat, credință, speranță și iubire. Cărțile lui îl fac și pe cititorul adult să se gândească la multe lucruri. În spatele descrierii unor poeme sau documente istorice, se simte dorința de a face din această lume un loc mai bun, de a o scăpa de xenofobie și de ură. Se dovedește că tema dragostei, a toleranței – se află în centrul atenției în operele sale. Tema satului și a consătenilor provoacă un sentiment ciudat pe care adesea nu-l înțelegem decât atunci când… Dumnezeu ne iubește cu o dragoste aspră. Dar, ce putere a iubirii în versuri! Că există orice poem, în care să depășești totul, să nu strici, să nu renunți, să fie un sprijin pentru o persoană… Poezii scrise într-un rimt minunat, adevărat. Câtă simplitate și spirit de observație! Ca autor, este simpatic chiar și cu cei care stau „de cealaltă parte” indiferent de ideologii sau priviri politice. Scriitor autentic și pentru toți cititorii… Lectura cărților V. Ciobanu sunt o modalitate grozavă de a profita la maximum de o seară în familie sau la o cafea cu prietenii.
„IUBIRE împletită-n vers”, autor Victor Ciobanu Dragostea nepresărată cu un strop de tristețe pare plictisitoare. Cât de strâns legați sunt acești doi iubiți eterni ai vieții – iubirea și singurătatea. Și cât de subtil este legată în versuri Sensibilitatea. Ea este jenantă tot timpul, de ea se tem… Chiar e ascunsă într-un buzunar lateral. Și o scot seara în singurătate, în pernă. Ca să vedem cum se zbârcește într-o zi – tandrețea noastră, ale căror dialoguri sincere și chiar puțin ciudate țințesc cumva direct la inimă într-un mod uimitor și sunt amintite atât de puternic chiar și atunci când te trezești în miezul nopții. -„Nopțile ghiceam în stele,/Tot sperând în zi de mâine./Fericiți priveam la ele,/Până-n zori, mânuță-n mână. / Ah, ce repede s-au dus/Acei ani bogați în farmec/Și ce repede-am ajuns,/Să cântăm final de cântec! / Mărul meu s-a scuturat,/Sunt bărbat în toată firea,/Din sărutul fermecat/Rămas-au rodul și iubirea.” /fragment din Sărut fermecător, p.17/ Speranțele și dragostea – în felul lor atrag și te fac să simți durere, dar și fericire… Să realizezi că uneori trebuie să ne asumăm riscuri:-Trăiește așa cum simți! Poate că nu va funcționa. Uneori nu merge deloc, dar trebuie să încerci. Continua sa incerci. Altfel poți deveni marionetă cu zâmbete pictate, iar înăuntru ești doar rumeguș… „Te văd ades, puică, trecând, /Pe cărăruia dintre nuci,/În vânt cosițe fluturând,/Când vii acasă sau te duci. /Și nu e altul mai ferice/În ziua-n care te-am văzut/Dar cine poate să-mi explice/Esența dulcelui sărut? /În toamnă frunze ruginii,/ Rămân goluți pomii de nuc,/În zile scurte și pustii,/Când nu te văd eu mă usuc.” /Motiv de fericire, p.13/ Poeziile sunt uimitoare. Cred că povestea lor l-a susținut pe scriitor în momente dificile, dar și ne oferă nouă putere și motiv de reflecție. O Carte bună de motivație pentru lectură de seară. Într-un fel, e o biblioterapie pentru relații! Te obligă să gândești la obiectivele tale de viață, te învață să le stabilești corect și să te programezi pentru a le atinge în relația cu partenerul de viață. În general, mi-a plăcut. Recomand lectura cărții, sunt momente memorabile: „În lumea asta totu-i trecător,/Un vânt se potolește, altul vine,/Doar dragostea, simțirile nu mor,/Iubire-a fost și-n veci ea va rămâne. / Tu, scumpo, iubește-mă, ca înainte/În plină vară sau la început de an,/Iar eu să-ți fiu ca un copil cuminte/Și fericit să fiu, să nu mă simt orfan./ Un leac fermecător să-mi fie-a ta iubire,/Pastilă sigură de dragoste și dor,/Să ne scăldăm în dragoste, în pace, fericire/Și să simțim din plin efect lecuitor.” /Iubește-mă, p.37/ – Un vers minunat ca-un izvor prin valurile solare. Așa mi-am imaginat citind, cu un soare mare..
”Duminica Mare” de Victor Ciobanu O atenție deosebită autorul acordă mijloacelor de exprimare și preferă să vorbească direct cititorului. În general, poetul folosește un anapaest de patru rânduri și se adresează cititorului într-o conversație amicală, subliniată de mărime aleasă poetică, schimbând alternanța rimelor masculine după cele feminine, iar ritmul dorit este stabilit de o rimă încrucișată. Gândul autorului se desfășoară de la strofă în strofă, ceea ce face posibilă definirea genului nu doar ca poem-mesaj, dar și ca strofe aparte. Descrie anotimpurile, fără comparații floride, iar metaforele sale sunt de înțeles aproape oricui. Sfârșit de toamnă/Trist i-afară, frig şi plouă/Cerul s-a-mparţit în două /Jumătate – stropi în ceață,/Altă parte – fulgi cu gheață./Nouri grei – roiuri de fluturi/Nu grăbesc în al lor drum/La hotarul dintre timpuri /Se împotmolesc în fum./Se mai văd pe cer cocori/Dar … treptat cedează toamna,/Scuturând puful din nori/Iarna-şi demonstrează blana./Mie, însă, nici nu-mi pasă, /Clit pe masă cu plăcinte,/Cu iubita stau în casă/ Strofele sunt unite prin anafore, subliniind, poate, mesajul principal al poetului care nu neglijează istoria plaiului natal, nici patriotismul. O carte pentru urmași, dar specifică pentru orice vârstă. Izvorul veșniciei /La vechea Molovata lângă stânci/Țâșnește-o apă rece lângă o cruce./O vână de izvor cu rădăcini adânci,/Spre vechiul Tyras seva sa își duce./ Trecut-au hoardele turcești pe-aici/Și guri de tun în preajmă au bubuit./Și crunți vrăjmași, tâlhari și venetici/La mal abrupt de Nistru au căzut. / Izvorul pașnic însă n-a murit,/El murmură, își ține bine calea,/Spre libertate ideal râvnit,/Acolo unde îl așteaptă Marea. / Dar câte fete dorul și-au cântat/Din dragostea de inimă pereche./Curate jurăminte s-au legat/La cel izvor din Molovata Veche.(p.54) Ca mijloc de exprimare, autorul recurge la metafore, de ex., („O vână de izvor cu rădăcini adânci”; Fete dorul și-au cântat; Curate jurăminte,), personificare (Spre libertate – ideal râvnit) Versul e pur și simplu, clasic. Și ce este viu aici? Inima mea mică, a ta poate mai mare… Un potențial spiritual uriaș.
Amintiri la Început de iarnă/În astă zi ghimpoasă,/la început de iarnă,/O plapumă se țese pe văi să se aștearnă,/Peste pământul puhav/întru suportul vieții/Din care am ieșit /și vom intra cu toții./Tot cad fără-ncetare /fulgi albi /pufoși de nea/Ca și atunci, /demult,/ în copilăria mea./Și/gândul mi-e acolo, /în anii de departe,/Ce au plecat, /pe rând,/și nu s-or mai întoarc/Mă văd copil zglobiu /în albul din ogradă,/Şi alintat de grija/băbuței de zăpadă/Cu cete de copii /Pe deal la săniuș,/zburând ca o săgeată /pe panta din Costiş./Apoi cu nerăbdare, /ca-n timpul cel străbun,/Noi așteptam să vină/bătrânul Mos Crăciun,/Cu daruri scumpe mie, /cu vrăji și acadele/Ce-mi încălzesc şi-acum /nespus zilele mele./Din cartea de poezii „Gânduri așternute-n rânduri”/2022/ SPOVEDANIE /Șirag de ani încet sau scurs/cu soare și ninsoare./Dar, uite! că am și ajuns să-mi pun o întrebare./Pe unde-am fost, ce am obținut,/prin „Eu”-ul meu de manieră?/Ce-am dobândit, de ani cernut,/la capăt lung de carieră?/O spun din start și răspicat –/nu mi-am râvnit fotoliu/și nici să fiu un împărat/pe tron de Capitoliu./Destul mi-a fost „OM” să mă știu/și fiu stimat de lume,/nicicând nu mi-am dorit să fiu /ceva mai sus de culme./Prieteni buni într-una am avut,/ce unii doar și i-au visat./Când sufletul și gândul m-au durut /ca pe un frate fost-am alinat./Și de-am greșit pe undeva /regret, îmi cer scuzare,/căci poate că așa-mi va fi /și crucea mai ușoară./ … În viață cumpene am avut,/s-au întâmplat de toate,/dar peste ele am trecut/cu capul sus și demnitate.” Constatare /Mă dusei la o-ntâlnire /Să-mi văd tinerețea mea/Dar văzui spre-a mea mâhnire/Cu totul pe-altcineva./Îmi doream ochii să vadă/Pe cel mândru și frumos/ Făt-Frumosul din baladă/Dar văzui un mustăcios.Mustăcios cu tâmpla sură/Şi puțin încovoiat, /Purta ochelari în ramă/Nefiind acel băiat./Cel băiat cu ochi de rouă/Şi cu părul cârlionțat/Ce rupea inima-n două,/Când trecea seara prin sat./
„Fărâmituri de Moșie” de Victor Ciobanu O adevărată Enciclopedie a satului, cuprinzând multe alte subiecte și titluri în carte: Frații; De ce tace clopotul; Fierarul călit din neamul Blajenilor; Destinul unui basarabean leovean; Pimen Cupcea – prima personalitate notorie a satului Cupcui (baștina autorului); Despre preotul Gheorghe Agura; Spicuri din viața lui Ghiță Mocanu…; Repercusiuni staliniste; Ultimul primar…; Parcul copilăriei; Fântânița lui Copăceanu, etc. O lume a oamenilor simpli de la țară. Trecutul nu este susceptibil la nicio schimbare, s-a întâmplat deja, nu poate fi decât regândit și eliberat, rupând firul fragil cu el. Fiecare persoană în ochii autorului Ciobanu este unică în felul său, iar ceea ce se întâmplă în viața fiecăruia consătean nu este în zadar, pentru că totul este în corelație strânsă. Anume această relație scriitorul o subliniază și este unul dintre mesajele principale ale întregului volum.„Câteodată mă gândesc, că bine ar mai fi să se restabilească acel parc, măcar în limitele posibile rămase, cu aleile sale de liliac, porțile ornamentate, văruite într-un alb strălucitor, trotuarele acelea din cărămidă roșie… Poate ar mai ține oamenii din sat grămăjoară și nu ar împânzi lumea cu copcuieni.” Emoțiile după lectură copleșesc. Un subiect sincer, emoționant, cu profunde note filozofice. Mai devreme sau mai târziu, vin momente de conștiințizare, de regândire a traseului vieții parcurse. Probabil, prin astfel de momente istorice de reflecție, înțelepciunea ajunge la om. Majoritatea scriitorilor nu fac excepție și se inspiră din povestirile oamenilor din sat. În carte, putem găsi lucrări dedicate special vieții la țară și a realizării trecutului. Din înălțimea experienței sale, a anilor trăiți, autorul îndeamnă să nu privim înapoi, pentru că e trecut, dar fără trecut nu ar exista prezentul pe care îl avem acum, deci, să învățăm trecutul pentru a influența pozitiv prezentul și viitorul… „…se acumulase suficientă informație, care se cerea analizată și sistematizată, precum fructele diferitor specii de pomi culese într-un singur coș. Badea Culiță, însă nu dădea semne de oboseală, răspunzând la orice întrebare concret, laconic, cu precizie în ceea ce privește data, locul, persoanele vizate cu nume și porecle. Ba chiar îmi spunea și cum era ziua la momente mai cruciale: cu ploi, vât, soare… Mi-am făcut impresia că toată viața lui este înregistrată în memorie, precum evenimentele istorice pe o peliculă de cinema…” Astfel de istorii îmbogățesc lumea spirituală a cititorului, dar, în același timp, această carte nu este pentru oricare cititor. Este o carte pentru un cititor sensibil, atent, cu o subtilă organizare patriotică.
„Dar, înainte de a pleca, vreau să las aceste amintiri pentru generația nouă de nepoți ai contemporanilor de astăzi ca o părticică din sufletul meu și din viața satului de odinioară.”/Victor Ciobanu/
„Pietrele de temelie ale satului Cupcui” de Victor Ciobanu; Petru Costaș Minimul realității sovietice este maximul povestirilor din carte, maximul psihologismului subtil și elegant. Aproape în întregime, volumul constă din documente istorice ale satului cu semnificații și descrieri – și nu există nicio slăbiciune sau tensiune nicăieri. Doar reflecții filozofice despre consătenii și legătura timpurilor, despre modernitate și trecut. Toate atrag prin subțilitatea acută a gândirii și tematică largă. Piatra de temelie! Să nu uităm de deportări… Doar memoria și timpul arată unei persoane esența sa! Dacă rămâne doar binele, iar răul se estompează și este șters – asta e grozav! Înseamnă că sufletul este strălucitor și tot ceea ce a fost, doar l-a făcut mai bun și l-a umplut de bunătate! Valeria Dascăl:„Lucrarea „Pietrele de temelie ale satului Cupcui” este un interesant și documentatt studiu istoric, materialul expus fiind fiind aranjat în două compartimente. Primul se referă la biserica din localitatea Cupcui, iar cel de-al doilea pune în lumină istoria Școlii de agricultură, care a activat pe moșia ei…”
„Perioada cuprinsă între anii 1930 și 1940 pentru com. Cupcui a fost una liniștită, fără evenimente zguduitoare de însemnătate crucială. Deși această perioadă a fost f. scurtă, considerăm că totuși a fost cea mai frumoasă și fructuoasă etapă în dezvoltarea satului, întrucât aici deja de aproape 10 ani activa cu succes Școală Inferioară de Agricultură Cupcui (ȘIAC), ducându-i faima în tot sudul Basarabiei și partea de sud-est a României și lăsând amprente adânci în dezvoltarea satului și memoria sătenilor.Școala avea un corp profesoral excelent, o infrastructură de invidiat, construită și înzestrată cu inventar științific și agricol de performanță încă până la sfârșitul deceniului II al sec. trecut. Anual erau înmatriculați în jur de 20 elevi care se încadrau activ în procesul de educațe profesională și de lucru. Școala mai efectua un proces de iluminare în masele de țărani din sat și cele vecine prin nenumărate seminare teoretice și demonstrațiuni practice. ȘIAC participa și la diverse Expoziții, întrucât aici se făcea și lucrul de cercetare științifică ce ținea de domeniul geneticii, selecției și avea ce prezenta (oi de Karakul, vaci și tauri de selecție, porcine). Pe câmpurile experementale ale școlii se obținea material semincer de elită de grâu, orz, secară, porumb, boboase, pentru aprovizionarea jud. Cahul cu semințe pentru semănatul de toamnă și de primăvară. Vânzările materialului semincer obținut erau strict coordonate cu Camera agricolă a jud. Cahul, care aviza eliberările de materialului. La lucrările agricole și de deservire a Școlii agricole erau încadrați zeci de salariați localnici. Plus la această, mulți agricultori ai satului lucrau pământurile în dijmă, școala oferindu-le material semincer și tehnică agricolă necesară pentru lucrări.” (V. Ciobanu)
„Incontestabil faptul că cei care ne-au învățat să aplicăm corect formula vieții au fost părinții și dascălii noștri. Dacă părinții ne-au dat viață și ne-au învățat bunele maniere, atunci Măria-sa ÎNVĂȚĂTORUL a fost acela, care ne-a ținut mânuța să facem corect primul cârligel pe foaia de caligrafie, ne-a învățat buchea cărții. Prin viața mea au trecut mulțime de învățători și profesori, care și-au adus aportul în formarea personalității mele. Toți deopotrivă îmi sunt dragi, fiecare avându-și locul său în sufletul meu. Dar niciodată n-o să-mi uit prima învățătoare Natalia Ion Vioară, prima dirigintă Elena Efim Mihailov, directorul de școală Alexei Ion Blajă, învățătorii Serghei și Elizaveta Pârlea, Maria H. Blajă, Lidia și Stanislav Țurcanu, Maria Munteanu … Apoi au urmat alte trepte cu alți minunați profesori : Raisa Pacalo, Ștefan Prigorschi, Ion Ghurschi, Ecaterina Rotaru, mai târziu Ion Dediu, Vasile Șalaru, Mina Lozan, Al. Lupușor, Petru Obuh, Mihai Mîrza …Mulți dintre ei nu mai sunt printre noi. Astăzi este un prilej bun de a ne aminti de ei, cei plecați în lumea celor drepți, iar celor rămași să le doresc sincere felicitări cu ocazia Zilei Profesorului, dorindu-le cele mai sincere urări de bine, sănătate și prosperitate” /V.Ciobanu
Creațiile lui Victor Ciobanu vor fi înțelese mai bine de oamenii în etate, deoarece ating subiecte foarte serioase, profunde: satul, baștina, patriotismul, viața, libertatea, deșertăciunea, dragostea și singurătatea. Ceea ce o simți și o înțelegi doar de-a lungul anilor. Iar poeziile sale sunt reale! Nu este greu de diagnosticat un poem: este viu, real și plin de suflet. Doar că aceste epitete nu sunt capabile să transmită nici măcar o pătrime din farmecul ei și nivelul transcendental al performanței. Versurile trebuie citite, simțite și înțelese indiferent de starea de spirit! La BM B.P.Hasdeu!
Recenzii de Svetlana Vizitiu, Impresii din viață și cărți blog decembrie 2022
Referințe la autor, aprecieri și constatări:
Valentina Moroșanu: „Povara gândurilor frumoase se transformă în versuri, cântece, edificii, cărți, sculpturi, poduri…ce unesc minți și inimi ! Frumoasele versuri ale poetului, Victor Ciobanu, colorează prin muzicalitatea sa naturală. Riturile de trecere ale vieții umane au specificul și legendele lor… În poezia ,,Capriciile Babei Dochia”, prin originalitatea întrebărilor retorice și exclamațiile retorice, poetul o invită pe Baba Dochia să mediteze în privința ritualurilor sale, …încurcând ițele primăverii. Florile- sărbătoarea reînvierii : Un fior dulce ca mierea, pe care o așteaptă toți. Substantivele – ,,floră, corolă” fac parte din terminologia domeniului -biologie, ce simbolizează sentimentul comuniunii dinamice ale Omului cu Natura și Universul.”
Emilia Plugaru– Frumos scris. Triste evenimente. Asta e istoria noastră.
Vladimir Ciobanu – Cita istorie se ascunde inca despre cei care au fost dusi si rupti de tara si…
Ina Stana Rebigan -Pentru domnul Victor Ciobanu ..Astazi cautând pensulele si tuburile de culori ca sa pictez ceva am dat peste lucrarea pe care am creat-o si puctat-o pentru coperta cartii domniei voastre FRÂNTURI DE MOŞIE aparuta anul trecut si am intrat in posesia unui exemplar .Am adus nepotelei mele acest exemplar pentru ca sa il aiba amintire de la bunica ei INA STANA REBIGAN care este departe de ea ca sa nu isi uite originile .Va multumesc pentru alegerea facută.”
Gherghina Tofan Prețios document! Lucrând la Monografia satului natal, am avut surpriza să descoperim asemenea documente. Ba chiar un ziar scris de mână, dar cu date interesante legate de toponimia locurilor și a numelor, a profesiilor și modului în care-și petreceau viața fruntașii satului și nu numai…Ar fi cazul să ne întoarcem în timp și să reluăm tot ce a fost bun în viața satului românesc.
Anastasia Balmuş-Vă preţuiec pentru muncă depusă şi dragostea de baştină! Stau şi eu de o lună în Arhiva Naţională a RM şi studiez materialele despre satul meu de la înfiinţare şi până în 1944, căci cele din anul 1944 incoace le-am cercetat, vre-o 15 ani în urmă, în Arhiva raională. Tot nu-mi ajungea timp să termin. Acum găsesc atâtea lucruri interesante…E un lucru enorm, ce ţine de timpul tău, consacrare, sănătate şi finanţe! Mă gândesc, că puţini vor aprecia acest lucru, nestiindu-l. Dar am o satisfacţie enormă, că totuşi fac un lucru util! Din una mie de necititori, sper să se găsească 2-3, care vor fi interesaţi de istoria satului natal. Mutanţi devenim nu toţi odată!
Ion Tataru – Felicitări, domnule ambasador al adevărului!!! Îmi place insistența dumneavoastră prin care aduceți adevărul istoric la suprafață! Un popor nu are viitor, dacă nu-și cunoaște trecutul! Nu este de neglijat astfel de personalități care au stat la baza formării unei industrii autohtone!Continuați cu același entuziasm! Bravo!
Date biografice și activitatea literară:
Victor Ciobanu s-a născut 19 mai 1955 în s. Cupcui, r-nul Leova. Primele învățăminte de conduită și de viață le obține de la părinții Teodora și Victor Ciobanu, iar dragostea de poezie, lectură i-a fost insuflată de dascălii școlii medii de 8 ani din localitate, pornită de la creația lui Mihai Eminescu, pastelurile lui Vasile Alecsandri, poveștile lui Ion Creangă… Face studii de specialitate la Școala de Bază de Medicină din Chișinău, absolvind-o în 1974. Însă dragostea de natură predomină asupra celei de medicină, perfecționându-și studiile la Universitatea de Stat din Chișinău (facultatea de ”Biologie și pedologie”), avându-i ca profesori Boris MELNIC, Ion DEDIU, Mina LOZAN, Vasile ȘALARU, Anatolie PODUBNÎI, Pavel GRIGORCEA, Ion MAHU, Petru OBUH, Mihail MÎRZA …, celebrele personalități din lumea academică. După absolvirea USM în anul 1984, urmează trei ani de studii postuniversitare la secția de aspirantură a AȘ a Republicii Moldova. Activitatea profesională de bază a fost desfășurată la Academia de Științe a RM unde a activat 11 ani și Ministerul Agriculturii (22 ani), fiind preocupat de domeniul protecției plantelor. În virtutea activității profesionale, este autor și coautor a numeroase articole științifice, cărți de specialitate, Registrului de Stat al Republicii Moldova de Produse de Uz Fitosanitar, atlase de dăunători, boli, buruieni și îndrumări metodice pentru specialiștii din agricultură. Începând cu anul 2000, în paralel cu activitatea de bază, începe să facă și poezie, proză scurtă (nuvele, eseuri, amintiri …). În acest sens deseori face glume, zicând că este „un tânăr poet în vârstă”. Pasionat de istoria satului natal. A colectat și a studiat numeroase documente din biblioteci și arhive referitoare la diferite perioade istorice ale satului, deportările staliniste. Activitatea literară este încununată cu un prim-volum nu prea mare de poezii „Pe aripi de gânduri …”, selectat și îngrijit cu dragoste de către fiică autorului Marina Moldovan, editat în 2017 la Luxemburg. În a. 2018 este reeditat într-o ediție mai largă sub denumirea „Gânduri așternute-n rânduri” (Chișinău. Tipografia „TipocartPrint”). Conține poezii cu diversă tematică: socială, de dragoste, plaiul natal, dedicații etc. Un volum separat cu poezii de dragoste față de persoanele iubite sub denumirea „Iubire împletită-n vers” este editat în 1919. Unele poezii au fost publicate în antologia Salonului Literar-Artistic „Arta prin educație” (Ploiești) „Lumini de curcubeu în pandemie” (Editura Amurg sentimental, București, 2021). În 2021 apare lucrarea Fărâmituri de moșie (Editura „Pontos”, Tipografia „Print-Caro”), o carte în care autorul, cităm din preambul „pune accentul pe oamenii satului de baștină. Pentru el fiecare erou al cărții este un destin, o individualitate despre care merită să se vorbească, pentru că dânșii, fiecare în parte și toți împreună, sunt cei care întemeiază un sat și, prin faptele lor, îl fac să dăinuie în timp și în spațiu”. Anul 2022 este întregit cu două lucrări de suflet. Prima carte „Pietrele de temelie ale satului Cupcui”, făcută în baza documentelor de arhivă și destinată aniversării a 222 ani de la prima documentare a bisericii „Sf. Ierarh Nicolae” din localitate și centenarului de 100 ani de la înființarea Școlii Inferioare de Agricultură Cupcui, o școală românească deschisă în aprilie 1922, la doar patru ani după actul de Unire din 1918. În activitatea de succes a Școlii Agricole o contribuție esențială a avut și Pimen Cupcea, personalitate istorică a Basarabiei, născută la 1896 în satul Lalova de pe malul Nistrului. A doua carte este un volum de poeme lirice despre natură, anotimpuri, variate specii de păsări, mamifere, insecte, plante… – întitulată „Duminica Mare”. A fost editată în preajma acestei sărbători de vară și include poezii cu o tematică deosebită, dedicată copiilor, elevilor și persoanelor pasionate de biologie, dragostea și ocrotirea naturii.
„Dacă vrei să fii pomenit de bine, fii Om până la eternitate.”
Literatura unor scriitori cu timpul se pare că va deveni uitată, dar uneori chiar scriitorii care au fost foarte citiți, comentați și recitați întră într-un colț aparte care reînnoiește amintirea. Totul e în funcție de ideologia și gustul epocii. Cel mai bun agent literar al unui scriitor este el însuşi, pentru care realitatea, este inseparabilă de opera sa. Stilul scriitorului Anatolie Cărbune este obiectiv, violent, pătrunzător, cu provocare, în același timp, își aranjează metodic ideile, gândurile, opiniile, meditațiile. Abordează subiecte și teme care nu sunt neapărat confortabile cititorului, dar o face printr-o sumă de fraze pe care am putea foarte bine să ni le gravăm în spirit și în inimi. „Viața nu e ban și nici avere,/Nu e funcție și nici putere,/Viața este-un dar pe care omul/Nicicând nu-nțelege că și pomul/Cât de rezistent nu ar fi cade,/Veșnicia e doar în balade!”(din „Dumnezeu așa a vrut să fie”) -Te supune unui test emoțional și te îndeamnă să privești lumea cu alți ochi. Are un drum lung realizat până în prezent, dar pașii au fost făcuți, și, în continuare, pășește într-o dinamică pozitivă.
„Până a o face pe șeful încearcă să îți arăți calitățile omenești. Șefi sunt mulți, OAMENI mai puțini.” – O conștientizare a unei voci puternice, care are ceva de comunicat, și nu ezită să abordeze subiecte incomode, este una din sensurile prezente ale lui în viața literară și pe rețele sociale.
Lucrează la volume care sunt pe cale de apariție, își găsește timp să comunice și să discute cu oamenii online. În noiembrie 2008 a apărut prima carte de autor „Culegere de poezii politice „Acasă”. În 2015 – autor de text în volumul de poezii „80 de poeme”, Curând va apărea o antologie „Îmbrățișări stelare”, în care autorul va avea cinci pagini. La fel, în 2022 – volumul „Drumul trădărilor sau povestea vieții mele” / proză/.
„Drumul spre mine/Drumul spre casă/E drumul spre mine,Nu este farsă,/E drumul spre bine!/E unicul drum/Ce duce și vine,/E unicul drum/Ce duce spre mine!/Drumul spre casă /E cel mai din toate,/Drumul spre casă/Din drum nu te-abate!” – Tema călătoriei spre sine, în dubla ei semnificație, ca modalitate de cunoaștere spirituală și, respectiv, de evadare din „unicul drum“ al realității obiective, vehementul protest împotriva iraționalului activism prometeic al omenirii, revoltele de ordin metafizic, mustrarea de cuget provocată de semnarea pactului cu diavolul („Diavolul nu politic, ci dracul în adevăratul sens al cuvântului. Dracul e printre noi, în noi, și își face treaba bine, din care cauză și am ajuns unde am ajuns...”), descrierea tărâmului („Situat în calea drumului spre Izvoare…”) și a lumii floreștene văzută ca topos sumbru sau, dimpotrivă, ca spațiu paradisiac (vezi, din textul mai jos) au drept fundal un alt mod de a gândi rosturile actului poetic, opus celui actual, iar confecționarea unor replici creative la poezia sa, realizate prin revizuire, fie și una parodică a societății, întârzie. „I-am ajutat pe mulți,/Și oameni i-am făcut,/Dar au ajuns inculți,/Sau, zis, uman rebut./Firește că nu toți,/Unii parlamentari,/Alții escroci și hoți,/O parte „demnitari”./Regret, dar asta e,/I-am ajutat, cândva./Azi mă întreb, de ce?/Cu sănătatea mea!/Așa suntem noi cei/Ce ne dăm folosiți,/Ridicăm derbedei /Ca să fim umiliți!”. Clasic prin rigoarea formală a discursului poetic și prin limpezimea mesajului și modern, prin libertatea romantică a imaginației, scriitorul Anatol Cărbune impresionează fiind citit și comentat… „/Nimic nu-i a omului,/Tot e-n mâna Domnului,/Pământul și Soarele,/Cerul, Luna, stelele./Nimic nu-i a omului,/Și fauna, și flora,/Tot e-n mână Domnului,/Și briza, și-aurora!/Nimic nu-i a omului,/Tot e-n mâna Domnului!” /2022/
Prin paradigme adunate în rânduri concise, scriitorul Anatolie Cărbune pare să ne poarte prin trăirile propriului destin de 70 de ani, un loc în care durerea se distilează cu resemnare, patriotismul cu curățenie, iar amintirea cu penitența:
„Au trecut mulţi ani, dar şi astăzi îmi văd satul meu natal aşa cum era în anii cincizeci. Mic, că şi acum nu este mare, dar atunci casele erau în marea majoritate în vale de la şosea. Situat în calea drumului spre Izvoare /cândva r-nul Florești/, judeţul Soroca, primul sat, cu o lutărie la intrare din partea dreaptă a şoselei, destul de mare pe timpul cela, care servea ca principalul material de construcţie, aşezat pe malul râului „Căinarca”, un râu nu prea mare, dar şesul care se întindea de o parte şi de alta, cu dealul de la Trifăneşti, cariera de nisip, dar se scotea şi piatră, şi stufăria de pe mal de la marginea satului, îl făcea cu adevărat destul de pitoresc. Şoseaua din centrul satului era cel mai bun drum, dar şi el plin de gropi, iar în vale, dinspre satul Ivanovca, peste râpă, era o groapă mare, care se întindea până aproape de punctul medical, că aşa îi ziceau toţi, care după ploi se umplea cu apă şi nu puteai să treci decât pe o cărare îngustă de tot, de sub gardul de piatră care se întindea dea lungul a două gospodării. Noi, şarlatanii de copii, permanent mergeam pe gard, fiind ocărâţi de gospodari că-l dărâmăm. În partea de sus a satului se afla şcoala, nu prea mare, lângă ea o biserică din lemn, iar alături pereţii noii biserici începută până la război şi neterminată. Nu peste mulţi ani biserica din lemn fusese demolată, fiind într-una din nopţi furat tot din ea, găsind a doua zi dimineaţă doar o opalcă cu mâncare pentru cai, rămasă sub pereţii bisericii, ce însemna că toate lucrurile fusese transportate cu căruţa, iar în cea din piatră, făcuse depozit. Mare zarvă fusese a doua zi când venisem la şcoală, plângea lumea, îşi făceau cruce bătrânii şi se rugau la pereţii rămaşi, dar nimănui nu-i păsa, era clar că fusese bine organizat de activiştii comunişti împreună cu discipolii lor comsomolişti. Credeau că în aşa mod vor distanţa enoriaşii de la credinţă, dar cei care aveau în suflet adevărata credinţă nu se dăduse bătuţi şi mergeau să se roage la biserica din Căinarii Vechi, sat situat la o distanţă nu prea mare de Sevirova. Case vechi, mici, doar pe alocuri se mai vedea câte o casă mai măricică, a foştilor gospodari de până la 1940 sau ale unor demnitari deja sovietici, care din nimic devenise capi de sat şi colhoz. Cum spunea bunelul de pe mamă:
– Azi golanii şi nimicurile au ajuns „nacialnici” (şefi). Dar aşa le spunea el în bătaie de joc.
În centrul satului era un club mic, dar pentru vremurile celea destul de încăpător, într-o aripă a lui era biblioteca sătească, în care oricând găseai cărţi despre eroii revoluţiei şi marelui război pentru apărarea patriei (sovietice). Bibliotecară era Irina Petrovna, aşa îi ziceam, cu cerinţe foarte înalte faţă de cititori. Dacă luai o carte de la bibliotecă, te duceai, o povesteai şi numai după aceea primeai alta în schimb. La club lumea se aduna nu atât de des, doar când se difuzau filme indiene, sala era arhiplină, în rest, flăcăii şi fetele mari se adunau mai mult de sărbători, că mulţi organizau şezători (serate) pe la casele lor. La sărbători şi noi ştrengarii de copii alergam fără rost în jurul clubului, că înăuntru nu ne primeau. Era începutul anilor cincizeci când m-am născut, într-o dimineaţă de marţi, la 25 decembrie 1951, dar m-au scris părinţii în actele de identitate la 01 ianuarie 1952, motivând că aveau frică să nu fiu luat prea timpuriu în armată. De atâta chin şi amar cât îndurase sărmanii, ba cu ruşii, ba cu ţara-mamă, România, se temeau şi de umbra lor, de aceea făceau totul ca să-şi apere odraslele. Mai cu seamă în primii ani de după război când peste ei dăduse şi foamea impusă de regimul comunist şi sărmanii oameni erau bucuroşi să ajungă la ziua de mâine. Cu atât mai mult că erau timpuri grele staliniste, legate de deportări şi persecutări a celor care nu acceptau sau erau împotriva regimului comunist, de constituirea colhozurilor. De rând cu toţi ceilalţi săteni greu o începuseră şi părinţii mei. Tata, tânăr ostaş sovietic, născut după revoluţia din octombrie, adică după unirea Basarabiei cu Patria-mamă, România, la 07 ianuarie 1923, dar de fapt tot timpul spunea că s-a născut de crăciun, dar atunci crăciunul se sărbătorea pe 25 decembrie, adică reieşea că eu m-am născut într-o zi cu el, venind de la război în 1946 cu trenul, coborând la staţia din or. Mărculeşti, având careva merinde primite de la unitatea militară, le împrăştia celor care cerşeau, neştiind ce îl aşteptă acasă. Dar acasă era mare sărăcie şi foame. De rând cu alţi săteni şi părinţii lui cu fraţii mai mici îndurau foame. Din firea lui era liniştit, dar cu caracter. Îmi povestea cum nu vroia să plece în armata sovietică. De două ori fugise şi doar a treia oară fiind prins, ţinut vreo două luni închis, fusese luat şi dus la război. Erau îngrijoraţi şi părinţii lui, adică buneii, că deja aveau un fecior, mai marele, Victor, pierdut fără veste pe front şi nu vroiau să-şi mai piardă unul. Mare le fusese bucuria, când îl văzuseră viu şi nevătămat, dar îndeosebi se bucuraseră fraţii mai mici, care vedeau în el salvarea. Aşa şi fusese.” /A. Cărbune „Regimul comunist sau premisele dispariției imperiului”/
Expresii, citate de Anatolie Cărbune:
„Familia este o zidărie rezistența căreia depinde de rezistența lutului care o ține, cu cât mai închegat este lutul, cu atât mai rezistentă este zidăria. (Firește lutul suntem noi, membrii familiei.)”
„Funcția e trecătoare, omenia-i veșnică”
„Diferența dintre frumosul exterior și interior, în majoritatea cazurilor, e ca distanța de la cer la Pământ, exteriorul e cicea, iar interiorul e ducă-se pe pustii, adică e cuibărit diavolul în sufletele multora. Diavolul nu politic, ci dracul în adevăratul sens al cuvântului. Dracul e printre noi, în noi, și își face treaba bine, din care cauză și am ajuns unde am ajuns. Ar fi bine să ne îngrijim de sufletele noastre, de interior că prea multă atenție atragem exteriorului, iar interiorul îl lăsăm în voia Satanei.”
„Dacă vrei să fii om bun, omule, nu fi nebun!”
„Fericirea nu constă în bani și nici în funcții, fericirea omului constă în liniștea sufletească, libertatea de a gândi și face ceea ce îi provoacă satisfacție.”
„Schimbând hoți pe hoți or netoți pe netoți nu poți schimba situația, ea poate fi schimbată doar prin reunirea neamului românesc”
„Pe parcurs a 30 de ani am ridicat o mulțime de idioți în funcții ca să rămânem tot la poziția inițială, poate și mai rău!”
Versuri de autor A. Cărbune:
„Viața nu e ca la carte Bătrânețea este-o haină /Nu-ntr-atât de grea,/Ba chiar aș zice că-i faină /Dacă ea te vrea./Unii, nostalgici, cu jele,/Zic inadecvat:/- Bătrânețea-i haine grele!/Nu-i adevărat!/Eu, în prag de bătrânețe,/Sunt înaripat,/Nu e ca în tinerețe,/Dar e minunat!/Mulți ar vrea și-n greu s-ajungă,/Dar s-ajungă, zic,/Fără foc și bani în pungă,/Dar s-ajungă, zic!/Greu este, dar e și bine/Că suntem, zic, vii!/Mâine nu știi, om bun, cine/Va ajunge, știi!/Viața nu e ca la carte,/Nu-i poveste, știi,/Orice om cu a lui parte,/Sunt zori și chindii!”
„A căzut frunza de nuc/Și-așteptăm să dea în floare,/Nu se-aude cânt de cuc,/Nici cocori nu-s în cuibare. /Codrii dorm în somnul lor,/Trece toamna, încă una,/Sus se schimbă nor cu nor,/Altu-i Soarele și Luna./Trece toamna, nu-s cocori,/Rândunelele-s plecate,/Mai târziu noi dăm în zori,/Sub amiază-i înserate. /Zi de zi de neînvins
Iarna loc cu sila-și face,/La pământ, covor întins,/Toamna, ruginită, zace./Nu azi, mâine, alb covor/Iarna peste plai și-a-ntinde,/Și din cer, din orice nor,/Altă iarnă s-a desprinde!
„Nu bate în frate, frate! Din adâncuri depărtate,/De când, frate, erai frate,/De pe când strămoșii noștri/Nu erau ca și noi monștri,/Erau frate lângă frate/Și luptau pentru dreptate./Din adâncuri depărtate,/De pe vremea lui Socrate,/De pe când omul chiar dacă/Mai slăbuț era la moacă,/Știa că fratele-i frate/Și lupta pentru dreptate./Din adâncuri depărtate/Omu-a fost cu demnitate,/Nu ca azi, frate-meu, frate,/Frate pe frate îl bate,/Lumea s-a schimbat și tare,/Azi omul valoare n-are!/Frate, frate, rog, nu bate,/Nu bate în frate, frate,/Suntem ramuri pe-o tulpină,/Venim dintr-o rădăcină!„
„Omule, păgân nu fi!/Nu pune accent pe vreri,/Va trece și asta zi/Cum a trecut cea de ieri,/Fii om bun căci nu poți ști /De mâine vei spune „ieri”/Căci nu știi dacă vei fi!/Omule, azi, cât trăiești,/Fii om bun și nu călău,/Astăzi fii, cât, încă, ești,/Nu fi, omule, zic, rău!/Azi trăiește, omule,/Ai familie, copii…/Viața-i scurtă, omule,/Astăzi ești, mâine nu știi!”/2022
Referințe despre autor și opera lui A. Cărbune:
„Anatolie Cărbune este epigramist care locuiește în Florești. Fost profesor de fizică şi matematică, acum pensionar, și fost candidat ca independent la Primăria din Florești. Unionist, participant la marșul până la Prut pe jos și, ca orice unionist, om demn, curat, dornic de dreptate. De aceea Anatolie Cărbune e și protestatar autentic față de jaful din R. Moldova și a fost prezent săptămâni de zile (și de nopți!) în corturile din Piața Marii Adunări Naționale” /George Simion/
„Frumoase versuri, este drumul pe care îl parcurgem!” Livia Mihăescu
„Frumoase versuri,Triste și puțin cam reci,Și nadejde-ai,primăvara,Soare pe poteci!..” Preguza Stepan
„Pentru că, la fel ca Anatolie Cărbune, sunt mulți oameni buni, sufletiști, care pot fi motorul schimbării, vreau să răspund public demnului basarabean. Îl respect pe omul acesta și pe voi, restul, pentru că, până la urmă, înțelegeți. Ia uitați ce a scris, tot pe Facebook, acum două săptămâni:„A apărut o iniţiativă, din teritorii, să constituim un grup de iniţiativă în raion, în afara castelor politice, şi să pregătim o mare adunare a cetăţenilor în raionul Floreşti, să cerem socoteală moşierilor locali, de ce nu, să-i mai rărim că s-au plodit ca ciupercile după ploaie. S-o începem de jos în sus, că invers nu s-a reuşit. Poate e cazul să dăm start sezonului politic de la talpa ţării şi nu de prin palatele construite pe bani fura” /Timpul, 16 martie 2016/
Date biografice
Născut în 1951 în s. Sevirova, raionul Florești. A absolvit Institutul Pedagogic „Taras Șevcenko” din or. Tiraspol, facultatea de fizică și matematică, 1974; Universitatea de Studii Politice și Economice Europene Constantin Stere, facultatea politologie și instruire juridică, 2007. A activat ca profesor de fizică și matematică în satele Izbiște și Ohrincea din raionul Criuleni, 1974-1976; organizator pe lucrul extrașcolar în ȘM din s. Prajila, raionul Florești, 1976-1980; instructor la Comitetul Executiv raional Florești, 1980-1982; șef adjunct la Direcția Învățământ Florești, 1982-1989; instructor la Comitetul Executiv raional Florești, 1989-1993; director al Școlii Medii nr.1 din or. Florești, 1993-2000; președinte al ONG /Cetatea Sorocii/, 2000-2010; vicepreședinte al raionului Florești, 2010-2012; pensionar.
Anatol Cărbune. Născut la 25 decembrie 1951, dar scris în certificatul de naștere, de sovietici, 01 ianuarie 1952, în s. Sevirova, raionul Florești, într-o familie de ţărani cu șapte copii, patru frați și trei surori. În 1959 a păşit pragul şcolii din satul natal, pe care o absolvesc în anul 1967. /Autobiografie/
„Între anii 1967 şi 1969 continuu studiile la şcolile medii din s. Frumuşica şi or. Floreşti. În 1969 sunt înmatriculat la Institutul Pedagogic de Stat „Taras Şevcenko“ din Tiraspol, la facultatea fizică şi matematică, pe care o absolveesc în anul 1974. Din 1974 încep activitatea în calitate de profesor de fizică şi matematică la şcoala medie din s. Izbişte, raionul Criuleni. În 1976 revin la Floreşti, unde activeaz în diferite funcţii: director pentru lucrul educativ în şcoala medie din s. Prajila; maistru, apoi şef de depozit la întreprindere de construcţie; instructor la Executivul raional Floreşti; şef adjunct la Direcţia raională Învăţământ Floreşti; director al Școlii Medii nr. 1 Floreşti; şef al oficiului de consultanţă juridică în probleme funciare judeţul Soroca, 2010 vicepreședinte al raionului Florești. În 2007 absolvesc Universitatea de Studii Politice şi Economice Europene, devenind licenţiat în politologie, specializarea politologie şi instruire juridică.
Debutez politic din 1988, participând la toate manifestaţiile care au fost desfăşurate pe parcursul anilor. Din 1995 sunt membru al Partidului Renaşterii şi Concilierii, partid condus de primul Preşedinte al Republicii Moldova, Mircea Snegur.
În 2002, în urma fuzionării mai multor partide, inclusiv al partidului respectiv, devin membru al Partidului Liberal.
După fuzionarea din 2003, devin membru al Partidului „Alianţa Moldova Noastră“, din care, în 2005, pentru că mă aflam în opoziţie dură faţă de preşedintele partidului, sunt exclus, constituind cu o parte impunătoare a membrilor de partid, în frunte cu unul din vicepreședinți, Partidul Democraţiei Sociale. În 2007, în urma fuzionării Partidului Democraţiei Sociale cu Partidul Social Democrat, devin membru al Partidului Social Democrat. După coalizarea PSD-ului cu PCRM la 6 iunie 2008, în CM Chişinău, părăsesc acest partid.
Activitatea literară: Primele publicaţii mi-au apărut în 1980 în ziarul raional „Drapelul Roşu“, ulterior in „Timpul“. Din 2000 colaborez fructuos cu ziarul independent „Observatorul de Nord“. Îmi public de asemenea materialele în ziarele: „Luceafărul“, „Timpul“, „Ziarul de Gradă“ şi „Jurnal de Chişinău“.
În noiembrie 2008 apare prima carte „Culegere de poezii politice „Acasă”, o carte apărută cu scârț, fiind tras pe sfoară de directorul editurii.
În 2015 autor de text în volumul de poezii „80 de poeme”, editată de Cenaclul „Grigore Vieru”, Toronto, Canada.
2015 – jurnalul săptămânii, Europa Liberă.
2016 – DIPLOMĂ DE EXCELENȚĂ, Japonia, concurs „POEZIE PATRIOTICĂ”.
2019 DIPLOMĂ – limba română 30 de ani în stânga Prutului, conferită de Academia Națiunii Române, președinte Valeriu Mocanu.
2020 – DIPLOMĂ OMUL ANULUI 2020, gala premiilor de excelență.
2022 – va apărea o ANTOLOGIE „ Îmbrățișări stelare” editată de către Cenaclul Internațional literar-artistic „STELE CĂZĂTOARE”, în care voi avea cinci pagini.”
„Toamna vieții mele/Iată că și toamna,/Toamna vieții mele,/A venit și toamna, /Toamna vieții mele!/Simt ca iarna vine,/Îmi e tot mai rece,/Dar a fost și bine,/Și toamna va trece./Au rămas în urmă/Primăvara, vara, /Și rămân de turmă,/Și cobor eu scara./Treaptă după treaptă /Încet scara vieții /Eu cobor m-așteaptă /Anii bătrâneții.Iată că și toamna,/Toamna mea, firește,/Iată că și toamna…/Simt că se răcește! /2022, A. Cărbune/
„Vizită la cardiolog
-Ce îți place să faci? Care lucru te abate de la gândurile bolii?
– Să scriu!
– Scrie, Dle, scrie cât mai mult, doar așa o să poți să treci peste dureri atăt trupești cât și sufletești.
Să vă spun sincer este o rețetă bună, deocamdată, dar și doza nu o măresc, încerc să o mențin constantă.” /Anatolie Cărbune, 2022, noiembrie/
Recenzie #Svetlana_Vizitiu_Impresii_blog
”…E la un alt cot din cărarea vieții mele, dar nici pe departe la ultimul. În drum spre mine este și a doua carte.’‘ #Pe_cararea_vietii_mele /A- Carbune/
Cea mai mare fericire e atunci când îți strigi părinții și ei îți răspund, în viață. Mă gândesc des la bătrânețe după ce a murit tata. Interesant, când voi fi și eu la 80, aș putea fi așa cum doresc? Văd mulți bătrâni, văd cât de greu le vine să rămână singuri. Cum suferă din cauza sinelui său, cum își creează dificultăți și probleme. Observ dorul lor, singurătatea… Cum voi fi eu la etate adâncă? Nu știu. Dar vreau să rămân o persoană bună, fără marasm și mofturi. Oamenii îmi spun că sunt bună; eu mă cunosc mai bine. Nu mă alintă nimeni, nici copiii, nici ceilalți… Mă alinta doar tata, și o făcea mereu, mămica era mai severă, dar tot ea se ruga la tata să ne jelească pe noi, copiii lor. Eu, însă eram copil special, nu dau detalii… Nu știu, nu știu cum voi fi. Fără aripi nu mă simt în siguranță. Iar aripii dintotdeauna mi le cream pentru că aveam sprijin… Acum stai și te gândești să nu te apuce vreo Deltă / Variolă… Mult depinde de ce boli te pot apuca, căci în dureri nervii te doboară imediat, și nu contează dacă ai caracter dur. Le spun copiilor să aibă grijă de sănătatea lor, atunci și eu mă voi simți mai bine. Sper ca ei să nu mă lepede la adânci bătrânețe, nu le pot „ruga” acest lucru. Realizez că în etate e bine să nu te lase lumea în pace. Și copii să nu mă lase în pace. Voi sta cuminte, fără dinți, voi mânca puțin, doar să-mi fie cei dragi alături sănătoși. În familie…
Simplu, e atunci când o femeie rămâne calmă pentru reputația ei, fiind alături de cel mai frumos, cel mai responsabil bărbat. – Genul masculin? Ce ar fi? E atunci când femeia știe: El – nu va trăda, nu va umili, și nu va fugi cu rușine. Asemenea bărbați, azi sunt puțini. Practic nu există. Nu există, pentru că nu sunt educați corect. Contează mult pentru un bărbat să nu pâlpâie ca un drapel… Azi, bărbații (nu toți, desigur), nu sunt capabili să răspundă pentru faptele sale, pentru cineva cu atât mai mult, pentru că părinții prea îi protejează și-i întrețin atâta timp cât sunt în viață. Și ce-i greu de conștientizat, e că crezi că îți educi corect fiii, și ulterior rezultă că ei sunt absolut diferiți prin comportamentul lor de parcă nici n-ar fi frați și n-au fost crescuți de aceeași mamă. Oamenii spun, societatea confirmă, cică sunt Cei 7 ani de acasă! – eu voi spune, sistemul e de vină, dar și genele moștenite… Nu-mi reproșați, știu ce spun.
Totul trebuie experimentat în această lume, testat și apreciat… Nenoricirea, boala, trădarea, durerea, ipocrizia – totul trecut prin inimă ca prin mașina de tocat. Și tuturor ceva nu le-ajunge. Ba ninsoarea se topește rapid, ba dimineața vine târziu, ba zile calde nu ne ajung. Da, tuturor mereu ceva lipsește… Dar trăind zilele rămase, brusc observi, nimic nu ne lipsește. Nimic, doar anii nu ne mai ajung, sau nu sunt suficienți pentru a mai fi supărat pe cineva. Și pentru viață, ca să te bucuri din plin de ea…
Criteriul dăruinței noastre? De suflet ceva? Un criteriu pentru talentul musical? Muzicalitatea și, de asemenea, știți, să ieși pe scenă cu curaj să-ncepi o „coală albă de hârtie”. Să fie ceva în timbru, în interpretare, în ochi… Ceea ce se numește. Farmec. Și trebuie să cucerești complet publicul. Și tot el să rămână îndrăgostit de tine, pentru trei minute, cel puțin…
La început credeam că Internetul a devenit brusc prietenul nostru. Că putem schimba informații veridice, să ne susținem reciproc. Și-apoi, am realizat că este o capcană. Noi scriem ceva, ne umflăm în pene, și avem impresia că Facem ceva, cu iluzia că e o treabă bună! Iar mașina strașnică pentru distrugerea umanității continuă să avanseze sistematic! Îm fiecare zi, de la noi știri mondiale, fiori pe spate, vreau să mă ciupesc și să-mi revin din această groază! Cum de am devenit brusc participanții acestui roman înfricoșător de „science fiction”?! Acum este clar, că nu a fost brusc, că nu demult timp, oamenii din întreagă lume au fost prostiți, transformați într-o turmă, și scopul principal a fost să mănânce delicios, să cumpere ceva din super-marcketuri strălucitoare și… să se „scufunde” în TV/ internet. „Societatea nu vede nimic, deoarece este ținută într-o stare de hipnoză profundă. Oamenii n-au fost niciodată atât de întunecați ca acum. Omului nu-i dau nicio șansă să se oprească și să înțeleagă ce se întâmplă. Seriale fără sfârșit, unul mai stupid ca altul, muzică pop vulgară, filme agresive și pofticioase, cu acuratețe care să afecteze subconștientul, astfel cultivând spiritul egoist și violent. O persoană normală, în scurt timp, se transformă într-un animal fără principii, ducând o viață absolut lipsită de sens. Acestea sunt valabile pentru toată lumea.
Ce să facem? Să realizezi că așa ca înainte nu va fi niciodată! Și nici nu e nevoie. Este momentul potrivit de conștientizare. Fie, să realizăm că întreagă lume în ultimul timp, cu toleranța sa, lipsa spiritualității, distrugerea unicității culturale a țărilor și popoarelor sub masca globalismului, psihologia consumătorului a mers complet în direcție greșită. Să ne spunem:„Stop!”, să nu ne fie frică. Să înțelegem că totul în această lume este stăpânit de Dumnezeu, numai El, și nu virușii, injecții, Conducători, organizații internaționale. Că în fiecare dintre noi există o părticică a Domnului, că suntem Oameni, suntem unici, spirituali… Nu trebuie să devenim o turmă numerotată! Și mai întâi de toate, aruncă ecranele cu persoanele provocătoare care ne nimicesc mințile prin știrile lor putrede!
La sfârșitul după-amiezii reci, primesc o vizită neașteptată de la cei doi copii ai mei. Unul este medic, celălalt inginer. Ambii au succes în profesiile lor.
În urmă cu mai puțin de o săptămână am suferit moartea iubitei mele soții. Încă mă simt abătut de pierderea care a schimbat direcția și sensul vieții pentru mine.
Stând la masa din sufrageria unei case simple, în care acum locuiesc singur…..am început să vorbim. Subiectul este despre viitorul meu. Un fior imi curge pe coloana vertebrala. În curând încearcă să mă convingă că cel mai bun lucru pentru mine este să locuiesc într-un azil de bătrâni.
Reacționez… susțin că umbra singurătății nu mă sperie pe mine și mai puțin bătrânețea. Dar copiii mei insistă „îngrijorați”? Regretă, între timp, că apartamentele lor spațioase sunt mari dar sunt ocupate și de aceea nu pot fi cu unul sau altul… așa spun ei. De asemenea, fiii și nurorile mele sunt foarte ocupați. Deci nu ar avea timp cum să mă vadă.
În favoarea mea, susțin fără prea multă convingere că, în acest caz, ar putea foarte bine să mă ajute să plătesc un îngrijitor. În fața mea, medicul și inginerul spun că, în realitate, ar fi necesari „trei îngrijitori în trei schimburi și toți cu contract de muncă”care ar fi, în vremurile noastre de criză, o mică avere la sfârșitul fiecărei luni.
Refuz să accept propunerea de a locui într-un azil. Și aici vine o altă sugestie: ei îmi cer să vând casa.
Banii vor fi folosiți pentru a plăti cheltuielile unde voi locui, unde voi merge pentru mult timp, ca să nu-și facă nimeni griji. Nici ei, nici eu.
Mă predau argumentelor pentru a nu avea mai multă putere să înfrunt atâta ingratitudine și răceală. Am închis buzele și nu vorbesc despre sacrificiul pe care l-am făcut de-a lungul vieții pentru a -i creste …..Nu am spus că am încetat să mai călătoresc cu familia …să frecventez restaurante bune, să merg la teatru sau să schimb mașina …ca să nu le lipsească nimic, etc. .,,,,la cîte am renunțat. . Ma ridic fără să scot un cuvânt, mă hotărăsc să-mi adun lucrurile….si in scurt timp, văd o viață întreagă rezumată în două valize. Cu ele mă îmbarc spre o altă realitate, mult mai grea….un cămin pentru bătrâni, departe de copii și nepoți.
Astăzi, în brațele singurătății, recunosc că am putut să-mi învăț copii mei valori morale..dar nu le-am putut transmite nici unuia dintre ei o virtute numită RECUNOȘTINȚĂ!
Vina este a noastră pentru că le dăm mereu ceea ce vor sau ce cer, când ar trebui să-i învățăm că trebuie să le „câștige”…cum ..?Lucrând cu efort, ajutând la curățarea casei, la gătit, la spălat vase etc., până la maturitate să știe că lucrurile se realizează cu mult efort și că sunt responsabili să își iubescă părinții pentru că i-au învățat să fie copii buni .
Tinerii de azi te caută atunci când vor ceva, când au nevoie de tine….dar bineînțeles că există și excepții.
Recunoștința trebuie învățată, nu este inclusă în inima omului, decât dacă dragostea și frica de Dumnezeu au fost insuflate mai întâi. Îmi cer scuze că am exprimat ceea ce cred, dar să știți că atunci când vor deveni „bătrâni” vor dori să fie bine tratați de copiii și nepoții lor și asta nu se realizează cu bani, ci cu bunătatea semănată în inimile lor
Dacă credeți ca statul vă inșeală în mod constant, fără îndoială – nu doar vi se pare! Cu toate acestea, cei mai mulți oameni… oricum doresc Statul, și cât mai mult posibil, – în viața lor. ”Statul” – un grup de oameni, care și-au desemnat publice interesele… personale… 😉
Moldova stă acum pe același picior pentru că este condusă nu doar de cei rămași din Uniunea Sovietică cu o anumită mentalitate.
Este ceea ce împiedică moldovenii să conducă țara în condițiile realității moderne: ei pur și simplu nu știu cum să facă o facă. Aceasta este principala problemă a Moldovei de azi. Până nu se va produce schimbul de generații, până nu vor veni cei care nu au simțit și nici n-au experimentat timpurile celea din URSS, cei care cu totul diferit privesc la viață, nu se va schimba nimic. Nu există nimeni care să guverneze Moldova, și nu e vorba de lider, ci de ”starea generală a gândului”, a minții societății. Cu mentalitatea care, Moldova este condamnată să se dezvolte la fel de ”încet” în continuare, și cu asta nu se poate de făcut nimic. Revoluția sau războiul – nu este o soluție, pentru că ar însemna sânge… Ce este interesant, cu alte state sovietice nu s-a petrecut o asemenea experiență ca la noi. Persoanele cu altă mentalitate, pur și simplu, au fost date la o parte în cel mai real mod. Fie, în țările europene acest sistem a existat un timp foarte scurt decât în Moldova. Acolo, oamenii sunt absolut diferiți de noi. Avem ce împrumuta și învăța de la ei. Putem rămâne cu tradițiile noastre frumoase de sărbători, dar mentalul trebuie schimbat. Să lăsăm tinerii care au studiat și trăiesc acolo să ne conducă spre o altă cale, altă mentalitate, alte aprecieri… Alegerile ne aparțin. Consecințele le trăim…
Mai strașnic decât războiul – sunt oamenii care susțin, provoacă și îndeamnă la război!
Războiul din acea Ucraina invadată, cotropită cumplit de ruși (înc. 24 februarie 2022) – istoria a ajuns la punctul culminant și periculos pentru întreagă omenire. Durere fără margini, de nedescris… Iar unii „îi îndeamnă pe moldoveni „să se roage nu pentru încetarea războiului, ci pentru continuarea acestui război și victoria lui Putin (…) Prețurile speculative, puse ca să testeze reacția publică într-o zi in care prețul barilului a scăzut. Testul a ieșit pozitiv, deși prețul nu a crescut peste tot, cozile sunt doar parte a panicii pe care dușmanii vor să o vadă instăpânită în tarile europene, uneori prin cozile lor de topor. Și cum vine, de obicei, peste două zile vom vedea cum scad prețurile… Oameni, opriți-vă!
Refugiații prin Moldova, deja peste două milioane ucraineni… Ucraina vrea în UE și Nato, dar fără moldoveni și georgieni… Refugiații sărmanii de ei, mor împușcați direct pe drumuri, și nicio țară nu-i ajută la fel ca moldovenii noștri… Mai solidari, la nevoie, și să sară în ajutor la fel ca națiunea noastră – nu veți cunoaște!
Moldova vrea în Uniunea Europeană! Transnistria își arată colții, Apare pericolul unui alt război… Nimic nu se face pentru ca oamenii să înțeleagă adevărul real.
Doamne, de ce? – Ce vină are țara că o mână de oameni nu sunt demni de ea? Și cum să nu rămâi să o aperi? Chiar și de noi înșine trebuie apărată! Atunci când există oameni lași în societate, care sunt gata să-și vândă neamul, prietenii, gata să slujească satanei de dragul banului, societatea va deveni ca o turmă fără de stăpân!
Din cauza încăpățânari unor președinți suferă oameni nevinovați. Nu exista nici un scop, care ar putea indreptati razboiul! Dacă vor continua și nu vor ajunge la un consens va suferi toată lumea. Există atâta pământ, ce nu le ajunge unora nebuni? Atunci când liderii nu țin cont de viețile oamenilor și luptă între ei fără sfârșit, ei trebuie dați jos…
Vă rugăm, postati ceea ce ne ajută să rămânem o țară neutră, nu vrem război!!!
Mă doare inima de cea ce se întâmplă, și milioane de oameni nu reușesc să soluționeze decât prin ura, sfaturi inutile… Ar trebui în Constituție să se includă o lege specială că un președinte de stat care provoacă război, omucideri, victime fiind tinerii și copiii noștri… – acești ‘demnitari’ sa fie doborâți, eliminați, demiși din funcție automat și trași la răspundere imediat!!! Nu să așteptam istoria sa-i judece, să stie ei că prin Constitutie – să plece! Orice război se va termina. Politicienii vor ajunge la un acord, iar voi veți rămâne cu gunoaiele pe care le-ați turnat pe „adversarii voștri ideologici”. -Doamne iarta-ne, ne doare. Pace, va rog!
Așa privesc eu lucrurile… Fiecare persoană are acel lucru ”junk” drag inimii sale. Cartea preferată, melodie, tabloul sau o jucărie din trecut, imagine sau film. Nu reușești să le revizuiești pe toate, să le recitești sau să le urmărești din nou din lipsă de timp sau din alte motive, dar este suficient să atingi acel fragment scurt pentru a resimți impresia percepției acute și vechi, atât de dragă spiritului tău…
Sv.Vizitiu
Atunci când în viață ne lipsește lumina, Căutăm pe cineva care să ne-o dea. Doar cel ce ajută fără margini o lume, Din sfântă Dragoste – miracole va avea… Și dacă e trist acel, fără iubire, Sau, o viață fără ea a trăit. E ciudat, însă știu că o fire Fără iubire – nu ajunge la rasărit... /SV/
Din arhiva razboiului din Ucraina / Zelenskyi
Scriitor rus, despre ruși: ”Nu suntem un popor, ci vite, șobolani, hoardă sălbatică de ticăloși și ucigași”. Scriitorul român, Orlando Baraș, a făcut o listă cu importanți scriitori ai Rusiei care și-au exprimat părerile despre propriul lor popor:
Mihail Saltîkov-Șcedrin – ”Dacă aș adormi, trezindu-mă după o sută de ani, și m-ar întreba cineva ce se întâmplă în Rusia, aș răspunde fară sa clipesc: beție și jafuri”
Aleksei Tolstoi – ”Moscovia – Taiga ruso-mongolă, sălbatică, întinsoare a jafului”
F. M. Dostoievski – ”Nație ce cutreieră prin Europa și caută ce să mai distrugă, să facă praf, pur si simplu, totul. Din batjocură”
Mihail Bulgakov – ”Nu suntem un popor, ci vite, șobolani, hoardă sălbatică de ticăloși și ucigași”
Maxim Gorki – ”Cel mai important semn de izbândă al poporului rus este cruzimea sa plină de sadism”
Serghei Aksakov – ”Ah, cât de greu e să trăiești în Rusia, în acest centru plin de putoarea dezmățului trupesc și moral, loc al răutății, minciunii și ticăloșiilor”
Ivan S. Turgheniev – ”Rusul este cel mai mare și mai obraznic mincinos din întreaga lume”
Ivan C. Șmeliov (gânditor ortodox) – ”Un popor care urăște libertatea, adoră sclavia, iubește lanțurile la mâini și la picioare, întinat trupește și moralicește… pregătit în orice moment să murdarească totul și peste tot”
Aleksand Pușkin – ”Neam indiferent față de cea mai mică îndatorire a sa, la cea mai maruntă dreptate, la cel mai neînsemnat adevăr, popor care nu recunoaște demnitatea omului, nu recunoaște, în general, nici libertatea omenească, nici gândirea liberă… Vai, cât de scorțoasă este limba rusă!”
Vasili Rozanov – ”Nu suntem o națiune, ci un iad nebun”.
Alexandr Blok – ”Sufletul rus chinuit n-are putere să respire și nu trebuie să zboare”.
Zinaida Ghippius (poetă antibolșevică) – ”Rusia, un imens spital psihiatric”
– Konstantin Habensky a susținut poporul ucrainean și a condamnat acțiunile lui Putin.
Konstantin Habensky: „A meritat să vorbesc despre Ucraina, cum imediat mi-au răsărit criticile și insultele. Prieteni, opriți-vă până nu e prea târziu! – Da, sunt pentru Ucraina și nu văd nimic rău aici!
Prieteni, dacă tot sunteți atât de negativi în privința mea și a tuturor știrilor – voi șterge toate conturile în viitorul apropiat!
Doresc tuturor fericire și prosperitate, tuturor celor care mă iubesc și celor care nu mă iubesc!”
„Mirosul de carte se amesteca primăvara cu mirosul florii de tei, de după geamul deschis. Dacă există un Paradis al copilăriei, pentru mine acel Paradis s-a numit Biblioteca mamei Viorica.” Cărțile ei sunt foarte populare în rândurile scriitorilor. Care este secretul talentului ei? Simplu – o narațiune care se dezvoltă dinamic, îmbinând erudiția cu vocația scrisului, într-un limbaj antrenant și savuros. Conștientizarea de sine ca scriitor vine la un om după multă muncă asupra cărții. Și atunci când talentul, dragostea pentru literatură, dorința de cunoaștere și o capacitate uimitoare de muncă se împletesc minunat într-un scriitor, acesta ocupă un loc special printre semenii săi. Astfel este Nina Corcinschi, o scriitoare apreciată de cititori și „iubită de cărți”. De aceea și și-a întitulat un volum „Cărțile care mă iubesc”. În atenția ei se află o varietate de aspecte de istorie și critică literară, un loc aparte ocupând literature contemporană. Face critică literară de întâmpinare, dar este cunoscută în special prin cercetarea științifică, prin monografiile și studiile literare publicate în reviste importante. Cărțile ei se disting printr-un stil matur, viguros, printr-o îndelung exersată capacitate de analiză a literaturii, prin diagnostice clare și precise. Nina Corcinschi se impune ca o excelentă autoare și expert în domeniul său. Pentru cititori simpli, studiile autoarei merită timpul necesar pentru a fi înțelese… „Când îmi scriu textele, când sunt în arealul protector al literaturii și criticii literare, mă simt în largul meu”.
În prezent, Nina Corcinschi continuă să scrie critică literară. Coordonează proiectele de cercetare la Institutul de Filologie Română „Bogdan Petriceicu-Hasdeu”, unde este director. Coordonează și teze de doctorat, predă cursuri de literatură la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” etc. Mereu se informează în legătură cu noile apariții editoriale și scrie despre literatura din Basarabia în cadrul a două rubrici, în revistele Timpul (Iași) și Vatra (Târgu-Mureș). Face și emisiuni televizate, cum ar fi Cartea Basarabiei , la Axial TV, comentând cele mai reușite cărți scrise de basarabeni. Îi place să creeze singură, în liniște, rareori scrie în echipă, iar când ultimul capitol se termină, se dedică familiei, copiilor săi pe care îi adoră… Cu toate că este cercetător științific, pune cel mai mare preț pe valorile umane, nu atât pe inteligența minții, cât pe cea a inimii, pe bunătate, empatie, generozitate. „Marile mele lecții de frumusețe îmi sunt oamenii, sunt mereu uimită și pioasă în fața frumuseții umane, a bunătății. Mă simt bine când am în preajma mea oameni buni, în care umanitatea capătă cele mai senine forme. Oameni al cărui relief sufletesc este blând, calm, iubitor și odihnitor. E o mutare de accente, pe care mi-a adus-o timpul, cu decepțiile sale inerente, care nu ne scutesc pe nimeni dintre noi și se constituie în lecții ale vieții. Acum nu mai pun mare preț pe inteligența minții, ci pe cea a inimii. Pe înțelepciunea, care asigură nu cunoașterea, ci înțelegerea. În preajma oamenilor înțelepți, lecuiți de vanitate – cred că alte două calități esențiale, umorul și bunătatea, de acolo vin, din înțelepciune – mă simt în largul meu.”- Nina Corcinschi Nina de mică a fost singură. Nu a avut prin preajmă decât părinții, bunicii din ambele părți erau decedați. Unica bucurie îi erau cărțile și biblioteca din sat, la care mama lucra în calitate de bibliotecară. Nina trăia în paradisul ei literar și cele mai frumoase clipe ale vieții sale de copil s-au scurs acolo, în bibliotecă. Își amintește unde se aflau revistele Nistru, unde era amplasată literatura universală, revede și acum cum cădea lumina de la geam pe cotoarele prozei lui Sadoveanu. Amintirile o emoționează și acum: rafturile pline cu cărți, patefonul din care răsunau cântecele lui Ion Suruceanu, Toto Cutunio; mesele încărcate cu reviste și ziare, inconfundabilul miros de hârtie și tipar; totul întruchipa bucuria întânirii cu cartea. – „Niciun loc nu e atât de viu în amintirile mele de cândva”. – „Aud vocea blândă și caldă a mamei, văd aevea prezența ei zâmbitoare printre rafturile de cărți. Sunt doar două locuri unde mă visez mereu: în casa părintească și la bibliotecă.” Biblioteca publică din Orhei „este madlena mea”, scria Nina într-o postare. Și mărturisește că momentele de glorie ale copilăriei îi sunt strâns legate de acei pereți înalți, de sanctuar, plini de cărți, pe care le putea atinge. Atât de multe cărți adunate la un loc, copila din Dișcova nu mai văzuse altundeva. Nina o ruga pe mama s-o ia la biblioteca din Orhei și cât timp ea participa la seminare împreună cu celelalte bibliotecare, fata se plimba prin sălile cu expoziții și cărți, urca și cobora scările și apoi ieșea afară, unde „o izbea aerul proaspăt, tumultos de „altă” lume”… Din tihna Dișcovei și singurătatea ei de copil care hoinărea mai mult prin păduri decât printre oameni, se pomenea în plin vacarm al orașului, care o tulbura și o fascina. Nu avea voie să se îndepărteze, i se părea o aventură extraordinară să înconjoare monumentul lui Vasile Lupu, să se plimbe prin curte, să cerceteze împrejurimile… Astăzi, „Dișcova copilăriei mele, din care am plecat după clasa a IX-a, la Orhei, ca să revin mai apoi în vacanțe care s-au tot scurtat din an în an până au devenit vizite grăbite la casa părintească, și de la un timp – la cimitirele părinților mei, e tot mai mult un vis. E amintire, spațiu al regretelor, Vale a Plângerii… Reprezentările despre baștina mea nu sunt unitare, cât au fost vii părinții au avut un relief blând, luminos. După, spațiul s-a înnegurat, a devenit cețos, irespirabil. De parcă o cometă, un astru ostil, ca în filmele de sfârșit de lume, a despicat timpul în două. Lumea în două. De până și de după. Acum, când mă gândesc la Dișcova, văd alături cele două morminte ale părinților. Întâi mama Viorica, apoi tata Ion. Văd casa părintească, în care locuiesc niște tineri. Și vechea bibliotecă sătească, din care s-a păstrat o imagine palidă, diformă a bibliotecii de cândva. Și oameni în căruțe, care mă privesc curioși, pe care-i privesc cu jenă, pentru că nu-i mai recunosc.” În spatele bibliotecii era un copac uriaș de vișini, de atunci vișinele sunt fructele ei preferate. Se vede cățărată în copac, cu bucuria că poate urca atât de sus. Iar lângă bibliotecă, magazinul cu veșnica tentație – bomboanele. Se întâmpla să facă și spectacolele de copil alintat pentru a primi dulciurile dorite. Iar pentru bomboane cu vișină în rom a primit cea mai memorabilă bătaie cu urzica, de la mama. „Nimic nu mi-a făcut copilăria mai fericită decât cărțile. Să iau cheile în lipsa mamei, să pătrund în bibliotecă, să încui ușa pe dinăuntru și să mă bucur de cărți. Să le mângâi cotoarele, să le inhalez cu bucurie mirosul, să le răsfoiesc – toată numai curiozitate și plăcere. Visele mele de adult au miros de cărți, miros de bibliotecă. Visele mele se plimbă printre rafturi de cărți, au memoria locului exact unde se putea găsi Dostoievski și Tolstoi. Și în celălalt capăt, pe dreapta – literatura română. Dacă literatura universală era în colțul mai dosit-miraculos al bibliotecii, pe raftul cu literatura română mereu cădea soarele. Sus era literatura grea – Rebreanu, Camil Petrescu, Eliade, rafturile de jos erau cu literatura pentru copii – Emil Gârleanu, poveștile lui Creangă, povești populare moldovenești etc.” Nu ar mai putea să vadă prezentul satului natal, fără a simți firile invizibile care-l leagă de trecutul din memoria ei. De aceea, – spune Nina, – realitatea Dișcovei de acum e una glisantă, o imagine nu e niciodată statică și autarhică, un pârlaz, bunăoară, „mă duce cu gândul la mine mică sărindu-l, la oamenii care mă privesc, la ceilalți copii, vocea cărora o aud străpungând timpul”. Peretele din fața magazinului nu e doar un perete. Pe el erau cândva lipite afișele filmelor indiene. Era peretele reveriilor sale de copil, mergea acolo în fiecare zi să vadă dacă nu cumva e lipit pe el afișul fermecat. Era gardul Promisiunii. Gardul care anunța marele eveniment: în data cutare, seara, va rula un film indian celebru. Numai să nu se îmbete cei doi mecanici din satul vecin, Puțintei, și să uite să vină pe bicicleta lor zgomotoasă. Numai să nu fie presiunea electrică prea mare și să se stingă lumina în timpul filmului, cum se întâmpla adeseori. Și mai era ceva în acel spațiu din apropierea gardului. Acolo, în fața casei de cultură și a bibliotecii, de hram, pe 4 august, și de Paște, era joc în sat. Veneau muzicanți și cântau până dimineața. Curtea se umplea de lume, tineri și mai bătrâni, petrecăreți veseli, flăcăi care ocheau fete și le scoteau la joc, ca spre dimineață să le petreacă acasă. Aerul vibra de muzică, de mirosuri de pârjoale și sarmale, dar mai ales de emoții, în acele două zile de hram. Nicio sărbătoare nu avea o mai mare rezonanță socială ca hramul copilăriei mele. Nicio altă sărbătoare nu crea așa un vuiet și o forfotă înainte cu vreo lună de hram și vreo 2 luni după. Până la marele eveniment se făcea curățenia anuală, se spălau țolurile, se înșirau afară covoarele și în casă pereții se dădeau cu var și ușile cu vopsea. Afară, la fel, se vopseau casa, gardul și poarta. Meniul se pregătea cu câteva zile înainte. Răcituri, sarmale, legume, gogoașe cu brânză, pârjoale și sculătoarea – orez cu lapte. Totul copt în oale, în cuptorul din curte. În noaptea de dinaintea hramului, mama niciodată nu dormea, gătea mâncarea la cuptorul de afară. Dimineața devreme mă trezea și mă trimitea în beci să pun farfuriile cu răcituri. Beciul ținea loc de frigider, nu am avut frigider decât hăt, târziu, după anii 2000. Țăranii, cei mai mulți, își răceau mâncarea în beci. Cum mai pluteau mirosurile de pârjoale în aerul rele al dimineții! De hram aveam neapărat rochie nouă, cumpărată la piața din Orhei. O rochie albă, care-mi accentua frumos talia, am păstrat-o așa, din nostalgie, mult timp după ce am plecat din sat.” Ce mai e Dișcova Ninei în prezent? – „Un sat însingurat, părăsit de tineri, abandonat de săteni, risipiți prin lume după câștig. Un sat îmbătrânit subit. Golit de voci, de mișcarea de cândva… Acum, Dișcova îmi vorbește preponderent prin mirosuri. Acestea îmi reînvie realități dosite adânc în memorie. Mirosul de iarbă proaspăt tăiată, de colb, de fum toamna. Dar cel mai tulburător – mirosul de cărți. Nimic nu-mi poate altera mirosul cărților din biblioteca de cândva.” Studiile universitare Nina le-a făcut la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă”, la Filologie, specialitatea limba română-limba latină: „Au fost ani grei, anii post ‘90, de o sărăcie lucie. Biata mama nu avea bani nici pentru drum – 9 lei pe atunci. Veneam acasă o data la două săptămâni și eram încărcată de acasă cu ce mai găsea mama prin beci – borcane cu salată, pâine coaptă de acasă, cartofi și făină. Acestea trebuiau să-mi ajungă pentru 2 săptămâni.” Procesul literar modern necesită o critică literară modernă. Fiecare autor are propriul său drum spre critică, propria experiență literară acumulată de-a lungul anilor și care reprezintă, în primul rând, interes științific. Adevăratele studii ale Ninei au fost cele postuniversitare – de autodidact. Era deja măritată și cu fiica Cătălina în brațe, când ideea unui doctorat în literatură i s-a părut „soluția salvatoare a identității mele feminine”, care se reducea în acel moment la statutul de soție și mamă. Nu a fost un orgoliu profesionist, ci o necesitate vitală. Scrierea acelei teze de doctorat (despre publicistica lui Nicolae Dabija, sub coordonarea lui Ion Ciocanu – o altă paranteză e că nu ea a ales nici tema, nici conducătorul) a fost un supliciu, întrecut doar de procesul susținerii. Acesta a durat 2 ani, cu mari impedimente ideologice, era anul 2006, comunismul instituționalizat, în persoana politrucului H. Corbu, personaj-cheie la susținerile de teză, încă era în forță. Nina și-a luat revanșa cu al doilea doctorat, scriind despre romanul erotic… Pasiunile Ninei Corcinschi de maturitate sunt Spectacolele de Operă, parfumurile și recitirea cărților dragi. Și scrisul, desigur. Cugetări, expresii, aprecieri literare:
„Nina, vezi că ai acoperit toată cultura şi o bună bucată de educaţie. Mă bucură mult, mă însoreşte (chiar dacă nu se vede) colaborarea cu Institutul de Filologie Română „B. P. Hasdeu”, condus de tine, şi cu tine, în mod absolut special. Mulţumim” /Silvia Caloianu/
„Nina Corcinschi este în opinia mea un astfel de talent în critica literară de la noi, este omul cu un veritabil instinct al valorii și al talentului și cu o tot atât de remarcabilă ideosincrazie pentru tot ce înseamnă veleitarism și mediocritate. Am aplaudat în nenumărate rânduri diagnosticele atât de precise pe care le-a pus cărților și autorilor despre care a scris. O minte și o scriitură limpezi și pătrunzătoare, un dar analitic subtil dublat de un temperament de luptătoare, o voce puternică și delicată în același timp – sunt doar câteva din datele acestui condei inconfundabil. Mi se pare că orice autor își dorește ca Nina Corcinschi să scrie despre cartea lui, pentru că oricum ar face-o – elogios ori critic – ai de învățat lucruri pe care n-o să ți le spună nimeni altcineva. Iar dacă te laudă, dobândești imunitate la criticile oricui”. /Constantin Cheianu/
„Cartea Ninei Corcinschi „Arcul voltaic”. Textul ca lume (i)mediată e scrisă cu nerv, coerent, refuzând atât viciile criticii masculine enunţate mai sus dar şi pe cele (tradiţionale) ale unei anumite critici feminine autohtone: pelteaua divagaţiilor liricoide, în primul rând, şi ridicolele aproximări şi dezechilibre ale pasului critic atunci când comentariul încearcă a escalada nişte înălţimi mai anevoioase ale gândirii. „Imediatul” este mereu dublat de „mediat” în esenţialitatea unei prezenţe afective a „(i)mediatului” unei critici ardente şi detaşate totodată. De aici şi dubla natură a acestor articole critice: energie şi logică, formule concise scânteietoare şi bucle teoretizante, dexteritate şi rigoare. Comentariile aerisite, mizând pe colocvialitatea tonului, alternează ori se asociază cu riguroase analize de gramatică a sensurilor. Impresiile lecturilor imediate coexistă cu acribia şi decelarea minuţioasă în perspectiva unor metode consacrate de investigaţie critică. Sprinteneala condeiului e insesizabil înlocuită de un stil auster, grav, iar atitudinea ludică, pigmentată cu umor sau cu o uşoară ironie, se întâlneşte cu ceremonialuri meticuloase de cercetare literară” (Andrei Țurcanu).
„Narațiunile erosului”-„ O citesc pe Nina Corcinschi de multă vreme și de fiecare dată o fac cu încredere, dar și cu plăcere. Critica ei emană nu doar suplețe, inteligență, verticalitate, ci și o grație pe care eu unul nu mi-o permit. Spune ce are de spus, convinge, dar și seduce. Citești și îți dai seama că te-a cucerit în timp ce te-a câștigat de partea ei… Nina Corcinschi e o îndrăgostită de literatură, pe care nu și-a ales-o numai ca domeniu de cercetare, ci, am impresia, și ca azimut. Tema cărții de față, pentru care i-a trebuit curaj (nu doar social, profesional, ci și existențial), pornește din fascinație și din tensiunea de a înțelege viața prin intermediul culturii… Lectura Ninei Corcinschi este una care nu-și refuză voluptatea. Aici e aici: literatura e un obiect erotic sau, atunci când iese din medie, capătă corporalitate. Scriitura e trup, are ritm, provoacă reacții. Dintre cele mai elementare. Simple și atotcuprinzătoare adică. Erotismul e înscenare livrescă a unor senzații. A scrie despre erotism e un gest erotic… Autoarea pornește de la provocările pe care literatura însăși le ridică în fața cercetătorului: dacă în romanul clasic, tradițional eroticul era mai curând evitat sau obliga la strategii ale subversiunii, pentru a nu leza pudibonderia de fațadă a spiritului burghez, romanul modern și postmodern detabuizează imaginarul și intensifică intimitatea, pe care o extinde chiar și asupra fenomenelor cetății. Se contopesc, sub semnul ficțiunii, spațiul privat cu cel public. După cum remarcă autoarea, imaginarul erotic își întețește aspectul senzual, ca urmare a acceptării corporalității și a imaginarului plăcerii ca teme recurente în spațiul public. Romanul nu numai că se repliază în fața acestui fenomen, dar și reprezintă unul dintre factorii esențiali de schimbare a sensibilității, de emancipare a moravurilor…” /Bogdan Crețu/
„Liberă în opţiuni, Nina Corcinschi este de-a dreptul degajată în modul de tratare a materialului literar şi cu totul nestingherită în analize, aprecieri şi verdicte. Aici imediatul criticii se dublează, victorios, de nestânjeneala unei siguranţe a instrumentelor critice, cu ajutorul cărora simpla lectură, mediată, devine lectură şi comentariu critic. Nu mai e vorba, s-o spunem apăsat, de acea slobozenie impresionistă cu care ne-a cam plictisit o anumită critică a improvizărilor şi a afectelor dezgolite.Trecută prin lentilele groase ale teoriei, reacţia emotivă în faţa textului tinde întruna să fie subsumată reflecţiei şi analizei, se decantează şi se încheagă în fraze suculente şi în formule critic de sinteză nuanţate. Sunt formule pline de curaj, memorabile, dincolo de care se resimte libertatea de gândire, dar şi rigoarea abordării, chiar dacă uneori această rigoare mai poartă semnele unei obstinate tentaţii teoretizante. Cu siguranţă, viitorii cercetători ai autorilor şi ai textelor date nu vor mai putea trece fără să le ia în seamă” (Andrei Țurcanu).
Nina Corcinschi este și un om implicat civic, are mereu un cuvânt de spus despre probleme de limbă, de cultură, de politică.
„Limba română vorbită în Republica Moldova după 30 de ani de la declararea independenței este impurificată și maculată de elemente rusești, dar și de elemente din limba engleză, care au câștigat tot mai mult teren. Tot aud studenții în pauzele de la ore, vorbind un cuvânt în română, altul în rusă și un al treilea în engleză. Am ajuns să avem o limbă română pestriță, foarte diversă în elemente împrumutate din alte limbi” /N. Corcinschi/
Referitor la Războiul rus împotriva Ucrainei /24 februarie 2022/ :„Ucraina acum e o rană vie. Oameni care trăiau ca și noi, cu bunele și relele lor, s-au pomenit bombardați, scoși din case de un asasin. Niște copii cărora abia le-a mijit musteața devin carne de tun, într-un război pe care nu ei l-au provocat. Un agresor cu năluciri imperialiste dispune cum vrea de viețile lor! Dacă nu puteți ajuta, nu vă obligă nimeni. Dacă nu puteți empatiza cu suferința aproapelui, cel puțin, demonstrați decență. Orice comentariu de genul „românii din Ucraina erau considerați… Insula șerpilor nu era a lor… erau prea cu nasul pe sus etc.”, în acest context al suferinței, al proximității morții este OBSCEN! Și spune multe despre cât de (ne)oameni sunteți! Ce putem face pentru ucrainenii care s-au pomenit scoși din case, bombardați, asediați, în pericol de moarte? Cel puțin să le respectăm suferința și doliul! Nu suntem naivi. Dacă Ucraina cade, imediat cade și Republica Moldova! Mulțumim pentru solidaritate, frați români!” /Nina Corcinschi/ Iată și un fragment în care criticul literar lasă loc scriitoarei:
„Acum 2 zile am revenit la Dișcova mea. Am mers direct spre cimitir, la părinți. Eram toropită de căldură, obosită de drumul rău al satului care făcea mașina să scârțâie din toate încheieturile. În praful drumului, de undeva a apărut o bătrână. Mergea greu, părea că vrea să treacă podețul spre cimitir, așa că am oprit cu gând s-o iau cu mașina. Bătrâna s-a oprit și atunci am văzut-o mai bine. Era înfofolită în multe haine, avea basma de lână pe cap, deși era o căldură sufocantă. Un ochi îi era sec, orbit, celălalt abia mijit. Din gură îi curgea un firicel de salivă. Nu părea însă dizgrațioasă, nu inspira oroare. Doar milă. Mă duc la Dișcova, eu îs din Dișcova a explicat bătrâna. Și unde te duci, mătușă?. Mă duc la mama mea, mama mă așteaptă, că e măritată aici, în Dișcova. Atunci am înțeles că bătrâna delira și am vrut să pornim din loc. Dar tu cine ești, de-a cui ești, mă întrebă ea. Eu sunt fiica lui Vanea și a Vioricăi Maler. Îi cunoști pe părinții mei? Da, îi cunosc, buni oameni, dar au murit amândoi. Vorbele ei m-au tulburat, bătrâna nu era dementă cu totul, știa că părinții mei nu mai sunt în viață. Mama ta, Viorica era o femeie cumsecade, dar s-a prăpădit. Buni oameni, buni oameni. Dar eu sunt săracă și mă duc la mama, că mă așteaptă. Vorbea repede, mult, repetând aceleași vorbe. Avea clipe de luciditate, așa cum avea și rătăciri de memorie. În avalanșa ei de amintiri nu distingea prezentul de trecut. Am întrebat-o cine este, cum o cheamă. Ileana Herea mă cheamă. Și mă duc la mama. Că mă așteaptă, că e măritată în Dișcova. Nicolae, colegul de drum, a scos 50 de lei și i-a dat. Bătrâna a mulțumit apăsat, Dumnezeu să vă apere, Dumnezeu să vă păzească! O clipă m-am gândit să-i mai dau și eu niște bani, dar ceva m-a oprit. Părea că nu de bani avea nevoie bătrâna, chit că se bucurase de acei 50 de lei. Părea ruptă de materialitatea lumii, vorbele ei fără șir, privirea ei abia mijită cu singurul ochi care-i rămăsese viu, îmi amorți cumva instinctul de-a o ajuta, așa cum preconizasem inițial, când oprisem mașina. M-a străbătut atunci intuiția că mai degrabă ea are ceva pentru mine, decât eu pentru ea. M-am întrebat cine o fi fiind Elena Herea, avusesem o colegă cu numele Herea, poate era o rudă de-a ei? I-am urat bătrânei sănătate și am plecat mai departe, dar imaginea ei m-a urmărit mult timp după. Bătrâna părea provenită din liniștea și singurătatea marqueziană a Dișcovei, din alcătuirea mistică a satului vechi, adusă de firul amintirilor, răsărită din colbul drumului, din memoria acestuia, ca să îngâne viața cu moartea, trecutul cu prezentul. O bătrână-oracol, care-mi spunea că o așteaptă mama ei, mie, care mergeam la mama mea din cimitir. O imagine cronotopică a Dișcovei, bătrână, ofilită, mutilată de timp, dar încă vie, dureros de vie. Oare nu asta a rămas din Dișcova mea – un sat situat între lumea veche și cea nouă, între memorie, reverie, vis și realitatea care încă-și caută un nume? /Nina Corcinschi/
Sarcina Ninei Corcinschi este să atragă atenția asupra unei lucrări importante, să provoace cititorul la un dialog cu cartea, să-l ajute să distingă între literatură bună și literatura proastă, să-i dea repere de lectură.
„Nina Corcinschi cred că singurul, deocamdată, reprezentant al noului val al criticii universitar-academice ce a vădit, e drept că doar într-un singur volum din cele publicate până acum, Arcul voltaic, apetența pentru examenul critic propriu-zis, curajos și nemotivat de nimic altceva decât de propriile sale gusturi (ultragiate sau măgulite)”, scrie Adrian Ciubotaru.
Date biografice si activitatea literară: Nina Corcinschi s-a născut la 20 septembrie 1979 în satul Dișcova, raionul Orhei. A absolvit Facultatea de Filologie a Universității Pedagogice de Stat ”Ion Creangă” din Chișinău. Este doctor habilitat în filologie, conferențiar universitar, director al Institutului de Filologie Română „Bogdan Petriceicu-Hasdeu” al Ministerului Educației și Cercetării. Membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova și din România. A publicat volumele ”Poezie și Publicistică. Interferenţa limbajelor”, ”Arcul voltaic. Textul ca realitate (i)mediată”, ”Publicistica literară din Republica Moldova (în colab.), ”Cărțile care mă iubesc”, ”Cartea din mâna lui Hamlet. Andrei Țurcanu de vorbă cu Nina Corcinschi (în colab.), ”Narațiunile erosului”,„ Realitatea ca hologramă” ș.a. A îngrijit edițiile Alexandru Robot. Scrieri. Poezie. Proză. Publicistică. Eseu (2018), Alexandru Robot. Scrieri. Eseu. Publicistică. Cronici. Interviuri (2019) și a pregătit (selecție și prefață) antologia Rost, de Andrei Țurcanu (2018) și ediția Andrei Țurcanu, un destin asumat (2020). A fost distinsă cu Premiul Uniunii Scriitorilor din R. Moldova (2008, 2013), Premiul Academiei de Ştiințe a Moldovei pentru critică literară (2010, 2012), Premiul Academiei de Științe a Moldovei în domeniul literaturii „Grigore Vieru” (2018), Premiul „Ion Creangă” al Muzeului Național al Literaturii Române, Iași (2019), Premiul „Ioan Strat” pentru management cultural, acordat de Revista „Convorbiri literare”, Iași (2019) și cu Premiul Consiliului Uniunii Scriitorilor din Moldova (2018, 2020).
Are și ea cititorii ei, – sunt salvarea ei. Carolina zilnic „mâzgălește” câte puțin pe rețele sociale pentru o carte viitoare. Ei bine, când termină paginile, îi arată soțului. Chiar dacă el nu incurajează postarile ei prea sincere despre familie: ,,De ce scrii așa de sincer? Ești ca o carte deschisa”; ea are încredere în gustul lui, el este o persoană citită, erudită, curios, deși este muzician clasic la Operă. Așa că se simte binecuvântată și e fericită cu soțul său… Oricum, Carolina decide în cele din urmă, ce să facă sau să scrie… ,,Scriu, pentru că atât timp cât există oameni care vor să citească, am ce să le spun. Scriu pentru că lumea caută adevărul, iar eu nu am învățat să îl ,,înfloresc”. Dacă voi vedea că nu mai primesc nici un Like, nici un comentariu, voi înțelege că e timpul să nu mai scriu”. Reacțiile denotă interes, iar interesul celor ce citesc îmi dau stimul să scriu.”
Aprobarea celor de acasă – e bine, dar mai important e ce gândește toată lumea, – sunt criticii ei reali. De mulți ani a reușit să vorbească atât de consecvent și cu atâta subtilitate despre drepturile omului – violență, inegalitatea de gen și rasială, despre probleme sociale, diaspora, etc., arătându-le nu doar ca „probleme ale mediului”, ci ca parte a vieții interioare a individului, și, în consecință, ca problemele de stat.
Adoră întâlnirile cu oameni de la care are ce învăța, care o motivează și o inspiră… – „Și voi meritați daruri, rasfățați-vă uneori. – spune ea. – Nu pierdeți timpul așteptând să vă răsfețe alții. Viața e prea scurtă!”
Amuzantă istorie cu soțul ei, despre care Carolina ar scrie zilnic. El născut dintr-o mamă moldoveancă și un tată rus, cu studiile școlare, colegiu și universitate în limba rusă, într-o zi îi spune: ,,Da scrie și în rusă, să te citească rușii”. – ,,Adică tu? Uite, postările mele sunt un prilej bun pentru tine de a învăța mai bine limba română. Citește și spune-mi părerea ta” . – ,,O, nu. Nu mă chinui. Îmi va lua mult timp să citesc”. ,,Nu-i nimic. Nu te grăbesc”. – Apoi urmează: ,,Ce înseamnă cuvântul…?”, ,,Ce e asta ,,…”? Astfel eu acord lecții de română.”
Textele ei sunt construite în așa fel încât prin multiplele perspective ale eroilor din viața reală să fie refractă reflecția autorului asupra demnității umane, a diverselor tipuri de opresiune, mit și iubire. Interesante expresii, idei si evocări, – atrag atenția utilizatorilor dornici să cunoască sau să se împărtășească și ei cu adevărul vieții. Carolina nu este o scriitoare profesionistă, mai degrabă – o pepiță, dar modul ei de a scrie este mai impresionant decât scrierile unor profesioniști… Apar ades momente dificile în viață, îi este greu la suflet, pentru că Carolina, de fapt, este o luptătoare pentru adevăr și caută să rezolve nedreptățile sociale, și, în Moldova e cam greu la acest capitol… „Aș vrea să avem o societate de oameni onești, sinceri, cu verticalitate, care luptă pentru dreptate și corectitudine. O societate unde legile nu sunt imperfecte, pline de ambiguități, unde fiecare își îndeplinește la servicuu funcțiile conștiincios, unde nu există corupție, salariu în plic, cumătrism, preferați și ,,oi negre”. O societate unde să fie mai multe căsătorii, mai puține divorțuri, mai mulți copii născuți, mai puțini tineri plecați peste hotare. Vreau o Moldovă frumoasă, cu vise și planuri, cu speranță și realizări, cu dragoste de Dumnezeu și de aproape.” – recunoaște Carolina.
Este o femeie simplă, modestă, dar îndrăzneață și cu mult curaj la nevoie…
Zice că nu și-a făcut o carieră strălucită, nu are realizări cu care ar putea să se mândrescă părinții ei, dar duce o viață deloc plictisitoare. În fiecare zi întalnește oameni noi, interesanți, de la care are ce învăța și ea. Viața ei este una obișnuită, formată din griji, probleme, soluții, succese, pierderi, vise și iluzii.
Un lucru îl regretă: că nu s-au păstrat relații strânse cu colegii de școală, liceu și facultate: „Cu unii mă mai intersectez pe tărâmul Facebook-lui, dar nu ne întâlnim”. Prieteni are puțini și speră că sunt într-adevăr cei adevărați. Nu îi deranjează cu problemele personale „sau să le testeze fidelitatea”. Cei mai buni prieteni îi sunt – Dumnezeu, părinții mei și soțul ei.
Migrația, distanța, problemele personale răcesc relațiile, din păcate și multe prietenii se destramă.
Astăzi, Carolina Eremia lucrează la Directia de Asistență Socială. Și pentru că salariile sunt prea mici, uneori reușește să dea doritorlor lecții de limba italiană și română. Are studii superioare în economie, deși nu crede că, în prezent, anume studiile superioare pot defini un om. Nu e ce a dorit, de fapt, „a fost, pur și simplu, o fiica ascultătoare”. A mai lucrat în diverse locuri (ajutor de contabil, colaboratoare de oficiu, depozitar la farmacie, casieră, traducătoare). Trei ani ca badanță în Italia și jumătate de an în SUA! Citește mult, scrie, îi place să călătorească, să comunice cu oamenii interesanți, să fie utilă. Apreciază sinceritatea, cumsecădenia, cuvântul ținut, oamenii empatici. Detestă fățărnicia, vorbă goală, minciunoșii cronici.
În timpul liber, luptătoarea noastră compune poezie, proză, scrie amintiri din anii munciți peste hotare, – cu limbajul ei precis și complet lipsit de manierisme, uneori cu atâta umor că te bucuri să râzi. „Poezia a intrat în viața mea odată cu apariția scânteii primei iubiri în inima mea. Nu i le-am citit niciodată. Nu avea rost, iubirea lui nu putea fi cucerită prin poezii. Mai târziu am început să scriu și despre alte lucruri: viață, Dumnezeu, oameni, suflet. În ultimul timp îmi place să scriu proză – istorii din viață, impresii, trăiri, mesaje de suflet. Am un vis, de fapt trei – o carte cu poezii, alta cu istorii scurte, a treia cu citate. Sper să mă ajute bunul Dumnezeu să le realizez.”
Carolina Eremia s-a născut la țară, într-un sătuc din nordul Moldovei, Lencăuți.
„M-am născut într-o zi de iarnă, pe 22 februarie. Mama ar fi vrut să mai aștept în burtă, să vin pe lume pe 23 (Ziua Armatei Naționale pe timpul URSS), ca să nu-mi lipsească in viața curajul. Nu am vrut să aștept și de atunci am un neajuns – sunt cam nerăbdătoare. Dar curajul nu-mi lipsește. Am și alte calități și defecte și sper că ultimele sunt mai puține decît primele.Nopțile eram tare plângăcioasă și tare îl mai deranjam pe bunel. El mă dojenea și totuși, cînd am început să stau în picioare și când îi auzeam vocea seara, mă țineam de marginea patului și săream în sus de bucurie. Ardeam de dorința de a-l vedea. Pentru tătuca Mișa eram cea mai iubită nepoată (prima) și așa am și rămas. Am avut un raport frumos cu el, îl admiram mereu pentru caracterul puternic, firea cumpătată, ințelepciune și dreptate.
Cand s-a terminat concediul de maternitate al mamei, (pe atunci era foarte scurt, nu aveam nici un an), m-a luat pe mine, un pui de om, mai multe genți și cutii și am plecat noi în două (tata era la armată) la Nisporeni, iar peste câțiva ani la Chișinău. Așa am devenit eu fată de oraș.
Mai târziu, când veneam verile în vacanță, se așeza cu mine pe prispă și discutam ca doi oameni maturi, îmi spunea din viața sa, îmi spunea și niște probleme de logică (cum de și le amintea?), îmi cerea sfatul în anumite situații.
Bunica era mai ocupată, nu prea avea timp să stea cu mine pe prispă, dar mă iubea și ea. Iubirea ei era în turtițele pe care le cocea când veneam, în untul pe care îl bătea din smântâna văcuței, în faptul că mă lăsa să dorm mai mult dimineața în timp ce ea trebăluia ca furnica pe afară.
Primii ani de școală i-am făcut la școala nr.19, astăzi gimnaziul ,,Miguel de Servantes”. Acolo am reușit să fac un singur an de limbă spaniolă, după care a trebuit să trec, din cauza schimbării geografice a casei noastre, la liceul româno-italian ,,Dante Alighieri”. Acolo s-a format iubirea mea pentru limba italiană. Poate datorită prezenței profesoarei de italiană – Ludmila Kojușko, care a întruchipat (Dumnezeu s-o ierte) inteligența, educația, noblețea, dragostea pentru limbă, grija pentru elevi, etc.
Am avut norocul de a avea mentori la liceu mulți profesori buni, pe care nu ii pot uita: Eudochia Ghedea (mi-a transmis dragostea pentru slova românească și dorința de a da frâu liber la gânduri), Angela Grati (cu ea pluteam imaginar în Franța și descopeream o lume nouă), Raisa Petrovna (profesoara de matematica, care la balul de absolvire a convins-o pe mama că sunt bravo în cifre și trbuie să aleg economia), Elena Usatîi (profesoara de isotrie și prima dirigintă la liceu), Liuba Munteanu (dirijoarea de cor), etc.”
„Mă mândresc cu conaționalii mei care se remarcă prin succese frumoase, merite, victorii la concursuri, festivaluri, competiții internaționale, care reușesc să devină profesioniști de valoare în firme și instituții străine. Asta denotă că avem un patrimoniu intelectual de mare valoare, că țara noastră are cu ce se mândri și că putem fi cunoscuți în lume nu doar datorită sărăciei noastre sau cantității de vin băut pe cap de locuitor. – Moldova, țara mea dragă, verde, solară! Ai atâtea lucruri frumoase și interesante, oameni buni și inteligenți, mă bucur să îi descopăr în tine! Te iubesc!”
Și, vedeți ce frumos scrie despre dragoste și culori: Dragostea colorată
„Îmi plac hainele de culoare albă, pentru că albul simbolizează puritatea, inocența, iau eu nu le-am pierdut. Din fericire…ori din nefericire (din perspectiva ultimului eveniment neplăcut din viața mea).
Uneori îmi plac și cele negre, pentru că se zice că oferă siluetei eleganță.
Îmi place să port roz, îmi amintește de copilărie și viața fără griji, când poți zbura prin vise și nu-ți pasă de ce sa pui pe masă și cu ce să plătești facturile.
În aceeași măsură îmi plac hainele albastre, de toate nuanțele, dar mai ales de un albastru deschis, pentru că îmi amintește de Cer, de Dumnezeu.
Verdele îmbrac când vreau să fiu mai aproape de natură, de copaci, de iarbă, iar galben – când mi-e dor de căldura soarelui.
Roșul e culoarea iubirii. Totuși haine de roșu aprins nu am – am auzit că el ,,îngrașă”. Pot să îmbrac însă un roșu închis, neinvaziv.
Uneori îmbrac ceva de culoare violet, în imaginația mea violetul poartă în sine ceva enigmatic.
Oranjul mi se asociază cu vestimentația unui clovn, așa că, deși am simțul umorului, nu risc să mă îmbrac în oranj.
Nu prea agreez cenușiul și cafeniul. Sunt culori demoralizante. Mă induc in depresie. Am un singur pulover de culoare gri, primit cadou și cojocica mea cafenie, tot cadou.
Nu mă dau în vânt după bej, dar îl îmbrac câteodată.
Voi în ce culori vă îmbrăcați? Ce vă face să vă simțiți bine?”
Cărțile recomandate de Carolina:
„Nu îmi imaginez viața fără de cărți. Ori de câte ori am timp liber, iau în mâini o carte. Ce am citit și pot să vă recomand cu încredere?” –
,,Straniera” de Claudia Partole este o carte despre experiența unui migrant departe de casă, despre suferința morală suportată când ești nevoit să te ,,ciocnești” de caractere diferite de al tău, despre sacrificiu, luptă, răbdare și putere. Claudia Portole e o mare cunoscătoare a artei, e o enciclopedie vie, care oferă o descriere detaliată a locurilor frumoase din Italia.
,,Istorii din străinătate” de Iurie Cojocaru, publicată în română, italiană și engleză e un mănunchi din 50 de istorii de viață, scrise de mame și tați plecați departe, dar și de unii copii pe atunci lăsați acasă, astăzi deveniți adulți. Ea ar trebui să devină cartea de căpătâi a oricărui moldovean, pentru că noi toți am făcut parte din cele două tabere: cei plecați și cei ce au/au avut pe cineva plecat. Durere, sacrificiu, disperare, frică, trădare, iubire, luptă, prietenie…de toate veți găsi în aceste mărturisiri…și nici un gram de minciună.
,,Versete tomnatice – versuri și cugetări” de Svetlana Vizitiu. E o culegere frumoasă de poezii, cugetări și citate, prin care autoarea transmite toată esența ei de femeie, mamă, fiică, profesionistă, cetățean. E o carte scrisă cu sinceritate și curaj, ce pune în evidență o analiză minuțioasă a vieții, a oamenilor, a sufletului uman.
,,Amintiri” de Anna Timotin. Fiecare amintire a autoarei trezește și amintirile noastre, ale cititorilor, răscolește emoții, trăiri, drame ascubse, istorii nespuse, ascunse în colțurile adânci ale sufletului. Toate istoriile sunt cusute cu același fir roșu – dorul. De casa părintească, de satul natal, de apropiați, de copilărie, de anii de șccoală, de ea de atunci. Dorul de ce ne este scump nu moare niciodată, în pofida timpului trecut și a distanței parcurse.
,,Crucea singurătății” de Pășuța Gonța, care te cuceresște din primele rânduri prin înțelepciune, adevăr și profunzime, e cartea mamelor, soțiilor, surorilor, fiicelor care au ales să ducă (vorba autoarei) ,,crucea celor trei S: străinătate, singurătate, suferință” (eu aș adăuga un al patrulea S: sacrificiu.
,,Petale de veșnicie” de Ludmila Sandu e o lucrare prin care autoarea își ,,dezgolește” sufletul, relatând amintiri din copilărie, adolescență și maturitate, oferă lecții frumoase de viață, născute datorită experiențelor personale, eșecurilor și victoriilor sale, precum și sfaturi, îndemnuri minunate care să ne facă existența mai frunmoasă, iar sufetul mai liniștit, mai armonios.
Poeziile Carolinei Eremia:
Nu râde de mine că sunt o badantă,/Munca mi-e grea şi pierd sănătate,/Departe de ţară, de fiu şi de fată,/De aer moldav, de scumpele sate.
Nu crede că banul îmi vine uşor!/Înghit umilinţă şi drepturi nu cer,/Mă roade continuu puternicul dor:/De casă, de-ai mei, de vremuri de ieri.
Sarcastic nu zice amicilor noştri/Că funduri bătrâne să spăl am ales!/E-o muncă onestă şi poate doar proştii/Că suntem de preţ, încă, n-au înţeles.
Nu mă bârfi pe la spate cu alţii!/Găsește curaj, întreabă-mă franc;/Nu am venit să caut relaţii,/Prea mare e prețul la ceea ce fac.
Nu-mi spune că sunt o trădătoare,/Că ţara lăsat-am pentru bani mulţi!/Eu vărs ani la rând lacrimi amare,/Muncind pentru casă, şcoală şi nunţi.
Nu fi de invidie plin şi de ură,/Încearcă şi gustă din pâinea-mi amară!/Vei vedea ce greu e-a păstra o inimă pură,/Când eşti îmbrâncit, când fac să te doară.
Nu râde de mine că sunt o badantă,/Nu crede că altceva să fac n-aş putea!/Eu nu am pierdut a mea demnitate/Pe calea cu spini (ce-ți pare cu roze!), căci nu e a ta.
Bunica (fragment)
Cum mă simt? Nu prea văd bine,/Ma dor oasele bătrîne,/Dar tu ai grijă de tine,/Spune dacă n-ai de pîine./Cine-mi vine? Mai că nimeni,/Mulți s-au dus în lumea-amară,/Dar vorbesc cu al meu cîine/Cînd pe prispă stau eu seara./Doar la radiola mică/Mai aud glasuri de oameni./Greu îmi este singurică/Și m-apuc-adesea teama”.
Iubesc (fragment)
Iubesc primăvara în haina-i de mireasă,/când totu-i plin de farmec, de vals și poezie,/Iubesc când ninge-afară și-i albă feerie/și un miros de brad e emanat în casă./Iubesc pe mal s-admir cum soarele apune,/Când cerul arde-n flăcări, iar marea e inertă./Iubesc tăcerea nopții când zilnica alertă/Ca-n paralici adoarme și înc-un basm se spune.
Citate: Daca nu găsim timp pentru alții, nu avem dreptul să ne supărăm când ei nu găsesc timp pentru noi.
Durerile și necazurile lasă răni adâțnci în sufletul nostru. Bucuriile și succesele sunt alifia care le tămăduiește.
Nu te stresa că ceva nu ai, bucură0te de ce ai. Alții nu au nici atât.
Nu căuta oamenii frumoși, caută frumosul în orice om.
Unora le ești recunoscător pentru simplul motiv că tac.
Proză:(fragmente)
,,Înainte brazi erau mai mulți, mai falnici, mai înalți (în unii ani tata aducea brazi înalți aproape până în pod), dar cu fiecare an văd că au devenit tot mai piperniciți. Și cu fiecare an mă doare tot mai mult sufletul: se taie tot mai mulți brazi, dar oare se pun alții în loc? Oare nu va rămâne Moldova complet fără ei? Oare se merită să oprești viața unui brad, să îl scoți din sânul naturii-mamă de dragul de a-l avea în casa ta câteva săptămâni? De dragul mirosului neobișnuit care nu se asemăna cu nimic altceva? De dragul pozelor frumoase în care să te fudulești că ai un brad în casă? ” (Bradul)
,,Un copil are nevoie și de mamă, și de tată – pentru că astfel învață ce este o familie integră în care sunt prezente iubirea, respectul, compromisul, iertarea, suportul.
Un copil are nevoie și de mamă, și de tată – pentru a spune cuvintele ,,mamă” și ,,tată” la fel de des, pentru a le putea declara că îi iubește în egală măsură.
Un copil are nevoie și de mamă, și de tată – pentru a deveni o personalitate puternică, fără frustrări, slăbiciuni, dureri purtate din copilărie.
Un copil are nevoie și de mamă, și de tată – pentru a nu fi luat în derâdere de cei de seama lui și a nu purta stigmatul ,,fără tată” sau ,,fără mamă”. (Un copil are nevoie și de mamă, și de tată)
,, M-am convins de mai multe ori că oamenii buni există în jur. Trebuie doar să crezi în puterea lor de a face bine. Și să faci și tu bine, ori de câte ori poți. Pentru că binele nu trebuie să se oprească, el trebui înmulțit, promovat, extins.
Dostoievski a spus: ,,Frumusețea va salva lumea”. Eu aș dezvolta ideea: frumusețea interioară, bunătatea sufletului, dragostea pentru aproapele său va salva lumea.
Top cărți Dragoste la Biblioteca Municipală B.P.Hasdeu!
Vă prezentăm cărțile din fondul BM B.P. Hasdeu, Chișinău. – Despre Dragoste. Finalul pozitiv, este cel care contează, căci romane de dragoste sunt destule, iar oamenii care se inspiră din cărți cu povești reale devin tot mai puțini. De aceea, dragi cititori, nu ezitați, grăbiți-vă să lecturați. Învățați să gândiți, să iubiți pe viu! În realitate! Iar #Ziua_Îndrăgostiților să devină viața voastră în toate zilele, nu doar în această zi:
Arcul de Triumf, Erik Maria Remarque – In romanul Arcul de triumf, aparut în 1945, Erich Maria Remarque, pune față în față doua personaje din lumi diferite: Ravic, un chirurg german, refugiat la Paris și Joan Madou, pe care o salvează de la sinucidere, dupa un eșec sentimental. Amândoi descoperă că au nevoie unul de altul și între ei se infiripă o dragoste puternică. Joan este „orhideea de otel”, „îngerul care pretinde că vrea să te mantuiască, dar te răstignește încet, ca să nu-i scapi”. Este ea, cea „slabă și de neînfrânt”, la care el revine iar și iar, cu gândul să rupă orice legătură. Numai că… o iubește. „Arcul de triumph” este un roman de dragoste, dar reflectă și societatea marcată de apropierea războiului, deloc stăpână pe viitorul ei, gata să se autodistrugă. Cartea a fost ecranizată, cu celebrii actori Ingrid Bergman și Charles Boyer în rolurile principale.
Acțiunea are loc în Franța de dinainte de război în 1938-1939. Talentatul chirurg german Ravik, care a trecut prin frontul primului război mondial, operează pacienți bolnavi în loc de specialiști mai puțin talentați, în ciuda lipsei cetățeniei franceze și chiar a unui permis de ședere în țară. Dar nu se poate întoarce în patria sa – acolo a ajutat „infractorii” să scape de pedeapsă, pentru care a fost torturat de Gestapo. În Franța, Ravik îl întâlnește pe drum pe Joan Madou, o actriță italiană. O poveste de dragoste între ei nu poate fi evitată.Personajul principal reușește să se răzbune singur – l-a înșelat în pădure și l-a ucis pe torționarul Gestapo. Și apoi războiul … actrița este rănită de moarte, dar nu de la soldați, ci de la un pretendent gelos. Ravik, din disperare și disperare, se predă poliției. Când totul a rămas în urmă, a imigrat peste hotare în Statele Unite, unde și-a continuat cariera de chirurg strălucit. Acest lucru va fi discutat într-un alt roman de E. M. Remarque „Umbre în paradis”, despre care vom vorbi mai târziu în rating.
„Dragoste în vremea holerei” de Gabriel Garcia Marquez – În tinerețe, Florentino Ariza și Fermina Daza traiseră o pasionantă poveste de dragoste. Numai că viața îți rezervă uneori surprize… La început, cand Florentino află că Fermina se va căsători cu un doctor bogat, simte că viața lui s-a sfârșit. Deși își găsește echilibrul, bucurându-se de succes în afaceri și nu numai… (cele 622 de relații amoroase ar putea confirma acest lucru), dragostea lui pentru Fermina rămâne la fel de puternică. Așa că, după 50 de ani, 9 luni si 4 zile de despărțire, Florentino își reinnoiește declarația de dragoste în fața femeii visurilor lui. I se va mai oferi, oare, șansa unui nou început?
„…Trăisera destul împreună ca să-și dea seama că dragostea era dragoste oricând și oriunde, dar cu atât mai intensă cu cât se apropia de moarte.“
„După „Romeo și Julieta”, aceasta este cea mai frumoasă poveste de dragoste care s-a scris vreodată. (…) O să fac nefericiți o mulțime de barbati, deoarece iubirea reprezintă totul aici. Acest bărbat a făcut, timp de 50 de ani, curte unei femei.“ • Scott Steindorff
„Dragostea în vremea holerei”, una dintre cele mai frumoase și mai tragice povești de dragoste din literatura universală, a fost ecranizată în 2008, adaptarea pentru cinema a romanului fiind făcută de scenaristul Ron Harwoord, câstigător al Premiului Oscar și al Globului de Aur.
Mândrie și prejudecată’’ Jane Austen – Unul dintre cele mai cunoscute si mai iubite romane scrise de Jane Austen: Mandrie si prejudecata (Pride and Prejudice), publicat in 1813. Opera lui Jane Austen va introduce in lumea de la cumpana veacurilor XVLLL si XLX. Observatia fina si umorul autoarei ofera cititorului delicioase momente de lectura, surprinzind modul de viata britanic la un anumit nivel social. Nu lipseste nici povestea de dragoste cu peripetiile ei.
Romanul are trei parti, ca o piesa de teatru clasica. Iubire, intrigi, conventii sociale insuportabil de rigide, dar si mari orgolii, temeri, naivitati si pasiuni, totul se combina in proportii aproape perfecte pentru a da nastere unuia dintre cele mai apreciate romane de dragoste scrise vreodata in limba engleza, unul care ramane si astazi, la mai bine de doua secole de la aparitia sa, la fel de proaspat si neconventional (daca nu ar fi sa judecam decat dupa faptul ca povestea de iubire dintre Miss Elizabeth Bennet si Mister Darcy incepe acolo unde altele se termina: in momentul in care eroina refuza cererea in casatorie a nobilului, dar atat de arogantului lord).
Ora 25’’ roman francez scris de Constantin Virgil Gheorghiu și publicat în 1949. „Am cerut dreptate în toate felurile în care m-a învățat disperarea. N-am primit niciun răspuns. Eu nu am furat, nu am ucis, nu am înșelat, nu am făcut nicio faptă rea, din cele oprite de lege sau de biserică. Dacă nu sunt nici hoț, nici ucigaș, nici înșelător, de ce mă țineți în pușcărie?” (citat din roman).
O carte despre oameni, despre cât și cum războiul arată o altă față a umanității, despre cum homo sapiens (omul) se transformă în sclav tehnic. Tema principală a romanului este cea de-a doua conflagrație mondială și lagărele de concentrare. Cele două mari drame ale personajului principal, Johann Moritz, un tânăr dintr-un sat al României a anilor 40 ai secolului XX, e chiar numele său și faptul că are o nevastă frumoasă. Jandarmul satului, sau mai bine zis șeful de post, dorind să abuzeze de soția acestuia, îi scrie lui Johann Moritz un ordin de rechiziție ca evreu, deși Moritz e român. Acesta e primul lagăr, unde Johann trăiește ororile războiului. Pe rând Ion, Johann, apoi Ianoș Moritz. Toate aceste conotații de nume, evreiască, românească și germană, l-au costat 13 ani petrecuți în 106 lagăre răspândite pe întreg teritoriul Europei. De la cele din România, unde erau concentrați evrei, în Ungaria, unde este considerat spion român, la cele din Germania, până când un pseudo-cercetător îl observă și ajunge erou național pentru că Johann Moritz este exemplarul pur al rasei ariene, conservat perfect la poalele arcului Carpatic. Ajută la evadarea unor francezi și ajunge el însuși în lagărele americane, unde este suspectat ca fiind criminal de război nazist, astfel suferințele trăite de el se acumulează una după alta.
Regina alba de Philippa Gregory –
O adevarata cronica de epoca, romanul reconstituie rivalitatile permanente dintre cele doua ramuri ale dinastiei Plantagenetilor, Casa de Lancaster si Casa de York, razboaiele violente pentru suprematie dintre Henric al VI-lea si Edward al IV-lea, intrigile complicate si tradarile infame, aliantele indoielnice si crimele pline de cruzime nelipsite din jocul puterii, atmosfera de teroare si nesiguranta care domneste pretutindeni in Anglia secolului XV. Inaugurind un nou ciclu de romane dedicat de asta data dinastiei Plantagenetilor, Regina alba zugraveste cu o fidelitate impresionanta una dintre cele mai intunecate si mai framintate perioade din istoria Angliei – Razboiul celor Doua Roze. Mizind pe aceeasi combinatie fascinanta intre legenda si biografie, fictiune si adevar istoric, cu care si-a obisnuit cititorii, Philippa Gregory readuce la viata una dintre figurile feminine marcante ale perioadei – regina Elizabeth Woodville – si urmareste destinul uimitor al acestei femei de o neasemuita frumusete care ajunge peste noapte, dintr-o vaduva saraca din mica nobilime, insasi regina Angliei, prin casatoria secreta cu Edward al IV-lea.
Intre hotarele Angliei, un pretendent la tron stringe o armata. Spune tuturor ca e fratele Printesei albe si adevaratul mostenitor. Sa fie el oare baiatul trimis cindva in necunoscut de mama sa, Regina alba? Sau poate un print inchipuit, un inamic dintr-o spita marunta al lui Henric Tudor si al printesei de York? Cind Henric Tudor a luat coroana Angliei, a stiut ca, pentru a aduce pacea intr-o tara chinuita de razboaie, trebuie sa ia de sotie o printesa dintr-o stirpe rivala, pe Elizabeth de York. Insa Elizabeth se va gasi in situatia de a hotari de partea cui sa fie: a Casei Tudor sau a Casei de York, a sotului sau a baiatului care pretinde ca-i e frate, un frate de mult pierdut.
„Pasărea spin”, Collen McCullough – „Exista o legendă despre o pasăre care cantă o singură dată în viață, mai dulce decât orice altă vietate de pe fața pământului. Din momentul în care-și părăsește cuibul, caută un copac cu spini și nu-și găsește odihna până nu-l află. Apoi, cântând printre ramurile sălbatice, ea se aruncă singură în spinul cel mai lung și mai ascuțit.
Și, în extazul morții, ea se înalță deasupra propriei agonii, scoțând un tril mai dulce decât al privighetorii sau al ciocarliei. Un cântec al cărui preț suprem este însăsși existența. Intreagă lume înmărmurește ascultându-l și Dumnezeu în Paradisul său zâmbește. Pentru ca ceea ce este mai bun în viața noastră se obține numai cu prețul unei dureri existențiale… Ori cel putin așa spune legenda.“
Povestea o are în prim-plan pe fiica familiei, Meggie, şi dragostei ei pentru preotului Ralph de Bricassart. O poveste de iubire, despre iubire, cu multiplelele ei fațete – despre sacrificiu și destin, despre alegeri și consumarea consecințelor acestora.
„La răscruce de vânturi” de Emily Bronte – La răscruce de vânturi, unicul roman al lui Emily Bronte, descrie dragostea intensă și aproape demonică dintre Catherine Earnshaw si Heathcliff, un copil de țigan găsit și crescut de tatăl ei. Dupa moartea domnului Earnshaw, Heathcliff este umilit de Hindley, fratele lui Catherine, gelos pe afecțiunea pe care părintele său i-o purtase orfanului, în ciuda lipsei de educație și de maniere a acestuia. Intre timp, Catherine se descoperă atrasă de Edgar Linton, fiul unui mic nobil vecin, care o impresionează prin blândețea și comportamentul său aristocratic.
Crezând că iubita lui nu-i împărtăsește sentimentele, Heathcliff părăsește Wuthering Heights, reședința izolată a familiei, și revine câțiva ani mai târziu ca un om bogat și rafinat, nerăbdător să se razbune pentru fostele sale suferințe. Structura narativă complexă, emoțiile violente, descrierile evocătoare ale ținuturilor mlăștinoase singuratice și măreția poetică a viziunii autoarei fac din acest roman unic o capodoperă a literaturii engleze.
„Leagănul Pisicii” Maurice Baring, –
Acțiunea din acest roman se intinde pe o perioadă de circa 40 de ani. O însoțim pe Blanche Clifford, personajul principal, din momentul în care se îndragostește pentru prima dată și până la sfârșitul vieții ei tumultoase.
Blanche a fost crescută doar de tatăl ei, Henry Clifford, care o iubea mai mult decât orice și dorea ca ea să aiba o viață fericită, alături de un bărbat potrivit. Sydney Hope, prima iubire a Blanchei, nu a fost considerat o alegere bună. Prințul Guido Roccapalumba era mai convenabil astfel încât Blanche s-a supus dorinței tatălui său și al viitoarei sale soacre, printesa Giulia, și s-a căsătorit cu Guido.
Tatăl, Henry Clifford trecea drept un cunoscator în arta de a trăi și în rafinamentele ei. Parerea lui era căutată și acceptată în toate domeniile care alcătuiau farmecul și eleganța vieții: arta, literatura, muzica și teatrul. Ascultând sfaturile părintelui său, Blanche Clifford rupe logodna cu un tânăr ofițer fără perspective de a întra într-un mariaj convențional cu prințul italian Guido Roccapalumba, posesorul unui palat impresionant la Roma. Dupa căsătorie, Blanche s-a mutat la Roma, unde nu cunoștea pe nimeni. Doar cateva persoane și de fiecare dată când găsea un potențial prieten, soțul și soacra ei o impuneau să rupă orice legatură. Fericirea ei ar fi putut veni odată cu nașterea copilului, dar acesta a murit la scurt timp din vina dădacei lui, aleasă și impusă de printesa Giulia. Singură, prizoniera unei soacre și a unui soț care își aprecia mai mult amanta, doamna Winslope; fără prieteni adevărați… Aceasta era viața Blanchei la Roma.
Părăsind Londra și, odată cu ea, iluziile iubirii juvenile, grațioasa Blanche cucerește lumea mondenă a capitalei italiene, mentinându-și mariajul în cadrele unei respectabilitați ireproșabile. Sub ochiul vigilent al soacrei, printesa Giulia, Blanche e obligată să se conformeze cerințelor unei societăți aristocratice preocupate de artă, atente la aparente si, la urma urmei, atinse de o teribilă sterilitate a spiritului.
Actiunea romanului are în fundal câteva evenimente importante (Razboiul franco-prusac, etc)
„Jane Eyre” de Charlotte Bronte – Povestea lui Jane Eyre de la adolescență la maturitate, inclusiv dragostea ei pentru bogatul dar cinicul domn Rochester, care ascunde un secret teribil, nu trebuie să vă lipsească din bibliotecă. De o sensibilitate morală și spirituală deosebite, epopeea se desfășoară în nordul Angliei; revoluționează literatura de ficțiune a tuturor timpurilor. Povestea a emoționat cititorii de la prima apariție, acum mai bine de 150 de ani. Clasica poveste a lui Charlotte Brontë îmbină misterul cu romanța într-o lectură încântătoare. La 16 octombrie În 1847, a fost publicat pentru prima dată romanul „Jane_Eyre” al lui Charlotte Brontë. Romanul a devenit o pagină nouă în literatura engleză din secolul al XIX-lea și o etapă importantă în istoria luptei pentru egalitatea femeilor. A avut un mare succes alături de cititorii săi. Au fost atrași și uimiți de imaginea personajului principal – o fată curajoasă și curată, singură purtând o luptă dificilă pentru existență și pentru demnitatea ei umană.
Romanul ne prezintă viaţa lui Jane, încă de când era mică, cu toate momentele dificile şi fericite prin care protagonista trece. Este fascinant modul în care autorii clasici percepeau problemele societăţii în acele vremuri şi deşi femeile nu era cunoscute pentru independenţa lor, până acum autoarele clasice mi-au demonstrat că acele femei existau.
Temă feministă atât de modernă în ziua de azi, se recepționează în acest roman. Jane Eyre este femeia care nu acceptă să fie restrânsă şi întreţinută, ea face tot posibilul să se descurce singură… Vocea ei foarte puternică, devine din ce în ce mai convingătoare pe măsură ce recitești paginile romanului.
Călătoria lui Jane de la o persoană închisă în ea şi încăpăţânată, la o persoană deschisă şi sigură pe sine, cu acelaşi dram de motivație prezintă nucleul romanului. Există momente de prietenie, în special din copilăria lui Jane, care impresionează, există şi o poveste de dragoste! Și domnul Rochester, la fel de mult cum a auzit de domnul Darcy, este însă o diferenţă foarte mare între cei doi.
În cazul lui Jane, iubirea s-a axat stric pe personalitatea debordantă a domnului Rochester (nu pe fizicul său). Modul în care Jane priveşte povestea lui de viață, apoi și situația în care nimeresc ambii, este surprinzătoare.
Pe aripile vântului, Margaret Mitcell – Romanul este despre tânăra domnişoară Scarlett O’Hara, o fata îndărătnică şi încăpăţânată care are propriile păreri şi convingeri despre viaţă şi care este asaltată mereu de admiratori (spre invidia altor fete), dar refuzată de unicul băiat pe care-l iubeşte – romanticul Ashley Wilkes. Rhet Butler, copia masculina a lui Scarlett, este frumosul barbat de 35 de ani care se îndragosteşte de eroina noastră din prima clipă, însă Scarlett e prea ocupată cu gândurile la Ashley ca să observe. În cele din urmă, după nenumărate întâmplări și peripeții, spre finele romanului, eroina realizează cine e dragostea vieții sale… Povestea include dragoste si razboi! O combinatie frumoasă pentru un roman de succes!
Cartea cuprinde o bucătărie completă: sare şi piper, zahăr şi miere, care fac neastâmpărată inimă să tresalte de la trăirile cu care te hrăneşte. În carte războiul se dă şi între popoare, şi între inimi, într-o manieră care-ţi alimentează încântarea şi-ţi amplifică curiozitatea. În carte veți găsi și o sumedenie de citate și cugetări de viață, spre exemplu: „Mă voi gândi mâine” Este și mâine o zi”;
„Ma intreb cum ar reusi cei ce nu se iubesc pe ei înşişi să-şi găsească prieteni?”;
„Nu mi-a plăcut niciodată să adun cioburile sparte şi să le lipesc la loc, spunându-mi că vasul e nou. Ceea ce s-a spart, s-a spart; şi prefer să-mi amintesc cu plăcere de vasul întreg, decât să-l am înaintea mea şi să-i văd crăpăturile, tot restul vieţii mele”; „Nimic în lumea asta nu ne poate distruge, dar ne putem distruge singuri tânjind mereu după lucrurile pe care nu le mai avem – şi gândindu-ne tot timpul la ele”.
Viața mincinoasă a adulților – Elena Ferrante – În roman se vor regăsi temele la care Ferrante se întoarce obsesiv: tensiunile dintre clasele sociale, suprapunerea frumuseții și a vulgarității, banii, prietenia dintre femei, relațiile dintre mame și fiice. Adulții mint, îi mint pe cei care nu sunt adulți, se mint între ei și cel mai important, nu recunosc că mint. Bineînțeles, asta e de fapt definiția adulților imaturi emoțional, dar ei sunt majoritari. Iar când vorbește Elena Ferrante despre asta, devine un subiect cu atât mai interesant. Lumea interioară a Giovannei se prăbușește când își aude tatăl spunând că fața ei își pierde drăgălășenia și începe să semene cu cea a disprețuitei mătuși Vittoria. Viața ei devine o căutare chinuitoare a oglinzii în care să se poată vedea cu adevărat. Giovanna se caută pe sine în două orașe înrudite ce se urăsc reciproc: orașul Napoli al înălțimilor și al rafinamentului și același oraș, dar al adâncurilor, un loc al excesului și al vulgarității. Fata se mișcă între cele două realități înainte și înapoi, fără a găsi răspunsuri sau o cale de a se salva, ajungând în schimb la o maturizare pe care nu a dorit-o și care nu e nici pe departe atât de frumoasă pe cât a crezut ea.
Încă de la apariția romanului „Prietena mea genială”, care deschide Tetralogia Napolitană, faima Elenei Ferrante a crescut enorm, transformându-se în așa-numita „Febră Ferrante”.
Este considerată una dintre prozatoarele contemporane cele mai puternice, o stilistă desăvârșită, cu o intuiție artistică ieșită din comun, care a câștigat admirația mai multor scriitori celebri. Dacă tetralogia romanului a reușit, în ciuda poveștii cu iz de telenovelă, să depășească acest nivel printr-o profundă analiză a personajelor și a tuturor acțiunilor, „Viața mincinoasă a adulților” eșuează. Eșuează tocmai pentru că și-a propus prea mult. Numărul de personaje, întâmplările, cheile de interpretare pe care încearcă să le întroducă Ferrante, toate se acumulează într-o misiune narativă ce depășește cele 300 de pagini pe care le are romanul. Unele reproșuri sunt legate de firul narativ, de structurarea acțiunii, de cosntrucția personajelor, dar trebuie de recunoscut că talentul de scriitoare al Elenei Ferrante este în continuare evident, mai ales în ce privește alegerea cuvintelor, iar asta se vede chiar din titlu.
„Mătăniile” de Florence L. BARCLAY – Scriitoarea a obţinut un senzaţional succes cu această carte al cărei titlu a fost inspirat de celebra romanţă Rosary. Deşi scrisă în stil victorian, tema a rămas extrem de actuală şi de emoţionantă. Personajele principale, Jane şi Garth, trăiesc o adevărată poveste de dragoste. Când el o cere în căsătorie, se loveşte de un refuz neaşteptat, deşi Jane îl iubea cu toată fiinţa sa. Cu inimile sfâşiate, cei doi se despart, dar peste o vreme, în împrejurări neaşteptate şi triste, destinul îi aduce unul în calea celuilalt. Acum, e rândul lui Garth să se îndoiască de adevăratele sentimente ale fetei. Spre deosebire de alte poveşti de dragoste, cei doi, firi total opuse, reuşesc să îşi armonizeze sentimentele, fiecare învăţând să ţină seama de problemele celuilalt. Va fi oare suficient pentru ca Jane şi Garth să rămână împreună? Stilul inconfundabil al autoarei reuşeşte să capteze la maximum interesul până la ultima filă, chiar dacă nu este vorba de un cititor de romane de dragoste.
„Adam și Eva” Liviu Rebreanu – Întreaga viață cauți sufletul tău pereche. Și dacă nu-l găsești, ai fi gata să-l cauți și în viața următoare? Dar în următoarele șapte vieți?
Un cuplu se caută și se regăsește în șapte perioade istorice diferite. Toma Novac, trece prin mai multe vieți, este pe rând păstor în India, guvernator în Egipt, scrib în Babilon, cavaler în Imperiul Roman, călugăr în Germania medievală, medic în Franța revoluției franceze și profesor universitar la București. El se îndrăgostește pe rând de șapte personaje feminine diferite: de Navamalika, Isit, Hamma, Servilla, Maria, Yvonne și de Ileana.
Nu știm a câta viață este cea pe care tocmai o trăim, nici cât mai avem de îndurat până vom găsi sufletul pereche.
„Când am citit „Adam și Eva” am fost sigur că Liviu Rebreanu este într-adevăr un scriitor mare.” — Mircea Eliade
„Soțul meu„, Max du Veuzit – În paginile acestei cărti veti descoperi povestea uimitoare a Simonei Montagnac, o franţuzoaică orfană, proaspăt ieşită de la internat care află că este căsătorită cu sir Walter Anderson, o figură publică în Anglia.Hotărâtă să îndrepte lucrurile îl caută pe acest presupus soţ cu gândul de a anula acea căsătorie.
La început sir Anderson a privit-o sceptic, nedând crezare actelor fetei, susţinând că soţia lui este o femeie frumoasă şi blondă neexistând nici o asemănare intre cele două.Într-un final se ajunge la concluzia că această căsătorie s-a încheiat printr-o sustituire de persoană, fără acordul adevăratei Simona Montagnac şi începe un adevărat război al voinţelor deoarece sir Anderson nu doreşte încheierea acelei căsătorii
Tatuatorul de la Auschwitz de Heather Morris – E o carte scrisa intr-un stil cat se poate de usor in conditiile date si cam in trei ore se poate termina. Nu e foarte lunga si e compusa din capitole scurte. Lale este un tanar de 24 de ani, inteligent si dintr-o familie buna. Singura „problema” e ca face parte dintre evrei, asa ca se trezeste intr-un tren de vite in drum spre celebrul lagar de concentrare de la Auschwitz. Ajuns acolo, are in cap doar dorinta de a supravietui si, fiind un om inteligent, adaptabil si cunoscand mai multe limbi straine, incepe sa se descurce intr-un loc in care in fiecare dimineata nimeni nu stia daca va mai prinde apelul de seara. Cu noroc, va deveni Tatuatorul de la Auschwitz, desi munca de-a sapa numere in pielea detinutilor il secatuieste. Intr-o buna zi, la tatuat, apare o fata care ii fura inima dintr-o singura privire. Cat de speciala i-a parut Gita lui Lale desi era in zdrente, rasa pe cap, murdara si deznadajduita? Si cat de tare s-au indragostit unul de celalalt? Atat de tare incat suferintele proprii au fost ingropate sub grija unuia fata de celalalt.
Spre deosebire de alte carti despre Holocaust, aceasta se axeaza mai mult pe povestea de iubire pura intre cei doi detinuti, dar bineinteles ca ororile si teama sunt prezente in orice moment si totul pare incredibil. Cartea aceasta ne invata ca iubirea exista si in locurile cele mai obscure si ca ea este cea care da speranta si scoate cele mai bune si altruiste parti din cineva.
O carte ce merita citita indiferent cate stiti sau nu stiti despre soarta evreilor. Heather Morris suprinde foarte bine laturile umane din mijlocul unui iad si da, povestea este una adevarata si la sfarsitul cartii veti gasi si poze cu cei doi protagonisti.
’’Tema pentru acasă’’ – Nicolae Dabija –
Cartea a ajuns la a patra ediţie şi, conform datelor furnizate de Asociaţia Bibliotecarilor din republică, aceasta „a fost împrumutată de biblioteci de peste 100 000 de ori, find cea mai citită carte de beletristică naţională din ultimii zece ani.” Este o naraţiune despre intelectualitatea basarabeană de după 1940, în care e inclusă şi preoţimea, un roman despre dragoste şi despre deportări. ’’ − Părinte, îl mai întrebă poetul, de ce să ne omoare nişte indivizi doar pentru că nu suntem ca ei?! Mai răi sau mai buni, mai deştepţi sau mai proşti, dar suntem şi noi
oameni, avem şi noi ca şi dânşii ochi, urechi, inimă, mâini, picioare, doruri, gânduri, speranţe, disperări.’’
Autorul ştie convingător cum să pună personajele sale să realizeze adevărate meditaţii pe marginea acestui subiect – credinţa în Cel de Sus. Aceste pagini sunt memorabile şi unele care dau romanului Tema pentru acasă o semnifcaţie spirituală unică.”
Fragmente din cartea „Tema pentru acasă”
„Omul nu trebuie invatat cum sa gindeasca,el trebuie invatat ce trebuie sa gindeasca.”
„-Tristetea din dragoste e cea mai frumoasa tristete din lume…”
„-Dragostea te ajuta sa deschizi poarta intelegerii lucrurilor,a oamenilor,a lumii , a propriilor sentimente.Dar si-n lumina poate fi intuneric,precum si-n tristete poate fi bucurie.O bucurie te poate inalta , dar te si poate infringe.Adevarata iubire e cea care-ti daruieste aripi…”
„Atingerea dragostei” de Eloisa James, – Eroina romanului Linnet Berry Thrynne este o domnișoară încântătoare. Aventura ei cu prințul Frederick Augustus, trecutul scandalos al mamei și alegerea unei vestimentații cel puțin nepotrivite la ultimul bal o transformă însă, în ochii tuturor, într-o femeie ușoară.
Piers Yelverton, conte de Marchant, traieste într-un castel din Wales și se zvoneste ca este atât de nesuferit, încât nu-i poate sta nimeni în preajmă. Se mai spune ca o rană din trecut l-a lasat pe conte imun la farmecele oricărei femei. Dar Linnet nu este orice femeie. Frumusețea ei, farmecul și inteligența i-au adus la picioare un prinț. Din prima clipă în care privirile lor se intalnesc, Linnet este convinsă că scopul ei nu va fi deloc greu de atins. Va îmblânzi cu siguranță „bestia”! Dar ce preț va avea atingerea dragostei?
În a doua carte a seriei, Eloisa James transformă o poveste de demult într-un roman de dragoste pasionant și spiritual. Absolventa de Harvard, cu un masterat in filosofie la Oxford University și un doctorat la Yale, Eloisa James este una dintre cele mai apreciate scriitoare americane de literatură romantică. Cărțile ei au fost publicate în cincisprezece țări. Nouăsprezece dintre romanele sale de dragoste s-au aflat în topul New York Times al celor mai bine vândute cărți, în vreme ce topul USA Today a numărat șaisprezece titluri semnate Eloisa James.
Invitație la vals M.Drumeș , – Te-ai identificat vre-odată cu un personaj dintr-o carte sau dintr-un film? Surprinde frumuseţea tumultoasă a tinereţii, dorinţa nestăvilită de a experimenta senzaţii noi, idealismul iubirilor ce par veşnice şi dramatismul unor decizii radicale influenţate de stările intense de moment care au însă consecinţe ireversibile. Citind romanul, “Invitaţie la vals”, vei gândi la anumite fraze, făcând asocieri între tine şi evenimentele din viaţa ta, crescând astfel curiozitatea de a citi cât mai repede finalul. O poveste de dragoste a doi tineri care, după ce s-au chinuit să se iubească unul pe celălalt, au ajuns să le fie frică de propria iubire. Ce face frica şi incertitudinea din sentimente? Află din paginile cărţii. Iată câteva din frazele care plac în mod deosebit:
“Nu lăsa pasiunea să se urce la creier şi să-ţi ia minţile. Răteaz-o încă de la inimă. Cine raţionează în iubire, e stăpânul celuilalt.”
“Sunt bărbaţi crampon care, deşi duc o viaţă infernală, nu se pot despărţi de femeile lor.”
“Trebuie să ştii că nici o răzbunare nu e mai cumplită ca aceea care izvorăşte din dragoste.”
“Libertatea…Încercam impresia celui scăpat din închisoare, căruia i se pune la dispoziţie dintr-o dată deşertul Saharei , ca să se bucure de nemărginită libertate.”- ce să facă cu ea?
“Noi, femeile, când iubim, ne dăm integral mistuindu-ne în aşa fel încât nu ne rămâne decât umbra celor ce am fost. Iată de ce prăbuşirea noastră e aşa catastrofală.”
„ Deși acceptă să se casatorească cu el, ea îi pregatește o răzbunare. Pierderea sarcinei va face răzbunarea și mai posibilă. Ea are intenția de a-l înșela și părăsi pe soțul ei, insă planul îi este dat peste cap. Are un accident de mașină tocmai în momentul când se întâlnise cu eventualul amant. Bineînțeles că Tudor crede ca ea îl avusese deja amant așa ca o părăsește și o obligă să se căsătorească cu amantul ei. Această căsătorie o va ruina pe Mihaela. Ea il iubea în continuare pe Tudor, iar faptul că el apare în postura unui inger păzitor și ocrotitor al familiei ei o pune în imposibilitatea de a mai trai o viață liniștită asa că în cele din urmă se va sinucide lăsând în urmă un singur bilet de adio lui Tudor, căruia îi explică tot ceea ce trăise ea. Fericirea de dinainte de prima despărțire și chinul de după divort. Atunci realizează și Tudor cât de mult o iubise și cât de mult rău îi făcuse, intenționat. Deși nu crezuse că o va aduce în această situație, el fusese cel care o împinsese să facă pasul. Așa că hotărăște ca nici el nu mai un rost pe pamant și se sinucide la rândul lui.
„Tunete si trandafiri” Mary Jo Putney, – „O poveste de dragoste extraordinară de la o autoare extraordinară“ Romantic Times Roman. Un volum nominalizat la Premiul RITA și finalist al premiului Golden Choice al Asociației Scriitorilor de Romane de Dragoste din America.
A fost numit Contele Demon și despre el se spunea că este capabil de orice. Fiul unui nobil rebel și al unei țigănci, Nicholas Davies a dus o viață lipsită de griji până în momentul în care o trădare cutremurătoare l-a lăsat singur și plin de resentimente. După ce călătorește prin lume timp de patru ani, se întoarce doar pentru a plănui vânzarea domeniului.
Disperarea o împinge pe învățătoarea Clare Morgan să-i ceară Contelui Demon să ajute la salvarea satului său. Pentru că nu are nici cea mai mică dorință de a se implica în problemele altora, Nicholas stabilește un preț imposibil de plătit: Clare trebuie să accepte să locuiască împreună cu el timp de trei luni, lăsându-i pe membrii micii ei comunități să creadă ce este mai rău despre ea – și numai așa el va interveni în favoarea lor. Furioasă, Clare acceptă această provocare scandaloasă, iar cei doi sunt atrași într-o lume fascinantă, plină de pericole și dorințe.
Ca aliați, Clare și Nicholas luptă pentru salvarea satului. Ca adversari, explorează împreună terenul periculos al puterii și al senzualității. Iar ca iubiți, se predau unei pasiuni copleșitoare. Oare doi oameni atât de diferiți pot clădi o relație care să dureze pentru totdeauna?
„Gradina de vară” / „Călărețul de aramă”, Paullina Simons, O epopee magistral zugrăvită, un adevărat regal literar, unic şi răvăşitor, care cuprinde două treimi din secolul XX şi se întinde pe trei continente. Totul a început cu povestea de dragoste dintre Tatiana şi Alexander în Leningradul sfâşiat de război. Acum, destinul lor se împlinește în țara tuturor posibilităților – sau așa pare…
Tatiana şi Alexander au trăit toate experiențele îngrozitoare ale secolului XX. După ani de despărţire, au reuşit să-şi împletească din nou destinele în America, tărâmul visurilor lor. Îl au pe Anthony, încununarea dragostei lor, o dragoste ce s-a dovedit mai puternică decât năpasta pogorâtă asupra întregii omeniri. Dar se simt străini. Într-o lume dominată de teamă şi neîncredere, sub norii ameninţători ai Războiului Rece, forţe malefice le pun soarta în pericol. Vor reuşi oare să-şi croiască o nouă viaţă şi să-şi găsească fericirea în acest nou Tărâm al Făgăduinţei? Sau fantomele trecutului le vor spulbera speranţele, înnegurând până şi destinul primului lor născut?
O minunata poveste de dragoste se infiripa in Leningradul ocupat de nemti, in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial.Tatiana are doar saptesprezece ani, cand nazistii invadeaza Rusia, in 1941. Traieste impreuna cu parintii, bunicii, fratele geamăn si sora in doua camarute din Leningrad, ducand o viata modesta, dar linistita. Razboiul n-a atins inca acest oras marturie a unei glorii apuse, unde mai exista speranta. Fire romantica, Tatiana simte ca perioada copilariei a luat sfarsit cand il cunoaste pe Alexander, un locotenent din Armata Rosie de care se indragosteste la prima vedere. Dar intamplarea face ca rivala ei pentru inima ofiterului sa fie chiar Dasa, sora ei mai mare. Prinsa intre dragostea de sora si dragostea pentru Alexander, inima Tatianei devine, si ea, un camp de batalie. Intre timp, Leningradul e izolat de restul tarii, cazand in mainile fortelor naziste, iar familia lor va trece prin momente dramatice, facand eforturi sa-si procure hrana si sa ramana in viata. Cei doi indragostiti, Tatiana si Alexander, vor fi angrenati in iuresul evenimentelor si vor avea de dus o lupta apriga pentru a-si castiga libertatea si dreptul de a-si trai iubirea. Un fascinant roman despre pasiune, tradare si supravietuire, in care realismul evenimentelor se impleteste magistral cu trairile intense ale personajelor. „Se observa ca autoarea de origine rusa, Paullina Simons, stapaneste acest gen de saga romantica… Ea poate sa faca demonstratii puternice despre trainicia spiritului uman, dar niciodata in detrimentul pasajelor descriptive pline de stralucire, forta si frumusete.” /Barry Forshaw/
„Maitreyi” Mircea ELIADE –
Tema romanului – iubirea incompatibilă, povestea nefericită trăită de Allan şi Maitreyi amintind de Romeo şi Julieta sau Tristan și Isolda. Romanul Maitreyi, publicat în 1933, un roman modern subiectiv, de analiză psihologică, un roman al autenticităţii şi al experienţei; o specie a genului epic în proză, de mare întindere, cu o acţiune desfăşurată pe mai multe planuri şi la care participă un număr mare de personaje. Titlul este sugestiv în ceea ce priveşte conţinutul discursului narativ. Acesta coincide cu numele personajului principal feminin, Maitreyi, considerată de critică drept cel mai exotic personaj feminin din literatura română.
Mircea Eliade a fost istoric al religiilor, scriitor de ficţiune, filosof şi profesor român la Universitatea din Chicago.
„Nunta în cer” Mircea Eliade – Cartea este structurată în doua părți, partea lui Mavrodin, iubirea lui recentă cu Ileana, și partea lui Hasnas, povestea de acum nouă ani cu Lena…Deși în perioade diferite de timp, cei doi se îndrăgostesc imediat de aceeași femeie care îi farmecă. Fiind o femeie misterioasă, Ileana îi atrage pe cei doi prin voalul aruncat asupra trecutului său. In timp ce gelozia lui Mavrodin este provocată de un misterios fost-iubit al acesteia, care se dovedește a fi chiar Barbu, al doilea bărbat își pune întrebări legate de un anumit văr cu care aceasta a fost vazută sărutându-se în adolescență. Inteligentă, sensibilă și melancolică, nu e de mirare că Ileana i-a atras în mrejele ei pe cei doi bărbați.
„Cum ar fi fost viaţa noastră? Nu mă gândesc deloc la trupul ei; e destul de uşor să cunoşti şi să uiţi un trup. Dar mă gândesc mai ales la prezenţa ei, la magia ei ascunsă. O zi, o sută de zile, zece ani cu fiinţa aceasta frumoasă sau mai puţin frumoasă, blondă, înaltă, cum o fi, sub acelaşi acoperământ, alături de tine, zi după zi, zi şi noapte! Cum ar fi lucrat magia ei asupră-mi? Cum m-ar fi turmentat prezenţa ei?… Orice femeie pe care o iubesc mă apasă, mă sugrumă şi, fără voia ei, mă destramă şi mă topeşte, până la descompunerea finală.” (fragment)
„Nunta in cer” este o „Maitreyi” autohtonă, în care Maitreyi a luat numele de Ileana. Este, incontestabil, același mare imn de iubire, aceeasi puritate de sentiment si o aceeasi fina si ciudata substanta din care este modelata eroina. Exaltarea lirica se transforma insa in epic vioi, exotismul preferat in valori comune, mult reale si expresive. – Octav Sulutiu
Podurile din Madison County”, Robert James Waller –
Waller a publicat şapte volume, însă ”Podurile din Madison County” a fost cel mai cunoscut al său. Cartea a fost vândută în 12 milioane de copii, după ce a fost tradusă în 35 de limbi. Romanul a fost ecranizat în 1995, în rolurile principale fiind distribuiţi Clint Eastwood şi Meryl Streep, care a primit o nominalizare la categoria ”cea mai bună actriţă în rol principal” a premiilor Oscar. ”Podurile din Madison County”, apărută în 1992, a stat şi la baza unui musical lansat pe Broadway.
Robert James Waller a spus că a scris romanul în doar 11 zile. El spune povestea unui fotograf al National Geographic care curtează o femeie căsătorită cu un fermier din Iowa, ce îl ajută să fotografieze podurile din regiune. Filmul regizat de Clint Eastwood a generat încasări de 182 de milioane de dolari în întreaga lume, iar cartea a fost timp de mai bine de trei ani inclusă pe lista New York Times a celor mai bine vândute romane.
Volumul i-a adus o avere lui Waller şi a făcut din Madison County o destinaţie turistică. După acest succes, scriitorul s-a mutat din statul natal, Iowa, în Fredericksburg, Texas, şi a divorţat de cea cu care era căsătorit de 36 de ani. Între cărţile semnate de Robert James Waller se numără ”Slow Waltz in Cedar Bend” (1993), ”Border Music” (1995), ”Puerto Vallarta Squeeze” (1995) şi ”A Thousand Country Roads” (2002), o continuare a ”The Bridges of Madison County”.
„Fiul risipitor”, Radu Tudoran –
Romanul nu constă în actiune sau în poveste, ci în detalii și variațiuni. Lucruri aparent mărunte, dar care trezesc interesul lecturii.
Variatiunile întoarcerii, de exemplu. Părăsirea Evei este de fiecare dată atât de meschină, de mecanică și dezarticulată de orice sentiment, încât răspunsurile la întrebarea „Cum îl va primi înapoi de data asta?” alcătuiesc în sine un roman de suspans cu construcție involutivă, marcând regresul Evei de la dragostea senină din prima parte la dragostea amestecată cu ura, frustrare și resentiment de la sfârșit. Memorabil este construită reacția femeii la cea de-a treia întoarcere, când bărbatul este împușcat în încercarea de a ajunge la Eva: Tudoran prinde într-un stil aproape scenic trecerea Evei de la repulsie la curiozitate, apoi la milă, indiferență, compătimire cvasimaternă, și din nou la dragoste.
BIBLIA,
Biblia trebuie să ajungă în fiecare casă. Biblia este Iubirea! Într-adevăr, citești Biblia? Vrei să începi? Cum îți vorbește Dumnezeu prin Cuvântul său pe care îl citești sau îl asculți? Are ecou în tine? Recunoști că ți se adresează?
Îl rugăm pe Domnul nostru să înțelegem și să interpretăm corect Cuvintele Sale pentru viața noastră. „Atunci le-a deschis mintea ca să înţeleagă Scripturile.“ (Lc 24,45). La sfârșitul circularei regăsiți câteva materiale pentru Duminica Sf. Scripturi. ”
”Dacă Evanghelia este într-adevăr cuvântul lui Dumnezeu, atunci trebuie să credem și să trăim conform ei, chiar și atunci dacă am face-o doar noi, singuri.”/Fer. Charles de Foucauld/
BIBLIA este cartea în care Dumnezeu îți spune cât de mult iubește oamenii pe care El I-a creat. Biblia, Ioan 3:16 „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veșnică.” Amin.
Recent am revenit dintr-o călătorie din Africa, și din avion:
La sosirea Acasă Inima a tremurat, tremurat… Iată, sub aripa Chișinăului… Săracă, dragă Patrie, în vise mă purta… Acoperișuri cu concavitatea gri. Vualul țevilor împrăștiat rigid, Un verde palid cu culori râzând De-un soare roșu, grâu pârlit… Elemente create de om. Ocazional, doar în scurte călătorii, Iată, văd Floreștii acum, Nu mi-am luat rămas bun de la speranțe. Că există o ușă către altă viață. Plină de recunoștință, Abecedar fără de experiență În timpuri triste, Miere cu viespe… Patria mea! Viata, cât de puțin, Dată acestui pământ, Nu mă întristează. Și, mă voi crede pe cuvânt. Totuși eu sunt ea, pentru totdeauna, Nu-mi poți lua viața de la tine… În diasporă nu m-am integrat, Nici în Uniune Europeană… Stropi din valurile unui Răut liniştit În amintirea suprafeței line. Eu am plecat pentru totdeauna, Dar în Moldova rămân… Am îmbrățișat-o, I-am zis „Așteaptă”! Oricare muritor are nevoie De-un loc în mormânt… Nu este totul pierdut, Și-aici e colțul meu, L-am ales din timp… Alerg mereu la el… La mormântul tatălui meu… ( ”Patria mea”, S.Vizitiu, ianuarie 2022)
Un an în urmă, într-o zi de 11 decembrie 2020, m-am trezit cu un sentiment ciudat de frică și anxietate (cu toate că trăiam cu ele toate viața). M-am ridicat din pat, am băut un ceai din flori de tei, și am mers la policlinică, aveam bronșită, testul la covid negativ. Trezindu-mă din rândul la medic, am văzut câteva apeluri nepreluate de la sora mea, cu mesaje. Apoi, a telefonat, și ezitând, a scris… ”vezi, că tata nu mai este”.
Mai departe, îmi amintesc strigătul meu, medicul care era peste mine și telefonul spulberat. Apoi, au început fiorii groaznici… Dar, în cele din urmă, eu întindeam timpul… ca să nu-mi văd mama plângând… Și pe tata în sicriu… Mi se părea, că atâta timp cât nu îl voi vedea, e undeva pe-acolo, dar… viu. Groaza m-a posedat. Groaza! Iar la ora nouă au venit mama și frații și am plecat la tata, la Ritus, apoi la biserica de la porțile Sf. Lazăr. Aveam o frică să întru in salon. Eu negam, refuzam realitatea. Nu este posibil așa ceva, poate medicii au încurcat ceva și e în comă? Au întrat copiii mei, pentru ei această pierdere a fost una prima din viață – una conștientizată.
Tată, iartă-mă! este atât de teribil, că nu poți să mă susții și să ai milă de mine. Cum să-mi revin din această pierdere de tine? Cum mă vei liniști și vei calma durerea mea, cum vei împrăștia temerile mele? Dar fratele, sora, cum și ei fără de tine? Funeraliile fără lume, condoleanțe și cuvinte frumoase la adresa ta online (ți-ar fi plăcut să le auzi), și ca urmare – pustietatea.
Și pocăință, remușcările, din nou pocăință… Ce-i important e că timpul nu șterge nimic, cu trecerea lui se face și mai dureros pe suflet. Ne lipsești, tată! ❤
„Feciorii cei buni adaugă şi cresc numele părinţilor lor şi-l fac fără de moarte, iar feciorii cei răi ocărăsc şi sting numele părinţilor buni”./Miron Costin/
Toată viața am așteptat că atunci când copiii mei vor crește, eu voi fi liberă. Și nu constă în faptul, că eu vreau să-mi schimb radical modul de viață sau că… nu-mi iubesc copiii, pur și simplu, doresc să scăp un pic de povara responsabilității, să-mi îndrept, în sfârșit, umerii. Gândul, că nu te mai reține nimic, deja îmbată. Dar, nu este normal, iubirea neagă asemenea visuri, mereu vei simți responsabilitatea pentru cei dragi…
Acum voi spune, vă rog, nu mă lăsați în pace…
Ce regret, e că dacă am reușit ceva sau nu, fie nu voi face niciodată, nu e pentru că în jur toți sunt monștri sau sunt eu o scorpie, – e doar din cauza că în interiorul meu nu mai am putere…
Anii de experiență se simt totuși, și înțeleg că nu aș dori să întorc ai mei 20 – da, atunci ești tânără, atrăgătoare, dar nu și în măsură să te descurci cu aceste resurse din prezent. Cineva e cu capul în afaceri, cineva naște copii unul după altul, cineva încearcă să le reușească pe toate și la 30 de ani, în fine se epuizează… Și, într-adevăr, noi nu ne simțim în această goană inutilă. Și doar este foarte important să-ți Auzi sinele, și necesitățile tale. E trist să realizezi, că trăiești viața altor persoane, impuse de scenarii străine, ca la serviciu, de exemplu, sau de regulile ciudate impuse de guvern… Trebuie doar să TRĂIEȘTI. Acum regret că rar am mers la mare, la munte, la natură, cu prietenii și cei dragi… Mă ajutați să recuperez timpul? 😀
Scenariul meu real a fost dintotdeauna: să fiu sinceră și cu mine și cu alții. Nu accept minciuna, în special, cea distructivă în relația cu sine. În viața noastră e foarte multă mașinărie, suntem ca automatele, și noi deja suntem ca roboții. Și fiecare cu gândacii lui în cap. Cu mobile și căști la urechi, nu vedem nimic în jurul nostru, nu ne ascultăm copii, cei dragi, prietenii, colegii… Să te oprești, să te pui pe gânduri și să te asculți – este sincer! ”Sufletul doare – e bine!” Oamenii au nevoie să se dezvolte. Merită să te privești cât mai adânc, în interiorul tău. Crizele sunt necesare în viața noastră uneori, pentru că prin ele noi ajungem la noi oportunități. O persoană celebră a fost întrebată, ”ați devenit popular, cum ați reușit?”. Și el a răspuns:”eu m-am pregătit bine pentru a obține victoria. Am mers spre ea 10 ani muncind”. Subiectul discutat era despre afaceri și despre ceea ce este deja tarziu să realizezi. Dar, oricum, trebuie să răspândești aripile și să acționezi! Nimeni – pe nimeni nu l-a deranjat să deschidă afaceri noi și căi de succes!
Eu (nu) regret că n-am întâlnit un om cu care s-ar fi putut trăi toată viața, și care ar fi putut trăi o viață cu mine. Au fost zeci de oportunități, posibilități, dar nu și ”acea” persoană… Nu ca tatăl meu… După 50 – viața unei femei doar începe! Ce tristețe, sau dorințe pentru un umăr ”puternic”? Este un mit. Visați la ceva mai productiv. Pentru început, calmați-vă, prindeți un alt gust de viață. Experiența este acumulată. Tinerețea nu a dispărut, în special, cea din interior. E șuperb! Este tocmai timpul – să faceți planuri noi și să le aplicați metodic… Să rămâneți mereu ceea ce sunteți. Important, e să nu dispară dorința de viață, să schimbați ceva, să realizați, chiar dacă nu întotdeauna funcționează…
Atunci când începeți să regretați vă distrugeți tot începutul feminin, timpul zboară, pleacă anii și puterile. Să fiți sănătoși și fericiți, o viață lungă să-aveți și în dragoste noroc și în tot ce vă înconjoară… Baftă!
Să fim umani! Oameni să fim, întotdeauna oameni! Cât de greu nu ar fi în viață, indiferent de provocări și problemele ivite pe capul nostru, niciodată să nu renunțați și să nu pierdeți fața umană, – nici o putere și niciun ban nu merită acest lucru. Bucurați-vă de fiecare zi, și de fapt, în viață sunt puține lucruri ne-ar deranja să fim fericiți… Goniți indiferența care bantuie molipsitor!
Despre memorie! Amintirea despre strămoșii (părinții) noștri constituie principala bogăție a sufletului nostru. La urma urmei, pentru nivelul de trai la care am ajuns în prezent, au luptat generații de oameni, cei care au creat și au dezvoltat societatea noastră. Și noi înșine – suntem o continuare directă a valorilor morale, istorico-culturale ale buneilor și străbuneilor. Memoria rudelor decedate, de asemenea, poate fi mult mai sacră decât memoria demnitarilor proeminenți din trecut. ”Sub fiecare piatră funerară există – o istorie mondială”, spunea Heine. Și, desigur, fiecare om este unic prin individualitatea lui, fiecare lasând amprenta lui în viață, o amintire a faptelor, gândurilor, aspirațiilor sale de viață. Anume generațiile trecute ne-au creat pe noi, cei prezenți, ne-au înălțat gândurile și sentimentele pân-la vârfurile înțelepciunii umane. De aceea, noi întotdeauna trebuie să păstrăm în amintire… amprentele frumuseții și înțelepciunii omenești, acea flacără care lumina viața celor plecați și care ne-au lăsat-o ca moștenire, iar noi o vom oferi urmașilor noștri. Omul se incadrează în această lume nu doar ca o ființă gânditoare și simțitoare, dar și ca o legătură într-un lanț dur etern care leagă trecutul și viitorul. Cu cât mai mult prețuiește omul memoria părinților, buneilor și străbunilor lui, cu atât mai mult el este conștient de locul său în această lume, cu atât mai mult simte responsabilitatea lui pentru viitor. În strămoșii noștri e rădăcina existenței noastre de azi, originile noastre de onoare, ale conștiinței, demnității și idealurilor noastre…
Dacă omului nu-i place, cel puțin ocazional, să privească imaginile vechi ale părinților lui, și nu pune preț pe amintirea lor, e clar, că nu-i iubește sau nu a ținut la ei. Dacă omul nu iubește casele și străzile vechi ale orașului în care locuiește, fie și cu ”lacunele” istorice, e de înțeles, că nu are dragoste nici pentru satul sau orașul lui. Dacă omului îi sunt indiferente monumentele din istoria țării, bineînțeles, că el este indiferent și față de țara lui… Astfel eu înțeleg dragostea de Patrie…
Vă doresc, ca toate dorinţele să se îndeplinească. Și-acest an a fost greu, nu mai suportabil ca cele două recente, și cele cu miliarde dispărute etc. Mai departe, totul va depinde de noi. Dorinţa mea principală tuturor prietenilor în An Nou – să dispară Covid-ul, să deveniţi mai bogaţi şi să nu vă îmbolnăviţi! Zâmbiţi, distraţi-vă, şi goniţi la fund toate gândurile rele. Gustul fericirei dulci de mandarine şi spirit vesel şi magic ALĂTURI DE CEI DRAGI să fie cu voi mereu! Prieteni buni si mult noroc! LA MULŢI ANI!
Despre casa noastră. În istoria tării noastre sunt multe exemple de negare ale trecutului. Noi deja nu o dată am distrus lumea veche, cu intenția de a crea alta nouă. Uneori chiar distrugând monumentele create de concurenții care nu se incadrează în ideologiile noastre politice… Și care este rezultatul? Poate e timpul să ne punem pe gânduri dacă este posibil să construim o casă de calitate bună fără un fundament dur? În opinia mea, răspunsul principal constă în atitudinea noastră personală față de o problemă. Cred că dacă în inimile noastre ar fi mai mult respect pentru persoanele în etate, pentru tradiții, atunci și viața noastră ar fi mai ușoară. În cele din urmă, atunci când simți sprijinul generațiilor, – începi să percepi obiectiv realitatea și… să mergi înainte devine mult mai ușor!
Mi-e dor de voi, parinți! 😥
❤ SVizitiu
Pe măsură ce îmbătrânim, lista dorinţelor noastre devine tot mai mică şi mai mică, şi ceea ce ne dorim cu adevărat de Crăciun sau de Revelion, – nu poţi cumpăra nici cu oricare bani.
Comemorez amintirea persoanelor dragi care au decedat în urma covid în acesti an /2020-21-22/: tăticul meu Vasile Vizitiu, Mihail Ionașcu, Nicolae Sinchevici, Victor Sinchevici, Eudochia Taricaev, Serafima Senkevici, Ecaterina Cudreașov… Dumnezeu sa-i ierte, să-i odihnească în Dreapta Lui!
Era neplăcut atunci când părinții își luau odraslele de lângă mine. Să judeci modul în care ceilalți tratează copiii cu varia dizabilități prin ceea cum reacționau copiii lor la persoana mea, desigur, nu este obiectiv. A fost de câteva ori, atunci când pe terenul de joacă copiii vecini nu doreau să se „joace” cu mine, pentru că eu vorbeam de parcă aveam gumă în gură. În acel moment îmi era dureros, și părinților mei – neplăcut, pentru că părinții acelor copii au susținut acest comportament de negare a personalității mele. În loc să le explice că Sveta este un copil la fel ca ei, îi luau repejor de mâini și plecau mai departe… Era obijduitor, cum credeți. Și, este înfricoșător să-ți imaginezi, cum alți părinți ai copiilor cu alte dizabilități mai grave – oameni nemediatizați, obișnuiți, zilnic retrăiesc asemenea clipe…
M-am născut normală, peste câteva luni am devenit surdă, mută, apoi bâlbâită, cu toate componentele unui eșec enorm, și faptul că sunt aici este o performanță!
Când m-au dozat cu streptomițină la câteva luni de la naștere, nu erau semne de vreo reuşită a mea în viaţă… Cică a fost o greșeală a medicilor… Dar am asurzit, nu deslușeam cuvintele spuse, nici acum nu pot pronunța corect consoanele surde )
Aveam un strabism foarte pronunţat /ochii încrucișați, purtam de mică ochelari groși și mari/, eram tare înapoiată mintal şi abia citeam în clasa 1, nu înțelegeam nicio boabă în „moldovenește”, pe atunci erau gradinițe sovietice cu vorbirea doar în limba rusă. Deoarece nu auzeam ce spune lumea din jur, eu trăiam într-o lumea a Mea, cu visuri, speranțe fericite… Toţi cei din jur râdeau de mine – copiii, colegii, eram numită „proasta, fâlfâita clasei”, mi se lipeau bilete cu apelativul ăsta în pauze pe spate, mi se spunea mereu că sunt urâtă şi mă gonteau mereu cu pumnii în spate
Eram în suferinţă. Înţelesesem că sunt proastă, urâtă, şi că nu sunt bună de nimic! Atunci începu să clocotească în mine revolta!
Apoi, în clasa a 2-a, a venit o profesoară care mi-a văzut desenul cu o rândunică, şi mi-a spus că sunt talentată. Părinții, la fel, m-au înaripat și motivat cu laudele pentru că desenam frumos. Atunci chiar am inceput să desenez reușit, în urma acestor aprecieri… Cei dragi îmi spuneau:„Tu eşti un geniu”. Și eu am început… să fiu.
Da, mai întâi, în clasa a doua, m-am îndrăgostit de Haiu Oleg, era tare frumușel și nu se uita la mine. Fetele îl adorau. Că să-i atrag atenția, n-am făcut nimic decât să-i dau o palmă peste obraj, nu țin minte din care motiv… Oleg a decedat ulterior, la 26 ani, într-un accident… Am vrut să spun că la 9 ani, nu înțelegeam sentimentul, dar și asta ma înaripa împotriva buling-ului… Mă bucur că puteam simți și dragostea alături de tristețile mele…
Am prins a citi cărți, o grămadă de cărți care m-au ajutat și m-am făcut ceea ce sunt azi în viață…
Poți fi salvat în momentul căderii tale de cineva mai slab decât tine, dar mai înțelept…
Sunt profesori buni, dar din păcate un profesor nu poate avea timp pentru un copil sau zece, dar pedagogia, acțiunile lui educative pot dirija mii de elevi. Dacă o face profesional / cu capul… Și, lăudați cât mai des copiii, cât mai mult…
Einstein spunea: „Fiecare este un geniu. Dar daca vei judeca un pește după abilitatea lui de a se cățăra într-un copac, acesta va trai intreaga viață crezând că este prost.”
Cam așa o istorioară cu mine. Buling-ul există și va fi… Cert că mult depindem de mental, și nu știm cum sa luptăm cu stereotipurile…
Însă, bulling-ul în prezent e mult mai periculos decât ca pe vremuri…
Am reușit să mă „descurc” singură, cu capul pe umeri, cu pumnii strânși… uneori gata de bătaie în apărarea mea, și nu numai. Nu mă puteam plânge des la părinți, îmi era rușine, dar nici nu puteam formula corect gandurile și emoțiile mele. Nu conștiențizam că există nedreptatea… Dacă le explicam ceva în felul meu, uneori nici ei nu reușeau să mă înețeleagă. Odată, am spus arătând la cap: „Tanti, bok-bok, lojka (lingură)!”, adică am primit câteva – pocnituri la cap cu o lingură de la educătoarea de la grădiniță, mă lovise tare, plângeam, și ea tot mai mult se înrăia, ca să-mi astupe gura. Trăiam mai mult cu frică de lumea înconjurătoare pe care n-o auzeam atât de perfect ca alții, – o eroare a medicilor la câteva luni ai mei de la naștere, atunci când mi-au întrodus supradoze de antibiotice (Streptomițină). Pare că mi-ar fi calicit pentru toată viața dacă nu moșteneam de la părinții mei dragi un caracter dur, ambițios și… chiar bun din fire! Realizez ca este așa… Doar că cu încrederea… stau prost în continuare.
Am reușit să fac față singură cu ambiția mea nemărginită, și părinții la fel mi-au fost de mare ajutor. Câte certuri din cauza mea au avut ei cu vecinii, și la școală pentru că cineva a suferit o urmă de la bombardamentele mele pe corp, după ce mă făcea „fâlfâită”, „handicapă” etc. „Posmotrim, kuda ona doidet” (Vom vedea unde va ajunge ea) – spunea o rusoaică cu trei copii care nu mă lasau sa mă joc la nisip, și eu, înghițându-mi lacrimile, de ciudă (aveam 4-5 ani) am împroșcat-o cu nisip. Ce credeți că puteam realiza eu la acești ani? Eu mereu țineam pumnii strânși în contratac, încordată și neliniștită… Părinții nu imediat au observat surditatea mea, abia după 4-5 ani, și eu am început a vorbi abia atunci… Părinții mei dragi, ei mă duceau la toți experții care să-mi trateze hipoacuzia / auzul, și dacă nu puteam desluși sunetele, în special, consoanele surde, atunci cum le puteam exprima corect? Tata încerca să mă facă să înțeleg sunetele, eu repetam la fel, dar nu era „cum trebuie”: unde să pun limba în gură? Așa? Și, așa? O puneam cum trebuie, și totuși nu era corect. Hai, că mergeam la surdolog, apoi la logopedă… Uneori mă prefăceam că aud, doar să ca scăp mai repede de medici. Și azi, continui să o fac, unele persoane oricum spun că eu mă prefac…
Cu anii, am realizat că cel mai bun tratament este experiența! Am început a înțelege oamenii și fără să-i aud bine (azi, nici atâta nu aud fără proteză, sau căști la TV). Caracterul și studiile au mare importanță! M-au salvat cărțile pe care am început a le citi de la 9-10 ani. În viața mea am citit zeci de mii, la școală și acasă citeam una după alta, și pe ascuns uneori, sub ogheal cu o lanternă: după ce am început să port ochelari, părinții îmi interziceau să citesc mult… Prima carte care m-a impresionat pe viață a fost de Elena Ilina „Înalțimea a patra” despre Gulea Koroleva, eroină în războiul hitlerist. Am fost atât de impresionată că o tot reciteam și mi-am făcut-o model. Nu neapărat să fie Gulea, astăzi veți găsi mii de modele mult mai interesante, dar atunci erau alte timpuri și citeam în chiriliță… Este o carte foarte interesantă, o poți citi de la zece ani, nu veți regreta să oferiți copiilor s-o citească în întregime și să aflați detaliile. E bine să ai modele de viață, de la care poți lua exemplu bun și să te inspiri la fapte mărețe. Eu atât de mult doream să fiu ca Gulea, că am început să mă înscriu la toate secțiile de perfecționare sau dezvoltare personală. Astfel, am finișat școala de pictură în clasa a 9, tot odată școala sportivă profil Gimnastică artistică (șpagat pot face și acum); făceam atletică ușoară, la competiții raionale o zbugheam la fugă, mai ales la estafete, și luam premii, desigur. Ce n-am mai făcut?
Eu cu fratii mei
După „pandemia” de filme indiene care acopereau toate casele cinematografice în URSS, am decis că nici eu nu dansez rău și… am început chiar a cânta într-o limbă hindi „rastălmăcită” de nimeni, dar cântam și dansam! – așa că luam premiile la toate carnavalurile de la Școala ruso-moldovenească din Florești până clasa a X. Colegii mă invidiau pentru că doar eu din clasă nimeream la aceste evenimente de revelion, iar mama mă chițea așa de frumos, mă înfășura în mătăsuri și podoabe aduse de tăticu meu din Arabia Saudită unde a fost el pe timpuri în deplasare. Eu, fâlfâită, daaa dansam extraordinar dând din fund ușurel, aici practica gimnasticii artistice era la nivel, mi-am făcut și o silueta frumoasă de model. Altceva? Am prins arta fotografiatului. Mergeam săptămânal la Secția de Fotografi mai la vale de casa noastră și învățam cum se fac imaginile, din care unghi și ce lumină sa punctez pe aparatul „Smena 8”, cum se prelucrează, cum se developează etc. Acum mă miră faptul că atât de clar îmi amintesc unele lucruri. Studiile foto mi-au prins bine și în prezent, atunci când filmez la varia evenimente culturale, precum a fost Clubul Impresii din viață și cărți în cadrul Bibliotecii Municipale B.P.Hasdeu, proiectul meu reușit. Am aflat despre atâtea personalități, nu mi-am făcut nicidecum relații precum cred alții, dar comunic cu câtiva dintre ei în continuare. Altceva, muzica – adorata sufletului meu, o ascultam de pe un magnetofon enorm cu o bandă rulantă care se tot rotea până se rupea uneori de atâta învârtitură. Eu puneam sunetul la maxim că se speriau vecinii de pe strada Pușkin, 24 (azi, Florilor) din Florești, baștina mea dragă… Vreau să spun că veți crește copii înțelepți dacă îi veți învăța arta cititului… Sportul, dansul, prelucrarea imaginilor și darul culorilor prin desene sau picturi…
Dar, m-am abătut de la… tema principală…
Ziua Mondiala a persoanelor cu dizabilitați – despre care oamenii cu greu își amintesc, doar cei care trec prin asemena dureri, doar cei care trăiesc alături de ei… E la 3 decembrie, atunci când demnitarii își mai amintesc uneori prin mici donații pentru a-i uita pe timp de un an. Drepturile nu merg ca pe roată, cât n-ai turna apă din gură, e mai „util” să vorbească mult. Statul nu oferă tratamente sănătoase, statul n-are nevoie! Legile funcționează prost, mai mult pe hârtie, și suferă milioane de oameni în viață… Și după covid, câți invalizi vor rămâne, dar toți sunt siguri că anume vaccina e leacul… De carte, studii, cultură au uitat toți… Și gata, ești astupat la gură… Internetul are un rol mai puternic în educația a milioane de copii, decât părinții lor!
Părinți, aveți grijă de copiii voștri, urmăriți comportamentul, stările și postările lor. Sănătate!
Multe afaceri se fac pentru proprietate, nu și pentru dezvoltare de care moldovenii au mare nevoie în prezent… Pentru filantropi: Atunci când ajuți pe cineva – fă-o în liniște, fără mare tam-tam, și public. Ai ajutat, acum dă-o uitării. Altfel gestul tău nu mai are nicio valoare! Tragedia e că noi nu putem rezolva problemele noastre de stat; apelăm la vecini, care dau din umeri de uimire de prostia noastră umană… Ce să-i faci, așa suntem deprinși să așteptăm pomană fără a realiza ceva util acestei mici țări… Noi, în continuare putem doar să strigăm, să invinuim fără a înțelege cum stau lucrurile de fapt și niciodată nu ne punem în locul persoanei pe care o criticăm. Ne irosim timpul cu cei care nu ne iubesc, și viceversa… Da, și este foarte ușor să dăm sfaturi, atunci când nu ne privește personal. Iar în cazul când președintele nostru a fost ales de poporul majoritar, „soarta” lui o decide un grup de persoane împotriva cărui acest mare popor nu poate face nimic, doar să comenteze pe rețele cât de prost este, și o fac după ce l-au votat chiar ei… Ne irosim jumătate de viață pentru regretele din trecut, pentru a spurca pe cineva, și nu facem nimic pentru a schimba lucrurile pentru viitor. În fiecare zi ne trezim cu ceea… că mai avem o șansă. Dar, unicul obstacol – suntem chiar Noi!
#Moldovene! –Tu numai te-ai născut, nedorit de societate, ești agreat oricum, și lumea te tolerează, dar unde să te bagi, în viață – mii astfel de situații:
La grădiniță, toate bolile ai îndurat, ești încă mic pentru a fi util cuiva, la școală eminent, acasă ajutor, pentru a primi fărimituri din dragostea cuvenită… Iubit, crescut de părinți cu grijă și afecțiune, dar nu și de stat, acele persoane fără simț și noțiune…
Lecții la școală, cursuri, studii superioare, pentru ai face mândri pe părinți de tine, te-ai stăruit atât de mult, și ai pentru ce să fii de cineva respectat, dar s-a întâmplat să devii… surd, nu din născare, – eroare birocrată, în medicină se mai fac greșeli, malpraxisul va dăinui întotdeauna, ca oamenii proști ce nu se știu ca atare…
Ai realizat cum măștile se poartă atunci când vrei să fii util, nevoie mare să te stărui, să înveți să te poclonești și nu odată, în fața șefilor care nu recunosc succesul decât al lor, din nou te-ai dat seama cât de uzate sunt măștile lor…
Nici în familia ta nu poți avea drepturi, se bagă societatea și aici, impozitele și facturile comunale crescând pe măsura nevoilor corupte ale demnitarilor; te vor pune să achiți pentru aerul pe care îl respiri, te vor folosi prin votul tău cap-coadă atâta timp cât ești supraglomerat cu problemele tale… fără a te susține nici prin lege… Vei fi depășit de adversitate și adevărul apare prea târziu, suflat de vânt și de prietenii zburați pentru totdeauna în UE… Deputații se luptă între ei, au grijă să fie în vârf, le este indiferent ce simte omul simplu, nici nu vor crede că ești normal atunci când le arăți erorile sau îți exprimi doleanțele tale, e bine de menționat cum te blochează pe rețele de socializare ca și cum ar fi un joc la grădiniță de copii. Ce să mai vorbim de colegii lor mai inferiori?
Nu ai nimic acum, nici prieteni, nici colegi, care să te ajute, atunci când ești plin de nevoi și mai să nu respiri, și doar ai fost util cândva, când au avut nevoie de tine, nu ai ratat, ai împărțit ce ai putut și cu ei, – dar este de-ajuns să rămâi om pentru ei, ce aștepți altceva? Fii serios. Ești handicap, nu meriți să fii normal, nici chiar sub spaima fricii de dumnezeu, credința undeva la ei – la fundul mării…
Să-ți fie recunoscutor nu este nimeni obligat, în lumea aceasta fiecare-i pentru sine, te-a ajuns ori nu, în cele din urmă? Ești prost ori te prefaci? Te-ai confruntat cum ai putut, pe nimeni nu obijduind, mereu întrând în cârca lor, – ai nimerit-o? Sigur că nu… Tu ești într-adevăr prea simplu! Nici să vorbești nu poți, deci nici să simți ca-atare… Ești un nimeni.
Târziu ai înțeles, iubirea e o infecție, tu oferi tot ce poți din sufletul tău, de ce ești în stare, și mai departe – deja ești de prisos, a cincia roată la căruță, – mereu vei de înlocuit, și la serviciu, și în dragoste eternă…
Dai ce poți, și crezi că mai poți da, dar uiți că timpul zboară și… îmbătrânești, atunci când vine schimbul generațiilor care te vor coborî din meritul tău, de orice poți tu oferi în schimb, dar nici experiența, nici profesionalismul nu mai sunt utile…
Și doar simți din nou că mai ai de oferit, prin firea ta în mod normal, ai energie, minte plină cu idei, proiecte în prag de realizare, te lupți să fii convingător, dar ești nevoit să lași brațele jos, – nu trebuie la nimeni… Legea bumerangului predomină totuși. Ai trecut prin asta, și indiscutabil, știi că funcționează… Cel mai important e că nu aștepți bumerangul, Tu ești Om printre oameni, și „ne iartă, Doamne, greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri…”. Domnul exista!
Persoane inutile… Auzi, cum sunt dați afară cei nevoiași din propriile lor case pentru că un funcționar cu bani și case pretinde la același loc sau lot… TV-ul e plin cu știri și mesaje pe care le auzi parcă, dar nimeni nu știe ce urmează, nimic nu funcționează… În casă o bătrânică, bolnavă, cana pustie, un ceai cu leacuri n-are cine-i oferi, poate s-ar găsi cineva pentru bani dacă ar fi angajat… Va pleca ea în tăcere, în neființă, amintindu-și câtă lume a ajutat personal, cu grijă și necondiționat, și cât de puțin a luat de la viață pentru sine, și – nici un vinovat,.. așa e soarta. Ca la moldoveni…
Ce lume ambrozivă. Ambrozie de care n-ai scăpare… Ferește-te de Covid, nu ne molipsi, poartă mască, nu e glumă atunci când susții că nu există și… singuri mori de coronavirus…
15 februarie — Întâmpinarea Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Doamne- miluiește-ne!
Există momente în viață când realizezi: Sunt fericit! Te simți în vârful satisfacției și autorealizării – ca om. Fie, la odihnă, și ai timp să admiri frumusețile naturii… Și oamenii noi… Eu. tu. noi – trăim! – Respiră adânc, privind arborii într-un sătuc de rai… Codrii. Norii. Florile, lacul și verdeață peste tot, și nimeni mai mult decât… gândurile mele despre cei dragi. – E fericirea! – Hrăniți-vă cu dragoste și prindeți clipa! Omul se naște pentru a trăi, nu pentru a se pregăti de viață. Să fii tu însuți într-o lume unde toți doresc ca tu să corespunzi cerințelor lor sau să faci ce vor alții, este deja o realizare uriașă! Nu lăsa sentimentele să te piardă. Observ multe persoane care deja nu mai simt nimic, fac totul mecanic, încearcă a iubi, a spune ceva frumos, dar nu simt nimic în același timp, sentimentele s-au răcolit într-o societate în care valorile nu se mai regăsesc…
Am prins razele solare, la san. Codru
Moldova rămâne a mea, este o familie, copiii mei, nepoțelul, săli de concerte, galerie de artă, biserici, biblioteca, și câteva case la care vreau mereu să merg, și pot merge. Toate celelate există pentru mine ca ceva în paralel, fără să mă intersectez… Dar, în această viață, ceva totuși se petrece în paralel, și ceva întotdeauna lasă urme – intersecții…
Ce înseamnă să fii tu însuți în lumea noastră? Pentru fiecare e diferit. Cineva rămâne a fi el însuși plutind cu fluxul, altul se grăbește împotriva lui și fiecare rămâne cu sinele său, pentru că aceasta și este esența.
Să fii tu însuși – este un blanche-card împotriva porcăriei și atitudinii ticăloase față de oameni în societate. Cică, ei nu mă acceptă, și eu sunt cum sunt persoană mare, respectați-mă ce n-aș făptui, și dacă nu sunteți de acord, ești eliminat din echipă sau concediat, cică pentru discriminare socială ). Fii politicos, bine instruit și nu deranja oamenii să trăiască, iată aici este deja mai interesant…
Vreau ca oficialii să corespundă acelei imagini care este specificată în legislație, dar în schimb ei – vor să fie ei înșiși, să fure și să-și umple buzunarele. Codul penal prevede ca oamenii să respecte normele comportamentului stabilit, probabil legiuitorii cer prea mult.
Doar că puține persoane găsesc un echilibru și mijlocul de aur. Fie că alergi după toți fără a gândi ce-ți dorești, fie, scuipi pe toți, si te comporți fără a respecta pe ceilalți și societatea în care trăiești, ca apoi să numești asta „acceptați-mă precum sunt”! Ar fi mai potrivit să ironizez la temă, dar nu pot și nici nu vreau… Toți cei care n-au găsit sensul profund în această „muzică” – pur și simplu, nu s-au maturizat.
Muzica o comandă cei care au bani! Va dura mult timp până în Moldova ceva se va mișca în acest sens. De aceea, și avem nevoie de utilizatori și mass-media, de discursurile și comentariile oamenilor normali din popor pe rețele sociale, pentru a atrage atenția la problemele care într-adevăr există. Și aici, să fim atenți, există prevederi explicite care stabilesc regulile de joc pentru influencerii din țară. Fie că sunt legi sau reglementări interne ale breslei, jurnaliștii trebuie să le respecte.
Referitor la Covid_19. Oamenii nu vor să creadă, chiar și atunci când pierd pe cei dragi sau prietenii. Este ca o cursă de stafetă prin veacurile de pandemii, pline de obstacole incredibile și de concurență bolnavă a tipurilor de moarte inexistentă, în care fiecare poate stabili propriul lui record, fie, cel puțin, să cadă într-o altă capcană insidioasă a politicienilor.
Trăim în acest timp, atunci când orice semn de stare proastă te face să gândești că ai Covidul. Ai simțit și tu acest lucru? Apreciez și admir mult medicii noștri pentru eroismul lor, pentru atitudinea lor sensibilă și atenție față de pacienți. În general, și medicii își riscă viața lor, salvează vieți, unii pierzând-uși viața lor. Închinare adâncă. Se pare că virusul parcă dispare, oamenii își vin în fire, încep să înțeleagă, adică sunt pe cale… Au rămas mici fenomene reziduale, dar și asta se va trece, ca și întreaga noastră viață în continuare… Cred în absolutul lor, gânduri, energie, vibrații. La fel ca în moda pariziană plină de șarm și senzualitate! Bulinele romantice, tricourile clasice și sandalele cu vârful ascuțit – sunt doar câteva dintre elementele pe care le vedem pe străzile Chișinăului fără pandemie și care ne vor încânta privirile…
Atunci când merge prin țară, îi dau lacrimile. Și nu o știu de plângăcioasă. Dar așa cum spune și Tatiana, ceea ce a decis ea pentru acest mic stat, este un proiect pe care îl face un om o dată-n viață. Noi, toți, putem deveni fondatorii acestui proiect, și chiar realizatorii lui, spune ea. O dată și pentru totdeauna.
Pot remarca o evoluție în în felul în care e privită implicarea Tatianei Bordeianu și a colegilor într-un proiect social, asocierea de imagine cu o cauză socială, mai ales, responsabilitatea pentru cauza ce alegi s-o susții.
Frumusețea muncii acestor oameni, însă, tocmai în asta constă: Dă un sens vieții. Practic, ei sunt cei care care în această industrie a binelui sunt mari egoiști: dăruiesc și primesc înzecit. E mare lucru să vezi cum se face un PACE, când trăiești în țara lui „nu se poate”. E mare lucru să ai în jur doar oamenii foarte mișto, pentru că, prin natura muncii, te înconjuri de oameni foarte speciali, veniți parcă pe Pământ cu misiunea de a face lumea mai bună. Noi, râdem mult la birou și cu prietenii de situații hilare de care ne lovim, dar întotdeauna soluțiile apar din acest tip de interacțiune.
Problemele întâmpinate sunt cele care țin de lipsă de organizare și de mentalități. Constant apar probleme în obținerea celor mai simple la prima vedere de autorizații, sau licențe cu drepturi depline, chiar și un simplu permis de șofer necesită avize inexplicabil de dificile. Corupția predomină în toate domeniile, iar banul a devenit o valoare mai mare… Multe instanțe închise în nas, reveniri etc. Cea mai grea parte rămâne neputința noastră de a schimba lucrurile într-un timp cât mai scurt.
Atât Tatiana, cât și colegii ei de partid sunt transparenți privind munca lor pentru oameni. Problema este că oamenii au pierdut încrderea din vina partidelor anterioare, dar întotdeauna există soluții pentru a reuși, să dovedească prin fapte proiectul lor de a schimba lucrurile în societate… Prin întrunirile periodice, echipa ține constant discuții unde împărtășesc realizările și bucuriile, dar și obstacolele și problemele cu care se confruntă societatea. Transparența este principiul după care funcționeaza platforma PACE.
Tatiana are multe povești de spus în zona voluntaruatului, pentru că multe acțiuni le fac împreună cu oamenii care dau din preaplinul lor, – de caritate, merg în spitale, fac ateliere cu copii, cu tinerii sau cu Bunicii (proiectul președintelui V. Cavcaliuc)… Alături de echipa PACE sunt influencerii, muzicieni, producători, vedete TV, scriitori, profesori, medici, economiști, ingineri, sportive: sunt profesioniști în domenii variate și de toate vârstele.
Tatiana e convinsă că echipa în care face parte, asocierea aceasta e o formula câștigătoare, în opinia ei. O echipa formată din oamenii care râd sau plâng împreună, se enervează sau se bucură împreună, sau pe rând, au familii, prieteni, și uneori chiar petrec zilele de odihnă împreună, în scopul de a găsi soluții în aceste zile grele pentru țară. Ei gândesc la fel, deși uneori separat. Oamenii când se gândesc la beneficiul poporului, ar fi bine de crezut de la bun început. De ce spune asta? Pentru că această neîncredere distruge toate planurile bune.
„Când am realizat ce facem cu adevărat, ne-am zis cu toții și am zis lumii întregi:„Noi vrem să facem și facem un Bine. Indiferent de preferințele oamenilor pentru partide oricare. In acest sens, dacă vom fi printre cei la putere, nu vom împărți idealurile oamenilor în inegalități. Iar în Moldova, în primul rând, e nevoie de asigurarea beneficiilor economice pentru oameni și de o educație civilizată europeană! Nu mai e cale de întors. Îi provocăm pe moldovenii de pretutindeni, să îndrăznească să creadă în fortă proprie și în forța comunității, arătându-le că dacă aleg să se implice în reformarea sistemului, pot realiza ceea ce nu a reușit statul moldav în 30 de ani!”
Cele mai dificile probleme sunt cele care țin de lipsă de organizare și de mentalități. Pentru industria binelui, trebuie să oferim, să dăruim și vom primi inzecit. E mare lucru să vezi cum se crează un spital, de exemplu, sau o strângere de fonduri pentru cei bolnavi, fie, să adune tinerii voluntari pentru a curăți strazile de gunoi, etc… Oamenii nu au voință, sunt indiferenți, pur și simplu, și când se face bine, fac exact invers, critică la de mult binele realizat, ceea ce a devenit deja specificul unor moldoveni…
„ Avem mari lacune la capitolul relații internaționale. Acest domeniu este foarte amplu și include cam toate segmentele, doar că în dimensiuni globale. Sînt șefa Departamentului Relațiile Externe și Integrarea Europeană în cadrul PACE. Misiunea noastră este să valorificăm toate oportunitățile de promovare a țării noastre și să devenim parteneri de încredere pe plan internațional.”
Ce mai poate spune ea despre „țara lui nu se poate”, despre cum se impart timpul și inboxul ei, cine ajută în Moldova, promovează cauzele bune, pune piedici ONG-rilor, prejudecăți. Despre enervări și frustrări, inegalități, absurs birocratic, politicieni, legi, oameni buni, voluntari și cum se construiște o comunitate, Tatiana poate relata ore întregi, și merită să fie ascultată.
Adunate din copilărie și în continuare vorbe bune direct de la T. Bordeianu:
„Primul alfabet pe care l-am învățat, a fost slavona veche, din cărțile de rugăciuni ale bunicii mele ucrainence. Ea citea cu voce, iar eu, în sinea mea, mă prefăceam că citesc, până am realizat că chiar știu să citesc. Asta a fost tare de tot.”
La vîrsta de trei ani a mers la grădiniță. Și nu-i plăcea nimic acolo. S-a decis că va copilări mai mult pe la bunei, deoarece îi plăcea să comunice cu oamenii de la țară, cu cei în etate, să le asculte amintirile din timpul războiului, învățămintele lor de viață. Era într-un fel – un ascultător perfect ale acestor persoane cu poveștile sale de viață..
„Am fost educată în spiritul corectitudinii, a egalității, a onestității. Din această poziție de soră mai mare, am înțeles ce înseamnă responsabilități și că adevărul iese mereu la suprafață. ” Și este primul copil dintre cei șase în familie, mai are 2 surori și 3 frați. Egalitate 3 fete și 3 băieți. Mama este contabilă de profesie, tatăl veterinar. Mama – uraineancă, tatăl moldovean. Tatiana consideră:„ Limba mea maternă este română”
Tatăl mereu îi spunea încă de când Tatiana era mică: „Dacă ești corect, onest, înveți și te dezvolți intelectual, – nimeni, niciodată nu te va putea doborî”. Educată în acest spirit, Tatiana la toate inițiativele și activitățile sale – pune la bază valorile transmise de părinții ei. A devenit ceea ce este Ea astăzi!
„Era anul 1999. Fusesem desemnată învingătoarea unui concurs de poezii la emisiunea Clipa Siderala. Am venit să îmi ridic premiul și astfel am cunosctut-o pe Geta Burlacu, care atunci era prezentatoarea emisiunii. Văzînd Geta că am vorbit în fața camerei de filmat fără nici o dublă, a rămas impresionată cumva și mi-a zis că trebuie să studiez la facultatea de jurnalism. Eu eram în clasa a 9-a atunci. Vroiam să studiez limbi străine.
După liceu, bineînțeles, am ales facultatea de Jurnalism și Comunicare Publică. Dar nu m-am oprit aici, deoarece probabil datorită injustițiilor observate în jurul meu, am decis să mă înscriu la facultatea de Drept. Așa am ajuns magistru in Drept Internațional.
Am foarte multe pasiuni, interese. Îmi place să cunosc aprofundat ceea ce mă interesează, probabil curiozitatea jurnalistului din mine, astfel am studiat mai multe domenii, și tot în acest mod am ajuns la decizia de a mă implica în politică.
Ca fiecare femeie, s-a schimbat percepția mea asupra lumii din momentul în care am devenit mamă. Mamă de fetiță. Ea este bucuria și realizarea mea cea mai importantă. Ea este cea care îmi dă curaj și inspirație.
În general ador copiii și găsesc mereu în comunicarea cu micuții inspirație și motivație. Cred că fiecare copil este special. Dragostea și atenția pe care o dăm copiilor, va da rezultate în timp. Este ceea de ce ei au nevoie.
Am copilărit in zona Codrilor Moldovei. Am absorbit fiecare picătură a frumuseții acestor locuri, care pentru mine sînt cele mai frumoase. Descoperind Moldova. Codrii Moldovei. Cele mai frumoase locuri. Doresc să promovez frumusețile Moldovei în toată lumea!
Chiar recent am vizitat locul de baștină al tatălui meu, Temeleuți, Călărași, țărmurile râului Bâc. Un loc pe care eu îl consider aproape magic.
Buneii materni au locuit în Hârjauca, Palanca, raionul Călărași. Acele locuri au rămas mereu în memoria mea ca fiind de o încărcătură energetică importantă.
Recomand vizitarea mănăstirii Hârjauca, raionul Călărași.
Am citit mereu și cam tot ce găseam. Am crescut cu acest hobby. Nu cred că am o carte preferată, sau care m-a marcat. Am citit literatura universală clasică, literatura română. De fiecare dată cînd deschid o carte, este o nouă descoperire, o nouă galaxie. Sînt absorbită de fiecare cuvînt, de fiecare descriere, de fiecare personaj.
M-a marcat lectura: „Prinț și cerșetor” de Mark Twain, „Mizerabilii” de Victor Hugo, „O viață”, de Guy de Maupassant, „Colț alb” de Jack London, „Ion”, „Ciuleandra” de Liviu Rebreanu, „Artefact” de Ioan Mânăscurtă, – cărți care pot fi citite la Biblioteca Municipală B.P.Hasdeu unde apelez mai des. Îmi aduc aminte cum o „căram” pe mama de la Călărași – să mă aducă la biblioteca B.P. Hasdeu ca să citesc cărțile lui L. Rebreanu pentru concursul “La izvoarele înțelepciunii”. A fost prin 1997-1998.
Am citit multe din filosofie, logică, psihologie.
Cred că fiecare rînd citit, fiecare pagină, cuvînt după cuvînt, mi-au construit personalitatea, m-au ajutat să înțeleg lumea și mecanismele ei de funcționare.
Îmi place să citesc din politologie.
Și am ajuns la politică. M-am implicat în politică recent, pentru că am obosit să văd ce se întîmplă în jurul meu, să mă revolt în sinea mea și să nu acționez.
Am considerat că e timpul să mă implic. Am considerat că am o pregătire intelectuală suficientă care să îmi permită această implicare. Am înțeles la un moment dat că oamenii care au ceva de spus, nu au curajul să o facă, în acest mod le lasă spațiul celor care nu prea au nimic de spus, dar nu le lipsește curajul. De asta și avem ce avem.
Mi-am adunat întreg curajul și am venit să fac parte din cea mai tînără și profesionistă echipă de politicieni care a existat vre-odată în Republica Moldova. acest partid s-a format în aceeasi perioadă cînd eu aveam primele gînduri de implicare în politică. Așa a vrut universul probabil.
L-am întîlnit pe liderul nostru, dl Gheorghe Cavcaliuc, pe care îl consider unicul lider politic demn să conducă țara noastră. M-a impresionat prin intelectul său, prin profesionalismul și dăruirea de care dă dovadă. Nu m-a convins atât politicul, cât m-a convins omul acesta. M-a convins că eu trebuie să mă implic. Rezonez cu viziunile politice ale Partidului Acasă Construim Europa (PACE.) Sînt convinsă că echipa de oameni profesioniști din cadrul PACE, care au decis să se implice și să își aducă fiecare contribuția cum poate la bunăstarea Republicii Moldova, vor reuși.
Sînt astăzi în politică pentru că vreau sa fiu mîndră de țara mea. Vreau, să nu mai vreau să plec de aici.
Și îndemn fiecare cetățean cu spirit civic să nu fie indiferent, să se implice în toate procesele care pot influența calitatea vieții. Fie la nivel local, fie regional, fie național.
Schimbarea începe cu fiecare din noi. Să aducem Europa la noi acasă. Sa nu mai căutăm tărâmuri promise, dar să ne implicăm și să construim noi.
De ce politica? Deoarece am găsit aici o echipă și un lider care are aceleași viziuni ca și mine. Deoarece, consider că sînt foarte multe de făcut în politică, pentru ca oamenii de pretutindeni să se simtă mai confortabil în mediul lor.
Este nevoie de vizionari în politică. De oameni care au un bagaj intelectual ce le permite să facă față acestei misiuni aprope imposibile.
Cu siguranță, noi nu doar promitem, noi facem, și aceste sunt directivele cele mai obiectivePACE:
– Reducerea birocratiei; excluderea rândurilor la instituțiile publice; reintegrarea țării; depolitizarea funcției de primar; Integrarea Europeană; vot electronic; în Economie -Impozit pe venit 0% pentru agricultori; reducere 150% din taxe și impozite; credite cu 2% pentru agricultori; subvenția timp de 3 zile; întreprindere de producere în fiecare sat; industrializarea țării; independența energetică; Social: 10% din PIB pentru educație; triplarea salariilor medicilor; credite pentru studii cu 10%; servicii stomatologice gratuite pentru bătrîni; schimbarea gratuită a acoperișurilor din Azbest; compensarea a 30% din medicamente pentru bătrîni; credite ipotecare cu 0% pentru familiile tinere; în Justiție: dosarul electronic va reduce definitiv corupția în sistemul juridic; concedierea judecătorilor ce au pierdut dosare la CtEDO; sancționarea triplă a funcționarilor ce blochează venirea investițiilor; pachet social motivant pentru structurile de forță și aplicarea legii…
„Am avut dintotdeauna tangențe cu mediul de afaceri internațional și pot afirma cu certitudine că tot ce înseamnă internațional in RM, întîmpină dificultăți și neclarități. Este nevoie de cunoștințe vaste teoretice și practice, de o voință majoră și de un plan de acțiuni bine determinat, pentru a implementa aceste schimbări atît de necesare. În echipa PACE sîntem acei oameni, care studiază toate aspectele problemelor nesoluționate, sau stagnante ale țării noastre, iar în programul nostru venim cu un set de soluții viabile pentru toate segmentele. Deseori rezolvarea unei probleme majore este foarte simplă și necesită doar voință. Partidul PACE a apărut ca o necesitate stringentă în societatea din R.Moldova. Domnul Gheorghe Cavcaliuc, un profesionalist desăvîrșit în domeniul său de activitate anterior, a sesizat incapacitatea politicienilor actuali de a oferi cetățenilor Republicii Moldova siguranța și stabilitatea de care au nevoie. A fost ca efectul bulgărului de zăpadă. Pe dumnealui, l-au urmat alte personalități cunoscute în Moldova, cu aceleași năzuințe Denis Roșca, Alexandru Grumeza, Galina Cotorobai,Ludmila Chistruga, Alexandru Stratan, Alexei Sivunic, Valentina Geamana, Vitalie Raducanu, Nelu Arnaut, etc. Cu proiecte noi și intenții curate de a ne unifica forțele și a scoate țara noastră din impas…”
Gânduri și alte expresii de Tatiana Bordeianu:
Înainte de a te plânge pe viață, răspunde la întrebarea simplă. – Tu ce faci ca să fie mai bine în jurul tău, în comunitatea ta?
Dezamagirea cetatenilor in politica e la maximum. Stim si de ce.
„Workout. Eat well. Read books. Be smart. Work hard. Be correct. Respect yourself and respect the others. Respect the environment. And the planet earth will be a better place.”
„Antrenează-te.. Mănâncă bine. Citește cărți. Fii deștept. Muncește din greu. Fii corect. Respectă-te și respectă-i pe ceilalți. Respectă mediul. Și planeta Pământ va fi un loc mai bun.”
La muți ani fericiți, fiica mea. Ești universul meu. Aș vrea să te văd mereu fericită. Aș vrea să pot să îți fiu mereu alături. Vreau să știi că tu mi-ai schimbat configurația existențială. Îmi ești cel mai bun profesor, cea mai bună prietenă. Love you.
Există oameni care îți dau aripi. Există acei oameni care te inspiră. Ei există. Este important să îi găsești.
Partidul Acasă Construim Europa – Partidul care poate aduce schimbarea în R. Moldova. Poate întrezărim lumina la capătul tunelului juridic.
Separarea puterilor în stat este postulatul care stă la baza unui stat democratic precum Republica Moldova.
Oamenii PACE pe care îi tot acuzați, sînt unica speranță a RM de a scăpa de tot gunoiul ascuns sub covor de-a rîndul anilor. Acești oameni și-au unit eforturile și își dedică timpul și energia pentru a dezvolta RM. Vă rog să dați dovadă măcar o dată de civilizație, dragi concetățeni. #PACE
Stiți de ce, dragi politicieni sînteți luați în derîdere și ați devenit subiect de pamflete?
Pentru că vă lipsește corectitudinea și coerența. Pentru că spuneți una și faceți alta. Pentru că întoarceți legile cum vă convine. Or, vorba veche a lui Gheorghe Urschi: “Cineva e cineva, dar cineva nu e cineva”.
Ipocrizia. Minciuna. Sunt cuvintele ce descriu politicienii care s-au tot perindat pe la tribunele politicii moldave. Am decis să mă implic în politică, pentru că am obosit de ipocriți. Adevărul, dreptatea și onestitatea sînt valorile în numele cărora am fost educată, și pentru care am fost educată să lupt. Voi deconspira și denunța toate minciunile întîlnite pe parcursul traseului meu politic. Este diferență între adevarul omis și minciuna fațișă. Măcar asta ar trebui să învețe unii.
Date scurte biografice: Tatiana Bordeianu – Jurnalist, Jurist, magistru în Drept Internațional, Fashion Designer, poet, consultant internațional în afaceri și investiții, mamă, cetățean responsabil, femeie drive și șoferiță excelentă!
P. S. Cu Tatiana mă cunosc din 2003, prin fiică mea care cânta pe-atunci pe la concerte și Tatiana era prezentatoare la un post TV cunoscut în Moldova. Cu fiica au devenit prietene, apoi Tatiana mult timp a locuit în Italia cu familia ei, a născut o fetiță, și chiar a reușit să creeze în Italia un brand de modele cu vestimentație modernă #Flower_Ferre… O fire foarte energică în continuare, la fel e pornită în organizări creative în industria promovării și de publicitate externă a Moldovei. Dragostea de patrie a întors-o înapoi, și iată cum vine că, ați ascultat povestea ei… Cu viva PACE!
„Dragostea și primăvara, omul le duce până la sfârșitul vieții. Doar cel ce iubește are dreptul să se numească om. Trebuie să fii mereu îndrăgostit de meseria ta și de tot ce te înconjoară” (Serafima Senkevici)
Tablourile ei au o compoziție clară; – ele strigă prin realitate și culori, în dorință de a trăi în pace și cu suflet; se simte relația subtilă dintre om și natură, descrisă pe pânzele mari astfel, de parcă ar scrie acorduri muzicale. O poetă a versului folcloric redat prin culori extraordinare, reale, – sunt multe expresii din viața din satul ei de baștină Olișcani, fie portretele ale unor simpli săteni. Cât face „Portretul Mamei eroine” pictat de Serafima! Un american a vrut să-l procure cu o mie de dolari atunci când Serafima l-a expus la o expoziție în SUA prin anii’70, pe timpurile sovietice! N-a cedat, nu știu, ce-ar spune ea în prezent, a făcut bine sau nu? Că întotdeauna a avut nevoie de bani pentru a crea și a avea grijă de oamenii din jurul ei. Dar, cum se spune, „Casa părintească – nu se vinde”…
Serafima a fost mereu și rămâne o Doamnă de o frumusețe excepțională, în interior, și la exterior. Înconjurată de admiratorii talentului și a frumuseții sale, a fost invitată de câteva ori să se filmeze în roluri principale. Însă a refuzat în folosul activității sale pictoriale. Cine știe, unde ajungea dacă nu refuza rolul principal din „Donul liniștit” de Mihail Șolohov, pe care ulterior l-a jucat celebra actriță Ălina Bystritkaya.
Pictorița nu se genează să redea pe pânzele sale natura omenească, din categoria „Nud” și o face surprinzător de perfect. Interesantă istorie cu unul dintre pânzele de Serafima Senkevici – cea a Iuliei Timoșenko care până a deveni politiciană, a fost pictată nudă, și ulterior, la cerință, Serafima a fost „nevoită” să acopere frumusețea sânilor cu o bluziță transparentă și cu flori de câmp… Imaginea lui Timoșenko a fost expusă pe pânză în 2004. Atunci Serafima nici nu și-a imaginat că Iulia va ajunge în politică mare.
Omul deosebit, pictorița Serafima Senkevici găsește limbă comună cu persoanele de orice vârstă, este foarte atentă la detalii și, în general, la cuprinsul unei firi inteligente. Adoră să picteze la aer liber, adoră tihna, câmpurile și spațiile solare pe care le acoperă cu ulei color. Își împărtășește cu drag amintirile din copilărie, impresiile despre părinți, frații, prietenii și colegii de breaslă, și despre cum acordă un sens pânzelor sale… Impresiile din copilărie vin cu întâmplări amuzante, atunci când Sima de mică se fascina să urce gardurile și să privească orizonturile cerești, se simțea în culmea fericirii… „Da, orizonturile, – spune ea, – pentru mine sunt adevărată fericire, ele niciodată nu se apropie”. Serafima vine cu gânduri, mesaje filosofice speciale la oameni… prin creațiile ei deosebite.
Serafima ultimul timp vine rar în Moldova, și pe timpuri ea adora să călătorească: a cutreierat pictând toată Europa și chiar lumea întreagă,- aceste drumuri fiind explicate prin curiozitatea ei creativă de neegalat. Își expune coloritul de viață, chiar și când uneori apar concurenții gata s-o elimine de pe piedestalul de triumf, și ei există, precum au fost dintotdeauna și doritorii de a avea operele Senkevici. Este bine cunoscută, și tratată cu amabilitate de criticii de artă. Pentru că măieștrița pune valoare pe munca și viața sa. Captivante prin strigătul din suflet – cu imagini extrem de firești omului, pânze care hipnotizează prin frumusețea lor! Cele mai reușite trăsături ale operelor artistei: cu sentimentul unui basm floral, iar în centrul subiectului e Dragostea: de om, de țară, de natură… Pe pânzele sale Serafima descrie epoca în care trăiește în cele mai mici detalii, reproduce interiorul omului prezent al secolului XX-XXI. Orice subiect al creației de succes, devine o sursă de inspirație pentru ea. Mereu a fost solicitată de cei din jur, și este la dispoziția lor printr-o artă de excepție, cu inteligență și energie, prin exemplu ei de doamnă de onoare, cu care dorește să comunice fiecare de la tânăr la cel în etate…
Serafima Senkevici a pictat Viața reală a oamenilor, fixă prin peisaje și floristică, cu scene țărănești sau din orașe, tablouri nude și, desigur, portrete. Opera ei cuprinde impresii care predomină, de obicei peste subiectul descris pe pânză. O pictoriță talentată, contemporană, cu tablourile ce reprezintă romantismul clasic, lirice prin poemul de culori și descriere a naturii frumoase a vieții din URSS. Iar peisajele uluitoare cu flori și cu bucătăria popoarelor – sunt de nedescris prin cuvinte, incomparabile, și dețin întâietate a peste mii de pânze moderne pictate de ceilalți pictori prin stilul lor la cerință „de modă”. Serafima s-a dedicat descrierii exacte a frumuseții naturale, cu o precizie uimitoare a atmosferei locului înfățișat în pictură, cu meleaguri, cer deschis și flori de câmp. Pe lângă pictură în stil clasic, s-a ocupat de mozaică, de design cu amenajări interioare a galeriilor de artă pentru expoziții. În secolul XX, multe genuri de artă pictorială apăreau și dispăreau cu o viteză nebună, dar Serafima mereu căuta stilul ei predominant, de fapt, a reușit în toate cu succes. Foarte tolerantă, ea scrie cu ulei – liniștit și atent, la cele mai mici detalii, și când obosea, făcea mică pauză în care găsea neapărat alte preocupații plăcute sufletului ei. Cred că doar problemele casnice, fie ale celor din jurul ei – o făceau să amâne lucrul ei personal. Curând va împlini 80 de ani, un jubileu frumos pentru toată lumea care îi dorește mulți-muți ani cu sănătate și creații colorate în continuare…
Oamenii celebri, personalitățile de valoare – susțin că Serafima Senkevici, Artist plastic al poporului din Ucraina, a făcut mult bine plaiului său, și nu uită nici de cei din Moldova. Mulțumită ei în Nikolaev au apărut câteva săli expoziționale, unde în ultimul timp au fost expuse mii de pânze pentru a peste 400 de expoziții, și ceea că galeriile de artă există, la fel, este meritul acestei pictorițe. Câteva stații din satele Moldovei curpind „mozaicul” care încă mai păstrează farmecul colorit efectuat 40-50 de ani în urmă, atunci când ea lucra împreună cu maeștrii în artă Mihail Rasnyanskiy și Hasan Țarikaev prin anii 1960-80 (ambii decedați în 2003)
Prin anii ’75-80, Serafima a fost la London, unde s-a molipsit de ideea de a întroduce galerii de artă în primării și universități. Grație sârguinței sale, proiectul a fost realizat și în Ucraina. „Este atât de frumos,- tinerii trebuie s-și cunoască istoria și să respecte valorile. Acum nimeni n-are nevoie de artă, dar noi ne vom strădui să o facem necesară” – spunea maestra Senkevici. A reușit. Întrebați de orice tănăr din Nikolaev cine este Serafima pictorița! Autoare a imaginilor care transmit publicului sentimentele și emoții sincere, luminoase prin coloritul său profesionist.
Date biografice: Senkevici Serafima Teodor. S-a născut la 1 mai 1941, în satul Olișcani, Șoldănești, Moldova. Este a treia dintre cei 11 copii în familie. În 1961 a absolvit facultatea de pictură a Școlii de Artă „I. Repin” din Chișinău, unde profesorii de specialitate au fost Okushko R.V. și Rasnyanskiy M. A. În același timp, Sima continua tradiția familiei (părinții Sinchevici Teodor și Maria au fost maeștri celebri în țesutul covoarelor). Nu se știe cu certitudine, dar unele surse făc aluzie că și scriitorul Henrik Senkevici a fost unul din strămoșii familiei noastre, un fapt care nu putem dovedi prin acte. Se știe bine că în secolul XIX, câțiva frați Senkevici au emigrat din Polonia pe meleagurile basarabene, unii s-au stabilit în Olișcani…
Serafima încă din copilărie stăpânea de minune artele aplicate. Din 1960 a participat la varia expoziții de artă, iar în 1963 – lucrările lui Serafima Senkevici au fost selectate pentru expoziția unională de artă. Din 1961 – devine membru al Uniunii Artiștilor din Moldova. În 1963, la Chișinău a avut loc prima expoziție personală a lui Senkevici. În 1970, pictorița s-a mutat la Nikolaev (Ucraina) și a devenit membru al organizației Nikolaev din Uniunea Artiștilor din Ucraina.
Este Maestru de excepție al peisajului, de portret și de arte gen „floral” (naturmort). La inițiativa ei, a fost organizat un club de femei pictorițe, a fost deschisă o sală de expoziții la filiala Nikolaev a Academiei Kiev-Mogilean. În 1993, Serafima Senkevici a primit titlul onorabil de Om al Culturii din Ucraina. În ultimul timp, numeroase expoziții personale au avut loc la Nikolaev și Kiev. Operele Serafimei Senkevici au fost prezentate în mod activ în colecțiile muzeale și private din Ucraina, Moldova, Rusia, Ungaria, Slovacia, Franța, Germania, SUA, Japonia, India și alte țări… Multe pânze ale pictoriței au întrat în fondul de aur de colecție valoroasă ucraineană. Expozițiile personale, în present, conțin o parte din lucrările care au fost expuse la diferite expoziții universale, și care nu toate sunt de vânzare. Există oameni care doresc continuitatea tradițiilor, să rămână o urmare a valorilor pe pământul lor natal. Cea mai mare parte a unei dintre expozițiile grandioase de Serafima Senkevici „O lume întreagă pe pânză” cuprinde diferite portrete ale personalităților cunoscute. și peisaje neobișnuit de frumoase și atrăgătoare pentru ochiul liber de orice critică. Ce este interesant, criticii de artă adoră orice gen de pictură de Serafima Senkevici. Printre portretele efectuate se evidențiază chipurile oamenilor de la țară (la fel, și din Moldova), cele cu personalitățile ucrainene, inclusiv politiciana Iulia Timoșenco; deputatul milionar Andrei Vadatursky, primarul din Nikolaev Alexandru Senkevici care, apropos, este și nepotul de după soră a Serafimei; scriitorul Viaceslav Kachiurin, etc. O mare parte a picturilor – sunt portretele pe pânză, dar și frumusețea calmă sau euforică a naturii…
Câteva dintre ultimele tablouri – portretul fiicei primarului „Masha și îngerii”, unul proaspăt prin culori și foarte distribuit prin mesajul său. La fel, expozițiile conțin mereu tablouri cu chipurile celor dragi, cu copiii ei Vika și Veaceslav – în copilărie, și în present.
Există și imagini cu autoportretul Serafimei, unele nude. „Dragostea și primăvara, omul le duce până la sfârșitul vieții. Mi-am atribuit ca deviză cuvintele poetului Blok:„Doar cel ce iubește are dreptul să se numească om”. Mereu trebuie să fii îndrăgostit de meseria ta și în tot ce te înconjoară” – a spus Serafima Senkevici la una dintre expozițiile unionale.
Soțul și tatăl copiilor ei – Mihail Rasnyanskiy (dec. 2003) a fost primul din Nikolaev care a primit titlul de Artist al poporului în arte plastice ucrainene, eventual – al URSS. A avut foarte mulți ucenici. Cu Serafima Senkevici care a fost studenta lui, pictau în stilul realismului, cu o pricepere compozițională și profesionistă în culori. Mihail picta și portrete colective ale contemporanilor, unii fiind demnitari de stat în URSS. Galeria pânzelor lui Mihail Rasnianskiy cuprinde peisaje, chipuri sincere și deschise ale perioadei în care a fost nevoit să trăiască și să muncească. Prin anii ’60 Mihail Rasnyankiy a oferit studii tinerilor plastici de la școala „I. Repin”, unde s-a îndrăgostit de studenta lui Serafima (fiind cu 15 mai mare decât ea) cu care ulterior s-a căsătorit, după ce au fost nevoiți să schimbe locul din cauza condițiilor de trai, inclusiv financiare. Pe-atunci, se putea deplasa liber în orice republică din URSS. Astfel, s-a creat o dinastie a pictorilor, în care și copiii au devenit azi – maeștri în arte plastice. Fiul Veaceslav este sculptor emerit, iar fiica Victoria e pictoriță în Kiev. Desigur, că au moștenit darul și talentul părinților lor. Menționez, că și frații / nepoții Serafimei Senkevici au moștenit talentul artistic care, cred eu, se va transporta prin generațiile următoare. Unii dintre ei pictează și astăzi (eu, inclusiv), fiind de meserie- care profesori, primari, actori, cântăreți, scriitori și filosofi sau, pur și simplu, oamenii obișnuiți cu familii și munca lor de viață… Familia e foarte numeroasă!
Bunelul meu Teodor Sinchevici din Oliscani, (pictat de Serafima Senkevici)
Serafima prin operele sale s-a inspirat și din agitația orașului modern. Are tablouri care redau atmosfera sensibilă a străzilor cu blocuri stinse, cu arborii în vânt, prinsă de anxietatea artistei. Altele – redau cu măieștrie paradisul tropical din India și din unele țări vizitate de Serafima, cu lucrările neobișnuite și pentru contemporanii de azi. Unele – înfățișează culori determinative, prinse printr-o clipă de acțiune, altele înfloresc ca prin minune, și cred ca a fost o altă stare de spirit a pictoriței foarte fericite în acel moment… Pentru un pictor obișnuit este foarte greu să prinzi o anumită mișcare a omului, și doar unul profesionist, cu o bogată experiență de viață, poate capta acțiunea și să creeze un diamant prin pictura sa.
Deci, operele Serafimei Senkevici sunt foarte ușor de înțeles. Soarta tablourilor ei mereu pot fi o sursă de inspirație pentru a scrie un bestseller. Pentru că a putut să transfere pe pânzele sale realitatea cum este sau – a fost. Totu-i clar și… veșnic. Pentru că Senkevici a unit într-un mod tradițional clasicismul și romantismul în picturi. Cu o vrajă și gingășie subtilă prin mâina ei ușoară, a atribuit obiectelor redate în textura lor colorită o plasticitate uimitoare. Probabil, valoarea picturilor de Serafima Senkevici este – în proces, nu în rezultat. Și, la genii rezultatul devine întotdeauna unul impecabil: Redă întregul sens al artelor plastice!
Mama. Portretul bunicii mele din Oliscani- Maria Sinchevici pictat de Serafima Senkevici
Imaginile din text cuprind picturile Serafimei Senkevici de peste 40-50 de ani și au fost dăruite cu diferite ocazii aniversare familiei Vizitiu (Serafima este și mătușa mea prin mamă), în prezent, păstrate de copii și nepoți. Așa este ea, dăruie mereu necondiționat, din inimă…
Operele artiștilor plastici întotdeauna trezesc interesul publicului. Moldova este bogată în talente, și ele merită atenția noastră! Noi, trebuie să ne cunoaștem și să ne iubim oamenii de artă, – pictorii, în special, cu origini basarabene, îi avem puțini, și… nu chiar apreciați în prezent, încât să-și permită un trai normal în Moldova. De aceea, mulți își caută de viață migrând, și noi, cei rămași – apoi ne mândrim că au fost pământenii noștri, care devin celebri deja peste hotare, și nu mai revin acasă decât la casa părintească ori la cimitir… Ne mândrim cu ei, și că acest plai mic încă rodește valori. Să mergem la expozițiile lor! Să-i apreciem în viață! Să le respectăm memoria!
Serafima Senchevici a decedat pierzând lupta cu covid la 31 octombrie 2021 în Nikolaev, Ucraina. – Dumnezeu s-o ierte!
Mereu în drum cu o paletă, culori și pânze… Arta Serafimei Senkevici rămâne întotdeauna la dispoziția D-Voastră – aici și dincolo de orizonturi, – doar dați-o în căutare… – Valorile nu se pierd!
Svetlana Vizitiu, august, 2020 ❤
#Date_biografice si #Activitatea_plastică:
Serafima SENKEVICI (SINCHEVICI) s-a născut la 1 mai 1941 (dec.31/10/2021 Nikolaev, Ucraina), în s. Olișcani, r-nul Șoldănești, într-o familie numeroasă cu 11 copii, unde se practica arta țesutului covoarelor moldovenești. Moștenind măiestria artistică a părinților, se formează o dinastie de pictori precum fiul Iaroslav, sculptor emerit, fiica Victoria, pictoriță, nepoata Svetlana Vizitiu, pictoriță ș.a. Între anii 1948-1955 a studiat la școala medie incompletă (7 clase) din satul natal. Ulterior își continuă studiile la Școala Republicană de Arte Plastice „Ilia Repin” din Chișinău (azi Colegiul Republican de Arte Plastice „Alexandru Plămădeală”) (1957-1961), clasa profesorilor Rostislav Okușko și Мihail Riasniansky. Concomitent continuă tradiția familială, însușind arta aplicată. După absolvire se căsătorește cu profesorul său Мihail Riasniansky, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din URSS, artist al poporului din Ucraina. A debutat în anul 1960, în cadrul unei expoziții repu-blicane de artă desfășurată la Chișinău. Organizează prima expoziție personală la Chișinău, în cadrul căreia au fost prezentate 60 de lucrări (1963). Din anul 1965 s-a stabilit cu traiul la Kiev, din 1970 la Nikolaev, Ucraina. A absolvit Universitatea Națională de Cultură și Arte din Kiev (2003). Activează în calitate de conducător al Secției de educație estetică a copiilor (1972-1985), organizând expoziții de artă pentru copii, concursuri de desene pe asfalt etc.
Semnează peste 500 de lucrări, dintre care: peisaje: „Parcul școlar” (1972), „Primăvara devreme” (1972), „Copacii preferați” (1974), „Vilnius” (1976), „Seara târzie la Sednev” (1982), „Castelul polonez în Nikolaev” (1990), „Carpații” (1991), „Toamna” (1992), „Cireș în floare”,, „Fiul Slavic” (2006), „Victor Bandura” (2010) etc.; schițe a panourilor mozaice; desene. A executat numeroase lucrări consacrate meleagului natal. Pe perioada activităţii profesionale a participat la numeroase expoziții republicane și unionale. De asemenea, la expoziții de grup în străinătate. A participat la multe licitații internaționale de artă la Paris, Londra, Amsterdam, Berlin.Membru al Uniunii Artiștilor Plastici din Moldova (1961), membru al Uniunii Artiștilor Plastici din Ucraina (1970). Mențiuni și distincții: artist emerit al Ucrainei (1993), Diploma de onoare a Ministerului Culturii din Ucraina (2000), Ordinul de Merit pentru regiunea Nikolaev (2019) / din Anuarul BNRM, 2020/
Eu consider că să – lovești femeile – este foarte rău!
Comentariile:
Aliona: Marcel, sunteți un misogin și urâți femeile. Nu m-am așteptat la așa ceva de la Dvs.
Marcel: Aliona, de ce așa? Eu, dimpotrivă, ador femeile.
Aliona: Eu văd cum ne iubiți. Nu sunt oarbă. În postarea Dvs, predomină cuvintele „a lovi femeile”. Bărbații ca Dvs, Marcel, – sunt, pur și simplu, o rușine a umanității moderne.
Marcel: Aliona, dacă veți citi încă o dată postarea mea, veți observa, că eu sunt doar împotriva violenței!
Ninela: Aliona, el crede că dacă a adăugat în textul lui uriaș de misogin cuvântul „rău”, poate minți cititorii. Un șovinism tipic masculin!
Abdulla: Hei, Aliona, eu te-aș freca bine!
Aliona: Marcel, credeți că dacă sunt fată, nu știu să citesc? Mă grăbesc să vă dezamăgesc. Am studii superioare. Sunt un psiholog de talie mondială. Mă cunoaște întreagă Europa. Și Dvs, ce ați realizat în viață? Constructor? Un bărbătoi care nu vede mai departe de penisul lui!
Marcel: Eu, într-adevăr, sunt patronul unei firme de construcții. Dar de ce considerați că acest fapt mă umilește?
Rodica: Alionușca, nu pierde timpul cu acest mizerabil. El oricum nu va înțelege nimic! Cu astfel de bărbați doar castrarea va ajuta!
Maria: Așa, așa, Aliona! Bagă-l pe nenorocit…! Să-l i-a Covidul!
Patriția: Fetelor, haideți să-l dăm în judecată pe acest mizerabil! Cât se poate să-i lăsăm nepedepsiți? Sper să-l apuce coronavirusu…
Marcel: Gata. M-ați convins. Mă dezic de cuvintele mele!
Aliona: Adică, acum vreți să spuneți că a bate femeile este bine? Așa și am știut că sunteți violator ascuns și chiar pedofil!!! Corect a propus Patriția să vă dăm în judecată. Eu deja am făcut o captură de ecran a discuției noastre. Așteaptă deja o citație în judecată, mizerabilule!
Marcel: V-ați ieșit din minți? Ce pedofil sunt eu pentru voi? Am două fiice!
Aliona: Adică, la Dvs în familie sunt cel puțin trei victime ale violenței în familie? Soția și două fiice. Sărmanele fetițe. Îmi imaginez cum le torturați!!!
Cristina: Aliona, eu sunt soția lui Marcel. Soțul meu este un om bun și un tată minunat. Vă rog frumos, să opriți această intimidare!
Aliona: Cristina, aveți sindromul Stockholm. Deși, ca o mamă aveți tot dreptul să vă protejați pe sine și pe fetele Dvs de un tiran în casă. Eu în fiecare zi ajut femeile nevoite să treacă prin așa ceva. Voi ajuta și pe Dvs. Dar pentru acest lucru este necesar să prindeți curaj, să luați fetele și să plecați de la acest abuzator mai departe.
Patriția: Fetelor, alăturați-vă grupului meu „Să le protejăm pe Cristina și fiicele ei!”. Strângere de fonduri pentru un avocat vărsați pe cardul mei, aici…
Abdulla: „De ce nu vrei să te frecat cu mine, Aliona? Eu-s nimăritat și mare de bogat!”
Cristina: Vă rog, Aliona și Patriția, să-mi lăsați familia în pace!
Aliona: Fetelor, se pare că aici situația e mai șubredă decât bănuiam. Cristina nu putea să scrie așa ceva. Sunt sigură că soțul ei scrie pentru ea. Doamne, sper că mai este în viață. Cine cunoaște adresa lor? Trebuie să mergem imediat la poliție!!!
Ludmila: Am eu o mătușă aici, la procuratură. I-am scris deja.
Aliona: Mulțumesc, Ludmila. Sper că-l vor închide pe 20 de ani.
Patriția: el doar peste 20 de ani va ieși și din nou se va apucă să violeze, doar castraree!!!
Ninela: Nu-i nimic. În închisoare, repede îl vor transforma în fetiță. Va înțelege atunci, cum ne este Nouă!
Gheorgan: „Noi aici repeda din oricine fețișoară facem. Numa… transferați banii pe tilifon”
Abdulla: Aliona, eu trei zile n-am frecat pe nimeni, vino la mineee!!!
Aliona: Da tăceți, blin, odată cu toții, spurcații dracului ne/rusofon!!!
Moderatorul rețelei de socializare: Contul lui Marcel Haha a fost blocat pe timp de o lună pentru instigare la ură internațională
August, 2020
P.S.: Internetul nu unește. E o adunătură de singurătăți. Împreună, dar fiecare e singur. O iluzie a comunicării, a prieteniei, a vieții… Din singurătate, unii critică pe alții doar pentru ca cineva să le acorde… o atenție cât de mică… Oricum, trăim într-un stat de drept. Doar că în Moldova unele persoane au mai multe drepturi, și cineva mai puțin, și ce-i mai greu de suportat, – e indiferența totală
V-am redat relațiile interumane dintr-o rețea socială, cum unele persoane unite într-un acces de furie să știrbească imaginea oamenilor buni…
Principalul în viața de familie este să înveți să închizi ochii la timp și… să-ți imaginezi o cascadă… 😀
Fericirea nu o cumperi, e o stare de împlinire alături de cel drag. E ca și cum luna si soarele s-ar contopi într-o lumină difuză de asfințit. Atunci e timpul contopirilor și a declarațiilor în soaptă. Pace și fericire tuturor celor cu inimă bună, neatinși de virusul urii, lăcomiei și abuzului.
Ce-a fost – a fost. O pagină trăită – a trecut și – redată între timp. Nu am regrete, nu am voie. Poate doar, tângesc după unele momente de-atunci. Când se putea liniștit, fără să te gândești la nimicuri, să pleci în orice republică la odihnă și, în același timp, să nu te simți o străină printre străini. Azi, ca să pleci undeva, ai nevoie de viză, de pașaport, de timp îndelungat pentru acte. Este greu să te adaptezi la atâtea schimbări…
În general, nu-mi place, atunci când despre epoca sovietică se vorbește extrem de urât. Pentru că eu am trăit în acea, probabil nici pe departe ideală, perioadă. Și-acel care pune linie și discriminează absolut tot ce s-a întâmplat atunci, taie și tot ce-a fost bun în viața mea. Dar, am avut și clipe frumoase, am muncit cinstit și eram mândri cu ceea ce facem. Epoca a finișat. Cultura noastră, din păcate, se distruge. Au fost și atunci greutăți. Însă, oamenii erau mai sufletiști, mai amabili, nu aroganți precum azi – la tot pasul. – Fără diviziuni de naționalități, ca o singură familie. Tot ce-a fost bun în URSS, nu poate fi șters! Oamenii deștepți, totul ce-a fost bun din trecut – trebuie să lege de viitor. Fără acest lucru, nu poți dezvolta un viitor demn. Fără fundament, totul va eșua, și este sortit să se prăbușească. Vedeți și voi, ce se întâmplă în prezent. Cine astăzi beneficiază în urma conflictelor dintre fostele republici URSS? În primul rând, dușmanii țării noastre, și cu cât vor fi mai multe discordii între noi, cu atât vom fi noi mai slabi spiritual, cât și în economie. Cui trebuie, cine beneficiază? Da, ei sunt cei care fac tot posibilul pentru a distruge mentalitatea și unitatea noastră! Nu rămâne nimic sfânt, nici omenie, vedeți și voi… Oamenii nu se schimbă. Se schimbă măștile, peisajul, show-ul demnitarilor… Esența rămâne aceeași
„În amintirea jurămintelor făcute, cine-s acei scriitori, personaje ale minţii noastre? Singure şi neputincioase?”
La vârsta de zece ani, îi moare tatăl, după scurt timp moare și mama, și Natalia a fost înfiată de mătușa ei, o soră de-a mamei sale. Nu i-a cunoscut bine nici pe bunei, iar fratele îi povestise un caz cu ei de pe timpurile războiului hitlerist:„Aşa, precum beciul buneilor din curte avea dimensiuni mari, mai toţi vecinii veneau şi se ascundeau aici atunci când loveau bombardamentele în satul lor. Beciul există și azi, dar este într-o stare dezastruoasă, nu are cine repara…”
Natalia Valcu din Crocmaz
„Plouă cu multe virgule/şi vreau să vin acasă/ să văd ce faci tu Nistrule?/ cu prea-frumoasa ta aleasă/ în nori acoperi genele salcâmului/ şi vreau să vin acasă/ să simt tânjirea drumului/ şi cărarea cu flori ce nu-i atât de deasă/ impăengeniți îmi sunt ochii/ şi vreau să vin acasă…”
Copilăria Nataliei: „A fost interesantă și plină de peripeții”, căci s-a născut pe malul Nistrului și mai tot timpul îl petrecea pe acest mal jucându-se cu copiii din vecinătate. Mânca ades bătaie de la mama pentru că putea să nu mănânce de dimineață, doar să calce nisipul Nistrului toată ziulica. De atunci, ea adoră natura și tot ce-o înconjoară. Îi plăce nespus de mult să pescuiască, o pasiune moștenită de la tata, de când era mică.
O absoarbe liniștea în timpul pescuitului, atunci când Natalia reușește să lege niște rime pentru următoarele poezii asociate gândurilor sale. O fire tânără, firavă, visătoare și inocentă în suflet, Natalia greu se adaptează acestor timpuri cu inovații și tehnologii informaționale atât de rapide în mintea ei care se confruntă cu clasicul din visele sale… Mărturisește că dragostea pentru poezie i-a fost inspirată din copilărie, și prin lecturile la școala din satul ei, pe care le facea în perioada vacanțelor. În presa scrisă, a debutat în numarul 11-12, din noiembrie-decembrie 2017 al almanahului „Sud-Vest”.
„Un glas cu dor cerul-nflorise
nimic de-al meu amor nu ştiusem
şi de atâta ploi cheia se-negrise
speriată de singurătate
cu uşa încuiată ramasem
cu noaptea de trei zile dorm
şi florile iubirii le culeg orfană
ele îmi spun o vrajă ai pus s-adorm
că uşa să se deschidă că o vicleană
vede cum tăcerea în câmpuri se-aruncă
ne deschide şi se-nmoaie în faţa noastră
bine ai venit – jumătatea mea din stâncă
lângă uşa mea dezbrăcată în noaptea cea albastră…” (Natalia Vâlcu)
Natalia VÂLCU s-a născut în anul 1988, în satul Crocmaz, raionul Stefan Vodă, Republica Moldova, într-o familie de țărani Petru și Liubovi Vâlcu. Are un frate mai mare Viorel. A absolvit școala medie din sat în 2006, și în 2007 urmează studiile la Drept, Universitatea Liberă Internațională din Moldova. În 2013 obține diploma de jurist, dar lucrează temporar ca îngrijitoare de teren în satul de baștină. Mirele ei Iurie Taranenco cu care vor juca nunta la 20 decembrie 2020, este nevoit să muncească peste hotarele Moldovei ca tencuitor (pentru a agonisi ceva bani…)
Peripețiile în copilărie. O istorie aparte ar fi legată de suferința broaștelor din sat grație curiozității naive a Nataliei. Acum ea zice că „toată viaţa o să-mi cer ertare de la ele, ce să spun, eram copil, şi de fiecare dată nu luăm gândaci – rime – ca toată lumea, ci anume „colorazi”, le puneam frumuşel în cârlig. Precum luminau la soare, ademeneam broaștele cu „vraja mea” şi cât ai zice peşte, ele se agăţau sărmanele, ocăind de durere… Și eu, mândră că am mai prins o broască de culoare verde pe care apoi o demonstram, mai ales, celor care se speriau de văicăierile broaștei”.
Aventurile nu se opresc aici, Natalia avea și o colecție de cuțite și ace de la șerinzi, o făcea pe medicul, apoi pe bucătăreasă, tăia legumele/fructele, și umplea șerinjile cu apă stropind în jur. Se credea gospodină mare la casă! Era în așteptarea reacției celor surprinși și… ale broaștelor fără mișcare care se lungeau speriate deasupra apei, lucrurile ce-o amuzau mult…
Pasiunile. Natalia spune că există oamenii pe care ceilalți înţeleg foarte greu: „Mi se întâmplă şi mie astfel de situaţii, însă mă bucur că am ocupaţii pe care le ador foarte mult – compunerea poeziilor. Atunci devine indiferent ce crede lumea despre tine, și… mai uit de singurătate”
Adoră să brodeze tablouri cu biser, la fel, ca pescuitul. Îngrijește și creşte florile de grădină, este preocupată de acest colorit aromat și frumos. O interesează și pirografia, legatul crucufixe-lor și al integramelor din capitolul Muzică. Alte planuri are pentru studiul Chitarei, poate fi și pianul, saxofonul… În general, adoră arta și lucrurile frumoase pe care și ea le descoperă sau creează…
Top Cărți, Lectură, recomandări de carte. Cu toată seriozitatea Natalia recomandă cartile lui Ionel Teodoreanu, în special, romanul lui deosebit „Arca lui Noe”; „Femeia la 30 de ani” de Honore de Balzac; Pentru dezvoltare personală: „Cum să-ți faci prieteni și să devii influent” de Dale Carnegie („cu toate că în ziua de azi e foarte greu să ai prieteni de suflet, multe depind de caracterul tău”); „Inteligența emoțională” de Daniel Coleman;
Pentru fete recomandă cartea care a influențat-o mult și pe ea: „Ce se întâmplă cu mine” de Susan Meredith;
O lume perfectă înseamnă respect pentru munca celui de lângă tine:
„Însă, primul lucru care mi-a venit în minte a fost Respectul. Am conştientizat a câtă oră ca în societatea noastră nu există respect de „niciun fel şi pentru nimic”. Oare nu suntem învăţaţi de mici pentru acest lucru? Îmi aduc aminte foarte bine acest cuvânt cu tot ce înseamnă încă de la câţiva ani ai mei de la naștere. Mi–a fost insuflat, în mod constant, până când a devenit o parte din mine. Cu tristeţe observ zilnic că nu există respectul pentru oamenii din jur, pentru părinţi, prieteni, profesori etc. Nu există respect nici pentru lucrurile din jur, pentru munca oamenilor, pentru ceea ce avem, pentru societate, pentru oraşul în care trăim, şcoală, serviciu, educaţie, circulaţie, pietoni, animale, curăţenie, parcuri, sănătate, pentru natură, pentru spaţiul nostru sau al altora, pentru viaţă, pentru ceea ce ne oferă ea şi cel mai trist nici pentru noi. Un alt lucru care mă întristează este faptul că banul devine din ce în ce mai solicitat şi „el” – conduce o lume întreagă. Aşa s-a întâmplat poate din propria greşeală că nu am încă nici o carte editată însă, în schimb, am gândurile puse în mintea mea călătoare cu două întrebări înaripate:
La care încerc să răspund cu cea mai mare plăcere! Despre ce scriu? Şi de ce? Scriu despre evenimentele ce se petrec în sufletul meu. Despre suferinţe, destin, natură, iar inima mă roagă să scriu și despre dragoste, dor… Să le adun toate grămăjoară…”
Natalia Vâlcu își exprimă retrăirile, frământările de zi cu zi:„Personal, includ totul ce poate fi şi dragoste, şi natură, şi suferinţă, orice. Unii scriu pentru bani, alţii pentru a se proslăvi, iar eu scriu pentru că poezia îmi aduce liniştea şi armonia sufletească, mă purifică din toate punctele de vedere! Poezia pentru mine este ca un părinte ce-mi tratează rănile sufleteşti. Pentru mine cel mai mare dar este atunci când mă vizitează Muza. O aştept cu sufletul la gură, dar nu uit niciodată de criticile şi aprecierile prietenilor.”
Prietenii îi citesc cu drag poeziile. şi aşteaptă altele noi. Dar, prieteni… sunt puțini sau nu există decât admiratori. Natalia e în așteptarea prietenilor, a celor cu care se poate comunica liber, discuta orice lucru de suflet, e greu să fii într-o societate atât de mare și să te simți un singuratic…
Vădim Bacinski, ziarist și scriitor, membru al USM, cel care primul i-a observat talentul Nataliei Vâlcu și i-a schimbat radical viziunile despre poezie – a evidențiat: „Versurile Nataliei Vâlcu au în ele principalul – Fiorul poeziei! Ceea ce le lipseşte multora dintre cei ce scriu. S-ar cere însă de mai lucrat asupra poeziilor pe care le are scrise, multe versuri sunt supraîncărcate cu imagini şi dacă le mai descarci puţin – ele sună mult mai bine. Cam aşa în linii mari, poezia are în ea trăire, fior, nu este rece.”
„Turismul are, fără îndoială, un rol foarte important în viaţa fiecăruia dintre noi. Moldova atât de mică şi atât de diversă şi, tot odată, necunoscută străinilor, oare nu merită să fie vizionată măcar… cu paşi mărunţi?” – se întreabă Natalia. – Intr-un final, am plăcerea să vă invit să vizitaţi punctele noastre turistice din Satul natal Crocmaz > Muzeul etnografic ce poartă numele celebrei artiste Ecaterina Malcoci; la fel Vinăria din Purcari, precum şi cea de pe teritoriul satului etc. Muzeul a fost fondat în anul 1986 cu ajutorul cetăţenilor în el puteţi admira foarte multe lucruri care la prima vedere par a nu avea nici un preţ, însă oricum atrage atenţia cercetorilor…”
Din versurile Nataliei Vâlcu:
„Îngerul meu alb” „Nu pot să zic– trecu o oră Sau, poate, o veșnicie în lipsa ta. Învăț să număr după slovă, Iubesc și caut steaua mea. E crud să știu că niciodată N-oi fi în vise muza ta, Dar te aștept ca altădată Să mă topești cu vraja ta. Încerc să uit să fug prin fumul de țigară Pășind alene spre calea ta Și iau din mers acordul de chitară, Apoi zâmbind îți spun să-ți cânt ceva. Dar nu mă-mbat cu vise prea deșarte Și las chitara-n locul de cândva. Pășesc domol, atâta cât se poate Să te aud venind pe alba nea.”
„Un strain” „Un străin cu gura de sete, Întoarse buzele spre plete Și citi în ochii mei regrete. Așa adormi cu fața-n palme Și strâns, în a dorului tărie, Îmi luminezi geloziile înaripate, Plecând deschis prin sufletul ce-l știe… Prin livezile albe zboara albine Și acum te rog, străine, Întoarce-mi norocul precum a fost.”
„Toamna” „Aud picăturile de ploaie În frunzele dezordonate. Urmele cucului dispar în șiroaie, Dispar și nucii în ramurile-nclinate. Rezistă doar trandafirul, într-o stare neaprinsă. Flămând după soare, aplecase capul. De sus licări o nouă lumină, Însă înțelesese că îi venise timpul. …Brumele sărută văile, Toamnei nu î-i milă de nimic din ce a lăsat. Nici de tăcerea mare, neatinsă și mută, În care valurile s-au revărsat. Răsună din zorile grăbite Un cântec de cocoși, Glasurile sunt slăbite De toamna caștanilor țepoși.”
„Capătul lumii” „Atât de mult fiind în căutare, La capătul lumii mă oprisem Te așteptam demult și mâna îmi întinse Rămâi… Aici, la mine, dragostea nu moare. Capăt al lumii, îți mulțumesc pentru tăcere Și pentru miresmele de tei. Ai furat o stea din vârful bolțeie. Să mă cucerești. Cu asta ămi dai putere. Cine ești tu, capăt al lumii? Un vis, o alinare, o speranță? Deseori văd cum urcă poeții pe balanță Și tot rămân tineri, în ghearele vremii.”
„Cireșe” „Cireșele se coc vorbărețe Și pasul meu prinde culoare. Se laudă cu fapte mărețe, În noua lor amploare. Sub umbra cireșilor astăzi scriu, Căci mâine poate târziu să fie– Eu să nu fiu, să descriu Noua biografie. Dar, până când, admir invidioasă Cireașa agățată la ureche. Cu ea par și eu mai frumoasă, Chiar fără pereche. Mi-i jale și nu pot întoarce înapoi Culorile ce-mi încălzeau tălpile. Acuma, printre vârfuri, răsar semințe noi, Ca tu să râzi, copile…
„Seara de vineri” „Seara de vineri… Catastrofă… Ninge. Stelele nu le mai văd… Nu-mi ajung cuvinte pentru înca o strofă, Dar o scriu din focul ce astăzi o să-l revăd. Iarna, cunosc ale tale dorințe: Ochii lui cu drag să-i privești… Rămii– ca o turmă de păsări, albe, îndrăznețe, Iar eu continui să istorisesc povești. Nu-i vina iernii că nu are muză Și devine mai scrit versul… Căderea săniuțelor în troiene mă amuză Și prin pădure, după lemne, îmi îndrept eu pasul.”
Iată, o bună familie cu soți nu chiar tineri. Nici n-au observat că sunt deja in etate, anii au trecut… Viața a luat o întorsătură rapidă în rutină zilnică. Apoi, într-o zi, soția lui s-a îmbolnăvit: s-a simțit brusc rău. Mai departe și mai rapid ca-n film, a ajuns ambulanța, au examinat-o, au dus-o la spital… Soțul confuz a urmat-o la spital. Împiedicat în toate părțile, a aflat că soția e dusă la operație. I s-a spus să plece deocamdată acasă, după ce să dea un telefon la spital.
S-a întors acasă, acolo e liniștit. Lucrurile împrăștiate în toate părțile. O cană cu ceai răcit. Important e că el tot timpul continua să se certe cu soția. Banii nu ajungeau. Și ea îi risipea, procurând prea multe produse alimentare. Ieri a cumpărat căpșuni o cutie micuță, dar ce bani a dat! O mână de boabe artificiale pentru bani nebuni! Ei, căpșunile nici iarna nu merită așa preț. Doar ei nu sunt miliardari. Așa, a mai cumpărat o cremă, iată, băncuța e la oglindă. La fel de costisitoare. El mormăia ceva și se certa. Pe aragaz stă castronul cu supă. De câte ori i-a spus că nu e nevoie de atât de mult, cine o va mânca, ei locuiesc în doi! Până în ziua de azi, da, au locuit în doi. S-a așezat la computer.
Nu voia să se gândească la nimic; și aici s-a deschis reclama unei stațiuni. Ea atât de mult dorea această stațiune, la mare. E o plăcere foarte scumpă, el așa și i-a spus. Irosire fără minte, de bani, atunci când ei trebuie să achite o ipotecă și să extindă spațiul locatar, două odăi să schimbe pe „trei”. Și o groapă de săpat, pentru a construi fundația casei. Mașina trebuie de schimbat, e timpul deja… Și nu numai acestea. Ea mereu ocupa baia pe mult timp. El se înfierbânta de furie. Se certau. Și iată, acum baia e liberă. Și pe pat – te poți întinde măcar și vertical. Nimeni nu va deranja și nici plapuma nu o va fura de pe tine. Și mai poți fuma în apartament. Nu va striga nimeni că nu se poate, și că „Te-ai ieșit din minți! Încetează!” Poți bea bere. Cât încape în tine. Să privești fotbal sau dezbateri politice. Iar pe canapea e aruncat în grabă halatul cu un ursuleț croșetat, ea s-a îmbrăcat cu greu.
El a îndreptat halatul, l-a pliat și… a izbucnit în plâns ca un copilaș de trei ani. Pentru că de unul singur el n-are nevoie de nimic. E greu să fii singur. E insuportabil de unul singur acolo unde au trăit împreună, în doi. Și de ce, se certa? De ce economisea pe fleacuri? De ce s-a înfipt în această căpșună ca o tarantulă oarecare. Poate, asta a fost ultima bucurie a omului?
Așa, a plâns el singurel, ștergându-și lacrimile cu halatul care mirosea a Soție. Apoi a telefonat la spital și a aflat că totul merge bine. Bine! A alergat la mașină ca un nebun. A mers după căpșuni și a procurat tocmai cinci kilograme. O mulțime de cutii transparente cu boabe și fructe scumpe, și… nu chiar gustoase. Dar aveau toate o aromă de căpșuni. Cu gust.
Întregul salon cu pacienți le-a mâncat și toată lumea l-a lăudat. Iar soției încă e interzis să mănânce… El a împărțit gustările la toată lumea și a stat la patul soției sale. Fericit!
Fericit, ca toți cei care reușesc să rețină alături persoana aproape pierdută…
Svetlana Vizitiu, 2020,
“Să avem grijă, între noi oamenii, să ne iubim”. Să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire (1 Ioan 4, 7-8).
‘’O nouă zi. Începem în fiecare zi o nouă viață.’’ Elena Taragan
Veselă și romantică cu prietenii. Este citită și cu punctul său de vedere asupra meditațiilor. Motivată, creativă și cu imaginație bogată. Muncitoare, responsabilă și cu atitudine. Citatul ei preferat dintre sute ar fi acesta: „Munca scutește pe om de trei mari rele: plictiseala, viciul și sărăcia”. Face parte dintre „ultimii romantici care încă mai cred în onoare și respect”. Artele ei preferate sunt teatrul si literatura. Este genul de fată (opinia mea) care și-ar fi dorit să se nască în perioada scriitorilor clasici: un pic de la Bronte, o bucată de la Dumas, și mai mult de la Austen… Și totuși, preferă și promoveaza mai mult literatura română basarabeană… Evident, este și șefa-sector Studii și Cercetări, bibliotecara de la Biblioteca Municipală B. P. Hasdeu. Are sute de recenzii literare despre cărțile citite și, cu certitudine, întotdeauna vine cu observațiile sale, fără să cedeze oportunităților contrare… O fire artistică, melancolică, puțin rezervată, foarte serioasă (la serviciu, mai ales) și zâmbește rar, dar deține un simț acut al umorului, pe care-l expune mai des în comentarii pe rețele sociale, cam așa: „Am crezut ca voi muri de sete… in cautarea sufletului pereche!” sau „cred ca acum ti-am detectat acel simt al (auto)ridicolului si al (auto)ironiei de care vorbeai)”.
La Clubul Impresii din viață și cărți, Elena Taragan a venit cu un Top Cărți destinate să fie neapărat citite ca urmare după recomandările și recenziile ei cuceritoare din prima, ascultați în filmele postate mai jos. Pe timp de carantină (Covid19), participanții au fost doar în virtual, și discuția a fost redată în direct pe Youtube.
A vorbit despre sine, despre Topul cu preferințe și recomandări de cărți: „Comedia umană” de Onore de Balzac; „Obeliscul negru” de Erik Maria Remarque; „Te blestem să fii îndrăgostit de mine” și „Prima dragoste întotdeauna e ultima” de Nicolae Dabija; „Groapa din tavan” și „Omul cu o singură aripă” de Matei Visniec; alte fragmente din carti și chiar din poeziile sale… Recenzii de cel mai înalt nivel care pot întrece orice academician în domeniu!
În ultimul filmuleț, talentata Elena recită un fragment din carte și versurile ei proprii, care trezesc emoții sincere prin ceea ce exprimă și oferă utilizatorilor… ca hrană de suflet:
Foarte îngenioasă în tot ce face, creează și scrie, în studii literare, are și poezii proprii, și, ca exemplu, vă propun un început de nuvelă surprinzătoare prin expresiile și emoțiile redate despre meseria de bibliotecar:
„Nuvela bibliotecarului” de Elena Taragan: (gând nocturn în calde seri de vară)
Nu sunt genul de om autoritar. Nicidecum. Nici ca profesionist, nici ca prieten. Iar slujba pe care o am îmi impune un comportament civilizat, eu înţelegând prin „civilizaţie” lipsa violenţei, atât a celei fizice, cât şi a celei verbale sau morale… Poate nu aţi sesizat, dar există un fel de atitudine care seamăna a violenţă, numai că nu se manifestă prin palme, pumni, bâte şi ciocane, ci mult mai subtil, mai finuţ, mai psihologic.
Nu poţi… adică poţi, căci „poţi” face aproape tot ce „îţi stă în puteri” să faci, mai corect ar fi să zic „nu se cade”… ca în slujba de bibliotecar să faci pe dictatorul, să atentezi la libertatea omului, care, conform constituţiilor, e sacră. Aşadar, dacă un copil de doişpe ani preferă să stea în biblioteca mea… adică a statului, sau a poporului (în măsura în care are legătură una cu cealaltă), unde îmi duc eu veacul de salahor- motiv pentru care îm permit să folosesc acest adjectiv posesiv, aşadar, dacă copilul preferă să stea… pe tabletă, în locul statului cu cartea în mână (deşi „statul” nostru stă probabil mai mult fără), nu îl voi alunga din „templul cărţii”, îl voi lăsa să… se auto-distrugă, oricât de egoist, agresiv şi exagerat sună.
Aceasta am învăţat încă de pe băncile şcolii: că legea e atotputernică, supremă, imuabilă! E mai eternă decât eternitatea. Legea ocroteşte pe om de intervenţiile celorlalţi în afacerile lui, astfel încât acesta să fie sigur că el este singurul responsabil de toate păcatele sale, lucru care nu întotdeauna convine. Pentru faptele lăudabile suntem responsabili noi şi inteligenţa noastră exemplară, iar pentru cele reprobabile… ei bine, vecinul, medicul, croitoreasa, popa care nu ţine bine slujba.
Aşadar, în „templul” în care slujesc… las să se manifeste liberul arbitru de la vârsta cea mai fragedă. Dacă un copil de zece ani vrea să citească 1984, iar un bătrân de 84 de ani Punguţa cu doi bani, nu am să intervin în alegerile destinului. Poate, cineva acolo sus, a observat că copilul de doișpe ani e un dictator în formare, şi „i-a aruncat” în faţa ochilor, aparent spontan, romanul lui Orwell, pentru ca, cine ştie, umorul acestuia și modul în care acesta prezintă caraghiosul situației să îl facă pe copil să se privească cu puţină ironie și să devină mai simțitor, salvând astfel lumea de la un potențial mare dezatru, politic, social, uman (pe care acesta l-ar fi putut provoca sau al cărui protagonist ar fi putut fi). Iar „cocoşul” din povestea lui Creangă îi poate reda oricărui bătrân speranța… oricând se poate întoarce roata și poţi deveni avut şi atunci, să vezi, nene, cum se schimbă toate. Şi şeful va renunţa la persiflări, şi proprietăreasă o să te privească niţel alfel, şi vecinii vor deveni mai binevoitori, şi vânzătoarea de lalele o să-şi facă acum timp să mai schimbe o vorbă cu tine, și vânzătorul de ziare te va trata cu mult mai multă solicitudine…Ce fain ar fi să-ți închei ultimul deceniu de viață într-o eternă beție…
Ei bine, nu. Sunt, dacă vreți, un dictator al negării, dacă unul al afirmării nu pot fi. În cele din urmă, negatori au fost toți cei care au spânzurat, au tras în țepe sau au aruncat muritori în arena leilor. Toți cei care s-au zbătut pentru o pagină, sau mai multe, în manualele de istorie, au fost distrugători… De acolo pornește probabil istoria, de la incediul provocat de Herostratus, de atunci oamenii îşi câştigă slava precum a făcut-o acest „erou” al lumii antice… (Continuare aici, deschideți sursa imaginii):
Expresii și versuri de memorat de la Elena Taragan:
„ Mărturisesc că m-am simțit într-adevăr special, stelele probabil s-au aliniat cum trebuie și m-au făcut să-mi dau seama că în jurul meu roiesc oameni cu inima și cugetul curate, de o inteligență astrală, de un farmec divin și o sinceritate superbă. Oameni de la care ai ce învăța ca din manuale. Pentru acești oameni ridic cupa mea de șampanie, iar mulți dintre ei mi-au devenit amici în ultimul an- ceea ce pentru mine este o performanță! Vă muțumesc,.. am simțit personalitatea și originalitatea fiecăruia în fiecare urare. Să fiți fericiți”
„Încă n-am renunţat la ochelarii roz. poate mă ţin o viaţă”
„Așa după cum am anunțat, bizarul Cocoșat a fost de-clasat în clasamentul preferințelor noastre. Noi nu suntem mari amatoare de romane polițiste, sf-uri, vampirologice și alte lucruri sau lucrări bizare. Deși sf-ul îl vom degusta la recomandarea prietenului nostru drag Dan (căpitan de plai). Ne întoarcem, revenim pe bătătoritele noastre cărăie, adică, in other ords or ods, la classikă. Recomandăm tuturor, cu căldură, să facă din când în când acest popas, sau numai câteodată. În cu tootul alte cuvinte, ca să nu pierdem șiru, care e deja pierdut, am risipit iluzii. Iluzii pierdute. Balzac. Cine a auzit de el?!(de roman). Mâna sus!”
„Basme românești. În perioada iulie-august-septembrie voi fi unul dintre mentorii din cadrul acestui proiect. Mi-am propus idealuri măreţe spre a fi împlinite împreună cu voci (foarte) tinere şi cutezătoare! Să ne dea Domnul inspiraţie astfel încât să făurim basme care să fie izvor de plăcere intelectuală pentru micii sau mai marii cititoriTop of Form”
Bottom of Form„misterul nopții… Serios, parcă-i un fragment din Dumas sau Notre-Dame, Hugo..” (Despre un tablou în noapte)
„Esența articolului: Se pare că „agresivitatea în școli” este un fenomen „urban”, modernizarea și democratizarea societății generând noi forme de agresiune. Agresiunea (în varii arii, instituții) nu este un fenomen atât de nou. Am putea include aici și „exploatarea copiilor” în fabrici cum este descris acest fenomen în romanele lui Dickens. În ceea ce privește genul biologic, majoritatea studiilor (Finkelstein et al., 1994; Pahlavan, 2002; Stăniloiu și Markowitsch, 2012; Ticușan, 2014) arată că bărbaţii sunt mai agresivi decât femeile, distincţie argumentată atât din punct de vedere psihologic, al activităţii hormonale, cât şi în termenii practicii de socializare. În literatura de specialitate, agresivitatea este considerată atât „însușire”; cât și „intenție” sau „reacție”. Agresivitatea în școală poate lua mai multe forme: fizică, emoțională sau sexuală. Așa cum bine subliniază autoarea studiului: „Comportamentele agresive manifestate în mediul şcolar sunt deviante deoarece încalcă normele şcolii, sunt neconforme şi stârnesc sancţiuni și dezaprobare”.” Elena Taragan, (fragment din studii psihologice (analiza articol Revista de psihologie a Academiei Române)
„Prin lectură încercăm să soluționăm inclusiv problema tratată în acest studiu, iar acest demers este pentru mine nu doar unul pe plan profesional, ci și pe plan personal, profund uman.
Închei expunerea cu cuvintele autoarei: În mod curent, copiii învaţă, chiar şi în unele familii, cercuri de prieteni sau din massmedia, că violenţa înseamnă putere şi este un mod acceptabil de rezolvare a problemelor. Dacă elevii sunt ignoraţi, slab educaţi şi neprotejaţi în legătură cu violenţa, atunci când vor deveni adulţi vor forma o societate violentă, noncreativă şi reactivă.”
„se întâmplă atunci când citești, să ai momente ușor frustrante când un cuvânt sau o expresie apar pregnant în text, iar tu nu le știi semnificația. Spre exemplu, în ultimii ani, citind autori diverși, îmi apărea în fața ochilor destul de des următoarea expresie: a sta pe vine. Nu știu de ce nu am căutat pe net, dar, din context, într-un final m-am prins că se referă la poziția aceea căreia noiîi zicem „în chirostrii” (sau, și mai corect, în pirostrii). Expresia chiar are mai multe variante, la olteni, spre exemplu, spunându-se „a sta pe ciuci”. Un moment similar țin minte că am avut printr-a cincea, când citeam „Contele de Monte Cristo” și îmi apărea des expresia „a păli”. Tot așa, din context, dedusem că e vorba de a se „face palid la față”, nu avea sens de „a se lovi”. Modul acesta de învățare prin lectură mie mi se pare foarte agreabil… Îmi amintesc, tot printr-a cincea, când citeam Hugo, învățasem cuvintele „argou” sau „eșafod”, sau poate chiar „călău”… Nu știu, o formă de învățare extrem de plăcută, consider eu”
„Primit-am ordin să ilustrez altarul. Taman în clipa-n care eu îmi pierdusem harul. Mi-am făcut în palmă o tăietură cu cuţitul, şi-au încăput în pumn născutul şi muritul. / Aveam origine barbară, dar nu era nici Roma mult prea protocolară. / A ars oraşul pentru a doua oară. / Am ars şi eu înfăşurat în sfoară. / Şi n-ai fi zis că aş fi fost eretic / Un sul de pânză sau un colţ de petec. / Am dăruit şiraguri de mărgele / Să porţi la gât, să te-nveleşti cu ele / Oraşul n-auzise profeţia / Un rege beat a interzis hoţia.”
„Credeam, c-acum, pe malul mării, aici, ajung la bătrâneţe. Că viitorul meu, iubirea mea se ţese. Eram deplin familiarizat cu mersul lumii. Doi preşedinţi discută, făcând un şir de glume. Eu nu credeam în glume, eram încrezător în dune, în valuri mari ce mâine sparge-se-vor în spume. Furtună peste mări şi Dumnezeu e mare, îngroapă, se răzbună, cu forţe colosale. Un uragan… atât. Un iz de nemurire. Doar un cutremur slut… Vai, câtă fantezie! / Nu am ştiut nicicând să-ţi fiu la mâna ta brăţară. Nichita te-ar fi purtat, o salcie arţară… Neliniştită azi, neliniştită mâine, dar noi aici muncim pentr-un stengher de pâine. Şi-mi vine să omor! Cât eşti de-alambicată! Taci mult prea mult şi-eşti prea înspăimântată. Dar lasă că se trece, nici timpul nu-i fără măsură, vreau să te stăpânesc, pe nări, pe gât, pe gură! / Am fost şi eu poet, nu vei şti niciodată. Iubeam o cătălina, sau mă iubea… ofată” (din „Marea Neagră” de Elena Taragan)
P.S. Clubul Impresii din viata si carti prin noul sau proiect ”Top 5 Carti” strânge rândurile cititorilor de toate vârstele în jurul cărților! Cu o cărticică preferată sau cu acea carte pe care acum o cititi, vă așteptăm cu activități pe măsura poftei de citit și mici surprize. Prin aceste evenimente Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu” susține inițiativa de nivel Național #AnulLecturii – 2020, care are drept scop #promovarea lecturii ca bază pentru #cultură, cunoaștere și #dezvoltare personală. Unul din #obiectivele principale ale activităților Clubului Impresii din viață și cărți constă în educarea culturii lecturii în #societatea moldovenească, promovând şi încurajând #lectura ca mijloc de dezvoltare culturală şi creativă – orientând #cititorul spre #valorile literare şi artistice autohtone.
O discuție nostalgică de suflet, despre sentimente, relații, bucurii și tristețe, migrații, singurătate și depășirea ei. Durerea părinților, a femeilor, a celor înstrăinați de baștină… Vise cu castele pe nisip, sate părăsite, speranțe noi, nu pentru cei ce poartă perle/smarth-uri la urechi ziua sau merg cu pază pe stradele:
„De câte ori mi-aduc aminte / De tine, satule, să știi, / Îmi curg în suflet lacrimi sfinte, / Te văd cu ulițe pustii… / Îți știu și casele lăsate / În voia sorții, au plecat / Copiii tăi, sunt toți departe, / Ce mult s-au mai înstrăinat… („Eh, satule cu nuci bătrâni” Emilia Plugaru).
Îmi pare rău pentru basarabeni, în special, pentru moldovencele noastre, tinere sau în etate, plecate pentru totdeauna, peste hotare, fie – în mormânt… Femei, mame mohorâte sau întunecate de griji și sărăcie, ce nu au nimic comun cu beaumond-ul chișinăuean… De ce am permis să trăim astfel, să nu cunoaștem paradisul plaiului nostru? Cu golul în suflet care așteaptă să revii la patrie, la părinți?
„Bătrâna mamă, nu fi tristă! Afară iar e lună nouă. / În ochii tăi se rotungește / Și prinde sens… un strop de rouă. / Bătrâna mamă, ești bogată, / În suflet adunând comori / De bunătae și iubire – / Le-ai prefăcut pe toate-n flori...”
Poetul – este sufletul unui om care transmite și o face într-un mod artisitic și cu cea mai înaltă măieștrie – orice eveniment din viața lui, lăsând în inima cititorului amprenta acelor retrăiri prin care a trecut sau a prezentat prin imagine, însuși autorul. Așa este ea, Poetă veritabilă Emilia Plugaru: O Mamă ce cântă-n Poezie! –
„Puține mame sunt cântate-n poezie / Sau li se-nalță imnuri clare de iubire. / Prea multe mame-a-nimănui pe lume, / Ce umblă-nstrăinate, în neștire…/ Privesc la iarbă și la frunze, și la cer, / Și se gândesc că-i bine, că e chiar frumos / Să te prefaci în floarea pomului de măr, / Sau poate-n iarbă, sub picior, acolo jos…/ Sunt mame singuratice, bătrâne, / Cu haina toată zdreanță, trupul nespălat, Au ochii înălțați spre rugăciune / Și ce li se întâmplă, Doamne, e păcat… / Există mame în tristețe-ncolăcite, / Iar noi cântăm femeia, îi zicem c-o iubim, / Însă la ochii unor mame, plini de lacrimi, / Nici măcar nu îndrăznim să ne gândim… / Sunt mame înfrățite cu durerea, / A noastră e durerea, a tuturor… / Le vezi pășind încet, ca niște umbre / Și doar iubirea pentru noi… mereu e-a lor…” („Sunt Mame”)
Își expune sufletul în fața societății folosind o artă obișnuită foarte clară oamenilor simpli și pe care ades evită beaumond-ul moldovenesc, cel deprins să-și promoveze autorii proprii din trusturi achitate personal de el… Da, Emilia Plugaru, anume folosește arta de a scrie, de a relata, – nu critică, nu judecă… Un poet adevărat scrie pentru sine, în primul rând, nu se impune și nu este interesat de părerea cuiva. El și-a dezgolit sufletul, și e treaba ta dacă îl accepți sau nu, este alegerea ta. Impulsul sufletului, un dar divin, care nu poate fi risipit pentru minți ieftine sau pentru o societate ce nu apreciază valorile:
„…Vă plac doar acei vestiți, tineri, sprinteni și bogați, / Iar alături de bătrâni vă e silă să mai stați. / Vi se pare că miroase cam urât din urma lor, / Dar tristețile din suflet nu miros au, ele dor…” ( din „Fii pe-o clipă Moș Crăciun”)
Tragedia războiului nistrean sau a migrațiilor a găsit un ecou în inimile multor poeți basarabeni atât din acea vreme sovietică, cât și mulți ani mai târziu. Este nu doar furia oamenilor care își apără țara, nu numai lupta împotriva invadatorilor, – este și durerea pierderilor – a rudelor, persoanelor dragi, prieteni, familie. Mii de oameni s-au dus… să facă somnul veșnic sub cerul liniștit, fie – să caute paradisul peste hotarele Moldovei…
„Am fost munte de granit, / Am fost pasăre de zbor, / Am fost mare zbuciumată, / Am fost strigăt de fior. / Sunt o brazdă desfundată, / Făr-de aripi sunt cocor, / Sunt o apă înghețată, / Sunt o lacrimă de dor…”
Dorul de neam, casa părintească, familie, copii, folclorul sătesc: subiecte redate practic în toate versurile Emiliei Plugaru, parcă fugitiv, cu aluzii, altele – directe: Mama – singură, așteaptă; intuiește, „aleargă ceva să-aștearnă pe masă” în așteptara ta; „sunt o lacrimă de dor”, etc.:
„Dar tu nu mai vii, ai uitat-o probabil, / Iar ea își tot zice că vrea să te vadă, / Își pune baticul cel roz și așteaptă, / Că nu vei veni, refuză să creadă…/ Ia vezi, ce frumos și-a gătit azi căsuța, / Curată, senină, cu brațe albastre. / Te-așteaptă ograda și câmpul te-așteaptă, / Ba chiar și mușcatele roșii din glastre! / Hai, lasă-le toate și pleacă acasă, / În brațele mamei te pierde o clipă, / Și fii fericit că ușa-i deschisă… / De părinți și de casă… nu se face risipă.” („Stă singură mama”)
Sau:
„Departe, sub pădure, / e casa părintească, / acoperișul cade, / dar cine să-l proptească? / De-acolo, dintre stele, / Părinții o privesc / Și-n casa lor cea dragă / Pe nimeni nu zăresc. / Ne-am risipit prin lume, / Ne-am dus și am uitat / De casă, de strămoși, de datini și de sat…” („Casa părintească”)
Imaginea Mamei – grijulii, iubitoare, care așteaptă pentru că este mama – se înfruntă cu singurătatea pornită de migrații; se opune războiului crud în luptele pentru lăcomie și putere; suferă în urma deportărilor din perioada sovietică… Nu există inimă mai fidelă decât a mamei. Așteptarea, răbdarea mamei – este ceea la ce autoarea acordă cititorului atenție, în primul rând. Copiii plecați, mama în așteptarea unui sunet de telefon, sau fiica și ea cu grija ei:„ o fi poate o săptămână de când mama n-a sunat…”. Nu este chip să nu plângi citind versurile cu tilul cărții, dar poeta ne promite/garantează un rezultat mai optimist… Metafore și comparații frumoase: „Parcă nici nu-mi vine a crede, ninge lin, drumul pustiu, / Totu-i alb, foșnește neaua, mică iar aș vrea să fiu…” („A sunat aseară mama” Poezii de dor) Totuși, nu există situații fără speranță și, pur și simplu, nu ar trebui să fie…
„- Lasă, mamă, trece dorul, poate-n vară voi veni, / Când o fi iarbă în luncă, când bujorul va-nflori…/ Nu fi tristă și mai sună, dacă vrei și eu te sun, /Ți-am trimis bani și mâncare… un cadou mic de Crăciun. / – Hai, la revedere, mamă…- a zis mama și-a închis, / Parcă-o văd cum în cămară plânge-n hohot, știu precis. / Are lângă un câine și mai are și-un motan, / Îi iubește și toți trei fac Crăciunul an de an…”
A recenziat… continuând să verse lacrimi la poezii – Svetlana Vizitiu
Mulțumim din suflet pentru acest volum plin de atitudine și sentimente sincere poetei Emilia Plugaru, o scriitoare de excepție. Apropos, recent Doamna Plugaru a fost inclusă în Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova! Felicitări! ❤
Pe acest colțișor al Europei alegem să fim într-un cerc de prieteni și oameni de omenie, care vor binele pentru mică Moldova. În acest spațiu verde și luminos cu toate problemele economice și exodurile migraționale simțim, fie vrem să menținem legăturile cu alte persoane din lume, dorim să fim mai apropiați unul de altul, și ca dragostea să meargă de la inimă la inimă. Putem fi într-un cerc de ură și cu frustrări într-unul de iubire și vindecare, dar… pe măsură ce sentimentele sincere pornesc de la tine în mod conștient ele ți se vor întoarce întreit. Realizez că toți ne dorim aceleași lucruri, să fim împăcați și în siguranță, și să ne putem exprima creativitatea în puterea care să se împlinească. Trimite-ți gânduri și urări de bine către toată lumea știind că se vor înmulți întorcându-vă la voi… Astăzi protagonistul este Victor Stepaniuc, mâine poți fi Tu! Vii – cu cărțile tale preferate, gândurile, exemple proprii! Imaginează-ți că stai într-un loc care se clatină, dar e în puterea ta ca el să fie de beton. Renunță la frustrări, la frică și durere! Desprinde-te de stereotipuri, vechile dependențe și deprinderi negative! Vezi, cum viața poate depinde de tine și de nimeni altcineva, – decât de Dumnezeu! Fii deschis și receptiv, dispus să declari ceea ce dorești pentru tine, copiii tăi, viitorul lor… Pentru societatea ta! Vin-o cu brațele larg deschise în fața oamenilor, – acest public care te așteaptă cu opinii, sugestii, soluții bune prin fapte, nu doar vorbe! Impune-ți iubirea pentru oameni și ea va veni din inima ta, așa precum Este! (SV)
O sedință cu cartile preferate si recomandate – #Top5Carti la o discutie prietenească despre societate și oameni, soluții, dar și despre migrație, prioritățile guvernamentale și dreptul omului la viață si sănătate în Moldova… Prima ședință în incinta Bibliotecii Municipale B. P. Hasdeu în acest an 2020 – la Clubul ”Impresii din viata si carti” – cu protagonistul – D. VictorStepaniuc, doctor in istorie, politolog, conferentiar universitar, Institutul de Relatii Internationale din Moldova(IRIM), care vine azi cu o lecție publică “Gânduri despre cărți și oameni”, Au participat varia personalitati: • Moderatorul Aurelian Lavric – profesor si savant • Iustina Scarlat – om de cultura • Alexandru Roman- profesor si savant • Petru Costin- colonel in rezerva, colectionar • Denis Rosca- economist, istoric • Vladimir Todirascu, inginer, • Ghenadie Dodita- economist • Anatolie Dubrovschi- istoric, ex-deputat • Iulia Palit- poeta • Nicolae Palit- interpret de muzica popular • Valentin Todercan- cineast, ex-deputat • Valeriu Sava- diplomat, ex-deputat • Emil Ciobu- ex-ambasador, doctor in filosofie • Vasile Morosanu,- om de cultura, • Pedagogi, doctoranzi, masteranzi, student. + Parintele Iurie Hemei- fata bisericeasca si scriitor.
Motto “Ce ne facem cu cartile nescrise inca?!” (Gh.Asachi)
1.“Istoria gîndirii social-politice în Moldova în perioada modernă”, Coautori: V.Beniuc, Ed.Volcov, V.Stepaniuc, 2016. / 2.“Ștefan cel Mare-făuritor al gloriei Moldovei” Coautori: Roman Al., Stepaniuc V., Lavric A., 2018 / 3“Printre vagoane”, roman, autor- Mihaela Perciun, 2005 / 4.“Auzi cum bate ceasul?” Culegere de versuri, autor-Iulia Palit, 2017 / 5.“Covorul mamei” Culegere de versuri, autor- Alexandru Galateanu, 2016 / 6. “Din Moldova. Tablouri si schite din 1850” autor – Wilhelm de Cotzebue, 2016 / 7. “Despre istorie”, Eric Hobsbawm, 2017 / 8.”Esti cât dăruiești. Manasirea Capriana”, autor- Ilie Telescu, 2005.
Despre intelectualitate, modernizare si reperele morale in societate.
1.Moldova are nevoie de o revolutie modernizatoare, de dezvoltare durabila…
• Calea spre modernizare insa ca regula, porneste de la o revolutie intelectuala, morala.
• Cine o va face?! Intelectualii, un lider national?!
2. Poarta intelectualii vina pentru starea si viata societatii?!
• Desigur, au promovat ideile economiei de piata , concurentei, elitismului…care deseori sunt salbatice, discriminatorii si nesabuite.
3. De ce societatea noastra a degradat, alergind spre raiul capitalist, aflat permanent in goana dupa bani, imbogatire si lux?!
4. Care sunt reperele morale si sociale, care sunt modelele, ce trebuie preluate si promovate, cine ne sunt inaintasii?!
5. Egalitatea, justitia sociala, adevarul, cinstea , umanismul, solidaritatea- sunt repere morale in educatie, in practica vietii ori sunt doar declaratii utopice?!
Axiome…
• Nu cunoaste nimeni, nici intelectualul adevarul in ultima instanta.(nu detinem adevarul absolut).
• Avem nevoie de repere morale si intelectuale pentru a fauri tara.
• In toate timpurile intelectualii au fost oamenii curajosi, care au muncit onest pentru tara, drepturile si bunastarea poporului,
• Avem nevoie de echilibru, compromisuri si o reabilitare a clasei intelectuale.
• Avem nevoie de o reabilitare a personalitatilor, care au faurit istoria contemporana a Moldovei din ultimii 100 de ani,
• Avem nevoie de o intelectualitate, care sa fie aparatoare a drepturilor poporului si sa promoveze activ interesele de modernizare si prosperare a Moldovei.
• Intelectualul are menirea sa fie un exemplu, un fauritor, purtator de moralitate, promotorul justitiei sociale si sustinatorul educatiei, culturii, tinerilor talente…
„Eu cred, ca oamenii pleacă în primul rând din cauza situației pe piața muncii, când nu au un salariu decent și loc de muncă conform profesiei și calificării. Pleacă din naivitate și iluzii, că vor să fie în rând cu lumea. Pleacă, pentru că nu le place incultura moldovenilor… Pleacă, că sunt derutați, nu au la școala educație patriotică Pro Moldova… Pleacă, când cei ai casei nu pot supraviețui în țară din cauza fărădelegilor, falimentării business-ului, lipsa condițiilor decente de trai… Pleacă din cauza guvenanților iresponsabili, inculți, corupti, lacomi dupa bani și putere. Motive sunt multe, dar prevalează cele economice… Stiu, însă că prosperarea unui popor e în mânile sale. Oriunde bunăstarea țărilor s-a facut prin muncă, abnegație, luptă politică, proteste, revoluții, dar și multa inteligență și patriotism.”
„Educația umanismului, solidarității și consolidarii sociale – mereu necesară, îndeosebi în perioadele grele pentru țară. Prea grea sarcină pentru pedagog într-o societate, bântuită de imbogațire, lăcomie, necinste, concurență, cruzime, egoism și indiferență. Pe cinism, lacomie, hotii, jafuri, falsuri și lipsă de onestitate poți face averi, dar nu e posibilă edificarea unei societăți drepte și prospere pentru oameni.”
„Ocupația preferata a multor moldoveni – să denigreze Moldova și neamul pentru toate greșelile, esecurile personale și relele din jur. E grav, când un asemenea comportament vine de la pedagogi și lideri politici.”
„Despre economia social orientată…Mai multi agenti economici se pling, ca in tara nu este forta de munca. Unii au adus in diferite ramuri muncitori turci, azeri, uzbeci, tajici si le platesc lunar 10- 17 mii de lei. Straniu lucru: muncitorilor moldoveni inca 1- 2 ani in urma nu li se platea lunar nici 6- 7 mii lei, iar strainilor li se achita acum de 2 ori mai mult. Asa se face capitalismul salbatic si nesabuit in Moldova, care alunga populatia din tara. Evident, ca autoritatile statului, in primul rind din domeniul muncii, salarizarii, sindicatele poarta o vina majora pentru stabilirea alogica a salariului minim, pentru calcularea salariului lunar sub limita bunului simt, pentru starea si functionarea economiei salbatice si antisociale, care incalca prevederile constitutionale despre dreptul cetateanului la un trai decent si favorizeaza exodul populatiei.”
„Moldova bolnavă, în agonie, lăcomie, cinism, falsuri, incultură, beții, cruzime, incertitudine, neîncredere în viitor, lipsă de respect pentru viața umană. De unde pornesc toate?! De la lipsa valorilor sociale si criteriilor moralității. De la educație! De la sistemul de educație, familie și guvernanți. Iubiți, ajutați, educați și respectați omul, nu banii și puterea!”
„E dramatică situația unei tări, care sub dictatul unor parteneri de dezvoltare își păstrează decenii la rând rezervele valutare in străinătate. Desigur, banii trebuie întorși în țară. Dar o guvernare decentă nu trebuie să se atingă azi de banii din rezervă valutară, ci e obligată să returneze în țară miliardele, jefuite de fostă guvernare… Si desigur să-i folosească judicios pentru dezvoltarea țării. Așa va fi cinstit si pe dreptate!”
„Stimati prieteni, vă doresc in anul 2020 mai multe bucurii si fapte omenesti, mai multa bunatate si dreptate, sa ne reuseasca sa fim mai cinstiti, mai harnici, mai milostivi cu oamenii. Să iubim Moldova, ca este maica noastra strabuna si nu poarta vina pentru pacatele noastre si ale guvernantilor. Să ajutam copiii, batrinii si saracii fara a asteapta laude si onoruri. Toate lucrurile bune si frumoase in tara pornesc de la educatie, familie si multa munca. Doamne ajuta la fapte bune! La multi ani, prieteni!” Stepaniuc Victor (ianuarie 2020)
Date biografice: Victor Stepaniuc (n. 13 iulie1958, Costești, raionul Ialoveni) este un istoric și politician moldovean. Unul din fondatorii miscarii de stînga în anii independentei Republicii Moldova. A fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova pe listele Partidului Comuniștilor între 1996-2008, ulterior viceprim-ministru al Republicii Moldova din 16 ianuarie 2008 până în 2009. Este cunoscut drept un adept al statalitatii moldovenesti, coeziunii sociale și doctrinei socialiste. Studii: Universitatea de Stat din Moldova, Universitatea Liberă Internaţională din Moldova Profesia: profesor de istorie, filologie, jurist. Grad stiintific– Doctor in istorie. In perioada 2010-2020 (în continuare) – este conferenţiar universitar la Institutul de Relatii Internationale din Moldova, specialist în istorie, istoria diplomaţiei Moldovei, istoria administratiei publice in Moldova, diplomatie parlamentara, politologie, management si elitism politic. Este autora 5 monografii, 3 lucrari metodico-didactice, 43 de articole ştiinţifice.
Decorat cu ORDINUL de ONOARE. Decretul Presedintelui Republicii Moldova din 13 iulie 2008,
Decorat cu ORDINUL REPUBLICII, Decretul Presedintelui Republicii Moldova din 7 septembrie 2018.
Naţionalitatea: moldovean. Este pasionat de literatura, teorii sociale, turism, motociclete, muzica, chitară. Parintii: Tata Stepaniuc Fiodor Cozma, fecior de taran mijlocas, tractorist, conducator de brigada de tractoare. A fost multi ani pe Tabla de Onoare a colhozului Progresul, s.Costesti, Ialoveni. A decedat in 1982. Mama- Stepaniuc( Agrici) Eudochia Eudochim, fiica de preot, infirmiera medicală, pasionată de muzică și literatură. E pensionară. A crescut și a educat patru copii. Dl Victor Stepaniuc are 3 copii, 4 nepoti. Deține gradul militar de locotenent-colonel în rezervă. Adresă de e-mail/ stepaniuc.victor@yahoo.com ; pe facebook / https://www.facebook.com/stepaniuc.victor/
Este căsătorită de 16 ani, are un soț foarte bun, se convinge de acest lucru în fiecare zi, se iubesc și se respectă. Și copiii din familie au toată stima lor, sunt de rând cu cei maturi, cu toată seriozitatea îi consideră personalități; cu ei se discută, nu li se impun, le explică și le place să fie în preajma lor permanent. Nu-i lasă niciodată singuri, merg peste tot împreună, au ce învăța unul de la altul, se comportă civilizat ce le este firesc, și sunt un exemplu demn pentru ceilalți. Cristina spune că copiii se comportă exact cum văd acasă, ei învață de la părinți cei „șapte ani”, deci „este foarte important să ai maniere acasă, să discuți respectuos cu lumea, să ai o română curată pentru că copiii absorb totul”.
În copliarie era rebelă – dacă nu vroia să facă ceva, nu o făcea. Mama ei inteligentă, știind despre acest lucru, a reușit delicat să nu lase sistemul sa îi taie aripile. Nu era deloc răsfățată, pur și simplu era absolut necesar, pentru Cristina, să nu fie ca toți: „Dacă erau lucruri care nu aveau sens în viziunea mea, pur și simplu refuzam să le fac. În schimb, lucuruile ce mă pasionau îmi luau tot timpul. La vârsta de 4 ani deja era clar ca voi fi pictor, pentru ca desenam pe orice suprafață de culoare deschisa, inclusiv pe cearceafuri și pereți. Mă bucur că am părinți înțelepți si nu m-au certat pentru acest fapt, mă lăsau să mă exprim. La vârsta de 5 ani am mers sa învăț arta plastică la o pictoriță foarte bună. Cinci ani mai târziu am intrat la scoala de pictură. Deseori luam albumul și ieșeam la natură sa fac peisaje. Îmi amintesc cum tata crea compoziții de „natură moartă” și ne luam la întrecere cine va picta mai bine”.
Inspirație are mereu. Nici nu observă cum trece timpul în procesul pasiunii sale, nu are timp măcar să bea apă, lucrează câte 4-5 ore fără pauză, iată așa, – cu muzică pe fundal (de obicei, aceeași melodie). Despre răbdare nu mai spune nimic, se simte prost dacă nu pictează. E importantă lumina zilei, cu soare ori ploaie – nu contează. Dar din cinci picturi poate fi una bună de expoziție, altele le reface de la zero de câteva ori, e un proces care nu depinde de ea. Misiunea ei în acest caz – să lucreze cât mai mult și să fie concentrată pe artă… Ce e important, nu are frică să experimenteze, să folosească tot felul de instrumente și nuanțe noi în modelele sale de pânză și culori cu diafragme fantastice. De unde și până unde? Uneori utilizează chiar și pensule pentru pudră cosmetică, ia reușit astfel să amestece varia culori pentru a înstela tabloul. Credeți că nu se poate? Merg ce găsești în trusa de cosmetică, chiar și buretele, unele unelte de la Supraten etc. Cu toată seriozitatea! Picturile Cristinei Balan emană lumină, crează imagini fantastice. Arta pictoriței are la bază un stil modern, între impresionism și postmodernism, o artă abstractă, ce reprezintă independența ei față de caracterul realist foarte specific timpului nostru, dar și pentru oamenii influențați de tot ce este contemporan. Pictorița pictează cerul înstelat într-o diafragmă acrilică, o Cale Lactee îndepărtată într-un cerc pictată astfel că pare că ne rotim într-un carusel, fie ne scufundăm în tunelul Raiului… Într-o nuanță imaginară rotită în varia faze din aceeași culoare, pare ciudat, dar acesta-i e talentul ei special, noi privim, pare sa fie un roșu, și de fapt, mai departe ne rotim intr-un roșu aprins, apoi în roșu închis, astfel și viața, pare alb-negru, dar între perioade sclipim de fericire și iubire. Cam așa e povestea Cristinei Balan. O Cale Lactee prin structură albastră, neregulată, și care brazdează cerul instelat în descoperirea noilor vieți ale iubirii eterne. Iar ea, Cristina este Sistemul Solar și din interior cuprinde toată imaginea și dragostea pentru oameni. Deci, Dragostea e tema principală în pânzele originale și neobișnuite, cu mare effect mânuite de pensulele Cristinei… Iar recent, o platformă americană de artă modernă The Art Digger i-a publicat o pictură acrilică, veste foarte îmbucurătoare pentru moldovenii noștri!
În present se pregătește intensiv pentru expoziții în SUA care vor avea loc în acest an (2020). A mai avut expoziții de pictură colective, dar acum vor fi trei expoziții personale! Este un rezultat excelent, și Cristina are emoții, speră să le reușească pe toate, și cu siguranță așa va fi, este în conformitate cu caracterul ei dur și perseverent, nu are cum să cedeze.
Se convinge tot mai mult că a moștenit câte ceva de la fiecare de la părinții și bunicii ei. Cristina a crescut într-o familie de ingineri. Tatăl era pasionat de artă: cânta la mai multe instrumente musicale, picta și sculpta. Și, în present creează picturi extraordinare, pe care speră că cândva le va vedea mai multă lume. Mama era fizician la Academia de Științe și are în palmares peste 40 de invenții patentale, dar și foarte implicată în educația fiicei sale. Cristina e uimită și în present de perseverența mamei, de faptul cum le reușea pe toate, și în carieră, și în familie. Chiar și acum, se implică – deja în educația nepoților. Datorită mamei, Cristina a însușit istoria artelor, vorbește fluent limba engleză de la cinci ani, a studiat dansurile de salon și multe altele, din copilărie. Mama îi povestea despre biografiile marilor personalități: pictori, fizicieni, politicieni, înainte de a începe Cristina a citi singură. În acest mod, mama cu certitudine îi provoca curiozitatea și motivația de a continua studiile de sinestător.
„Bunicii erau interesanți fiecare în parte. Bunica din partea tatei, mamă a șapte copii, este o femeie de la țară, blândă și înțeleaptă cum sunt numai oamenii din provincie. Parinții mamei erau profesori. Bunicul deși preda fizica si matematica, deseori recita marii poeți români și cânta romanțe. Toți în familia mea au fost muncitori, ca și majoritatea moldovenilor, de fapt.”
După prăbușirea Uniunii Sovietice, atunci când Cristina a absolvit liceul, Moldova era într-o sărăcie cumplită. Planul ei de a merge în Sankt Petersburg la Academia de Arte a devenit irealizabil, a fost nevoită să însușească o meserie care să o ajute să supraviețuiască. Pe lângă artă, era destul de bună la matematică, deci a mers la facultatea de economie. Nu a avut posibilitatea să plece la studii în străinătate, pentru că a început să lucreze la vârsta de 18 ani, „iar salariul era important nu doar pentru mine, ci și pentru toți membii familiei mele”.
A muncit mult și în scurt timp a reușit să își construiască o carieră de succes. La vârsta de 24 de ani deja avea în subordine 60 de persoane și făcea proiecte de amploare. A lucrat în cateva companii internaționale, a adus investitori străini în Moldova, apoi treptat a intrat și în politică. Cristina Balan a fost în topul managerilor din Moldova, iar în 2017 a luat premiul „Femeia anului in politică”.
Ultima ei misiune a fost cea de Ambasador al Republicii Moldova in Statele Unite ale Americii. Realizările Cristinei Balan au fost apreciate la Washington, a fost și pe coperta revistei Washington Life, și Washington Diplomat, a reușit să aducă Republica Moldova în vizorul SUA. Acțiunile de caritate pentru cei nevoiași, la fel o caracterizează, este foarte omenoasă, și ajută conform puterilor și posibilitălor, nu se eschivează de la evenimentele pentru persoane vulnerabile în Republica Moldova. Recent, a participat la Filarmonica Națională din Chișinău pentru o donație în favoarea copiilor Down (organizatorii Elvira Cemortan-Voloșin, Svetlana Bivol)…
„Acum, în sfarșit, dupa o pauză de 20 de ani, am reușit să revin la artă. Fac asta full-time, am participat la cateva expoziții colective în SUA și Republica Moldova, am reușit și o expoziție personală, iar pentru 2020 am planuri grandioase care sper sa se realizeze”.
Top 5 cartide Cristina Balan (cărțile le puteți solicita și în rețeaua BM B. P. Hasdeu):
„În copilărie cartea care mi-a plăcut cel mai mult a fost „Pippi Șosețica”, probabil, pentru ca m-am regăsit cumva în acest personaj. Au fost citite, bineînțeles, zeci de cărți în copilărie, probabil pentru că atunci era una dintre puținele distracții pe care le aveam.
In perioada de formare profesională am citit multe cărți de specialitate – în marketing, management, psihologie, economie, politica externă. O carte care mi-a plăcut la nebunie a fost „Funky Business” de Kjeil Nordstrom, care prezenta anumite femoneme din business în anul 1999 într-o formă care era greu de înteles atunci. Simțeam că are dreptate, dar nu aveam dovezi. Autorul încă pe atunci descria felul în care este acum organizat Google, Amazon, Facebook, vă imaginați? Am citit toate cărtile lui Nordstrom, am invitat aceasta remarcabilă personalitate, chiar și la Chișinău, să facă un master class studenților din Republica Moldova. O altă carte care m-a marcat cumva a fost “Confesiunile unui asasin economic” de John Perkins. M-a făcut să înțeleg mai bine motivația celor ce decid cu adevărat politica externa a marilor puteri ale lumii.
De asemenea, am continuat să citesc biografii. Într-o perioadă am fost interesată de femei vizionare, care au reușit să spargă stereotipuri, probabil, pentru că m-am confruntat și eu cu provocările unei societăți în care o femeie trebuie să depună un efort înzecit pentru a „sta la masă cu deștepții”. Să dau un expemplu – Coco Chanel. Am început de la autobiografia ei, apoi am citit toate cărțile scrise despre ea. Aceea ce a făcut ea acum o sută de ani este actual și în prezent. Femeile până acum sunt gata să plătească sume enorme de bani pentru o poșetă Chanel. Uimitor, nu-i așa? Aceste biografii mi se par mult mai interesante decât orice roman, pentru că sunt istorii reale, ecourile cărora le resimțim cu toții.
Ultima carte pe care am citit-o este scrisă de un autor american, care se prezintă cu pseudonimul Peter Moon. Cartea se numeste „Yeshua”, publicată în două volume, care descrie viața lui Iisus Hristos într-o manieră absolut diferită de tot ce am citit până acum. Nu impune dogme și îl prezintă pe Iisus așa cum l-am simțit mereu. Această carte susține și principalul mesaj din ultimul film acum foarte popular pe Netlix – Messiah – că toții existăm sub același soare, că dragostea, lumina și binele sunt universale, că toți avem unul și același Dumnezeu, indiferent de religie sau țara în care trăim.”
Studiind aceste istorii de succes am înțeles că poți deveni foarte bun într-un domeniu, cu condiția că te dedici sută la sută activității tale profesionale. Eu nu sunt sigură că aș fi gata să merg la atătea sacrificii, deși au fost cam multe deja. Cel puțin nu acum, când copilașii mei încă au nevoie de atenție, iar viața este atât de frumoasă și interesantă, dincolo de tot ce înseamnă carieră.”
Cel mai frumos dar pentru ea este familia și se consideră binecuvantată pentru „că suntem toți „gramadă”, sănătoși și uniți”. A reușit să-și creeze o familie frumoasă. Are un soț bun și doi copii minunați. Frații, parinții, socrii, cumnații, nepoții sunt alături de ea.
Are multe pasiuni, hobby, mereu o fascinează ceva. Logistica, promovarea, comunicarea iau uneori mai mult timp decât arta propriu-zisă. Azi, o preocupă dezvoltarea spirituală. Studiază tradițiile spirituale, medicină holistică, energia, cristalele și influența lor asupra noastră. De aici derivă meditațiile și arta spirituală. Picturile Cristinei Balan emană energie pozitivă, îi place să observe efectul lor asupra celor ce le privesc. E de-a dreptul magic!
Ades se gândește ce ar mai putea schimba în societate, mai ales după revenirea din Statele Unite ale Americii, vede clar anumite diferențe dintre moldoveni și occident. Ea, Cristina, înțelege foarte bine de ce anumite lucruri nu merg deloc bine la noi: „Cred că pentru a schimba lucrurile ar trebui să incepem în primul rând de la noi însine. E timpul sa încetăm să ne așteptăm că cineva va veni să ne scoatpă din impas, ci sa facem fiecare, cât ne stă in puteri, câte ceva. Dacă poți – ajută pe cineva, contribuie la dezvoltarea societății, aderă la cei ce împărtășesc aceleași valori si fă ceva împreună cu ei și tot așa – de la mic la mai mare. Pas cu pas, împreună, cu răbdare și mai multă responsabilitate vom schimba lucrurile… Chiar dacă nu poți să acționezi – din diverse motive – uneori un gând bun, o încurajare, un zâmbet pot face minuni. Niciodată nu e târziu să iai în mâinile tale propriul destin”.
În mod normal, simte exact ce trebuie să picteze, atunci chiar îi vin câteva idei concomitent, însă o voce interioară îi șoptește, care anume să o facă în acel moment:„Am viziuni probabil, văd elemente, culori… – nu e asta inspiratie? Sunt sigură că totul, și talentul, și ideile vin de mai sus, de la Dumnezeu”
Expresii și Citate preferate de Cristina Balan:
„My new work! Felt like sticking glitter and Swarovski crystals on, which felt kinda scary, but I did it! (Noua mea lucrare! M-am simțit ca și cum aș lipi sclipici și cristale Swarovski, m-am simțit cam înfricoșător, dar am reușit!’’
„Invidia este de o mie de ori mai strașnică decât foamea, deoarece este o foame spirituală” – (Miguel de Unamuno, filosof spaniel)
„Atunci când radiați lumină – îi iritați pe cei care trăiesc în întuneric”
Admiratorii și prietenii despre creatiile Cristinei Balan:
Elvira Cemortan-Voloşin:„Cristina Balan are mare potențial în ceea ce face și în domeniul artelor plastice, și, în general, pentru promovarea Culturii naționale! O Doamnă de suflet, Pictor talentat, cu inimă mare pentru persoane cu nevoi speciale. Organizator inteligent și foarte ambițios. Îi doresc succes în continuare!”
Liuba Bahnaru: „Felicitări, Cristina!Ai redat in lucrarile atîta măiestrie și suflu…doar un suflet frumos poate da viata artei!”
Manuel Oancia: „Beautiful! looks great! Awesome job”
Culesov Maria: „Foarte frumos tablou. Bravo, Cristina. Ești foarte talentată. Mă bucur foarte mult pentru tine.” Violeta Teodoru:„Bravo, Cristina! Imi plac tablourile tale foarte mult, mai ales că incluzi în ele emoții adânci”
Toată sala Filarmonicii era plină de aroma vinului moldovenesc. Cel mai important și, da, surpriza zilei – a fost ședința cu master-class cu pictarea participanților, în special a copiilor cu nevoi speciale, – a unui tablou cu vin spumant de varia culori, ghidați de pictorița Elvira Cemortan-Voloșin, organizatoarea acestui eveniment de caritate grandios prin subiectul său… Copiii au fost într-adevăr plăcut surpinși și au deprins cu interes tehnici noi pentru ei înșiși în măiestria artelor plastice muind pensule în vinul aromatizant. După ce a pictat și ea, o fată dintre copiii Soare, s-a așezat lângă mine. O întreb cum o cheamă. – Leila. – Vorbind despre culori, noi priveam în direcția copiilor care continuau să picteze cu vin… Leila brusc a deschis portmoneul său și scoase din el o imagine indoită pe jumătate. O netezi și mi-o arătă: – „Este iubitul meu…” Mi-a spus-o calm, dar m-a impresionat, – pentru mine a fost punctul culminant… și eu abia m-am stăpânit să nu izbucnesc în plâns… – Cât de sugestiv este mesajul fetei!
Persoanele defavorizate țin să demonstreze societății că sunt oameni la fel ca fiecare dintre noi, doar că… noi nu înțelegem unele lucruri decât atunci când nimerim singuri în situația lor vulnerabilă… Fata a ținut să menționeze că are și ea iubit, la fel ca ceilalți tineri sănătoși și se mândrește cu acest lucru pentru că iubește reciproc, oricum n-ar fi sănătatea sau chipul ei trădător, ea simte și gândește la fel ca fiecare om!
Suntem diferiți, dar suntem Împreună!
De Crăciun în Galeria ARTELIT, din cadrul Filarmonicii Naționale „Serghei Lunchevici” a avut loc expozțiția „ARTVINPURCARI ’19”. Partenerii evenimentului: Asociația Culturală „ARTELIT”, Filarmonica Națională „Serghei Lunchevici”.
În cadrul expoziției au fost expuse tablourile și fotografiile următorilor artiști: Elvira Cemortan-Voloșin, Gheorghe Negru, Victoria Fonari, Viorica Grebincea, Cristina Balan, Veaceslav Ignatenko, Svetlana Vizitiu ș.a. Invitații evenimentului: Asociația Centrului de Reabilitare „Planeta carității”, familii cu mulți copii din Băcioi, familii cu copii cu dizabilități și alte nevoi sociale. Scopul evenimentului: susținerea copiilor talentați din familii social vulnerabile și a copiilor talentați cu dizabilități. Moderatorul evenimentului: scriitoarea Victoria Fonari, dr. conf. Cuvânt de salut / de felicitare: Svetlana Bivol, directorul general al Filarmonicii Naționale „S. Lunchevici”; Elvira Cemortan-Voloșin, președintele Asociației Culturale „ARTELIT”; Marian Stârcea, director artistic al Filarmonicii Naționale „S. Lunchevici”. Au venit cu impresiile lor și din cei rândul invitaților: Ludmila Șișkina, directoarea Asociației Centrului de Reabilitare „Planeta carității”, Natalia Postică, asistenta sociala din Băcioi. Festivitatea a continuat cu concertul „GALA DE CRĂCIUN” în sala mare a Filarmonicii Naționale.
Anul Nou și Crăciunul sunt sărbătorile pe care toți copiii le așteaptă, indiferent de starea lor socială, de aceea sosirea iernii este o bucurie în plus pentru ei. Organizarea evenimentelor pentru copii și alte persoane cu nevoi speciale este eficientă atunci când e efectuată în mod corespunzător pentru toată lumea. Suntem diferiți, dar suntem împreună!
Așa s-a realizat destinul că în această lume vin oamenii care sunt oarecum diferiți de ceilalți în viața lor de zi cu zi prin comportamentul lor, prin aspectul lor exterior. Sunt „oameni speciali” cărora le este destul de dificil să se adapteze condițiilor vieții moderne, cei care sunt ades neînțeleși de mediul înconjurător, și cărora le vine greu să realizeze inferioritatea lor. Acestor oameni le este foarte important să știe că ei nu sunt singuri în această lume și că este în puterea noastră să le facem viața un pic mai confortabilă, mai omenoasă și mai veselă… De aceea, îmi este foarte rușine pentru mass-media și pentru demnitarii de stat, care sunt promovați în prim-plan la toate știrile de primii. Și doar nu au realizat încă nimic în mod special, nici pentru moldoveni, nici pentru persoanele vulnerabile, oferind niște bănuți ca și cum „ar astupa gurile” pentru un timp… Iar evenimentele promovate de Oamenii cu Inima pentru care doare într-adevăr această societate vulnerabilă, – știrile nu prea se avântă să-i menționeze. Dar Dumnezeu e Mare! Și ajută!
Mulțumesc enorm acestor Oameni Soare, organizatorilor și participanților menționați mai sus!
Filmulețul cu câteva imagini de la evenimentul caritabil:
Si un filmulet cu coorganizatorii evenimentului caritabil Ana Sandra, Chirca Natalia, din echipa ArtVin Purcari – care vor fi gazda viitorului Eveniment ARTVIN PURCARI 2020, editia a II, si alte multe activitati despre care veti auzi curand :
Îmi doresc o nouă perioadă pentru țara mea. Dar nu perioada la care am ajuns, din păcate, ci una complet diferită. Observ că s-a schimbat în primul rând etica. Înainte exista un cod al eticii: nu e frumos să i-ei lucruri străine, iar pe cei slabi nu e bine să-i obijduiești. Dar, cei de la putere permanent ne demonstrează că este bine să-i obijduim pe cei slabi și – să iei un lucru străin, la fel e bine. Dacă e nevoie mare! Avem de-a face cu apariția unei noi etici și nu se știe de loc, cum ne va afecta viața noastră în continuare. Cu toate că, de ce nu, poate că și știm. – Va răsuna și ne va afecta foarte rău. Urmând etica nouă – se va schimba și estetica, stilul vieții, chiar și genul ei. Deja vedem antrenamentele ei de artă la televizor. Analiștii ne șochează, cu sinceritate și cu încăpățânare ne afirmă despre război, război, război – la orice post TV. Și doar avem soluții pentru mântuirea noastră! Să declarăm… Americii/Rusiei război și… să ne predăm imediat! Așa că și aici, putem începe cu o răutate și – imediat să renunțăm, de ce nu! Haideți să fugim/izbăvim de rele… 🙂
Să continuăm cu educația și dezvoltarea noastră personală (am promis!), cu cărțile pe care le recomand spre #lectură, în primul rând, și disponibile pentru voi – la #BibliotecaMunicipalaBPHasdeu! Vivat!.. (Svetlana Vizitiu)
„Cum gândește creierul” (Evoluția inteligenței) de William H. Calvin
Când ascultăm o persoană vorbind sau când citim o pagină tipărită, mult din ceea ce credem sau auzim este furnizat de memoria noastră. Ne scapă greșelile de tipar, imaginându-ne literele corecte, deși le vedem pe cele greșite; și cât de puțin auzim de fapt când ascultăm un discurs, realizăm când mergem la un teatru străin; căci ceea ce ne supără nu e atât faptul că nu putem înțelege ce zic actorii, cât faptul că nu putem Auzi cuvintele lor. Realitatea e că, în condiții similare, auzim tot atât de puțin și acasă, numai că mintea noastră fiind plină de asociații verbale englezești (rusești), furnizează materialul necesar înțelegerii pe baza unei mult mai ușoare sugestii auditive.
Publicat în peste 25 de limbi, volumul cuprinde 12 cărți de difuzare a informației științifice într-o formă accesibilă publicului larg. O încercare de a defini inteligența; o perspectivă evoluționistă asupra dezvoltării inteligenței, invocând domenii ce merg de la astrofizică la zoologie, idei și teorii cele mai noi, alături de rezultate recente din neuroștiințe, antropopologie, biologie, climatologie, lingvistică – în căutarea mecanismelor de autoorganizare, cu desprinderea inteligenței umane, mecanisme care explică apariția conștiinței, dar și a subconștientului.
„Când nu ai alte date decât cele furnizate de propria viață mentală, e ușor să dai interpretări fanteziste umbrelor de pe perete. Totuși, uneori asta-i tot ce poți face, iar Platon și Descartes au făcut-o bine, la vremea lor. Dar când poți face mai mult, de ce să te mulțumești cu o catalogare a umbrelor? Sau să continui să faci jocuri de cuvinte? Cineva realizează până la urmă că însuși cuvântul este o aproximație foarte săracă a procesului pe care îl reprezintă. Până la sfârșitul acestei cărți, cititorul va fi în stare, sper, să-și imagineze anumite procese neurale ce pot avea ca rezultat conștiința – procese ce pot opera suficient de rapid pentru a constitui o inteligență ageră.”
„Știința (pentru cei a căror educație o include) poate elimina ceea ce era odată un mister înfricoșător. Nu numai că știința ne dă putere, punând bazele unei mai bune tehnologii, dar ea ajută în primul rând la prevenirea necazurilor. Cunoașterea poate fi ca un vaccin, imunizându-ne împotriva temerilor false și a mișcărilor greșite.”
„Einștein – bucuria gândirii”. Vol. 3, de Francois Balibar
„Confortul și fericirea nu mi-au părut niciodată ca fiind obiective de atins. Posesiunile, succesul de fațadă și luxul mi-au displăcut întotdeauna din prima tinerețe”
Einștein era un „dinozaur” al științei, dar nu a aparținut niciodată unei echipe de cercetare. În această privință, el aparține, într-adevăr altei epoci, deoarece în zilele noastre cercetarea științifică nu este concepută decât în mod organizat, în laboratoare și în echipe subvenționate de stat sau de industrie. Cu inclinații deosebite spre matematică, și-a dorit de mic să urmeze studiile în acest domeniu, însă mijloacele limitate ale părinților nu i-au permis să-și satisfacă dorința…
Autorul prezintă experiența unui savant și a unei ființe de excepție, a cărui viață s-a desfășurat sub semnul unei singure divize:„Die Freude am Denken”, bucuria gândirii. Veți cunoaște totul despre viață și activitate, emancipare economică, ascensiune socială a evreilor germani la sf. sec. XIX, precum și despre urmașii lui Einștein în mecanica cuantică.
„Pentru un om ca mine, are loc o turnură decisivă în evoluția sa atunci când încetează treptat să se intereseze de ceea ce este personal sau efeme pentru a-și canaliza toate eforturile asupra înțelegerii intelectuale a lucrurilor. Ceea ce este esențial în existența unui om ca mine este „ce” gândește și „cum” gândește, și nu ceea ce face și simte” (Einștein)
„Antichitatea în filosofia lui Nietzche” de Olga Vâlcan
Încă din anii studenției, Nietzche și-a propus să facă din studiul filologic un instrument de evaluare a unei civilizații… Prin studiile sale filologice, Nietzche a vrut să depășească atât ariditatea atitudinii specialiștilor în acest domeniu cât și credința falsă, potrivit căreia elenitatea era percepută doar prin prisma descoperirilor arheologice și a interpretării trunchiate a textelor antice. Mai mult, spre deosebire de scriitorii germani care l-au precedat (de la Winckelmann la Goethe), el nu considera că apogeul culturii grecești este atins în epoca lui Pericle, a lui Socrate și Platon, ci în epoca presocratică, aceea a marilor tragedii și a lui Homer. Surprindem o similaritate cu poziția lui Rousseau, atât de criticat de Nietzsche, vizavi de influența civilizației asupra culturii…
„Cu cât, stând în curțile exterioare ale filologiei, privesc mai mult și mai lucid în sanctuarele ei, cu atât mai mult caut să găsesc discipoli. Este un studiu care cere sudoare, dar care și merită într-adevăr orice efort. Sentimentul puternic și inviorător al unei misiuni pe viață se instalează destul de curând în conștiința adevăratuluyi filolog” (Nietzche)
Cred că cititorilor va fi la fel de interesant să răsfoiască cartea, să afle despre ideile și studiile lui Nietzche din dialoguri și corespondența lui cu alți filologi.
„Relații publice din perspectiva internațională” de Simona-Mirela Miculescu
„Dacă sunteți ex-jurnalist, rețineți că, pentru meseria de specialist în relații publice, este bună o bază în jurnalism, dar nu puneți foarte mult accent pe asta. Jurnaliștii buni nu sunt în mod necesar și buni purtători de cuvânt – și invers. Purtătorii de cuvânt nu vorbesc în numele lor, ci în numele autorității competente pe care o reprezintă. Așa că trebuie să vă asigurați că punctele de vedere pe care le expuneți nu sunt numai ale voastre, ci și ale autorității respective – și au fost aprobate de aceasta”; „Învață să apreciezi cercetarea calitativă și cantitativă.”; „ Nu ezita să ceri un sfat sau să ceri ajutor”; „Spune clienților adevărul, chiar dacă nu vor să audă asta. Fii un consilier, nu un executant de ordine.”
O carte foarte utilă pentru cititori! Aflăm din ea despre necesitatea unei imagini credibile, perspective și importanța specialiștilor în relații publice; soluții la diversele probleme întâlnite în activitatea lor; opinii și experiența concrete cu privire la provocări în comunicare, confruntări de relații interpersonale, secretul succesului individual în carieră, tendințe de domeniu și varia îndrumări utile în relații publice.
„Ieri difuzarea era o provocare; astăzi îți este la îndemână, gratis, prin e-mail. Internetul a revoluționat comunicarea. Dar, teancurile de hârtie, despre care se vorbea din anii ”70 că sunt un fenomen pe cale de dispariție, devin din ce în ce mai mari. Cred că cea mai bună rețetă este să te lași purtat de val.”
„Floarea vârstei” de Jane Fonda
„Oamenii în vârstă știu ce vor, caută să-și îmbogățească viața, să-i dea un sens mai profund și se vor descotorosi de ceea ce nu le mai trebuie”
Recomand! Un volum scris din experiență reală: cu realizări și îndrumări de a întrezări următorul drum pentru… a îmbătrâni frumos. Cum să profităm din plin de a doua parte a vieții. Gândirea pozitivă, alimentație sănătoasă, ingrediente și rețete, dragostea, importanța prieteniei, viața sexuală, relații și cunoștințe noi în căutare a iubirii, deschiderea eu-lui, ce lăsăm în urma noastră, ghid de meditație conștientă: toate acestea recomendări pentru voi, dragi cititori, vor fi foarte utile și necesare în viață! Cu toată viteza – Înainte și până la capăt!
„Viața ți-a arătat că poți supraviețui, așa că vei supraviețui și de data asta. Și, nemaifiind în mijlocul luptei, ca înainte, nu mai este nevoie nici să stai permanent în alertă, ci poți accepta mai ușor și poți lăsa lucrurile să vină de la sine. Nu ne putem opune fiecărei adversități, fiecărei probleme care se ivește, așa că a învăța să cedăm și să ne adaptăm este cel puțin la fel de important ca a câștiga, pentru că nu putem avea totul. Este ca în artele marțiale, nu te opui forței care vine spre tine, ci încerci să o conduci în altă direcție. Asta este ceea ce cred eu că se întâmplă cu vârsta.”
”Clonele – șocul viitorului” de Andrei Dorobanțu
Frontierele cunoașterii sunt nemărginite! În special, atunci când apar furtuni în științele vieții. „Dacă secolul trecut a aparținut Fizicii, cel actual pare a fi a Geneticii. S-au născut cu adevărat primele clone umane? Vom trăi într-o lume populată cu Himere?” Se întreabă tot mai des oamenii. O enciclopedie practică, științifică și literară: acest volum de buzunar – cu cunoștințe la îndemână, probabil va potoli curiozitatea celor interesați de subiect, cu răspunsurile oferite de omul de știință și profilic publicist A. Dorobanțu.
„Ar fi clona rezultată normală din punct de vedere biologic? – Tehnica în sine implică un mare risc de mutație genetică. În al doilea rând, o clonă obținută nu este la fel ca un embrion rezultat prin fecundare naturală. Un singur exemplu: În fiecare dintre noi, în mitocondriile din fiecare celulă din organism, se găsește un al doilea set de material genetic, care provine 100% de la mamă (tată nu contribuie cu nimic la acest set de gene) și ale cărui funcții suntem departe de a le înțelege, cu excepția câtorva proteine de structură din mitocondrie. În procesul obținerii „clonei umane” acest set de gene NU se transferă…” „Încă nu este clară implicația acestor modificări asupra evoluției clonei sau descendenților acesteia.”
„Shiva svarodaya. Știința suflului și filozofia tattvelor” de Ramă Prasăd
Fenomenul luminii în Univers rămâne fără explicație potrivită, la fel și ca celelalte patru eteruri ca fenomenele sunetului, pipăitului, gustului și al mirosului. Autorul încearcă să ne explice toate aceste cinci Tattve subtile care din punctul lui de vedere sunt eteruri ce exprimă starea și modificările suflului nostru. – Cu cât cititorii vor aprofunda mai perseverent această carte, cu atât vor găsi mai multă înțelepciune în ea, – ne convinge autorul din India, Ramă Prasăd. Vreau să vă previn, cartea trebuie citită cu o viteză lentă pentru a înțelege/descifra unii termeni literari mai dificili de realizat pentru mintea noastră…
„Sistemul vaselor sanguine este o pictură exactă a sistemului nervos; numai umbra lui, într-adevăr. Ca și inima, creierul are diviziunile sale superioare și inferioare, creierul mare și creierul mic și, de asemenea, diviziunile dreapta și stânga. Nervii care merg spre cele două părți ale corpului și care se reîntorc acolo, împreună cu acei care merg spre diviziunile superioare și inferioare, corespund cu cele patru petale ale inimii. Deci, acest sistem posedă tot atâția centri de energie ca și celălalt.”
Ați înțeles? Tot subiectul ne îndrumează spre a deveni sănătoși și plini de energie! Baftă în lectură!
„Exerciții ale reîntregirii” de Nicolae Rusu. Schițe, cronici și eseuri
Trecutul zbuciumat și prezentul la fel, evenimente importante din istoria basarabenilor și despre dreptul la limba maternă, ce poate fi mai real pentru noi și urmașii noștri în istoria pe care o studiem, scrisă și lăsată ca testament de buneii noștri? „Cum orice fel de de nedreptate ce se face unui popor cere legiferare, imediat e acoperit cu talmuduri întregi de istorie nouă, întru a curma memoria națională.”; „Oricât de mult și-ar fi dat Eminescu frâu liber imaginației, niciodată nu și-ar fi închipuit că în afară de discuții discriminatorii se mai pot face greve împotriva limbii…”
Ecouri cu referințe și reverberații ale acelor discursuri, rostite la microfoane de patrioți, funcționari sau scriitori, oamenii de rând, în fața mulțimilor trezite de valul renașterii naționale, se regăsesc în intregul volum al autorului. Despre națiune destrămată. Pentru inteligență, limbă națională română, pentru suflet, pentru neamul nostru… „Reîntregirea nu se așteaptă-n rând!”
„Dar vai de națiunea, căreia i se curmă memoria națională, ea pierde integritatea spirituală” (A. Soljenițîn); „Spunea Dostoevski că frumusețea va salva lumea, dar el avea în vedere că vor salva artiștii și nu demnitarii de stat…” – (din carte)
Cu convingere, că sensul vieții unui om al spiritului poate fi realizat doar în cadrul valorilor naționale ale neamului său…
„Dumnezeu aude chiar și șoapta inimii tale” (Isaia, 65:24)
Într-o zi în curtea noastră s-a rătăcit un câine bătrân și obosit. La gât avea un guler de piele, era bine hrănit, și am înțeles că avea stăpân pe undeva care îl îngrijea bine. S-a apropiat de mine, l-am mângâiat, apoi el a mers după mine în casă, încet a traversat holul, s-a încolăcit într-un colț și a adormit. A doua zi a venit din nou, m-a salutat din curte, din nou a intrat în casă și s-a culcat în același loc. A dormit aproximativ o oră. Astfel a continuat timp de câteva săptămâni. În cele din urmă, am devenit curioasă și am atașat la gulerul câinelui o notiță cu următorul conținut: „Aș dori să știu cine este proprietarul acestui câine minunat și dacă el (adică tu) cunoaște faptul că câinele practic zilnic vine să doarmă la mine acasă?” A doua zi, câinele a venit din nou și la gulerul lui era atașat următorul răspuns: „El locuiește într-o casă cu șapte copii, dintre care doi nu au nici trei ani împliniți. Așa încearcă el doar să doarmă undeva…
– Se poate… să vin și eu la Dvs mâine?”
Nu-i pot înțelege pe acești oameni și gata. Nu-i pot înțelege pe cei care îți întorc spatele, o fi vreun motiv personal, și de ce să o faci la… maturitate, la locul de muncă, de față cu cei care vin… nu la tine acasă, ci într-un loc public? Ulterior, să se întrebe de ce nu vine publicul la tine, și de ce nu te suferă ceilalți? Nu pot înțelege un om matur care stă și scrie direct: „Iaca, avem nebuni, denunțători…”, sau te amenință cu această mare dorință de răzbunare – „Ți se va întoarce bumerangul”, în loc să discute, să afle motivele unei probleme sau supărări create într-o echipă. Dacă ar fi doar o echipă, ea face tratative mai departe, mai sus, pentru ca să se închidă toate căile pentru o promovare eficientă a imaginii unui scriitor, a unei uniuni, fie a unei biblioteci obișnuite. Și niciuna nu vrea să înțeleagă, de ce persistă atât de mult ego-ul din sine? După fiecare comentariu negativ și cuvint murdar stă un om, care nu s-a simțit iubit. Omul nu se naște rău, – atitudinea-i este impusă de circumstanțele pe care i le oferă societatea. Fiecare dintre noi tânjește să fie iubit, dar niciodată nu recunoaște acest lucru.
Intelectul – un lucru atat de respingator! Omul fără creier, e foarte încrezut în nivelul său superior de inteligență, iar cel deștept – percepe excelent cat este de … indecis în sinea lui, chiar își zice că e un tont… Bine, ne comportăm ca și niște copii, simțindu-ne tineri cu sufletul, dar de ce la supărare să te agiți cu bumerangul, să blestemi, să urăști – pentru că oponentul tău e prieten cu „dușmanul” pe care nu-l agreezi din motive personale? Cam așa, „Dacă nu-mi place mie, – nu trebuie nici tu să ții la el”.
Noi trăim, încercând mereu să dovedim ceva unul altuia, și la acest pas ne impinge ego-ul, – o forță dominantă care trezește spiritul de competiție, dorința de a câștiga, ceea ce deranjează mult și este foarte dificil să vezi cu inima starea adevărată a lucrurilor, să fii blând și iubitor, să ierți sau să găsești un compromis. Totul sau nimic, – motto-ul celor egoiști și slabi.
Oamenii nu vor înțelege durerea sau dificultățile prin care trec alții, până când aceste probleme nu-i vor atinge și pe ei. Păcat, pentru cei de sus, uneori nici această experiență nu e utilă, se izbește de indiferență absolută… Important, să înțelegi la timp în care oameni ai greșit… Și, țineți-vă de cei care nu vor permite să fiți umiliți sau obijduiți!
Cu toții avem talente și abilități pe care le realizăm indiferent de funcție și salariu. Fiecare dintre noi, e o personalitate unică, care schimbă lumea în afara biroului: acasă, la o petrecere, în ospeție sau la un un randevu, un club sau la un prânz și chiar în vise. Munca mea este doar o muncă. Pentru mine, eu – sunt mai mult de atât. Uneori munca – este, pur și simplu, doar un loc de muncă. 😉
Vorbesc despreoamenii care apar zi de zi în fața voastră… „cu o imagine inteligentă”. Dar, poate fi o persoană inteligentă atunci când dezbină întreagă echipă, dând vină pe oricine pentru problemele create, nu și pe sine… Eu nu întreb, este un fapt. Nu ascultă o altă opinie, soluție, o vorbă înțeleaptă, se supără când nu le întri în voie sau nu ești de acord; creează trusturi de plăcerea divertismentului, a dragului de sine, unde șușotesc care pe care să facă „membri, șefi”, și… ferească necuratul să ajute/promoveze o colegă/scriitoare sau să editeze o carte pentru că nu o place și basta! Dar ce să mai spunem despre un doctor în științe în relațiile cu persoanele cu dizabilități, care nu știe, de fapt, cum să comunice cu ele? De astfel, își fac timp pentru indignări, provocări între colegi, prieteni, pentru a scrie posturi cât înțelept este… și nimeni altul. Nu pătrund în esență, în starea ta de spirit, le este mai comod să te demisioneze, să elimine potențialul „concurent” atunci când se simte eclipsat, fie frustrat de succesul altora. Poate are probleme acasă, poate e vreun adulter în familie, lipsă de atenție sau boală… – Orice pricină ar fi întemeiată pentru a fi omul înțeles, nu și să te răzbuni pe colegii care nu-ți doresc rău… Orice problemă poate fi discutată și, respectiv, soluționată. Inteligent. Aici însă nu se caută soluția, mai mult – se creează ignoranță… Le place situația pentru că are pe cine face vinovat. Ce să vorbim despre persoane cu nevoi speciale în asemenea echipe? Ce-i mai dificil, e că moldovenii nu au la cine se adresa după ajutor, justiția e și ea o ratată; tocmai noi și ne-am creat acest sistem din care nu putem dezlega nodul.
Eu nu pot să înțeleg aceste persoane, nu mă pot supăra, nu am timp și nici nu vreau să-l pierd pe nimicuri. Am scris acum în blog și… mă dezleg de voi. M-am săturat să tot apăr pe cineva și să-mi atribui vinovăția. Sunt cea care face primul pas spre împăcare și apără pe altul de repetate ori, fie el de vină, dar hai să-i oferim o șansă? Voi, însă preferați să mă călcați în continuare! Credeți că aveți probleme grave, și ce știți despre mine? V-am promovat, țin la voi, mă rog de sănătatea voastră, chiar și când îmi dați motive de supărare. Există o limită. Pur și simplu, voi începe să vă ignor chiar eu 🙂 Suntem stricați de societatea în care trăim, – cu o lume de măști, zâmbete false, lacrimi non-autentice.
Principală problemă e că oamenii nu se placsau nu vor să se iubească reciproc, nu se respectă, nu fac un pas pentru înțelegere, nu pot și nici nu doresc să învețe a se iubi. Oricum vă întreb, pot să vin la voi, mâine?
– Și v-am spus o istorie frumoasă, din auzite, așa cum am înțeles eu…
Citește mult, despre toate, în afară de fantastică. Ea preferă realitatea. În copilărie, a avut o cumpănă: la zece ani, a fost lovită de un troleibuz care se deplasa cu viteză mare la semaforul verde pentru pietoni! Diana s-a aflat în comă trei săptămâni, în acest răstimp, tata a zăcut la picioarele ei; mama, din când în când, căci în reanimație nu se permitea… Țintuită la pat, vedea disperarea lor și neputința medicilor de a o ajuta, exista pericolul de a rămâne pe viață în scaunul cu rotile. Șopotele asistentelor că va rămâne infirmă doar au mobilizat-o. Diana a depus tot efortul și a început să învețe să meargă din nou. Da, a reușit! Au continuat ani întregi de durere, efort fizic cu exerciții, lacrimi și un caracter dur din nou dezvoltat. Peri suri pe capul părinților. Ani de restricții pentru priviri în TV, asculta doar teme auditive. Când a revenit la școală, nimeni nu cunoștea câte a îndurat această fată. Diana a reușit să ia cu asalt școala, a terminat-o cu medalie, nu doar așa. Apoi a absolvit facultatea de medicină. Deci, ea nu crede în fanteziile din cărți! Doar în Bunul Dumnezeu și părinții care au salvat-o! Crede în puterea Omeniei!
„Timpurile se schimbă. Dar omenia și bunul simț sper că va rămâne la toți. E foarte greu că avem sărăcie în țară, în special, în cultură și în bunul simț.” (Diana Brega)
Îi place țara în care trăiește. Nu vrea să plece de aici, din copilărie părinții i-au insuflat dragostea pentru acest pământ – Moldova, doar că viața este imprevizibilă. Oamenii pleacă cu orice ocazie, nu se știe ce ne va oferi mâine statul. Anturajul, ne place sau nu, influențează mult asupra dezvoltării personalității fiecărui individ. Diana Bregareflectează asupra acestui subiect. Trebuie să conștientizăm cât de important este să avem oameni de valoare alături, oameni corecți, care pun preț pe fapte. Sunt zile când plânge împreună cu pacienții ei, când se bucură că sunt sănătoși. Depune sufletul în ceea ce face, depune toate puterile și posibilitățile pentru a-i vindeca… ”Pacienții sunt ca și copiii mei!” – Pune, în primul rând, omenia, orice s-ar întâmpla, oamenii trebuie să țină minte acest lucru…
Diana Brega, şefă de secție a policlinicii oncologice din Chișinău, arată ca o femeie de afaceri, foarte tânără, frumoasă, energică și cultă. Nu poate să nu-ți placă din prima! Surprinzător, dar trezește imediat încrederea. Atentă la omul din fața ei, întreabă nu doar de sănătate, dar și de situația din familie, serviciu: toate care afectează starea omului, și nu poți înțelege pe deplin starea pacientului fără să știi condițiile în care trăiește.
Atribuțiile devotamentului și efortul depus necondiționat este calitatea unui medic deosebit. Sunt mulți oameni cu atitudine în medicină și cu adevărat dorim să le mulțumim din suflet. Din păcate, mulți profesioniști sunt constrânşi de „reformele” statului să abandoneze serviciul, care îl făceau cu drag, şi să se orienteze spre alte orizonturi ale statelor vecine. În Republica Moldova au rămas puțini profesioniști devotați, cu experiență extraordinară în domeniu. Vreau să menționez o personalitate așa cum e văzută dincolo de halatul alb si pentru care pacienții se roagă de sănătate! O experiență plăcută, deosebită. A fi medic cu diplomă și a fi „Doamna Doctor”, precum o numește tatăl meu, sunt lucruri cu adevărat diferite. Tata spune că e cel mai norocos, pentru că a ajuns la Doamna Doctor Diana Brega, să-i cunoască profesionalismul și devotamentul, curajul, toleranța și dăruirea întru totul acestei meserii.
S-a născut în Chișinău, la 8 septembrie în 1972. Este unicul copil în familie, din tatăl medic-urolog și mama – biolog. Diana Brega se mândrește enorm de mult cu părinții săi, recunoaște sincer că sunt raza ei de soare, de la care a prins multă întelepciune și corectitudine, învățăminte pentru o viață întreagă și prin comportamentul cu oamenii. La fel, se dedică celor trei copii ai săi, băieți superbi, cei micuți fiind gemeni. Fiul cel mare poartă numele George Brega, în cinstea tatălui Dianei, celebrul medic și fostul parlamentar. Părinții în continuare sunt „umerii” din viața ei, indiferent ce s-ar întâmpla, mereu învață de la ei și doar de bine. Gemenii născuți acum cinci ani îi colorează viața zi cu zi. Diana este copleșită de dragostea pentru copiii săi. Cât timp era însărcinată, a finisat teza de doctor în științe medicale, a reușit mai mult datorită lui George, primul ei copil. Pentru că el era alături, a redactat, apoi a tipărit teza ei. „A fost în toate pentru și alături de mine, spune Diana. Este o parte din mine, acel bun, și tot ce am de la părinți și din viața mea.” Tot ce a obținut în viață este grație familiei sale. A urmat Universitatea de Medicină din Chișinău, apoi două masterate în Managementul Sănătății Publice și Drept. Diana nu contenește să pomenească despre ei, le este foarte recunoscătoare: „Gemenii acum mă învață să fiu răbdătoare și să iubesc viața din nou. Copiii sunt universul meu!”
Îi place ceea ce face acum. A ales meseria de medic încă de la cei trei ani ai săi, fiind ţinută de mânuță de mama cu tata în orice situație: „Țin minte, într-o seară am văzut primul ajutor oferit de medici la o „traheostomie” și am fost tare mândră că tatăl meu a făcut-o!” Tatăl ei a fost cel care a fondat și a condus Secția de urologie mulți ani la rând. Mama rămâne a fi casnică, casa e curată lună și cu bucate minunate pe masă, cu care îi alintă pe ea și pe nepoți. Diana are o pasiune mare, a îndrăgit șofatul și merge la volan cu acte în regulă de la 17 ani! Nu-i de glumă, dar la șase ani ea deja mergea la volan pe dealurile satului, cu tata alături, desigur.
Ar mai dori niște studii, însă picii îi răpesc prea mult timp. Lor le plac jocurile interactive, teatrul, desenul… Diana împreună cu soțul ei le oferă din când în când „master-class” în de-ale gospodăriei, cu preparare de bucate, e tare amuzant, sunt imagini de toată frumusețea ce cuceresc inimi! În serile de după grădiniță, mai fac scurte plimbări la aer curat, apoi privesc desene animate la fel nu mult – timpul pentru sănătate e mai important! Gemenii Darius și David vor să devină ca George, fratele lor mai mare, să-i semene în toate, se întrec care pe care ca să-l cucerească. Diana-mama speră că vor crește mari și vor spune cu mândrie la fel ca ea despre părinții săi: „Va veni ziua când am să spun că nu în zadar am trăit și părinții mei vor fi mândri de mine, precum și eu de copiii mei!”
Crede în puterea omului și a bunului Dumnezeu de a ajuta la timpul potrivit atunci când se cere ajutorul. Când era studentă, apoi 20 de ani, Diana era și femeie de afaceri, cu micul business pe-atunci. A vizitat foarte multe țări. Dar recomandă monumentele de valoare din turizmul moldovenesc: Cetatea de la Soroca, Orheiul Vechi. Și cu cei mici pleacă săptămânal la Condrița, sunt foarte mulțumiți de natura și minunile de aici. Rareori pleacă la Mileștii Mici, Cricova, Ascon. La Bardar h
RECUNOȘTINȚĂ!
