Impresii din viata si carti / Svetlana Vizitiu

Oameni, destine, istorii de viata, dragoste, pasiune, carte, lectura, club


7 comentarii

Omul fără identitate – Dumitru Crudu:”Înainte să scriu, alerg o oră”


Trecutul este marea lui necunoscută. De ce a făcut anumite lucruri și nu altele? De ce atunci când știa că anumite lucruri sunt niște mari păcate, totuși le-a săvârșit? Ce l-a făcut să cadă și să greșească? Cum de a intervenit iraționalul în viața lui și a putut să facă anumite greșeli pe care după aia le-a regretat toată viața? Acum se întreabă: ”Eu le-am făcut sau altcineva?” Sunt întrebări la care nici astăzi nu a găsit un răspuns. Din întrebările astea și se constituie FALSUL DIMITRIE, spune Dumitru Crudu.

Aruncând o privire înapoi, el afirmă că a fost fericit în copilărie. Pentru că mama îl învăța foarte multe poezii și povești ca să le recite rudelor la care se duceau în vizită ”la fiecare sfârșit de săptămână cu o regularitate de metronom”. Dumitru putea recita o mulțime. Și la fel de mult îi plăcea să asculte poezii sau povești. Iar după ce a învățat alfabetul, mergea singur la bibliotecă după cărți. Avea el o plasă de rafie și o dată la patru zile o umplea cu cărțile alese de pe rafturi, și pe care… chiar le citea (Dumitru zâmbește). Le devora, le înghițea, pur și simplu. Uneori, era într-atât furat de lectură că pierdea noțiunea timpului și venea mama și-i stingea lumina, că altfel putea citi și până dimineață… 

Vizitele la rude i-au prilejuit unele dintre cele mai mari bucurii în copilărie. În cârcă, la tata, Dumitru mergea la neamurile din satele Cetâreni, Unțești și Milești. Iar când a mai crescut, se lua la întrecere cu tata cine merge mai repede. Și bunica la fel îl învăța poezii și povești. Mătușa Eugenia îl lua cu ea la strâns ciuperci în pădure și îl iniția în splendorile și frumusețile copacilor. Urmează lectura. Pentru că lectura i-a înfrumusețat copilăria…

Despre tata a scris un volum de poezie, dar despre mama a vorbit în romanul ”Un American la Chișinău”, atunci când personajul principal revine din Brașov la Flutura. În acest roman Dumitru Crudu a încercat să exprime toată gingășia și tandrețea care o caracterizau pe mama lui. Despre mama a mai vorbit și într-o povestire din volumul ”Salutări lui Troțki”, dar tot despre ea a scris și poezii, pe care intenționează în timpul cel mai apropiat să le publice într-un volum…

Totuși, Florițoaia Nouă sau Flutura? Într-adevăr, satul natal al scriitorului Dumitru Crudu are două denumiri. Flutura îi spun ei, locuitorii lui, dar în lume e cunoscut ca Florițoaia-Nouă, o denumire pe care a împrumutat-o de la satul vecin, Florițoaia-Veche, un sat cu mult mai vechi decât al lor și unde se află și primăria care îi administrează. Flutura sau Florițoaia-Nouă a apărut pe hartă cam pe la începutul secolului XX, spre deosebire de Florițoaia-Veche, care există încă de pe vremea lui Ștefan cel Mare, dacă nu și mai înainte.

Primele poezii au fost, de fapt, niște… povestiri scrise în cheia lui Vladimir Beșleagă, după lectura romanului său ”Zbor frânt”. ”Era primăvară, afară ploua, Dumitru stătea la masa din odaia lui, cu geamul deschis și cu un caiet alb în față, când i-a venit inspirația să scrie. Mugurii din copacul din față plesneau. Iar ploaia șiroia pe crengi și el scria, scria… Și fiecare cuvânt pe care-l ”scrijelea” pe foaie îl făcea fericit.” Așa a apărut în prezent scriitorul Crudu, motivat de buchiile inspirate ale copilăriei… Astfel scrie Dumitru în continuare… Fericit și cu pasiune.

Prima dragoste a fost colega lui de clasă Iulia Țâcu. Era îndrăgostit de ea lulea, dar nu a îndrăznit să-i spună niciun cuvânt despre sentimentele sale. O sorbea din ochi și deseori mergea să se plimbe prin fața casei ei, doar-doar să o vadă. Când i-a murit tata, a mers și el în urma procesiunii funerare, numai ca să fie alături de ea. Printre personajele din primele povestiri și poezii scrise în acei ani apărea și Iulia.

Prima dragoste la fel l-a inspirat să scrie poeziile din cartea ”FALSUL DIMITRIE”…

În același timp, în acei ani când a scris FALSUL DIMITRIE, primul său volum de debut, Dumitru Crudu avea mari probleme cu actele și cu identitatea. Pentru că nu a vrut să meargă la armată – practic, a fugit! – Respectiv, mulți ani se ascundea de miliție (poliție), ca ”să nu mă ia cu japca la cătănie”. Cu armata nefăcută, nu avea nici pașaport, fără de care nu putea fi un cetățean ca toți ceilalți. Astfel, a fost dat afară de la facultate, apoi a plecat la Tbilisi, unde a trăit sub semnul unei permanente fugi de identitate. Fugea ca să-și salveze pielea. Iar de aici și până la botezul primului volum FALSUL DIMITRIE nu a fost decât un pas. Pentru că așa s-a simțit el în acei ani: ca un om fără idenitate.

Între timp, cartea lui de debut a fost reeditată de câteva ori. Iar în 2014 a publicat o antologie de poezie și titlul ei l-a preluat tot de la prima sa carte. Anul acesta (2018), antologia a fost publicată în traducere poloneză, în Polonia și la lansare a venit și un basarabean din Soroca. Unul, Mihai, care i-a spus că și el se simte un ”FALS DIMITRIE”. I-a spus așa:”înlocuiește Dimitrie cu Mihai și această carte e despre mine”. Iar Dumitru s-a bucurat, pentru că asta înseamnă că volumul mai e și azi actual.

Pentru că multe dintre lucrurile care i s-au întâmplat în viață nu erau ușor de acceptat sau suportat, a mai scris poezii. Când i-au murit anumiți oameni dragi, a scris poezii. A scris poezii pentru a nu-și ieși din minți. Poezii care din litanii încetul cu încetul deveneau rugăciuni. În loc să ia calmante, a scris poezii. Poezia l-a ajutat enorm în acele clipe grele.

Crede că cel mai izbutit din punct de vedere estetic e volumul de poezii ”POOOOATE”, dar cel mai apropiat de suflet e volumul de litanii ”La revedere, tată”.

Este adevărat că a debutat în volum cu o carte de poezie, dar, de fapt, a început cu proză, iar la poezie a trecut ulterior. Apoi, după patru cărți de poezie, a trecut la proză. Acum scrie în paralel și proză și poezie.

Cum reușește? În poezie Dumitru Crudu caută rădăcinile emoțiilor. ”Într-un roman încerc să redau destinul unui om. Vreau să văd ce l-a putut determina pe un om concret să ajungă să facă exact aceste lucruri și să aibă exact această evoluție și nu alta. Să-l văd în mișcare. Și să înțeleg cum a fost posibil să aibă anume soarta pe care o are și nu alta”.

Pentru roman trebuie să ai inspirație, dar pentru proza scurtă curaj”. Așa cum el scrie în fiecare zi câte o povestire pentru un site din Moldova, nu are când să aștepte inspirația. Nu o așteaptă, ci o provoacă. Cum? Înainte să scrie, aleargă o oră”.

Și-a amintit că cele mai multe prostii le-a făcut în adolescență. ”Dar dacă, printr-o magie, aș redeveni iar adolescent și nu le-aș mai face, oare aș mai fi devenit scriitor? Posibil că nu.”

Cu siguranță, că nu! Mai am o întrebare, și… dacă nu fugea de armată? Cine ar fi devenit Dumitru Crudu?

Reclame


4 comentarii

Ana Onică: ”Sper ca oamenii să desprindă mesajul din creațiile mele”


Creaţia ei este o tribună de la care spune ce simte şi vede. Scrie cu pasiune, cu dăruire totală de sine. onica-anaEste realistă, dar având spiritul observaţiei exagerat de bine dezvoltat precum spune chiar ea, – îi este mai uşor să îmbrace realitatea crudă cu haina artistică. Se bagă sub pielea personajelor, pentru a fi mai aproape de trăirile lor sufleteşti, ca să se poată bucura, dar şi suferi alături de ele. Iubește necondiţionat ţara, neamul, graiul şi tradiţiile. Respectă strămoşii, căci nu poate fi prezent şi viitor fără trecut. Poate să vorbească necontenit despre sentimentul de dragoste faţă de frumos, de valorile neamului, de aproapele nostru, faţă de tot ce este sfânt. În operele ei omul se poate înălţa prin puterea binelui, iubirii şi credinţei. Are multe de oferit, are multe trăiri și o experiență enormă de viață despre care, în continuare, ne va împărtăși mai jos. Este vorba de Ana Onică, scriitoare și actriță, om de omenie, un suflet minunat și o doamnă de excepție…

Am venit pe astă lume în luna lui ghenar, când iarna broda flori de gheaţă pe la geamuri, iar albul zăpezii virgine, pe care se părea că a călcat doar Dumnezeu, lumina nu doar satul Tomai, Leova, de la sudul ţării, dar şi sufletele pătinţilor mei, Alexandru şi Alexandra Codreanu. Li se umpluse inima de bucurie, când după cei doi fraţi venisem, eu – prinţesa casei. Mama, fiind fiica gliei m-a învăţat să văd frumosul, să preţuiesc tot ce-i sfânt, Bunica mi-a stat la leagănul copilăriei, sfătoasă a mai fost. Serile de iarnă erau adevărate sărbători când părinţii se întorceau de la muncă, iar bunica ieşea de la stative. După cină, ne aşezam în jurul bunicăi şi-i admiram cu răsuflarea întretăiată povestirile cu care împletea trecutul (tragediile vieţii ei, dar şi al ţării, războiul din 41-45, care l-a răpus pe bunicul chiar în ultima zi de război la Berlin foametea, deportările şi consecinţele acestora) cu prezentul ei colhozurile, colectivizarea….. Tata, era şeful brigăzii de conducători auto, deseori făceau curse lungi în diferite oraşe îndepărtate (Kiev, Harcov etc) pentru a aduce piese auto de schimb. La întoarcere avea ”desaga” arhiplină cu întâmplări care mă captivau prin felul cum erau descrise… De la el, cât şi de la fraţii mei am învăţat să fiu curajoasă, să înfrunt realitate, chiar dacă este dură….

Prefer să fiu în faţă la bine şi la greu, la carte şi la muncă. De mică o făceam pe profesoara cu fraţii (șase la număr) şi vecinii mei. Eram lider la toate peripeţiile făcute în copilărie atât la grădiniţă (în timpul somnului de la amiază am ieşit tiptil cu feciorul educătoarei să rupem merele care abia de-şi conturau forma, ca apoi fiind descoperiţi de educătoare, am sărit. Când m-am văzut cu picioarele pe pământ sesizasem că poala rochiei se prinse în crengile copacului…)

La şcoală am fost o activistă înrăită, mobilizându-mi şi colegii să participe activ la toate manifestaţiile. Moderam cele mai importante evenimente din şcoală, apoi festivalurile raionale…..(luam premii şi diplome) Interesanţi şi plini de farmec au fost şi anii de studenţie UPC „Ion Creangă”, (deşi fusesem să depun actele la actorie, unde trezisem mare interes profesorilor). Acolo, am întâlnit iubirea vieţii mele, cu care mergem umăr la umăr deja 35 de ani. Continuăm să fim perechea ideală pentru copiii, rudele, prietenii şi elevii noştri. Eram ”Romeo şi Julieta” a institutului, fiind admiraţi de studenţi şi de lectori. În fiecare zi, după ore el mă aştepta cu mici atenţii. Primeam în dar primii ghiocei, lăcrimioare, brănduşe.  Eram nedespărţiţi şi la carte şi la distracţii. Dacă se întâmpla să iasă mai devreme de la ore, fiind zărit de lectorul meu, ori de colegi, eram îndemnată să ies. Alergam unul spre altul de parcă nu ne văzusem mulţi ani. Seara îmi cânta la chitară serenade sub geamul căminului.ana-si-vasile-onica El, Vasile Onică, studentul eminent şi bun activist, a cărui foto de pe panoul de onoare atrăgea privirea tuturor studentelor, – m-a ales pe mine.

Avem o poveste frumoasă de dragoste, care a devenit un bun exemplu pentru feciori, dar şi pentru discipolii noştri. Pe unii îi avem prieteni ai familiei, pe alţii fini de cununie, ori cumetri. Am fost studenta Doinei Aldea-Teodorovici, de care mă leagă frumoase şi preţioase amintiri (Eram însărcinate ambele în acelaşi timp). Fiind elevă, studentă, dar şi profesoară m-am implicat şi în actorie (ca amatoare). Am condus cercul literar-dramatic din şcoala din Lăpuşna Hânceşti (am înscenat poemul ”Luceafărul”, de M. Eminescu), soţul Vasile – cercul de dansuri, care se bucura de mare apreciere. A participat la diverse festivaluri în republică, dar şi în Lituania, Klaipeda.(avem frumoase amintiri). Copiii noştri au crescut în şcoală de la 9 luni. În pauză îi alăptam şi le schimbam scutecele. Serile, după ce finișam treburile casnice şi proiectele pentru lecţii, le petreceam împreună cu profesorii declamând poezii sub acordul chitarei mânuite de soţul meu şi acordeonul de V. Marcu, soţul nepoatei Olgăi Ciolacu, artistă a poporului (frumoase amintiri, despre asta s-a scris și într-un ziar)

Am fost o sportivă performantă, jucând baschet în echipa şcolii, am participat la multe competiţii. Scriu de pe băncile şcolii, activând în şcoală am îndemnat şi elevii s-o facă. Activând ca profesoară în gimnaziul, apoi liceul „M. Eminescu” din Chişinău am trecut împreună cu elevii şi părinţii lor printr-o perioadă de loc uşoară a anilor 1989-95. Primele cenacluri, mitinguri, lipsa alimentelor, închiderea gazului, a luminii, despre care am scris cu durere în romanul „Forţa iubirii”.

O altă etapă a vieţii care m-a marcat a fost când Direcţia Învăţământului m-a trimis la cursuri de predare a limbii pentru alolingvi, după metoda prof. Şehter, la Moscova. A fost prima mea plecare departe de familie, când feciorii mei aveau 8 şi respectiv 4 ani. Schimbasem de mai multe ori biletul de avion ca să micşorez despărţirea. Revenind acasă, după orele din şcoală predam la cursuri. Am avut lecţii aproximativ în toate instituţiile de stat, în ministere şi alte organizaţii. Am fost profesoara deputaţilor alolingvi în perioada când în plenum se vota denumirea limbii. (Le scrisesem pe tablă mai multe cuvinte în limba moldovenească şi limba română) deşi se convinsese că nu există diferenţă au votat totuşi pentru cea moldovenească.

Mă simt fericită şi împlinită în marea şi frumoasa mea familie, unde înţelegerea, respectul, încrederea şi dragostea sunt temelia trainică. Mereu primesc atenţii din partea soţului (Specialist principal în invăţămîntul preuniversitar la Ministerul Educaţiei). Acum mulţi ani adusese o bucată de lemn în casă. Eu o tot scoteam afară, ca mai târziu s-o găsesc iarăşi în casă. La ziua mea am primit o feie sculptată în acea bucată de lemn. Frumoase amintiri am legate de ziua mea şi de la elevii mei, atunci când în mijlocul iernii, stăteau ca un şirag de mărgele întâmpinându-mă de la troleibuz până în clasă cu flori şi alte mici atenţii. Cei doi feciori ne-au umplut viaţa cu multe bucurii şi surprize frumoase. În acele timpuri de loc uşoare şi neclare (1998-2003), ei au ales cartea, sportul, muzica, dansul şi nu filmele rulate prin subsoluri. Ian-Alexandru a terminat cu succes facultatea de tehnologii informaţionale, UTM, apoi  și alte facultăţi. În prezent, activează ca regizor…

Mama nepoţelilor mele Bianca şi Iana, adorata actriţă de la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”, a intrat ca un soare în familia noastră… Ea mi-a umplut pe loc sufletul cu lumină, gonind tristeţea lăsată de fetiţa mea, Doiniţa, care a părăsit astă lume mult prea devreme (de 7 luni)… Diana este o dulce şi gingaşă, care emană doar bunătate şi căldură. Este deosebită în tot ce face. E o mămică şi soţie grijulie, atentă şi nespus de iubitoare, de asemenea e şi o gospodină desăvârşită. Găteşte cu toată familia, repede şi gustos. Le plac experimentele, mereu ne uimesc cu ceva nou-deosebit. Pune mult suflet şi în rolurile pe care le joacă impecabil. Mereu e alta şi totuşi aceeaşi, bună, înţelegătoare şi drăgostoasă. Marian, mezinul este licenţiat în psihologie, activează în diverse proiecte internaţionale… Dacă Ian e mai pragmatic, el e romantic, mai visător.

Anul 1994 mi-a schimbar radical cursul vieţii, după cele trei zile în care m-am aflat în comă. Am fost impusă de starea sănătăţii să părăsesc definitiv şcoala, dar nu şi pedagogia. Din 1997 mi-am deschis un centru de studiere a limbilor ”Lingvistul-Onica”.  Aici am cunoscut mulţi oameni din primul val de migranţi cu poveşti diferite dar asemănător de tragice şi cutremurătoare.Toţi au plecat din acelaşi motiv-sărăcia, lăsându-şi copiii mici, ori minori, părinţilor neputincioşi în faţa bătrâneţii, ori a bolilor….

Am multe sfaturi pentru tineret, le-am expus într-un roman, prin (Bunica Sanda – nepoţica Ancuţa). Am multe lucrări scrise, doar că nu le-am publicat…

În luna lui gustar, pentru nepoţelile mele o poveste era obligatorie înainte de somnul de frumuseţe. Le-am povestit despre eroii din romanul „Forţa iubirii”, Ancuţa şi Ştefănel. Ascultau cu respiraţia întretăiată. Au înţeles despre ce e vorba, au înţeles perfect ce e bine şi ce nu. Îndrăgise deja aceşti eroi şi vroiau continuare. Zicându-le că ei sunt deja mari, mi-au reproşat:”Ei şi… ce, noi nu vom creşte?” Apoi, i-am citit soţului. Scriam noaptea, plângând, iar dimineaţa având ochii roşii soţul mă întreba: – ”Astăzi pe cine ai înmormântat”?

L-am scris în nouă luni, atât de cât are nevoie un copil ca să se nască. Apoi, i l-am citit Dianei, fără să-i spun despre ce este vorba, reacţia şi expresia feţei mi-a dat mai mult curaj, apoi l-am propus unei profesoare de limbă şi literatură română, autor de manuale. Ea mi-a zis atât: – ”Am citit foarte multă literatură, dar mai puţune cărţi m-au ţinut captivă într-o astfel de stare”. Trei ore n-am putut să fac, s-au să mă gândesc la ceva. De asemenea, am fost încurajată de scriitoarea şi criticul literar, dna Lidia Gonţa-Grosu, Claudia Partole şi bineînţeles de dna Marcela Mardare. Alexandru Plăcintă şi de mulţi alţi condeieri, care mi-au spus că ceea ce scriu merită citit de multă lume. Atunci am hotărât să propun spre a fi editat şi romanul, care în cinci luni a fost reeditat, în care s-au adăugat zece pagini cu impresii ale cititorilor venite din diferite colţuri ale lumii.

Romanul „Forţa iubirii” în 2 volume a făcut înconjorul lumii. La invitaţia conaţionalilor noştri am făcut o călătorie „Pe urmele Ancuţei”. Am avut multe întâlniri impresionante… în diferite ţări şi oraşe. Am publicată şi o carte de poezii. Acum lucrez la trei proiecte. Sper ca în luna ianuarie să-mi fac cadou o nouă publicaţie. În toată creaţia mea, mă strădui ca cititorul lecturând să desprindă uşor mesajul pe care îl propun. Să găsească răspunsuri la întrebările care-l frământă. Sa devină mai atent la tot ce-l înconjoară, să vadă frumosul şi să ignore, ori să contribuie la stârpirea urâtului. Să facă ce poate mai bine pentru aproapele său, pentru ţară, s-o facă cinstit, cu pasiune. Să iubească şi să se lase iubit, altfel, iubirea e sortită eşecului. În momentele dificile, când viaţa îl împinge la margina prăpastiei să nu se lase să cadă în gol – asta e cea mai uşoară cale. Trebuie să lupte, să se zbată până va reuşi…”


3 comentarii

Top 5 carti. Daniela Gorincioi recomandă


DGorincioiAfirmația precum să nu judeci o carte după titlu este o bună recomandare.
Recent, am citit o carte, 
1. Pădurea norvegiană de Haruki Murakami. Mi-a plăcut foarte mult. Toru Watanabe, naratorul cărții, își amintește de anii studenției și de cele două relații care l-au marcat: cu Naoko, prietena lui din copilărie, frumoasă, dar instabilă, și cu Midori, sociabilă și plină de viață. Evenimentele descrise în carte, reflectă viața anilor ’60 (sec XX) din Tokio, capitala Japoniei, elementele psihologice se fac prezente mai tot timpul, despre dragoste și mai ales, despre moarte. ”Pădurea norvegiană” poate sta alături de celebrul roman al lui Scott Fitzgerald, Dincoace de Paradis: un roman ce întruneşte pshilogia japoneză, viața de studenție japoneză, evenimentele ce au loc în Tokio, și-atunci când întri în elementul cărții, te încadrezi în acţiuni, ca şi cum participând personal în vremea respectivă.padurea-norvegiana-haruki-murakami
Inițial, romanul lasă o impresie nu prea pozitivă, însă pe parcurs, întrând în esență, apare totuşi dorinţa de a citi romanul pînă la urmă, şi chiar cu nerăbdare vrei să afli finalul cu tot cu şirul evenimentelor. Pădurea norvegiană are ca laitmotiv melodia Norwegian Wood a formației Beatles, care îl însoțește pe personajul principal, Toru Watanabe, pe tot parcursul rememorării unor evenimente dureroase petrecute cu optsprezece ani în urmă. 
   2. Eu şi soacră-mea de Jane Green. Subiectul cărții: Ellie, protagonista romanului Eu și soacră-mea, și-a găsit în sfîrșit jumătatea ideală. Însă, ghinion pe capul ei că această jumătate ideală are o mamă de groază în concepția Ellei, care o sună de trei ori pe zi, își idolatrizează fiul cel mai mare, Dan și își rezervă dreptul să fie ea pe primul loc în continuare. Preia controlul în toate espectele noii familii a lui Dan: nuntă, nepotul care se naște, viața de familie etc. Asta pînă într-un moment în care, Ellei îi sare țandăra și… familia ei se destramă. Dan pleacă de acasă și ea rămîne… cu copilul. Noroc de prietenele ei, Lisa, femeia fatală și Trish, familista, care o ajută. Deși nu vreau să par insensibilă, eu chiar o înțeleg pe Ellie (fără care reproșuri pentru cineva). Ellie, de pe la 13-14 ani a crescut fără mamă și deși pînă atunci nu avusese o relație prea bună cu maică-sa… probabil că vroia să-ți asume ea rolul de mamă pentru copilul ei, încă nenăscut. eu-si-soacra-meaÎn multitudinea de momente de ceartă, de regrete, de opinii etc. subiectul acestei cărți emoționează mult. Unele detalii ca discursul tatălui ei de nuntă. Deși după moartea mamei, relația dintre ea și tatăl ei, în loc să se îmbunătățească, se distanțează, în cele din urmă, se pare că lucrurile evoluează bine, pentru că, în ziua nunții, s-a apropiat de ea, ia strâns mîinile spunînd: „Îmi pare atît de rău că nu am fost alături de tine”. Ulterior, după ce s-au ținut discursurile, toată lumea a amuțit la vederea unui bărbat chel între două vîrstă într-un costum care se vedea că prinsese și zile mai bune, care a luat un microfon și a bătut nervos în el.
 
  3. Fetiţa prietenei mele de Dorothy Koomson: Prietenia dintre două femei e un subiect mai delicat. Cîte din noi oare ar recunoaște că s-a certat cu „cea mai bună prietenă”, nu s-a așteptat la așa ceva, venind tocmai din partea „celei, mai bune prietenă” ori mai rău, s-au certat din cauza… unui bărbat. Dacă bărbații trec mai ușor peste anumite probleme, orice gen de problemă, o femeie ca de obicei, iartă, dar nu uită. Poate că se împacă cele două, dar nu uită și evident că nu va mai fi prietenia de pe timpuri. Deci, prietenia dintre femei e un subiect delicat. Sincer, eu am citit-o de vreo câteva ori. De ce? E carte din care avem ce învăța. Deși, ne simțim uneori trădate, – un firicel şi dorul de prietenie rămîne. fetita-prietenei-mele_1_fullsizeDupă afirmările și celor de la Star Magazine, este „un roman ușor de citit, dar greu de uitat, şi care îți aduce lacrimi în ochi.” Autoarea Dorothy Koomson reflectă în romanul său probleme cît se poate de serioase, cum ar fi prietenia, moarte și iertarea, într-un mod emoționant și plin de umor cald, dar și despre dificultatea adopțiilor interrasile. Cînd Kamryn Matika, o tînără de culoare, descoperă că logodnicul dău a înșelat-o cu prietena ei cea mai bună, o blondă superbă Adele Brandon, care urmează să nască și un copil, decide să rupă orice legătură cu cei doi, cândva dragi… În momentul în care Adele sau Del cum îi spunea Kamryn, îi scrie din spital că e bolnavă de leucemie și nu mai are mult de trăit, ceva se schimbă în sufletul Kamryn. Merge la spital, rămîne surprinsă de situația în care se află Adele și își revizuiește opțiunile. Să adopte un copil era ultimul lucru la care se gîndea…
   
   4. Supermenajera de Sophie Kinsella Am citit pentru a nu știu cîta oară romanul Supermenajera din colecția de cărți a lui Sophie Kinsella. Este o carte care oarecum ma impresionat. Deși face parte din categoria cărților de bulevard, colecția CHIC a editurii Polirom, eu o recomand cu plăcere. În această carte, veți face cunoștință cu Samantha Sweeting, o fată de 29 de ani, pe cale să devină asociat la o firmă londoneză prestigioasă de avocatură Carter Spink. În ziua în care urmează să i se comunice dacă va fi numită partener la această firmă, făcîndu-și un pic de ordine în biroul ei, găsește un memo de la un coleg de serviciu, Arnold, în care urma să găsească atașat certificatul de emitere a titlului de credit pentru o companie, Glazerbrooks Ltd, să înregistreze un împrumut. E un memo pe care nu la văzut niciodată și nimeni nu i-a spus. supermenajera_1_fullsizeConvinsă fiind că a făcut o greșeală impardonabilă, pleacă de la firmă. Merge pe străzile Londrei incapabilă de a mai gîndi, urcă într-un tren în care nu știe unde o ducă, coboară la o stație de care habar nu avea unde coboară și… se trezește la o familie care erau în căutarea unei menajere.
Se angajează pe post de menajeră deși habar nu are să gătească, să coase, să calce haine. Bine, că le învață pe parcurs, fiind ajutată de… mama grădinarului familiei la care lucra. Bine, fără ca să știe stăpînii ce face ea, evident. Viața de menajeră se dovedește a fi tihnită, și nu lipsită de satisfacții. Avea program stabil, orele și week-end-uri libere doar pentru ea, în comparație cu viața pe care o ducea la Carter Spink. A descoperit o nouă viață, și… o iubire.
   
5. Vacanța lui Rachel de Marian Keyes: Dacă vrei să afli modul de a gândi al unui narcoman… citeşte neapărat această carte.
Nu e o vacanță obișnuită. Este, de fapt, o „vacanță” la o clinică de dezintoxicare. Este vorba despre Rachel Walsh, care, la cei 27 de ani, e internată de părinți la o clinica de dezintoxicare Cloisters. Este o mare fană a distracțiilor și… drogurilor. Originară din Dublin, locuiește în New York, într-un apartament închiriat cu cea mai bună prietenă a ei, Brigit, irlandeză și ea. Consumul de droguri este un rău necesar pentru Rachel, care adesea mințea și fura de la prieteni și colegi pentru a putea să-și cumpere droguri. Permanent, îl mințea pe șeful ei, pretinzînd că e bolnavă, deși în realitate, nu era aşa. Asta pînă într-o zi cînd a luat mai multe pastile, somnifere, pentru că nu putea adormi… vacanta-lui-rachel_1_fullsizeDe aici începe povestea. Brigit, văzînd flaconul de pastile lîngă pat și că Rachel nu se trezește, a sunat la spital. Iar cînd i s-a zis că e dependentă de droguri, acest fapt a deranjat-o, pentru că după cum afirmase și ea, „era o fată din pătura de mijloc a societății, fusese educată la mănăstire, iar droguri nu luam decît în scop recreativ. Și, cu siguranță, oamenii dependenți de droguri erau mult mai slabi.” Poate așa și este. Dar chiar și așa, nu iei droguri în… scop recreativ. 🙂 A fost internată la o clinică de dezintoxicare, unde, Rachel credea că e o „fermă de sănătate” cu jacuzi, masaje, vedete. Citise o „grămadă despre Cloisters și părea un loc minunat. Mă și vedeam petrecînd ore întregi înfășurată într-un prosop din alea mari. Visam la camere pline de abur, la o saună, la masaje, la tratamente cu iarbă de mare, la alge și alte chestii din astea. Mi-am jurat că o să mănînc o mulțime de fructe. Și o să beau găleți de apă. Cel puțin opt pahare pe zi. Ca să se ducă totul din mine, să mă purific. Ar fi fost bine să trăiesc o lună și ceva fără să beau nimic fără droguri.” Pînă la urmă s-a dovedit a fi o mare dezamăgire pentru ea. Acolo fusese internați oameni simpli: unii dependenți de alcool, alții dependenți de mîncare, alții de droguri la fel ca și ea. Și toți au acceptat să fie internați la clinică doar ca să le facă pe plac cuiva…

Daniela Gorincioi (Şef-Oficiu, Biblioteca Municipală ”B.P.Hasdeu”)


8 comentarii

Culisele cărţii: 5 Top cărţi


Cartea poate fi personală. Chiar dacă e un bun al omenirii. Există carti care dau impresia că au fost scrise anume pentru tine. Doar că nu ajung în mâna ta ”una cu două”, – ele trebuie căutate printre alte zeci de carti citite. O placere e sa citești cartea rocomandată – o carte care a avut impact asupra cuiva inaintea ta. Se pare, că ai parte de 3 dimensiuni într-o singură lectură, – una care ti-o ofera autorul, alta care se proiectează în tine prin felul tău de a fi, simti și întelege, plus opțiunea în care mesajul s-a proiectat asupra celui care ti-a recomandat-o. Uneori impactul nu se produce, nu neapărat din motiv că în acest moment se vine cu o recomandare. Aleg cateva carti care mi-au placut mie în special, și aș dori să fie citite și de alții.vica cusnir
Voi incepe cu o trilogie care m-a tinut trează cateva nopti la rând. Iar cand mă lua somnul, vedeam filme în vis: adică, Cartea prindea viață. Vorbesc despre trilogia lui Carlos Ruiz Zafon: ”Umbra vantului”, ”Jocul ingerului” si ”Prizonierul cerului”. Un timp am ezitat să le cumpar. Știam că autorul e un ziarist care a lucrat timp îndelungat în publicitate, de aceea nu-mi inspira încredere, deși trilogia, si, mai ales, ”Umbra vântului” avea cele mai frumoase recomandari. Am descoperit o lume fantastică – în Cimitirul Cărților Uitate și în afara lui –lumea acestei trilogii. Cel mai important lucru care ti-l confirmă, sau învață, daca n-ai știut, e ca refugiul cel mai sigur în viață este cartea. Anume ea îți poate oferi sprijinul de care ai nevoie, nu să-l cauți în alcool sau alte vicii care amortesc simțurile, cele care niciun fel nu rezolvă problemele. N-o sa va dezvalui subiectul, și vă asigur ca veți renunța la somn fără ezitare, doar ca să aflați ce ascunde urmatoarea pagină. E o trilogie care-ți taie respirația și te poartă în linii paralele, unde nici nu banuiesti că ai putea ajunge. Dragoste și mistică. Triller și romantism. Cărti care te-ar putea marca. Cărti care merită să le ai în casă. Carți care te vor ajuta să întelegi valoarea vieții.
Urmatoarea carte îl are ca autor pe Jose Saramago, singurul portughez care-a primit Premiul Nobel pentru Literatură. Comunist şi ateu, Saramango a avut convingeri care adesea au fost în conflict cu Biserica Catolică. Desi, majoritatea cititorilor il cunosc pe Saramago gratie “Eseului despre Orbire” (care apropos, merită citit cu atenţie) recomandarea mea de azi e ”Evanghelia după Iisus Christos” – cel mai polemic roman al autorului. Dacă vă sperie cumva ca veti avea un fata Biblia, sau o a cincea Evanghelie din ea, va înșelați. Dar, asta nu inseamnă ca de la un capăt la altul a romanului nu veți întalni evenimentele biblice care au marcat Creștinismul. Cartea este categoric interzisă Creștinilor stăpâniți profund de cutumele religioase. Ar putea fi catalogată o blasfemie de catre cei care nu admit categoric umanizarea Fiului. Nu pare să fi scrisă de dragul senzatiilor tari, deși le provoacă. În primul rând avem în față o epocă, dominată de anumite evenimente, de o anumită gândire si mai putin aparent, de anumite persoane. Pentru că toți ei, personajele biblice, piloni ai creștinismului în acest roman sunt oameni simpli care au avut o viață ce se înscrie în tiparul vremii. Romanul vine cu relatarea episoadelor absente din Biblie, și anume viața de la nastere până la maturitate a lui Iisus. Centrul romanului sunt oamenii. Vic CusnirAdica Isus se naște nu din Sfantul Duh si Maria Fecioară, ci din Maria si Iosif omul. Și mai are frați și surori. Romanul vine cu o groază de întrebari, oferind raspunsuri mai puțin așteptate și acceptate, oferă suma dilemelor de care este stăpânit Iisus, sau a ispitelor care-I dau târcoale, a viselor spre care merge, a gândurilor care nu-i dau somn, a judecăților care-l rod într-una… Punctul de bază al romanului, stă proptit în discuția avută timp de 40 de zile pe Marea Galileei, între Iisus, Dumnezeu și Diavol, când Iisus îl întreabă pe Dumnezeu cum o să fie lumea după sacrificiul său… Evanghelia dupa Iisus Christos, un roman cu multe semne de intrebare, cu perspective greu de dibuit care pot zdruncina convingeri de secole… – Victoria Cuşnir, jurnalist, producător şi prezentator Alt TV

Am început să citesc de la o vârstă de 11 ani dar acele poveşti erau citite pentru a trece timpul. svetlana iurcuImportanţa şi frumuseţea cărţii am înţeles-o doar la 15 ani, la această vârstă am citit pentru prima dată un roman, Laleaua Neagră de Alexandru Dumas. O lume in care fraza “A dispretui florile inseamnă a-l jigni pe Dumnezeu” nu suna aiurea, ciudat sau inadecvat. În roman se prezintă o lume guvernată de supremație, dezinteres și onoare. Această carte m-a ajutat să văd că și în întuneric se poate de găsit o rază de lumină. O altă carte care ma impresionat și care merită citită este Doamna cu Camelii de Alexandru Dumas-fiul. Povestea cărţii este una tristă, profundă, dar merită citită. Reprezintă o poveste de viaţă încărcată de sentimente, o poveste de demult, dar care într-un fel sau altul, are rădăcini şi-n zilele noastre. iurcuDiavolul este politic corect de Savatie Baștovoi este un roman modern care ne prezintă o societatea foarte ușor de manipulat. Ma impresionat prin stilul foarte simplu de înțeles și prin asemănarea evenimenteleor care au loc în viitor, cu ziua de azi. Temă pentru acasă de Nicolae Dabija este un roman care l-am citit cu o mare plăcere, un roman care prezintă trecutul dureros al neamului nostru prin povestea de dragoste a doi îndrăgostiți care trec printre multe greutăți. O altă operă care m-a ajutat la formarea unei viziuni asupra vieții a fost Fluturi de Irina Binder. – Svetlana Iurcu, elevă la L.T. Ștefan cel Mare s. Bravicea. clasa a 12-a.

Vroiam să fac o poză cu cartea cu povești din copilărie, dar nu am găsit-o…
Relația mea cu cărțile a început să prindă aripi atunci când aveam vreo 8-9 ani, – eu primisem în dar o carte cu povești „Făt-Frumos cu părul de aur”. svetlana matvieviciAm citit-o toată cu sufletul la gură, și am recitit-o de 4 ori .sveta matvievici
În adolescență l-am citit pe Paul Coelho, recomandat domnișoarelor de 16-18 ani să citească „Veronica se hotărăște să moară”.
„Puterea magică a gândului” de David Schwartz m-a făcut să înțeleg care e secretul cu gândirea pozitivă.
Acum sunt în căutarea echilibrului, a armoniei și am pe noptieră cartea „Liniștea vorbește”
de Eckhart Tolle.
N-am citit Fluturii și nici 50shades of Gray, nu urmăresc „trandu-rile” și dacă nu-mi place o carte, o las și pot reveni la ea, când voi simți că mă primește printre filele ei. – Svetlana Matvievici, blogger, pr manager.

Desi am lansat recent un roman de dragoste, n-as putea spune ca in copilarie sau adolescenta am fost atrasa de acest gen de carti, precum colegele mele care se dadeau in vant dupa «Cantatoarele din Maracini» sau «Pe aripile vântului». lilia calanceaEu preferam carti de aventura (Jules Verne) sau romane politiste (Aghata Christie, Sir Athur Conan Doyle, nuvele americane adunate de Hitchcock). Un interes aparte am avut si pentru povestile populare, nu doar locale, ci si ale popoarelor din Uniunea Sovietica. Apoi a fost o perioada cand eram pasionata de folclorul local: cantece, pataranii, zicatori, proverbe, bocete. lilea calanceaDe cand scriu, criteriile mele de alegere a cartilor s-au schimbat. Eu nu ma intreb daca o carte e interesanta, eu caut sa vad CUM povesteste autorul. Ma intereseaza stilul, tehnica, impletirea intrigii, dezvoltarea personajelor, intercalarea momentelor de suspans etc. Intr-un cuvant, citesc culisele cărţii, pe lângă povestea expusă pe pagina albă. Aduc in biblioteca de acasa doar carti de la care am ce invata ca autor. – Lilia Calancea, scriitor, jurnalist.

Primele cărţi care m-au marcat sau chiar mi-au format anumite calităţi sunt romanele lui Jules Verne. nichita ionascuRecunosc că nu le-am citit pe toate, dar urmează să o fac chiar dacă unii cred că este o lectură mai mult pentru copii. De fiecare dată când deschideam cărţile lui, eram aruncat într-o lume plină de aventuri cu personaje deştepte şi ambiţioase, cărora eu voiam să mă asemăn.
O altă categorie de cărţi care mi-au plăcut şi le recomand tinerilor de astăzi sunt: “Exerciţii de echilibru” de Tudor Chirilă (solistul trupei “Vama”) şi “Suge-o, Ramona” de Andrei Ciobanu (stand-up comediant român). nicu ionascuPrima este o agendă a unui om care are ce spune şi merită ascultat, iar a doua carte care are un titlu foarte îndrăzneţ este o poveste erotică semi-amuzantă. Ambele au început ca fiind articole de blog. – Nicolae Ionaşcu, Masterand Sisteme Avansate de Telecomunicaţii, Prelucrarea si Transmisia Informatiei, Universitatea „Valahia” din Targoviste.