Impresii din viata si carti / Svetlana Vizitiu

Oameni, destine, istorii de viata, dragoste, pasiune, carte, lectura, club


5 comentarii

O simplă formulă


Iubește-ți vârsta ta, prețuiește –
Fiecare moment al ei
are propria frumusețe –
Cu zâmbetul tău dornic
îmbrac-o…
Căci formula fericirii e una foarte simplă:
Mai mult dăruiește din tine
în fiecare clipă
celui care atât de mult
are nevoie de tine…
– Nu te enerva, fii mai tolerant, iartă,
Chiar dacă este
Atât de greu uneori.
Să te impui cu gândul
Nu încerca,
Învață să asculți, să înțelegi.
În fiecare clipă
încearcă să cauți o părticică
de bunătate și să n-o pierzi.
Iubește-ți vârsta… – Mai înțeleaptă cu anii,
Așa deci, devenim un pic mai buni,
Noi,
La multe privim cu alți ochi,
Și dorim tot mai multă frumusețe
în toate.
Nu e nevoie de oglinzi,
de frica reflecției tale, –
– Prețuiește-ți cutele fără de preț…
Ești plin de viață,
în stare să te îndrăgostești,
Să iubești
– Uită de vârstă,
Ea nu te condamnă!
Fără reproșuri
Fie să trezească gelozie firească,
Una blândă
La cei, mai tineri, entuziasmul tău
tineresc
Strică, explodează cu sine monotonia
Zilelor cotidiene,
Optimismul să alimenteze
Focul…
Celui ce cu sufletul tânăr
Va acoperi cenușiul mulțimii din stradă,
Scântei suflând
Tot mai sus
Ca cerul să lumineze
Un spirit în noapte
Cu steaua lui
Tot mai tânără…
Reclame


26 comentarii

“Un luptător e întotdeauna singur”. Sabina Laiber


Sunt un om printre oameni ce de multe ori trece neobservat şi alteori iese în evidenţă atunci când simte că are ceva de transmis. (Sabina Laiber)

Visul meu a fost să devin actriţă şi după ce am învăţat 19 ani în care am luat licenţa în Filosofie, absolventă a Facultăţii de Psihologie, formator acreditat ANC, 2 ani formare în Psihoterapie Integrativă (Oana Maria Popescu & Loredana Ileana Drobot), absolventă de cursul Nlp Practioner (Tiberiu Felber), Emotional Freedom Technique (Corina Marin), workshop-uri respiraţie holotropică (Elena Francisc), cursuri de hipnoză, auto-hipnoză şi dezvoltare personală (John Thompson), am practicat cel puţin 7 ani jumătate arte marţiale tradiţionale aproape zilnic (sub îndrumarea: sensei Cristian Laiber, sensei Dominic Thibault, Shiraishi Sensei, shihan Roland J. Maroteaux, etc.) şi multe altele am făcut, dar nu mi le mai aduc aminte, am păşit pe scena “Teatrului de Artă” Bucureşti, ca actor amator, în spectacolul „12 Oameni furioşi”, în regia Andreei Cauc la vârsta de 33 ani, acum având doar 35 de ani.sabina-laiber

Îmi place să râd mult, şi în primul rând să râd de mine atât în scris, cât şi pe marea scenă a vieţii. Am început să scriu începând de la vârsta de 12 ani încurajată de profesoara de limba română Elena Velcea, Şcoala Generală nr. 2 din Piteşti, judeţul Argeş. Prima carte pe care am scris-o “Amintiri spre… viitor” este un cumul de experienţe din viaţa mea, pe care le-am transpus din gânduri în rânduri… Sunt eu, sufletul meu şi un pic mai mult.

Fiecare eseu cuprinde emoţii, senzaţii, transformări continue ale unui om simplu, în societatea prezentă. Mai devreme mă gândeam la familia mea şi am regăsit un mic eseu scris din 2006 despre aceasta. Amuzant este să regăseşti o parte din tine din trecut rezumată în câteva rânduri… Am să vă redau ceea ce am scris atunci:

Copilăria mea… dulce şi amară. De ceva ore, chiar zile, gândurile îmi fug spre acea perioadă a vieţii mele… nu ştiu de ce tocmai acum mă gândesc aşa de intens la acea vreme a vieţii mele: copilăria. Azi, mi-am adus aminte şi mi-au dat lacrimile, m-am pornit chiar pe un plâns serios cu suspine. Cum aşa? Uite aşa din senin… Acum nu mai sunt copilul de atunci, şi aş putea zice că e normal (sau aşa ar fi normal) sau poate nu ar fi normal aşa… Eram un copil la locul meu, chiar aş zice retras… “cuminte şi nu am creat niciodată probleme” (aşa mi-a zis mama). Da, aşa eram, îmi plăcea cum eram, mă simţeam bine oriunde eram şi asta pentru că oriunde aş fi fost era frumos şi oamenii erau buni.

Îmi plăcea să stau departe şi de jocurile celorlalţi copii, eram fericită doar dacă-i urmăream, chiar dacă din depărtare sau chiar de lângă ei. Pe cât eram de tăcută şi liniştită, pe atât de sociabilă… reuşeam să relaţionez cu oamenii cei mai „răi”. Cum? Cred că, “cuminţenia mea” dobora orice şi pe oricine. Ascultam mult, îmi plăcea să ascult şi mă gândeam pe atunci că am să cresc mare şi … si eu… voi fi ascultată de cei mici. Ţin minte că fugeam de gălăgie… mă plimbam de una singură, fără să realizez că pentru familia mea eram declarată dispărută… doream doar linişte şi aşa credeam eu că o obţin: fugind cât mai departe sau chiar urcându-mă în copaci (la Maica la ţară făceam des asta)… fugeam de zgomot, de situaţiile în care oricât de cuminte aş fi fost şi oricât aş fi implorat să nu mai aud tonuri ridicate… Realizez că şi acum, mare fiind, fac la fel: fug, dispar… nu ştiu, e interesant că sunt si azi copilul de atunci, în unele momente.

Mi-am dorit să am copii, dar fizic nu mai pot da fiinţă altei fiinţe, aşa că mă bucur de copiii altora. Am în căpşor să înfiez la un moment dat, adică peste 15 ani (când tot tânără şi frumoasă am să fiu) un copil negru din Africa. Şi am să fac asta! Întotdeauna mi-am îndeplinit visele mai devreme sau mai târziu, dar de cele mai multe ori am primit ceea ce am cerut exact atunci când aveam nevoie. ’’Dar”… mă gândesc acum la acest cuvânt şi la toate semnificaţiile sale… mda… aşa o fi? Dar… am un dar (cadou) pe care-l caut… şi cum ei l-au găsit, cu siguranţă îl voi avea şi eu… doar FAMILIA e fericită şi împlinită când toţi membrii ei sunt liniştiţi.

Pornisem de la ideea de copilărie (a mea) şi am ajuns la dar… mă simţeam bine cu mine atunci… am crescut, am încercat să mă adaptez, dar (iar dar) nu mă simt bine acum cu mine. Şi asta pentru că am crezut că dacă ascund felul meu de a fi: cuminte… şi sunt la fel ca ceilalţi din aceste locuri, voi fi integrată mai uşor. Am fost şi sunt integrată, numai că nu sunt eu… chiar dacă eu-ul pe care-l văd ceilalţi le place şi îi fascinează (pe unii)… eu nu mă simt eu. Şi de azi, de acum, vreau să fiu eu… să tac când am chef…să vorbesc atunci când mă simt eu bine să spun cuvinte… Aş putea zice că ar fi o nouă acomodare… a lor cu mine (aşa tăcută şi cuminte) şi a mea cu mine de azi, de pe vremea când eram copil… o nouă provocare, dar de data asta cu MINE în primul rând.

                                 Ce vreau de fapt? Să găsesc şi să preţuiesc acel DAR!

sabinaMulţumesc minune, luminiţă vie! – aşa îî spun eu lui Dumnezeu-ul din mine: “luminiţă vie”. De ce? Fiecare din noi are o lumină vie în suflet şi acea luminiţă e scânteia divină. Toate luminiţele (sufletele pământeşti) formează o torţă ce o numim cu toţii Dumnezeu.

Uneori mă obişnuiam şi aveam locurile mele de linişte, dar apărea ceva, ceva care mă forţa să mă adaptez unei alte situaţii… adică ne mutam în alt loc (tata a fost militar de carieră şi se conforma sistemului şi noi ne conformam odată cu el, că doar FAMILIA era la bine şi la rău: ÎMPREUNĂ!).

Şi tot aşa ne-am mutat dintr-un loc în altul (de la Mediaş (unde m-am născut) la Sibiu (de la vârsta de 6 ani până la 9 ani) şi apoi la Piteşti) ÎMPREUNĂ. Până când fiecare membru al  familiei mele şi-a găsit un loc unde să rămână, să aibă la rândul lor FAMILIA lor. Cât mă bucur pentru asta, că în sfârşit s-au oprit!

Dar eu încă nu m-am oprit eu încă mai umblu „brambura” şi chiar nu ştiu să precizez pentru încă cât timp. La un moment dat am crezut că m-am oprit şi eu, aşa am crezut şi aveam toate motivele să cred asta, m-am căsătorit religios chiar de ziua mea de naştere pe data 24 septembrie 2005 când împlineam 24 de ani, dar… există un „dar”… nu a fost aşa. Se pare că ceea ce caut cu adevărat, nu am găsit încă. Iubirea necondiţionată nu cred să o găsesc în această viaţă. Am iubit şi am fost iubită de mulţi bărbaţi, dar mereu am ajuns la vorba tatei “un luptător e întotdeauna singur”. Da, sunt un om singur înconjurată de prieteni minunaţi, artişti în mare parte, dar am şi prieteni împământeniţi (mai puţini, dar buni). În fond şi până la urmă, sunt bogată!

Reţete de viaţă, nu le ştiu. Ştiu că nu ştiu tot şi nici nu voi şti vreodată. M-am născut în această viaţă, pe această planetă pentru a contribui la “planul divin” (dacă există vreunul).
O întâmplare deloc întâmplătoare mi s-a întâmplat în Timişoara (2008) acasă la o prietenă căreia i-am spus: „trebuie să caut în haosul minţii mele o idee salvatoare din care să dezvoltăm o viaţă îmbucurătoare!”

               Şi aşa a apărut: -“Poarta către Tine”!

Am tradus acea trăire ca fiind şansa fiecărui om, fiinţă vie, să trăiasca liber după bunul plac.
Libertatea este o nevoie imensă în viaţa unui om. Când eşti liber, sau iubeşti ceea ce faci, cursul timpului se transformă în file din poveste nemuritoare. Din păcate sau din fericire proiectul acesta se desfăşoară într-o societate în care oamenii, vieţuitoarele, trăiesc în cuşti (minţi) – „închisori” create, culmea, tot de oameni! Iluzia este că atunci când îţi creezi confort şi siguranţă, de fapt îţi făureşti singur coconul din care cu greu ieşi. Apare ataşamentul faţă de tot ceea ce ai şi frica că ai putea pierde ceea ce ai.

“Poarta către Tine” vine cu propunerea să rupă toate lianele, să se spargă toate lacătele şi să se preţuiască ceea ce dictează cu adevărat sinele interior.

Ştim că este dificil să crezi în ceva ce pare ireal, cu toate că inima tot îţi repetă în fiecare clipă:
„Deşteaptă-te!!!” Pe frontispiciul Templului de la Delphi scrie: “Cunoaşte-te pe tine însuţi şi vei cunoaşte Universul şi Zeii” – rămân doar cuvinte…???

                     START! SĂ TREZIM ARMONIA REALITĂŢII TALE!

Visul e cu adevărat vis atunci când devine realitate. Poarta către Tine a apărut ca un vis.                 Realitatea acestui vis se îndeplineşte astfel: găsiţi sau întâmpinaţi oameni care se iubesc pe sine şi fac „ceva” – artă – cu dragoste necondiţionată fiind sprijiniţi ca talentul să fie desfăşurat în condiţii optime, ajutaţi să-şi perfecţioneze arta de către alţi artişti buni pedagogi, promovaţi la nivel local, naţional şi internaţional prin organizarea de evenimente în care fiecare om cu har să-şi etaleze „opera”, susţinerea morală şi financiară de a continua până la sfârşitul acestei vieţi să-şi producă/reproducă arta.
România are suficient spaţiu cât să susţină valoarea artei.
Ne ajutăm singuri în primă fază dându-ne ocazia să avem încredere în visele noastre, apoi în a doua fază să avem încredere că şi cei de lângă noi pot avea încredere în noi.

Un om reuşeşte dacă cei dragi lui au încredere în succesul său! Eu am încredere în proiectul “ Poarta către Tine” pentru că prima dată am lăsat “poarta mea” să se deschidă pentru mine.
Şi dacă un om a putut face ceva, orice alt om poate să facă acel „ceva” realizat de altcineva!
Şi dacă avem vise diferite e de bine – pentru că astfel nu ne plictisim împreună!

Asociaţia “Poarta către tine” este proiectul meu de suflet prin care îmi doresc în paşi mici şi siguri să dezvolt o mişcare culturală la nivel naţional şi internaţional, în care artiştii anonimi să iasă la rampă.

Din punctul meu de vedere, ARTA (în toate formele ei) este singura calitate a omului de a-şi exprimă existenţa pe acest pământ. Prin urmare, îi încurajez pe toţi oamenii care au un talent şi vor să se afirme, să se facă cunoscuţi! Recomand să vă cultivaţi zilnic, să nu treacă o zi fără să fi învăţat ceva nou. Am citit cărţi şi am văzut filme care m-au inspirat cândva şi ar trebui să revin asupra lor. Vă recomand:

Filme: Ostrov, August Rush, Peaceful Warrior, Ghost, Star Dust, The Rite, A Dangerous Method, The secret, Ultimul mohican, The Curious Case Of Benjamin Button, Veronika Decides To Die, La Belle Verte, NOSSO LAR, When Harry Met Sally.

Cărţi: „Constienta” de Antony de Mello, „Puterea prezentului” Eckhart Tolle, „Acelasi suflet, multe trupuri” Brian L. Weiss, „Reconectarea. Vindeca-i pe altii, Vindeca-te pe tine” Dr. Eric Pearl, „Mumia de la masa din sufragerie” Jeffrey A. Kottler, Jon Carlson, „Vocea mea te va insoti” Milton H. Erickson, Opera lui Carl Gustav Jung,„Din tainele iluzionismului” A. Iosefini, “Viata lui Freud. Turnul nebunilor” de Irving Stone


14 comentarii

Toată lumea are nevoie de cineva


Navele frunzelor ruginite plutesc în bălțile cu stropi de ploaie… În viața asta fiecare are nevoie de cineva… De un pic de căldură, și chiar de tristețe… Și depărtarea e atât de transparentă, și… distanța e imprevizibilă. Pustiu e drumul…

Mă clatină viteza înceată, și plânge geamul pentru mine. Eu… doar admir blândețea timpului de toamnă rece, prin alinierea arborilor plutind, cu frunzele îngălbenite fluturând, și anii care trec, și mă apun pe mine cu momente nostalgice, atunci când noi cu toții eram mai tineri și credeam că vom rămâne veșnic tineri și energici…

În aceste clipe, mă flutură anotimpul prin ploaia drumurilor, în pas cu melodiile minunate ale lui Francis Goya. ’’Une concerto pour une voix’’!

O, Toamnă, câte inimi ai rănit? Nu e depresie: nu-i permit nicun loc în mintea mea, – e pentru oameni slabi din fire. Dar, uneori e de plăcut să fii nostalgică. E un sentiment de dor atât de apropiat, o calitate, sau o trăsătură a sufletului și a memoriei mele pentru tot ce a fost mai drag din viața mea… Și vine salvarea ce rămâne în amintirea mea amuzantă, precum asfaltul drumului plutește în trecut, și totul pentru a mă pierde din nou, și din nou… să cer iertare pentru încercările permanente de a mă reîntoarce din nou.

Sufletele noastre demult în crăpături împăianjenite, le purtăm peste timpuri uneori prin lucruri amuzante. Și copacii survolează în trecut… Și lăcrimează din nou fereastra… Timpul trece, precum zbor frunzele și norii în calea mea… Toate acestea mîrunțișuri amuzante ne salvează, cred eu, și trecând prin această viață fără să o cunoaștem într-adevăr, noi ajungem în pragul unui paradis ciudat. Unde viețuiesc sufletele jucăriilor noastre, și a animăluțelor noastre – spirite sfinte…dsc_3993

Ne este dat atât de mult! Păcat, că nu știm sau nu dorim să cunoaștem unele lucruri de valoare. – Că purtăm în noi această lume învecinată cu paradisul; Că purtăm în sine Cerul care Îl cunoaște pe Dumnezeu… Pentru nimic, dar e atât de simplu și ne este dat atât de mult să realizăm! Pentru că într-o lume cu o toamnă rece, este inevitabilă Credința în mântuirea ta, omule! Pentru că frunzele plutesc în apele bălților de ploaie, pentru că fiecare are nevoie de cineva, de iubire, chiar și unul egoist și orgolios are dorințele sale, doar mângâie-l pe frunte, oferă-i atenție… Toată lumea are nevoie de cineva! Toată lumea are nevoie de cineva!  La-la-la-la-la-la

Doamne ajută! ❤ (SV)


9 comentarii

Fetiţa tatei


 Într-o zi, tatăl şi-a pedepsit fiica lui de trei anişori, doar pentru că a stricat o rolă de hârtie dintr-un ambalaj auriu. El o ducea cam greu financiar, şi era nevoit sa facă economii. A fost foarte supărat, când micuţa lui a încercat să decoreze o cutie preţioasă pentru el, şi fără vre-un motiv intemeiat. În ciuda acestui fapt, în dimineaţa următoare, micuţa fetiţă i-a adus tăticului un dar. tortI-a spus:

Asta e pentru tine, Tăticule! – El s-a cam fâstâcit, era descurajat de faptul, că în ajun a strigat la ea. Dar, indignarea a izbucnit din nou, atunci când a constatat că cutia era pustie. S-a adresat la fiica lui:

– Tu nu ştii, că atunci când prezinţi un cadou, se presupune, că şi cutia trebuie să aibă un conţinut? Şi tu, îmi oferi o cutie pustie! Buimăcită, micuţa lui fetiţă s-a uitat la el cu ochii plini de lacrimi:

Tăticule, ea nu e pustie! Eu am umplut-o cu săruturile mele. Sunt toate ale tale, Tăticule!

Tatăl fetiţei a rămas surprins… A îngenunchiat în faţa ei şi a cuprins-o cu blândeţe, implorând-o să-l ierte…

De-atunci, tatăl fetiţei păstra de mai mulţi ani acest cadou nepreţuit lângă patul lui. Dacă avea vre-o problemă, sau ceva nu se lega în viaţa lui, – el îşi amintea de darul fiicei sale, de săruturile şi dragostea ei pentru dânsul…v-sadike-mectala-o-skole1

Fetiţa tatei… Darul, dragostea şi lacrimile ei... Sunt mult mai importante, decât toate necazurile, averile materiale şi certuri pentru nişte fleacuri. Nu prea des, ne gândim noi doar la beneficii materiale? Uităm, să ne acordăm reciproc ceva ce este mult mai de preţ şi mai valoros, – Iubire, Căldură, Săruturi şi Zâmbete?

În viaţă trebuie să alegi dragostea, fără ea nu contează nici banii. La un moment dat, dacă nu există dragoste, ne simțim pustiiți, căzuți în prăpastie. Trebuie să lupti pentru un sentiment pur, indiferent de consecinţe. Acea dragoste să nu te schimbe pe tine ca persoană, niciodată, şi cel mai important lucru este: Să nu-ţi pară rău mai tarziu de ceea, ce n-ai făcut, sau – ce ai facut. Niciodată NU trebuie să ţinem cont de prejudecăţile altor persoane; pentru că nu trăim cu nimeni altcineva decât cei dragi nouă, şi dacă, astăzi, suntem noi subiectul de discuţie; mâine, oamenii, cu siguranţă vor avea un alt subiect…

Svetlana Vizitiu