Într-o zi, el a decis să se revolte împotriva nedreptății sociale stabilite în lume și și-a pus în gând… să dobândească fericirea pentru toți. A pus mâina pe armă și a început să lupte cu răul, oriunde nu îl întâlnea. A fost nevoit să tragă cu arma, să ucidă în numele fericirii pentru fiecare om. Timpul trecea… El adormea și se trezea cu arma în mâini, cu gândul la fericire și cu lunile nu ieșea din lupta pentru ea, doar că societatea… rămânea aceeași, – la fel de nedreaptă, la fel de rea și crudă.
Omul a obosit să lupte, și a decis să-și intemeieze o familie. S-a gândit că dacă nu a fost în puterea lui să facă această lume fericită, poate va reuși să-i facă fericiți pe ai lui – cei de acasă. În fiecare zi, el lupta să obțină fericirea celor dragi. Mult a lucrat el, uneori nu reușea să mănânce la timp, nici să doarmă… Astfel a îmbătrânit în această luptă a lui pentru fericire…
Iar pe patul de moarte trecu toată viața lui în fața ochilor. Și-amintit, cum în tinerețe și-a pus scopul să-i fericească pe toți, cum a luat arma în mâni și a luptat cu tot răul pe pământ, oriunde evolua acest venin periculos; cum ucidea în numele fericirii, cum a intemeiat familia și a crescut copiii; cum a muncit pe rupte, și uneori lihnit de foame și pe nedormite… Apoi, le făcu semn celor de-acasă să se apropie de el și le-a spus:
– Toată viața am încercat să-i fac pe alți oameni fericiți. Și abia acum am înțeles, că acest lucru trebuia să încep cu Sine. Dacă aș fi reușit de la bun început să mă schimb și să devin fericit, atunci și voi ați fi fost fericiți! Și lumea ar fi devenit mai bună, mai echitabilă și chiar… fericită!
Morala: Doar cu ceea se poate împărtăși omul, cu ce are singur. ❤ (SV)
Există o mulţime de situaţii când unui om i se pare că viaţa pentru el a pierdut orice sens. Cel mai des, aşa gândesc oamenii căror li s-a întâmplat o tragedie asociată cu pierderea celor dragi. Mai rar, acel sentiment îl trăiesc şi cei care au divorţat sau au pierdut un loc de muncă, fie bunuri materiale. În acel moment, atunci când apar astfel de gânduri că NU ARE SENS SĂ MAI EXISTE, omul se află într-o stare de depresie sau de inadecvare. Cel mai probabil, el nu este conştient sau nu doreşte să înţeleagă dacă într-adevăr sensul vieţii o constituie acea pierdere… Până nu se întâmplă o dramă sau o tragedie (Doamne fereşte!), puţini din noi se gândesc la ce înseamnă FERICIRE şi care este sensul vieţii. În cele din urmă, până la pierdere, omul nici nu s-a gândit că sensul vieţii lui e anume în acea persoană… Ai trăit… nu într-o lume pustie. Ai fost înconjurat şi îngrijit de persoane dragi, scumpe şi aproape de tine, pentru care ai trăit şi tu şi ai muncit şi care au avut nevoie de grija ta, respectiv şi de dragostea ta. Lumea ce te înconjoară… nu s-a prăbuşit. Copiii, părinţii, cei dragi şi scumpi, în fine, chiar şi tu – sunteţi tot sensul prezentului şi viitorului vostru. Te doare, dar doare şi pe cei de alături, PRIVEŞTE în jurul tău, şi te vei convinge că există şi alte persoane care au nevoie de dragoste şi ajutorul tău!
Circa cinci-şase ani în urmă, după un accident teribil, o femeie şi-a pierdut fiica şi soţul. Vestea tragediei a doborât-o: psihoză şi isterie, doar singura dorinţă de a muri… Alături de ea au fost specialiştii, colegii şi oamenii dragi, în special, nepoţica micuţă, care au ajutat-o pur şi simplu să supravieţuiască. În viaţă, soarta rar se confruntă doar cu o întâmplare. După câţiva ani de la acel accident teribil, a decedat şi mama ei. Viaţa continuă într-o uluire ca prin ceaţă, prin lacrimi şi durere. Conştiinţă lovită ca prin fulger, şi în cele din urmă femeia a realizat că oamenii de alături suferă şi ei, că sensul vieţii continuă în nepoţica şi rudele sale dragi… Probabil, în acel moment, această femeie inteligentă şi-a dat seama cât de scurtă este viaţa, că există persoane care au nevoie de dragostea şi grija ei şi că trebuie să le reuşească pe toate… Viaţa treptat se umple cu Sensul ei… Doamne ajută în continuare!
O mamă disperată că va educa de una singură copilul, după ce soţul lipsit de câţiva ani, peste hotare şi-a găsit altă femeie şi, în continuare nu mai are nevoie de ea… Mai grav e că ea crede în inutilitatea sa ca femeie şi că nimeni nu va mai avea nevoie de ea! Timpul tratează, dar cicatricile rămân, şi clipele pierdute în lacrimi vor spune cu părere de rău rostul acestei pierderi… Are sens să plângi după cineva care nu te-a preţuit niciodată nici pe tine, şi nici pe copilul tău?
Viaţa nu are sens doar atunci când înainte e doar pierdere şi nimic din opţiuni sau soluţii… Iar tu CONTINUI SĂ TRĂIEŞTI. Înseamnă că poţi să găseşti în viaţă acele valori pentru care tu, pur şi simplu, ai nevoie să trăieşti. Fii optimist! În orice caz, doar egoist să nu fii. Pentru cineva chiar TU eşti sensul vieţii!
Ce a fost rămâne în memoria noastră. Iar memoria – este trecutul nostru. TREBUIE SĂ TRĂIEŞTI CU PREZENTUL ŞI VIITORUL. Acesta este sensul vieţii! Doamne ajută!
PS. Nu încerca să convingi un rechin că poate deveni mai bun… În goană după răutăți, nu simte foame, nici bun-simț! Nu-i vorbi de valori unui hapsân de putere! Nu-l schimbă doliul de mamă, și nici averea!
#SVizitiu
Fluturând cu tehnologiile lor de prestigiu, în Toyota și alte Reno-uri, bibliotecarii se grăbesc să se distreze în casino-uri. Ăsta este ”Versetul” Bibliotecarului Veacului XXII! Desigur, meseria lor e prestigioasă, ditamai, banii se îngrămădesc cu lopețile, și, bibliotecarii sunt așteptați în Elveția la schi, ei sunt așteptați chiar și pe Insulele Canarilor îndepărtați. Toți se bucură de societatea lor. Iar banii, în numerar, și nu în cecuri, se achită, și se rup elevii să ajungă bibliotecari, dar fără ”blat” acolo… nu mai nimerești. Copiii bibliotecarilor fac studii la Oxford-uri, iar ei, părinții, fac shopping zi cu zi și eviscerează buticurile europene! – Ministrii fără reviziuirea lor nu se apucă de niciun proiect sau hotărâre importantă! Profesia bibliotecarilor, desigur, e și periculoasă: toată viața în urlete sau împușcături din cărți vii – on-line – așa și este, scriu ce scriu și știu ce spun… Dar păcat, ca acel moment frumos de vis, deja nu-l voi vedea nici eu, nici tu…
Despre noi nu se vorbește mult. Nu suntem răsfățați de vedetismul mare. Nu suntem felicitați într-un mod aparte precum medicii sau profesorii. Dar, din fericire, noi suntem niște creaturi modeste, care sincer ne mândrim cu această meserie…
În fiecare zi, ca într-un regat fermecat… plin de praf și mucegai, cu salarii mizere, dar printre cititorii și cărți diferite și pline de minuni, culturi antice, descoperiri știintifice, sociologie, progresul tehnic și informațional… Suntem Bibliotecari Bibliotecii Municipale ”B.P.Hasdeu”! Creștem cu fiecare informație, carte, cu fiecare eveniment, și ideile tot se nasc și se dezvoltă în continuare, și perspectivele cresc și se măresc, și noi devenim din ce în ce mai profesioniști. Bibliotecarii – un popor deosebit prin educație și cultură; prietenos, politicos și zâmbăreț, și cu cititorul mereu va găsi o abordare. Pentru cititori sunt toate eforturile noastre, – la noi veniți, căci ușile sunt întotdeauna deschise pentru voi! Reușitele voastre sunt succesul nostru, al bibliotecarilor!
Biblioteca… Liniștea… Secole… Istoria și mii de nume! Binecuvântați să fie tot cei îndrăgostiți de munca lor. O meserie veche cât e lumea și timpul. De la primul papirus, spirale, – la volume mari… Voi, iubiți protejând cu fidelitate adevăratul praf al timpului și mărturiile de veacuri,- căci fericiți rămân cei ce v-au încredințat secretele sale… Eminescu, Creangă și Alecsandri… Și inima cu soare au străpuns… Jack London, George Sand și ambii Dumas… Voi oferiți nu cărți sub semnătură, voi dăruiți oamenilor o lume întreagă prin evenimente promovate cu noi lansări de carte! Și în sufletele copiilor, curate și încă nedescoperite, – se naște o lume cu modele divine. Biblioteca va rămâne mereu un centru spiritual, cu cărți de tipar fie computerizate, căci numai acolo cititorul sau oricare utilizator se va simți în confort și pace, pentru că la ”îndemâna” lor mereu vor fi profesioniștii bibliotecari. Asta e inevitabil, oricât nu m-am gândit că meseria bibliotecarilor e pe cale de dispariție, dar nu este așa! – se vor schimba tehnologiile informaționale, se vor schimba centrele, localurile, marimea volumelor de tipar, se vor schimba ochelarii prin care vom citi oricum, dar aceeașCarte va rămâne pentru că aceiași Oameni rămânem prin istorie… Aici, gândurile, sentimentele, enigmele, înțelepciunea secolelor. Fie, că suflă vântul schimbărilor pe întreg glob pământesc, păstrează-ți contribuția ta de valoare, Biblioteca! Și ca uitarea și desființarea să nu atingă niciodată Cartea și Cititorii tăi, – Biblioteca!
Bibliotecari, colegi și prieteni, vin la voi cu un cuvânt prietenos! Peste tot, întotdeauna, sunt alături de voi, eu. 🙂 Voi, sunteți baza tuturor afacerilor fundațiilor bibliotecare! Oh, meseria noastră nu e simplă, ea se developează mereu prin curaj, amabilitate, perseverență și bunătate, cu siguranță, și prin cunoștințele care nu au limită. A doua casă a noastră, – este biblioteca la care sincer ținem și o prețuim. Și eu nu cunosc nici o persoană, care să nu fi vizitat măcar o dată în viață acest local de aur – Biblioteca – Centrul tuturor cărților și al oamenilor de suflet. Biblioteca servește oamenilor, deci, și noi, dragi colegi le servim prin meserie și devotament. Este respirația noastră, nu avem … încotro… 😀
Acest filmuleț hazliu de mai sus, mi-a trezit amintiri frumoase, dar și faptul că meseria bibliotecarilor nu este apreciată la justa ei valoare… – Adevărată scăpare… din partea demnitarilor! 😀
Adevărul? Un aisberg. Aproape imposibil de văzut în întregime.
Bunătatea? Lumânare ce arde iubire…
Bucuria? O smulg de pe chipul copilului care am fost când am văzut pentru prima oară un fluture multicolor. Din când în când o port, așa strâmtă, fără a-i cere să fie. Dacă nu exersez, își pierde elasticitatea.
foto: Natalia Mitereva
Prietenia? O simți, mai ales, la bine. Dacă ai cu cine-l împărți.
Frumusețea? Lipsită de substraturi, devine suprafață goală.
Tinerețea? Se vrea purtată cu bun simț și ascunsă la timpul potrivit în garderoba sufletului.
Feminitatea? De coșmar. Dar și de miere. De mult sânge. Și lină. De lună. Luni, luni, luni – ani de zile. Sâni tari, moi, dureroși, pustii… Poveri niciodată pentru ei. Facerea! Apă vie și stropi de otravă. Puf și gheare. Mâini dragi pe trup. Alteori străine. Plase și forfecuțe. Arome proaspete și obosite. Rece și fierbinte. Zdrențe de inimă și inimă soare. Războaie mari, mici, pierdute, fără sens… Și teamă.
Bărbații? Îți iubești tatăl, îl vei vedea câte puțin în fiecare. Ai un frate – de asemenea. Ai un fiu… Nu-l am, dar mi-aș fi dorit să cresc un bărbat așa, cum simte femeia din mine că ar fi fost să fie.
Carnea? Un dar pentru om, muritor.
Tristețea? Dulceagă. Prelungă. Ca o băutură de taină. Îmbată lent, frumos. Te oglindește. Te întreabă despre tine. Îți poate povesti ce nu vrei să auzi. Ascult-o. Zâmbește-i. Va zâmbi și ea.
Singurătatea? Ți-o faci prietenă și nu mai ești singur(ă).
Durerea? Uneori tăcere asurzitoare.
Foto de Paula Paraschiv
Cuvântul? Bagheta magică a omului, pentru a face minuni. Dar el a învățat cu ea și a nimici.
Poezia? Ți se dă în schimbul sacrificiilor. Altfel e altceva.
Sensul? Energie. Răzbate cum și (pe) unde știe.
Prostia? Nu are nici sex, nici margini.
Nebunia? E pentru aleși. Dar și pentru cei care uneori o aleg, ca să-și petreacă timpul mai altfel.
Frica? Pisică sălbatică. Viperă. Șobolănoaică. Fiară greu de îmblânzit. Cameleonică, de neobișnuit. O taci. O spui. O crezi. Înveți să nu. Te supune. O mai strunești. Până mori. Atunci abia… fuge.
Gelozia? O gorgonă. Evită-i privirea și nu te va ucide. Altfel, ea plutește în apele sufletului, ba apropiindu-se, ba îndepărtându-se de dragostea din el.
Iertarea? Despovărare. A ta prin celălalt.
Libertatea? Zeii, probabil, o știu. Ei nu se grăbesc să trăiască. Dacă aș cunoaște limbajul zborului, l-aș întreba. Omul, însă, își va găsi mereu lacăte și lanțuri, iar mintea îl va ajuta să n-o cunoască decât fragmentar, în anumite vise.
Visele? Lume paralelă. Deși impalpabilă, adesea mai palpitantă.
Moartea? Sub apă are ochii bulbucați și gura adâncă, nu știu de ce luminoasă. Chimică arată nicium. Cea de mână de om… Despre ea nu se vorbește. Violentă e mai moarte. De unde știu? Mi-a dat numai niște ghionturi. Poate e blândă și transparentă… Voi afla. Sigur! Dar nu cred că voi povesti.
Raiul?Gust din vinul tatei, unic. Iau câte o linguriță din mierea de acasă și îmi dau bine seama că acesta este raiul meu. Îl rog pe Marele Împărat al universului să mi-l mai lase. Cu sarmalele lui mici. Cu șuvița de miere prelinsă în zigzag pe masă. Cu vinul zvântat pe buze. Cu tata acasă, tăcând. Cu mama alături, mișunând și vorbindu-i, în timp ce noi suntem la casele noastre, cu grijile noastre, cu plăcerile noastre, cu prea puțina prezență a noastră.
O frumusețe de fată am observat la fereastră, și cu invidie, am suspinat:”De-aș fi și eu așa…” Dar când ea dă să se ridice, să plece de la fereastră, m-am îngrozit: fata era fără un picior și cu greu mergea în cârje… O, Doamne! – Iarta-mă, când încep să suspin fără de treabă! Am două picioare! Și lumea o accept cu recunoștință!
M-am pus la taclale cu un vânzător. Era inteligent, adorabil și frumos. Mă îndemna să mai vin la cumpărături. Mi-a spus: ”Să te binecuvânteze Domnul cu sănătate pentru mulți ani! Ce păcat, că nu te pot vedea. Sunt orb de la naștere”.
– O, Doamne! Iartă-mă, atunci când eu încep să suspin! Nu am probleme cu vederea: văd viața!Și lumea, pacea, – eu le accept cu recunoștință!
Un băiețel ca o splendoare, o sculptură în sine, stătea nemișcat, trist, într-un colţ aparte, și eu l-am întrebat: ”Ce faci, băiețele, aici, singurel, de ce nu te joci cu copiii din curte?”. Iar el tot ședea cumințel, fără să se miște, și mi-am dat seama, că nu mă aude. E hipoacuzic.
– O, Doamne! Iartă-mă, atunci când eu încep să suspin… Aud viața! Și lumea o primesc cu recunoștință!
Am mâini, picioare. Pot merge, să mă plimb de una singură de vorbă cu sine. Și cu atâta entuziasm să privesc albastrul cerului, norii mei dragi. Am urechi, aud zgomotul de surf îndepărtat…
– O, Doamne! Iartă-mă, atunci când eu încep să suspin, să mă vaicăr, să mă plâng de viață! – Dacă Ei sunt fericiți, atunci de ce noi mereu suspinăm?
Eu sunt binecuvântată! Și lumea o accept cu dragoste și recunoștință!
Pentru cei care se simt complexaţi, umiliţi şi nu au la cine se adresa… – Evitaţi persoanele, care vă ştirbesc imaginea şi autoritatea, vă fac să vă simtiţi prost sau vă insultă credibilitatea, în special încrederea în sine. E o calitate, care-i reprezintă pe oameni mărunţi. Cel cu inimă mare, dimpotrivă, va insufla sentimentul, că şi voi puteţi deveni măreţi.
– Dacă în această dimineață te-ai trezit sănătos, Tu ești mai fericit decât 1 milion de oameni care nu vor mai supraviețui săptămâna viitoare!
– Dacă nu ai ‘experimentat’ niciodată războiul, singurătatea închisorii, agonia torturii sau a foamei, Tu ești mai fericit decât cei 500 de milioane în această lume!
– Dacă poți să mergi la biserică fără teamă de hărțuire, amenințări de moarte sau de întemnițare, Tu ești mai fericit decât cele 3 miliarde de oameni în această lume!
– Dacă în frigiderul tău nu lipsește mâncarea, tu ești îmbrăcat și încălțat, ai un acoperiș și un pat, Tu ești mai bogat decât cei 75 % de oameni în această lume!
– Dacă ai un cont bancar, bani în portofel și ceva agonisiri în ciorap, Tu faci parte din cele 8% persoane bogate (asigurate) în lume
– Dacă tu citești asta, Tu nu faci parte din cele 2 miliarde de persoane care nu pot citi…
– Dacă încerci să eviți toate problemele, poți să nu observi și să treci pe-alături de toate plăcerile vieții
– Remarcabil. În timp ce noi râdem, – avem o șansă să ne păstram mintea clară!
Impresii din viata si carti / Svetlana Vizitiu 