Vă rog să mai rămâneți cât puteți

10 iunie 2023 de Svetlana Vizitiu 26 comentarii

Îi spuneam mamei să vină să locuiască cu noi, pentru totdeauna. Nu am plănuit nimic din timp, doar am decis și i-am propus, tata murise și se simțea singurică fără el… Frații la serviciu, la fel și eu… Frații mereu o ajutau și erau aproape de ea, doar că la mine apartamentul e mai cald și luminos… N-a vrut. Copiii mei îi spuneau „Neaca cea mai bună bunica în lume!” (voiam s-o alinăm cu ceva care s-o bucure: un halat cald de casă, o cămașă de noapte, o vestă frumoasă. Totdeauna se plângea că cheltuim banii înzădar și că n-are nevoie de nimic. Își făcea bagajele să plece după tata.
De ceva timp se calmase, dar dorul devenea tot mai aprig. O bătrânică de 80 de ani, dar părea să aibă din nou cinci ani. Uneori întram ziua, mama dormea ultimul timp mai mult, era perioada pandemiei. A suferit și ea de covid, care, în cele din urmă l-a ucis pe tata provocând stop cardiac la intubare în spital… Mama dormita, sforăind ușor ca un copilaș, apoi se trezea speriată, încercând să afle pe care lume se află… Micuță, cu o frizură albă ca zăpada, în dresuri ușor rupte în jurul gleznelor, cu o vestă fără mâneci bordo deasupra costumului sportiv, așa ținea ea să se îmbrace mai comod, se plimbă prin apartament, târandu-și ciupicii croșetați chiar de ea cândva. Mereu ne dăruia ciupicii împletiți de dânsa, le făcea calitativ și trainici pentru mult timp.
Pășea cu grijă în pragul odăii, își ridică piciorul sus și traversă un obstacol invizibil. Îi zâmbea pisoiului pufos de pe hol, care venea de la sora mea, îl mângâia, apoi îl alunga înapoi.
Auzea greu ce se vorbește la TV și încerca să ne dea și nouă vești despre ceva interesant… Dar cel mai des vorbea despre tata, că îl vede în vis, alături, că tata îi spune că i-e dor de dânsa… Mama ades se ciondănea cu tata, așa, iubind, și învățându-l ca pe un copil, tata se enerva, apoi ceda, și ne telefona să se plângă pe mama. Întotdeauna, chiar și ultimul timp, tata vioi fugea la piață și-i aducea mamei totul la picioare. Mămica îl ocăra că n-a luat ceva proaspăt, și tata… se calma deja peste cinci minute. S-a obișnuit. Mereu ne suna să venim la mama, să stăm alături de ea, că se simte rău, dar a plecat la Domnul înaintea mamei. Și, mama, parcă se simțea vinovată, ea era sigură că va muri prima…
Au reușit împreună 60 de ani, dar nu și până jubileu… Era în program să facem masă cu neamuri cat Floreștiul de mare… N-am reușit. După tata, au decedat rând cu rând în câteva luni anul 2021, cinci frați și surori de-ale mamei Victor, Serafima, Eudochia, Ecaterina, cumnatul Mihai, fratele drag Nicolae care trebuia să soseasca a doua zi la mama de Paști 2022, și a murit cu o zi înainte… Mama a murit la o jumătate de an după Colea…
Mămica era timidă, se rușina de bolile sale în fața noastră, apoi s-a obișnuit cu încetul… Voia s-o vadă mai des pe Sanda nepoata, să o scalde ea în baie… Mama era grea cu toate că era foarte micuță și slabă, și veneam noi în ajutor, Lilea, Vitea. Ei zilnic îi aduceau de mâncare, mămica ciugulea ca o vrăbiuță, și nu mai avea poftă… Uneori, sora o prindea noaptea la frigider, nu știu cu cât greu ajungea la el, și căuta să ciugulească ceva din nou… Poate în acele momente se amintea cum ea cu tata stăteau de vorbă împreună la verandă și se simțea mai bine… Atât de multe intuiesc la ce a gândit și a simțit, acum, în aceste clipe când nu mai e… Regret, dar știu că n-aș fi putut să schimb nimic pentru că mama oricum făcea ce credea ea că e mai bine. Tata mai ceda, mă asculta, era o plăcere să discut cu el… Mămica mai des vorbea de sănătate și leacuri…
Acum un an, o dureau îngrozitor dinții lipsă, proteza doar o deranja, și ea „ronțăia” un batonaș de ciocolată pe care îl lasam noi în bucătărie, ori pe măsuța alături de patul ei. Mamei îi placea să mănânce încet și să sorbească ceaiuri diferite din ierburi. Ea ținea cana cu ambele mâini pentru că mâinile îi tremurau. Îi era îngrozitor de frică că nu poate dormi cu nopțile, și că o doare tot corpul… Gemea încetișor până lacrimi…Tot timpul îl pomenea pe tata, cât de bun a fost pentru noi…
Se temea să nu-și piardă ochelarii, ca nu cumva să nu găsească lângă ea vreun lucru la care ținea, așa că verifica să fie totul la locul lui. Pe noi nu voia să ne deranjeze, se temea să nu ne fie o povară…. Sărmănica..
Vedeam deodată cât de bătrână și neputincioasă este. Ea doar a cedat, s-a predat și a încetat să mai fie adult. De câteva ori mi-a spus că totuși se simte tânără în suflet, o credeam și o înțelegeam bine… Ea a avut total încredere în tata, în copiii ei cu viața ei, până în cel mai mic detaliu. Ea „este” cea mai fericită când era Acasă și nicăieri mai mult. Când venea tata acasă de la serviciu, ea răsuflă ușurată.
Ce simt? La început a fost o groază. Era atât de dependentă de tata, încât la un an de la moartea tatălui meu și-a dorit să mearga la Domnul. A reușit într-un an și câteva luni, dar a ajuns la tata… Am înțeles-o – pentru prima dată în viață, la optzeci de ani mama făcea ce își dorea. Și apoi acel virus a distrus o pe mama. Ani de griji, de boală și durere s-au activat și inima ei a cedat.
Acum nu simt doar respect pentru mama, acea ființă fragilă și dragă, simt dragoste și tandrețe. Înțeleg bine că nu mai sunt alături, dar îmi doresc sincer să fie fericiți pe acel drum în raiul Domnului – alături de tăticul nostru, soțul ei.. Cu plăcinte, șarmale și prăjituri de casă pe care le adora tata să mânânce din mâinile mamei… Alte lucruri oricum nu mai erau importante pentru ea, cea care trăia pentru tata și copiii ei..
Acum am acasă amintirea lor și mă bucur că Dumnezeu mi-a dat ocazia să le fiu fiica lor.
– Mamă, Tată, vă mulțumesc că ați fost și sunteți cu noi… Vă rog, să mai rămâneți cât puteți…

La naștere, ne urcăm în tren și ne întâlnim cu părinții. Și credem că vor călători mereu cu noi. Și totuși, într-o gară, părinții noștri vor coborî din tren, lăsându-ne să ne continuăm călătoria, pe măsură ce timpul trece…
Alți oameni se vor urca în tren. Și vor fi importante: frăția noastră, prietenii, copiii, chiar și iubirea vieții noastre. Mulți își vor da demisia (chiar și iubirea vieții noastre) și vor lăsa o prăpastie mai mult sau mai puțin mare.
Această călătorie cu trenul va fi plină de bucurii, tristeți, așteptări, ,,Bună ziua!” ,,,la revedere!” și… „adio”.
Succesul înseamnă să ai relații bune cu toți pasagerii vieții, cu condiția să dăm tot ce este mai bun din noi. Nu știm la ce stație vom coborî…
Să trăim fericiți, să iubim și să iertăm – este important să facem asta, pentru că atunci când coborâm din tren ar trebui să lăsăm doar amintiri plăcute celor care își continuă drumul…

În memoria părinților mei Vasile și Teodora Vizitiu

Svetlana, fiica

60 de ani. Vasile și Teodora Vizitiu împreună

Mamei, după un an

Primăvara împlinirilor, de Paști, la părinți