Impresii din viata si carti / Svetlana Vizitiu

Oameni, destine, istorii de viata, dragoste, pasiune, carte, lectura, club


6 comentarii

Există Femei


Fiecare dintre noi are propriul adevăr după care ne ghidăm în scurta noastră călătorie pe Pământ și propria noastră cale. Dacă nu rezonăm cu adevărul persoanei de lângă noi, nu înseamnă că e unul greșit. Toți ne căutăm liniștea și o însemnătate în ceea ce ne înconjoară. Atât timp cât ne trăim viața în iubire și împărtășim iubire, de ce să căutăm cine are dreptate?

…Există femei care nu se mai tem. Pentru care deja e târziu să le fie frică. – Să nu placă. Să nu se potrivească. Să nu știe sau să nu cunoască ceva. Să nu reușească. Să nu prepare un borș. Să coacă plăcinte. Să scrie corect.
Lor nu le este frică să întrebe de zeci de ori. Să arăte ridicol în fața cuiva. Ele mereu au ce purta vara sau toamna și ușor se împart cu ce au. Nu asta e problema. În viața lor apar tot mai multe griji sau lacrimi. Și mai puține lacune. Deja nu e atât de groaznic în direct. Se pot strâmba fără jenă. Ele știu că frumusețea este cea interioară. Și astfel trăiesc adânc, la final… Nu se vor sfii să plângă. De fericire și amarăciune. Să râdă în hohote, la fel.
Deja e târziu să se teamă de părul cărunt. De riduri pe față. Nu sunt primele, nici ultimile cute. Și acum, ele vin de la zâmbete. Este prea târziu ce vor gândi alții. Colegii. Soacra. Oamenii…
Nu le pasă dacă a fost spălat cu mult timp în urmă. Mănâncă ce vor. Nu le mai este frică să o facă noaptea. Și nu li-e rușine deloc. Ele știu că fumatul și alcoolul sunt dăunătoare. Și mai dăunător este să nu respiri. Nu le pasă. A venit la 18 sau 22.00. Dacă iubește, se va grăbi. Principalul e că trăiește.
Nu le mai este frică să rămână singure. Reușesc să nu vadă pe cineva care nu observă. Să se îndepărteze de cel care respinge. Au ce spune. Au despre ce să tacă.
Au pentru cine să se roage. La ele – e din tot sufletul. Ele – sunt preferințele cuiva. Nu se vor sfii să fie grase, slabe, proaste… Au încetat demult să pară. Și – să înceapă a trăi!
Să facă ce doresc. Să iubească pe cine vor… Să vorbească direct, fără vârcolaci. Dar, să țină coloana dreaptă. Să asculte liniștea. Să închidă ochii la cei proști.
Ele știu să prețuiască timpul și valorile. Anotimpurile și fiecare zi din viață. Dacă mai continuă să-i instruiască pe copiii lor maturi, apoi cedează – caracterele native nu mai poți schimba. Acum ciocolata amăruie le este dulce. Ele sunt preocupate de sine și de pasiunile sale. Au învățat să rămână cu sine înșiși. De una singură…
Nu mai au frică de moarte. Pentru că – trăiesc.
Există femei, pentru care e târziu să se teamă…

O adaptare cu lista femeilor la care mă alătur…

…Fiecare dintre noi are propriul adevăr după care ne ghidăm în scurta noastră călătorie pe Pământ și propria noastră cale. Dacă nu rezonăm cu adevărul persoanei de lângă noi, nu înseamnă că e unul greșit. Toți ne căutăm liniștea și o însemnătate în ceea ce ne înconjoară. Atât timp cât ne trăim viața în iubire și împărtășim iubire, de ce să căutăm cine are dreptate?

#Svetlana_Vizitiu_Impresii

La Multi ani tuturor! ❤


Scrie un comentariu

Îmi șoptește toamna


Îmi șoptește toamna

Cu foșnetul de frunze

Pictura de S. Vizitiu

Despre ce mi-e frică

Să recunosc și mie.

Tot ce-i probabil,

E o mașinărie a soartei,

În care, dacă sincer,

Nu mă pricep nici eu…

Și nopțile, continui,

Să visez la tine,

Cu imagini aluzive,

De indice… a naturii…

Dar, pe pervaz sunt flori,

Cele iubite, gălbui,

Vor aminti de tine,

De anii amărui.

Atât de neobișnuite,

Fragede,

Ca eterna imagine

A iubirii noastre.

Pulbere de soare,

De parcă ar fi pudrate,

Florile de toamnă,

Mie cadonate…

Și iar – toamna șoptește

Cu foșnetul de crengi,

Cuvintele uitate

De noi – pe banci…

Cuvinte ne expuse,

Ce le-am tăcut din nou,

Florile de toamnă

Au amintit de dor…

Din nou, la revedere,

De ziua mea – un buchet,

Cu lacrimi de respiro,

Gălbui – c-un sentiment.

Sunt florile sorale,

Parfumul tău adie,

Romanticul în seară,

Din nou cu tine vine…

În geam privește luna,

Neclară, fără suflet…

Cu ploi, sau poate lacrimi,

Și niciodată – zâmbet.

Neobișnuite flori de toamnă,

Cu fericirea ce ne scapă,

Printre degete în iarnă,

Și amintiri ce ne-adapă.

Și-astfel, fiecare toamnă,

O uităm – împreună,

C-un vual pătruns de molii,

Cu flori singuratice – în lună…

(Svetlana Vizitiu, august, 2020)