Te privesc cu tristete-n imagini, Ești vie, mamă, în câmpul fără margini, Cu tata. De parcă întrebi cu glas îndurerat, Cum e viața la noi, după parastas? De mult timp, nu merg acasă la voi, E totul schimbat, străin, în zori… Alte neamuri, valori, modele, Fără părinții mei… – Nu are cine șterge lacrimile mele… Cine a spus că timpul tratează? Cu anii, amintirea nu protejează – Ea rămâne, scormonind în suflet, Dureros, cu căință, spre regret… Și doar chipuri din imagini apar, Și copiii, la mormânt vin tot mai rar… „Înger al lui Dumnezeu, ocrotește-ne, – Ruga mama: „De păcate, ferește-ne!” Cum mama m-a ținut cu rugăciunile ei, Așa, tata mă ținea cu povețile lui… În cele din urmă, am făcut atât de puțin bine, Nu mai știu încotro să apuc în această lume… Dezorientată, îmi lipsesc îndrumările tale, Aș tăcea, aș asculta sfatul tău ce logică are, Îți voi spune totul fără să mă ascund, – Îmi lipsești, tată! Cu regrete rănile îmi ung. Cum vă înțeleg eu acum, dragi părinți! Fiecare părticică a lecției trecute prin timp, Orice vorbă, la nerv, sau reproș aruncat În direcția mea la mânie, de un modern accelerat! Valuri de ceață în ochii mei din lacrimi. Chiar nu mai sunteți în preajmă?.. Cine mă va mângâia, Cu- un cuvânt bun mă va calma? Doar sunt fetița tatei, nu am vârstă, Nu se poate să rămân tristă. Acum când eu de mică, răsfățată, Azi, cer despăgubire… de la moarte înstrăinată! Cu drag, din nou portretele voi aranja, La îngerii mei păzitori mă voi ruga, Cu-o privire atentă mă sprijiniți, ca de obicei, Și-în această clipă, eu ador speranța…
În memoria părinților mei Vasile și Teodora VIZITIU Svetlana Vizitiu, 12 mai 2024 Paștele Blajinilor
Aparent, e o meserie modestă – Bibliotecarul, simplu este… Pentru carieră timp nu are, Funcția rezistă orice încercare… Doar că-i suflet neliniștit, Înțelept, cu orice Cuvânt! Romanticul al stilului de carte – Onoarea îi face parte! O nouă zi, o nouă eră, Adâncește-n biblioteci tăcerea – Triumful tehnologiei mobile: Complot modern fără leac sau pastile… Vindecător neîncetat, la științe expus, De îndoieli în exces nu-i sedus, Constelația progresului iluminat, Gardian al științei, de fapt! Atotștiutor – e bibliotecarul, Ale cunoștințelor – arhivarul! Evenimente create, date aniversare, Înțelepciune – cu zeci de calendare! Slujitor de realizări, descoperiri, Creativ, cu idei, mereu în gândiri… Inventator, în destine; Salvează cărți – pentru tine! Când autorii vor pleca pe veci. Cititorii vor fi, totdeauna prezenți, Într-o Bibliotecă de știri profundă… Dumnezeu e cu Bibliotecă, oriunde! #Svetlana_Vizitiu, Impresii din viață și cărți blog, aprilie, 2024
După ce am deservit cititorii 30 de ani direct la comandă, următorii zece ani, fac același lucru în mod virtual, prin rețele de socializare, blog și pagini tematice, în special pentru zeci de mii persoane hipoacuzice care nu se pot informa din televizoare sonore. Eu nu scriu ca să vând. Scriu din pasiune, celor care mă citesc și înțeleg, le place. E o Parte din mine. Ce scriu? Povești, istorii ce captează stări de spirit, dorinţe, senzualitate, precum pictoriale care trezesc amintiri, emoţie, iubire. Preferatele teme sunt despre personalități și cărți care oferă iubire, frumuseţe, necondiţionat, şi despre destine, suflete ce navighează dincolo de cuvinte. Am avut perioade cu istorii pe care, când le-am terminat, le-am urât, dar niciodată nu am aruncat vreuna. Totul reprezintă un moment din viaţă, serviciul meu la bibliotecă, chiar dacă nu întotdeauna fericit. Ceea ce mie nu-mi place, altuia i se poate părea frumos. Eu caut și doresc să ofer informații de calitate, impresii care să trezească interesul cititorilor. Unele lucrări le realizam în 30 de minute, altele, mai detaliate, au nevoie de câte 3-4 ore de muncă. Însă niciodată nu las temele neterminate să zacă în mape, până nu termin una, de alta nu mă apuc. Pot spune că scriu o viață pe zi. Cel puţin. Ceea ce vreau să menționez, în primul rând: Din toate veacurile, multe persoane au încercat să găsească comori, și puțini au reușit. Doar bibliotecarii au avut întotdeauna noroc în acest sens, pentru că cel mai valoros lucru sunt cărțile. Cărțile sunt o adevărată comoară! Și mulțumesc tuturor colegilor care au reușit să explice cititorilor acest lucru. Și pentru că au păstrat cărțile pentru posteritate. Fie ca norocul să vă însoțească mereu în toate realizările. La mulți ani de Ziua Bibliotecarului! – Svetlana Vizitiu, șef sector promovare BM B.P.Hasdeu
Probabil că aș fi tăcut, dar mă dădeau afară, Pe mine, persistent, deja a câta oară, O șefă, una, alta, zbierând, ca o frustrată, Că-n cei „paizeci” de ani de muncă, am fost doar o ratată! Când fluturam în nori, eram mai umilită Pân-când ardea-în mine flacăra nestinsă… Probabil, eu aș fi răbdat sau suferit mai mult, Durerea ascundeam tăind cuțitu-n unt, De obicei, mergeam în drum cu îndrăzneală, Mă bucuram de un vis înainte de culcare. Eu mă rugam, în culori, și-eram atât de dură Se pare că nu-mi arde de reproșuri, nici de ură… Spatele îndoiam, și nu m-am fript, Nu mi-am permis, nici spiritul n-am rupt, Pe nimeni n-am invinuit… Doar sufeream: că… nimic n-am auzit! -Ei, bine, și ce dacă premizele s-au adeverit? Atunci când visul nu s-a împlinit? O sobă cu cărbuni, nu m-a încălzit. Probabil că aș fi plecat, nu zăbovit, Deși, când tremuram, porneam să cânt, Cu mine… mă-ntreceam, fuguța – în sprint… Adesea-n minte auzeam: Oprește, stop! Munceam pe rupte, și pentru ce, mă rog?! O societate proastă, fără bucurii- Așa-i când meritul nu e al ei… Orașul zgomotos, flămând, cu visul rupt, Norocul fără spirit, fugise brusc. Probabil că aș fi plecat, am zăbovit, Nu e nevoie, clar că – am început Să adun și să lipesc tot ce s-a rupt… Am devenit matură; trecutul lasă urme. Există-un ultim șir în suflet fără urne, Sechele am aruncat în sorțile străine Ale celor, ce aruncau în coșul fără vină… Eu lacrimi am ascuns, gândul l-am plecat, Trimise de-a lungul valurilor, aripile-au urcat, La omul Dumnezeu, mereu M-a sprijinit, Și când am rătăcit, greșit: m-am pocăit, Pedepsele pe merit mi le-am atribuit, Dar, nu mai iert acele răutăți umane ce-au trecut în rit… /21 martie 2024/
Nodul se-înfige-n stânga, Se va ondula, va dura pentru totdeauna Rostogolind în veșnicie mingea A celor vremuri vechi înșirate în diurnă… Neaua ce pică milioane de ani De mii de ori îmi va repeta Că erorile ce vin în amintiri Nu se mai pot corecta… Eu pășesc în imagini alunecând, Prin gheața mormântului apărând Trăsături, chipuri cu voi, dragi părinți, Față în față, într-o îmbrățișare cuprinși… Voi, care ați înconjurat calendarul, Cu acele zile de spaimă, loviți-mă din nou, Că poate reușesc, să vă salvez prin darul… Învăluit de Dumnezeu… Cât de dor mi-e de părinți, De chipul mamei, silueta tatei, real venind, Acasă, la bibliotecă, mereu interesați De viața mea, succese, toate-n rând… La neam lăudând, Cu mândrie, bucurie, apreciind… Cât de mult îmi lipsește tata, Dor de cuvântul afectuos „tăticu”… De chipiul lui de marinar răvășit, Parcul lui Ștefan, și-aici e un dor mâhnit… Devin mai tristă în luna Decembrie, Ador sărbătorile de apoi, ce-o cuprind… La fel, mi-e trist în luna Septembrie, Cea, cu ziua de naștere a mea sărbătorind… Acele luni, în familie ne adunam, În mod deosebit, sărbătoream… Dar, le-ați ales voi, dragi părinți, În datele acestea, să vă pomenim… Voi aprinde lumânarea în amintire, Dureros mi-e să-amintesc… Dar din nou apare-n zori strălucirea A zilelor pe care să le salvez îmi doresc… Cu cât mai departe cu atât mai aproape, Strângându-mi inima în pumn, Cât voi trăi amintirile într-o roată Le voi roti în noul drum… „Anii de suflet” – Închinat părinților, iar tata ar fi împlinit pe 30 ianuarie niște ani de suflet -88 de ani Svetlana_Vizitiu autoare, 29 ianuarie 2024
Închinare părinților Vasile si Teodora Vizitiu / în memoriam
„Iubirea a fost și va rămâne subiectul principal al literaturii trecutului, prezentului și a viitorului. Nu este o excepție nici în poeziile și proză, pe care le-am scris din suflet pentru cititori. Am scris despre o dragoste de viață, care se bazează pe încredere, prietenie sinceră, respect reciproc, devotament și înțelegere. O dragoste care s-a păstrat în timp, verificată de despărțiri sau mici supărări, impuse de diferite împrejurimi. O dragoste pură, adevărată, la care visează fiecare din noi și se poate întâmpla oricui. Iubirea este un sentiment înălțător, care ne face viața mai frumoasă, mai fericită…” (Marcela Șeptelici în cartea „Râd macii”)
https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2024/02/17/marcela-septelici-lansare-de-carti-la-clubul-impresii-din-viata-si-carti/ Tu deschizi cartea ei și nici nu observi cum, după câteva minute, simți suflarea vântului, sunetul pădurii, aromele câmpurilor și florilor, te învăluie, auzi trosnitul vreascurilor și iată acum te uiți în ochii luminoși ai unei vieți fără egal, mișcându-și înspăimântată pașii oamenilor; și care alt interlocutor cu inimă adâncă și înțelept mai poți întâlni?! Primești răspunsuri la aproape toate întrebările! În poemele Marcelei Șeptelici! Și cel mai important, te umpli de frumusețea lumii și înveți să te bucuri de viață. Tu vezi această viață, începi să observi toate detaliile magnifice din care este țesută și ele devin parte din tine! În inima ta, întâlnirea cu lumea poetei va fi pătrunsă de dragostea scriitoarei pentru oameni, pentru viața însăși, pentru sat și natură, pentru noi! Asemenea personalități și scriitori ne sunt ca un medicament vital, acum, avem nevoie de ei, ne sunt necesari ca aerul! În acte este Maria. Toți o cunosc ca Marcela, încă de mică… În familie dintotdeauna rămâne ca Marcela. De aceea, pe cărțile sale de autor a scris Marcela Șeptelici. Așa, o cunoaștem și noi, cititorii ei fideli… O minte sclipitoare, o femeie modestă și ultrainteligentă, scrie despre oameni și faptele lor în versuri și proză, face lucruri de o bunătate cum rar se găsește, devenind astfel preocupată în a înțelege cursul vieții și etatea, căutând în permanență o modalitate de a fi mereu în comunitatea scriitorilor. Scrie cărți, mai cu seamă poezie. Reușește să stabilească ușor punți de comunicare cu tinerii și elevi. Unii au legătură cu cărțile, scrisul, cei mai mulți nu. Preocupările Marcelei Șeptelici sunt nu doar literare, au devenit și legături spirituale. Neliniștită, puțin nedumerită, și tristă; războaiele, ceea ce se petrece pe pământurile vecine nu-i dă senzația unei liniștiri iminente… În veşnică luptă cu timpul – categorie filosofică importantă – trecutul e persistent și dorul încearcă să se impună, autoarea căutând o conciliere între cele două coordonate. Cum iubirea înseamnă viaţă, trecerea timpului duce către apusul ei şi, aflaţi între acele rânduri „A stat la strajă ani de-a rândul” și „Mi-e dor de glia strămoșească”– naşterea şi moartea -, poeta speră în eternitatea rădăcinilor istorice, în încrustarea gândului pentru generații. Cercetându-şi şi sinele, dezvăluindu-şi frământările şi îndoielile, Marcela Șeptelici se autocaracterizează printr-un singur vers realizând un portret spiritual de excepţie: „Sădesc un nuc aici, la noua casă” (Nucul de la poartă din „Dorul de vatră”). – „Un nuc bătrân, umbros,/ Cu ramuri multe până jos,/ A stat la strajă ani de-a rândul./ Și-acum mai stau la el cu gândul./ Ziua frunza-și legăna/ Spre cărare s-apleca,/ Când omul bun venea,/Crengile își clătina./ Se-nchina pân-la pământ/ Din dragoste a tot ce-i sfânt./ Puternic, darnic, primitor/ Ne ospăta pe toți cu dor./ La umbra acestui nuc rotat/ Am stat mult timp și-am meditat./ A fost un nuc ales și devotat,/ Atâția ani de strajă-a stat…/ Chiar și în noaptea cu furtună,/ A stat falnic în grădină,/ Legat de glia noastră sfântă,/ Cu roade mari și rădăcina-adâncă./… Ne cheamă și acum acasă/ Cu daruri sfinte pentru masă…/… Mi-e dor de glia strămoșească./ Sădesc un nuc aici, la noua casă.” Evocarea părinţilor, a casei părinteşti, a locurilor natale vădeşte o puternică dragoste faţă de ţară, de neam, de limbă. Ca toate celelalte sentimente, iubirea – noţiune abstractă – capătă conotaţii neaşteptate, eul liric definindu-şi trăirile în sintagme inedite. Frământările lăuntrice sunt alăturate, de cele mai multe ori, de schimbări ale regnului vegetal în funcţie de anotimp. În această tonalitate, „A clădit piatră cu piatră/ Ridicând fântâna sacră,/ Cu apă cristalină, bună/ Pentru nepoței și mumă.” – printr-o versificație clasică, scriitoarea ne oferă o oglindă a spiritului ei neliniștit; optând pentru dragoste de neam, pace, și urând războaiele, comunicând nu numai încercările de a le înlătura, dar și dorința de a se sacrifica pentru a înțelege rostul. Dincolo de metalimbajul, care cere o lecturare atentă, ni se relevă un altruism smerit, fericit să accepte binecuvântarea divină:„Apă limpede și rece,/Pentru cel care va trece,/ Din adâncul sfânt izvor/Pentru orice călător.”( Izvorul cu apă sfântă din „Dorul de vatră”) Când era mică, organiza concerte în fața porții de la curtea părintească. Imita o scenă, pe care recita poezii, cânta și interpreta scenete dramatice învățate anterior. Spectatorii erau părinții, fratele și cele sașe surori, vecinii, chiar și cei din mahalaua vecină. Marcela afișa anunțul, duminicile și de sărbători. Drept că gramotele erau înlocuite cu aplauzele fierbinți pentru ea și copiii care evoluau alături, dar și cu o mângâiere pe cap: „Bravo, artista mamei!” Acest episod i s-a întipărit în amintire, pentru că de fiecare dată când scrie versuri, editează cărți, sau face recitaluri de poezie, scriitoarea deschide acea pagină cu o scenă improvizată, și ea, Marcela Șeptelici, devine „artista mamei”… O copleșesc aceste amintiri cu emoții până lacrimi… „Un dor pripit o tot cuprinde,/ Îl simte-n piept că-și face casă,/ Scântei în suflet îi aprinde/ și-l mistuie, dar lui nu-i pasă…”; „Este un vis, este-o magie!/ Când dorul te îmbrățișează/ Și îți provoacă nostalgie,/ Iar pacea inimii cedează.” (Dorul din „Puterea cuvântului”) -Familia, rădăcinile. Mama Marcelei, pe când era o tânără de 17 ani, cu ochii albaștri ca cerul, senini și blânzi, cu cosițele lungi, ce-i atârnau pe piept, cu pielea albă ca spuma laptelui și harnică – foc, a fost cerută în căsătorie de Ionică Puiu din satul vecin, Condrătești, Ungheni. Ionică era un flăcău zvelt, cu ochii pătrunzători de un albastru închis, pasionat de instrumente muzicale, el și-a meșterit singur o vioară de toată frumusețea. O pasiune pe care a transmis-o și celori tineri. A fost o dragoste sinceră, curată, doar că pe neașteptate războiul hitlerist i-a despărțit, el fiind înrolat pe front. Tânărul comunist înflăcărat a fost pus la grea încercare, trimis să fie împușcat pe nedrept. Îar în ajutor îi sărise o rusoaică îndrăzneață care, după spusele lui, i-ar fi propus să-l scape de la moarte, dacă se căsătorește cu ea. După război, cei rămași în viață se întorceau acasă, doar Ionică nu s-a întors. Trecu un timp, și peste trei ani, mama Marcelei a primit o scrisoare de la așa-zisă soție a lui Ionică, în care și-a recunoscut isprava. Între timp, mama Marcelei a fost cerută în căsătorie de Dumitru, tatăl ei real. A luptat și el pe front, lăsându-și unicul fecior la rude, pentru că mama murise de o boală mizerabilă. Era foamete, bântuia tiful, copilul însă a nimerit pe mâni bune; a fost crescut cu dragoste și gingășie, și toți se minunau cum de a scăpat din ghearele tifului. După o vreme bună, Ionică, primul soț, reîntors la baștină, se ruga în genunchi la mama Marcelei ca să-l ierte și să fie primit înapoi în familie, cică numai războiul i-a despărțit. Iar mama Marcelei deja avea trei fete cu tatăl Dumitru, care, o iubea ca pe o femeie vrednică și curată ca apa de izvor. Judecată i-a despărțit legal. Ionică a tânjit mult după Jăniuța, precum o numea el, dar era tâziu. Tatăl Dumitru i-a demonstrat caracterul dur, și voința unui bărbat adevărat călită în război, pentru care a primit binemeritat medaliile de lupte… Dumitru a fost unul dintre ostașii binecuvântați de Dumnezeu, care au rezistat și au rămas în viață din marea urgie a răsboiului fascist 1941-1945. A luptat crâncen, și cu demnitate pentru apărarea patriei, agungând până la Berlin. Mama a devenit soția lui, dăruindu-i șase fete, una după alta, Marcela fiind mezina familei din cei șapte copii. Cu toate greutățile de după război, foamete, pandemie, sărăcie cumplită, feciorul Constantin a crescut ca din apă și trimis la studii în Chișinău, devenind sportiv. Nu-i lipsea nimic, familia mereu era alături, ajutându-l cu banii pentru unelte sportive costisitoare: paralele pentru gimnastică, cântare grele, masă de tenis, mingi de volei și fotbal, etc. Toate cele șase surori și flori ale mamei, au devenit tenisiste sub îndrumarea profesorului – fratele lor Constantin. Părinții făceau cale lungă prin pădure pană la Bahmut pentru a lua trenul spre Chișinău, ca să-i ducă de-ale gurii și să-și potolească dorul de el. Devenind mai mari, întrecerile raionale și republicane erau bine așteptate și prețuite. Anii de studii la școala din satul natal pentru Marcela au fost interesanți și prin sărbătorile cu evenimente literare, festivaluri zonale și raionale. La care pentru participare ea selecta poezii patriotice, despre mamă, tată, pace, țară, natură, conlucrând cu profesoarele de limbă română. Era foarte entuziasmată de poezie, iar aplauzele oaspeților o inspirau. Surorile ei, Ecaterina, Nionila, care studiau la Universități, una la filologie USM, alta la limbi străine, Bălți, – au susținut-o și atunci când Marcela a reușit la Biblioteconomie și Bibliografie, USM. Și, în prezent, colaborează cu colegii care continuă serviciul în acest domeniu. Întreagă viață a petrecut-o printre copii și cărți, inspirându-le dragostea pentru lectură, poezie, participând cu ei la varia concursuri, unii devenind și laureați. Dragostea pentru copii, ea fiind și mamă a doi băieți, a determinat-o să facă și cursurile de dezvoltare pentru a activa ca educatoare – învățătoare, continuând ca metodistă la o instituție preșcolară de învățământ, amintindu-și adeseori de colaborarea frumoasă cu părinții, cu elevii, îndrumându-i spre lucruri bune. După pierderea părinților, a mamei pe care i-a purtat-o de grijă ultimii ani de viață, fiind împreună, Marcela și-a atins coardele cele mai sensibile ale sufletului prin bunătatea ei, grijulie, susținerea și dragostea dăruită. Inima i-a dictat să înșire pe foaie niște poezii: „Crizantemele mamei”; Pentru că crizantemele din grădină muriseră în acea noapte odată cu mama ei. „Vorbesc în tăcere”, după care au mai urmat multe poeme, povestiri. -Baștina, satul natal. În 2019 Marcela Șeptelici a editat cartea de debut „Dorul de vatră”, redând sentimente de dragoste și dorul de părinți; surorile și fratele ei care au decedat; plaiul natal… Amintirile de casă părintească și ograda copilăriei, de bunei, de satul natal și meleagurile lui, de pădurea seculară, râurile ce se mărginesc cu satul de o parte și de alta (Cula și Ichel), pentru ea sunt sfinte comori, iar jocurile din acele timpuri ale copiilor sunt ca valori. Prin ele s-au educat s-au educat si au crescut frumos. Peisajul pitoresc al satului din toate timpurile au fost în viziunea ei: coloritul toamnei, frumusețea și gingășia primăverii înmiresmată cu tot felul de flori. „Oriunde ai pleca în lume,/ Te-ntorci acasă-n țara ta,/ Îi cânți și limba, și-al ei nume,/ De ea departe nu poți sta./ Și pasărea se-ntoarce acasă/ La cuibul unde a crescut/ Și cântă-n limba ei măiastră/ De dorul prin care-a trecut./ Se cântă-n orice colț al lumii/ În limba-n care te-ai născut,/ Comoara ce-au lăsat străbunii -/ O doină veche din trecut./ Se cântă-n limba mamei tale/ În care-ai zis primul cuvânt,/ E cânt de dor și plin de jale/ Despre meleagul tău cel sfânt./ Și te cuprinde dor de țară/ În vraja-acestei melodii/ Și înțelegi a câta oară/ Că n-ai răbdare să revii./ Și te întorci cu drag acasă,/ Revii pe dealul cu pelin/ Și cânți încet doină frumoasă,/ Iar ceru-ți pare mai senin.”( Dragostea de țară din „Puterea cuvântului”) În poezii, natura și obiceiurile locurilor se străvăd printre rânduri. Ritmul rimei este asigurat de o cantitate egală de tensiuni pe fiecare rând. O unitate ritmică a cuvântului care pune accentul pe sensul versului și a semnificației fiecărui cuvânt. Poeta a realizat ca fiecare cuvânt să devină important, chiar greu la cântarul inteligenței, dar pe înțelesul tuturor. În rest, rămâne iscusința autoarei de a aduna versuri grăitoare, găsind teme, motive, idei, viziuni și puncte comune care apropie pe cititorii de orice vârstă. Modestă ca-ntotdeauna, autoarea se retrage în umbră asumându-și doar rolul de editoare la prima vedere, dovedindu-se în final o coordonatoare meticuloasă, adunând versuri pornind săgeata subiectului până la inimă conturând un tablou virtual! Iubirea fiind sentimentul care unește și care ar trebui să domine în lume. Poeta alege smerenia cu gingăşia şi inocenţa unei făpturi alese, autoportretul realizat dintr-un vers definind-o pe deplin: „E amurg, bunică,/ Afară cerul s-a întunecat./ Acasă, mama-ndurerată/ Te așteaptă-n prag./ Iar fratele-i dus departe/ Cu gândul tot la mata,/ Și tata mereu întreabă/ – De ce s-a întâmplat așa?/ Aida suspină îndelung,/ De parcă ne-ar spune că/ Drumu-i prea lung…/ Florile în grădină s-au veștezit/ Frunzele pământul au împodobit./ Vântul printre ramuri cu durere a șoptit:/ – Adio scumpi nepoți, copii,/ Nespus de mult eu v-am iubit.” (Vorbesc în tăcere din „Dorul de vatră”) -Despre prietenia adevărată dintre tatăl ei și vărul Ilie, prietenul fidel, Marcela Șeptelici a menționat nu întâmplător. Prietenie ce a durat până dincolo de moarte, bazată pe încredere, omenie, ajutor reciproc. Despre aceste calități umane, a discutat scriitoarea și cu elevii din mai multe școli, gimnazii, fiind invitată la varia lansări de carte, mai mult, a contirbuit la educarea tinerei generații prin proiectele utile, una dintre ele cu genericul „Cărți pentru școala ta”, completând fondurile cu creașii noi literare. În present, Marcela Șeptelici este membră a Cenaclului literar-artistic „Vocea Generalităților”, pentru care manifestă un interes deosebit, este foarte activă la evenimentele culturale care se promovează în țară, dar și peste hotarele Moldovei. Totodată, continuă să-și dezvolte abilitățile prin ședințele care au loc în cadrul instituțiilor culturale. Și-a făcut mulți prieteni, colaborează cu personalitățile din România: Fălticeni, Suceava, Iași, Vama, alte localități, respectând obiceiurile și tradițiile neamului strămoșesc. Pacea. Subiectul păcii reflectată în volumele mai multor scriitori o sublimă. Citind romanul „Forța iubirii” de Ana Onică, președintele Cenaclului Literar-Artistic „Vocea Generațiilor”, scriitoare apreciată în Moldova, Marcela Șeptelici susține cât de importantă este promovarea și menținerea păcii în întreagă lume. A abordat și a punctat în multe poezii proprii despre valoarea păcii: Liniștea păcii; Ziua luminoasă; Simbol al păcii; Neliniștea comună, etc. O frământă și alte subiecte, care, la fel, interesează cititorii: Dragostea de țară; Limba maternă; Credința; Adevărul; Prietenie; Dragoste de părinți, feciori, surori; Bunătate; Anotimpurile și frumusețea lor; Plaiul natal, etc. Toate acestea fiind reflectate în cartea de autor „Revenire”, editată la Tipografia Centrală din Chișinău în 2020, ilustrată frumos de către regretatul scriitor Alexandru Plăcintă, om înzestrat cu darul picturii, poet și povestitor, foarte iubit de copii și cei maturi. Este cel care ia apreciat lucrările și a îndemnat-o să scrie în continuare, scriind prefață la cartea ei. Fiind îndrăgostit de natură, trece ca un fir roșu prin orice poezie sau poveste. „Alexandru Plăcintă a fost un model în viața mea: tacticos, liniștit, chibzuit, iubitor de carte și de copii. Scrierile lui le recitesc cu drag, dedicându-i după moartea lui subită un vers dureros și de regret:„Scriitorului Alexandru Plăcintă” din cartea mea ”Râd macii”, pe care am editat-o după ce poetul a trecut la ceruri” (Maria Șeptelici) – „Pentru noi ai fost ca frate,/ Ca părinte, învățător,/ Și mereu aveai dreptate,/ Mult stimate scriitor!/ Pentru cei mici ai fost bunic,/ Cu suflet bun, frumos, voinic,/ Te așteptau mereu să vii/ Cu noi povești și poezii./ Dar prea devreme ai plecat,/ Însă averea ne-ai lăsat -/ Cărți cu multă-nțelepciune,/ Multe amintiri frumoase/ Despre întâniri din clase,/ Despre versuri recitate, /Melodiile cântate./ În gând, și-n suflet te-om purta,/ Nimeni nicicând nu te-a uita/ Cei mici vor răsfoi cu drag/ Cărțile ce îi atrag.” (fragment) În 2021, apare cartea „Amintiri – sfinte comori” cu povestirile care conțin mesaje importante pentru generațiile din present și viitor: Dragostea de neam, țară, baștină, natură, familie. „Amintirile de casa părintească, copilărie, cele 23 sorturi de poamă aleasă, pe care le-au plantat părinții pentru a ne crește, jocurile la sărbători, sunt niște sfinte comori. De aceea, am denumit acest volum „Amintiri-sfinte comori”, o carte la fel ilustrată de A. Plăcintă corespunzător subiectelor povestirilor mele.” (M.Ș) -După circa un an, la fel în 2021 apare de sub tipar cartea „Puterea cuvântului”: Poezii și zicători, de Marcela Șeptelici, cu ilustrații color de A. Plăcintă: „Cuvântul poate avea putere atât pozitivă cât și negativă. Prin puterea lui am descoperit ce înseamnă a fi un prieten adevărat, care știe să pună cuvântul la locul lui într-o relație, și cuvântul lui se adeverește prin fapte reale.” (M. Ș.) Astfel, au apărut poeziile din această carte: Cuvântul – măsura omului; Puterea cuvântului; Tăcerea; Speranța, etc. Apariția volumul a inspirat-o pe scriitoare la mai multe scrieri, i-au sporit speranța în viitor, să vibreze acest subiect actual în orice timp pentru fiecare om, a scris despre asta și în poezia „Speranța” care ulterior a devenit și cântec sub orchestrația muzicianului Vlad Mircos, interpretată de Rodica Druță-Hamuraru. O piesă lansată în premieră la Tezaur TV „Bună dimineața”. O colaborare frumoasă o leagă de acești oameni de artă minunați. Mai are o piesă muzicala pe versurile sale „Dorul de baștină”, la fel muzica de Vlad Mircos. „O comoară mi-a fost următoarea carte cu titlul „Râd macii”, ilustrată cu picturile în ulei de Simion Șeptelici, tablouri care redau exact conținutul poeziilor și a celor patru povestiri incluse în volum. Prefață scrisă de Petru Crăciun, un scriitor din București, România. Poezii de dragoste, atitudine față de ororile războiului din Ucraina, pace, credină, anotimpuri…” (M.Ș.) –Petre Crăciun despre cartea „Râd macii”: „Autoarea ne invită atât pe tărâmul Poeziei, cât și al Prozei. Și asta pentru că nu se oferă spre lectură, într-un singur volum, 24 de poeme și patru povestiri. Ele sunt diferite ca tematică. Avem poezii de dragoste, dar și de meditație, de atitudine față de ororile războiului… Ce frumoasă ar fi lumea dacă rânduiala ei ar fi scrisă de poeți… Sensibile și frumoase sunt și cele patru povestiri cu care Marcela Șeptelici își încheie acest nou volum. Autoarea ne invită să-i aflăm gândurile despre culorile anotimpurilor, ne sfătuiește să prețuim Timpul (ce sfat valoros!), să iubim și să facem daruri, dar mai ales să stăm de vorbă cu inima…” (fragment) Cu lansarea acestui volum, dar și cu întreagă creație până în present, scriitoarea a fost așteptată împreună cu echipa de scriitori și artiști la baștina natală Năpădeni, cu genericul „Năpădeni – vatră de dor”, acolo au fost întâmpinați cu pâine și sare într-o atmosferă caldă și prietenoasă, cu elevii și profesorii din gimnagiul local, creînd o punte între generații de oameni. Iar la Buciumeni, același raion, au fost întâmpinați cu genericul „Să râdă macii”, cu cântece, poezii și spiri bun, în straiele naționale, cu expoziție de tablouri a pictorului Simion Șeptelici. Au venit cu sfaturi utile și îndemnuri către lectură, dragoste de carte și de poezie, dar și cu donații de cărți de autori: „Dacă ai credință, speranță și încredere în ziua de mâine, atunci și visurile se îndeplinesc, devin realitate.” (M.Ș.) „Mă întreb ce mă-ntrebam,/ Încă de mică când eram-/De unde atâta frumusețe și culori?/ E ca-n poveste, un vis ce apare-n zori./ E mărul străbunicului/ Frunza și-a lăsat./ E mult prea trist și obosit,/ De-atâtea roade ce a dat./ Dacă-ar putea vorbi, ne-ar spune/ Că a trăit ca prin minune/ Ani grei de secetă, război…”(Lunca pare azi pustie din „Revenire”, fragment)
„Natura își avea viața sa. Copacii demult își lăsase haina ruginie și stăteau triști și tăcuți. Din când în când ei tresăreau și își mișcau crenguțele amorțite sub greutatea coțofenelor flămânde și gălăgioase, care îi vizitau. Pe lângă alei, în iarba veștedă, de culoare galbenă-verzuie, ca niște gospodine harnice trebăluiau vrăbiuțele, iar porumbeii zgribuliți, locatari fideli ai parcului, stăteau nemișcați de parcă meditau, se inviorau doar atunci când cineva le arunca semințe ori fărămituri de pâine…/ „De odată mă cuprinsese un dor puternic de iarnă adevărată, de iarnă de cândva, cu multe ninsori, ger, cu viscole și troiene. Ce ierni frumoase erau pe timpuri!..” (Dor de iarnă de cândva, fragment din „Amintiri-sfinte comori”) Exprimată în vers clasic, iubirea, sub toate formele ei, inundă paginile cărții. Un parfum patriarhal, cu accente nostalgice, se desprinde din versuri sau povestirile autoarei Șeptelici. Credeți că autoarea vorbește doar de anotimpul iarnă sau despre lipsa iernii adevărate în prezent? Să vă spun eu despre ce mai mult tângește scriitoarea: este vorba de atitudine, de comunicare, de cuptorul de suflet sau săniuțele copilăriei, dar toate la care se adunau oameni de suflet, la evenimente cu tradiții și obiceiuri, cu reciprocitate și implicare în durerile oamenilor de alături. Despre satele lepădate, și sentimentele care azi mai mult lipsesc, iar indiferența persistă… De multe ori, dezamăgirea e camuflată, încât cititorul o depistează cu greu…
! Scriitoarea Maria Șeptelici la Biblioteca Hasdeu!
Proza și versurile Marcelei Șeptelici învață să fim ordonați, educați, grijulii, să fim oameni! Este bine, indiferent de ceea ce spui, gândești sau simți. Chiar dacă viața e plină de cusături, insistă asupra lucrurilor bune! Prin versul ei, fie, doar pentru că a sosit,.. îți zâmbește și te invită în viață! Diferită, complexă, imprevizibilă, obosită sau ocupată, toate o fac să fie și mai apreciată! Poezia scriitoarei nu trebuie să o înduri, trebuie să o trăiești, să-i mulțumești și să încerci să-o vezi și să-i păstrezi frumusețea! Este întotdeauna despre frumusețea (im)posibilă a vieții. Marcela Șeptelici, o profesoară uimitoare, după cuvintele ei privești altfel în jur, într-un mod nou, te învață să vezi perfecțiunea în tot ceea ce te înconjoară! Nimeni altul decât poeta Șeptelici, în acest mod, poate descrie această lume, incredibil de frumoasă, pe care ne-a dat-o Dumnezeu!
Îmi plac oamenii care sunt atât de puțini! /Svetlana Vizitiu Impresii, Ianuarie 2024
Cărțile autoarei Maria Șeptelici le puteți citi la Biblioteca Municipală B.P.Hasdeu, str. Ștefan cel Mare, 148!
Vă invităm cu drag la Lansare de cărți a autoarei Marcela Șeptelici! 16 februarie 2024, ora 13.00, BM B.P.Hasdeu
Mămica îmbătrânită, obosită… De neplăceri, ca focul, îi este frică. Mereu aleargă prima-n ajutor,.. îngheboșită, Și, gata să întâlnească, să petreacă, uitând de riscuri. Grija ei uneori devine enervantă. Și întrebările sunt de prisos. Involuntar, nepoții o atacă, Dar și copiii strigă iritați: „Închide ușa!..” Cu implicarea ei, pe toți interferează, Târziu adoarme, se trezește-n zori. Se agită, ea decide, orice o interesează, Încearcă-un leac, vine cu sfaturi, bagă furori. Se-impune cu rețete în postare. Că brusc, nu așa lucrează „mașina de spălat”! Ori, își va nega decizia în proastă stare, Ori, replicile le va înșira cam deplasat… Neliniștită-i, când târziu venim, De Dumnezeu pornește vorba! Și merge la biserică lung timp… A devenit deja o normă… Dar a venit și vestea… Casa e pustie. La fel, ca tata… Urgență fără rost. Mămica încă caldă, nu și vie… Triști, ne priveam cu lacrimi în ochi… Involuntar, în orice moment, ne amintim cu dor… De bătrânica mamă ce moartea ne-a furat-o. Cât ne lipsește a ei curiozitate, ori Întrebările la telefonul care astăzi tace… Atât de mult lipsește grija ei… Nimic mai mult nu s-ar dori… Decât în prag din nou să fie Cu zâmbet, tristă, mamă, sorry! Și fericire la copii, și sănătate, Mama la Domnul roagă, cere Binecuvântare, în a ei etate, Nu uită nici de tata, și iertare… Și nu ne lasă să plecăm flămânzi, În ochi privește adânc, pătrunzător, De parcă ne-ar citi în palmă când – Mințim, că nu ne este rău… Și nu mai pleci fără cuvantul „Fericit”, Se va ruga, și cruce îți va face. Așa doar dânsa poate implicit Să-ți schimbe spiritul imediat la față! Și pare că de-ar fi azi, mama vie, Am regăsi cuvinte, simțuri bune pentru ea… Mare regret că doar după pierire, Realizăm că lumea fără mamă Este și rece, pustie, și… fără leac… /Poem de Svetlana Vizitiu, în amintirea mamei plecată la Domnul pe 7 septembrie 2022 /
Am visat-o pe mama azi… Cred că prima oară după moartea ei. Mama era cu tanti Catea, una dintre cele șapte surori de-ale ei, decedată în 2021. Arătau mai tinere și mama o întreba când îi va întoarce creionul de contur pentru ochi. Și Catea i-a răspuns:„La ce-ți trebuie?” – Eu m-am revoltat, în visul meu, știam că Catea luase întreagă cosmetică de la mama, apoi mi se făcuse milă de mămica. – Știi, mamă, nu te întrista. Uite, la doi pași de noi este magazinul UNIC, la etajul unu te poți plimba și alege orice dorești, haidem?” Mama a părut parcă interesată, și cred că ne-am pornit împreună la UNIC… Visul era atât de real, și atât de semnificativ în ajunul unui an an de la decesul mamei din 7 septembrie 2022… Mama își făcea griji să arăte bine, de fapt, niciodată în viață nu se machia, doar atunci când noi, fetele mamei ne apucam s-o machiem pentru vreun eveniment oarecare. Mama era frumoasă real, încă din tinerețe se evidenția prin naturalețea sa, pielea albă și curată, părul de culoarea grâului copt, cu gâța ei împletită, mai jos de brâu, lungă și deasă. Tata o iubea enorm, și mereu se grăbea la mama acasă… Cred și în vis, mama se interesa să se facă frumoasă pentru tata, cu siguranță ei sunt împreună în Împărăția Domnului…
Să fii tată sau mamă este cel mai mare act de curaj de om, pentru că precum și este – îți expui sufletul la toate tipurile de durere, dar mai ales incertitudinii că faci lucrurile corect și temerii de a nu pierde ceva atât de iubit. E ca un împrumut, cel mai prețios împrumut, pentru că sunt ai noștri atâta timp cât nu pot avea grijă de ei înșiși, după aceea aparțin vieții, destinului și familiilor lor.
Un an de când a plecat la Domnul mama Teodora, acolo, deja e alături de tatăl nostru Vasile Vizitiu! Amintire binecuvântată tuturor mamelor care au plecat de lângă noi… Doamne, te iubim, avem nevoie de Tine, dă fericire copiilor fără de mamă! Și Iertare, părinților noștri! Amin!
Fiecare om are nevoie de un omuleț… Nu contează care. Să fie unul drag… Să fie unul al tău, pentru a fi mereu alături. Să te privească mereu în ochi, să râdă cu tine, să-ți fie un sprijin, să-ți încălzească mâinile, să-ți fie prieten. Și, pur și simplu, să te iubească. Fiecare are nevoie de „omulețul” lui… Dacă aș putea trăi din nou viața, Aș fi vorbit mai putin si aș fi ascultat mai mult oamenii înțelepți… Aș pătrunde cu răbdare în mintea lor pentru ai înțelege Mi-as fi facut timp să-i ascult pe bunicii, parinții povestind din tineretile lor. As fi invitat prietenii la masă chiar dacă e o pată pe covor și canapeaua trebuie curațată. Nu m-as mai agita atat de mult pentru lucruri meschine și mărunte… lucrurile care deocamdată mă rușinează… Poate nu e târziu? Aș dori să mă culc, să mă odihnesc atunci când mă simt rău, în loc să pretind că pământul nu va mai roti dacă eu nu voi fi la serviciu sau într-un loc oarecare obligatoriu… pentru o zi… Nu va faceți griji din cauza celor care nu vă simpatizează, sau mai mult, n-ar trebui să ne intereseze cine, ce face… Fiecare cu durerea sau bucuria lor. În schimb, să prețuim prietenii pe care îi avem și oamenii care ne iubesc… Să ne gândim la lucrurile cu care Dumnezeu ne-a binecuvântat… Și la ceea ce facem în fiecare zi să ne îmbunătățim mintea, trupul, sufletul, emoțiile. Dar, cel mai mult, să avem o a două șansă la viață… Să prețuim orice moment, să-l privim cu adevărat… Călătorind prin lumea sufletelor dragi, alături de ele cuminți, acasă, oriunde, în munți și prin mări… La soare, cu carte, cu multă dragoste și îmbrățișare… Eu l-aș trăi mai intensiv… Cu familia, părinții, mult mai mult oferindu-le atenție necesară… Și, de părinți aș fi ascultat mai mult… Dar, viața uneori te pune în asemenea situații…. când nu poți ajuta persoanele dragi cu nimic decât cu rugăciunile pentru ele, la Domnul…
Fiecare este responsabil pentru viața lui, mi-au trebuit ani buni să descopăr că supărarea, morocăneala mea, depresia, furia, insomnia și stresul meu nu vă rezolvă problemele, ci mai mult, exagerează. Am obosit spre regret, și, înainte să am un accident vascular cerebral și să mor, am înțeles că nu port răspundere pentru acțiunile altora, dar sunt responsabilă pentru reacțiile pe care le exprim față de acestea. Așa deci, am realizat că datoria mea față de mine este să rămân calmă și să-i las pe fiecare să își trăiască viața și să rezolve ceea ce îi corespunde la fiecare… Nu trebuie să faci totul, nu trebuie să fii o super mamă, o super soție, o gospodină, o profesionistă, o super femeie… Pentru că atunci când corpul tău îți revendică, puțini își vor aminti că ai încercat să fii totul, fie să ajuți în modul tău, așa cum poți. Copiii cresc, soțul nu rămâne întotdeauna, locul de muncă te înlocuiește cu ușurință, casa mereu va avea nevoie de reparație, dar sănătatea ta emoțională, s-ar putea să nu ai o a doua șansă. (S.V.)
Câteva semne care m-au făcut să înțeleg că îmbătrânesc și nu voi mai fi niciodată… tânără! Bătrânețea – este cu mult peste… 75 de ani. Apare postura cocoșată, marasmul și mormăitul, și pensia mizerabilă cu care nu prea îți permiți să te distrezi. Toate acestea sunt undeva departe, dar deocamdată trebuie să te bucuri de viață. Însă primele clopote că bătrânețea se apropie se aud mult mai devreme. Și la 20, și la 30 și la 40 de ani. La mine… dupa 55, serios ) Și mai serios, după decesul parinților mei, e tare trist… Am îmbătrânit interior… Am decis să-mi amintesc ce anume îmbătrânește femeia înainte de timp
Într-o zi un coleg mă privea țintă. Apoi din nou. ”Poate s-a îndrăgostit?” – mă gândeam eu în firea mea cu respirația oprită. Și am început să cochetez cu el. Iar el îmi spune: “Ai un fir de păr alb care atârnă ca o antenă. Să-l scot?” Doamne, ce rușine am simțit. Pe atunci aveam vreo 25 de ani. Și credeam că sunt încă departe de părul cărunt. Adevărul e că acest fir de păr a fost un salut din viitor. L-am îndepărtat și nu am mai observat altele încă zeci de ani. Eram tănără și fericită, cu părinții și prietenii în viață, nu avea de unde să îmbătrânesc înainte de vreme…
Locuiesc la etajul șapte, dar uneori trebuie să mă deplasez mult și bine în varia direcții… Adesea mă prind gândindu-mă că în fiecare an îmi este tot mai dificil să urc scările de la etajul doi în sus… Gata, transpir de oboseală.
Bărbații necunoscuți au încetat să mă strige „Domnișoară!”. Tot mai des aud „Doamnă!”
La 20-30 de ani nici nu mă gândeam dacă pot mânca după ora 18-19. Puteam uita complet de cină sau puteam mânca pe săturate cartofii prăjiți și murăturile preferate. Și corpul meu suporta toate astea, mereu aveam o siluetă minunată. Acum nu-mi mai permit, deja stau cu frică să nu mă apuce foamea la ora 23, căci adorm tarziu. Dimineața, am TA si fața umflată de la excesul de sare sau apă băută după ora 21.
Nu-mi mai plac companiile /evenimentele zgomotoase, îmi plac dialogurile confortabile între prieteni. Și subiectele s-au schimbat. Aș vrea să vorbesc nu despre cosmetice, ci despre oameni si destine, despre acțiunile și consecințele lor. Toți bătrânii sunt puțin filosofi – își analizează trecutul, și au proiecte pentru viitor. Încă, le mai avem…
Nu mai am nevoie de compania unui bărbat. Dacă înainte bărbații erau un motiv excelent pentru a-mi testa farmecele feminine, a râde, a cocheta, acum toate acestea sunt inutile. A dispărut și energia. Doar că uneori la odihnă, mai dansez cu plăcere, în horă, adică… )
Mă atrage natura, satul, pictura, grădinăritul… Melodiile retro, valsul, jaz-ul… Îmi amintesc de clipe fericite cu părinții mei și iubiri ce mișcă sori și stele.
Vreau liniște, vreau să fiu lăsată în pace. Dar, nu se poate, grijile pentru copii și nepoți te vor măcina mereu, nu vor dispărea niciodată.
Mă încrunt când aud cum și despre ce cântă muzicienii moderni care îndeamnă la droguri, violență etc… – doar negativ, și gănduri posomorâte. Prefer să ascult ceea ce era popular acum 20-40 de ani. Mă uitam la thrillere și blockbustere, acum mă atrag melodramele psihologice.
Memoria. Dispare și ea undeva în cele mai importante clipe, deja uiți numele celor pe care i-ai cunoscut recent… Poate de la calculator, poate de la stres-uri, dar e grav când uiți cele necesare, nici vitaminele nu ajută. Oasele și dinții dor, spatele amorțește, faci sport cu greu, dar trebuie ) Nu urmez tendințele modei, nu mă înfrumusețez cu strasuri și ruj strălucitor. Dacă aș putea, aș merge peste tot într-o pălărie invizibilă, dar acest lucru încă nu a fost inventat. Încă mai sper că a rămas ceva frumos în mine, la exterior, dar mai atrăgător interior. Sper, și cei apropiați să simtă aceste lucruri. Din partea mea, observ și simt totul, și iubesc, și compătimesc, și când pot, ajut. Sănătate să aveți! Doamne ajută!
Dacă ar ști cineva cât mă costă toate acestea. Ce tensiune monstruoasă – pentru a întra în stare de pace și voință… După acele cumpene groaznice, după toate acestea să-ți vii în fire. Dar, trebuie să tragi această piatră, e a mea muncă nebună, nu ai de ales… Sunt recunoscătoare problemelor, ele îmi demonstrează valoarea!
Am cunoscut singurătatea la maxim, pierderea persoanelor dragi și iată – mântuirea mea în rugile la Domnul și în versetele blogului. Nu sunt scriitoare de meserie, dar avem pe liniile părinților rude talentate în orice domeniu…
Despre singurătate în poezie:
„Nu pot să mă descurc cu durerea
Să insist – singurătatea să plece,
Voi spuneți
Că se va rezolva, în continuare,
Eu însă vreau să strig cu disperare.
Singură, singurică –
Un ecou în expansiune,
Urmată de tăcerea minune
Și-amarul în lacrimi,
Bucuria zâmbind,
Și păharul cu vin
Îl beau pân-la fund” ( 2020, 25 iunie)
Dacă te adresezi deschis și cu îndrăzneală către singurătate, înseamnă că te înțelegi bine pe tine, sufletul tău. Singurătatea – nu este decât una dintre valorile de bază al unui singuratic, social. Cunoaște-le pe toate în calea ta creativă pentru ați atinge potențialul maxim!
„Dați-mi un film
Despre care nu știu,
Dar, puneți-mi un pix în mâină,
La idei voi privi,
Justificări voi găsi,
Și direcția – voi crea una…
Cam ciudat, e să fii –
Fericită, și-o parte a Lumii,
Să-ți depui munca ta
Și – de-o viață experiență…
Să înțelegi că propria ta lume –
O realizezi din al sufletului apeiron!” (SV, 2020)
Oamenii dintotdeauna urăsc persoanele care spun adevărul, şi înzadar… Acestea niciodată nu lovesc în spate. Nu cifrele sperie, ci atitudinea! Pentru că atitudinea indică trendul… Un sistem se caracterizează nu prin capacitatea de a greși, ci prin reacția la erori. Anume aceasta ar fi semnul de sănătate, fie boală a întregului corp. Greșelile pot fi mici, și pot fi uriașe. Este important să nu pretinzi că nu există nicio problemă, ci să recunoști și să decizi, foarte aspru. Cam acesta-i motivul pentru care încerc să evit comentariile negative… Important e să deții autocontrolul.
O femeie săracă dintr-o comunitate mică era foarte credincioasă. Într-o zi, când banii nu mai erau suficienți, nici măcar pentru a-și hrăni copiii, ea a sunat la un post de radio și a lăsat acolo un apel către Dumnezeu. În timp ce angajații de la postul de radio au compătimit-o pe femeia credincioasă, unul dintre ascultători era, însă, foarte furios. Acest ascultător era un ateu convins și a decis să își satisfacă plăcerea, batjocorind femeia credincioasă. Bărbatul a aflat adresa, a sunat-o pe secretară, și a instruit-o să cumpere multe daruri și alimente. astfel secretara s-a întors la el cu cea mai bună carne, brânzeturi și dulciuri. Imaginați-vă uimirea ei atunci când șeful ei i-a dat următorul ordin: – Livrează produsele acestea la următoarea adresă! Iar în cazul în care femeia te întreabă cine a trimis alimentele să-i spui… că Diavolul! Ei bine, când secretara i-a dat femeii pachetul cu produsele alimentare, ea a fost foarte emoționată. Femeia era atât de recunoscătoare, încât lacrimile îi curgeau din ochi. Nu a încetat nicio clipă să-i mulțumească și să o binecuvânteze pe fată. Dar când și-a luat rămas bun, a întrebat-o pe femeie: – Nu vreți să aflați cine v-a trimis aceste produse? – Nu! răspunde femeia. – Nu are absolut nicio importanță! Pentru că atunci când Dumnezeu dă ordinul… Chiar și diavolul se supune!
– Tu, într-o zi oprește-te și ascultă ce vrea sufletul tău? Sufletul nu-l ascultăm atât de des în obiceiul de a ne grăbi undeva. Ce n-aș fi simțit sau retrăit în viață, din anumite motive nu mi-am pierdut niciodată dorința de viață, nu știu de ce, în sufletul meu răsună muzica și îmi umple viața cu sens. Iubește omul care are nevoie de Tine!
O trăsătură distinctivă a operelor Veronicăi Pîrlea-Conovali este dragostea altruistă pentru țara Moldova. Născută în Vărăncău, Soroca, călătorind prin țară, ea observă cu entuziasm viața zilnică a oamenilor obișnuiți, face adesea schițe în aer liber, apoi, întorcându-se acasă, finalizează imaginile în rimă. Poeta este la fel de bună la schițe prozaice, redând personaje memorabile, peisaje naturale și scene de gen în poezii. Totul respiră viață, plină de credință. „Tu mi-ai întins mâna printre nori,/Mi-ai deschis cartea ta, părinte,/M-ai lăsat să citesc câteva rânduri/Și ai plecat după ceața de ieri./Printre rânduri îți vedeam privirea/Coborâtă până la inima mea./„Să nu uiți de Domnul, copilă!”/-Auzii vocea blândă a ta.”/din Povața, p.29
„Cântarea iubirii”: Un volum nou, recent lansat de autoare. E cazul când cartea, pur și simplu, radiază tandrețe. După conținut, selecția de poezii și proză este minunată. O carte confortabilă, caldă. Poezii cu lecții de viață, amintește de recunoștință pentru părinți. Fiecare poezie e plină de credință, dragoste, magie a naturii:„Prin păduri și prin vâlcele/Lasă straturi de mărgele,/Fulgi pufoși și argintii,/Pentru voi, iubiți copii!/Hai, ieșiți la săniuș,/Să vă dați pe derdeluș!/Nu vedeți că-ntregul sat/Haina alba a-mbrăcat?”/din Magia iernii, p.92
Calitatea cărții –plăcută, ușoară la citit. Scriitoarea combină cu pricepere detaliile psihologice prin cuvinte ce nu-și pierd rafinamentul, ci dobândesc o saturație deosebită a culorilor urbane, sau de țară. Pe baza motivelor istorice, a războiului din Ucraina, Unirea, obiceiuri și tradiții, experiență și dragoste, în uimitoarea lume asemănătoare credinței a eroilor, între realitate și halucinații, întreagă noastră viață pare să fie reflectată prin stilul scriitoarei. „Scumpă țară dintre râuri,/Am visat aseară-un vis,/Că s-au coborât din ceruri/Un alai întreg de sfinți./Au înconjurat hotarul/De la vest până la est,/Și s-au stabilit cu traiul/Chiar în vechile cetăți./Ridicate, ruinate,/Cu istorii zbuciumate,/De dușmanii pângărite/Și de trădători rănite,/Iar un sfânt cu barbă alba/Îmbrăcat în haină largă,/Cu ochi blânzi, pătrunzători/A zis, fraților-surori:/Am luat sub pază țara,/Și acest bătrân popor,/Vrem strinii să-nțeleagă/Că suntem nemuritori./” din Visul, p.16
„A înflorit Crăciunul din fereastră/Și fulgi de nea pe prag s-au așternut,/Sărbătorile ne bat grăbite-n poartă,/Din negura de vremi n-au dispărut/Căci fiecare gospodar din talpă,/A știut ce-nseamnă armonie,/Și la șezători cântau odată,/Despre sfânta noastră moștenire./Au fost în viața noastră zbuciumată/Mai multe chinuri, greutăți, dureri,/Dar am crezut în sfânta ascultare,/În dimineți frumoase și-n puteri!..”/din Vin Sărbătorile, p.88
Unele versuri ale autoarei sunt aranjate pe ritme muzicale, unele chiar cântate de artiști celebri. Versuri scrise cu ușurință, își găsesc ritmul și rima muzicală, pătrund la suflet și te pun să-ți schimbi modul de gândire, de viață fără intrigi. Scriitoarea lucrează cu fenomenul memoriei: explorează mecanismele acestuia și studiază ce se întâmplă cu amintirile, cu personalitățile și faptele care sunt uitate. În modul său, autoarea aduce conversații despre memoria privată și istorică din secolul XX în secolul XXI, ținând să aducă aminte și să povestească istoria țării prin personajele reale: „A fost un Mircea Vodă cel Bătrân,/Care-a domnit cu multă dibăcie,/Ocrotind țara cu multă bărbăție,/Urmașilor fiind lăsată moștenire./Cu fără multă carte, dar mare înțelept,/A îndemnat poporul pe drumul sfânt și drept,/Cu-aleasă intuiție și dragoste de neam…”/ din Odă Marelui Domnitor, p.9
Veronicăi Pîrlea Conovali mereu vine cu soluții. Inteligentă și curajoasă. Omul care a realizat totul singură, a reușit ce și-a dorit. Ambițioasă, cu un adevărat simț al adevărului; o luptătoare înverșunată pentru dreptate. Știe să aprecieze prietenia, colegii de breaslă, își face griji pentru toți, imediat sare în ajutorul celor care au nevoie și cu ce poate oferi… Suntem foarte mult închisi în percepțiile noastre și le proiectăm peste tot în jur. Prin cărțile sale Veronica Pîrlea-Conovali demonstrează că este om al Credinței și găsește că întreaga lume este plină de liniște prin crezul său. Chiar și sunetele rimelor adâncesc doar tăcerea strigătului: al durerii de neam, de pierderea persoanelor dragi, de nedreptățile sociale. Totul depinde de om, spune autoarea. Lumea nu este nimic altceva decât alegerea Ta! Poeta susține că legătura dintre generații în cadrul familiei, dar și în comunități scade tot mai mult, este o mare pierdere pentru urmașii, care au ce învăța de la străbuni: omenie, bunătate, dragoste de cei neam, dragoste de Dumnezeu.„De câte ori greșim în viața asta,/Provocând durere omului nevinovat,/Cu care ne-ntâlneșete soarta/Și ne aflăm mereu cu el la sfat./unii, plini de bani și aroganță,/Nu ne dau prea mare importanță,/Celor ce luptăm pentru dreptate,/Ei aruncă cu noroi în spate.”/ din Doamne, ce se-ntâmplă-n lumea asta? P. 93
Intonațiile autoarei originale sunt prezente în orice text, indiferent ce scrie: despre dragoste, viață, moarte sau trecerea timpului. Nu este indiferentă, și urmărește îndeaproape ceea ce se întâmplă în lume și înțelege bine ce se întamplă în Poezie. Vocea poetică a Veronicăi Pîrlea Conovali este foarte recunoscută, în special, în România. Are atât de multă forță interioară și putere încât nu poate fi confundată cu altele. Lucrează cu pricepere și la subiecte religioase, este foarte credincioasă, iar minunile vorbesc prin fapte…„Doamne, astăzi toate s-au schimbat,/Mi-e dor de-acea viață frumoasă,/Am avut de toate și-am rămas/Singură să stau acum la masa./Plâng copacii în rouă și în floare,/Plâng ninsorile în satele pustii,/Plâng bătrânii pe prispe risipite,/Doamne, de durerea asta oare știi?/În tristețea dorului târziu,/Și în plânsul frunzelor căzute, Eu mă rog acum la Dumnezeu/Ca pe toți bătrânii să-i ajute.”/ din Strigăt de chemare, p.76
Ciclul de cărți poetice merită o atenție deosebită. Poeziile sale nu pot fi reduse doar la versuri civice, aceste versuri sunt întotdeauna diferite: uneori ca o cadă cu apă rece te străpung până la durere, alteori ca un sărut de rămas bun – creează poezie documentară, face literatura din viață. Un tribut adus vatrei strămoșești, scriitorilor clasici, ori dezvăluie nedreptățile sociale, cruzimea umană, și mai mult blândețea omului țăran. Temă-i variată. Alte texte se bazează pe tehnica poeziei, autoarea preia cuvinte prin cuvinte istorice, le transformă în poezii uimitoare: lirice, figurative. „Mi-e dor de Eminescu, ce luminează-n stele,/Eterne-i sunt cuvintele și sfinte ne sunt ele,/Și-mi este dor atunci când cerul lăcrimează,/Că simt mereu și ștriu – uceafărul ne veghează…”/; „Atâta lume scrie, în vers îi pomenesc,/În opera alese mereu îi întâlnesc./A fost la mijloc de Domnul plămădit/Că Mihai și Veronica atunci s-au întâlnit?”/p.41
Amintesc că opera scriitoarei este diversă, proză, eseuri, poezii. Uneori poeziile ei arată ca o conspirație magică, alteori ca niște povești triste și ca viața însăși, examinată de autoare la microscop. Subtil redă orice detaliu pentru cei interesați de poezia modernă, proză sau romane de suflet, recomand scriitoarea Veronica Pîrlea Conovali, sunt volume și la Biblioteca Municipală B.P. Hasdeu, și la librăriile din Moldova și România.
Poezia „E primăvară, mamă/Și lacrimile-mi curg,/Că am rămas orfană/Pe prispă. În amurg…/Ascult cum cântă greierașii/Și broscuțele în lac,/Cum păsările hărnicuțe/Își fac căsuțe în copac./Și miroase a tei în floare,/A salcâm și a castan,/Pe mine sufletul mă doare/Ca niciodată-n acest an./Unde ești, măicuță?/Pe toate să le vezi,/De viață să te bucuri/Și-n mine să mai crezi./Să-ți știu ușa deschisă/Și pragul învelit,?S-aud lătrat de câine/Și-un oaspete venind./Din nou e primăvara/Și salcia a înflorit,/Iar tu locul de taină/Lângă tata ți-ai găsit…‘„ /fragment/
Viața a fost trăită. Rareori crezi că sfârșitul este aproape. E trist să citești despre moartea părinților, angajaților, colegilor de clasă, prietenilor… Clopoțelul sună constant amintind mereu de lipsa lor… Lacrimi cu dor, Mamă…
„Visul”, „Păcatul”, „Căutări întârziate” etc, din „Cântarea iubirii”: Proză scurtă, povestiri umitoare cu modele de curaj, de perseverență și de generozitate pentru cei care nu cunosc sau nu știu să aprecieze valorile. Povestiri care ajută cititorul să înțeleagă cum funcționează mintea, gândurile, tot ceea ce se vorbește, și, în special, cum să se autoeduce astfel încât să reușească să aprecieze valorile; să fie pozitiv, să își îndeplinească dorințele. Cel mai minunat cadou este împărtășirea secretelor vieții, prin obiceiuri și caractere. Poveștile conțin un real curs de filosofie îmbrăcată în straie de țară, cu multă înțelepciune umană; cuprind și tehnicile care ajută să pui în practică fiecare intenție și să o materializezi.
Alte cărți inspirate și realizate de autoare „Bucuria cuvintelor”, „Sub flamura Unirii” ediții Amurg sentimental” antologii: În acest context, principiile de selecție adoptate de compilatori, însăși structura publicației, care în mod ideal face posibilă deosebirea de multe alte experimente din genul antologic, sunt deosebit de importante. Scopul acestei antologii este de a arăta diversitatea stilurilor autorului de poeți contemporani. Sunt trasate clar trei linii tematice și stilistice principale: ceremonial-patetic, ironic-satiric și intim-liric. Luate împreună, toate sunt țesute într-un singur „text poetic românesc”, creând o imagine convexă și pestriță a autorilor noștri basarabeni. Există poezii cu adevărat interesante și cititorii vor găsi ceva care să li se potrivească.
Expresii, citate:
Veronica Pârlea-Conovali. „Cum să ajungi la 100 de ani? (sau o lecţie de viaţă cu Eugenia Bragarencu pe care a cunoscut-o la Vălenii de Munte, pe când avea 94 de ani):„Mă întrebaţi cum mi-am păstrat luciditatea? Şi acum, la un secol de viaţă, uşa casei mele este deschisă pentru toată lumea bună şi cumsecade, indiferent de profesie. Toată viaţa am citit mult, vedeți aici teancuri de ziare, la unele sunt abonată, pe altele le procur. Lectura, comunicarea, schimbul de informaţie mă fac să trăiesc. Aş recomanda părinţilor să nu mai crească copiii, mângâindu-i numai cu bunuri materiale. Bibliotecile sunt pline de cărţi, majoritatea îşi aşteaptă cititorul zeci de ani, praful le acoperă. Întoarceți-vă, tinerilor, cu faţa spre carte, atunci când ții în mână o carte, un ziar, credeți-mă, încărcătura spirituală e mare şi viaţa e mai lungă.”
„Fântânari astăzi nu mai vezi. Neînfricații meșteri, care coborau adânc sub pământ, pentru binele nostru tuturor, în zilele noastre sunt o raritate. De aceea, în grija fiecărui om care conștiențizează adevărata valoare a lucrurilor este de a păstra tot ce ne-au lăsat strămoșii…Mai spunea tata, în serile lungi de vară, că nu este nimic mai groaznic pe lume decât un sat fără apă, mai ales pe timp de arșiță, când soarele arde de preface în scrum florile și iarba… Oamenii pot trăi fără hrană zile în șir, dar fără apă, nu.”/din „Bumerangul”, „Cântarea iubirii”, p.139
Câteva aprecieri și referințe:
Dunia Pălăngeanu, scriitoare:„Pe lângă faptul că transmite generațiilor de copii și tineri dragostea față de trecutul de jertfe și eroism al strămoșilor noștri, scriitoarea Veronica Pârlea-Conovali este un acut cronicar al vremurilor în care trăiește si creează, iar scrierile sale poartă amprenta sincerității, verticalității, vocației sale cu care a fost înzestrată de bunul Dumnezeu și pentru care luptă cu armele sale, cu speranță de mai bine, cu nădejde de a birui vicisitudinile vieții, ca și cadru didactic, scriitoare, publicistă. Cine a avut privilegiul să-i stea în preajmă, și a poposit în paginile cărților sale editate de-a lungul anilor, cunoaște mai bine suferința, eroismul, fiorul patriotic, faptele adevărate ale istoriei ,sentimentele profunde ale unui suflet care lasă prin trecerea sa prin viață urme adânci de lumină. E jertfa de suflet și credință lăsate pe fila destinului de o admirabilă și curajoasă femeie care si-a făurit din pană și cerneala sufletului, corăbii de speranță pentru locul în care s-a născut și din care s-a întrupat”. Un stil de exprimare viguros, profund patriotic, din care respiră dragostea poetei față de adevărul istoric, de dulcea limbă română, de tradiții și obiceiuri, de satul natal, de valorile istoriei și culturii, și în care veți regăsi multe din pătimirile și suferințele românilor basarabeni de-a lungul istoriei zbuciumate.”
Andrian Beldiman, muzician:„Cartea de poezii „Lăcrimează-n dor amurgul” este o adevărată Binecuvântare pentru cei ce simt românește, pentru cei ce iubesc și gândesc românește… În capitolul Dragostea, ce mișcă stelele, descoperim o altă latură spirituală a poetei Veronica Pârlea Conovali, una născută din primordialele emoții eminesciene: S-a scurs o zi sau poate două, / S-a dus o lună sau un an. / Te-am așteptat ca niciodată, / Să vii din nou, să te mai am…/. „Cu inimă de țară”, un mănunchi de poezii pline de sinceritate și dor… Neamul românesc nu ar fi același fără Eminescu. Astfel poeta îl caracterizează drept un simbol al tuturor românilor: Poetule, cu limba clară, Cu sufletul îmbujorat, / Cu inimă de țară, / Și vis înaripat../. „O dragoste ne-adună”, este dedicat oamenilor dragi – părinților, poeților naționali, pictorilor pe care i-a indrăgit, profesorilor ce au avut grijă să o îndrume mereu… Sunt rânduri pline de lumină, iubire, o mulțumire scrisă în versuri pentru toți cei dragi inimii sale romantice… O dragoste ca mărul, / Din nou îmbobocit – Mata știi adevărul, / De moarte m-ai păzit… ”
Biblioteca Știri:„Antologia “Bucuria cuvintelor” vine ca o rază de lumină divină, în bezna timpului ce ne apasă. Ales respect distinșilor scriitori Ion Machidon, Gabriela Alef Machidon și Veronica Pirlea-Conovali, pentru titanică muncă depusă și imensa dăruire, întru prosperarea culturii românești! Felicitări infinite tuturor colegilor de condei, care se regăsesc în filele acestei bijuterii literare!”
Date biografice si activitate literară: Veronica Pîrlea-Conovali, /pedagog, istoric, scriitoare/ s-a născut la 12 noiembrie 1968 în Vărăncău-Soroca. A absolvit Colegiul de Comerț și Facultatea de Istorie a Universității de Stat din Moldova. Magistru în Istorie, Membru al Uniunii Ziariștilor din România și al Uniunii Scriitorilor de Limbă Română. A editat: „O dragoste ne-adună”/1998/, „Bumerangul ecoului/2001/, „În grădina copilăriei”/2004/, „Și-a venit ploaia…”/2006/, „S.A.Bucuria-60 de ani”/2006/, „Țara din stele”/2007/, „Cu dragoste pentru vârsta a treia„/2008/, „Destăinuiri de pe lumea cealaltă”/2013/, „Lăcrimează-n dor amurgul”/2016/, „Galina Furdui în lumina baștinei”/2017/, „Alexandra”/2018/, „Dialog în vis”/2019/, „Amurg sentimental – fortăreața cu suflet românesc”/2022, „Cântarea iubirii”/2023/, etc.
Recenzie de Svetlana Vizitiu, Impresii din viață și cărți, iunie 2023, lectura BM Hasdeu
Bate vântul nebun în ferestre,/Nistrul pare trist și nebun,/Iar mama și tata nu este/Și nu mai am la cine să vin… / Întru străină-n ogradă/Și niciun câine nu latră,/Mă uit la prispa crăpată,/La apa în căldări înghețată. / Umblă prin casă o pisică,/Frumoasă, cu blana-n culori,/Era mângâierea părinților/În zile grele și la sărbători. / O caut prin casă – nu este,/S-o fi dus peste gard, la vecină,/Acolo unde-i cald și lumină,/Și cineva cu drag o-ngrijește. / Mi-i greu și sufletul mă doare,/Iar lacrimile-mi curg șuvoi,/Și-aș vrea să strig în gura mare:/-Doamne, dă-mi părinții înapoi! / Cad în genunchi și mă rog la icoane,/Sărut cu tristețe pământul uscat,/Privesc prin ferestrele vechi cu obloane/Și cu bunul Dumnezeu stau la sfat. / Mă uit la ogradă pustie,/Un strigăt pe buze îngheață,/Odată cu plecarea mamei și tatei/Măsimt părăsită de viață. / Deschid ușa casei mâhnită,/Cu jale aprind focu-n vatră,/Mă-ncearcă o durere cumplită/Că nimeni nu bate la poartă… 😥
„Oare câte stele în visteria cerului Și nici un bob de grâu În sufletul meu. Caut înțelepciunea În lan Și doar mac întâlnesc…”
Fiecare om are un vers aparte. Poezia Victoriei Guțu se crează din cele mai sincere sentimente, din dragostea pentru oameni, din frumuseţea zilnică, din simplitatea încununată cu efervescenţa dată de vârsta tinereţii. Pentru Victoria motivatia este importantă! – a scrie un vers e o terapie a sufletului. Poezia rămâne o religie, un act sacru, o poveste despre iubire, suferinţă şi dor. Crede în Dumnezeu, ar vorbi mai mult – despre El, minuni trăite, visuri ne/realizate, și, mai are multe idei… Poposind în miezul rimelor descoperim o generozitate lirică fără margini, versurile stau sub semnul speranței, iar zborul Victoriei prin univers este dureros de pătrunzător. „Vântule, dă-mi aripile tale, să mă ridic până la ultima vamă a văzduhului, învață-mă să merg pe ape, să mângâi izvorul-lacrima pământului, să ating nuferii-zâmbetul apelor, și crinii-fecioria câmpului. Vreau să-mi prind în păr visul la depărtări albastre, să-mi făuresc colier din stele. Vreau să privesc în ochii azurii ai cerului, să le sorb ploile salmastre- dulcea lor lăcrimare. Vreau să alerg cu vântul pe cărări cerești, să culeg… Rouă stelară, să sărut obrazul soarelui, și fruntea lunii…să fiu eliberată din lanțurile clișeelor, să am libertatea…de a șopti, de a cânta la strunele dorului. Învaţă-mă, vântule….a bate la ușa inimilor, iar spre apus de viață…la porțile Raiului” („Scrisoare către vânt”) Gândul poetic cuprinde o aură de autenticitate și claritate pe care este imposibil să nu o observi. Sunt versuri la care te întorci pentru salvarea spiritului, redeschizând paginile, colindând printre plămădiri lirice senzaționale, încărcate de sensuri înalte, de emoție și mângâiere. „Nu privi spre golurile mele; Care nu se vor umple nicicând, Privește la plinuri, pentru că ele Se pot goli subit oricând.” (din „Privește-mă”) Uneori, evadând din lumea înconjurătoare, cu nopțile nedormite, Victoria se refugiază în palma plină de puritate a poeziei și preferă compania cuvintelor pe care le-a simțit aproape în anii nu atât de îndepărtați: atunci a pierdut-o pe mama… „Copilăria mea a fost colorată în spectru de curcubeu. Mama, Dumnezeu să o ierte (a plecat din viaţă pe când aveam 13 ani) a făcut tot ce îi era în putere. Pe data de întâi septembrie 2000, m-a dus la școală, în clasa întâi. Eu, sustrasă de pantoful care mă strângea, am pierdut grupul clasei întâi, și am întrat cu totul în altă clasă, să fi fost a doua…nu știu…” „Nu pot uita dragostea pentru lectură. Îmi făceam programul de citire în fiecare vară. Aveam o normă a paginilor citite, cel puţin 100 pe zi. Astfel, se făcea că citeam și acasă, și afară ,,la joacă”. Norma cărților citite era obligatoriu minim 30, evident că citeam și pe ascuns, pe sub pătură, de aici dragostea mea pentru literatură. Decesul mamei, mi-a spulberat toate aspiraţiile. A început o perioadă de maturizare. Școala a devenit un refugiu pentru mine, acolo nu mă mai gândeam la obstacolele cu care luptam. Am fost un introvert, îmi deghizam emoţiile, devenisem retrasă, doar eu și cărțile. Însă, participam la concursuri școlare și extracurriculare, olimpiade etc. Frumoasă experiență, totuși…” Autoarea pune semnul întrebării legat de trecere a timpului, de durerea sufletului și atinge subtil subiecte referitoare la destin, având încredere în puterea nemărginită a credinței și în abilitatea oamenilor de a se salva prin iubire. „Sub pleoapa soarelui cu nimb Îmi căutam grăbit…vedere. Atât de mult speram să schimb Moartea pe o în-vi-e-re. Mă agățam de raza lunii Să mut luna-n ochii mei, Să risipesc noaptea-genunii Şi goana după semi-zei. Cu ochi deschişi visez lumina, Şi noaptea îmi devine albă Ascund sub pleoapele- cortină O mare imensă captivă în salbă.” (din „Visele insomniei”) Deseori privește viața ca pe o scenă aflată în amurg și prin nopțile insomniei încearcă să-și alunge neliniștile invocând imagini de iubire și experiența oamenilor de alături. –
„Îmi îmblânzesc furtuna din ochi,/Pentru a nu mai plânge./Îmi arcuiesc curcubeul pe buze,/Ca să pot zâmbi/Îmi ascut creionul gândului,/Să am mintea ascuţită,/Îmi dresez cuvintele să-şi oprească galoparea/Ca să tac/Îmi dezleg nodul gordian de pe buze,/Ca să spun tot ce am tăcut./Îmi şlefuiesc tăcerea ín valul ascultării,/Ca să aud ce e în spatele vorbirii în deşert/Îmi îmbrac inima în cămaşa rugăciunii/Ca să bată la porţile cerului” (V. Guțu, iunie, 2023)
Atât de fragedă, neliniștită, o crengută mereu în freamăt, și totodată, suflet singuratic, Victoria găsește puteri să-i liniștească pe ceilalți aflați la o răscruce îndoielnică…Cu iubire pentru iubire, acesta-i tratamentul… „Te așteptam atât de verde și fragilă, Să calci cu talpa goală iarba, Cu sufletul înfrânt de lacrima umilă, Devenită rouă pe sub pleoapa oarbă. Te așteptam ca firul de ninsoare, Să mă topești în jarul pasional, Tu te-nchideai în floarea de răcoare, Să nu te stingă ochiul de cristal. Te așteptam cu brațele deschise, Cu sternul zvâcnind un fluture-n puls, Tu zborul meu îl alungai din vise, până ce în cocon m-am ascuns. Și nu știai că port pe inelar o cumpănă-a fântânii, pe vecie Și că logodită sunt în har Cu slova-rimă dintr-o poezie.” (Te așteptam) „Pentru mine… vindecarea e la Dumnezeu. Eu cu Doamne Iisuse adorm…” Are experiență în comunicare cu oamenii depresivi. Poate ajuta și comunica cu ei, dacă e nevoie. Crede că „unii caută acolo unde chiar nu este nimic”. Se consideră deja hiper,,psihologizată”. A trecut și ea prin stări… după pierderea mamei. O doare și îi compătimește pe oamenii în astfel de situații, pentru că știe cât de greu le vine. „Sunt oare vinovată Că nu-mi pot duce cerul Pe palmele-pàmânturi Ce germineazà màrul? Şi chiar de port o vinà Când nopţi mi se trezesc Ìn candelele stinse De-un viciu omenesc…” „Tatăl meu- eroul meu! е cel mai bun tată! Unicul meu sprijin în toate greutățile vieții”; Prin firea ei, din proprie experiență scurtă de viață, Victoria abordează noțiunea timpului într-o manieră filosofică, ca o clepsidră ce ia forma infinitului. Eu-l liric își acceptă destinul, șterge lacrimile și luptă pentru armonie și binecuvântare. Îl are pe tatăl ei alături, marele sprijin și bucuria ei; Plină de dor, crede în iubire și înmulțirea ei printre „iubiri ce mișcă sori și stele”… O inimă extrem de sensibilă, nu se lamentează, scrie în continuare, cucerind mențiuni după mențiuni literare, chiar și cele internaționale!
– „Tatăl meu era și este foarte afectuos cu mine, este foarte generos, blând. Am avut o perioadă în viaţă când sănătatea atârna pe un fir de ață. Au urmat tratamente, spitalizări, sunt amintiri prea grele pentru a fi expuse. Dacă tot vorbim despre cărţi, editarea primului volum pentru mine a fost o adevărată minune și un dar al Maicii Domnului. Fiind plecată cu bunica în pelerinaj la Poceaevo, așa neputincioasă cum eram, m-am rugat la Ea să pot publica o carte. Imediat după ce am revenit de acolo, adică a 2-a zi, la Universitatea la care învățăm, USARB (facultatea franceză-engleză traducători) a venit scriitorul Nicolae Dabija în persoană! A fost o lucrare deosebită a Maicii Domnului, de a-mi împlini dorinţa. Astfel, am întrat eu în lumea literaturii…” Timpul poeziei este pentru tânăra poetă – fără început și fără sfârșit, cu granițele fixate într-o sensibilitate enormă. Un talent creator, cu o compoziție literară autentică, concepută cu sinceritate, autoarea demonstrând că știe să mânuiască la fel de bine versul clasic, dar și pe cel modern. Călătoria prin grădina cuvintelor încărcate de spiritul metaforei reprezintă o binecuvântare. Iar Poezia devine uneori adevărată rugăciune pentru înmulțirea iubirii și a armoniei între oameni. „Dorul stoarce lacrimi din plopi fără pereche Dorul dă paloare și unui trandafir, Iar mi se-adună Dorul în cartea mult prea veche… A zorilor când plopii puteau plânge cu mir. Mi-e dor de cerul ce chema din galaxie O cea mai mică stea ce-mi sunt în univers De fașele albite de-un soare- veșnicie În care nu încape slava pentru vers. Dorul îmi închide pleoapele cu soare, Să pot vedea trecutul atât de-nseninat De visul meu de-a plagia culoare În lumea adumbrită cu’o frunză…de păcat.” (Dorul)
Poeta Victoria Guțu este conștientă de puterea cuvintelor care zidesc sau pun degetul pe rană. Uneori versurile ei devin strigăt de ajutor și durere sub cerul neliniștilor tainice ale unui suflet zbuciumat care tânjește după mersul normal al lumii. „E primăvară-n suflet și dincolo de el – Culeg pe șes curajul dând flori de ghiocel…”
„Sunt doar o palmă de lut, nimic mai mult. Sunt om.”
„Mă numesc Victoria Guţu, sunt, prin harul dăruit din mâna cerului, poetă. Am debutat în 2008, în clasa a VIII-a cu poezii ce au fost apreciate în cadrul concursului republican ,,Florii 2008″. A urmat publicația în cadrul revistei ,,Noi”. Cu toate că talentul și gustul metaforei, au început să se manifeste încă la gimnaziu, în anul 2017, poeziile mele au fost observate de către regretatul scriitor Nicolae Dabija, care m-a îndemnat să public câteva texte în săptămânalul ,,Literatura și arta„, iar apoi să editez primul meu volum de versuri. Nicolae Dabija a devenit tatăl poeziei mele. Cartea ,,Lumina din glastră” a fost lansatā în anul 2018. Au urmat publicații în revista ,,Roua Stelară„. Poeziile mele au fost apreciate în România, de aceea, cel de al doilea volum- ,,Crucea înflorită” a fost publicat la editura Lyric Graph, sub conducerea onoratului Trandafir Sîmpetru, atunci am devenit membră a Uniunii mondiale a scriitorilor. Am publicat poezii în mediul on-line, de asemenea, în antologii ,,Pași spre cer„, ,,Întomnarea cuvântului” și în Antologia scriitorilor Români de pretutindeni, Montreal, Canada Poeziile au fost traduse în limba arabă, engleză, fiind publicate în varia antologii în curs de apariție. Au urmat multiple publicații în revistele din România. Mulțumesc bunului Dumnezeu pentru harul pe care, sper din suflet să-l înmulțesc.Vă doresc să vă colorați viața cu nuanțele dorite! O zi cu soare vă doresc!” (Victoria Guțu) Impresii, amintiri de la studii și la capitolul experiență de viață: -„Am trecut multe probleme de sănătate. Din fericire, nu am avut recidive mult timp. Am amintit acest lucru, doar pentru a menționa că și aici – m-a găsit poezia, prin intermediul vizitelor unor profesori universitari din România, care mi-au propus să public o carte. Nu aveam suficiente scrieri, pe atunci, așa că, am agățat dorința ,,în cui”, până în momentul când voi reuși să adun mai multe poezii” -”Din experienta profesionala, jobul la Radio a fost o experiență minunată, cu situaţii comice… Aici mi-am întâlnit iubirea…” -„Cu cât tac mai mult, cu atât aud mai bine glasul cerului, fie că tace senin, fie cà vorbeşte ploaia. Stropii-cuvinte cristaline. Soarele-cuvântul luminii… Vorbele- la o moară de vânt…au zburat…fără întoarcere. Dumnezeu aude glasul celui care tace…” -„Azi, ignoranța afişează pe panouri,/imagini țipătoare,/reverberate-n goluri, /nimicul urlă astăzi fără rost,/acoperind frumosul cu-n strat de praf anost,/Şi deseori mă las cuprinsă de-un val de fascinație,/Câte prostii le pot veni-n imaginație” –„Am avut câteva situaţii comice la Universitate. Orele de franceză presupuneau exerciții fonetice. Colegul meu, Alexandru, în încercarea de a produce sunetele ,,pe cât de melodios și corect posibil, a rămas cu mandibula blocată. Efectiv… nu putea închide gura. S-a rezolvat, bineînțeles, dar a rămas în amintire.”
-„Dacă tot veni vorba de ora de franceză, să menționez despre scumpa profesoară, care mi-a devenit a doua mamă. Profesoară cu inimă de mamă şi mamă în chip de profesor. Mirarea mea a fost inefabilă… atunci când m-a vizitat la spital. Mi-a crescut inima din piept până la cer! A fost alături de mine în toate circumstanţele. M-a încurajat să scriu, atunci când nu mai speram la nimic, nici la bucurie, nici la întristare… la bine şi la rău…Îi sunt recunoscătoare pentru fiecare pas pe care l-a făcut pentru mine. Plecăciunile mele!”
Aprecieri si referințe la autoare:
Eusebiu Cristian – Un OM deosebit din toate punctele de vedere!
Antonina Calo Felicitări: Victoria Guțu, fiorul poetic din rândurile domniei tale este molipsitor!
Carolina Eremia: Ce frumos! Tu știi să dansezi cu cuvântul, e atât de minunat!
Maria Corini- Gânduri frumoase, cosmice! Sincere felicitări de imaginile incantate!
Oana Togan- Esti minunata si-mpraștii praf de zâne! Sa nu uiți asta, indiferent ce nori apar pe cer, ai venit aici să stralucesti Ticu Ionut Marian – O inimă pură, sensibilă, un suflet minunat
Recenzie literară de Svetlana Vizitiu, Impresii din viață și cărți
Recitaluri video pe versurile poetei Victoria Guțu:
Scriitorul Victor Ciobanu este o revelație apărută dintr-o generație curajoasă care s-a realizat cu adevărat prin talentul său mult mai târziu… Farmecul autorului, dragostea de viață și devotamentul față de persoana iubită cuprind viața trăită și evenimentele descrise cu o lumină aparte. Cu adevărat, credință, speranță și iubire. Cărțile lui îl fac și pe cititorul adult să se gândească la multe lucruri. În spatele descrierii unor poeme sau documente istorice, se simte dorința de a face din această lume un loc mai bun, de a o scăpa de xenofobie și de ură. Se dovedește că tema dragostei, a toleranței – se află în centrul atenției în operele sale. Tema satului și a consătenilor provoacă un sentiment ciudat pe care adesea nu-l înțelegem decât atunci când… Dumnezeu ne iubește cu o dragoste aspră. Dar, ce putere a iubirii în versuri! Că există orice poem, în care să depășești totul, să nu strici, să nu renunți, să fie un sprijin pentru o persoană… Poezii scrise într-un rimt minunat, adevărat. Câtă simplitate și spirit de observație! Ca autor, este simpatic chiar și cu cei care stau „de cealaltă parte” indiferent de ideologii sau priviri politice. Scriitor autentic și pentru toți cititorii… Lectura cărților V. Ciobanu sunt o modalitate grozavă de a profita la maximum de o seară în familie sau la o cafea cu prietenii.
„IUBIRE împletită-n vers”, autor Victor Ciobanu Dragostea nepresărată cu un strop de tristețe pare plictisitoare. Cât de strâns legați sunt acești doi iubiți eterni ai vieții – iubirea și singurătatea. Și cât de subtil este legată în versuri Sensibilitatea. Ea este jenantă tot timpul, de ea se tem… Chiar e ascunsă într-un buzunar lateral. Și o scot seara în singurătate, în pernă. Ca să vedem cum se zbârcește într-o zi – tandrețea noastră, ale căror dialoguri sincere și chiar puțin ciudate țințesc cumva direct la inimă într-un mod uimitor și sunt amintite atât de puternic chiar și atunci când te trezești în miezul nopții. -„Nopțile ghiceam în stele,/Tot sperând în zi de mâine./Fericiți priveam la ele,/Până-n zori, mânuță-n mână. / Ah, ce repede s-au dus/Acei ani bogați în farmec/Și ce repede-am ajuns,/Să cântăm final de cântec! / Mărul meu s-a scuturat,/Sunt bărbat în toată firea,/Din sărutul fermecat/Rămas-au rodul și iubirea.” /fragment din Sărut fermecător, p.17/ Speranțele și dragostea – în felul lor atrag și te fac să simți durere, dar și fericire… Să realizezi că uneori trebuie să ne asumăm riscuri:-Trăiește așa cum simți! Poate că nu va funcționa. Uneori nu merge deloc, dar trebuie să încerci. Continua sa incerci. Altfel poți deveni marionetă cu zâmbete pictate, iar înăuntru ești doar rumeguș… „Te văd ades, puică, trecând, /Pe cărăruia dintre nuci,/În vânt cosițe fluturând,/Când vii acasă sau te duci. /Și nu e altul mai ferice/În ziua-n care te-am văzut/Dar cine poate să-mi explice/Esența dulcelui sărut? /În toamnă frunze ruginii,/ Rămân goluți pomii de nuc,/În zile scurte și pustii,/Când nu te văd eu mă usuc.” /Motiv de fericire, p.13/ Poeziile sunt uimitoare. Cred că povestea lor l-a susținut pe scriitor în momente dificile, dar și ne oferă nouă putere și motiv de reflecție. O Carte bună de motivație pentru lectură de seară. Într-un fel, e o biblioterapie pentru relații! Te obligă să gândești la obiectivele tale de viață, te învață să le stabilești corect și să te programezi pentru a le atinge în relația cu partenerul de viață. În general, mi-a plăcut. Recomand lectura cărții, sunt momente memorabile: „În lumea asta totu-i trecător,/Un vânt se potolește, altul vine,/Doar dragostea, simțirile nu mor,/Iubire-a fost și-n veci ea va rămâne. / Tu, scumpo, iubește-mă, ca înainte/În plină vară sau la început de an,/Iar eu să-ți fiu ca un copil cuminte/Și fericit să fiu, să nu mă simt orfan./ Un leac fermecător să-mi fie-a ta iubire,/Pastilă sigură de dragoste și dor,/Să ne scăldăm în dragoste, în pace, fericire/Și să simțim din plin efect lecuitor.” /Iubește-mă, p.37/ – Un vers minunat ca-un izvor prin valurile solare. Așa mi-am imaginat citind, cu un soare mare..
”Duminica Mare” de Victor Ciobanu O atenție deosebită autorul acordă mijloacelor de exprimare și preferă să vorbească direct cititorului. În general, poetul folosește un anapaest de patru rânduri și se adresează cititorului într-o conversație amicală, subliniată de mărime aleasă poetică, schimbând alternanța rimelor masculine după cele feminine, iar ritmul dorit este stabilit de o rimă încrucișată. Gândul autorului se desfășoară de la strofă în strofă, ceea ce face posibilă definirea genului nu doar ca poem-mesaj, dar și ca strofe aparte. Descrie anotimpurile, fără comparații floride, iar metaforele sale sunt de înțeles aproape oricui. Sfârșit de toamnă/Trist i-afară, frig şi plouă/Cerul s-a-mparţit în două /Jumătate – stropi în ceață,/Altă parte – fulgi cu gheață./Nouri grei – roiuri de fluturi/Nu grăbesc în al lor drum/La hotarul dintre timpuri /Se împotmolesc în fum./Se mai văd pe cer cocori/Dar … treptat cedează toamna,/Scuturând puful din nori/Iarna-şi demonstrează blana./Mie, însă, nici nu-mi pasă, /Clit pe masă cu plăcinte,/Cu iubita stau în casă/ Strofele sunt unite prin anafore, subliniind, poate, mesajul principal al poetului care nu neglijează istoria plaiului natal, nici patriotismul. O carte pentru urmași, dar specifică pentru orice vârstă. Izvorul veșniciei /La vechea Molovata lângă stânci/Țâșnește-o apă rece lângă o cruce./O vână de izvor cu rădăcini adânci,/Spre vechiul Tyras seva sa își duce./ Trecut-au hoardele turcești pe-aici/Și guri de tun în preajmă au bubuit./Și crunți vrăjmași, tâlhari și venetici/La mal abrupt de Nistru au căzut. / Izvorul pașnic însă n-a murit,/El murmură, își ține bine calea,/Spre libertate ideal râvnit,/Acolo unde îl așteaptă Marea. / Dar câte fete dorul și-au cântat/Din dragostea de inimă pereche./Curate jurăminte s-au legat/La cel izvor din Molovata Veche.(p.54) Ca mijloc de exprimare, autorul recurge la metafore, de ex., („O vână de izvor cu rădăcini adânci”; Fete dorul și-au cântat; Curate jurăminte,), personificare (Spre libertate – ideal râvnit) Versul e pur și simplu, clasic. Și ce este viu aici? Inima mea mică, a ta poate mai mare… Un potențial spiritual uriaș.
Amintiri la Început de iarnă/În astă zi ghimpoasă,/la început de iarnă,/O plapumă se țese pe văi să se aștearnă,/Peste pământul puhav/întru suportul vieții/Din care am ieșit /și vom intra cu toții./Tot cad fără-ncetare /fulgi albi /pufoși de nea/Ca și atunci, /demult,/ în copilăria mea./Și/gândul mi-e acolo, /în anii de departe,/Ce au plecat, /pe rând,/și nu s-or mai întoarc/Mă văd copil zglobiu /în albul din ogradă,/Şi alintat de grija/băbuței de zăpadă/Cu cete de copii /Pe deal la săniuș,/zburând ca o săgeată /pe panta din Costiş./Apoi cu nerăbdare, /ca-n timpul cel străbun,/Noi așteptam să vină/bătrânul Mos Crăciun,/Cu daruri scumpe mie, /cu vrăji și acadele/Ce-mi încălzesc şi-acum /nespus zilele mele./Din cartea de poezii „Gânduri așternute-n rânduri”/2022/ SPOVEDANIE /Șirag de ani încet sau scurs/cu soare și ninsoare./Dar, uite! că am și ajuns să-mi pun o întrebare./Pe unde-am fost, ce am obținut,/prin „Eu”-ul meu de manieră?/Ce-am dobândit, de ani cernut,/la capăt lung de carieră?/O spun din start și răspicat –/nu mi-am râvnit fotoliu/și nici să fiu un împărat/pe tron de Capitoliu./Destul mi-a fost „OM” să mă știu/și fiu stimat de lume,/nicicând nu mi-am dorit să fiu /ceva mai sus de culme./Prieteni buni într-una am avut,/ce unii doar și i-au visat./Când sufletul și gândul m-au durut /ca pe un frate fost-am alinat./Și de-am greșit pe undeva /regret, îmi cer scuzare,/căci poate că așa-mi va fi /și crucea mai ușoară./ … În viață cumpene am avut,/s-au întâmplat de toate,/dar peste ele am trecut/cu capul sus și demnitate.” Constatare /Mă dusei la o-ntâlnire /Să-mi văd tinerețea mea/Dar văzui spre-a mea mâhnire/Cu totul pe-altcineva./Îmi doream ochii să vadă/Pe cel mândru și frumos/ Făt-Frumosul din baladă/Dar văzui un mustăcios.Mustăcios cu tâmpla sură/Şi puțin încovoiat, /Purta ochelari în ramă/Nefiind acel băiat./Cel băiat cu ochi de rouă/Şi cu părul cârlionțat/Ce rupea inima-n două,/Când trecea seara prin sat./
„Fărâmituri de Moșie” de Victor Ciobanu O adevărată Enciclopedie a satului, cuprinzând multe alte subiecte și titluri în carte: Frații; De ce tace clopotul; Fierarul călit din neamul Blajenilor; Destinul unui basarabean leovean; Pimen Cupcea – prima personalitate notorie a satului Cupcui (baștina autorului); Despre preotul Gheorghe Agura; Spicuri din viața lui Ghiță Mocanu…; Repercusiuni staliniste; Ultimul primar…; Parcul copilăriei; Fântânița lui Copăceanu, etc. O lume a oamenilor simpli de la țară. Trecutul nu este susceptibil la nicio schimbare, s-a întâmplat deja, nu poate fi decât regândit și eliberat, rupând firul fragil cu el. Fiecare persoană în ochii autorului Ciobanu este unică în felul său, iar ceea ce se întâmplă în viața fiecăruia consătean nu este în zadar, pentru că totul este în corelație strânsă. Anume această relație scriitorul o subliniază și este unul dintre mesajele principale ale întregului volum.„Câteodată mă gândesc, că bine ar mai fi să se restabilească acel parc, măcar în limitele posibile rămase, cu aleile sale de liliac, porțile ornamentate, văruite într-un alb strălucitor, trotuarele acelea din cărămidă roșie… Poate ar mai ține oamenii din sat grămăjoară și nu ar împânzi lumea cu copcuieni.” Emoțiile după lectură copleșesc. Un subiect sincer, emoționant, cu profunde note filozofice. Mai devreme sau mai târziu, vin momente de conștiințizare, de regândire a traseului vieții parcurse. Probabil, prin astfel de momente istorice de reflecție, înțelepciunea ajunge la om. Majoritatea scriitorilor nu fac excepție și se inspiră din povestirile oamenilor din sat. În carte, putem găsi lucrări dedicate special vieții la țară și a realizării trecutului. Din înălțimea experienței sale, a anilor trăiți, autorul îndeamnă să nu privim înapoi, pentru că e trecut, dar fără trecut nu ar exista prezentul pe care îl avem acum, deci, să învățăm trecutul pentru a influența pozitiv prezentul și viitorul… „…se acumulase suficientă informație, care se cerea analizată și sistematizată, precum fructele diferitor specii de pomi culese într-un singur coș. Badea Culiță, însă nu dădea semne de oboseală, răspunzând la orice întrebare concret, laconic, cu precizie în ceea ce privește data, locul, persoanele vizate cu nume și porecle. Ba chiar îmi spunea și cum era ziua la momente mai cruciale: cu ploi, vât, soare… Mi-am făcut impresia că toată viața lui este înregistrată în memorie, precum evenimentele istorice pe o peliculă de cinema…” Astfel de istorii îmbogățesc lumea spirituală a cititorului, dar, în același timp, această carte nu este pentru oricare cititor. Este o carte pentru un cititor sensibil, atent, cu o subtilă organizare patriotică.
„Dar, înainte de a pleca, vreau să las aceste amintiri pentru generația nouă de nepoți ai contemporanilor de astăzi ca o părticică din sufletul meu și din viața satului de odinioară.”/Victor Ciobanu/
„Pietrele de temelie ale satului Cupcui” de Victor Ciobanu; Petru Costaș Minimul realității sovietice este maximul povestirilor din carte, maximul psihologismului subtil și elegant. Aproape în întregime, volumul constă din documente istorice ale satului cu semnificații și descrieri – și nu există nicio slăbiciune sau tensiune nicăieri. Doar reflecții filozofice despre consătenii și legătura timpurilor, despre modernitate și trecut. Toate atrag prin subțilitatea acută a gândirii și tematică largă. Piatra de temelie! Să nu uităm de deportări… Doar memoria și timpul arată unei persoane esența sa! Dacă rămâne doar binele, iar răul se estompează și este șters – asta e grozav! Înseamnă că sufletul este strălucitor și tot ceea ce a fost, doar l-a făcut mai bun și l-a umplut de bunătate! Valeria Dascăl:„Lucrarea „Pietrele de temelie ale satului Cupcui” este un interesant și documentatt studiu istoric, materialul expus fiind fiind aranjat în două compartimente. Primul se referă la biserica din localitatea Cupcui, iar cel de-al doilea pune în lumină istoria Școlii de agricultură, care a activat pe moșia ei…”
„Perioada cuprinsă între anii 1930 și 1940 pentru com. Cupcui a fost una liniștită, fără evenimente zguduitoare de însemnătate crucială. Deși această perioadă a fost f. scurtă, considerăm că totuși a fost cea mai frumoasă și fructuoasă etapă în dezvoltarea satului, întrucât aici deja de aproape 10 ani activa cu succes Școală Inferioară de Agricultură Cupcui (ȘIAC), ducându-i faima în tot sudul Basarabiei și partea de sud-est a României și lăsând amprente adânci în dezvoltarea satului și memoria sătenilor.Școala avea un corp profesoral excelent, o infrastructură de invidiat, construită și înzestrată cu inventar științific și agricol de performanță încă până la sfârșitul deceniului II al sec. trecut. Anual erau înmatriculați în jur de 20 elevi care se încadrau activ în procesul de educațe profesională și de lucru. Școala mai efectua un proces de iluminare în masele de țărani din sat și cele vecine prin nenumărate seminare teoretice și demonstrațiuni practice. ȘIAC participa și la diverse Expoziții, întrucât aici se făcea și lucrul de cercetare științifică ce ținea de domeniul geneticii, selecției și avea ce prezenta (oi de Karakul, vaci și tauri de selecție, porcine). Pe câmpurile experementale ale școlii se obținea material semincer de elită de grâu, orz, secară, porumb, boboase, pentru aprovizionarea jud. Cahul cu semințe pentru semănatul de toamnă și de primăvară. Vânzările materialului semincer obținut erau strict coordonate cu Camera agricolă a jud. Cahul, care aviza eliberările de materialului. La lucrările agricole și de deservire a Școlii agricole erau încadrați zeci de salariați localnici. Plus la această, mulți agricultori ai satului lucrau pământurile în dijmă, școala oferindu-le material semincer și tehnică agricolă necesară pentru lucrări.” (V. Ciobanu)
„Incontestabil faptul că cei care ne-au învățat să aplicăm corect formula vieții au fost părinții și dascălii noștri. Dacă părinții ne-au dat viață și ne-au învățat bunele maniere, atunci Măria-sa ÎNVĂȚĂTORUL a fost acela, care ne-a ținut mânuța să facem corect primul cârligel pe foaia de caligrafie, ne-a învățat buchea cărții. Prin viața mea au trecut mulțime de învățători și profesori, care și-au adus aportul în formarea personalității mele. Toți deopotrivă îmi sunt dragi, fiecare avându-și locul său în sufletul meu. Dar niciodată n-o să-mi uit prima învățătoare Natalia Ion Vioară, prima dirigintă Elena Efim Mihailov, directorul de școală Alexei Ion Blajă, învățătorii Serghei și Elizaveta Pârlea, Maria H. Blajă, Lidia și Stanislav Țurcanu, Maria Munteanu … Apoi au urmat alte trepte cu alți minunați profesori : Raisa Pacalo, Ștefan Prigorschi, Ion Ghurschi, Ecaterina Rotaru, mai târziu Ion Dediu, Vasile Șalaru, Mina Lozan, Al. Lupușor, Petru Obuh, Mihai Mîrza …Mulți dintre ei nu mai sunt printre noi. Astăzi este un prilej bun de a ne aminti de ei, cei plecați în lumea celor drepți, iar celor rămași să le doresc sincere felicitări cu ocazia Zilei Profesorului, dorindu-le cele mai sincere urări de bine, sănătate și prosperitate” /V.Ciobanu
Creațiile lui Victor Ciobanu vor fi înțelese mai bine de oamenii în etate, deoarece ating subiecte foarte serioase, profunde: satul, baștina, patriotismul, viața, libertatea, deșertăciunea, dragostea și singurătatea. Ceea ce o simți și o înțelegi doar de-a lungul anilor. Iar poeziile sale sunt reale! Nu este greu de diagnosticat un poem: este viu, real și plin de suflet. Doar că aceste epitete nu sunt capabile să transmită nici măcar o pătrime din farmecul ei și nivelul transcendental al performanței. Versurile trebuie citite, simțite și înțelese indiferent de starea de spirit! La BM B.P.Hasdeu!
Recenzii de Svetlana Vizitiu, Impresii din viață și cărți blog decembrie 2022
Referințe la autor, aprecieri și constatări:
Valentina Moroșanu: „Povara gândurilor frumoase se transformă în versuri, cântece, edificii, cărți, sculpturi, poduri…ce unesc minți și inimi ! Frumoasele versuri ale poetului, Victor Ciobanu, colorează prin muzicalitatea sa naturală. Riturile de trecere ale vieții umane au specificul și legendele lor… În poezia ,,Capriciile Babei Dochia”, prin originalitatea întrebărilor retorice și exclamațiile retorice, poetul o invită pe Baba Dochia să mediteze în privința ritualurilor sale, …încurcând ițele primăverii. Florile- sărbătoarea reînvierii : Un fior dulce ca mierea, pe care o așteaptă toți. Substantivele – ,,floră, corolă” fac parte din terminologia domeniului -biologie, ce simbolizează sentimentul comuniunii dinamice ale Omului cu Natura și Universul.”
Emilia Plugaru– Frumos scris. Triste evenimente. Asta e istoria noastră.
Vladimir Ciobanu – Cita istorie se ascunde inca despre cei care au fost dusi si rupti de tara si…
Ina Stana Rebigan -Pentru domnul Victor Ciobanu ..Astazi cautând pensulele si tuburile de culori ca sa pictez ceva am dat peste lucrarea pe care am creat-o si puctat-o pentru coperta cartii domniei voastre FRÂNTURI DE MOŞIE aparuta anul trecut si am intrat in posesia unui exemplar .Am adus nepotelei mele acest exemplar pentru ca sa il aiba amintire de la bunica ei INA STANA REBIGAN care este departe de ea ca sa nu isi uite originile .Va multumesc pentru alegerea facută.”
Gherghina Tofan Prețios document! Lucrând la Monografia satului natal, am avut surpriza să descoperim asemenea documente. Ba chiar un ziar scris de mână, dar cu date interesante legate de toponimia locurilor și a numelor, a profesiilor și modului în care-și petreceau viața fruntașii satului și nu numai…Ar fi cazul să ne întoarcem în timp și să reluăm tot ce a fost bun în viața satului românesc.
Anastasia Balmuş-Vă preţuiec pentru muncă depusă şi dragostea de baştină! Stau şi eu de o lună în Arhiva Naţională a RM şi studiez materialele despre satul meu de la înfiinţare şi până în 1944, căci cele din anul 1944 incoace le-am cercetat, vre-o 15 ani în urmă, în Arhiva raională. Tot nu-mi ajungea timp să termin. Acum găsesc atâtea lucruri interesante…E un lucru enorm, ce ţine de timpul tău, consacrare, sănătate şi finanţe! Mă gândesc, că puţini vor aprecia acest lucru, nestiindu-l. Dar am o satisfacţie enormă, că totuşi fac un lucru util! Din una mie de necititori, sper să se găsească 2-3, care vor fi interesaţi de istoria satului natal. Mutanţi devenim nu toţi odată!
Ion Tataru – Felicitări, domnule ambasador al adevărului!!! Îmi place insistența dumneavoastră prin care aduceți adevărul istoric la suprafață! Un popor nu are viitor, dacă nu-și cunoaște trecutul! Nu este de neglijat astfel de personalități care au stat la baza formării unei industrii autohtone!Continuați cu același entuziasm! Bravo!
Date biografice și activitatea literară:
Victor Ciobanu s-a născut 19 mai 1955 în s. Cupcui, r-nul Leova. Primele învățăminte de conduită și de viață le obține de la părinții Teodora și Victor Ciobanu, iar dragostea de poezie, lectură i-a fost insuflată de dascălii școlii medii de 8 ani din localitate, pornită de la creația lui Mihai Eminescu, pastelurile lui Vasile Alecsandri, poveștile lui Ion Creangă… Face studii de specialitate la Școala de Bază de Medicină din Chișinău, absolvind-o în 1974. Însă dragostea de natură predomină asupra celei de medicină, perfecționându-și studiile la Universitatea de Stat din Chișinău (facultatea de ”Biologie și pedologie”), avându-i ca profesori Boris MELNIC, Ion DEDIU, Mina LOZAN, Vasile ȘALARU, Anatolie PODUBNÎI, Pavel GRIGORCEA, Ion MAHU, Petru OBUH, Mihail MÎRZA …, celebrele personalități din lumea academică. După absolvirea USM în anul 1984, urmează trei ani de studii postuniversitare la secția de aspirantură a AȘ a Republicii Moldova. Activitatea profesională de bază a fost desfășurată la Academia de Științe a RM unde a activat 11 ani și Ministerul Agriculturii (22 ani), fiind preocupat de domeniul protecției plantelor. În virtutea activității profesionale, este autor și coautor a numeroase articole științifice, cărți de specialitate, Registrului de Stat al Republicii Moldova de Produse de Uz Fitosanitar, atlase de dăunători, boli, buruieni și îndrumări metodice pentru specialiștii din agricultură. Începând cu anul 2000, în paralel cu activitatea de bază, începe să facă și poezie, proză scurtă (nuvele, eseuri, amintiri …). În acest sens deseori face glume, zicând că este „un tânăr poet în vârstă”. Pasionat de istoria satului natal. A colectat și a studiat numeroase documente din biblioteci și arhive referitoare la diferite perioade istorice ale satului, deportările staliniste. Activitatea literară este încununată cu un prim-volum nu prea mare de poezii „Pe aripi de gânduri …”, selectat și îngrijit cu dragoste de către fiică autorului Marina Moldovan, editat în 2017 la Luxemburg. În a. 2018 este reeditat într-o ediție mai largă sub denumirea „Gânduri așternute-n rânduri” (Chișinău. Tipografia „TipocartPrint”). Conține poezii cu diversă tematică: socială, de dragoste, plaiul natal, dedicații etc. Un volum separat cu poezii de dragoste față de persoanele iubite sub denumirea „Iubire împletită-n vers” este editat în 1919. Unele poezii au fost publicate în antologia Salonului Literar-Artistic „Arta prin educație” (Ploiești) „Lumini de curcubeu în pandemie” (Editura Amurg sentimental, București, 2021). În 2021 apare lucrarea Fărâmituri de moșie (Editura „Pontos”, Tipografia „Print-Caro”), o carte în care autorul, cităm din preambul „pune accentul pe oamenii satului de baștină. Pentru el fiecare erou al cărții este un destin, o individualitate despre care merită să se vorbească, pentru că dânșii, fiecare în parte și toți împreună, sunt cei care întemeiază un sat și, prin faptele lor, îl fac să dăinuie în timp și în spațiu”. Anul 2022 este întregit cu două lucrări de suflet. Prima carte „Pietrele de temelie ale satului Cupcui”, făcută în baza documentelor de arhivă și destinată aniversării a 222 ani de la prima documentare a bisericii „Sf. Ierarh Nicolae” din localitate și centenarului de 100 ani de la înființarea Școlii Inferioare de Agricultură Cupcui, o școală românească deschisă în aprilie 1922, la doar patru ani după actul de Unire din 1918. În activitatea de succes a Școlii Agricole o contribuție esențială a avut și Pimen Cupcea, personalitate istorică a Basarabiei, născută la 1896 în satul Lalova de pe malul Nistrului. A doua carte este un volum de poeme lirice despre natură, anotimpuri, variate specii de păsări, mamifere, insecte, plante… – întitulată „Duminica Mare”. A fost editată în preajma acestei sărbători de vară și include poezii cu o tematică deosebită, dedicată copiilor, elevilor și persoanelor pasionate de biologie, dragostea și ocrotirea naturii.
Recent am revenit dintr-o călătorie din Africa, și din avion:
La sosirea Acasă Inima a tremurat, tremurat… Iată, sub aripa Chișinăului… Săracă, dragă Patrie, în vise mă purta… Acoperișuri cu concavitatea gri. Vualul țevilor împrăștiat rigid, Un verde palid cu culori râzând De-un soare roșu, grâu pârlit… Elemente create de om. Ocazional, doar în scurte călătorii, Iată, văd Floreștii acum, Nu mi-am luat rămas bun de la speranțe. Că există o ușă către altă viață. Plină de recunoștință, Abecedar fără de experiență În timpuri triste, Miere cu viespe… Patria mea! Viata, cât de puțin, Dată acestui pământ, Nu mă întristează. Și, mă voi crede pe cuvânt. Totuși eu sunt ea, pentru totdeauna, Nu-mi poți lua viața de la tine… În diasporă nu m-am integrat, Nici în Uniune Europeană… Stropi din valurile unui Răut liniştit În amintirea suprafeței line. Eu am plecat pentru totdeauna, Dar în Moldova rămân… Am îmbrățișat-o, I-am zis „Așteaptă”! Oricare muritor are nevoie De-un loc în mormânt… Nu este totul pierdut, Și-aici e colțul meu, L-am ales din timp… Alerg mereu la el… La mormântul tatălui meu… ( ”Patria mea”, S.Vizitiu, ianuarie 2022)
Un an în urmă, într-o zi de 11 decembrie 2020, m-am trezit cu un sentiment ciudat de frică și anxietate (cu toate că trăiam cu ele toate viața). M-am ridicat din pat, am băut un ceai din flori de tei, și am mers la policlinică, aveam bronșită, testul la covid negativ. Trezindu-mă din rândul la medic, am văzut câteva apeluri nepreluate de la sora mea, cu mesaje. Apoi, a telefonat, și ezitând, a scris… ”vezi, că tata nu mai este”.
Mai departe, îmi amintesc strigătul meu, medicul care era peste mine și telefonul spulberat. Apoi, au început fiorii groaznici… Dar, în cele din urmă, eu întindeam timpul… ca să nu-mi văd mama plângând… Și pe tata în sicriu… Mi se părea, că atâta timp cât nu îl voi vedea, e undeva pe-acolo, dar… viu. Groaza m-a posedat. Groaza! Iar la ora nouă au venit mama și frații și am plecat la tata, la Ritus, apoi la biserica de la porțile Sf. Lazăr. Aveam o frică să întru in salon. Eu negam, refuzam realitatea. Nu este posibil așa ceva, poate medicii au încurcat ceva și e în comă? Au întrat copiii mei, pentru ei această pierdere a fost una prima din viață – una conștientizată.
Tată, iartă-mă! este atât de teribil, că nu poți să mă susții și să ai milă de mine. Cum să-mi revin din această pierdere de tine? Cum mă vei liniști și vei calma durerea mea, cum vei împrăștia temerile mele? Dar fratele, sora, cum și ei fără de tine? Funeraliile fără lume, condoleanțe și cuvinte frumoase la adresa ta online (ți-ar fi plăcut să le auzi), și ca urmare – pustietatea.
Și pocăință, remușcările, din nou pocăință… Ce-i important e că timpul nu șterge nimic, cu trecerea lui se face și mai dureros pe suflet. Ne lipsești, tată! ❤
„Feciorii cei buni adaugă şi cresc numele părinţilor lor şi-l fac fără de moarte, iar feciorii cei răi ocărăsc şi sting numele părinţilor buni”./Miron Costin/
Toată viața am așteptat că atunci când copiii mei vor crește, eu voi fi liberă. Și nu constă în faptul, că eu vreau să-mi schimb radical modul de viață sau că… nu-mi iubesc copiii, pur și simplu, doresc să scăp un pic de povara responsabilității, să-mi îndrept, în sfârșit, umerii. Gândul, că nu te mai reține nimic, deja îmbată. Dar, nu este normal, iubirea neagă asemenea visuri, mereu vei simți responsabilitatea pentru cei dragi…
Acum voi spune, vă rog, nu mă lăsați în pace…
Ce regret, e că dacă am reușit ceva sau nu, fie nu voi face niciodată, nu e pentru că în jur toți sunt monștri sau sunt eu o scorpie, – e doar din cauza că în interiorul meu nu mai am putere…
Anii de experiență se simt totuși, și înțeleg că nu aș dori să întorc ai mei 20 – da, atunci ești tânără, atrăgătoare, dar nu și în măsură să te descurci cu aceste resurse din prezent. Cineva e cu capul în afaceri, cineva naște copii unul după altul, cineva încearcă să le reușească pe toate și la 30 de ani, în fine se epuizează… Și, într-adevăr, noi nu ne simțim în această goană inutilă. Și doar este foarte important să-ți Auzi sinele, și necesitățile tale. E trist să realizezi, că trăiești viața altor persoane, impuse de scenarii străine, ca la serviciu, de exemplu, sau de regulile ciudate impuse de guvern… Trebuie doar să TRĂIEȘTI. Acum regret că rar am mers la mare, la munte, la natură, cu prietenii și cei dragi… Mă ajutați să recuperez timpul? 😀
Scenariul meu real a fost dintotdeauna: să fiu sinceră și cu mine și cu alții. Nu accept minciuna, în special, cea distructivă în relația cu sine. În viața noastră e foarte multă mașinărie, suntem ca automatele, și noi deja suntem ca roboții. Și fiecare cu gândacii lui în cap. Cu mobile și căști la urechi, nu vedem nimic în jurul nostru, nu ne ascultăm copii, cei dragi, prietenii, colegii… Să te oprești, să te pui pe gânduri și să te asculți – este sincer! ”Sufletul doare – e bine!” Oamenii au nevoie să se dezvolte. Merită să te privești cât mai adânc, în interiorul tău. Crizele sunt necesare în viața noastră uneori, pentru că prin ele noi ajungem la noi oportunități. O persoană celebră a fost întrebată, ”ați devenit popular, cum ați reușit?”. Și el a răspuns:”eu m-am pregătit bine pentru a obține victoria. Am mers spre ea 10 ani muncind”. Subiectul discutat era despre afaceri și despre ceea ce este deja tarziu să realizezi. Dar, oricum, trebuie să răspândești aripile și să acționezi! Nimeni – pe nimeni nu l-a deranjat să deschidă afaceri noi și căi de succes!
Eu (nu) regret că n-am întâlnit un om cu care s-ar fi putut trăi toată viața, și care ar fi putut trăi o viață cu mine. Au fost zeci de oportunități, posibilități, dar nu și ”acea” persoană… Nu ca tatăl meu… După 50 – viața unei femei doar începe! Ce tristețe, sau dorințe pentru un umăr ”puternic”? Este un mit. Visați la ceva mai productiv. Pentru început, calmați-vă, prindeți un alt gust de viață. Experiența este acumulată. Tinerețea nu a dispărut, în special, cea din interior. E șuperb! Este tocmai timpul – să faceți planuri noi și să le aplicați metodic… Să rămâneți mereu ceea ce sunteți. Important, e să nu dispară dorința de viață, să schimbați ceva, să realizați, chiar dacă nu întotdeauna funcționează…
Atunci când începeți să regretați vă distrugeți tot începutul feminin, timpul zboară, pleacă anii și puterile. Să fiți sănătoși și fericiți, o viață lungă să-aveți și în dragoste noroc și în tot ce vă înconjoară… Baftă!
Să fim umani! Oameni să fim, întotdeauna oameni! Cât de greu nu ar fi în viață, indiferent de provocări și problemele ivite pe capul nostru, niciodată să nu renunțați și să nu pierdeți fața umană, – nici o putere și niciun ban nu merită acest lucru. Bucurați-vă de fiecare zi, și de fapt, în viață sunt puține lucruri ne-ar deranja să fim fericiți… Goniți indiferența care bantuie molipsitor!
Despre memorie! Amintirea despre strămoșii (părinții) noștri constituie principala bogăție a sufletului nostru. La urma urmei, pentru nivelul de trai la care am ajuns în prezent, au luptat generații de oameni, cei care au creat și au dezvoltat societatea noastră. Și noi înșine – suntem o continuare directă a valorilor morale, istorico-culturale ale buneilor și străbuneilor. Memoria rudelor decedate, de asemenea, poate fi mult mai sacră decât memoria demnitarilor proeminenți din trecut. ”Sub fiecare piatră funerară există – o istorie mondială”, spunea Heine. Și, desigur, fiecare om este unic prin individualitatea lui, fiecare lasând amprenta lui în viață, o amintire a faptelor, gândurilor, aspirațiilor sale de viață. Anume generațiile trecute ne-au creat pe noi, cei prezenți, ne-au înălțat gândurile și sentimentele pân-la vârfurile înțelepciunii umane. De aceea, noi întotdeauna trebuie să păstrăm în amintire… amprentele frumuseții și înțelepciunii omenești, acea flacără care lumina viața celor plecați și care ne-au lăsat-o ca moștenire, iar noi o vom oferi urmașilor noștri. Omul se incadrează în această lume nu doar ca o ființă gânditoare și simțitoare, dar și ca o legătură într-un lanț dur etern care leagă trecutul și viitorul. Cu cât mai mult prețuiește omul memoria părinților, buneilor și străbunilor lui, cu atât mai mult el este conștient de locul său în această lume, cu atât mai mult simte responsabilitatea lui pentru viitor. În strămoșii noștri e rădăcina existenței noastre de azi, originile noastre de onoare, ale conștiinței, demnității și idealurilor noastre…
Dacă omului nu-i place, cel puțin ocazional, să privească imaginile vechi ale părinților lui, și nu pune preț pe amintirea lor, e clar, că nu-i iubește sau nu a ținut la ei. Dacă omul nu iubește casele și străzile vechi ale orașului în care locuiește, fie și cu ”lacunele” istorice, e de înțeles, că nu are dragoste nici pentru satul sau orașul lui. Dacă omului îi sunt indiferente monumentele din istoria țării, bineînțeles, că el este indiferent și față de țara lui… Astfel eu înțeleg dragostea de Patrie…
Vă doresc, ca toate dorinţele să se îndeplinească. Și-acest an a fost greu, nu mai suportabil ca cele două recente, și cele cu miliarde dispărute etc. Mai departe, totul va depinde de noi. Dorinţa mea principală tuturor prietenilor în An Nou – să dispară Covid-ul, să deveniţi mai bogaţi şi să nu vă îmbolnăviţi! Zâmbiţi, distraţi-vă, şi goniţi la fund toate gândurile rele. Gustul fericirei dulci de mandarine şi spirit vesel şi magic ALĂTURI DE CEI DRAGI să fie cu voi mereu! Prieteni buni si mult noroc! LA MULŢI ANI!
Despre casa noastră. În istoria tării noastre sunt multe exemple de negare ale trecutului. Noi deja nu o dată am distrus lumea veche, cu intenția de a crea alta nouă. Uneori chiar distrugând monumentele create de concurenții care nu se incadrează în ideologiile noastre politice… Și care este rezultatul? Poate e timpul să ne punem pe gânduri dacă este posibil să construim o casă de calitate bună fără un fundament dur? În opinia mea, răspunsul principal constă în atitudinea noastră personală față de o problemă. Cred că dacă în inimile noastre ar fi mai mult respect pentru persoanele în etate, pentru tradiții, atunci și viața noastră ar fi mai ușoară. În cele din urmă, atunci când simți sprijinul generațiilor, – începi să percepi obiectiv realitatea și… să mergi înainte devine mult mai ușor!
Mi-e dor de voi, parinți! 😥
❤ SVizitiu
Pe măsură ce îmbătrânim, lista dorinţelor noastre devine tot mai mică şi mai mică, şi ceea ce ne dorim cu adevărat de Crăciun sau de Revelion, – nu poţi cumpăra nici cu oricare bani.
Comemorez amintirea persoanelor dragi care au decedat în urma covid în acesti an /2020-21-22/: tăticul meu Vasile Vizitiu, Mihail Ionașcu, Nicolae Sinchevici, Victor Sinchevici, Eudochia Taricaev, Serafima Senkevici, Ecaterina Cudreașov… Dumnezeu sa-i ierte, să-i odihnească în Dreapta Lui!
Un sentiment sincer ce pulsează în poem. Toate cărțile lansate la BM B.P.Hasdeu din Chisinau de poetul Tanase SEREA sunt scrise cu ceea ce se numește Inimă! Autorul nu își impune gândurile și convingerile, foarte modest din fire, el rămâne în umbră, lăsând respectuos cititorului dreptul de a face concluzii independente. „Poezia este sentiment liber / O existență călătoare / Îmbogățind lumina nopții / Trecut cântând în uitare / În iubireinima luminează / Cuvintele ard sub petale / Poezia este sentiment risipit / Din amfore ireale (Cântecul amintirilor, p.32)
Tanase Serea zâmbitor în centru
„zarea închide o lume în visul zilei/ cu câți ochi ne privește lumina / drumurile traseazăpăsări și destine” (Floral, p.44)
Poeziile incluse în volumele prezentate au un rafinament subtil de silabă, un minunat simț al limbajului, rezerve profunde izvorâte din vorbire nativă. Discursul autorului este ușor, cu estetica liberă de pretenția de care atât de des suferă maniera poetică a unor poeți moderni.
Poezia lui Serea este bogată în gânduri și sentimente, semnificativă și plină de idei interesante. El reușește în cele mai bune exemple ale sale să realizeze generalizări filozofice extraordinare. Poezia lui se caracterizează prin simplitate și claritate a expunerii, poetul evită complicațiile deliberate, folosind un vocabular luminos și original. Dar nu neapărat este o simplificare; în spatele său se ascunde un subtext complex, o căutare a raționamentului, pentru un lucru spiritual a sufletului poetic.
„focul trăiește în noi / blând leagănă dincolo / păsările în cer / până înflori-vor iluziile / uitarea măsurând tristețea / este o larghețe / în cuvintelemele acum / într-o amintire / imaginea ta / mă îngenunchiază /timpul incendiat s-a scurs / cenușa uitării adoarme lumea” (Cenușauitării din Poeme, p.127)
La prima lectură, poezia este percepută ca o conversație confesională calmă. Dar forța evazivă și irezistibilă inerentă a fiecărui poem, reprezintă o operă dramatică completă, cu o poveste foarte interesantă, ne întoarce incontinuu la nevoia de a realiza ceea ce am citit. Aici se găsește un oximoron uimitor – poezia liniștită a poetului devine convingătoare – în efectul său semantic, în posibilitățile sale ascunse, în care inima și mintea își găsesc hrana spirituală.
Căutarea rădăcinii este o trăsătură caracteristică a creativității lui Serea. El vrea să atingă însăși esența în orice, subordonându-și intelectul și toate abilitățile acestei sarcini poetice complexe. „Basarabia / partea cea mai duioasă / a sufletului românesc ( Prizonierul iluziei, p.41)
Cuvântul convingător al poetului răsună cu amabilitate, altruism, deloc pretențios sau enervant, dar în același timp – un protest interior fără compromisuri la tot ceea ce împiedică o persoană să fie om. Această blândețe nu reduce nivelul poziției civice a poetului, nu este ostentativă; vine din suferință proprie, francă, exprimată pe un ton confidențial provenit din adâncurile unei inimi neliniștite, ceea ce face ca poezia autorului să fie deosebit de atractivă. Acest lucru este facilitat de stilul clar dezvoltat al poetului, distins prin răsucirile originale ale imaginației, precum și prin sintaxa și vocabularul său unic.
„aș fi putut să zbor / dacă nu-mi țineai aripile / porumbița din mâinile tale / se zbate în pieptul meu / doar ochii tăi cerul ei
aș fi putut să zbor / dar colivia mâinilor tale / ține strâns pasărea / iluzie sfârșită în tăcere
înflacăra pieptului meu / pasărea este o piatră / din muntele dezamăgirii (Poeme, p.126)
Patriotismul, dragostea, Unirea, oamenii și, în căutare de sine, subiectele principale așternute cu delicatețe în versurile Tanase Serea. Frumusețea umană pătrunde în – peisaj, circumstanțe, detalii de culori, limbaj poetic. Lumina misterioasă a unui vis de sub norii fumurii – este o deschidere a poemului. Sufletul eroului însuși cântă în el. Acest motiv ușor, trist, gânditor este ca un acompaniament liric la evenimente.
„atâtea chipuri necunoscute / îmi locuiesc existența / numai tu iubito / îmi locuiești doar visele”, (Jocul umbrelor, p.53)
Protagonist #Clubul_Impresii_Viata_Carti – poetul constănțean Tănase Serea, membru al #USLR, care a lansat volumele de poezie:
1. Cântecul amintirilor. Versuri în dulcele stil clasic; 2019
2. Jocul umbrelor (poeme); 2017
3. Prizonierul iluziei (versuri), 2020
4. Poeme: Antologie de versuri, 2016
5. Floral (poeme), 2020
Prezentare, recenzie literară de Svetlana Vizitiu, BM B.P.Hasdeu, 2021
Fiecare apreciere ne bucură, ne inspiră, ca pe un copil. Visele noastre sunt la fel de reale în continuare. Și de ce să nu ne bucurăm dacă sufletul o cere? Cea mai mare surpriză, Bucuria de a trăi și să vezi că oamenii sunt sinceri. În această zi de lansare a cărții mele Versete tomnatice, a fost cel mai important – Convingător! M-au făcut să simt inima lor deschisă, sinceritatea prin cuvintele ce le-au exprimat la evenimentul de debut al Poeziei mele. Și că orice n-ar fi și n-ar conta, trebuie să mergi mai departe!- în special, eu fiind în doliu după cel mai drag om – tatăl meu care atât de mult dorea să fie cu noi la lansare, dar pandemia covid ne-a stricat planurile… Am avut mai multe momente de ezitare, și-atunci când nu ai încredere în sine: A fost o lecție de Omenie! Sunt cei care țin la tine și – alături în orice clipă, cu spiritul și inima. Pentru că e foarte greu să rămâi calmă, mulțumită de viață, într-o societate în care trăim, cu un aspect cât de frumos, sau dacă ai dizabilitate, unele persoane te vor devora pentru că le eclipsezi și la inteligență. Mai mare pedeapsa să nu te poți bucura împreună cu toți… Timpul pentru mine este o rețetă a mulțumirii. În fiecare zi voi uita mai mult pentru că o cere Etatea. E bine că și Erorile întră în trecut, pentru că Experiența și este Viitorul.
Si, cei înțelepți pleacă atunci când se guvernează prost… Din păcate, toate acestea poți înțelege cu trecerea anilor…
Iar Cartea mereu are ceva ce te face să-o iubești și să o recitești de infinit de ori. Nu vreau să-mi laud cartea, versurile și cugetele – au fost la început ceva personal pentru mine. Și dacă a dorit Domnul… Și dacă m-a „împins” să le adun toate într-un volum – Dina Ciocanu care l-a și redactat…Și dacă a considerat editorul Editurii PapirusMedia din România și scriitorul Alexandru Mihăilă că carte merită să fie tipărită, rămâne sa mulțumesc de mii de ori! Mă bucur că va rămâne în Bibliotecă. Unde o poți frunzări și să cauți emoții asemeni sieși. O bibliotecă trebuie să fie un centru a tuturor posibilităților, în perspectiva de a promova și activitățile persoanelor obișnuiți, sau cu nevoi sociale, nu doar elite.
Ce în viață nu se întoarce niciodată? – Cuvântul, Timpul și posibilitatea!
Ce în viață nu trebuie să pierzi? – Credința, Liniștea, Speranța și Onestitatea!
Ce în viață este mai valoros? – Convingerea, Prietenia, și, desigur, Dragostea!
Toate acestea mi-am dorit să vă spun, dragi prieteni și cititori! Vor urma imagini de la eveniment și aprecierile, cu versuri și recenzii, – a fost o lansare de carte pe cinste, cu zâmbete, și bucurii de suflet, cu Portul tradițional din Ie ”Etnopera” oferit de măieștrița Elena EȚCU, recitaluri, cântece de inimi de la Gabriela Știrbu, Vasile Hariton, Vlad Codreanu; Mulțumesc în mod special, moderatoarei fenomenale care mi-a făcut ziua mai fericită – Galina Codreanu! Țin să mulțumesc tuturor care au reușit să vină alături de mine în aceste clipe speciale, cu o vorbă bună: Dina Ciocanu,preotul IurieHemei, Radmila Popovici, Veronica Pirlea-Conovali, Natalia Mazilu-Miron, Diana Zlatan, Valentina Stratan, Elena Savciuc, Lilia Șaragov, Anatolie Lupu, la fel și copiilor mei Alexandra și Iulian care m-au ajutat enorm… Tuturor care au contribuit la apariția volumul Versete tomnatice prin recenzii și critică literară: Alexandru Mihăilă, Lucian Strochi, Cornel Paiu, Dan-Gabriel Arvătescu, Emilia Plugaru, Augustin Jianu etc.
Svetlana Vizitiu, iulie 2021
Mai jos – Filme, imagini, aprecieri, recenzii literare, poezii închinate autoarei volumul Versete tomnatice. (Mulțumesc din suflet!)
Portret (Svetlana Vizitiu) de Lidia Vrabie, Spania
În ochii tăi se-ascunde primăvara
Cu iarba verde și floare de cais.
Zâmbetul duios îți luminează fața,
Iar fruntea este toată numai vis.
Pe chipul tău se-așterne toamna aurie
Cu care stai la șoapte multă vreme
Și care nu ar vrea să plece nicicând de la tine.
În locul ei să vină frigul iernii.
Te simți înconjurată de prieteni
Cu care ai mereu o vorbă de a spune
Dar sunt și clipe când ți-e greu pe suflet
Și când îți pierzi speranța în ziua cea de mâine.
Ai trăit momente de înălțare
Cu duhul pân-la cer te-ai ridicat.
Ai trecut și grele și ușoare,
Dar să fii OM nicicând nu ai uitat.
Numele pe care-l porți este Lumină,
Și – unde e lumină – întunericul dispare,
Ești pentru oamenii din viața ta
Exemplu de urmat, ești raza cea de soare!
Iulie, 2021
Natalia Mazilu_Miron, 8 iulie, 2021
Din voia Bunului Dumnezeu –
În această zi caldă de vară,
În incinta Bibliotecii Bogdan Petriceicu Hasdeu,
Cel mai frumos eveniment se desfășoară.
În al cărții locaș sfânt
Mic și Mare s-au adunat.
Toți iubitorii de cuvânt.
Azi, o carte au botezat.
Cu buchete mari de flori
Și cu mesaje alese
Au venit susținătorii –
Scumpei noastre Poezie!
Draga noastră autoare!
În aceste zile văratice
Ați ales să faceți sărbătoare
Cărții Dumneavoastră: Versete tomnatice.
De azi, va zbura spre bolta albastră
Ca o păsărică-n zbor.
Și-i dorim s-o îndrăgească
Fiecare cititor!
Iar, Dvoastră, multă sănătate
Să vă dea Domnul în continuare.
Și, în an de an, la câte o carte
Să ne invitați la lansare!
La Mai mult și la mai mare,
Scumpă, iubită și dragă a noastră autoare,
Vă apreciez, vă stimez și vă iubesc enorm,
Eu, Natalia Mazilu_Miron.
Iulie, 2021
”Svetlana Vizitiu mi-a dăruit o carte de memorii ale tatălui ei. Răscolitoare carte, unde am aflat atâtea amănunte rare despre foamete -una dintre cele mai dificile perioade din istoria noastră. Vasile Vizitiu și-a iubit copiii săi, și-a iubit soția, meseria, baștina, Patria, oamenii din jurul său. Cartea asta este despre această dragoste. Svetlana Vizitiu scrie și ea poezii, iar poeziile ei ne arată un suflet foarte sensibil, însetat de frumusețe și lumină. La mulți ani, scumpa noastră Svetlana Vizitiu!!! LA MULȚI ANI BINECUVÂNTAȚI ȘI VOIOȘI!!! Întâlnirile cu tine sunt mereu un prilej de-a te bucura de viață!!! LA MULȚI ANI FERICIȚI!!!” – Dumitru Crudu
”Svetlana Vizitiu, Om blind si luminos, Om cu suflet mare si radianta de bine, inzestrata de la Dumnezeu cu diferite capacitati si talente,a lansat noua sa carte,,Versete tomnatice”, la care a participat multa lume buna, pe care am avut marea bucurie s-o revad, toti fiind dornici de comunicare calduroasa. Multumim draga Svetlana,pentru acest prilej minunat,si Va dorim noi inspiratii si noi lucrari de suflet frumos!” /Valentina Stratan /
”Am fost parte a evenimentului de lansare a cărții „Versete tomnatice”, semnate de Svetlana Vizitiu. A fost o revelație întâlnirea cu eroina evenimentului, generatoare de lumină și frumos, cu doamna Galina Codreanu, care rămâne a fi o inspirație, cu oamenii prezenți în sală, multiplicatori ai artei și ai culturii.Împreună cu Vasile Hariton am dat suflet unei melodii emblematice – „Cât trăim pe acest pământ”. Să prețuim tot ce avem mai sfânt!”/Gabriela Ştirbu/
#Svetlana_Vizitiu, #Republica_Moldova, #Chisinau, iulie 2021
(1 iunie 2021, în memoria lui Valeriu H., Florești)
1 iunie a fost ziua ta de nastere… Amprente de neuitat: Iubire adolescentină
Să crezi că altcineva te poate face fericit sau nefericit este, pur și simplu, ridicol. Dacă toți oamenii ar gândi mai mult, ar realiza, sau ar fi convinși că viața nu merită – să vă îngrijorați atât de mult pentru ea… Fiecare-i stăpânul destinului său, cu ajutorul Domnului…
Nu vă irosiți timpul cu grijile pentru pielea sa, dacă este ideală sau nu, cu umflatul buzelor și a pieptului cu silicoane, fie dacă v-ați îngrășat cu 10 kg
După mine, ar fi bine să gândiți dacă ați realizat ceva util în viață; ce ai Tu acum în mâinile tale?..
Mulți ani am fost eu destul de rezervată, chinuită de gândul că sunt urâțică, că nu aud, că nu pot vorbi normal, și că nu mă încadrez în nicio echipă, în mod normal… A fost o pierdere enormă de timp! Mă bucur că, în fine, realizez acest lucru, mă bucur, pur și simplu, de resturile din picăturile care mi-au mai rămas, și încep să simt bucuriile mărunte ale vieții… Eh, dacă ar fi alături și cei care au plecat deja la ceruri… 😥
Nu cere iubirii să fie atentă, Nu-ți urmări trecutul de ieri, Taie umbra cu sărutul, Apoi, prinde-aripi ca să zbori. Vrei, șoptești – să fii auzită, Vrei să urli – cât mai încet. Prinde ploaia, de soare dorită, Și oțelul – cu lacrimi topești. Ca niște copii, mai sus de nori, Vom plânge, amândoi, cu ploi, Mai sus decât norii, de-atâtea ori, O luăm de la capăt – tu și eu! Să ne spunem fiecărui: „Te iubesc”, pân-nebunim, O viață nu e suficientă, Să ne-exprimăm tot ce dorim. De fiece dată pe pământ când cobori, Ceva reține, și nu știi ce-i, Cum păstrezi iubirea mai sus de nori? Ce ascunziș e acolo, în tainicul zbor? Să-ți spun adio, dar nu la propriu, Vreau să șoptesc, și cine va auzi? Cât mai încet încerc să urlu, Să mai am o șansă… de a te iubi… (Svetlana Vizitiu, septembrie, 2020)
Nu e nevoie să complici lucrurile, nici nopțile, nici zilele. Rulând mereu problemele în capul tău, Pentru a da un sens cuvintelor sau rânduri, Nu complica. Nimic. Oriunde ai fi…
Elimină frustrările. E mai ușor, Decât să-ți plângi destinul, pe sine, orice ar fi… Mult mai uman – e omul dintre noi, Și-atunci -când în suflet regrete nu le ai…
Nu frământa trecutul, nu-i nevoie. Deschide geamul, bea-ți cafeaua, sorbind încet din cană. Durerea alungă, să plece cu – orice dezastru, Cu rămășitele de griji, tristețe și amar…
Lucrurile nu complica. Respiră-n vânt. Cu excepția vieții (ca-într-un arc, Restul e doar nimic, un fleac.
Gustă mustul de spirit când ți-e rău, În aroma iubirii alături de Om. Iar excesul de zel dă-l dincolo… în zori. – Vei simți fericire, sau bucurie, de zeci de ori! ❤
2020, Svetlana Vizitiu #Versete_tomnatice
Un recital frumos a versurilor subsemnatei de Sabina Laiber, Romania
„În amintirea jurămintelor făcute, cine-s acei scriitori, personaje ale minţii noastre? Singure şi neputincioase?”
La vârsta de zece ani, îi moare tatăl, după scurt timp moare și mama, și Natalia a fost înfiată de mătușa ei, o soră de-a mamei sale. Nu i-a cunoscut bine nici pe bunei, iar fratele îi povestise un caz cu ei de pe timpurile războiului hitlerist:„Aşa, precum beciul buneilor din curte avea dimensiuni mari, mai toţi vecinii veneau şi se ascundeau aici atunci când loveau bombardamentele în satul lor. Beciul există și azi, dar este într-o stare dezastruoasă, nu are cine repara…”
Natalia Valcu din Crocmaz
„Plouă cu multe virgule/şi vreau să vin acasă/ să văd ce faci tu Nistrule?/ cu prea-frumoasa ta aleasă/ în nori acoperi genele salcâmului/ şi vreau să vin acasă/ să simt tânjirea drumului/ şi cărarea cu flori ce nu-i atât de deasă/ impăengeniți îmi sunt ochii/ şi vreau să vin acasă…”
Copilăria Nataliei: „A fost interesantă și plină de peripeții”, căci s-a născut pe malul Nistrului și mai tot timpul îl petrecea pe acest mal jucându-se cu copiii din vecinătate. Mânca ades bătaie de la mama pentru că putea să nu mănânce de dimineață, doar să calce nisipul Nistrului toată ziulica. De atunci, ea adoră natura și tot ce-o înconjoară. Îi plăce nespus de mult să pescuiască, o pasiune moștenită de la tata, de când era mică.
O absoarbe liniștea în timpul pescuitului, atunci când Natalia reușește să lege niște rime pentru următoarele poezii asociate gândurilor sale. O fire tânără, firavă, visătoare și inocentă în suflet, Natalia greu se adaptează acestor timpuri cu inovații și tehnologii informaționale atât de rapide în mintea ei care se confruntă cu clasicul din visele sale… Mărturisește că dragostea pentru poezie i-a fost inspirată din copilărie, și prin lecturile la școala din satul ei, pe care le facea în perioada vacanțelor. În presa scrisă, a debutat în numarul 11-12, din noiembrie-decembrie 2017 al almanahului „Sud-Vest”.
„Un glas cu dor cerul-nflorise
nimic de-al meu amor nu ştiusem
şi de atâta ploi cheia se-negrise
speriată de singurătate
cu uşa încuiată ramasem
cu noaptea de trei zile dorm
şi florile iubirii le culeg orfană
ele îmi spun o vrajă ai pus s-adorm
că uşa să se deschidă că o vicleană
vede cum tăcerea în câmpuri se-aruncă
ne deschide şi se-nmoaie în faţa noastră
bine ai venit – jumătatea mea din stâncă
lângă uşa mea dezbrăcată în noaptea cea albastră…” (Natalia Vâlcu)
Natalia VÂLCU s-a născut în anul 1988, în satul Crocmaz, raionul Stefan Vodă, Republica Moldova, într-o familie de țărani Petru și Liubovi Vâlcu. Are un frate mai mare Viorel. A absolvit școala medie din sat în 2006, și în 2007 urmează studiile la Drept, Universitatea Liberă Internațională din Moldova. În 2013 obține diploma de jurist, dar lucrează temporar ca îngrijitoare de teren în satul de baștină. Mirele ei Iurie Taranenco cu care vor juca nunta la 20 decembrie 2020, este nevoit să muncească peste hotarele Moldovei ca tencuitor (pentru a agonisi ceva bani…)
Peripețiile în copilărie. O istorie aparte ar fi legată de suferința broaștelor din sat grație curiozității naive a Nataliei. Acum ea zice că „toată viaţa o să-mi cer ertare de la ele, ce să spun, eram copil, şi de fiecare dată nu luăm gândaci – rime – ca toată lumea, ci anume „colorazi”, le puneam frumuşel în cârlig. Precum luminau la soare, ademeneam broaștele cu „vraja mea” şi cât ai zice peşte, ele se agăţau sărmanele, ocăind de durere… Și eu, mândră că am mai prins o broască de culoare verde pe care apoi o demonstram, mai ales, celor care se speriau de văicăierile broaștei”.
Aventurile nu se opresc aici, Natalia avea și o colecție de cuțite și ace de la șerinzi, o făcea pe medicul, apoi pe bucătăreasă, tăia legumele/fructele, și umplea șerinjile cu apă stropind în jur. Se credea gospodină mare la casă! Era în așteptarea reacției celor surprinși și… ale broaștelor fără mișcare care se lungeau speriate deasupra apei, lucrurile ce-o amuzau mult…
Pasiunile. Natalia spune că există oamenii pe care ceilalți înţeleg foarte greu: „Mi se întâmplă şi mie astfel de situaţii, însă mă bucur că am ocupaţii pe care le ador foarte mult – compunerea poeziilor. Atunci devine indiferent ce crede lumea despre tine, și… mai uit de singurătate”
Adoră să brodeze tablouri cu biser, la fel, ca pescuitul. Îngrijește și creşte florile de grădină, este preocupată de acest colorit aromat și frumos. O interesează și pirografia, legatul crucufixe-lor și al integramelor din capitolul Muzică. Alte planuri are pentru studiul Chitarei, poate fi și pianul, saxofonul… În general, adoră arta și lucrurile frumoase pe care și ea le descoperă sau creează…
Top Cărți, Lectură, recomandări de carte. Cu toată seriozitatea Natalia recomandă cartile lui Ionel Teodoreanu, în special, romanul lui deosebit „Arca lui Noe”; „Femeia la 30 de ani” de Honore de Balzac; Pentru dezvoltare personală: „Cum să-ți faci prieteni și să devii influent” de Dale Carnegie („cu toate că în ziua de azi e foarte greu să ai prieteni de suflet, multe depind de caracterul tău”); „Inteligența emoțională” de Daniel Coleman;
Pentru fete recomandă cartea care a influențat-o mult și pe ea: „Ce se întâmplă cu mine” de Susan Meredith;
O lume perfectă înseamnă respect pentru munca celui de lângă tine:
„Însă, primul lucru care mi-a venit în minte a fost Respectul. Am conştientizat a câtă oră ca în societatea noastră nu există respect de „niciun fel şi pentru nimic”. Oare nu suntem învăţaţi de mici pentru acest lucru? Îmi aduc aminte foarte bine acest cuvânt cu tot ce înseamnă încă de la câţiva ani ai mei de la naștere. Mi–a fost insuflat, în mod constant, până când a devenit o parte din mine. Cu tristeţe observ zilnic că nu există respectul pentru oamenii din jur, pentru părinţi, prieteni, profesori etc. Nu există respect nici pentru lucrurile din jur, pentru munca oamenilor, pentru ceea ce avem, pentru societate, pentru oraşul în care trăim, şcoală, serviciu, educaţie, circulaţie, pietoni, animale, curăţenie, parcuri, sănătate, pentru natură, pentru spaţiul nostru sau al altora, pentru viaţă, pentru ceea ce ne oferă ea şi cel mai trist nici pentru noi. Un alt lucru care mă întristează este faptul că banul devine din ce în ce mai solicitat şi „el” – conduce o lume întreagă. Aşa s-a întâmplat poate din propria greşeală că nu am încă nici o carte editată însă, în schimb, am gândurile puse în mintea mea călătoare cu două întrebări înaripate:
La care încerc să răspund cu cea mai mare plăcere! Despre ce scriu? Şi de ce? Scriu despre evenimentele ce se petrec în sufletul meu. Despre suferinţe, destin, natură, iar inima mă roagă să scriu și despre dragoste, dor… Să le adun toate grămăjoară…”
Natalia Vâlcu își exprimă retrăirile, frământările de zi cu zi:„Personal, includ totul ce poate fi şi dragoste, şi natură, şi suferinţă, orice. Unii scriu pentru bani, alţii pentru a se proslăvi, iar eu scriu pentru că poezia îmi aduce liniştea şi armonia sufletească, mă purifică din toate punctele de vedere! Poezia pentru mine este ca un părinte ce-mi tratează rănile sufleteşti. Pentru mine cel mai mare dar este atunci când mă vizitează Muza. O aştept cu sufletul la gură, dar nu uit niciodată de criticile şi aprecierile prietenilor.”
Prietenii îi citesc cu drag poeziile. şi aşteaptă altele noi. Dar, prieteni… sunt puțini sau nu există decât admiratori. Natalia e în așteptarea prietenilor, a celor cu care se poate comunica liber, discuta orice lucru de suflet, e greu să fii într-o societate atât de mare și să te simți un singuratic…
Vădim Bacinski, ziarist și scriitor, membru al USM, cel care primul i-a observat talentul Nataliei Vâlcu și i-a schimbat radical viziunile despre poezie – a evidențiat: „Versurile Nataliei Vâlcu au în ele principalul – Fiorul poeziei! Ceea ce le lipseşte multora dintre cei ce scriu. S-ar cere însă de mai lucrat asupra poeziilor pe care le are scrise, multe versuri sunt supraîncărcate cu imagini şi dacă le mai descarci puţin – ele sună mult mai bine. Cam aşa în linii mari, poezia are în ea trăire, fior, nu este rece.”
„Turismul are, fără îndoială, un rol foarte important în viaţa fiecăruia dintre noi. Moldova atât de mică şi atât de diversă şi, tot odată, necunoscută străinilor, oare nu merită să fie vizionată măcar… cu paşi mărunţi?” – se întreabă Natalia. – Intr-un final, am plăcerea să vă invit să vizitaţi punctele noastre turistice din Satul natal Crocmaz > Muzeul etnografic ce poartă numele celebrei artiste Ecaterina Malcoci; la fel Vinăria din Purcari, precum şi cea de pe teritoriul satului etc. Muzeul a fost fondat în anul 1986 cu ajutorul cetăţenilor în el puteţi admira foarte multe lucruri care la prima vedere par a nu avea nici un preţ, însă oricum atrage atenţia cercetorilor…”
Din versurile Nataliei Vâlcu:
„Îngerul meu alb” „Nu pot să zic– trecu o oră Sau, poate, o veșnicie în lipsa ta. Învăț să număr după slovă, Iubesc și caut steaua mea. E crud să știu că niciodată N-oi fi în vise muza ta, Dar te aștept ca altădată Să mă topești cu vraja ta. Încerc să uit să fug prin fumul de țigară Pășind alene spre calea ta Și iau din mers acordul de chitară, Apoi zâmbind îți spun să-ți cânt ceva. Dar nu mă-mbat cu vise prea deșarte Și las chitara-n locul de cândva. Pășesc domol, atâta cât se poate Să te aud venind pe alba nea.”
„Un strain” „Un străin cu gura de sete, Întoarse buzele spre plete Și citi în ochii mei regrete. Așa adormi cu fața-n palme Și strâns, în a dorului tărie, Îmi luminezi geloziile înaripate, Plecând deschis prin sufletul ce-l știe… Prin livezile albe zboara albine Și acum te rog, străine, Întoarce-mi norocul precum a fost.”
„Toamna” „Aud picăturile de ploaie În frunzele dezordonate. Urmele cucului dispar în șiroaie, Dispar și nucii în ramurile-nclinate. Rezistă doar trandafirul, într-o stare neaprinsă. Flămând după soare, aplecase capul. De sus licări o nouă lumină, Însă înțelesese că îi venise timpul. …Brumele sărută văile, Toamnei nu î-i milă de nimic din ce a lăsat. Nici de tăcerea mare, neatinsă și mută, În care valurile s-au revărsat. Răsună din zorile grăbite Un cântec de cocoși, Glasurile sunt slăbite De toamna caștanilor țepoși.”
„Capătul lumii” „Atât de mult fiind în căutare, La capătul lumii mă oprisem Te așteptam demult și mâna îmi întinse Rămâi… Aici, la mine, dragostea nu moare. Capăt al lumii, îți mulțumesc pentru tăcere Și pentru miresmele de tei. Ai furat o stea din vârful bolțeie. Să mă cucerești. Cu asta ămi dai putere. Cine ești tu, capăt al lumii? Un vis, o alinare, o speranță? Deseori văd cum urcă poeții pe balanță Și tot rămân tineri, în ghearele vremii.”
„Cireșe” „Cireșele se coc vorbărețe Și pasul meu prinde culoare. Se laudă cu fapte mărețe, În noua lor amploare. Sub umbra cireșilor astăzi scriu, Căci mâine poate târziu să fie– Eu să nu fiu, să descriu Noua biografie. Dar, până când, admir invidioasă Cireașa agățată la ureche. Cu ea par și eu mai frumoasă, Chiar fără pereche. Mi-i jale și nu pot întoarce înapoi Culorile ce-mi încălzeau tălpile. Acuma, printre vârfuri, răsar semințe noi, Ca tu să râzi, copile…
„Seara de vineri” „Seara de vineri… Catastrofă… Ninge. Stelele nu le mai văd… Nu-mi ajung cuvinte pentru înca o strofă, Dar o scriu din focul ce astăzi o să-l revăd. Iarna, cunosc ale tale dorințe: Ochii lui cu drag să-i privești… Rămii– ca o turmă de păsări, albe, îndrăznețe, Iar eu continui să istorisesc povești. Nu-i vina iernii că nu are muză Și devine mai scrit versul… Căderea săniuțelor în troiene mă amuză Și prin pădure, după lemne, îmi îndrept eu pasul.”
Cine va avea plăcerea, dorința, curiozitatea de a traversa rândurile prin Top-ul cu cărți dedicate Femeilor, se va convinge de sinceritatea și dragostea pentru aceste ființe dragi, care cu certitudine merită să fie iubite și respectate… Dar și citite, – sunt pline de pasiune și emoții de suflet! La Mulți ani!
Prin vers, Femeie, te admir: Antologie/Concepție, coord. Gheorghe Stratan. – Chișinău, 2019
„Acum te desenez în poezie, Te strâng din serenade și povești, Te-ncheg din picături de armonie, Să fii mereu anume precum ești!” – Închinată Femeii, din frumusețea ei interioară, poeții din volum o poartă ca pe o icoană, la care se-nchină și-o cinstesc. Ca unică ființă, cea mai scumpă, la care vin mereu cu mesaje de dragoste. Cu sentimente pline de admirație și recunoștință. Autorii: Nicolae Bălțescu, Gheorghe Bâlici, Sergiu Botezatu, Victor Cobzac, Ion Diviza, Gheorghe Baciu, Victor M. Ignat, Dumitru-Dan Maxim, Tadeu Nagacevschi, Mihai Popa, Vlad Sărătilă, Ștefan Sofronovici, Gheorghe Stratan.
Prin comparații frumoase apare imaginea femeii fermecătoare, sau chipul mamei iubitoare… Iubirea e păstrată în suflet ca o perlă, așteptând aripi. Poeții acordă atenție deosebită sentimentelor din experiența lor proprie, cu mult optimism, cu iubire reciprocă, de vis, alteori oarbă și nesăbuită, toate ființele au destinele lor care au meritat să fie așternute prin vers în Antologie. Prin puterea credinței materne, care depășește toate problemele vieții, poeții descriu motivele și circumstanțele, respectând inima femeii, bucuriile sau intristările sale… Numele Femeii devine aproape o vrajă, un refren de cântec ce afirmă viața.
Sufletul meu între pământ și cer: jurnal Facebook de Mila SANDU-AFANASII. – Buc.: PapiruSMedia, 2015
„Înțelepciune, doar un pic de înțelepciune îmi doresc, pentru că cel ce are înțelepciune are și liniște sufletească. Iar cel ce are liniște sufletească poate să tămăduiască și sufletele celor deznădăjduiți. Doar cel ce crede în Dumnezeu și în viață adevărată poate să înțeleagă și să mângâie durerea celui apropiat.” – se confesează autoarea. – „Că cel ce are credință adevărată și iubire, niciodată nu va stârni războaie, niciodată nu va provoca durere și suferință…”
De zeci de ani încadrată în diaspora moldovenească, azi – cu cetățenie italiană, Mila Sandu-Afanasii ades revine la baștină cu impresii noi relatate cu grijă în carțile sale de autor. Scrie din inimă și pentru inimi, profund și cu lacrimi. O dezgolire sinceră de suflet. Despre prieteni și cei dragi, cei pierduți și iertați, multe învățăminte preluate din propria experiență de viață. Doar o persoană care a suferit mult poate scrie astfel, foarte emoționant și tot odată cu căldură…
„O cronică a vieții moldovenilor plecați în lume, a problemelor sociale cu care se confruntă cei rămași acasă, a dorului nestins după oameni și locuri dragi, pentru că, autoarea mereu se întoarce cu gândul, uneori obsesiv, la ”Țara minunilor, țara pe care o iubesc mult: Moldova”. În egală măsură, scrierea autoarei Mila Sandu-Afanasii este și o Carte de învățătură în care experiența personal se constituie, de cele mai multe ori, în exemple de viață…” (Alexandru Mihăilă)
Desculță prin viață de Dorina CODREANU. / coord. Victor Cobzac. – Ch., 2018
„Treziți-vă! Ne mor bătrânii! Sunt singuri și uitați de noi Vom căuta târziu prin case Și îi vom cere înapoi…” În volumul de versuri dedicat părinților, tânăra autoare vine cu varietăți tematice reușind o imbinare de sentimente nostalgice de la adolescență la maturitate. O fire poetică, cu tristețe în suflet. Prin trăirile sale, știe ce înseamnă drama satelor pustiite de sistem, și ea migrând peste hotare, duce dorul de patrie… Multe poezii cu dragoste pentru mamă, cu poverile pe care numai ea, mama, le duce. Foarte optimistă, Dorina are mare încredere în viitor și compatrioții săi…
„…Poate că nu am averi, Dar sunt plină de puteri, Poate că nu am de toate Bine că am sănătate, Nu am aur la moment Dar sunt plină de talent, Am plecat prin țări străine Însă nimeni nu-i ca mine, Sunt frumoasă-n felul meu Veselă voi fi mereu, Cred, există fericire Și sunt plină de iubire! Și mereu am să-mi iubesc Țara în care trăiesc!!!”
„Fata cu fular la gât și cu părul de jăratic care arde fără fum de culoarea unei toamne care-ntârzie să vină chiar și așteptată-n drum are ochi ca doi luceferi care o admiră zilnic din a cerulrui fereastră noaptea vraiște deschisă cine mi te-a scos în cale…” (Victor Cobzac despre Dorina Codreanu)
Pietre din petale (volum antologic) de Tatiana AFANAS-CRECIUN. – Ch., 2016
Insuflată din viață, poezia autoarei este plină de sentimente de iubire pentru omul drag, cu veșnice întrebări „De ce? Și dacă, altfel?” Nu se scufundă în logică, și cam așa ar părea o relație normală fără griji care nu corespunde realității lumii moderne. Fără deznodăminte finale, versurile par a fi concepute pentru a spera că orice vis se va realiza. Autoarea modestă, rezervată în emoții, brusc vulcanic explodează remarcând siguranța și încrederea în forțele proprii feminine… de a-și contnua fericită viața! Și, dintr-un motiv oarecare trâmbițând trei gâturi:„Am citit cartea Despre mare și oameni, Scrisă de tine, Și am încercat să plâng. Dar m-am întrebat: De ce? Ce, sunt nebună?… Citesc mai departe, Inima începe mai des să bată, Și chiar să mă doară… De ce nu am plâns? Dacă plângeam, Nu ajungeam Să-mi deranjez și inima…” (din „Cartea”)
Sau, pasiuni cu fantezii reale în versuri, evocând o bogată imaginație, și o sensibilitate generoasă prin dăruire de sine: „Rugina are culoare… Culoarea apusului, Culoarea plecării, Culoarea deșertului arid… Ruginește frunza Când cade la pământ. Rugineșete fierul, Chiar de ste dur. Ruginește soarele, Când este la asfințit, Chiar de este fierbinte. Și orizontul, obosit, Atunci Când vrea iară să dispară… Ca să reapară În pline dimineți Și în sortite vieți.” (din „Rugina” de T. Afanas-Creciun)
Itinerare esențiale (meditații lirice) de Valentina MOȘNEAGA-MITROFAN. – Ch., 2015
O carte confortabilă, caldă. O selecție reușită de poezii într-o versiune de tandrețe senzuală cu ilustrații emoționante de cuvinte, cu titluri – fiecare aparte urmat de celebrele expresii ale personalităților universale. Poezia autoarei este săturată de atitudine, cu multe întrebări la care răspunde chiar autoarea, trecută prin varia stări de la negație la afirmare. Unele rânduri sunt chiar uimitoare…. Pagini și imagini alături de părinți și fiica ei Lia, poezii scrise cu deosebită dragoste de oameni – învață de grijă și atenție pentru celălalt; simțiri de recunoștință și gingășie, și luminoase amintiri cu cei plecați la ceruri.
„Fericirea-i vis sau e o cucerire? E bucurie, e noroc sau împlinire? E fericirea floare dalbă, rară? Emoție profundă, trăire interioară? Sau poate este un dor de vânt? Izvorul printre pietre clipocind? Poate-i surâsul pruncului în somn? Sau poate fericirea de-a fi Om?..”
„Îmi spuneai că Dumnezeu te-a fericit. Ce minunat că sufletele noastre s-au întâlnit. Ah, cât de mult aș fi dorit eu să mai stai Pe-acest pământ, pe-această gură de rai! Dar într-o zi ai hotărât să pleci. La București îți este azi somnul de veci. Iar eu sunt astăzi mai bogată, Avându-te ca prietenă, nu sunt înstrăinată!”…
Valentina Moșneaga-Mitrofan reprezintă azi diaspora, cu dragoste revine la Bujor, baștina ei natală, mereu cu emoții și cărți noi!
Ultima ninsoare de Ala TONU-COȘCODAN./ pref. de Vlad Pohila – Ch., 2013
De la vis la realitate, și invers: de la real la vis, și de fiecare dată urmează un concept final, de parcă autoarea știe ce va urma și tot odată calmează spiritele că așa va fi precum spune:
„E fericit acel ce cu uimire La asfințitul soarelui privește Și salutându-l dulce, cu iubire El ultima sa rază-n dar primește. Frumos e soarele în dimineață Când proaspăt, nou-născut pe cer răsare…” (din „Soarele rege”) sau: „Cu el în alianță-armonioasă Vom părăsi Infernul lumii voastre, Să căutăm o vară mai frumoasă În paradisul visurilor noastre.” ( „Spiritul gândirii”)
Și aici: „Astăzi ninge… Miliarde de fulgi Dansează frenetic prin văsduh… E haos… Cad fulgi de nea, se ating de sufletul meu, se topesc…” și la final:„Mă simt atât de ușor, de parcă-aș fi Un fulg de nea.”
Cât de mult conținutul din carte corespunde firii omului. Despre autoare, mai toate poeziile sunt nascute din inteligența și caracterul ei foarte optimist și convins că viața merge înainte cu toate problemele vieții care numaidecât se vor rezolva cu timpul, și în orice caz, ea, Ala, mereu se simte bine între oameni și natură, oricare n-ar fi starea de spirit sau anotimpul…
Carțile le puteți solicita la #BibliotecaMunicipalaBPHasdeu din Chișinău! Vivat!
Felicit Femeile noastre toate, mondiale, universale, de orice culoare ale diasporei de la Moldova la America și înapoi, cu sincere urări de fericire, Doamne ajută-vă în toate pornirile de la Dragoste la Poeme, și … invers! 😀 ❤
O discuție nostalgică de suflet, despre sentimente, relații, bucurii și tristețe, migrații, singurătate și depășirea ei. Durerea părinților, a femeilor, a celor înstrăinați de baștină… Vise cu castele pe nisip, sate părăsite, speranțe noi, nu pentru cei ce poartă perle/smarth-uri la urechi ziua sau merg cu pază pe stradele:
„De câte ori mi-aduc aminte / De tine, satule, să știi, / Îmi curg în suflet lacrimi sfinte, / Te văd cu ulițe pustii… / Îți știu și casele lăsate / În voia sorții, au plecat / Copiii tăi, sunt toți departe, / Ce mult s-au mai înstrăinat… („Eh, satule cu nuci bătrâni” Emilia Plugaru).
Îmi pare rău pentru basarabeni, în special, pentru moldovencele noastre, tinere sau în etate, plecate pentru totdeauna, peste hotare, fie – în mormânt… Femei, mame mohorâte sau întunecate de griji și sărăcie, ce nu au nimic comun cu beaumond-ul chișinăuean… De ce am permis să trăim astfel, să nu cunoaștem paradisul plaiului nostru? Cu golul în suflet care așteaptă să revii la patrie, la părinți?
„Bătrâna mamă, nu fi tristă! Afară iar e lună nouă. / În ochii tăi se rotungește / Și prinde sens… un strop de rouă. / Bătrâna mamă, ești bogată, / În suflet adunând comori / De bunătae și iubire – / Le-ai prefăcut pe toate-n flori...”
Poetul – este sufletul unui om care transmite și o face într-un mod artisitic și cu cea mai înaltă măieștrie – orice eveniment din viața lui, lăsând în inima cititorului amprenta acelor retrăiri prin care a trecut sau a prezentat prin imagine, însuși autorul. Așa este ea, Poetă veritabilă Emilia Plugaru: O Mamă ce cântă-n Poezie! –
„Puține mame sunt cântate-n poezie / Sau li se-nalță imnuri clare de iubire. / Prea multe mame-a-nimănui pe lume, / Ce umblă-nstrăinate, în neștire…/ Privesc la iarbă și la frunze, și la cer, / Și se gândesc că-i bine, că e chiar frumos / Să te prefaci în floarea pomului de măr, / Sau poate-n iarbă, sub picior, acolo jos…/ Sunt mame singuratice, bătrâne, / Cu haina toată zdreanță, trupul nespălat, Au ochii înălțați spre rugăciune / Și ce li se întâmplă, Doamne, e păcat… / Există mame în tristețe-ncolăcite, / Iar noi cântăm femeia, îi zicem c-o iubim, / Însă la ochii unor mame, plini de lacrimi, / Nici măcar nu îndrăznim să ne gândim… / Sunt mame înfrățite cu durerea, / A noastră e durerea, a tuturor… / Le vezi pășind încet, ca niște umbre / Și doar iubirea pentru noi… mereu e-a lor…” („Sunt Mame”)
Își expune sufletul în fața societății folosind o artă obișnuită foarte clară oamenilor simpli și pe care ades evită beaumond-ul moldovenesc, cel deprins să-și promoveze autorii proprii din trusturi achitate personal de el… Da, Emilia Plugaru, anume folosește arta de a scrie, de a relata, – nu critică, nu judecă… Un poet adevărat scrie pentru sine, în primul rând, nu se impune și nu este interesat de părerea cuiva. El și-a dezgolit sufletul, și e treaba ta dacă îl accepți sau nu, este alegerea ta. Impulsul sufletului, un dar divin, care nu poate fi risipit pentru minți ieftine sau pentru o societate ce nu apreciază valorile:
„…Vă plac doar acei vestiți, tineri, sprinteni și bogați, / Iar alături de bătrâni vă e silă să mai stați. / Vi se pare că miroase cam urât din urma lor, / Dar tristețile din suflet nu miros au, ele dor…” ( din „Fii pe-o clipă Moș Crăciun”)
Tragedia războiului nistrean sau a migrațiilor a găsit un ecou în inimile multor poeți basarabeni atât din acea vreme sovietică, cât și mulți ani mai târziu. Este nu doar furia oamenilor care își apără țara, nu numai lupta împotriva invadatorilor, – este și durerea pierderilor – a rudelor, persoanelor dragi, prieteni, familie. Mii de oameni s-au dus… să facă somnul veșnic sub cerul liniștit, fie – să caute paradisul peste hotarele Moldovei…
„Am fost munte de granit, / Am fost pasăre de zbor, / Am fost mare zbuciumată, / Am fost strigăt de fior. / Sunt o brazdă desfundată, / Făr-de aripi sunt cocor, / Sunt o apă înghețată, / Sunt o lacrimă de dor…”
Dorul de neam, casa părintească, familie, copii, folclorul sătesc: subiecte redate practic în toate versurile Emiliei Plugaru, parcă fugitiv, cu aluzii, altele – directe: Mama – singură, așteaptă; intuiește, „aleargă ceva să-aștearnă pe masă” în așteptara ta; „sunt o lacrimă de dor”, etc.:
„Dar tu nu mai vii, ai uitat-o probabil, / Iar ea își tot zice că vrea să te vadă, / Își pune baticul cel roz și așteaptă, / Că nu vei veni, refuză să creadă…/ Ia vezi, ce frumos și-a gătit azi căsuța, / Curată, senină, cu brațe albastre. / Te-așteaptă ograda și câmpul te-așteaptă, / Ba chiar și mușcatele roșii din glastre! / Hai, lasă-le toate și pleacă acasă, / În brațele mamei te pierde o clipă, / Și fii fericit că ușa-i deschisă… / De părinți și de casă… nu se face risipă.” („Stă singură mama”)
Sau:
„Departe, sub pădure, / e casa părintească, / acoperișul cade, / dar cine să-l proptească? / De-acolo, dintre stele, / Părinții o privesc / Și-n casa lor cea dragă / Pe nimeni nu zăresc. / Ne-am risipit prin lume, / Ne-am dus și am uitat / De casă, de strămoși, de datini și de sat…” („Casa părintească”)
Imaginea Mamei – grijulii, iubitoare, care așteaptă pentru că este mama – se înfruntă cu singurătatea pornită de migrații; se opune războiului crud în luptele pentru lăcomie și putere; suferă în urma deportărilor din perioada sovietică… Nu există inimă mai fidelă decât a mamei. Așteptarea, răbdarea mamei – este ceea la ce autoarea acordă cititorului atenție, în primul rând. Copiii plecați, mama în așteptarea unui sunet de telefon, sau fiica și ea cu grija ei:„ o fi poate o săptămână de când mama n-a sunat…”. Nu este chip să nu plângi citind versurile cu tilul cărții, dar poeta ne promite/garantează un rezultat mai optimist… Metafore și comparații frumoase: „Parcă nici nu-mi vine a crede, ninge lin, drumul pustiu, / Totu-i alb, foșnește neaua, mică iar aș vrea să fiu…” („A sunat aseară mama” Poezii de dor) Totuși, nu există situații fără speranță și, pur și simplu, nu ar trebui să fie…
„- Lasă, mamă, trece dorul, poate-n vară voi veni, / Când o fi iarbă în luncă, când bujorul va-nflori…/ Nu fi tristă și mai sună, dacă vrei și eu te sun, /Ți-am trimis bani și mâncare… un cadou mic de Crăciun. / – Hai, la revedere, mamă…- a zis mama și-a închis, / Parcă-o văd cum în cămară plânge-n hohot, știu precis. / Are lângă un câine și mai are și-un motan, / Îi iubește și toți trei fac Crăciunul an de an…”
A recenziat… continuând să verse lacrimi la poezii – Svetlana Vizitiu
Mulțumim din suflet pentru acest volum plin de atitudine și sentimente sincere poetei Emilia Plugaru, o scriitoare de excepție. Apropos, recent Doamna Plugaru a fost inclusă în Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova! Felicitări! ❤
Svetlana Vizitiu scrie o poezie de notație, cu intenții moralizatoare, adesea descriptivă, lipsită de podoabe metaforice, crudă, nudă, directă, având tăietură de aforism. E sentimentală în versurile având ca temă dragostea: Pune capul pe umărul meu atunci când mă culc,/Cuprinde-mă cu brațele tale imense, /Fii alături, rămâi cu mine,Fii alături
Sau: Eşti şi azi speranţa mea de a trăi,/Ca o rugă spre destin…//E istoria iubirii /Din adâncuri asfinţită,/Fără seamăn fericită./Înveşnicită prin sărut… Istoria iubirii
Dragostea înseamnă și rememorare: Mai ții minte prima noastră cină? /Tu-atât de gingaș, eu – la fel de blândă./ Lumânările nu s-au aprins în acea seară,/Erau de-ajuns luminile din ochii noștri. Notă de tristețe
Ea repetă un ritual arhicunoscut: Nu-ți face griji, o noapte mai avem, /Îți voi șopti că ești al meu, /Te voi privi a câta oară /Ca pentru prima dată. Ultima dragoste
Dar poate veni și cu sugestii inedite, surprinzătoare, cu interogații retorice sugestive:
Te-ai înecat vreodată-n om? /Nu pentru o oră sau moment – /Pleoapele închizând, /Să pierzi a timpului noțiune.//Să mori de dragoste în tihnă, /Ca-n focul înghețat când te atinge, /Strigând surprinzător, de fericire, /Și brusc să simți ce dur te frige/Din interior – un strigăt pierdut.Te-ai înecat vreodată-n om?
Precipitarea, finalul poveștii de dragoste scurtează discursul liric, fragmentându-l:
Ades cuvântul taie viitorul. Devine ușoară despărțirea./Sentimente sfinte distruse. Atât de simplă e ruptura./Pleca Dragostea… Dar tare voia să rămână…/Astfel și azi, ba se întorc, ba nu… Se amână…Pleca Dragostea
Detașarea, starea de beatititudine duce la formula aforistică:
Formula fericirii e una foarte simplă:/Dăruiește-te în fiecare clipă/Celui care atât de mult/Are nevoie de tine.O simplă formulă
Simțindu-se iubită, poeta se autodefinește cu grație, cu maliție, cu o ironie care atrage, nu respinge:
Sunt demodată, îmi plac rochii de seară, şi tocuri,/Modestie și onoare, medicină fără mită, pe-alocuri, /Să fac daruri, să cânt piese vechi,/Cununie la altar și, desigur, sentimente – pe veci.//Sunt de modă veche, zilnic mă rog./Sănătate părinților cer, și pentru copiii lor./Nu judec pe nimeni după buzunarul lui./Domnului mă-nchin pentru zile și luni. Demodată
Dezamăgirea față de o iubire pierdută nu o dezarmează, ci o îndeamnă la autoanaliză, autocontemplare:
Tocmai am început să-mi caut de grijă,/Să mă calmez, să reduc al vocii ton
/Evitând întâlniri inutile/Și cuvinte lipsite de sens./Cu greu, am început să mă iubesc, Orice chip își merită fața sa
Concluzia poate fi amară:
Viața trece peste tine/Ca cuțitul peste unt… Esența singurătății
Natura este, ca și la Eminescu, coparticipativă, depășind stadiul de simplu cadru al unei povești de dragoste:
Frunzele ruginii toamna le pierde,/În ploi vântul le suflă cu tristețe./Tot precipitând – mă scald în lacrimi./Se anunță iarna care schimbă anii…//Din nou o stea răsare/Și apare ea,/Speranța că mai pot crede /În tandrețea cuvintelor nespuse de tine. /Eu stau de veghe… Fugi, despărțire!
Deasupra iubirii e doar Dumnezeu:
Oamenii vii așteaptă iubire și atenție,/Dar unul Dumnezeu va judeca /Unde punem Accentele… Accentele
O altă ipostază a dragostei este iubirea de oameni, prietenia. Svetlana Vizitiu crează câteva profiluri psihologice, trădându-și vocația de pictor, de grafician, realizând efigii memorabile. Iată trei asemenea profiluri:
O poetă și-a pus șalul pe spate,/În tihnă pleacă de-acasă,/Acolo unde-i lumină și pace./Din nou se simte mireasă…//Vine Ana, durere și lacrimi,/Este prea obosită de dor./Pentru a șterge amintirile, /Nu era nevoie să mori! (In memoriam) (11 Octombrie, 2019) Închinare Anei Podaru
Și: Totu-i modest, un romb, un triunghi,/Un voal color în fiecare unghi./De ce, știind cine-i autorul,/Imediat ne place tabloul? Elvira Cemortan-Voloșin, pictorița blândă
Și încă:
Și-a ales singur soarta./Prea dificilă, merită trăită./Artist plastic, scriitor, fotograf:/Imagini proprii, cărțulii în raft…//Cobzac va conserva doar tot ce-i nou!/Aduce șarm, pepite-n orice public,/Imortalizând talentul cât de mic…/E-un creator ce cântă prin imagini,/Un voluntar, servind cu proaspăt vin –/Pentru stropirea artei noastre-n proză,/Poeților de suflet scriind ode… Victor Cobzac, voluntarul
Familia poate fi efectul unei iubiri cu final fericit:
Al fiului – prim-soare, exact la ora 12, de Arhanghelul Mihail, cu semnul aluniței, de pumnișorii lui strângându-mi lacom pieptul. Momente fericite – ieri, băiețel, și azi, deja e mare Om! Fetița mea, acum mai înaltă decât mine. Frumusețea și armonia-i trezește uimire. Și ea e Mamă, o pasăre cu cuibul ei. Cu odorașul său – învață viața în continuare.
Sunteți atât de diferiți, din sângele meu. Ambii cuminți, cu visele proprii, perseverenți. Adeseori nehotărâți, venind la mama. Mă rog ca Domnul să vă apere de orice mahnă… Fie-vă viața voastră, dragii mei copii, un zbor liber pentru fericire. Printre lacrimi, zâmbesc de bucuria că vă am, ai mei atât de scumpi. Eu vă iubesc enorm… Copiii mei
Dar și părinții pot fi în vizorul unei iubiri necondiționate:
Tații sunt cei mai importanți dintre oameni, ei ne-au dăruit viață, ne-au insuflat putere, ne-au încărcat de inspirație, pentru a acționa și a crea. Fie ca cuvintele pe care le dedicăm lor să înflorească serile și zilele, cu un strop de iubire care există între copil și tatăl lui. Fie ca dedicațiile despre tată să fie pentru copii izvor de inspirație, un far de acțiune, care să-i direcționeze spre lumină, iubire și recunoștință. (Pentru Vasile Vizitiu) Tata. Cuvinte în tăcere
La adăpostul unei iubiri realizate, poeta devine sentențioasă, dă sfaturi, moralizează, se detașează parcă de sentiment, se obiectizează, devine filosofică, o lirică de idei, moralizatoare uneori:
Există trei cuvinte, /Trei mari competențe:/Să ceri, să ierți, să mulțumești./Să ceri – mândria s-o smerești,/Să ierți – să lași obida./Pentru bucurii și tristețe, /Cu suișuri și coborâșuri,/Pentru toate, înveți/Să mulțumești./Și într-un ceas /Cu viscol furios,/Fără de somn /În nopți,/Aminte de prieteni buni, Trei cuvinte…
Și:
Erorile se vor preface-n titluri, /Cu fiecare zi, mai mult le vei uita. Timpul
Sau:
Nu e nevoie să complici lucrurile, /Nici nopțile, nici zilele, /Rulând mereu problemele în capul tău, /Pentru a da un sens cuvintelor sau rândurilor. /Nu complica. Nimic. /Oriunde ai fi… /Elimină frustrările.Toate sunt un fleac
Versul se transformă în verset, versetul în cugetare:
Un orb te recunoaşte/Mai mult cu inima. Ascultă-ți inima
Expresia devine profetică, pytică:
Vei fi surd la sfaturi și morale, /Cât timp povestea ta nu se va zdrobi de piatră. /Istoria se va-nvârti într-o spirală /Și fiecare va suferi în a lui artă. Experiența
De altfel poeta (se) mărturisește:
Vă voi spune ceva perfect! /Îmi depun visurile-n verset!Una bună de adio…
Timpul poate fi inamic sau aliat, interesând atât copilăria și adolescența, cât și maturitatea sau chiar bătrânețea:
A fost un timp,/Când acordam în seară strunele chitarei,/Cântând, /În frig sau vânt,/Certaţi acasă, la patru dimineaţa revenind./Eh, tinereţe fără de lăcată!Versetul copilăriei
Și:
Toamna deveni/Din nou tristă,/Cu arborii în somn/La a ta prispă. Nostalgie
Dușmanul lilial al timpului e visul, care este replica sa, într-o oglindă a imaginarului:
Am visat drumul. /Era întins și-atât. /Unde mergeam, eu nu știu. /Nici nu voiam să știu./Pur și simplu, drumul. Drumul din vis
Prin vis putem pătrunde oriunde, inclusiv în cer:
Și acolo e zgomot, în cer,/Îngerii adoră mandarinele…/Fulgi de zăpadă – /O frumusețe în nori,/Ianuarie suflă, în fine.Îngerii în Noul An
O metaforă obsedantă a autoarei este cartea și prin extensie biblioteca și/sau bibliotecarul:
Noaptea în Chişinău/A acoperit casele/Cu zgomotul unei mari Biblioteci.Chișinăul nocturn
Și:
Bibliotecarul e o specie rară,/Poate fi psiholog/Şi părinte,/Și frate,/Și blogger./Sociabil de la natură,/Zâmbet larg,/Atenție maximă,/Cu blândețe și spor/Ajută să zbori/Într-o călătore de vis/Inteligent/A romanticului gând. Slăvim biblioteca
Svetlana Vizitiu ne este prezentă în acest volum într-o triplă ipostază: de poetă, de pictoriță și de autoare de cugetări. Cugetarea, Proverbul, Aforismul se extind la această autoare până la Pildă, Fabulă, Învățătură, Parabolă.
Dar peste toate aceste ficțiuni plutește suveran verbul, versetul, o solemnitate biblică:
L-am rugat pe Dumnezeu să-l pedepsească pe duşmanul meu. Şi Domnul mi-a răspuns: „Nu. El este destinat să-ţi fie cel mai bun prieten.”
L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea răbdare. Şi El mi-a spus: „Nu. Răbdarea este rezultatul testelor îndurate. Răbdarea nu se dăruie, ea se Învaţă!”
L-am rugat pe Dumnezeu să mă lipsească de mândrie, de acest orgoliu sălbatic. Şi El mi-a spus: „Nu. Mândria nu se ia înapoi, nu se oferă, nici nu se lipseşte. Ea se refuză, pur și simplu!”
L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dăruiască fericire. Îl rog şi pentru mine, şi pentru toată lumea. Şi Domnul mi-a răspuns: „Eu îţi dau Binecuvântarea, iar Fericirea ta depinde numai de tine!”
L-am rugat pe Dumnezeu să mă protejeze pe mine şi pe cei dragi mie de durere. Şi Dumnezeu a răspuns: „Nu. Noi suferim şi depăşim suferinţa prin durere – doar Împreună
I-am cerut Domnului să pot creşte spiritual. Dar Domnul mi-a spus: „Nu. Spiritul trebuie să se dezvolte şi să crească singur, iar Eu îţi voi şopti Cum.”
M-am rugat la Dumnezeu să mă ajute să-i iubesc pe alţii la fel cum mă iubeşte El. Şi Dumnezeu a spus: „Cu mare bucurie! Oh, în sfârşit! În cele din urmă, ai înţeles Ce Este necesar să Ceri…” Iubeşte precum şi eu te iubesc!
Sunt prezente și instantanee comice, cu un acut impact contemporan:
O doamnă în vârstă stătea pe puntea unui vas de lux, în anticiparea sentimentelor irepetabile de croazieră. Vântul a fost atât de puternic, încât doamna a fost nevoită să țină pălăria cu ambele mâini. Un bărbat educat și bine îmbrăcat, văzând această imagine, se apropie de doamnă. Ceea ce a spus el, i-a făcut pe ceilalți pasageri să întoarcă privirile. Holbându-se la ei, oamenii au deschis larg ochii de uimire și de râs… Cuvintele domnului: „Cer scuze, madam. Nu vreau să vă deranjez. Dar știți că rochia dumneavoastră se ridică în sus de la rafalele vântului puternic?” „Da, știu, a spus doamna, însă am nevoie de ambele mâini pentru a ține pălăria.” „Dar, madam, dumneavoastră nu purtați lengeria de corp și părțile intime vă sunt supuse atenției generale!” – s-a mirat domnul. Femeia a privit în jos, apoi înapoi la om și a spus: „Domnule, ceea ce vedeți acolo, are 85 de ani. Iar pălăria aceasta am cumpărat-o ieri!”
Însă specia predilectă române pilda, parabola, fabula în proză, cu morala explicită:
Bătrânul i-a dezvăluit nepotului un adevăr de viață foarte important: „În fiecare om, se duce o luptă similară cu lupta dintre doi lupi. Un lup prezintă răutatea: invidie, gelozie, tristețe, egoism, ambiții, minciuni. Celălalt lup este pozitiv și prezintă bunătatea: pace, iubire, speranță, adevăr și fidelitate. Nepotul, adânc mișcat de cuvintele bunicului, a rămas pe gânduri. Apoi a întrebat: „Și care lup a câștigat, în cele din urmă?” Bătrânul a zâmbit și i-a răspuns: „Câștigă întotdeauna lupul pe care îl hrănești!” De bine, de rău
Sau:
Într-o zi, a venit nepotul la bunicul lui și l-a întrebat: „Ce este sufletul?” Și bunicul i-a povestit o istorie auzită de la propriul său bunic: „În fiecare om trăiesc trei de Eu, care îl sprijină și îl ghidează pe tot parcursul vieții!” „Niciodată n-am auzit despre ei!” – a exclamat nepotul. Bunicul a zâmbit și i-a spus: „Primul Eu este Mintea. Al doilea Eu este Inima. Atunci când primul are prioritate față de cel de-al doilea, omul devine prudent și rece. Dacă câștigă al doilea, noi devenim naivi; putem fi răniți sau înșelați cu ușurință. Și al treilea Eu este Sufletul, doar el poate să stabilească armonia în noi.” Despre suflet…
Sunt și inserții, implanturi lirice:
Se vor schimba tehnologiile informaționale, se vor schimba centrele, localurile, mărimea volumelor de tipar, se vor schimba ochelarii prin care vom citi oricum, daraceeași Carte va rămâne, pentru că aceiași Oameni rămânem prin istorie. Aici sunt adunate gândurile, sentimentele, enigmele, înțelepciunea secolelor. Chiar de suflă vântul schimbărilor pe întreg globul pământesc, păstrează-ți contribuția ta de valoare, Bibliotecă! Uitarea și desființarea să nu atingă niciodată Cartea și Cititorii tăi, Bibliotecă!
Bibliotecari, colegi și prieteni, vin la voi cu un cuvânt prietenos! Peste tot, întotdeauna, sunt alături de voi, eu. Voi sunteți baza tuturor afacerilor fundațiilor bibliotecare! Oh, meseria noastră nu e simplă, ea se developează mereu prin curaj, amabilitate, perseverență și bunătate, cu siguranță, și prin cunoștințele care nu au limită. A doua casă a noastră este biblioteca, la care sincer ținem și o prețuim. Eu nu cunosc nicio persoană care să nu fi vizitat măcar o dată în viață acest local de aur – Biblioteca – Centrul tuturor cărților și al oamenilor de suflet. Biblioteca servește oamenilor, deci, și noi, dragi colegi, le servim prin meserie și devotament. Este respirația noastră, nu avem încotro!
Vivat, bibliotecari!Odă bibliotecarilor
Multe din întâmplările relatate sunt luate din viața de toate zilele:
Dacă simți ceva citind printre rânduri, înseamnă că ești om bun… Doamne ajut
Nu toate întâmplările sunt cu final fericit: Înainte de a muri, un om rău și furios a întâlnit la porțile iadului un înger. Îngerul i-a spus: „Este suficient să faci măcar o faptă bună în viața ta și asta te va salva. Gândește-te bine și ia aminte, ce ai făcut tu bun?”
Omul s-a gândit mult şi și-a adus aminte că, într-o zi, atunci când trecea printr-o pădure, a dat peste un păianjen în calea lui și nu l-a călcat. Îngerul a zâmbit și din cer a coborât un păienjeniș pe care omul trebuia să urce în Rai. Alte persoane condamnate la Iad, care stăteau în urma omului rău, au început agitate să urce şi ele. Văzându-le ce fac, omul rău a început să le îmbrâncească furios cu picioarele, fiind speriat că păienjenișul se va rupe şi atunci el va cădea jos. În clipa ceea, pânza, într-adevăr, s-a rupt și omul rău a nimerit din nou în Iad.
„Ce păcat! – a spus Îngerul. – Fiind preocupat doar de propria-ţi persoană, ai transformat în răutate chiar și unica faptă bună pe care ai săvârșit-o vreodată!” Bucurați-vă de oameni…
Această snoavă, precum și altele îmi erau cunoscute, circulând pe internet, dar nu știam cine este autorul. Anonimarea este un semn de celebritate, să recunoaștem.
Multe dintre cugetări sunt numite de autoare „perle înaripate”, un oximoron ironic, fără îndoială. Iată câteva exemple:
Oameni buni, prieteni dragi! Vă rugăm să nu vă fotografiați pe fundalul meselor de sărbătoare, de banchet, stațiuni. Deputații vor crede că noi avem de toate și trăim foarte bine. *Dacă soția ta a observat că te uiți la alta, trebuie doar să te întorci la ea și să spui: “Mă bucur atât de mult că tu nu porți așa rochii îngrozitoare ca ea.” Dar nu uita că femeia poate spune același lucru despre blugii unui bărbat trecător… *Iobăgia înseamnă locuri de muncă garantate și încrederea în ziua de mâine. *În cazul în care soțul de 4 ori merge “la stânga”, atunci, în conformitate cu legile geometrice, el se va întoarce la soția lui… Și dacă pleacă soția? Se va întoarce la mama! *Femeile sunt necesare pentru ca bărbații să nu dorească să trăiască veșnic! *Să nu credeți că sunt paranoică, dar mi se pare că cineva permanent citește ceea ce scriu eu aici. *Martorul lui Iehova întrebând: “Vă pot ajuta cu ceva?” Nici nu și-a imaginat că va fi nevoit să sape cartofii și să curețe camera de baie… *Noi toți, moldovenii, românii, belarușii, ucrainenii, rușii, americanii, africanii, cu toții-cu toții, visăm să trăim împreună într-o țară mare, bogată și foarte prietenoasă. Australia, de exemplu… *Ziua în fața oglinzii: – Trebuie urgent să slăbesc! Noaptea în fața frigiderului: – Să mă iubească așa cum sunt! – Dragul meu, poate mă lași să dorm la tine? – E târziu, deja am chemat și liftul …*Atunci când femeile devin deştepte, bărbaţii le numesc calculate, iar atunci când calculele lor devin precise, bărbaţii le numesc ignorante…*Dacă cineva nu răspunde la mesajul tău mai mult de 5 minute, atunci el nu te iubește! Niciodată nu te-a iubit! Scrie-i acestui mizerabil tot ce crezi despre el! *– Am postat o fotografie în care tu ești nudă! – O să te omor! Șterge-o imediat!– Sunt deja 899 de like…– Atunci nu șterge! *Smartphone-urile devin din ce în ce mai subțiri și mai inteligente; oamenii – din contra…*Oamenii nu se împart în naționalități, partide, fracțiuni și religii. Oamenii se împart în înţelepți și cretini. Iată cretinii se împart în naționalități, partide, fracțiuni și religii! *E mult mai ușor să dezvolți o relație cu un păcătos umil, decât cu un “sfânt” arogant. *Vorbiți de sine numai de bine. Curând sursa va fi uitată, dar informația…va rămâne. *Ce este mai important în frumusețea unei femei?– Gura!– Dar forma, mărimea, culoarea?– Nu! Principalul… să fie gura închisă! *Dacă n-ai dreptate şi taci – eşti un înţelept, dacă ai dreptate şi taci – eşti căsătorit. *– Ne-am certat cu soţia şi ea a anunţat greva foamei.– Şi cât timp nu mănâncă?– Eu nu mănânc…*Când asupra unui om se aruncă o haită de câini, oamenii, desigur, sunt de partea omului. Dacă asupra unui om se aruncă o turmă de oameni, oamenii, de obicei, sunt de partea turmei. *Da, fericirea a fost, este şi va fi, atâta timp cât cineva încă nu te-a trezit. *Nu priviţi în urmă, acolo voi deja aţi fost şi aţi văzut totul. Mergeţi mai departe, unde sunt lucruri mult mai interesante! *Nu sunt deşteaptă, sunt… cu experienţă. Dacă aş fi fost înţeleaptă, nu aş fi acumulat o asemenea experienţă…*Cuvinte de aur de la Bunica: Nu priviţi în oglindă – veţi îmbătrâni! Nu invitaţi în casă oameni răi – o să vă pară rău! Nu invidiaţi pe nimeni – vă veţi îmbolnăvi! Nu mâncaţi pe noapte – veţi deveni obezi! *Un salariu decent e atunci când a venit deja timpul să-l ridici pe următorul, iar pe cel anterior încă nu l-ai cheltuit. *De la opt-nouă ani, copiii încetează să mai creadă că Moş Crăciun le aduce cadouri şi, cam de la patruzeci de ani, că statul le va achita pensii normale…*Buna dimineața, Moldova! Cel mai important e să te ridici acum, că de trezit, ne vom trezi pe urmă. *M-am trezit mai devreme pentru a umbla mai mult timp cu fața acră…*Dacă șeful tău a început să fie politicos cu tine, înseamnă că cineva dintre voi doi va fi în curând demis. *În caz că nu aveți bani, împrumutați-i de la lumea voastră interioară bogată. *Pentru a menține conversația despre un serial pe care nu l-ați văzut, spuneți doar că “primul sezon a fost mult mai bine”. *Ca potcoavele să vă aducă noroc, nu trebuie să le prindeți pe ușă, ci de copitele voastre. *În viață trebuie să fii imprevizibil și înșelător, precum un castravete cu un fund amar.*O soție inteligentă niciodată nu țipă la soțul ei. Ordinele se dau calm și clar! *Mâncarea este cea mai mare satisfacție care poate fi obținută fără a scoate pantalonii…*Diferenţa dintre minciună și adevăr constă în aceea că în cazul primei există întotdeauna martori, probe, argumente și documente arhivate, pe când în adevăr acestea nu există niciodată. *Cât de fericiți sunt pesimiștii! Câtă bucurie simt ei atunci când se dovedește că nu există nicio bucurie! *Aud atâtea calomnii la adresa mea, încât nu am nicio îndoială – trebuie să mă țin alături de voi, pas cu pas. Sunteți persoane minunate! *Îmi place să privesc oamenii drept în ochi. Mulţi, de spaimă, se salută imediat.
Svetlana Vizitiu este o personalitate complexă, ce și-a construit un stil personal, lesne recognoscibil.
Nu trebuie judecată pentru un vers sau altul, ci pentru ansamblul operei sale, care, așa cum am încercat să sugerăm, este incitant, tăios, ironic și autoironic, modern, direct, invitând cititorul la un dialog euristic.
De aici și o eleganță a stilului, simplu, dar cu atât mai convingător…
Prof. Dr. Lucian STROCHI
P.S.: Multumesc enorm de mult editorilor de la PapiruSMedia, Dmn Alexandru Mihaila, Dmn Lucian Strochi și alți autori care au contribuit cu referințe și aprecieri la cartea mea Versete tomnatice – Dna Emilia Plugaru, DmnAug. Jianu, și în, mod special, Dna Dina Ciocanu, care m-au ajutat și îndemnat să scriu în continuare! (Svetlana Vizitiu)
Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu” susține inițiativa de nivel Național – Anul Lecturii – 2020, care are drept scop promovarea lecturii ca bază pentru cultură, cunoaștere și dezvoltare personală. Unul din obiectivele principale ale activităților constă în educarea culturii lecturii în societatea moldovenească, promovând şi încurajând lectura ca mijloc de dezvoltare culturală şi creativă – orientând cititorul spre valorile literare şi artistice autohtone. Vă propunem câteva titluri de carte din donații recente, cu autori omagiați sau – lansate la Biblioteca Centrală a BM.
Grigore VIERU în amintirile contemporanilor. Antologie de Daniel Corbu. – Iași, 2010
Limpezimea exprimării și densitatea mesajelor. Cartea prietenilor lui Grigore Vieru. Se spune că are cele mai frumoase cărți și cele mai mari tiraje pentru un poet contemporan. Are un grad de notorietate visat și de unii președinți de state. A fost întrebat, inclusiv de copii, de unde vine poezia lui, și a răspuns de fiecare data că din suferință și singurătate… Marea poezie românească a descoperit-o nu în școală, pentru că ea era interzisă, ci din proverbele… care nu puteau fi interzise, din cântecele noastre populare, pe care le auzea la șezătoarele la care mergea cu sora lui, din ghicitorile noastre, în ele Vieru a descoperit marea poezie română, fără să știe că aceasta este poezia noastră română…
Pagini semnate de Alex Ştefănescu, Eugen Simion, Mihai Cimpoi, Preafericitul Daniel – Patriarhul Bisericii Române, Marin Sorescu, Nichita Danilov, Nicolae Dabija, Al. Husar, Mircea Radu Iacoban, Valeriu Matei, Mihai Sultana Vicol, Ion Hadârcă, Ion Ungureanu, Ion Beldeanu, Lucian Vasiliu, Emilian Marcu, George Vulturescu, Andrei Strâmbeanu, Anatol Codru, Teo Chiriac, Adrian Păunescu, Gheorghe Grigurcu ş.a., „Cititorul va avea revelaţia unui poet naţional şi popular, oracular-mesianic, dar şi a unui personaj fabulos, ale cărei energii s-au revărsat în şuvoaie, unul din rarii patrioţi ai acestor timpuri, dedicat patriei, neamului, limbii” (D. Corbu)
„Există o mare diferență între cititorii mei și cititorii găștii: admiratorii mei mă citesc, admiratorii ei nu o citesc. Cu privire la unii colegi de breaslă mai în vârstă, care nu au ochi să mă vadă, le pot spune doar atât: eu am destulă vreme să privesc în urmă, lor nu le-a rămas destulă vreme să privească înainte.”; „Nu poți fi poet fără să-ți iubești neamul”;
„Trebuie să afirm că nici pe timpul regimului totalitar nu a existat un asemenea dezmăț artistic. Este adevărat că unele pagini, unele cărți erau date la cuțit. Dar nu putem spune că scriitorul de autentică vocație n-au răzbătut. Astăzi există mai mult o libertate a mediocrităților decât a valorii adevărate, deseori cenzurată de incertitudini financiare. Mediocritățile găsesc rapid mijloace bănești provenite din sponsorizări de rudenie sau din legături amoroase. Detest libertatea care este potrivnică adevăratei valori.” – Grigore Vieru
„Iubirea până la capăt. Omagiu lui Ion VATAMANU”. – Ch., 2012
Dorul de frumos… Este mai mult decât o idee şi mai mult decât un ideal. Este o aspiraţie de a fi parte din acest dor, iar Ion Vatamanu a reuşit – la nivel profesional – să transmită prin discursul său liric autentic o spiritualitate mânuită cu măiestrie şi cristalizându-se într-o metaforă integrală, unică în volumele: Primii fulgi (1962), Monologuri (1964), La mijlocul ierbii (1967), Liniştea cuvintelor (1971), Ora păsării (1974), De ziua frunzei (1977), Iubire de tine (1981), Măslinul oglindit (1983), Dimineaţa mărului (1986), Nimic nu-i zero (1987), Dialoguri banale (1988), Atât de mult al pământului (1989). Aceasta, în pofida faptului că a îmbrăţişat profesia de chimist, aflându-se din 1973 în funcţia de şef de laborator la Institutul de Chimie al AŞM. Mai mare peste dorul de chimie s-a dovedit a fi dorul de poezie, pe care şi l-a exprimat prin fiecare poem nou scris, literatura pentru el identificându-se cu însăşi viaţa. Deşi demult nu mai este în viaţă, despre Ion Vatamanu nu se poate vorbi la timpul trecut.
Carte destinată elevilor, studenților, profesorilor de literature și tuturor celor interesați de creația scriitorului. O dedicație poetului, savantului și omului politic Ion Vatamanu, inovator al versului, un luptător aprig pentru democratizarea societății și recuperarea valorilor naționale, pentru afirmarea limbii române în Basarabia. Editia cuprinde comentarii și aprecieri critice pe marginea operei distinsului poet apărute în presa vremii, dar și mărturii despre activitatea de savant și om al cetății, care l-au consacrat în primele rânduri ale vieții publice, dedicații poetice, cât și un set important de fotografii ce oglindesc viața lui Ion Vatamanu.
„Două motive – frunza și pasărea – par să domine scrisul lui Vatamanu. Una simbolizând statornicia sufletească, spirituală, cealaltă – cântecul, zborul liber al său. Iar întregul act lyric al poetului nu este altceva decât expresia unei iubiri depline, până la capăt… Iubirea până la capăt – iată una din calitățile superioare ale poeziei în genere. Cine iubește până la capăt, spune dictonul, trăiește mult. (Grigore Vieru)
„Moldița-Crăița și Zimbrișor-Cornișor de pe munte” de Dor de Viorica COVALSCHI. – Ch., 2019
„De-o sută de ani n-a mai îndrăznit nimeni să-mi tulbure vrăjitoriile, ia să văd cine-i drumețul”… Cine e Moldița-Crăița? Promovată în cadrul programului „Chișinăul citește” la Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu” din Chișinău, povestea a devenit îndrăgită de pici și școlari porniți cu lectura printre prieteni. Carte cu copertă de calitate, ilustrată frumos, desigur că bucură ochii nu doar a celor mici. O legendă pentru copii despre întemeierea Țării Moldovei. Denumirea personajelor principale ale basmului conduc cititorul anume spre acel îndepărtat eveniment istoric. Zimbrișor–Cornișor, personajul central al subiectului, tânăr și curajos, se avântă într-o călătorie inițiatică de cunoaștere a lumii, luptă cu dușmani reali și învinge vrăjile rele, ajută pe cei căzuți la nevoie și își face prieteni noi… Astfel eroul se maturizează pe zi ce trece, forța și bunătatea lui făcând să triumfe binele, frumosul și adevărul. – Care e rolul educativ? „Și, dintr-o data, o bunătate nemaivăzută puse stăpânire pe vrăjitoare și din ochii ei începură să se rostogolească lacrimi. Bătrâna plângea. Era pentru prima oară când simțe gustul sărat al plânsului.” Ce a făcut-o să lăcrimeze? Vreți să aflați cum binele topește răutatea? Citiți basmul! Este la Biblioteca Municipală, poftim!
„Arz-o focul, dragoste!” de Andrei MOROȘANU. – PapiruS Media, București, 2018.
O carte de relax, plină de umor și suspans… Iată dacă ar fi fost premiată undeva la nivel national/international, aș fi pus întrebarea „Pentru Ce?” Și nu aș rata, chiar se merită pentru bunul spirit și râsul care te pufnește din tot interiorul! „-Vezi, mata, fata-i cam puțintică în țâțișoare. Băiatului îi plac fețișoarele cu mamelele mai țâșnite… – Dar ce, bre, are de gând să le mulgă?… se stropsi mama…”; „Gurile rele macină prin sat că nevastă-mea și-a găsit la oraș un ibovnic. De fapt, am observat și eu că merge cam des la raion. Se vede că i se aprind tare focurile înăuntrul dorului cumplit, că pune coada pe spate și se duce val-vârtej. Vine tocmai seara, miorlăind ca o pisică sleită de joacă, dar are grijă să mă hrănească: îmi pune dinainte niște resturi de la masa lor dulce după giugiuleli. Eu mă fac că nu pricep nimic…” (fragmente din carte)
„Farmecul cărţii constă în primul rând în comicul de limbaj, Andrei Moroşanu stăpânind perfect argoul (argoul celor ajunşi la fatidica vârstă de patruzeci de ani, „stătuţii”, dar şi cei „hârşiţi” în dragoste şi jargonul (pe care îl folosesc de obicei „demoiselele”), obţinând nu o dată adevărate performanţe. Iată un exemplu savuros: „Măi deşteptule, arată-mi tu proasta căreia i-ar ajunge răscolitul cu degetarul! Femeia, dacă a intrat în călduri, tânjeşte după foială! Te-ai apucat de trunchiul muierii, apoi fii vrednic şi aprinde-i focul în scufiţă, dă-o huţa în scrânciob să-i zvâcnească trupul de dulcele sălbatic! Numai nu cu şfichiul tău, care-i bun doar la…WC!” (Să mai spunem că „reclamata” a obţinut imediat divorţul?) (Lucian Strochi)
„Omagiu adus Centenarului prin limbaj!”;„O galerie impresionantă, dar din care eroul nu prea are ce alege, iar când alege, se „frige”; „Să mai spunem că această carte este scrisă totuși „pour les connăisseurs”, asemenea unor băuturi alese, vechi, prețioase.” (Lucian Strochi)
„Dialog în vis” de Veronica PÎRLEA CONOVALI. – Buc., 2019
„Toate-n lumea asta vin și mor, / Veșnic e pământul și un dor, / Dor de mama, neam și de moșie, / Dor de tot ce nu-ți mai aparține.” (p.54)
Momente de poezie prelungite până târziu în compania folclorului şi a lacrimilor istorice. Un adevărat regal de poezie, de cultură, de spirit, cu dor de neamul românesc și amărăciunea înstrăinării… O salcie plângătoare cu-n vers ce freamătă românește între Prut și Nistru, de la Eminescu la Leonida Lari…
Cartea lansată în Chișinău la BM Centrul Academic Eminescu a luat Marele Premiu la concursul de Creație Literară „Vara visurilor mele” organizat de Revista Amurg sentimental, România, 2019!
”O fiică destoinica a neamului nostru românesc – scriitor, profesor, mamă, bunică, un prieten adevărat și pur și simplu Om cu literă mare.” – Eugenia Conoval
„Lumea din jurul ei, povestită în vers, e înfăţişată ca o lume interpretată, luată aşa cum este ea, dar exprimată plastic, ilustrând o concepţie anume despre creaţie, adevăr, viziune, lecturare, sens, limbaj… O fire cu o simţire sensibilă care se află ”statornic în primele rânduri ale coloanelor patriotice şi ale liricii feminine de toate rangurile” (Victor Ladaniuc)
„Capitol cu îngeri. Dintr-un volum COLECTIV” de Ionel SIMOTA. – Onești, 2016
„Am ars până la ultimul sărut,/Până-n străfundul cărnii/Ce mi-a fost dragă/La naștere…/Din sângele meu/ A curs o cenușă albastră/Și o pasăre alba, strălucind,/Mi s-a desprins din suflet…/Am plecat odată cu ea/În cer,/Am stat în ceruri la rând,/Pe pământ oricum nu se mai putea…/Acolo, îngerii,/ M-au întâmpinat plângând. / Am ars până la ultimul gând…” (Ionel Simota)
Un gest de comemorare după tragedia de la „Colectiv” în care au ars zeci de oameni. Poetul a luat Premiul „Cartea anului”-2016, pentru acest volum”, apărut la Editura „Magic Print” din Onești.
Membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Brașov, din 2007. Deține Premiul USR pentru Poezie în 2010 pentru volumul Desculț printre cuvinte. Recent, autorul a prezentat câteva volume și la BM B. P. Hasdeu, a fost într-adevăr special și frumos, cu omagieri, cântece și recitaluri… La fel propunem un volum cu poezii „Sentimente cu Păsări (II), Mirări”, de Ionel Simota. Același poet, același talent, vers, spirit încredibil:„Ieri n-am știut cum să-ți fiu, cum să-ți spun… că rătăcirea mi-ai întors-o din drum…”
„In toate volumele sale, poetul Ionel Simota ne propune, de fiecare data altfel, mai mult decat o dezbatere; el ofera o viziune capabila sa tulbure, sa relativizeze si sa produca revelatii, obligand cititorul sa creada si sa patrunda, de bunavoie, in cercul sau existential. Ca la Blaga, iubirea devine unicul principiu, in eterna identificare cu binele, adevarul si frumosul. Fara patima, simplu si direct, aceasta alchimie devine singura logica a fericirii.” (Prof. dr. Cristina Pescaru)
„Grădina de sticlă” de Tatiana ȚÎBULEAC. – Ch., 2018
„Cu atâtea în jur Ciornobâlul îmi părea un fleac… Mă îngrozește ignoranța noastră. Poate doar Bella Isaakovna înțelegea cu adevărat ce tragedie se produsese, ea însă nu simțea nevoia să vorbească de pe scenă, așa ca Șura. În acele zile oamenii începuseră să moară câte puțin, iar noi ne gândeam la mare și la murături… În afară de limbă și explozii, perestroika și specula infloritoare a Raiei, se mai întâmplau în oraș și alte lucurui. Eu devenisem oficial, femeie. Îmi venise ciclul, și asta era mai interesant decât toate cele de mai sus luate împreună.” „Dacă ar fi existat pe atunci Dumnezeu (?), i-aș fi cerut să mă facă altfel. L-aș fi rugat să cheltuie cu mine măcar un strop de bucurie, măcar o rămășiță de fericire. Un scuipat de-al lui mi-ar fi fost de ajuns – nu eram hapsână. Pe cât le iubeam, pe atâta le disprețuiam. Pentru viețile serbede, lipsite de orice bucurie trupească. Pentru nodurile din gât și din inimă. Aș fi putut îndrăzni să fiu curvă. Eram de la internat, la ce să te aștepți de la o orfană?” (fragmente din carte)
Promovat la Biblioteca Municipală în cadrul evenimentelor „Chișinăul citește”, volumul „Gradina de sticlă” a fost distins în 2019 cu Premiul Uniunii Europene pentru Literatură. Cred că pentru sinceritate și modul de a descrie o viață de orfană… Visuri, romantică, multă-multă imaginație. O carte ce prezintă interes în special pentru generația tânără, dar și trezește curiozitatea prin stilul narativ, dialogal – o redare adolescentină a verbului trecut comparativ prezentului. Se face deosebirea dintre perioada sovietică cu cea contemporană cu o limbă foarte ascuțită!
„Tatiana Tibuleac e o povestasa paradoxala. Ea stie, ca foarte putine scriitoare romane contemporane, ca «o poveste nu lasa niciodata lucrurile nerezolvate». Mai stie ca atunci cand existi «intre coastele moi si fermecate ale povestii», adica intre povestitor si eroul povestirii, ajungi sa te impaci «cu raul si cu durerea, cu bolile si cu tradarile». Daca in Vara in care mama a avut ochii verzi Tatiana Tibuleac exorciza o lume a cruzimii dintr-o perspectiva fragil-masculina, in noul sau roman ea povesteste o lume aflata pe granita miscatoare dintre coagulare si dezagregare, dintre Rusia si Europa, dintre lupta si fatalitate. „Grădina de sticla” este, in mai multe feluri, romanul unei intregi generatii feminine si al unei povestitoare pe cat de autentice, pe atat de surprinzatoare”. (Simona Sora)
Risc și securitate; articole, comunicări și prelegeri, vol.5, de Gheorghe ILIE, conf.univ.dr.ing. – Buc., 2015
Natura publică a unor platforme sociale face ca securitatea informațiilor să fie mai greu de controlat. Unele informaţii pe care le împărtășiţi pot deveni imediat publice. Utilizatorii sunt cel mai adesea supuşi valurilor de spam, dar şi ingineriilor sociale. Dar, toate reţelele sociale au o serie de opţiuni de securitate care pot fi ajustate. Pe Facebook, de exemplu, informațiile sunt publice de la sine, la fel ca întregul profil. Au fost lansate noi servicii care ajută la căutări mai bine agregate şi care pot returna rezultate precum «prieteni care urmăresc emisiunea X», dar şi «vegetarieni din oraşul meu care iubesc brânza». Utilizatorii pot preveni apariţia lor în rezultatele noilor funcții dacă îşi ajustează setările de securitate şi modifică statutul «like-urilor” din public, în privat.
Conectarea de pe reţele Wi-Fi publice și nesigure trebuie, de asemenea, evitată. Luaţi în calcul riscurile care există atunci când împărtăşiţi pe FourSquare, Twitter sau Facebook locul unde vă aflaţi. Un check-in nu le spune doar prietenilor unde sunteţi, ci şi hoţilor, care află cu această ocazie şi locul unde nu vă aflaţi: acasă.
Acest volum, dar și alte cărți la același subiect expuse în Zilele Internetului pe panou la Biblioteca Centrală asigură cunoștințe utile și siguranța de a vă feri de riscuri sau probleme în comunicarea virtuală.
Demult plecase vara tinereței mele, Și copilăria mi-amintesc cu drag, Unic izvor c-un viitor în lume, Părinții mei – mi l-au făcut în dar!
Plecase vara din Florești, apoi și via, Din curtea casei mele dragi; Mă dizolvam în cărți, adulmecând natura, Uitând de realitate-n crengi să cad…
Cu bucuria de cățeluș în lumea imaginară, Fugeam de-acasă la amici să joc de-a „Baba-oarba”, Bătătorind călcâi și foarte încrezătoare, Eu firea mi-o căleam în mahala cu fotbal…
Haine purtate pân-la găuri, Cărând căldări cu apă din fântâni, Nimic mai simplu: vin – făceam pârăuri Călcând-în butoiul tatei cu struguri vișinii…
Ce minunat, – să fii în siguranță, Alături de ființe dragi să trăiești, Cei ce mereu te-alintă cu speranțe, Iar realizările – înveți să prețuiești.
Se pare că nu mai e nimic de așteptat, S-au tivuit în numerar într-o lădiță, anii… De ce atunci și luna m-acceptat, Atât de sincer luminându-mi calea?..
Plecat-au anii minunați în grabă, Măcar să fi-nțeles să prețuiesc la timp, În ploaie – plâng, la soare – arde, – Călătoria anilor – ce am iubit…
Pentru Părinții mei.
La Mulți ani cu sănătate, Tăticule, de ziua Ta! Mă-nchin în fața Ta! Doamne ajută – Binecuvântare!
Eu cu taticu Vasile Vizitiu la Clubul Impresii din viata si carti, 2018
”Svetlana Vizitiu mi-a dăruit o carte de memorii ale tatălui ei. Răscolitoare carte, unde am aflat atâtea amănunte rare despre foamete -una dintre cele mai dificile perioade din istoria noastră. Vasile Vizitiu și-a iubit copiii săi, și-a iubit soția, meseria, baștina, Patria, oamenii din jurul său. Cartea asta este despre această dragoste. Svetlana Vizitiu scrie și ea poezii, iar poeziile ei ne arată un suflet foarte sensibil, însetat de frumusețe și lumină. La mulți ani, scumpa noastră Svetlana Vizitiu!!! LA MULȚI ANI BINECUVÂNTAȚI ȘI VOIOȘI!!! Întâlnirile cu tine sunt mereu un prilej de-a te bucura de viață!!! LA MULȚI ANI FERICIȚI!!!” – Dumitru Crudu
Te-ai înecat vreo-dată-n om? – Nu, pentru o oră sau moment, Așa, – pleoapele închizând, Să pierzi a timpului noțiune?
Atât de mult că doar la un gând, Să simți a neuronilor rotire, Să-ți bată inima cu ritm, Tu să dansezi la nebunie…
Să mori de dragoste-n tihnă. Ca-n focul înghețat când te atinge, Strigând surprinzător, de fericire, Și brusc să simți ce dur te frige…
Din interior – un strigăt pierdut. Suficient cât pentru o clipă să fii a lui, Pentru a uita ce-a fost neplăcut, Atunci când te cuprinde el, și nimeni altul…
Afaceri? Probleme? – O, Doamne, lăsăm pentru-apoi… Eu nu știam că-n veacul 21, Aceste simțiri se adună-n -doar-unul, Că te poți îneca în omul, Fără de care nu poți respira cu anii… ❤
Pledoarie pentru citit poezie făcută cu bun simt, căldură, umanitate, candoare, înțelegere, pertinență, undeva mai optimist, fie cu pesimism. Conform stării de spirit. Poezia ne leagă de noi înşine şi de ceilalţi într-un fel… mai mult sau mai puțin îmbucurător… V-am pregătit o listă în care argumentele pro poezie să meargă mână în mână cu recomandările. Sper ca rândurile faine ale scriitorilor clasici, contemporani de mai jos să vă determine să mergeți la volume de poezie, la poeți, la poeme pășind pragul Bibliotecii Municipale ”B. P. Hasdeu”, unde vă așteaptă cărțile noi sau vechi de tipar, dar scrise de oameni minunați! Ce să citim? Cu ce să înceapă cititorul? Să fim optimiști! Fiindcă avem de partea noastră credința, speranța, clipa și nu destinul sau timpul ramas în urmă… Vivat!
Emil Loteanu. „Mi-s ochii arși de frumusețea ta…”
Pentru ambele maluri ale Prutului, opera lui Emil Loteanu rămâne o provocare. I s-a furat libertatea şi a încercat s-o recupereze. Libertatea şi iubirea, – cele mai mari ”nevoi” ale sale: în ”Şatra” ţiganul, nu întâmplător, este simbolul libertăţii absolute, care e mai importantă ca dragostea… Culmea ironiei: el a trăit atât de mult la Moskova, unde se vorbea ruseşte, şi şi-a manifestat românismul peste tot. A reuşit să promoveze valori naţionale, cu actori moldoveni şi români, pe banii ruşilor. Oficialităţile basarabene l-au alungat, iar românii i-au recunoscut valoarea mult prea târziu. Cu puţin timp înainte de a muri, i s-a decernat Premiul de excelenţă a Fundaţiei Culturale Române…” Debutează cu versuri inspirate pe paginile revistei ”Contemporanul” din Bucureşti (1948). Se afirmă ca poet, primii săi paşi în literatură fiind dirijaţi la Chişinău de Anatol Gugel. În 1952 debutează la „Tinerimea Moldovei” cu poezia „Cântecul marii iubiri”, după ce continuă să publice versuri în ziarul „Moldova socialistă” şi în revista „Octombrie”. Placheta „Zbucium” (1956) poetul a editat-o la numai 20 de ani şi a constituit o adevărată explozie lirică. Au urmat culegerile de versuri şi proză care sunt primite cu acelaşi entuziasm: „Chemarea stelelor” (1962), „Vioara Albă” (1963), „Belaia raduga” (1964, Moskova), „Ritmuri” (1965), nuvela „Bucolica” (1966), „Versuri” (1967), nuvela „Lăutarii” (1972), „Sufletul ciocârliilor” (1974), „Zov liubvi” (2001). La Editura „Litera” apare postum volumul selectiv „Chemarea stelelor” (2003). Versurile publicate puneau în valoare un poet talentat, dar, spre surprinderea colegilor de generaţie, Emil Loteanu a schimbat muza poeziei pe cea a cinematografiei… „Acest anunț/Este punctul meu de plecare/Și refrenul acestui poem/Scris pentru tine/În speranța aproape nulă/Că totuși cândva,/Îl vei citi./Ar fi mult prea trist/Ca lucrul acesta/Să nu se întâmple.” (din poezia „Gustul gurii” Emil. Loteanu)
Mihail Eminescu. „Poezii”
„Poezii” este singurul volum tipărit în timpul vieții lui Eminescu. Volumul a apărut pe 21 decembrie 1883 la editura Socec, cu o prefață și cu texte selectate de Titu Maiorescu și cu portretul autorului și cuprinde un număr de 63 de poezii, dintre care 26 au fost publicate de-a lungul unui deceniu în Convorbiri Literare. Cartea a fost plănuită timp îndelungat de către autor, însă sub presiunea insistențelor amicilor săi literari. Inițial, volumul s-ar fi numit „Lumină de lună”. Se spune că Eminescu a lăsat în grabă manuscrisele volumului, în ordinea dorită, ce urmau să fie tipărite, însă s-au ivit problemele de sănătate, care au determinat întreruperea legăturii cu editura. Titu Maiorescu, apropiat al poetului, s-a angajat să fie editorul volumului, fără acordul autorului. Astfel, editarea unei cărți semnate de Eminescu se anunța încă din vara anului 1883, în Convorbiri Literare. Manuscrisele au fost recuperate de către editor și modificate în anumite locuri. De pildă, în poezia Glossă, Maiorescu a înlocuit versul „Vreme trece, vreme vine” cu „Vremea trece, vremea vine”. Proiectul a fost trimis spre tipărire în decembrie 1883, imediat după ce editorul a finalizat prefața ediției întâi. Între timp, Maiorescu a rătăcit o coală editorială, cuprinzând 16 file. Volumul s-a distribuit în librăriile editurii Socec, iar lansarea efectivă a avut loc pe data de 21 decembrie 1883, în ciuda faptului că pe pagina de titlu este tipărit anul 1884. După spusele lui Maiorescu, cartea a fost gândită în așa fel încât să apară de Crăciun, cu scopul de a-i face o surpriză autorului, știind că proiectul inițial luase sfârșit pe neașteptate. Din nefericire, Eminescu nu a fost impresionat de volum, ba mai mult de atât, i-a insinuat iritare, trântindu-l de podea… „Când amintirile-n trecut/ Încearcă să te cheme,/ Pe drumul lung și cunoscut/ Mai trec din vreme-n vreme.”
Iurie Hemei.„Între două tărâmuri”: versuri și cugetări.
„Mereu am spus că Moldova este un colț de rai. Am vizitat mai multe țări, dar ca acasă nu e nicăieri. Eu sunt un om spiritual, precum Nicolae Dabija are intitulată o carte: „Libertatea are chipul lui Dumnezeu”. Deci, aici pe această palmă de pământ, mă simt acasă, mă simt liber. Viața este asemenea unui vis, omul este un simplu călător prin viața lui. Oriunde trăiești această viață – în SUA, Europa, până la urmă călătoria se sfârșește, indiferent unde te afli. Iar cu noi nu luăm nimic altceva decât faptele noastre! Eu cred că în viață nu e important ce reușești să aduni, dar ceea ce reușești să lași în urma Ta. Cineva consideră că dacă trăiam în altă țară, eram mai fericit, dar adevărata fericire este în sufletul nostru, sunt copiii, părinții, prietenii noștri…”
„În goana după bani adesea noi uităm,/De bunul simț, de cei mai triști ca noi./Mulți au plecat, la fel și noi plecăm,/Ți-averile se vor preface în noroi…” (din poemul „Credință. Speranță și Iubire” de Iurie Hemei)
George Lixandru. „Tâlharii tăcerii” poeme/„Les pillards du silence” poemes
„Sunt un mag care mă joc cu focul” – spune despre sine autorul. Este jurnalist, poet și expert în calculatoare, iar acum om al străzii după o luptă surdă cu politicienii din Buzău. Este un nume consacrat printre iubitorii de cultură buzoieni şi nu numai. George Lixandru a scris după Revoluţie pentru multe publicaţii precum: „Oblio”, „Zig-zag”, „Expres Magazin”, „Opinia”, „Muntenia”, „Informaţia Buzăului”, „Buzăul” sau „Jurnalul de Buzău”. Primul volum de poezii l-am publicat in 2005. Până în prezent are 6 volume publicate, dintre care două bilingve: „Izbânda fulgerului” – romano-maghiară si „Tâlharii tăcerii” – romano-franceză, la București. Ultimul volum, „Memoria păcatelor” (2006).
Părăsit de prieteni și fără un acoperiș deasupra capului, George Lixandru a ajuns să doarmă în gară din Buzău după ce a făcut greva foamei timp de mai bine de două săptămâni. Întrebat cum poate ajunge un jurnalist om al străzii, George Lixandru a răspuns cu vocea tremurândă: „În țara asta, se poate orice. Este țara tuturor posibilităților în sens negativ. Dacă nu se ivește nicio soluție pentru mine, îmi voi pune capăt zilelor. Dacă nu am unde să dorm diseară, nu mai vreau să trăiesc. Nu mai vreau ca oamenii să se uită la mine ca la un om al străzii. Eu am făcut lucruri bune pentru mai mulți oameni, dar acum sunt singur„.
„Ne despărțim/încercând/să privim/prin pauzele/ce ne răstoarnă gândurile/ Totul/rămâne nemișcat/cuvintele/își scutură privirile în noi/ne scufundăm/în silabele timpului/ne despărțim/în lacrima neînțelesului din noi.”( G. Lixandru, „Lacrima neînțelesului”)
Liliana Chisari. „Grădina sufletului meu” – un tratat al cunoașterii de sine
Pasiunea ei sunt icoanele, pictează chipurile sfinților pe sticlă, precum și portretele oamenilor, momente din natură. „Grădina sufletului meu” împarte stările ei de suflet prin poezie și proză mediativă în care filosofează despre viață, fie reflectă propriile simțiri… O carte a trăirilor, a destinului autoarei retrăit „ca un veac de singurătate sufletească”. „Uneori ești tu/și lumea-i străină,/uneori ea nu mai are nume/și tu o numești cu numele tău…/E o parte din tine – /trebuie doar să cucerești!” („Eul din nou”, L. Chisari)
Maria Paula Erizanu. „Ai grijă de tine”
Maria-Paula Erizanu este licențiată în Istorie, Literatură și Istoria Artelor la New College of the Humanities, Londra. Textul ei de debut, „Aceasta e prima mea revoluție. Furați-mi-o”, care descrie protestele de la Chișinău din 2009, a apărut într-o ediție trilingvă (română, engleză, franceză) la editura Cartier. Cartea a mai fost tradusă în germană și cehă. A câștigat premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din Moldova, premiul pentru cea mai populară carte a Bibliotecii Naționale Ion Creangă și Premiul internațional UNESCO pentru cea mai frumoasă carte a anului 2011, acordat la Târgul de Carte de la Leipzeig. A mai publicat versuri în revista Poesis International. Creația ei „Ai grijă de tine” a fost influențată mult de activitatea de la tabăra de creație alături de scriitorul Dumitru Crudu, în 2012: „Acesta a fost un fundament și mi-a oferit mai multă energie și un aer mai proaspăt”. Tânăra a zis că speră să rămână conectată la literatură, pentru că îi place mult, iar ulterior a urmat și un masterat în jurnalism
”Nostalgia şi dragostea sunt sentimente dominante. Lumina caldă a dragostei se refractă în câteva proiecţii: dragostea filială (impresionează discreţia şi ataşamentul faţă de fiinţa tatălui – mai rar în cazul unui autor-femeie) şi discreta, abia sesizabila undă erotică (poemul fruct). Autoarea a pus în simultaneitate imaginarul codurilor poetice şi cromatice cu puţină insinuare ocultă. Pe de altă parte, semnificaţia aluzivă a poemului de titlu poate apărea şi ca o provocare, întrucât primul vers din poemul „Ai grijă de tine” ne îndeamnă să nu complicăm lumea, să o luăm ca atare, „uneori“! …Când într-o carte de poeme, intitulată cu cel mai discret şi mai delicat îndemn patern-matern ai grijă de tine, sunt invocate asemenea nume, lucrurile nu pot fi de-a dreptul simple, chiar dacă atunci când priveşti un cartof sau o frunză de arţar vezi uneori doar un cartof, doar o frunză… O poetică înnoitoare este mesajul pe care îl comunică poeziei române cu prima sa carte Maria Paula Erizanu. Cu ingenioasa prezenţă a poemului de pică pe copertă, volumul ai grijă de tine anunţă o poetă prezentă în cărţi, cu cărţile în faţă şi cu calea deschisă.” (Maria Șleahtițchi despre carte).
Doina-Cezara Anton. „Frageda ploaie”
„Glasul viorii dulci sub pânză de cristal / Murmură a stinse limânări și ceară / Fierbinte curge în al luminii pocal…/Se sugrumă florile de primăvară.” Doina-Cezara ANTON s-a născut pe 29 septembrie 1993 la Chișinău. A debutat cu vesuri în revista „Florile Dalbe”, pe când era elevă. Versurile tinerei poete au fost publicate în revista „Prichindel” (Iași) , în săptămânalul „Literatura și Arta” și în revista ” Viața Basarabiei”. În anul 2004 a obținut Premiul Mare la Concursul Național de poezie Creștină „Clopotarul Terre”, poezia sa „Clopotul lui Dumnezeu” fiind inclusă în culegerea de poezii „Dangăt de clopot”, lansată de editura „Princeps”. În anul 2006 a publicat un grupaj de versuri în culegerea colectivă ” Tentația metaforei” (editura Pontos). Premiul I la Concurusl Național „La Izvoarele înțelepciunii” (2007). Laureată a Festivalului Internațional de Poezie „Grigore Vieru”, ediția I (2008), creația tinerei poete fiind apreciată de maestrul Afrian Păunescu. Premiul săptămânalului „Literatura și Arta” pentru Poezie (2009). Premiul I la Concursul de creație proprie organizat în cadrul Simpozionului Internațional „Gheorghe Asachi”(2011).
„E violetă toamna/săpată-n memorii…/Și violet sărutul/cuprins în palmele tale./În depărtare moare-n cenusă lebăda…/Auzi?/Ah, dar unde pleci/lăsând pe-a ta cale/petale,/Iubite?..”
Recomand și un alt #Top #carți proza contemporană:
Ne întalnim în grabă, ne vorbim, discutăm, să întelegem mai bine poate undeva am greșit sau se face o nedreptate! Nici atunci când ne povestim ce avem în suflet nu realizăm cât de departe suntem unul de altul fiind în realitate foarte alături, nu prea ne intereseaza nevoile altor persoane, cât timp nu ne afectează bunul mers al cursului vietii. De fapt, în timp ce ne vorbim, gândim cum să fugim de probleme, sau ne facem indiferenți, sau tăcem, și nu facem mai nimic pentru ca totul să reîntre în normal; n-avem rabdare nici pentru să ne înțelegem pe noi, insine… Cu totul e altceva, o Carte! Ne pasionează încât uităm de restul lumii și vrem să aflăm toate știrile, poate am scăpat vreuna interesantă? Există oameni, care la orice vârstă regretă ceva, este și specificul lor. Nu e vorba de vârstă, – de vină e natura caracterului nostru. Un adevăr general, elementar ca terra incognito. Dar anume caracterul ne reprezintă și ne face să ajungem unde suntem sau unde am dorit să ajungem! Și, ce-i interesant, este inutil să-l convingi pe cineva despre acest lucru. Iar cărțile cu certitudine ne reprezintă ca personalitate! Acum vin cu un chat interesant, exact în această zi, dar opt ani în urmă, atunci când și Viorel Mardare era viu și ne amuza cu perlele lui inteligente, și Vasile Botnaru era mai în rând cu toată lumea făcându-și timp pentru fiecare la o vorbă, Oleg Cristal nu scăpa ocazia să îmboldească pe cineva inteligent; Varia personalități, cu ei suntem mai aproape unul de altul cu spiritul și interesele care ne unesc în continuare… Iar eu am rămas aceeași, provocătoare la vorbă, și la stors informații – din fiecare! Să mă scuzați, dacă nu e bine! Haideți, să strălucim prin întelepciune, prin discuții despre cărți, să ne împărtășim cu de-ale noastre, și de ce nu, să ne amintim de prieteni! Viața e scurtă, dovada – că și Viorel Mardare, și Sergiu Gavrilița de la VIP, și alții plecați la ceruri, ne lipsesc mult… Să ne amintim de lucruri plăcute și de oamenii care ne-au bucurat sufletul! Doamne ajuta! ❤
Chatul oferit de facebook in memoriam:
La o discutie despre oameni si carti
Svetlana Vizitiu ImpresiiÎntocmai, Si acest lucru ma interesează, ce gandesc, citesc oamenii de toate vârstele etc… Daca, cuiva… nu i-e lene :), să răspundă…
Vasile Botnaru: Svetlana, eu am o clasificare absolut subiectiva, impart oamenii in : acei care l-au citit pe Bulgakov (Maestrul si Margarita) si acei care (inca) nu l-au citit, dupa mine este un test relevant
Johnny Alici: Jos palaria, Vasile Botnaru! Dar dupa mine nu cartea pe care o citesti sau ai citit-o te reprezinta, ci ceea ce iti place sa citesti! Te descoperi intelegand ce carti iti plac! Aceasta intrebare iti va permite sa-i descoperi pe cei ce iti dau sfatul, si nicidecum pe tine! ;)))
Svetlana Vizitiu Impresii: Scuze, mi-a placut, cand am citit-o in .. tinerete :)… De ce oare acum, nu-mi place???
Vasile Botnaru: Exact, Johnny Alici, de aia sint curios sa vad diferite liste de carti formatoare, noi la Radio Europa Liberă avem sfatuitorul de serviciu, Emilian Galaicu-Păun, cu care nu sint de acord suta la suta, dar cea mai mare parte din ce spune e de luat in seama, atita doar ca nu poti sa tii pasul cu el, carele este un devorator notoriu …
Vasile Botnaru: nu ma pot pronunta, Svetlana, eu pot sa Va spun de ce imi place mie … numai ca, e o poveste lunga
Svetlana Vizitiu Impresii: Iata, Oleg Cristal, a formulat raspunsul astfel: „citeste imaginea din oglindă”. Mi se pare corect. Ceea ce citesti, intr-adevar iti reflecta chipul. Nu mi se pare utopie. 🙂 Putem sa discutam cit vrei despre utopii, dar este clar ca in cazul persoanelor lipsite de capacitatea de a actiona se justifica o plasa de siguranta. Eu mă privesc în oglindă, nu doar când citesc cărțile 🙂
Viorel ChivrigaCa sa citesti un roman scris de Dostoievski sau de Erich Maria Remarque, trebuie sa rasfoiesti atent si la timpul potrivit, „Abecedarul”:))
Vasile BotnaruSvetlana, nu cred ca ma pot mobiliza ca sa spun povestea toata, va zic doar atit ca de cite ori am citit-o, mi-am gasit ceva nou de descoperit (am citit-o „comparativ”, pagina cu pagina si in traducerile facute in romana, una aparetine lui Seva Cernei, care, fiind cunoscator de rusa, fireste a simtit mai bine textul, Tocmai eram curios sa vad cum percep lucrurile traducatorii, acei care studieaza textul „cu lupa”….) As zice ca Bulgakov e la limita ereziei, ( nu neaparat ca Saramago, care „talmaceste” Evanghelia), dar recurge la un procedeul justificat pentru a scoate „la tabla” cusururile si viciile omenesti (ca si celebrele grupuri sculpturale de la Paris etc), dar cu un fel de compasiune, si nu de o maniera boshiana, Nu ameninta, ci avrtizeaza, nu condamna ci „oblojeste” … Trebuie sa recunosc, ecranizarea nu mi-a placut, chiar daca e Basilashvili, mi se pare imposibila de realizat, la fel ca si o versiunea dramatica … cel putin deocamdata, pina cind oamenii nu au reusit sa inveteze un aparat de citit intocmai ce realizeaza imaginatia … Avatarul e mic copil pe linga ceea ce a oferit Bulgakov. Dar va rog sa acceptati aceasta observatie ca una total subiectiva
Svetlana Vizitiu ImpresiiCu placere, acceptam si alte preferinte, chiar, va rugam! si sa le denotati aici, daca se poate, dupa interese, domenii, diferite categorii de varsta; nu poate placea doar o carte, un autor… Asa cred. Si inca o intrebare; nu va pare ca clasica prefera, in special, scriitori straini decat autohtoni, de ce?? e la moda?
Svetlana Vizitiu Impresii: Viorel Chivriga, Remarque e unul din autorii mei preferati, ii ador scrierile; nu credeti, ca romanele lui, sunt scrise mai mult pentru femei???
Moldovanu Irina: Svetlana, vad ca concurezi cu Prime FM la intrebari. Sper sa-i bati! dar noi vom incerca sa dam raspunsuri, dar spune cum, poznase sau sincere?
Svetlana Vizitiu Impresii: sincer, Irina, am nevoie pentru un articol, de PRIME, nu stiu, tot la asta tema??? Dar, ale tale, Irina, care sunt preferintele?
Moldovanu Irina: cred ca cartea care ti-ar atinge pina in adincul sufletului. Eu imi amintesc ce sentimente am trait dupa ce am citit „Mizerablii” de Victor Hugo. Eram in virsta de adolescent. Si-a jucat rolul si virsta.
Svetlana Vizitiu: vedeti, cum e lumea? un om atat de ocupat ca Vasile Botnaru, și-a făscut timp, a comentat despre cartea sa preferată, (un respect mare pt dumnealui) dar altii, alo, lume?? pronto?!!!!:)))
Svetlana Vizitiu Impresii: scuze, Irina, n-am observat comentul.. VictorHugo, da!!! demult nu l-a mentionat cineva. Si mie tare imi plac Mizerabilii. E tare romanul!!!
Iulian:Trei muschetari, Dumas pe cind eram adolescent. Place mult 12 scaune, Ilf si Petroff. Ce place la Coelho asta, vreau si eu sa inteleg, atita propaganda!
Moldovanu Irinaimi place si mie Dumas, George Sand, Dostoevskii, Cronin, dar intrebearea e care anume poate sa te descopere. Eu cred ca nu doar una singura. Dar foarte des in viata ne intoarcem cu gindul mai des la una. Poate si din cauza circumstantelor de viata.
Iulian: sa spun, ca si tehnologia informationala isi are rostul. Nu mai citesc carti din hirtie, daca totul este pe Inet
Ecaterina Ichim Caldarii: Inca nu am reusit sa ma descoper. Multi din preajma mea stiu bine cine sunt, de unde vin, incotro ii cheama destinul, care e menirea in viata. Ei studiaza Biblia. Eu am tinut-o doar in mana.
Svetlana Vizitiu Impresii : Viorel, e discutabil, sunt situatii in viata, cand esti nevoit sa inveti din carti, alte posibilitati … nu prea exista! Crede-ma.
Viorel Mardare: Da, ghidurile culinare chiar sunt necesare, uneori.
Iulian: Acum cincisprezece zile am citit ca fumatul te poate ucide.
A doua zi, m-am lasat de fumat.
Acum douasprezece zile am citit ca, consumata in exces, carnea te poate ucide.
A 2-a zi, m-am lasat de mancat carne. Acum opt zile, am citit ca bautura te poate ucide.
A doua zi, m-am lasat de baut.
Ieri,am citit ca sexul te poate ucide.
Azi dimineata m-am lasat de CITIT!!!!!
Svetlana Vizitiu Impresii: Observ, ca Murakami e recomandat de mai multi cititori, devine la .. moda)))
Svetlana Vizitiu Impresii: Cineva, in privat, ne recomanda un titlu. E vorba de „Numai cu fiica mea – Betty Mahmoody„, cu continutul despre o americanca casatorita cu un iranian, care ajunge prizoniera in Iran iar cartea vorbeste despre viata ei de acolo si lupta pe care a dus-o ca sa ajunga inapoi in America cu fiica ei, Mahtob”
Svetlana Vizitiu Impresiide altfel, o studentă JR, propune o lista intreagă cu titluri. A rămas impresionată, în special, de lectura operei lui Dostoievski „Crimă şi pedeapsă„, i se pare un roman extraordinar.
Alte cărţi (romane plăcute) Roşu şi negru – Stendhal Dama cu camelii – Al. Dumas fiul Dragostea în vremea holerei – Gabriel Garcia Márquez Lorelei – Ionel Teodoreanu Viaţa pe un peron – Octavian Paler Profesorul Wilczur – Tadeusz Dolega Mostowicz (cartea asta m-a emoţionat foarte mult în anumite momente Rebecca – Daphne du Maurier Patul lui Procust; Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Suflete tari – Camil Petrescu Enigma Otiliei – George Călinescu Ion – Liviu Rebreanu Love Story – Erich Segal Scrisoare de dragoste, Invitaţie la vals, Elevul Dima dintr-a şaptea – Mihail Drumeş Dimineaţa iubirii – George Şovu Mândrie şi prejudecată – Jane Austen Pânza de păianjen – Cella Serghi Micul prinţ – Antoine Marie de Saint Exupery
Svetlana Vizitiu ImpresiiAr mai fi cărţile lui Coelho, care oricât de clişeic ar scrie şi oricât de slab calitativ (cum spun unii), pe ea au relaxat-o şi au şi motivat-o, într-o oarecare măsură Alchimistul, Unsprezece minute şi La raul Piedra.
Cobzac Victor: Probabil că e cartea pe care ai a o scrie…, re-ci-tin-do de zeci şi zeci de ori!
E un poet vesel ca un cântec. Toate versurile lui formează un păienjeniș melodios. Nu în zadar admiratorii lui creează filmulețe alegând melodii speciale pentru versetul AugustinJianu. Toamna e minunată atunci când în suflet e primăvară, versuri blânde, pline de inspiraţie… Ritmul e extrem de reușit. Imaginile senzuale ne descoperă un peisaj holistic creat cu talent. Talentul lui se formulează spiritual, bazându-se pe manifestarea unui proces mental superior, a dragostei. Poetul este dominat de sentimente cognitive și de motivația gândurilor, adică simțul rimei se compensează prin exprimarea intensă a sinelui. Ce nu i s-ar fi întâmplat în viață, poetul niciodată nu a pierdut tendința de a trăi, încrederea în oameni, și din anumite motive acestea se reflectă în versurile lui, sufletul chiar începe a cânta și umple viața cu un sens la fel de melodios și inima rămâne în așteptarea unui miracol…
„Pe unde ești acum, unde te duce soarta, / Pe unde-ți plimbi tu pașii și visele de ieri. / Ai recunoaște iar, bătaia mea în poartă, / Ce-au colbuit-o anii cu serbede dureri? / Mai e ceva acolo, măcar din nerăbdarea, / Din așteptarea oarbă a clipei ce ardea, / Ți-aș mai aduce aminte, sau doar înserarea, / Stăpână e demult, pe amintirea mea?/ Mă întreb acum în toamnă și mă gândesc la tine, / În trecerea fireacă spre-un anotimp străin, / De ne-ar fi fost și soarta de zile bune pline, / Și zâmbete complice cucernicul tain? / Retorică târzie, retorică în noapte, / Eu mă-nvelesc pe suflet cu ce mi-a mai rămas, / Dintr-un poem de vis, cu îngânate șoapte, / Și-n gândul recurent, te mai aștept retras!” („De toamnă”, Augustin Jianu, Craiova)
Augustin Jianu nu se promovează deloc. Este complicat, spune el. „Eu sunt un tip fonetic. Scriu poezie după ureche, că lăutarii. Poezia trebuie să sune! Fiecare poezie sună o melodie a ei. Pentru mine poezia care nu sună o muzică a ei nu este poezie … este o lălăială fără noimă!” Ați înțeles? de aceea zic eu că e un poet vesel!
„Am vrut să sădesc un pom…și l-am sădit! La anul, dacă sunt sănătos, mai pun un pom!” Toamnele târzii îl inspiră mai mult. Ca și urmașii, ca și prietenii lui vechi. Nu a greșit cu nimic în fața lor, au avut o viață la dispoziție să realizeze cât de mult îi iubește! Este creștin-ortodox, dar nu practicant bisericos. Are un mod al lui de a crede. Ceva între agnostic și omul calculat și analist care nu găsește o explicație logică la ce se întâmplă decât în cheie mistică. „Dumnezeu a fost generos cu mine! Are permanent grijă de mine, mi-a dat şi înger păzitor!Am scăpat de vreo trei-patru ori de la moarte. Poveste lungă! Lungă! Am refuzat chimioterapia și operația! M-am tratat singur.” Septicemie, accident de mașină cu paralizia picioarelor, cancer… „Da!Moartea trebuie doar înfruntată! Dar niciodată să nu râzi de ea!”
Poetul Augustin Jianu cu scriitoarele Camelia Radulian si Alina Cumpan 2018
Impresii de viață. Le are cât pentru trei vieți… Numai maeștri scriu precum curge o fântână, firesc și dumnezeiesc! – De câte cărți are nevoie un poet pentru a fi recunoscut? „Cunosc zeci de poeți care au de la cinci cărți în sus, dar care nu scriu nimic… aiureli!” – Cea mai bună carte de vizită este ceea ce scrie omul… Acolo este sufletul lui! Ce spun criticii sau cunoscuții este altă mâncare de pește! „Cel mai defect este capul… de acolo pleacă toate!”„Pescuitul la mine nu mai este plăcere, e patimă curată!” „O generație are puțini poeți. Îi numeri pe degetele unei singure mâini! Harul este de la Dumnezeu! Sensibilitatea la fel… Numai strădania ne aparține!” Așa și trebuie! Poezia este simplă, precum sentimentele! O poezie fără emoție nu înseamnă nimic! Astăzi versificatorii umblă după cai verzi pe pereți… Să șocheze, să iasă în față. Poezie fără har nu există! Dacă nu ţi-a dat Dumnezeu, te chinui degeaba! „Nici eu nu sunt Eminescu, dar un pic de sfială, de teamă de ridicol, trebuie să avem! O generație are puțini poeți. Îi numeri pe degetele unei singure mâini! Harul este de la Dumnezeu! Sensibilitatea la fel… Numai strădania ne aparține!” (A. Jianu)
„Mă voi replica strategic,/Cu strategia de învins/Şi voi hălădui amnezic,/Printre bătrâni cu părul nins./O zi, un an, ce-a mai rămas,/Printre calendele lumeşti,/Din drama de stupid retras,/Din tabăra celor oneşti./O hoinăreală magistrală,/Cu urme noi, pe urme vechi,/În marş fără o ţintă clară/Şi fără goarne în urechi./Nu sunt nicicum vreun intimat,/În sălile de tribunale,/Sunt un strateg ce-a dezertat,/Din catastrofele globale”. („Dezertor”, Augustin Jianu)
Vă prezint o imagine a poetului-omul, am reuşit cât de cât să îl cunosc la Uniunea Scriitorilor de Limbă Română. Și un volum cu trei sute de „Poezii” scrise de craioveanul Augustin Jianu. O puteți citi la Biblioteca Municipală B.P. Hasdeu, Centrul „Mihai Eminescu”. A muncit aproape șase ani la cartea aceasta! „Da, o singură carte. In rest, apar doar în cinci antologii. A doua carte este și ea gata de publicare, încă de anul trecut, dar probabil va mai aştepta.” De multe ori nimerește un portret aproape de realitate! Alteori, nu… Viața îi oferă surprize dincolo de orice imaginație! – „Eu ador să stau precum Caragiale la o masă în restaurant sau în parcuri și să fac în gând un portret al oamenilor care îmi trec prin fața ochilor. Meserie, caracter, poveste de viață! Radiografii!Sunt conștient că unele lucruri sunt mai bune…, altele mai rele! Mi-a plăcut Chișinăul: aerisit, bulevarde largi, spații mari, clădiri impozante.” Multe l-au marcat. Dar mai ales oamenii buni de la care a învăţat ceva în viață. În liceu a fost olimpic pe țară la anatomie și fiziologie. Premiul trei în toată România. Deşi urma o clasă specială de matematică, a dat inițial la Medicină… Astăzi, e poetul craiovean Jianu Augustin, maestru emerit în pescuit, inginer, și cu datul cu seamă!
Iar Poezia este ceva deosebit. Creație aparte. „Un poet nu poate spune nimic despre versurile lui… Ele vorbesc singure! Dacă vorbesc.Eu zâmbesc când le scriu, transmit ce simt, starea mea de spirit!”
Ar fi clipa zorilor, poate cea mai inspirată, mai ales în timpul verilor târzii când răsăritul este deosebit, se luminează rapid și devreme, dar apar și frunze ruginii. Atunci interiorul tulburător stimulează refacerea puterilor și agravează sentimentul dragostei. Poetul Jianu de parcă se asigură permanent că este cel mai bun subiect al versului de peisaj. Se depune un efect benefic asupra calității creative a poetului. Versetul scurt și de succes se dovedește a fi incredibil de informativ: sensul, direct și ascuns, bate cu o cheie vie! Te face să reflectezi pentru mult timp. Este foarte bine dezvoltată structura tehnică a poeziei, ritmul dur, sensul filosofic profund merită o armură decentă a dragostei. Personalitatea omului este totul. Capacitatea de a crea și de a fi Om!
DE-AR MAI VENI!/Când vine toamna cea mai lungă,/’’Cu bruma ultimei himere,/Răgazul n-o să-mi mai ajungă, /Să mai dau gândului putere./Să rupă pânza de uitare,/Țesută-n vechile războaie,/Ca pe o toană oarecare,/Cu geruri prinse în piroaie./De-ar mai veni o primăvară, /Să țină doar un an și-atât,/Prin ochii tăi de domnișoară,/Sticlească apa de-nceput!/De-aș mai trăi măcar o zi,/Prin ochii tăi de domnișoară,/Corolele de simetrii,/Plecarea mea să nu mă doară!’’/ (A.Jianu, 28 august 2019 (O retorică tonifiantă… Amintiri, O himeră… niste ochi de copil, de căprioară cu ceva timp în urmă.)
Gânduri și alte expresii de Augustin Jianu:
„ Minunile există și sunt doar pentru cei care cred în ele!”
„Unii iși mai spun și scriitori, sau poeți! Cine le-a spus lor că sunt scriitori? Care din marii critici s-a pronunțat? Eu peste tot spun că sunt inginer. Îs la serviciu, și pescar în timpul liber.”
„Eu îmi cunosc poeziile, figurile de stil, și perechile de rime plagiate… pentru că sunt ale mele! Pentru că există o muzică și un ritm, care sunt unice la fiecare poet autentic. Este treabă criticilor să facă această muncă… Să spună cine este autentic și cine a plagiat. Cui aparține o metaforă… Care odată creată devine proprietate intelectuală. Nimeni nu are dreptul de a fura creația altcuiva! O lume care ar trebui să fie frumoasă și colcăie de lighioane. Sunt stârnit de impostori și plagiatori!
„Bănuiesc că toate fecioarele sunt greu de mulțumit! Dar sunt și cele mai valoroase personalități, cu o creativitate ieșită din comun!” (poetul născut în zodia Fecioarei)
„N-am avut decât trei iubiri… numai astea cât spun! Este tot ce a fost mai frumos în viața mea! Cu iubirea mamei… patru!”
„Habar n-am ce este cu scrisul ăsta! Uneori mă mănâncă degetele… Așa cum mă mănâncă și limba.”
Aprecieri:
Maria Reta:„Si din nou virtualul s-a transformat in real… L-am cunoscut in carne si oase pe d-l Augustin Jianu, omul elegant si pedant, fiu al plaiurilor oltenesti venit din miezul spiritual al tarii. Poet puternic, plin de substanta, dar si de mult umor ne deschide calea spre intelegerea si simtirea lucrurilor frumoase cu ale caror vii culori iti dezmiarda ochiul din aceasta lume fenomenală.”
Camelia Florescu:„Un poet între sute de oameni, un om între sute de poeți…”
Dan Lupescu: „Poetul luminii astrale…
Născut în Craiova, la 30 august 1955, Augustin Jianu afişează un spirit subţire, cu propensiuni spre tărâmul ludic, dar şi spre ţărmurii unor înfiorări cu tente dramatice, specifice presimţirii anotimpului hibernal. La cinci ani după ce a debutat în cenaclul Columna din Târgu Jiu (1972), domnia sa a înregistrat ,,prima apariţie publicistică”: un aforism, în revista Urzica, moment memorabil produs în primăvara anului 1977, prevestit de seismul teluric din seara de 4 martie (a aceluiaşi an). Asta da performanţă, demnă de Cartea Recordurilor: să provoci, printr-un singur aforism, zgâlţâirea plăcilor tectonice ale Terrei! Augustin Jianu este primul autor de versuri sculptate la temelia colinei care-şi ia avânt spre a aburca muntele literaturii autentice. Sclipiri lirice genuine, demne de semnalat, întâlnim în aproape fiecare dintre cele nouă poeme prezente în antologie. Iată câteva, posibile, mostre: ,,Mă ceartă Dumnezeu câteodată”; ,,Am să mă mut între coperte” (primul vers din poema Decadenţă, cu filon pamfletar evident: ,,Am să mă mut între coperte,/ Ce silă-mi e de impostură,/ De flenduroşi şi de abjecţi,/ Să vă pupaţi singuri pe gură!// (…) Bieţi cusurgii analfabeţi,/ În găştile de-adunătură,/ Duşmanii marilor poeţi/ Pretind că fac literatură.”. Acest poem nu este absolut deloc autoreferenţial.(Opinia Teleormanului)
Constantin Mosor:„Minunată poezie, care cu siguranță nu le va fi unora pe plac, fiindcă se regăsesc în ea! Aveți perfectă dreptate! Oricât de mare ar fi nevoia de poeți, totuși, în zilele noastre s-a cam întrecut măsura prin mediocritatea așezată în cărți cu destulă ușurință! Poezia nu se scrie pe marginea șanțului, sau dacă scriem acolo, să ne amintim că nici rumegătoarele nu fac întâi laptele și apoi încep să rumege. Oricine are dreptul să intre pe nesfârșitul ogor al poeziei, dar nu înainte de a-și da seama că pentru a fi poet nu e de ajuns să-ți așezi diplomele una peste alta ca să pari cu mult mai înalt decât alții! Felicitări autorului. Vreau și eu cartea lui Augustin Jianu. Contra cost!” (despre poezia „DECADENȚĂ”
/Am să mă mut între coperți,/Ce silă-mi e de impostură,/De flenduroși și de abjecți,/Să vă pupați singuri pe gură !/Și-am să vă las ca să crăpați,/Cu premii false, redundante,/Iubindu-vă ca-ntre fârtați,/Prin uniunile savante./Bieți cusurgii analfabeți,/În găștile de-adunătură,/Dușmanii marilor poeți,/Pretind că fac literatură./Și am să mut între coperți,/Ca-ntr-un hotel de-autostradă,/Odihna mea rânjind spre terți,/Sătulă de fanfaronadă. (Jianu A. 2015)
Îi place să fie sinceră cu oamenii. De ei depinde ca să reușească de fiecare dată. În cazul în care nu merită, preferă să tacă. Mai ales atunci când simte că nu vor acorda importanță celor spuse de dânsa. Se mai întâmplă și așa, – spune ea. Nu-i place să judece, să jignească pe cineva, să pretindă că doar ea are dreptate. iubește oamenii cu adevărat, îi crede, îi menajează și speră că într-o bună zi… lumea va fi mai bună. Dorește armonie în familii, să nu mai plece nimeni de ACASĂ, iar cei care au plecat – să se întoarcă: „Nu e un eroism să pleci, e o faptă nobilă să rămâi și să construiești aici, în Basarabia Română. Este crezul meu, pe care l-am urmat și-l urmez. Toate cele bune și frumoase în această lume sunt posibile dacă depui în ceea ce faci multă Credință și Dragoste. Dacă acestea două sunt lipsă, zadarnice – Trudă și Vise.”
Meseria de jurnalist este pasiunea ei de toată viața, tot ce scrie – face parte din ea: „Angajarea mea la Radio Moldova pentru totdeauna poate fi comparată cu… o dragoste de la prima vedere!” E un sentiment care mereu va fi același până la sfârșit, spune Zina Izbaș. – Nu e un joc de rol, nu e poveste pe care o spui și atât. „Munca mea la radio e viața însăși și gri-ul de fiece zi!” Și Prietenii ei fac parte neapărat din această viață, și ei îi sunt alături la bine și la greu. Pentru că munca la radio se face în echipă, de unul singul nu ai sorți de izbândă, pentru că așa sunt regulile radiofoniei moderne…
– Dragostea? Dacă nu e, nimic nu e. Altceva nu e de inventat și nici de declarat. Iată de ce nu voi spune nimic nou la acest capitol. Este doar a mea și doar mie îmi aparține!”
Zina Izbaș: Pe mal de Prut cu lacrima si dor, 2019
Lucrând la radio a realizat sute, dacă nu mii de emisiuni pentru copii și tineret, dar și pentru adulți. Îi place să scrie. Are câteva plachete de poezie, acum pregătește pentru tipar o cărticică de povestiri pentru copilașii de grădiniță. Mai are în proiect o carte de poezii și una de proză pentru adolescenți.
Deși a început, în opinia ei, să publice poeziile prea târziu, în anumite perioade de inspirație, Zina Izbaș editează cât e posibil câte o plachetă de versuri. Scrie despre viață, în general, despre oameni, dragoste, natură… Multe poezii inspirate vor curând editate: „Precum spuneam, toate aceste creații nu sunt încă publicate într-o carte, dar mă pregătesc deja pentru un asemenea eveniment. Sper, să apară la lumină acea cărticică foarte colorată cu trei povestioare pentru copii. Mi-ași dori să definitivez și una de proză, dar o las încă să se rumenească bine în cuptorul inspirației. Nu am pretenția că ce scriu eu e absolut genial și că nimeni nu scrie ca mine, important e că atunci când sufletul meu strigă, răspunsul meu se așterne pe coala albă, care așteaptă, uneori cu multă răbdare, să fie caligrafiată cu gânduri, sensuri exprimate poetic.”
„Mai e soare pe cer,/Mai e gândul curat,/Mai e verde în ler -/Toate vin din Inalt:/Cât acestea vor ţine/Fiţi convinşi, orişicine,/Dumnezeu a ales/La noi să vină./Bucuraţi-vă, oameni,/De raza divină,/Primiţi-o în suflet/Şi revărsaţi lumină/Din visele voastre,/Din vorbe şi fapte/Astfel vedea-ve-ţi/Cât de frumoase şi sfinte/Sunt florile vieţii –/Copiii Domnului/În zorii zâmbitori/Ai dimineţii./Bucuraţi-vă, oameni,/De pasărea-n zbor,/De umbra copacilor/Şi ploaia din dor,/Că nu e degeaba/Ce-a scris un POET:/–Sunt simplu ca iarba…/Şi asta-I perfect./EL pe noi ne-a ales/Şi ne-a dat de-nţeles:/La uşor şi la greu/Mai e soare pe cer,/Mai e gândul curat,/Mai e verde pe şes/Mai rostim rugăciunea./Mai simţim omeneşte,/Mai vedem clar Minunea -/DUMNEZEU ne iubeşte!” („Încredere” de Zina Izbaș)
Și mai mare e Credința ei în Dumnezeu: „Mare e Puterea Lui Dumnezeu și eu cred în El! De nu ar fi fost așa, nu am fi existat, probabil. Nici acei ani din copilăria mea firavă, ce-mi purtau pașii urcând dealul mai întâi la biserica din Marinici, iar apoi, după ce a fost închisă, la cea din dealul Bujorului. Și o făceam, de parcă așa și trebuia să fie, fără a scânci că drumul e lung și că mă dor picioarele, mergeam la fuguța, căci acolo, în locașul cu icoane și îngeri îmi închipuiam că mă așteaptă EL – cel mai buni dintre oameni. Așa mi-l imaginam eu pe Dumnezeu, care era de fapt Părintele Neculai Goncearenco, pe care, dacă îl vedeam, rămâneam locului, uimită și fericită. Nu-mi pot explica de ce, eram prea mică și prea naivă, dar mai apoi, după ce am mai crescut, după ce din tumultoasele aventuri studențești îmi ancoram subit privirile asupra vreunei turle bisericești din capitală, imediat îmi aduceam aminte de bunul meu Părinte Neculai. Despre viața căruia mi-am propus să cercetez, să studies și să scriu. Cu Doamne ajută!”
Speranța se topește ca lumânarea.
Când eram copil mă întrebam adesea care este țara mea? Ce e de fapt URSS și ce e de fapt Moldova. Tata îmi punea gândurile la loc și îmi spunea că o bucată de țară nu poate fi țară. Și nici închisoarea popoarelor nu e o țară, ci așa cum și era – o închisoare. Din vârful stogului de gânduri priveam la imensitatea albastră și căutam un extraterestru care să mă ducă peste Prut. Căci cu mintea mea de copil nu puteam înțelege faptul că ”dincolo” oamenii care vorbesc sunt perfect înțeleși de oamenii de ”dincoace”, dar de ce nu suntem împreună? Lacrimi mășcate se rostogoleau pe obrajii lui tata când îl întrebam și el își strângea neputincios mâinile și mă săruta pe creștet, totuși bucurându-se parcă… pentru că mie îmi roiau gândurile astea în cap și pentru că surcica nu sare departe de trunchiul ei. – NUMAI UNIREA!
PLÂNG DUPĂ MAMA:„M-a căutat mama toată noaptea prin vis,/I-am spus să aştepte până îmbrac o ie,/Între timp afară cu frunze ruginii a nins/Şi ea le aduna cu drag să mi le ofere mie/Noiembrie îşi scutură arama de prin pomi/Şi îmi promite că-mi va da de toate,/Ş-o văd pe mama în clipa de nesomn,/Cutreier visele cu ea de astă noapte./Şi lacrima-mi se scurge în şiroi de-a valma,/Ce udă frunzele-n buchetul de aramă,/Şă merg acasă, e timpul, ea mă cheamă:/Sunt un copil ce plânge după mama.” (Z. Izbaș)
Anii din copilărie: „Dacă nu eram eu fata mamei și a tatei nu avea cum să fie mai altfel decât a fost copilăria mea din albe creste, cu șesul larg, făcut anume pentru un copil căruia îi plăcea să urmărească zborul păsărilor avântate în infinitul cerului și să creadă că este una din ele și că zboară acolo sus cu toate împreună. Câteodată rămâneam pentru mult tmp cu privirile ațintite într-un punct. Imaginându-mi și spunându-mi în mintea mea de copil nenumărate povești, inventate pe loc, încât nu auzeam când mama mă striga să vin la mâncare ori să merg la culcare. – „Mai stai, mamă, mai stai, că nu am reușit să-mi spun povestea”. Mama se uita la mine surprinsă și curioasă, oare ce poveste îmi mai spun? Când îl vedeam pa tata călare pe cal alb, mi se părea că e cel mai frumos Făt-Frumos. Și cel mai puternic. Și că el acuși o să mă ia în brațe și o să zburăm ca gândul cu tot cu armăsar printre nori. Erau cei mai puri și mai fericiți ani, petrecuți într-o familie numeroasă, care avu să treacă și prin greutăți, și prin zbuciumul părinților noștri iubitori de a ne asigura minimul necesar, ca să avem o viață decentă și să nu ducem lipsă de nimic. Deși…nu întotdeauna reușeau. Am crescut în limba română, ascultând Radio România și vizionând Televiziunea Națională Română. Bunicii mei – cei mai buni din lume – Nenea Neculai Jităreanu (bunicul de pe mamă) și bunica Vasilisa ne iubeau și ne drăgosteau ca pe niște nepoți scumpi ce le eram. Mergeam foarte des la ei și chiar rămâneam pe mai multe zile la Călimănești. Eu eram nedespărțită de sora mea Alenușa. Chiar dacă sunt mai mare decât ea, doar cu un an și trei luni, ea mă exaspera cu toate talentele ei de cântăreață, dansatoare și declamatoare. Era foasrte isteață și mereu în central atenției, pe când eu… mă retrăgeam stingheră într-un ungheraș și visam la un moment de glorie, când îmi voi învinge timiditatea și voi arăta ce pot și eu lumii întregi. Până la urmă, într-un oarecare fel, visul mi s-a împlinit!”
„Am și un loc lângă EI.Nu pot sta departe, nu pot pleca nicăieri. Au fost ocazii. foarte convenabile mie, dar decizia nu-mi aparținea. Cuvântul hotărâtor a fost al Lor, deși niciodată nu mi l-au spus. Ei cum să pleci de lângă Ei? La ora asta mi-e dor de Mama și Tata. O noapte divină, dragilor, fiecare cu stelele sale.” (15 iulie 2019, la mormântul părinților)
Aici, alături de mama ei Ileana, când era în viață:
Bunicul Vasile și bunica Lisaveta locuiau în mahalaua lor, la Heleșteni, satul în care s-a născut Zina. Le plăcea cu surioara să meargă și la ei, deseori îi vizitau și bunica mereu avea ceva dulce. „De la bunei nu era departe și casa lui Nanu Ghiță și nana Mărița, – Dumnezeu să-i ierte pe toți. Ei mi se păreau întruchiparea bunătății. Iar moș Todirică și badea Vania Izbașa mi se păreu ceu mai frumoși flăcăi din sat. Și tare ne mai mândream cu ei. Acum, dintre toți, a rămas doar nea Toadere, cu ai săi peste 80 de ani, să ne fie sănătos!”
Studenția Zinei Isbaș s-a derulat la facultatea de filologie a USM, cu specializare în Jurnalism:„Dar nu știu de ce în diplomă ni s-a scris că am devenit „profesori de limba și literatura română”. Desigur, e o profesie nobilă și onorabilă, dar ce ne facem cu matera de specialitate pe care am studiat-o și am efectuat stagii de practică în cadrul redacțiilor, fie raionale, fie republicane? Un paradox neelucidat până în prezent. Am lucrat pentru început trei ani în presa scrisă, ca din 1982 să staționez până în present la Radio Moldova.
``Tot tindem să fim sus şi urcăm, urcăm,/Ne avântăm cu pasul şi cu gândul/Spre zări de neatins, spre orizonturi/Linia cărora nu e decât o iluzie/Ce ne îmbie să ajungem la ea,/Dar scările sunt scurte şi ne oprim/Să ne tragem sufletul/Şi în acelaşi timp să înmulţum treptele/Pe care să le trecem spre vârf./Şi iarăşi nu sunt îndeajuns, şi iar mai zidim pietre/Căci vrem să ajungem ACOLO, pe unde nu am mai fost,/Şi să vedem cum îşi pune la cale Dumnezeu treburile/Şi ce gând are asupra noastră./Urcăm, urcăm, urcăm… ci încă nimeni nu ştie/În ce moment de zi sau de noapte/Se va putea odihni şi Sfântul, Marele,/Ca să-l întrebăm dacă nu a oboist/Să ne poarte la toţi de grijă şi să ne ţină/Verticali pe acest mult încercat pământ,/Pe care a clădit munţi pentru sihaştri,/Să se roagă de ploaie, de Soare, de Aştri –/Pentru cei ce râvnim cât mai sus,/pre tainele veşnice, de nepătruns…/Nu e uşor să fii ca Iisus:/Învăluit în tăcere, /Cerul ne priveşte cu imenşi ochi albaştri/Şi are atâtea de spus.„ (Zina Izbaș, Trepte spre cer)
Din Cartile care recomandă Zina Izbaș: ‘’Cartea Cărților’’„Cea mai greu de citit, dar obligator pentru fiecare, Să pătrundem în sensul literelor biblice mai întâi și apoi să ne dăm cu părerea. Unii se consideră a tot știutori, negându-l pe Dumnezeu, fără a fi citit o buchie din Biblie.”
– Opera lui Mihai Eminescu, – cel mai mare poet roman din toate timpurile și, afirmând acestea, nu las loc pentru alte comentarii. Pentru că ”De avem sau nu dreptate, Eminescu să ne judece” (Grigore Vieru).
–Mircea Eliade. Mihail Sadoveanu, Nichita Stănescu -literatura română incluzând-o și pe cea basarabeană. Nu înseamnă că neglijez scrierile autorilor străini, pentru moment sunt prizoniera roamnelor lui Paulo Coelho (de vină e starea mea profund adolescentină, poate) și Mario Vargas Llosa.
Alte impresii de Zina Izbaș:
~”Cel mai greu e să schimbi mentalitatea oamenilor bântuiți de ideologia comunistă, care le-a cotropit materia cenușie și nu depun niciun efort pentru a vedea mai departe decât secera și ciocanul, deși unii nu le-au ținut în mâini niciodată
-„Mă gîndesc la baștina mea, iar dorul pentru ea îl simt în permanenţă. Întotdeauna mă bucur pentru ceea ce aud că se face frumos aici. Chiar sînt fericită atunci cînd este vorba de ceva pozitiv, de ceva bun. Pămîntul acesta al nostru: dealurile, văile, colinele – toate îmi sînt atît de dragi și sînt fermecată, vrăjită pentru totdeauna. Totate acestea mă aduc la Nisporeni. Și întîlnirile cu oamenii de la noi, pentru că – poate că sînt subiectivă – dar cei mai buni și cei mai frumoși oameni vin din Nisporeni.”
– PARADOXUL ZILEI: Cu cât mai prost ești, cu atât mai lăudat …
~ Migrația e o problemă în ascensiune, la modă în Republica Moldova. Îmi este frică de acest fenomen, care distruge familii și pustiește satele noastre. Nu pot schimba nimic în acest sens, din păcate, pentru că nu poți să le interzici oamenilor să aleagă ce e mai bun (în opinia lor) pentru sine. Statul ar fi trebuit să se îngrijească permanent de nivelul vieții oamenilor din republică și să le asigure un trai mai bun.
~Oriunde ași pleca, eu mă despart cu greu de Chișinăul meu cel mic, vorba cântecului, și de Basarabia mea. Am vizitat România – cea mai frumoasă țară de pe glob. Spun asta pentru că la o vârstă târzie am descoperit-o și nu mă mai satur să călătoresc vara, când mi se deschide această oportunitate, prin ..”Țara mea de glorii, / Țara mea de dor” (M.Eminescu). Nu am călătorit mult prin alte țări, am fost repetat prin Franța și Italia, îmi este dor de Lituania – un exemplu de unitate și demnitate națională.
-„Cândva demult am vizitat acest muzeu de pe str.”31 august 1989”. Doar inscripția ne mai arată ce a fost aici. Pe când restabilirea și repunerea acestui edificiu de valoare istorică în serviciul poporului? Ca nu cumva să ne trezim că e ”prihvatizat” de cineva…”
-„AȘTEPTAREA în van este cel mai mare storcător de speranță și energie, care îți strică toată vara. Iată de ce Vă doresc tuturor s-aveți parte de ÎMPLINIREA viselor și dorințelor toate.”
-„Prietenii… sunt de la Dumnezeu, Ei sunt alaturi, cand e bine,cand e rau…
Un prieten adevarat iti stie slabiciunile,dar iti arata calitatile,iti simte temerile,dar iti intareste credinta,iti cunoaste ingrijorarile,,dar iti elibereaza spiritul,iti recunoaste defectele,dar iti subliniazaza posibilitatile.Distribuie, pe pagina prietenului tau…”
-„Când am fost angajată la Radio Moldova, purtam o ie brodată în roșu cu negru, care are mai mult de 50 de ani și o păstrez ca pe o relicvă scumpă. Este ia în care am făcut primul reportaj de la Râbnița în 1982 și tot în acel an – la Tiraspol. – Mama, ”smotri, moldovanocica” – strigă un copil de răsuna troleibuzul în care mergeam să-mi vizitez verișoarele. – ”Nu i cito, pe televizoru ne videl, scolico raz pocazâvali” – îi răspunse mama-sa, privindu-mă cu indiferență. – Mama, ”neujeli tî ne panimaeși, ăto bâlo po telecu, a ona nastoiașciaia, jivaia…” IATĂ CE ÎNSEAMNĂ SĂ PORȚI O IE – SĂ FII VIE, ADEVĂRATĂ ȘI SĂ TREZEȘTI ADMIRAȚIE ÎN CELE MAI SENSIBILE SUFLETE. Nu este vorba despre mine, ci despre IE.”
– „Sufletul nostru se regăseşte împlinit la Călimăneşti, în casa de nerecunoscut a familiei lui Grigore Hanganu, protagonistă a Campaniei Sociale de Paşti FII BUN – DĂRUIEŞTE BINELE. Suntem absolut siguri de faptul că cei patru copilaşi se vor bucura de spaţiu curat, bine amenajat şi vor duce o viaţă decentă în casa, pe care acum le-o construieşte tăticul lor bun şi toţi acei care îi ajută. Jos pălăria în faţa lui Grigore, pentru că îşi respectă întocmai promisiunile. Cine doreşte să-i mai ajute financiar, îndrăzniţi, oameni buni. Resursele s-au cam epuizat, dar lucrările costă, ştiţi şi singuri. Doamne ajută pentru toată lumea în facerea de bine. Dragi colegi, să-mi fiţi sănătoşi şi să aveţi parte numai de bucurii, pentru că împreună am făcut o faptă bună, demnă de numele de creştin pe care îl purtăm.” (21 iulie 2019)
Surse biografice:
Originară din comuna Marinici, satul Heleșteni. A absolvit Universitatea de Stat din Moldova. În prezent, este una dintre cele mai cunoscute jurnaliste de la postul național Radio Moldova. Zina Izbaş este cunoscută şi ca poetă, fiind membră a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova.
„Bine e în țări străine,/Pâine, bani de toate sunt,/Dar lipsește libertatea,/Pragul casei mamei sfânt!/Bine e în țări străine,/Viața este mai ușoară/De mi-ar pune mierea-n tavă/Tot mai dulce-i a mea țară!/Bine e în țări străine,/Bine e de îți știi locul…/Crește dorul lângă casă,/Unde-i mama și norocul!/Bine e pe tot pământul,/Dar pe hartă este o țară/Unde libertatea poate/Și din iarbă să răsară!/Bine e la mine-n țară/Chiar de adorm fără de pâine,/Știu că viața e amară,/Dar visez să am un mâine!”(Bine e la mine-n țară, Maria Corini)
Vine din diaspora moldovenească. Continuă să scrie versuri, proză, adoră muzica, desenul, „pasticeria”…
„Nu e atât de ușor să fii plecat din țară,nu e atât de ușor să-ți lași părinții, copiii, cărările pe unde ți-au trecut pașii, gura sobei, nucul de la poartă, fântâna și toate amintirile… E foarte dureros, că mulți copii au crescut fără de mângâierea mamei, a tatălui… E o catastrofă mondială, să-ți lași copiii, casa și cuibul pentru a dedica anii nenumărați străinătății. Vrem Acasa! dar „Cei de sus” s-au întrebat vreodată despre ce simte diaspora, despre ceea că mulți moldoveni nu s-au mai integrat printre cei străini, iar calea întoarsă pentru ei a devenit o sperietoare? Copiii noștri se închid în sine, se îmbolnăvesc, ne pierdem neamul și toate din cauza că în Moldova nu există condiții pentru un mod sănătos de viață… Neam pe neam a prins ură, înstrăinare, dezbinare totală, – ce urmează?”
Cine este astăzi? Îi place că a rămas acea dintotdeauna. Să fie corectă cu sine și cu cei din jur. Să fie un exemplu pentru societate:„Această luptă lăuntrică de-a sesiza binele și de-al scoate la lumină, vorbesc despre ”cugetări” simple incluse în ambele volume. Sunt conștientă de ceea ce fac spre binele oamenilor. Omul dacă vrea, cât trăiește, învață…”
Numele de domnișoară – Tomița, și tatăl ei era „supărat” că se va pierde odată ce s-a născut ea fată, însă bunul Dumnezeu a înzestrat-o cu talentul de a scrie și astfel, numele tatălui continuă prin cărțile editate de ea pe copertele „pruncilor literari”…
„De mic copil aveam o fantezie nemărginită. Din argilă, după ploi modelam obiecte mici, cu creionul încercam să dau viață unor desene, toate le efectuam după o imaginație clară. Ca și orice copil aveam vise, îmi doream foarte mult, ba chiar mi le imaginam, să-mi cumpere mama o pereche de cizme din mătase (adică transparente) cu flori roșii mari, îmi mai doream și o sapă tot din mătase cu flori roșii mari ca să merg cu ea la prășit grădina,- așa îi răspundeam bunicăi când mă întreba… Visam să fac un pod „de la bunica de acasă până la casa noastră” ca să trimit hrană cățelușului care păzea casa. Dacă nu am mai izbutit să construiesc podul, eram constrânsă să mă duc în fiecare seară acasă, unde fața casei mă primea tristă, ușa având sigiliu stofa unui păianjen, ferestrele, ferestrele plângeau după mușcatele mamei. Mă înfiora iarba ce-mi vorbea prin foșnetul său, care pusese stăpânire peste întreaga ogradă. Doar în jurul căsuței cânelui era desenat un cerc care părea a fi un ochi a curții pletoase. Într-o seară am scos țărușul și l-am bătut mai într-o parte ca să se formeze un alt cerc prin iarbă, ca să aibă curtea doi ochi… Mă ajunsese cânele din urmă, o făcusem pe bunica să ridice dealul în barba nopții ca să aducă stăpânul acasă… Era vara anului 1969 sau poate 1970. Părinții erau plecați și mă lăsase în tutela bunicii…”
Maria Corinia avut o copilărie fericită și deosebită în raport de alți copii din satul ei. S-a născut într-o zi de iarnă la 15 ianuarie 1960, și este unica fiică a Sofiei și Vladimir Tomița, la fel ca dânșii vine din satul Antonești, fostul raion Leova, astăzi Cantemir, Republica Moldova. Părinții fiind oameni simpli, onești, sinceri și buni la suflet. Tata era orfan de ambii părinți, mama rămase fără tată la vârsta de opt ani chiar în ziua victoriei asupra fascizmului – 9 mai 1945. Cu o stare socială vulnerabilă, nu au avut posibilități mari de a studia. Schimbarea radicală a vieții, colectivizarea și noile conduceri au dus și la alte încercări dificile. Bunica din partea mamei, unica rămasă în viață, cu greu își educa cele trei copile, de aceea mama Mariei, copil fiind, de la o vârstă fragedă devenise pilonul casei. Chiar dacă nu a reușit să absolve cele șapte clase, inteligența, bunătatea sufletească și cumsecădenia nu i-au lipsit: „Mama mi-a fost cel mai bun profesor alături de bunul Dumnezeu în toată educația mea. Mi-a dat cu sfințenie cei șapte ani de-acasă. Fiece mișcare de copil nevinovat era mereu tratată printr-o morală cu exemple despre ce e bine si ce e rău. La școală învățătorul îmi era al doilea „părinte” după spusele ei, să nu îmbrac pantaloni, fustița nu mai sus de genunchi, să aplec fruntea la salutul sătenilor, să respect bătrânii, să fiu bună, atentă… câte și mai câte. Am fost ascultătoare, nu făceam nici un pas în afara ramei sale…”
A fost marcată de clipele trăite departe de casă, din copilărie, și acum ține în memorie câteva fraze în limba băștinașilor kazaci, poate chiar număra în limba lor. Acea experiența de drumar permanent o făcu să devină un copil treaz și matur. Dar, alături era mama, de pe atunci sprijinul ei sufletesc. Maria are și câteva povestiri scrise despre întâmplările retrăite în copilărie, despre învățămintele și lecțiile de viață primite în acea perioadă:„Cosmetica mătușei Valentina”, astfel a învățat să înțeleagă ce este un lucru personal, și ce nu… Iar povestea ”Moș Țăpuș” aduce crâmpeiele din spaima care i-a schimbat radical lumina copilăriei.
Era un copil sociabil, fiind cea mai mică dintre fetele din curtea casei lor. Avea multe jucării, o păpușă adevărată pentru acele timpuri, i-o cumpărase tata tocmai din Moscova, pe când prietenele își meștereau păpușile din broboadele mamelor lor. Și, Maria prietenoasă și bună la suflet, le împrumuta toate jucăriile pentru joacă. La vârsta de patru ani, părinții o luau împreună în Rusia sau Kazakstan, totul depindea de direcția regiunii unde lucra tatăl ei. Era isteț, se descurca de minune cu orice obiect de construcție luat în primire împreună cu brigada de muncitori. Cot la cot muncea și mama ei, ca bucătăreasă. În sat se întorceau doar pe timp de iarnă. Astfel, continua până veni timpul în 1967, să meargă la școala din satul natal: „Acea lume nouă o vedeam cu deja alți ochi.” La lecții era numai ochi și urechi, – ”să nu alergi după note, să ai grijă să-ți rămână în cap din cele ce îți spune învățătoarea”: sfatul mamei a urmărit-o pretutindeni. – „Mi-amintesc toate mișcările colegilor și ale profesorilor, orice nedreptate adusă ca exemplu mamei acasă, îmi spunea să am grijă de mine, să fiu corectă în toate, să nu divulg secretele…”
În 1977, Maria a absolvit școala medie din sat, apoi cu mențiune (diplomă roșie) școala pedagogică ”A.S. Makarenco” din orașul Cahul, a lucrat educătoare la o grădiniță de copii din satul vecin, Leca. Tot acolo a lucrat în funcția de directoare din 1993 -2004.
Meseria de pedagog. Ca fiece copil se visa actriță, imita pe alții, mai cânta toată ziulica de pe poarta curții cât o ținea gura de mare, că și vecinii bătrâni își astupau urechile cerșind liniște. Vecina Ileana glumea cu mama ei ca s-o convingă pe fiică să se odihnească, ca să poată și ceilalți dormi… Dar, copilăria n-are program de odihnă, Maria se ridica din nou pe poartă cântând… – „Mai vroiam să fiu și covrigică, de unde așa idee? În fruntea gospodăriei kolhozului era în funcție de președinte un om ce purta numele de familie Covrig Afanasii Petrovici. Am ținut-o mult cu asta, deoarece mă tot întrebau curioșii ce vroiam să devin când voi fi mare...” Ca vânzătoare la fel n-ar fi mers cu toate că îi plăcea să construiască cântare din sârmă… A dorit să devină medic din tot sufletul pentru a înfrunta unele problem de sănătate… Mai mult iubea copiii, Dumnezeu a înzestrat-o cu toate necesare pentru a deveni educătoare:„Un educator trebuie să nutrească maximă iubire pentru copii, în general, nici nu se discută despre răbdare, dacă ar fi să se pronunțe acest cuvânt, iubirea pentru copii ar diminua până la nepăsare, o astfel de atârnare ar duce la creșterea unei societăți bolnave”. A folosit imaginația sa bogată, în cadrul activităților preșcolare, prin desene, fraze, poezii, aplicații etc, venea cu noi idei, modelări, mereu energică și perseverentă și în activitățile primăriei din sat. Pentru suflet scria versuri…
„De mic copil am visat să dorm pe pat / Din flori de salcâm,/ De mic copil am visat să zbor,/ Să culeg stelele din cer,/ Să le-adun/ Și să-mi fac din ele un colier,/ De mic copil atâtea vise aveam…/Dar, nimic…/Viața mi-a pus în cărare spini./Și visele au plâns,/Amarnic au mai plâns!/Se cereau citite, auzite, pipăite,/Uneori… /Ne regăseam în noapțile nedormite/ Mângâindu-le în ascuns./ Ele, Visele perpetuu /Îmi urmăresc pașii și acum,/ Îmi aprind lumini astrale,/ Ele mă duc spre sensul/ Adevărat al Universului…/ Visele mele,/ Culese din stele, acum încep / Să-mi devină reale!/ Visele mele le-mpletesc cu gândul/ Și-nvelesc cu ele, Pământul!” (Visul, Maria Corini)
Zice că destinul i-a pus viața la o încercare „pe o tavă”, dându-i aripi, una neagră și-alta alba: „Neagră rupt-a fost întruna, alba-ntrecea furtuna și-am tot mers și am purces între chin și înțeles”.
Astfel a ajuns cu sufletul ei… pe hârtie. Găsise un refugiu unde avea a ei lume de singurătate:„Reciteam poeziile pentru a rămâne în lumea mea interioară, care deseori atingea struna sufletului, cu o melodie până la lacrimi luminoasă. Din armonia lor se năștea versul”. La îndemnul prietenei Maria a început să aștearnă sentimentele în versuri. Este o fire simplă, scrie sincer în continuare, și doar la comanda inimii sale. Nu se impune nimănui cu opera ei literară, sunt „lacrimi sufletești”, – au cititorul lor care o înțeleg…
Realizări. ”Cele mai frumoase realizări din viața mea sunt cei trei copii ai mei”
Iubirea. A emoționat-o profund tematica romanului ”Romeo și Julieta” de William Shakespeare, i-a creat ideea precum că dacă viața este unică, astfel și iubirea trebuie să fie la fel unică până la finele vieții. De atunci, a devenit roabă a acelei ideologii: „Recunosc, doar naivii pot vedea astfel. Oamenii sunt pregătiți într-un mod deosebit pentru pasul vieții, de aceea realitățile nu coincid cu ideologia romanului. Sunt de acord că această lucrare shakespeariană vine dintr-o altă epocă, dar când e vorba de iubire e mereu actuală…”
Dezamăgirile. Nu crede să fie om pe lume să nu fi fost dezamăgit de ceva în viață. „Sunt prea naivă, cred în oameni, dar se întâmplă că uneori… mă trezesc cu pereți goi și reci în fața mea”
Regretele. Pentru Maria – sunt o pierdere de timp, nu ar schimba nimic din toate prin ce a trecut: „ce rost are să mototolesc ghemul amintirilor”?
Societatea. Societatea este cum este, vrem sau nu vrem astfel o avem.
Despre marile neajunsuri materiale și morale suntem vinovați noi toți, chiar dacă deseori poți auzi ” dar ce pot face eu?” Putem face fiecare câte ceva, dar fiecare se lasă în baza altui să facă și pentru el, așa ca și în versurile lui Vasile Militaru ”Șase pui și-o biată mamă” Desigur, un om singur nu poate face nimic, dar nici nu are tendința de-a se uni cu altul ca să pună punct întrebărilor și problemelor vieții. E rușinos să o spunem, suntem un popor în majoritate dezbinat, fiecare cu gâsca sa. Predomină nepăsarea, nu mă refer la întreaga populație ci la o bună parte. Până a avea aleșii poporului trebuie fiecare în parte să-și aducă aport intru rezolvarea problemelor. Oare nu e clar că cel ce te plătește azi ca să-l votezi nu-ți va da nimic mai mult până la viitoarele alegeri?…De ce nu scoți tu, cel de jos, banii tăi din buzunare ca să plătești toți vecinii să voteze ceea ce dorești? Nu scoți banii că nu-i ai, dar ei cei din „partiduțele” de sus de unde au atâția bani ca să plătească câte voturi își planifică? Oare nu înțelegi că sunt banii tăi, ai noștri care ar fi trebuit să fie incluși pentru mărirea lunară a pensiilor, salariilor…
Schimbările. În opinia Mariei Corini ar trebui să se înceapă cu instanțele locale, după un anumit program de legi puse în vigoare, în favoarea îmbunătățirii modului de viață la sat. „Rolul Familiei – în primul plan! De acordat o valoare maximă familiei, bazată pe iubire adevărată și educație sănătoasă. Iubirea adevărată și educația sănătoasă vin în urma unor principii moral-spirituale ce duc spre o normă justă de conduită. Acolo unde este credință, este și iubire! Părinții sunt nucleul familiei, dacă unul din ei deviază de la normele conduitei civilizate, întreaga familie devine prada unei vieți toxice îmbolnăvind întreaga societatea. Prea mult se spune: ”Ce mă interesează cum trăiește cutare și cum se comportă?” Bine nu te interesează, dar copilul tău educat poate fi afectat de către cel needucat involuntar, fie prin aprinderea unei scântei de iubire, la o bere într-un local sau chiar fiind la volanul unui auto simțindu-se fără responsabilități…
Patriotismul. „Aș crea o lege ca fiecare om să-și cunoască locul lui. De exemplu: profesorul să fie remunerat astfel ca să-i rămână și de studii, să-și poată achita întreținerea… Interesul pentru plaiul natal, serviciul, etc., ar fi stabil, și oamenii n-ar emigra zilnic din țară…”; „E o datorie ca fiecare om să-și cunoască bine istoria țării, a strămoșilor, să-și respecte rădăcinile neamului, să nu permită nici unui străin să-i denumească limba. Băștinașii trebuie să-și dea respectul fratern, să-și iubească țara, proveniența. Despre hotarele țării trebuie să vorbească istoria neamului românesc și nicidecum cei adoptați. Exemple vii suntem noi cei duși în țări străine, acolo unde mergem în primul rând le studiem limba, respectăm legile statului, acceptând condițiile, primim în schimb prietenie, respect și anumite drepturi egalându-ne cu băștinașii în multe cazuri. Mai sunt și excepții, dar e și normal băștinașii să-și înainteze interesele.”
„Turismul este o sursă uriașă de îmbogățire a unui stat. Avem sute de destinații turistice în Moldova, care ar trezi interesul oricărui turist străin. Moldova este un „picior de plai, o gură de rai”. Cu locuri extraordinar de frumoase: Mănăstirea Căpriana, Orheiul Vechi, Vinurile din Cricova, Nufărul Alb din Cahul, Muzeul ”Conacul Manuc Bey” din Hâncești, muzeele din Chișinău cu teatrele și mănăstirile sale… Artiști – meșteri populari avem, mâini de aur avem, pictori, scriitori avem, dar unde e mâna statului? Legi se cer și nu numai, să fie puse în vigoare…”
Alte expresii utile de Maria Corini:
= „În fruntea instanțelor sătești să fie puși în funcții oameni corecți de a dirija viața satului. Nu e vorba de dictatură, ci de o schimbare, de voință pentru un mod sănătos de trai. Avem atâtea locuri publice neîngrijite, ar fi o nouă ieșire din impas prin sancționarea consumătorilor de alcool excesiv, scandalagiilor, răufăcătorilor, hoților…”
= „Bisericilor trebuie să revină o mare parte din responsabilitate întru educarea tinerei generații nu numai prin discursuri ci și prin fapte, așa cum se face în țările capitaliste.”
= „Voluntariatul este o formă de activitate benevolă foarte utilă pentru societatea noastră”
= „Există multe probleme sociale care necesită schimbări, și toate țin de resurse financiare, iar dacă omul ar fi remunerat conform muncii efectuate, ar dispărea problemele și grijile care ne fac viața amară”
= „Din puritatea sufletului se înalță o dragoste adevărată față de persoana iubită”
= „Am o fire, ce pot asculta, privi, urmări totul pentru meditație după o concluzie generală iau decizii, din milă și bunătate sufletească deseori îmi las sufletul în păragină doar ca să fac să se simtă bine persoana, dacă timpul nu dă persoanei bunul simț de recunoștință în tăcere pot să mă retrag fără să comentez, acțiunile au avut și fapte și răspunsuri. Iertând prea mult mi-am pus în genunchi sufletul, sunt o naivă conștientă”
= „Detest violența în familie! De aceea, cer legi drastice contra violenței. Fiecare părinte își crește copilul pentru un nou orizont, pentru fericirea ochilor săi nu pentru al cupla cu un om ce ar viola drepturile celuilalt.”
= „Mai am multe de realizat, mă rog lui Dumnezeu să-mi dea puteri, voință am. Îi mulțumesc pentru darul ce mi L-a dat…”
Activitatea literară Maria Corini: Debut literar: – ”Voce del Taro” Revistă pastorală regională din localitatea Borgotaro provincia Parma, Italia anul 2006 n.5 (publicațiile au urmat în diferite perioade de timp)
Volume de poezii:
1. ”În liniștea gândulu” – poezii și cugetări, editată la Tipografia ”Pontos” Chișinău (2006) coperta și ilustrațiile aparțin autoarei
2. ”Il volto dell’anima”, poezii și cugetări în limba italiană, editată la Casa Editrice ”Vicolo del Pavone” din Piacenza, Italia (2014) coperta și ilustrațiile aparțin autoarei.
3. ”Odă iubirii”(carte de buzunar) editată la Tipografia ”Elan Poligraf”, Chișinău 2016. Pentru copii:
1. ”Snop de raze aurii” (poezii pentru copii) editată la Tipografia ”Elan Poligraf”, Chișinău 2015, ilustrații Cristina Covrig
2. ”Ghicitori”, editată la Tipografia ”Elan Poligraf”, Chișinău 2016, ilustrații Alexandru Plăcintă
3. ”Șoricelul și umbrela” (poveste în versuri) editată la Tipografia ”Elan Poligraf” anul 2016, ilustrații Alexandru Plăcintă Reviste literare: 1. Revista literară ”Cenaclul” din Craiova, România (2016)
2. ”Luceafărul din vale” ISSN 2601-2650 Revista de Literatură, Cultură și Artă. Fondatoare: Nycollas Kessy Ellys, România
3. ”Amprentele sufletului” – Constantin Nicolae Gavrilescu, Revistă ISSN-L2393-4506 România
4. ”Surâsul Bucovinei”coord. Ioan Mugurel Sasu
5. ”Metafora” coordonator prozatorul Ioan Ștefan
6. ”Anotimpurile Expresiei Ideii” coord. Mariana Bendou
7. ”Taifas Literar”coord. Muntean Ioan
8. Revista ”Realități culturale”
”În liniștea gândului, în lumea copiilor”
Nr.6 2018 text și imagini Ion Doru Antologată: Antologii ale poeților și scriitorilor italieni:
1. ”Emozioni e Magie del Natale” Antalogia poetica Volume XII Piacenza Italia (decembrie 2011)
2. ”Firenze Capitale d’Europa” Premio Letterario Internazionale XV Edizione (noiembrie2012)
3. ”Firenze Capitale d’Europa” Premio Letterario Internazionale. Volume XVI ( noiembrie2013)
4. ”Emozioni e Magie del Natale” Antologia poetica Volume XIII Piacenza Italia (ianuarie 2014)
5. ”Poeti e Scrittori Contemporanei allo Specchio” XXXIX Premio Casentino Poppi di Arezzo Italia 2014 (iunie)
6. ”Emozioni e Magie del Natale” Antologia poetica Volume XIV Piacenza Italia(decembrie2014)
7. Antologia Literară închinată marelui poet ”Mihai Eminescu” editată în Toronto Canada 2016 de Maria Tonu
8. Antologia ”Carmen” București, editura ”Anamarol” de Rodica Elena Lupu
9. Antologia ”Izvor de lumină” editura ”Izvorul Cuvântului” vol 3 pag (121 – 142) de Caprar Florin, România
10. Antologia ”POEȚI și PROZATORI CONTEMPORANI în REGAL EMINESCIAN” Editura Editgraph – Buzău România 2018 coordonator Eugenia Enescu Gavrilescu
11. Antologia ”Prieteniei” – Buzău vol III Editura Teocora, coordonator Mirela Minuța Alexa, pag 384 – 388. ISBN 978-606-568-315-0
12. Antologia ”COLUMNA IUBIRII ETERNE” Editura ”Proșcoală” Râmnicu Vâlcea, coordonator Nycollas Kessy Ellys, pag 61 – 72
13. Antologie ”DIALOG CU VERSUL IUBIRII”/Coordonator Dorina Omota. – pag. 223 – 232
14. Antologia ”MAREA UNIRE CULTURALĂ”! Dandis Editory /Coordonator Maria Filipoiu. (În curs de apariție Antologia ”ASCIOR” ediția anului 2018) Alte publicații despre Maria Tomița Corini: Revista ”Realități culturale”, ”În liniștea gândului, În lumea copiilor”. Nr.6, 2018 text și imagini de jurnalistul Ion Doru / Cronici literare în ”Literatura și Arta”. ”Florile dalbe” de Criticul Literar Ion Ciocanu. Membră a: 1. Clubului Literar ”Pasărea Măiastră” din Chișinău Rep. Moldova, înființat și coordonat de către poetul Mihail Vîlcu
2. Cenaclului Literar-Creștin ”Cuvântul” al Mănăstirii ”Sf, Ap. Andrei” din Chișinău rep Moldova, înființat și coordonat de către poeta Raisa Plăieșu. Premii: Fiind invitată să perticipe la diferite Concursuri Literare Naționale și Internaționale de Poezie și Narativă în Italia, din anul 2011 și până în anul 2014 a participat la 14 concursuri din care11 au fost cu premii, diplome de onoare și trofee, oferindu-i-se premiul întâi, doi și trei, după aceste reușite a fost invitată să editeze un volum de poezii și cugetări în limba italiană.
– La 27 mai 2017 i s-a oferit ”Primo Premio Speciale Estero Moldova” pentru volumul de poezii și cugetări ”Il Volto dell’Anima” 22 Rassegna Internazionale ”Padus Amoenus 2017” or. Sissa pr. Parma, Italia.
– Consiliul raional Cantemir / D I P L O M Ă se decernează dnei Maria Tomița Corin poetă, autoare de cărți pentru copii, originară din satul Antonești raionul Cantemir. În semn de înaltă apreciere pentru contribuția substanțială la dezvoltarea și promovarea perpetuă a limbii, dragostei de neam, altor valori sacre ale culturii noastre naționale / Președintele raionului Cantemir Andrei Ciobanu / 04 mai 2018 or. Cantemir
– D I P L O M Ă Se acordă Dnei Maria Corini, pentru propagarea cuvântului artistic și contribuție substanțială în educarea tinerei generații, prin editarea unor valoroase cărți, destinate cititorului elevat. / Președintele CR Cantemir al FSEȘ Natalia Matcaș, 05 10 2018
– DIPLOMĂ de EXCELENȚĂ Se acordă Doamnei Maria Tomița Corini
pentru creațiile literare cuprinse în antologia ”Scriitori români uniți în cuget și simțiri, la CENTENARUL MARII UNIRI” /București 19 octombrie 2018 /Director editorial Constantin-Nicolae Gavrilescu.
„Nu mai trebuie să povestești, trebuie să faci./Dacă ajuți un om, taci.”(din „IUBI”)
Scriitorii buni sunt cititori pasionați. Dar, și duri în relații umane, – ei aleg cu cine discută, și dacă se merită să scrii despre ei. Dintotdeauna am avut un „tremurici” față de genii în cuvinte. De aceea, eu, cu o oarecare teamă, l-am întrebat dacă putem face un scurt interviu. Foarte serios, aspectu-i rece deloc să trădeze vreo emoție, închis în sine, un gânduit intins, de parcă ar număra clipele, și eu care mă consider pricepută în caractere, am înțepenit așteptându-mă la un refuz…
Există versuri care îți cutremură interiorul și – îți întretaie respirația. Poezii, de la care se ridică părul de emoție pe tot corpul. Poezii care aduc durere și ușurare pe suflet în același timp. Și care te înțeleg mai bine decât cei mai apropiați oameni:
„Înainte alt sens avea cuvântul model./ Și am învățat să facem mai întâi curat, apoi – curte./ Pe vremuri totul era altfel:/Fustele erau lungi, iar cizmele – scurte./În rest nu-s mari deosebiri:/Urcăm la prima și coborâm la ultima stație./Muncă, acasă, oftezi și aspiri/Și supraviețuiești prin amintire și comparație./La vârsta asta privesc și ascult/Și-I pot compara pe actualii cu foștii./Nimic nu ne disciplinează în viață mai mult/Decât copiii noștri.” (Igor Guzun, Vremuri din cartea „IUBI”)
Atât de simplu, simțit și exprimat ca și cum aș fi scris-o eu, dar nu. – O măieștrie destinată doar aleșilor Domnului.
Poemele lui Igor Guzun au absorbit un repertoriu vast de cuvinte, expresii scurte, formulate clar, cu o sensiblitate sinceră savurată în special de generația tânără. Un simț tacit al stilului, în ordine lină curgătoare a sentimentelor nostalgice simțite zilnic și de fiecare dintre noi. De aceea, versul lui Guzun este atât de aproape sufletului nostru: „Acestea-s amintiri eterne/Pentru vremurile în care vom fi încă vii:/Am înfățat perne,/ Am răsfățat copii./Avem parte de curaj și de frică,/ Dar cum să povestim asta în statusuri și stări?/Am băut ceai de lumânărică./Ne-am iubit cu lumânări./Și au fost plictiseli și plăcere/Care încet și frumos ne-au golit…/E adevărat că dragostea te stoarce de putere,/ De puterea de a renunța la omul iubit.” (Igor Guzun, „IUBI”)
Poetul realizează că nu putem schimba nimic, decât să ne conformăm prezentului în era tehnologiei informaționale, atunci când stările spirituale stau înțepenite de mesaje cu roboți, deși se întrezare o speranță de trezire la un răsărit sau un apus de soare, și dragostea veșnică va domina din nou…
„OARE așa progresul trebuia să se întâmple/Cu multe euri în ego și în alimente?/Fețele au rămas la fel de tâmpe,/ În schimb, interfețele au devenit inteligente./Oare nu era mai drept și mai simplu/ Să fie demarcate clar fenomenele?/Undeva se lucrează din greu pământuri,/Așa cum se lucrează în sală abdomenele./Oare nu e mai bine să fim noi înșine/Decât să trăim atâtea exagerări?/Ținem între buze un sâmbure de vișină,/Ca și cum am deține un sâmbure de adevăr.” (Igor Guzun, din „IUBI”)
Ca urmare, ca la clasici: „Același cântec” – „Dragostea mea…/Acum când totu-i la trecut,/ Sărutul nu-i decât salut,/Iubirea mea și-a ta a plecat undeva…” (din „IUBI”)
”Iubi”, de Igor Guzun. (Editura ”Urma ta”) este printre Cele mai vândute cărți ale lui iunie 2019 în Librăriile Cartier. Desene – de Lica Sainciuc. – Vă recomand din toată inima! (S.V.)
~~~ Scriitorul Igor Guzun. Cărți în minte și în inimă (interviu)
Copilărie, părinții, anii și întâmplări marcante…
– Mi-am petrecut copilăria în satul Recea, raionul Râșcani. Ei, cum m-am petrecut? N-a fost chiar o petrecere. Au fost bucurii, școală, jocuri afară până se înnopta, muncă, alergări și fotbal, ceva muzică, ceva lecturi, mult desen și, în general, ani fără prea mari griji.
În acei ani mama îmi tot spunea „Fă carte!” și am ascultat-o. Fac cărți.
Cu tata – tot așa, făceam și jocuri de cuvinte. Iar primul pe care mi-l amintesc este cel în care a citit în ziarul raional că am câștigat un campionat la dame și mi-a zis că nu știa că așa de vine dansez.
Cărțile recomandate
Le recomand mai ales pe cele potrivite pentru o vârstă anume sau pentru un anumit moment din viață. Iar fiecare și le alege deja personal. Pentru momentul în care vrei să conduci un automobil, recomand „Regulamentul circulației rutiere” și manualul modelului respectiv de automobil. Și tot așa dacă vrei să conduci o companie sau lumea – te pot ajuta niște cărți și niște oameni în acest sens. Dar, în general, recomand pentru lectură – biblioteci. Și librării. Am făcut recent o listă de scriitori ale căror cărți le-am citit pe toate, de la prima până la cea mai recentă, doar că această listă se actualizează mereu – ei sunt mai mulți cu scrisul, dar cu cititul – sunt singur.
Bifez aici toate aceste capitole, în sensul că da, sunt prezente, într-o măsură mai mare sau mai mică.
Carieră? Nu știu dacă este în mare măsură sau mică… Conduc o agenție de publicitate și scriu cărți.
Copii – în mică măsură, unul.
Muncă – în mare măsură.
Restul – da, prezente.
Realizări, speranțe…
6 cărți, simțite, trăite și scrise. Care deja, de altfel, sunt mai mult ale celor care le-au citit, le-au îndrăgit și le-au completat cu propriile sentimente și idei pe paginile unde erau locuri goale decât ale mele. Și alte câteva cărți în minte și în inimă, dacă mă întrebați de speranțe.
Azi și mâine – ce ați putea schimba…
Pe ieri nu putem să-l schimbăm prea mult, pentru că deja s-a întâmplat. Deși, de multe ori, atunci când ne schimbăm atitudinea sau înălțimea ori adâncimea din care îl privim, s-ar putea să se schimbe și trecutul.
Pe azi îl trăim și îl muncim, iar pe mâine îl facem. Că „mâine-le” se află deopotrivă în mâinile noastre și în mâinile Domnului.
Destinații, promovam satul natal…
Cred că sunt vreo 15 țări în care am fost cu treabă – la evenimente, după experiențe, impresii, oameni: Marea Britanie, Albania, Statele Unite, China și Japonia – sunt câteva dintre aceste destinații.
Și mai cred că un scriitor revine dintr-o călătorie cu emoții noi, cu bateriile încărcate, cu agendele de buzunar și cu telefoanele pline de notițe, cu idei și cu relații care îl ajută să-și scrie cărțile. Mi se pare că s-a întâmplat și cu mine așa. Și nu e nimic (poate) spectaculos în asta, și, probabil, la fel li se întâmplă și altor oameni din alte profesii.
Ceea ce mai simt și mai cred în legătură cu asta – știu din viața mea și poate din cărțile altora – că a călători înseamnă a te opri, nu doar a merge.
Și a te bucura că revii, chiar și la Chișinău. Sau mai ales, la Recea. O localitate pentru care însuși Eminescu a scris sloganele de promovare: „RECEA cumpăna-a gândirii” și „În lumea mea mă simt nemuritor și RECEA”.
Meserie, pasiuni, cărțile scrise
„Meseria asta legată de scrisul cărților conține multă muncă, ceva inspirație și, în primul rând, organizare, că rămâne foarte puțin timp disponibil pentru asta, ceva de genul câtorva minute sau zeci de minute la începutul zilei.
Și poate de asta nu sunt un scriitor de masă, că nu-mi scriu cărțile la masă, dar pe brațe, în picioare…”
Date biografice: Igor Guzun este director al Agenției de PR și Publicitate „URMA ta” din Chișinău. S-a născut în satul Recea, Râșcani din Republica Moldova la 12 Septembrie 1968, și a absolvit Facultatea de Jurnalism a Universității de Stat din Moldova (1985-1992). A lucrat timp de zece ani în jurnalism la revista „Săptămîna” (1992-2002) și timp de 10 ani ca profesor la Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării (2002-2012) Cartea care i-a adus celebritate este VINIL (2015, 2016). Prima sa carte De azi într-o săptămână a apărut în 1997, iar în 2014 – LA BLOG, publicată împreuna cu Sergiu Beznițchi. Împreuna cu echipa sa de la URMA ta a lansat, în 2012, portalul http://www.stiripozitive.eu
~”Nu cărțile mai întâi, ci oamenii dragi sunt de pus în ramă. Și ceea ce ne fac ei nouă: ne bucură, ne emoționează.”
~ „VINIL” al lui Igor Guzun este o carte cu texte scurte despre Moldova, în care autorul ne prezintă cu umor și ironie viața fraților noștri de dincolo de Prut. Moldoveanul din mine nu are cum să nu iubească această carte. Dacă veți citi „VINIL”, probabil, vă veți regăsi în unele citate, indiferent dacă sunteți moldoveni sau nu. Premiul „Omul anului 2016” în literatură al revistei „VIP Magazin”, datorită acestei cărți.
~Guzun Igor:...și cărțile au ecou, la fel că munții.
~”– Tipica întrebare – „Cui se adresează mesajul cărții?” – Inimii și minții.”
~„Oamenii, mai ales scriitorii, seamănă cu aparatele de cafea. Ca să oferim un produs aromat, trebuie să ne alimentăm cu cărți, emoții, experiențe.”
~”Cred că oamenii, și mai ales scriitorii, seamănă oarecum cu aparatele celea de cafea în care introduci monede, bancnote ori fise și obții o băutură aromată, iar în final îți urează și „Ridicați paharul!” Numai că în loc de bancnote, ca să livrăm un produs artistic de calitate, trebuie să ne alimentăm cu cărți, emoții, experiențe.”
!~”…aș face – cu toate puterile mele – mai mult pentru copii și profesori, să se simtă ei … oameni, ca învățatul să devină o bucurie, nu cum este acum, de multe ori, un chin, o povară. Iar educația să fie nu pentru note, ci pentru viață.”
~„Copii! Lăsați telefoanele și tabletele la o parte. Și vorbiți cu părinții și bunicii voștri. Că telefoane și tablete o să mai fie. Dar părinții și bunicii îmbătrânesc și se trec.” VINIL
~”Oamenii, viața, țările în care am fost și, mai ales, bucata aceasta de pământ pe care m-am născut și care se numește inadecvat, provizoriu și totuși atât de frumos, cu multe vocale: Moldova. Cu farmecul și paradoxurile ei. Cu o copilărie a noastră, a generației care mai păstrează discurile de vinil ca pe ceva de preț, și o copilărie a copiilor noștri minunați pe care îi deranjează liniștea.”
~”Probabil că așa arată libertatea: Când îți place să fii de omul drag legat. ”
Vitalie Gutu:’‘#simte doza de #iubi într-o zi toridă. Tocmai râde Inima. Bineînțeles nu Ea Spune Cuvinte nepotrivite. Uneori e de ajuns… Cutremuri în Vremuri. E adevărat prin Lecturi. Dl. Guzun Igor am încercat să fac din titlurile #iubi o postare mai originală, că din fotografie se vede că am citit mai ingenios. Vă mulțumesc enorm pentru această carte. Ca de obicei – fenomenal”
Coptu Olga:”Când vii Acasă şi te vezi cu autorul la „Iubi”, asta da cadouri pentru diaspora. Mulțumesc Guzun Igor că m-ați ajutat să răspândesc Binele;) acum şi IUBI.”
Traci-Banaruc Oxana:”Am adus Moldova cu mine pe cealaltă parte de glob. Moldova organică, autentică, romantică, nostalgică, mereu IUBIbilă – datorită oamenilor săi minunați ️ care adună literele în suplimente pentru suflet, ca să-ți întărești imunitatea pentru a contracara doruri. Libraria Din Centru ne vedem la vara următoare ️ #hranapentrusuflet”
Stela Moldovanu:”Mulțumesc, Igor, pentru că a ajuns la mine #Iubi înainte de a ajunge eu la librărie. De acord, “Fără cărțile de poezie în lume s-ar auzi doar lătratul”
„Cea mai mare ofrandă a mea a fost alăptarea a doi prunci: la unul mama decedase după naștere, și la altul – mama nu avea lapte…”
Adoră să se plimbe atunci plouă. Preferă centrul Chișinăului, „orașul vechi” pe străzile Mateevici, Sciusev, Serghei Lazo… Este mereu cu privirea la locul unde poate găsi ușile vechi ornamentate într-un stil vechi deosebit, sau la colțișorul unei clădiri de arhitectură la fel veche, cel care ascunde miracolele din trecut… Îi place să redescopere locurile natale ale Orheiului Vechi: Casa Donici, Mănăstirile din Călărași, pădurea de fagi de-alături, – toate îi produc o stare de spirit înălțătoare. Rămâne impresionată de Cetatea Sorocii, de s. Unghiuri cu priveliștea lui Nistreană, cu izvorul tămăduitor la o Mănăstire din preajma satului, situată direct în mijlocul pădurii cu copaci seculari. O liniște Divină!
Familia, nu cariera, a fost cel mai important lucru în viața ei. Pentru carieră nu a avut nici posibilități. Acolo în orășelul militar din Rusia s-au născut cele două fiice ale ei, cu un an și 10 luni diferența de vârstă: Corina și Uliana (decedată în 2017). Copiii au învățat-o să fie tare, răbdătoare, să cunoască multe lucruri utile în viață. Ca orice mamă Veronica Sandul învăța, petrecea împreună cu familia și se integra în activități de suflet. Fiicele au motivat-o să studieze limbile franceză și engleză, pe care n-a reușit să le învețe la școală…
„Înger, îngerel / Dumnezeu mi-a dat și un nepoțel./Bunicuța, bunicuța./Pe Sănduța și pe Anuța,/II dau huța.”
Veronica Sandul are 61 de ani și îi mulțumește Domnului pentru că I-A dat să cunoască și să trăiască în Iubire Necondiționată și în Libertate: „Fiecare are intimitatea lui și este liber în alegerea de a iubi, – înseamnă ai da posibilitatea de a Exista și a primi Omul Drag așa cum este el, a respecta, a ceda, a vorbi și asculta … în tăcere”
S-a născut în Centrul Moldovei. Este penultimul copil dintre cei șase copii din familia lor unită și veselă: două fete, ceilalți băieți. Veronica nici n-a observat când a trecut copilăria, atât de fericită a fost, și brusc s-a trezit la maturitate. Mereu cu griji, fiind preocupați de gospodărie, de alte lucruri, ca păscutul animalelor domestice (vaci, oi, capre, rațe, gâște, etc.). Aveau o grădină bogată cu pomi fructiferi, cu flori multicolore, unde familia se aduna sub zumzăitul albinelor care veneau de la vecini. Și buneii aveau albine, doar că părinții lor care nu mai sunt în viață, nu au dus acest meșteșug mai departe…
Pacea, bucuria, dăruirea, alinarea, iubirea de semenii săi dintotdeauna rămân valorile și virtuțile familiei lor!
Tata era lemnar în sat, adora să meșteșugărească ușile, geamurile, iar vocea lui de bariton o ascultau cu drag și enoriașii de la biserică, unde el cânta în cor. Mama lucra mai mult pe lângă casă, mereu ajuta pe cineva, vindeca cu un cuvânt bun, era expertă în plante medicinale, le culegea singură, și cunoștea de toate cum și cu ce se vindecă. Dar cele mai importante lucruri: iubirea de viață, umorul și încurajarea – erau instrumentele vindecătoare!
Veronica de la șase ani știa că va deveni medic, era străduitoare, cuminte și tăcută, nu-i auzea nimeni vocea, mereu se juca de una singură, ba inventa ceva ca să nu se plictisească, ba mergea la Lăcașul Sfânt… Aștepta să vină tata de la biserică, în special, duminicile sau de sărbători, atunci se îmbiba toată casa cu mireazma tămâiei ce venea de la hainele lui de sărbătoare, și se întindea ca un voal prin gospodăria lor până la următoarea duminică. Întreaga familia se bucura să se adune împreună. Tata o mai învăța să spună câte o rugăciune profundă… Pentru Veronika Sandul aceste rugăciuni răsunau ca cântecele de leagăn, ea chiar le cânta pe cele sacrale din vechile cărți de peste 100 de ani, moștenite încă de la străbunel, slujitor și el al Bisericii. Veronica avea impresia că în ele se ascunde o taină mare pe care abia acum o va descoperi… Educația în spiritul creștin a avut un impact pozitiv asupra activității ei școlare: Veronica era eminentă, șefă detașamentului școlar, mereu în frunte printre pioneri și comsomoliști. Mama o mai stăpânea, era împotriva activității ei fruntașe, și Veronica se simțea uneori genată… Dar curiozitatea și ardoarea de cunoștințe o făcea să meargă înainte.
Visul Veronicăi de a deveni medic s-a realizat cu succes! – „O munca de mare responsabilitate, care cere să știi specificul medicinii, și mai ales a medicinii naturiste, pe care o aplicam în practică pe langă cea alopatic”…
După absolvirea Universității de Medicină din Chișinău, Veronika Sandul a plecat împreună cu soțul în Rusia (acolo el făcu armata), „viața a călit-o și a șlefuit-o ca pe un almaz” – precum spune ea. Deci, locuiau într-un orășel militar, stepă, departe de casă. Caracterul optimist, sociabil și prietenos au ajutat-o să se integreze ușor printre oamenii cu multiple caractere și naționalități ca Om, ca Medic. Acolo ea și-a cizelat abilitățile de a vindeca cu privirea, cu mângâierea și cuvântul său. Experiența a convins-o că multe boli se vindecă prin talentele și pasiunile de viață: Artă, Muzică, Pictură, Teatrul, Religie, etc, toate i-au schimbat gândirea și modul de viață: „A CONȘTIENTIZA ceea ce faci, a fi cu Credință și Iubire, a crede în Familie și copii tăi, în Feminitate și cinste, a crede în meditație și viață pe alte planete, în Unitatea tuturor noțiunilor care există în lumea cea vie și cea moartă”…
„Sufletul se înalță, ușor de dimineață./Mă indrept spre Templul, unde in Altarul Sfânt,/Domnești Tu Doamne-Dumnezeu,/Și păsările cânt…/Să-mi pun frumoase flori pe ochi,/Cu roua zorii să mă spăl pe față./Să mă scald în Albul văzduhurilor reci,/Când pe cărările inverzite agale-sprinten treci/O,Doamne!/Iubirea Ta fară egal,e fără chip.E doar suflare./E liniște in infernal./Mă faci să ințeleg doar pe tăcute,/Graiul florilor deschise și – a lucrurilor mute…” – (Veronica Sandul)
În continuare menține relații bune cu prietenii de diferite naționalități din acel orășel militar din Rusia, după demobilizare, fiecare s-a împrăștiat care și încotro. Veronica își aduce aminte că vacanțele atunci erau foarte vesele și distractive, toate sărbătorile, duminicile se petreceau cu familia și prietenii. Și prietena ei cea mai bună rămâne la fel cea din copilărie, cu care menține legătura strânsă, în rest, azi, sunt doar cunoștințe…
„Societatea în prezent, are o mare oportunitate pentru mari realizări și prosperare, pentru cei ambițioși, în special. – spune Veronica, – Ce pot eu schimba pe acest Pământ? Am început cu Motivația și susținerea persoanelor în Etate. O Vârstă Elegantă – pentru o bătrânețe activă!” S-ar bucura să reușească să creeze o „Comunitate de Vârstă înaintată” – o „echipă de youtube-riști”: pentru a fi un exemplu celor mai tineri, – „Nu există o vârstă anumită pentru a fi activ și a te simți bine!”
Atunci când s-a întors din Rusia în Moldova, a fost îndrumată spre o altă ramură a medicinii – Cosmetologia, și după ani de activitate în acest domeniu, Veronica împarte cu mare bucurie toate cunoștințele și cu alte persoane, prin paginile de rețele de socializare, este și vlogger, postează direct pe canalul Youtube, discută cu mii de utilizatori și o face cu plăcere și desăvârșire. Ar dori să cunoască mai multe persoane în etate, pentru a ști mai bine cum înaintează ele în vârstă, ce le motivează. Și, pentru a le susține, cu siguranță! „Statutul de pensionar mi-a oferit o altă oportunitate de alegere a unei noi pasiuni-Vlogger. „A fi, a impartași din cupa mea și altora, a darui Lumină este scopul meu în continuare…”
„Lumină lină/Cu tine sunt plină/Vin-o de mă alină/Adun fir cu fir/Umple al meu Potir/Dulce e al tau mir/Din al meu Hram/La toți dau ce am/Lumină lină /Vin-o de mă alină/Cu tine sunt plină” (V. Sandul)
Despre migrații spune că „dintotdeauna acest subiect a fost o unealtă spre evoluție, schimb de experiență, diversitate și cunoaștere”. De astfel, Veronica Sandul se bucură pentru succesele profesionale ale copiilor și nepoților săi stabiliți în Canada. – „Expresiile: „această e problema” fie „a apărut o problemă” sunt oportuniste. Nu există probleme, există situații care oricum se rezolvă. Toate depind de atitudinea noastră față de ele”
Câțiva ani în urmă avea o marea dorință de a-și edita versurile proprii… Nu s-a realizat… Scriitorul Vasile Romanciuc i-a scris că nu este atât de simplu să-ți editezi cărți proprii… Sponsorii sunt greu de găsit, din păcate.
„CINE SUNTEM NOI?/Cine suntem?/Nașterea inceputului,/Pește la inceputul Prutului,/Cei căzuți in război…/Cine suntem noi?/Cei ce pacea iubesc,/Sau poate cei ce pe marte traiesc?/Cei dce alergă după diamante și lux,/Apoi se roagă lui Isus…/Cine suntem noi?/Vagabonzi,boschetari de la coș cu gunoi,/Luptători spre lumină ce nu dau inapoi,/Copii inocenți și dornici de viață,/Indrăgostiții intârziiați ce se regăsesc,/Sau poate cei ce nu iubesc sau pătimesc?/Cine suntem noi?/Căinii ce latră in zadar,/Stâncă de piatră,/In zbor un bondar,/Bogații -ce dragoste dăruiesc,/Săracii –ce o cerșesc./Cine suntem noi?/Câmpul inflorit cu maci,/Poate cei drogați../Cei ce nu au nimic in buzunare,/Dar ochii licăresc ca o lumânare,/Dictator..Deputat..Trădător…/Cine suntem noi?/Foc și scrum,ce ne leagă acelaș drum./Cel ce iubește,/Cel ce e fericit,/Cel ce nu vrea nimic…/Rațiune Divină!/Cine e de vină?/Cine suntem?/De unde venim?/Unde plecăm?/Mai des și mai des ne intrebăm,/Fărp să căutăm…fără să știm…/Suflet suntem…/EL alege ceea ce e menit să fim…” (Veronica Sandul)
Alte pasiuni mai sunt împletitul, croșetatul, cusutul și lectura cărților, aici Veronica reușește cu succes. Cărțile pe care le recomandă, în primul rând, ar fi: „Tema pentru acasă” de Nicolae Dabija, „Alchimistul” de Paulo Coelho, „Profetul” de Kahil Gibran, „Portretul lui Dorian Gray” de Oscar Wilde și, desigur spectacolul jucat de artiștii Teatrului Geneza Art. „Dar, de fapt toți scriitorii s-au bazat pe Cartea Cărților –BIBLIA, din care poți învăța cele mai profunde Trăiri și Lecții. – Pacea Domnului Lumină și Iubire tuturor!” (Veronica Sandul)
Câteva expresii de la Veronica Sandul:
~ Tinerii revin la tradițiii, la valori ce ne identifică ca NEAM!”
~ „Secvențe de la Intilnirile de Suflet din anul ce se trece…A fost minunat !!! alaturi de colegi ,prieteni si oameni cu suflet mare.Cei care pot impartași bucuriile si indestula cerințele celor ce au nevoie…In Compania Lumea verde nimeni nu se pierde…Omul și Natura sunt un tot intreg …”primum non nocere deinde salutare”(Hipocrate)
~’’…Armonia si Bucuria e chind gindești ,spui și faci acelaș lucru.Ascensiunea e Mulțumirea și Iertarea ~ ~”Iubirea e Putere…Iubirea e Emoție…Iubirea e Creație…Iubirea e Pace..Iubirea e Linistea si Surisul interior…E iertare si daruire…Iubirea e Viața insași…Va iubesc
~ „Acolo in Sublimul inimii, unde e Lăcașul și Leagănul Iubirii… VĂ IUBESC DRAGII MEI PRIETENI!’’
~’’Astăzi am fost prea matinală…probabil Ingerii mă trezesc pentru clipele minunate ale Creației…Numai Lumină in sufletele voastre!O sîmbătă și o Duminică liniștită. Vă iubesc!’’
„Îmi amintesc/ că am auzit niște versuri/ în vis/ să devin Gogol/ pentru a mă salva…”
A apărut un scriitor care nu doar citește, dar și creează… despre ceea ce simt sute de suflete, gândesc mii de oameni obișnuiți, și ei – trăiesc undeva alături de tine.
Toate versurile se scriu din dragoste! Acesta ar fi genericul literar în poeziile de Ivan Pilchin, tânărul poet care a lansat o serie de întâlniri, lecturi de poezie pentru scriitorii în vogă și chiar pentru tinerii autori în incinta Bibliotecii Centrale a BM B. P. Hasdeu. Tot aici, la 14 iunie autorul lansează un nou volum „Человек-аквариум” (Omul-acuarium) (ARC, 2018). Se pare că autorul scrie fără vreo încântare literară, dar gândul lui e foarte simplu și apropiat, care tângește după rugul vremurilor bune pe litoral împreună cu prietenii la un apus de soare… Se simte prin vers modestia de caracter, calitate ce redă o nuanță adolescentină expresiilor sale. Se simte omul optimist, care parcă… nu scrie de loc despre dragoste, dar acest sentiment răsună în orice rimă. În versurile lui vei găsi emoții și grijile personale, cu toate că tematica absolută este cam dificil de determinat, dar cel mai important – persistă pozitivul. Nu înzadar am spus că genericul ar fi Dragostea pentru că ea produce firea lui pozitivă.
„ il etait une fois à l’(ou)est/iată cuvintele pe care/nu le voi mai înţelege/nu fi tristă/ţi-am zis/povara mea/o voi purta/ca pe un rucsac/în spate/muzica din trecut/răsună exact atât/cât au nevoie ciorile/pentru a juca la apus hora lor/deasupra caselor/deasupra parcului/deasupra lacului/ultimul acord/l-a dus în ciocul său/cioara rătăcită de cârd/cerul s-a curăţat/pe geamuri se văd/doar/nişte dâre uscate/nu fi tristă/ţi-am zis eu ţie/melancolie/cu/ochi/albaştri/să fie/muzică” (Ivan Pilchin)
Linia versului este mai mult filozofică, ades bazată pe complot sufletesc, reflectând experiențe personale întreabă acordul cititorului cu sinele său; parcă ar fi un joc cu ghicitori, de fapt, Pilchin știe de ce o face: cred că este și un Pedagog bun de care ascultă tinerii și mai ales, copiii… Dar scrie Ivan Pilchin mai mult nu pentru ei… Ar fi momentul să ne deșteptăm și noi, cei mai maturi. Unele poezii nu sunt despre personaje specifice, sentimentele generale adaugă nostalgia și infinitul. Spune adevăruri simple, deschide lucruri importante. Ca și cum ar spune să deschidem ușile, să întrăm în lift și… să pătrundem în suflet! Întotdeauna! El scrie poezii uimitoare, reușind, pe scurt, chiar și în linii, să conțină atât de multă semnificație ca și cum altor poeți nu le-ar ajunge pentru un poem întreg… De aceea, nu suntem deloc surprinși de faptul că colecțiile lui poetice sunt în topuri naționale:
„…вот хрустальный стакан/из которого пьют/только по праздникам/пожалуйста/будьте осторожны/вот муравей/что на вашем пути/несет сладкую пылинку/пожалуйста/не наступайте/вот глаза улитки/что тихо раскачиваются/в поисках/света/пожалуйста/не прикасайтесь” (fragment, Ivan Pilchin)
„…a rămas neliniştea/şi senzaţia de nemulţumire/că aceste versuri/nu/sunt ale mele/că aceste versuri/nu mai există/de atunci/tot scriu/în timpul somnului amintindu-mi/că eu/trebuie să/devin/gogol/să devin/repet/pentru a mă salva” (fragment din carte, Ivan Pilchin)
Vineri, pe 14 iunie 2019, ora 16.00, la Biblioteca Centrală a BM lansăm volumul de poeme „Человек-аквариум” (ARC, 2018) de Ivan Pilchin. Invitații: Aliona Grati, critic literar, Vasile Botnaru, jurnalist, pictor, Irina Cebanu, traducătoare
Iacob Florea, scriitor. Moderează: Ioana Isac, poetă
„Prin timpuri noi, dar și prin vechi cotloane… Am limpezit de praf mai vechi speranțe, Idei abandonate și uitate…”
Atâta eleganță, frumusețe și inteligență găsim mai rar – toate adunate într-o singură persoană demnă de tot respectul. E și mămică a trei copii – model pentru alte mămici, și soție fericită, Doctor în Sociologie, jurnalistă, scriitoare și blogheriță de succes! Provine din lumea intelectuală a celebrilor personalități basarabene Simion Ghimpu și Veta Ghimpu-Munteanu, da, anume ei sunt părinții Andei Vahnovan. Puterea gândului, concentrarea asupra lucrurilor și faptelor îndeplinite o converg către o energie pozitivă și implicit perfecțiune creatoare a modelelor și poveștilor din blogul recunoscut „Gânduri despletite”, în care Anda ne descoperă, analizează și creează tot ce se face în Viața noastră! Oamenii, nu doar amintirile, iată ce este important, am citit asta din cuvintele ei, se pare că viața este strălucitoare nu doar atunci când învățăm să prețuim clipele, trebuie să apreciem constanța plictisitoare a zilelor noroase, a frunzelor ruginite-n soare. Atunci vom înțelege că asta și este fericirea, că în această lume ea există prin oamenii care sunt mai importanți decât amintirile și impresiile, cu sufletul lor dezgolit și înțeles de noi, ceilalți… Iar vârsta e doar o figură, ea nu determină mintea unei persoane și opiniile sale despre viață. Totul depinde nu de anii trăiți, ci de circumstanțele retrăite în viață. Este o privire pătrunzătoare prin ochii Andei Vahnovan pe care am descoperit-o despletind atent gândurile ei în blogulGanduridespletite sau din postările ei în internet…
Anda Vahnovan – „Am fost un copil născut la oraș, crescut printre betoane, cărți și poezie, școlit în Chișinău și apoi în orașul de suflet – Cluj-Napoca. Sunt împletirea dintre poezie și cântul popular, dintre sensibilitate și stoicism deopotrivă. Rebelă și emotivă în același timp, femeie matură, soție, mama de trei ori, împlinită, ocupată și, cel mai adesea, obosită – dar și copil neastâmpărat în adâncul ființei sunt. Mutată de curând în Anglia, încerc să descopăr o altă lume, dar să rămân aceeași – curioasă și fără stare – mereu în căutarea fericirii pierdute de copil…”
Părinții nu i-au impus operele lor să le citească sau să le asculte, niciodată n-au insistat. Știau că cu timpul Anda va ajunge la ele. Atunci când după absolvirea unui an școlar prin casă se cânta „Iubiți învățători”, Anda credea că e piesa lui Ion Suruceanu, așa îi spuse ea lui tatăl său, și fu foarte surprinsă când auzi că, de fapt, el, tatăl ei Simion Ghimpu, este autorul! – „El a zâmbit larg atunci și mi-a zis că e „a lui”, cu o mare satisfacție. Mie îmi era ciudă că nu știam, că m-aș fi lăudat copiilor, evident. Asta se întâmpla pe la zece ani ai mei. Pe celelalte le știam din piesele care pe atunci răsunau peste tot. Le știam pe de rost… Mama cânta cântece populare care pe atunci nu ne interesau prea mult. Însă toate concertele erau urmărite din culise, uneori chiar și din scenă, pentru că mă îmbrăcau în costum național și în opinci și mă urcau și pe mine în scenă, îmi părea un spectacol fascinant de voci, de costume, de instrumente muzicale, căciuli de cârlan și chimiruri. Era o nebunie frumoasa!”
Preferata ei piesă rămâne a fi ”Nu mă chema” (Simion Ghimpu) cântată de Nina Krulikovski.
Anda este mândră de părinții care i-au fost hărăziți de Dumnezeu, de realizările lor, a încercat, totuși, într-o anumită etapă a vieții, să nu ”profite” de numele lor, ci să se afirme independent de ei. Așa spune ea: „Meritul lor nu este și al meu. Realizările lor nu sunt și ale mele. Poți să fii mândru de origini, dar nu poți să te lauzi doar cu ce au scris, publicat și realizat ei. Probabil aici vor găsi mulți cititori răspunsul la faptul că nu îmi afișez numele de Anda-Cristina Ghimpu, cum am fost până să mă căsătoresc, ci prefer să mă fac auzită cu numele de Anda Vahnovan. Este un exercițiu, poate, sau o ambiție de a fi pe cont propriu.”
De altfel, independentă Anda a fost de mică: mergea singurică la școală, și la cea de muzică „A. Stârcea”, la Centrul de Creație la secția Folclor și mai apoi la facultate. Părinții n-au „sufocat-o” cu prea multă grijă, i-au oferit libertatea de a hoinări, precum spune ea, cât e ziua de mare printre blocuri, pe malul lacului „în formă de 8” de la sectorul Botanica din Chișinău, prin Grădina Zoologică de la Porțile orașului unde ea se strecura printre găurile gardului! N-a evitat nici lanurile culturilor de la Institutul de Agronomie unde urmărea cum își leapădă șopârlele coada prin iarbă!
„Mereu am avut nevoie de această libertate a pasului, dar mai ales a gândului.”
Și-atunci când a simțit că erau prea multe gânduri adunate și se crease un „iureș amețitor în cap”, cu ajutorul soțului și spre dezamăgirea copiilor, care știau că își revendică, de fapt, timp pentru scris, Anda a lansat blogul: „Nu putea să se numească altfel decât ”gânduri despletite”. „Mă reprezintă.” Scriind, a înțeles că este și tata în acele gânduri, „mai prezent decât îmi imaginam”, este și mama, „cu dorința ei nestăvilită de cunoaștere” și multe alte amintiri care începuseră să iasă la lumină neașteptat chiar și pentru ea…
Dragostea. Soțul Andei e avocat, din Bălți. S-au cunoscut în anii de studenție la Cluj. Și la ziua ei de 18 ani a învitat-o la dans și, de-atunci ei tot dansează. El mereu călătorește, e „între avioane și țări”, „asta condimentează relația lor de dragoste timp de 23 de ani”. Soțului Anda i-a dedicat versurile „La celălalt capăt al anilor” postat în blogul ei. Este dragostea ei de-o viață…
„Indiferent de voința noastră, toate se sedimentează undeva în colțurile minții, dar mai ales a inimii. Circulă în circuitul lor intern prin artere și lovesc în miezul inimii. Și atunci ies pe hârtie. Și străbunica mea, care a avut putere să își aștepte soțul plecat în război mai bine de 60 de ani, și nașa mea care ajunsese în Siberia la construcția BAM-ului de atunci și la care îmi petreceam verile, și trădarea unor apropiați, care doare și Clujul care mi-a fost mamă adoptivă și de care mi-e dor, așadar nu sunt numai trăirile mele. Cu astea din urmă am luptat cel mai mult până să se lase conturate pe foaie. E mai greu când sunt ale tale.”
Soții Vovc, Anda Vahnovan și Tatiana Tibuleac
Impresii despre cărți.
Anda recunoaște că pentru ea cărțile sunt viața însăși. Le citea de mică, scrise cu grafie latină, aduse de tata de la librăria ”Drujba” din Moscova, chiar și dacă grafia aceasta era străină colegilor ei. Citea cărțile recomandate de tata în vacanțe, câte o sută de pagini pe zi, doar ca să îi permită să iasă afară. Nu era nevoie să o roage mult, Anda le citea cu multă pasiune, și pentru că ea deja „prinsese microbul”.
Marele secret
Între timp, Anda descoperise din cărțile „alea care nu sunt pentru vârsta ta” de genul ”Milyi drug” (”Bel Ami”) de Guy de Maupassant, pe care o citise pe ascuns în limba rusă, „Călărețul fără cap” de Thomas Reid Mayne, ”Manon Lescaut” de Abatele Prevost, pe care a adus-o și la Londra, de altfel, pentru că îi amintește de acei ani, în care simțea adrenalina atunci când auzea după ușă pași care se îndreptau spre baie, iar ea credea că vine mama sau tata să vadă dacă doarme, adică nu cumva s-o prindă citind acele cărți „păcătoase”…
Adormea cu cartea și cu țârâitul greierilor, care la fel urmează să apară în versurile ei. Adora să prindă zorile privind spre Porțile orașului (Chișinău) și acest lucru îl făcea zilnic de la geamul său. Ultima imagine înainte de a pleca în Europa este una imprimată pe hârtie care surprinde Porțile Chișinăului, dar și acea geantă mare de rafie „plină ochi” cu care a și pornit la cei 17 ani ai ei la Cluj.
Versurile au bulversat-o mereu și mult. O strofă dintr-un cântec, un vers prins de la televizor pe care le prindea cu coada urechii; cele de-ale lui Boris Pasternak, Sergei Esenin, Iosif Brodsky, Anna Ahmatova, Marina Țvetayeva (pe-atunci, canale românești încă nu prindeam) îi răsunau în urechi zile întregi. În casă Anda îi citea pe Lucian Blaga, Mihai Eminescu, George Bacovia, Tudor Arghezi și Octavian Goga, iar pe ascuns îl citea pe N. Minulescu. Casa mereu era plină de poeți și scriitori, actori și muzicieni cu vioara, ce cântau în bucătărie până dimineața. Veneau și acordeoniștii, colegii mamei de la „Tălăncuța” cu ocarina, fluierul și cobza!
„Am avut norocul să vină scena în casa noastră și nu invers”. Tata recita, mama cânta, prietenii lor recitau din versurile lor. „Acolo m-am plămădit, de-acolo se revarsă toată atitudinea mea în prezent”. Anda nu poate uita perioada de după anul 1989, atunci când scriitorii care-i vizitau tot mai des se plângeau de lipsuri, de problemele fără soluții. Nu poate uita nici acele ajutoare umanitare oferite de Uniunea scriitorilor, ambalate în kilograme de zahăr, orez sau făină de grâu. Toate acestea i-au produs o amintire tristă în paralel de lumea literară din Moldova.
Citește dintotdeauna. După o lungă pauză în care și-a crescut cei trei copii ai săi, fără ajutoare, apropos, Anda a revenit mai activ la lectura cărților și cu „mai mare sete”. Poate citi trei-patru cărți odată. Chiar și în aceste clipe, adulmecă finalul „Solenoid” de Mircea Cărtărescu, acest scriitor Anda îl adoră și arde de nerăbdare să procure cartea lui nou-lansată „Melancolia”. Recent a finisat cartea lui Guzeley Iahina despre deportări „Zulheia deschide ochii” descoperind de altfel multe paralele cu cartea Lilianei Corobcă „La capătul drumului”, cu care a fost la întâlnire în Londra. La fel, recent, a devorat volumul „Scara lui Iacob” de Ludmila Ulitskaia. Pe noptieră sunt și Elif Shafak „Cele trei fiice ale Evei”, Michel Houellebecq „Platforma”, dar și multe alte cărți care așteaptă să fie finisate și pe care Anda uneori le lecturează după starea ei de spirit. Intenționat nu pomenește de cărțile autorilor autohtoni, pentru că acestea trebuie să fie citite de toți cei din Moldova încă din tinerețe – V. Beșleagă, N. Esinencu, P. Cărare, A. Busuioc, N. Dabija, V. Vasilachi, P. Goma, G. Vieru, L. Lari, D. Matcovschi, E. Tarlapan, E. Cioclea cât și mulți alții.
„Înainte de a cunoaște alte lumi, cunoaște-ți-o prima pe a ta de acasă. Rădăcina!”
„Avem însă și obligația morală să ne susținem autorii contemporani și să le cumpărăm cărțile – Emilian Galaicu-Păun, Dumitru Crudu, Iulian Ciocan sau Doru Ciocanu, Liliana Corobcă și Tatiana Țîbuleac (marea surpriză și mândrie deopotrivă), Emanuela Iurchin, Olga Căpățână, Mihaela Perciun, Antonina Sârbu și Alexandru Bordeian, Pavel Păduraru, Frații Vakulovski, Moni Stănilă și Vitalie Vovc.
La fel, Anda Vahnovan îi recomandă pe Emil Brumaru, Nicolae Popa, Irina Nechit, Nicolae Tzone, Radmila Popovici, Maria Pilchin, Igor Guzun și Paula Erizanu, Victor Țvetov și Vica Demici, scriitorii… Lista ar putea continua mult și Anda își face griji să nu fi uitat de cineva…
„Doar că, din păcate, nu știu de ce preferăm să nu citim autorii noștri. Ori ei cel mai mult au nevoie de feed-back și mai ales de susținerea cititorilor, într-o țară în care scrisul nu poate acoperi nici măcar coșul minim de consum. Este penibil, știu. Am avut tată poet și știu cât este de umilitoare situația. Eu am trecut un pic și de etapa când citeam doar autorii moldoveni sau români, atunci când m-am mutat în Londra și mi-am dorit să înțeleg un pic mai bine realitățile din România, în care am locuit mai bine de 20 de ani. Atunci am citit foarte mulți scriitori români, descoperind unii autori plini de forță, precum este Radu Vancu, Dan Coman, Claudiu Komartin, Constantin Abăluță și Octavian Soviany sau mai recent descoperite de mine: Diana Geacăr, Carmen Secere și Ioana Vintilă. Sau dacă vorbim despre proză – Gabriela Adameșteanu, Simona Antonescu, Svetlana Cârstean, Adriana Bittel, Matei Visniec, Mircea Cărtărescu, Ioana Nicolaie, Andreea Răsuceanu, Doina Rusti, Gelu Diaconu, Ana Barton și Petronela Rotar și aici lista poate să continue la nesfârşit. Acum însă multiculturalitatea Londoneză mă îndeamnă să citesc autori cât mai diverși, pentru a înțelege mai bine alte lumi.”
„Norocul meu a fost să descopăr aici la bibliotecă o varietate nemaipomenită de carte. Cu poezia relația este însă de altă natură. Una perpetuă. Poezia o citesc mereu și chiar și atunci când termin o carte revin la ea constant. Am mii de semne multicolore lipite lângă unele imagini, gânduri sau metafore. E ca un perpetuum mobile. Mi-e greu să le mai găsesc loc lângă pat cărților de versuri, pe care nu le mai pun la loc pe raft.
De altfel, lumea cărților este cel mai sănătos drog – te poartă în înălțimi nebănuite unde poate ajunge uneori numai gândul. Atunci când îl lași despletit.”
Copiii Andei. Foto: Angela Gutu
Să nu uităm însă de blogurile autorilor enumerați mai sus pe care îi urmăresc constant, cât și blogul lui Gheorghe Erizanu, Leo Butnaru și a lui Liviu Antonesei. Mai citesc povești și pe blogul Corinei Ozon și a Liliei Calancea, a Zinei Zen dar și a altor blogerițe tinere pentru că mi-s dragi și unele apropiate sufletului meu…”
Alte expresii de Anda Vahnovan:
~ Literatura va uni malurile si le va transforma intr-un singur poem. Intregit.
~ Ce poate fi mai frumos decat sa auzi poeziile recitate de noile generatii!
~ Rămân singură cu mine. Momente rare. Un fel de fericire. Asta până mă privesc în oglinda de la mașină și zâmbetul se evaporă pe loc. Cuta străbate obraznic fața în continuare, fără pic de rușine față de crema mea scumpă și de eforturile mele lăuntrice. Atunci, am zărit cu coada ochiului, gândirea mea pozitivă, trecând în viteză pe bicicletă, tinerică și cu buline pe fustă, fix pe lângă mine…
~„ Astazi ar fi implinit 80 de ani.
Ar fi fost multa lume, masa plina cu cirese si liliac. Glume, ironii, amintiri si neaparta la final era sa zica ”Iar acum sotia mea va va interpreta ”Spune mama cui m-ai dat””, piesa lui preferata care facea inimile tandari. Acum simt si eu acest cantec. Si inteleg si de ce lacrima lumea in jurul mesei. Mi se opreste un nod in gat. A rezistat celor 11 chimioterapii cu o rabdare de nebanuit. Nu i-am zis ce a avut pana in ultimul moment, desi privirea lui imi spunea totul.
Inima. Ea nu il lasa sa moara si cand nu mai avea cu ce respira deja. Se impotrivea sa renunte.
Haul din ultimile noastre discutii, abia soptite prin masca de oxigen mi s-a intiparit pe timpan. Hau a ramas si in inima mea dupa plecarea lui” (despre tata) – Te iubesc, tata!!!!
~„ Din cand in cand e cazul. Elibrarea de tot ce nu e al nostru. Ce ne sugruma. Ce nu ne lasa sa fim ce am fi vrut. Din neputinta sau din inconstienta. Lasitate sau ignoranta. E necesar. Chiar vital. Altfel e gustul aerului curat.” #duminicaezidepoezie
~ „La început ne-am înfuriat
am sperat, ne-am rugat
apoi ne-am resemnat”. (Hău, Anda Vahnovan)
~ „moldovencele – mereu grăbite/ vorbind tare pe skype și pe messenger în transportul public uită că /o parte dintre pasageri le înțeleg vorba”
~ „Am colorat prin podul conștiinței
Cu-albastrul viselor și-a dulcei regăsirii,
A propriei ființe, dar și-a vieții,
Ce prinde zbor pe aripa iubirii.”
~ „Cand in ziua de azi mai intalnesti oameni pasionati de poezie, oameni care se aduna in fiecare duminica la Tramvaiul Douășase ca sa citeasca versuri si proza, oameni care traduc autori din toate limbile si de pe toate continentele, nu poti decat sa ii admiri de la distanta si sa le incurajezi ambitia.”
~ „Știu că atunci când voi fi deja bătrână, sclerozată, cu Alzheimer, reumatică și osteoporotică, sau cât de teafără voi mai fi pe atunci, nu o să mă vreți nimeni pe capul vostru. O babă nebună nu trebuie nimănui. Am înțeles asta și atunci când am asistat la o discuție dintre o mamă și ai ei doi fii, care își exprima marea dilemă: ”Când o să moară tatăl vostru, eu la care dintre voi să mă mut?” Suspansul și disperarea din ochii copiilor au vorbit despre multe. Umorul unuia dintre ei a detensionat atmosfera, spunându-i:”Mamă, tu să te decizi mai repede la care, că de nu, noi, ne-om mai bate pentru tine!” Am râs doar eu. Acum nu îmi mai vine a râde când îmi amintesc cazul.”
Câteva mențiuni de la prieteni despre Anda și opera ei literară:
~ Angela Gutu Cristina, (Anda Vahnovan) versurile astea sunt printre cele mai dragi mie ! Tu mi-ai citit gandurile ori noi toti avem aceleasi frici,obsesii, doar nu toti sunt inzestrati cu talent ca al tau, ca sa le pui atat de bine pe …rafturi ? Daca ai sti cat de speciala esti !!! Vreau sa stii asta
~ Lilly Istrate Au pătruns adînc aceste versuri…daca am avea curaj si posibilitate uneori să facem aceasta curâțenie spirituală…lumea ar fi mai sinceră,mai aproape…
~ Ludmila Bunica Respect si admiratie, Anda! Scrii deosebit de frumos, de profund! Patruzeci de ani inseamna ,DOAR, varsta de cea mai frumoasa, de mai constienta si mai tandra tinerete!
~ Mariana Jolondcovschi Anda, pe mine altceva mă interesează. Tu când? Copii frumoși ai făcut și crescut, blog ți-ai tras… Mereu îmi face plăcere să citesc ceea ce scrii, dar parcă tare aș vrea să am în colecția mea și o carte cu autograful tău.
~ Maricica Munteanu Atâta profunzime într-un Suflețel atât de plăpând…
~ Mihai Ghimpu “Este mai degrabă o formă de exprimare a preaplinului. De dezlegare a nodurilor interioare. De căutare a esenței. De reflecție, de acceptare. De asumare și de împăcare. Este acea pastilă de urgență, de cele mai multe ori, salvatoare pentru mine, cu efect imediat atunci când ”nu se mai poate”. Acel defibrilator vital în anumite momente de cotitură. Scriind, m-am împăcat cu multe, dar cel mai important e că m-am împăcat cu mine însămi în primul rând. Și de aici toată liniștea venită spre acești 40. Proza oferă tratament pe termen mai îndelungat, iar farmecul unui vers este anume forța comprimată acestuia..” Felicitari! Mulți ani și multă inspirație, că hârtie și creioane sunt și în Chișinău.
~ Vitalie Vovc „excelent! un instantaneu plin de culoare si emotie!”
~ Luminita MezinAnda Vahnovan,, ati reusit un tablou foarte cromatic si, unde mai pui, ca actorii nici macar nu sunt actori
~ Constantin Brinza Dudu Ce bine ai surprins, cu rafinament si in detaliu, o secvență obișnuită din mozaicul „vietii londoneze” !
Surse inspirate despre Anda-Cristina Vahnovan (Ghimpu) – blogger, jurnalist, Doctor în sociologie:
”Dacă porți în suflet ură, Zadarnic tu te vei ruga. Căci spui cuvintele din gură, Dar nu le spui cu inima.”(Versetul 83, Iurie Hemei)
Îi place mult să asculte ploaia, de fiecare dată picăturile ploii îl duc cu gândul la copilărie, la părinții lui Ilie și Teodora, la baștina natală… Provine dintr-o familie de țărani din satul Gura Gălbenei, r. Cimișlia, în care s-au născut patru copii: trei băieți și o fată, iar Iurie Hemeieste mezinul (n. 28 februarie 1984). Un suflet sincer, cu dragoste și respect pentru oameni, iar mama pentru el este o adevărată sfântă și Iurie explică, de ce: ”Mama s-a născut într-o familie de oameni înstăriți care au avut mult de suferit în urma represiunilor sovietice care le-au luat toată averea, pribegind mult timp prin păduri de frică să nu fie ridicați în Siberia. Când au fost lăsați în pace, au fost nevoiți să înceapă totul de la zero, în condiții teribil de grele. Astfel, mama nevoită să abandoneze școala la 13 ani, s-a angajat în colhoz ca mulgătoare la ferma de vaci. Distanța de-acasă și până la fermă era de doi km într-o direcție, mama se trezea la patru dimineață ca să mulgă vacile, și nu doar atât, ea făcea naveta de trei ori în zi pentru același lucru – în total 12 km pe zi numai drumul mers pe jos, plus lucrul greu care îl făcea acolo, astfel a muncit timp de 27 de ani. Între mulsul vacilor, făcea acasă de mâncare, cocea pâine și multe alte lucruri prin gospodăria casei… Nu știu cine din generația mea ar fi în stare să muncească atât de mult și să crească patru copii. După închiderea fermei, mama a muncit următorii zece ani într-o brigadă de tutun, de aceea eu susțin întotdeauna că am o mamă eroină.”
De mic copil, Iurie Hemei e obișnuit să muncească la țară. A fost foarte energic, curios, participa la diverse cercuri și antrenamente școlare: sport, muzică, istorie, fizică etc. La șase ani a mers la școală, și la zece ani… a simțit o reacție „ciudată”, devenind foarte interesat de biserică, deși părinții lui nu erau bisericoși, iar tata chiar îi interzicea să meargă la biserică. Iurie a început să citească multe cărți religioase începând cu Biblia pentru copii, Viețile Sfinților ș.a. La 12 ani, cânta în strană fiind pălămar la altarul bisericii. Mereu a fost pasionat de muzică, în special, de romanțe și de muzică populară, le cântă cu plăcere în continuare. Astfel, Iurie a început să compună cântece pe care așterne versurile proprii și le cântă, în special, oaspeților săi care mereu îl roagă să fredoneze ceva din creațiile sale…
Pentru prima data Iurie s-a îndrăgostit prin clasa a 6-a, atunci a început adevărata lui inspirație pentru a scrie poezii, și – în clasa a 8-a el deja avea două caiete cu versurile sale proprii, care erau transmise din mână în mână prin școală, după ce au ajuns și la Doamna profesoară de limbă română, cea care i-a apreciat talentul și l-a încurajat să scrie mai departe. Avea și modele preferate de urmat: Marele M. Eminescu, O. Goga, V. Alecsandri, G. Vieru, T. Arghezi și alții. Apoi, încurajat de dascăli şi colegi, devenit preot, Iurie Hemei a continuat să scrie.
”Nu știu, dacă aș putea numi Preoția o carieră, pentru că eu o percep ca o slujire față de Dumnezeu. Totuși în calitate de preot întotdeauna mi-am centrat predicile pe iubire față de Dumnezeu și aproape, pe iertare, blândețe, bunătatea, milostenie și cel mai important îmi îndemn ascultătorii să vadă în orice om indiferent de starea socială sau materială chipul și asemănarea lui Dumnezeu.”
După absolvirea școlii medii, la recomandarea preotului din sat, Iurie Hemei a urmat studiile teologice ale Academiei de Teologie din Chișinău pe care a absolvit-o în 2008. A fost hirotonit preot în anul 2004. A activat ca preot paroh în satele Brânza r. Cahul, Filipeni r. Leova, și cinci ani a slujit în s. Sagaidac r. Cimișlia. În perioada 2010-2014 a activat ca preot capelan în cadrul penitenciarului Nr.3 or. Leova: în această funcție a reușit să săvârșească Taina botezului asupra unor deținuți care s-au întors la credință! Pe mulți dintre deținuți preotul Iurie Hemei i-a mărturisit și împărtășit, pe unii i-a cununat… A întâlnit deținuți care erau deprimați și mulți dintre ei se gândeau la siucid:”…dar cu ajutorul lui Dumnezeu am reușit să-i încurajez și să le aduc speranța în suflet, pe unii i-am întâlnit după eliberarea care mi-a mulțumit pentru rugăciuni și încurajare. Chiar dacă unii îi priveau ca pe niște făcători de rele eu am încercat să văd în ei chipul și asemănarea lui Dumnezeu.” Părintele Iurie Hemei – cu slujba la biserică, dar şi dascăl la gimnaziul din localitatea Sagaidac, nu ezită să le citească din versurile sale elevilor şi sătenilor, și celor care îl urmăresc zilnic pe rețele de socializare.
Prietenii îl întreabă, cum reușește să îmbine poezia cu teologia? Cum se împacă cu ambele noțiuni? Iurie le răspunde că „Scriptura este cartea de temelie a tuturor teologilor (și care în traducere înseamnă colecția de cărți), o bună parte din aceste cărți sunt cărți poetice scrise în versuri – una dintre ele sunt chiar versurile de dragoste – Cântarea Cântărilor, de asemenea, Biserica are ierarhi și preoți care dintotdeauna au scris versuri. Sf. Grigore Teologul a scris adevărate opere în versuri, la fel și preotul Alexei Mateevici, dar și mulți alții”.
”Cum reușesc să scriu versuri? Se spune despre unii oameni, care au reușit pentru că au pus mult suflet în ceea ce fac. Într-adevăr, sufletul este cel mai prețios lucru pe care îl are omul și asta pentru că sufletul este o parte a Lui Dumnezeu în om. Atunci când noi punem suflet în ceea ce facem, lucrează divinitatea prin noi. Același lucru încerc să fac și eu să pun suflet în tot ce fac, în special, în poezie, de aceea, pot să spun că poezia este o parte a sufletului meu.” (Iurie Hemei)
Versurile pe care le scrie nu au un anumit subiect, părintele Iurie Hemei spune că a scris și continuă să scrie despre ceea ce simte, despre neamul său, dragoste, religie, natură, patrie, sat, și, bineînțeles, despre mama, dar și despre alte diverse teme:”Trebuie să recunosc că student fiind, am avut o perioadă în care eram sceptic față de credință și Dumnezeu, probabil că eram într-un moment de decădere a dezvoltării personale; m-am informat mult din cărțile care promovau ateismul și, în această perioadă, am scris mai multe poezii împotriva credinței în Dumnezeu… Dar, – aceste poezii nu le-am publicat niciodată și cred că nici nu le voi publica. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că în cele din urmă, ca și fiul risipitor, eu m-am întors înapoi la făgașul Credinței și precum apostolul Pavel care l-a prigonit pe Iisus, apoi întreaga lui viață și-a dedicat-o lui Hristos: este și pentru mine un exemplu”.
Cărțile teologice, la fel, cărțile cu caracter psihologic pentru care Iurie Hemei a prins o pasiune aparte, l-au dezvoltat mult ca personalitate: „Puterea magică a gândului” de Dr. David, J. Schwarz, de asemenea, mi-am găsit liniștea sufletească în operele lui Paulo Coelho, Lev Tolstoi, Irina Binder. Dintre poeți îi admir pe M. Eminescu, T. Arghezi, A. Păunescu, Gr. Vieru, N. Dabija și alții. Dintre scriitorii teologi am o mare admirație pentru Antonie Plămădeală, Bartolomeu Anania, Dumitru Stăniloaie etc”. În timpul liber, pe lângă lectură Iurie Hemei obișnuiește să asculteTeatrul radiophonic, o pasiune deosebită și foarte eficientă pentru dezvoltarea personală…
„Cu timpul gândurile avansează, poeziile se fac mai profunde”. A avut şi câteva publicaţii şi în ziare şi acum în calitate de preot publică pe site-uri ortodoxe, religioase, care au un caracter religios. Prima poezie a lui Iurie Hemei datează din anul 1997 și are titlul de „Greierul și furnicile”. În prezent, preotul Iurie Hemei a reușit să editeze două cărți în 2018: „Ecoul Iubirii – poezii” și alt volum care l-a scris la îndemnul soției – „Ghicitori pentru cei mici”. Mai are la activ peste 100 de poezii care vor apărea anul acesta (2019) într-un alt volum de poezie, printre acestea se regăsește poemul „Cugetări” (care are o sută de strofe).
Primul critic al versurilor lui este soția Tatiana Hemei – „prima lui dragoste încă din clasa a 6-a”. Recent, s-au împlinit 17 ani de când soții Hemei și-au unit destinele în fața Sfântului Altar. Anume Tatiana este primul cititor și cea care mereu îl încurajează. Pentru Tatiana, Iurie scrie zeci de versuri, sunt postări pline de dragoste și admirație… „Cea mai mare realizare pe care o am îmi sunt copiii Sabrina de 15 ani și Gabriel de 7 anișori, pentru ei trăiesc și ei sunt aerul pe care-l respir și cea mai mare bucurie a mea este să-i văd fericiți.” Familia este raiul lui mic pe acest pământ. Mereu sunt împreună, se dedică cu suflet și dragoste familiei, copiilor săi. Adoră să călătorească împreună cu familia, să vadă lucruri utile și între timp își aşterne sentimentele și cele mai frumoase amintiri în versuri. Multe sunt scrise și dedicate cu dragoste neamului moldovenesc, mărturisind ca avem destinații turistice unde poți locui și te odihni cu suflet.
„Mereu am spus că Moldova este un colț de rai. Am vizitat mai multe țări, dar ca acasă nu e nicăieri. Eu sunt un om spiritual, precum Nicolae Dabija are intitulată o carte: „Libertatea are chipul lui Dumnezeu”. Deci, aici pe această palmă de pământ, mă simt acasă, mă simt liber. Viața este asemenea unui vis, omul este un simplu călător prin viața lui. Oriunde trăiești această viață – în SUA, Europa, până la urmă călătoria se sfârșește, indiferent unde te afli. Iar cu noi nu luăm nimic altceva decât faptele noastre! Eu cred că în viață nu e important ce reușești să aduni, dar ceea ce reușești să lași în urma Ta. Cineva consideră că dacă trăiam în altă țară, eram mai fericit, dar adevărata fericire este în sufletul nostru, sunt copiii, părinții, prietenii noștri…
Fericirea este casa părintească, locul copilăriei, fericit ești atunci când îi ai pe cei dragi alături.
Fericit ești atunci când vorbești în limba ta, cânți în limba ta, te rogi în limba ta, iar toate acestea sunt – Acasă!
Oriunde suntem purtați de valuri în lume, dar vine o vreme când tângești să fii aproape, să revii acasă, iar acest dor îi macină pe mulți dintre cei plecați, este un dor care îți fură somnul, – un dor care nu te lasă până nu te întorci de unde ai pornit…”
Despre destinații turistice în Moldova: „Vedem în ultima perioadă de timp, tot mai mulți turiști din diferite țări: Franța, Italia, China, Japonia etc, care ne vizitează țara noastră, merg la Butuceni, Orheiul vechi, Saharna, Țipova, Cetatea Sorocii, mănăstirile din Moldova; își instalează corturi, fac poze cu răsăritul sau apusul de soare, stau câteva zile – și toți rămân impresionați, recunoscând că Moldova este un colț de rai, cu aer curat, cu stele pe cer, care pare că le atingi cu mâna; cu oameni simpli, gospodari și primitori de oaspeți și cu sufletul mare! O Moldovă cu fântâni neobișnuite pentru alte țări, – din care poți să bei apă direct din găleată. Dacă străinii au îndrăgit țara noastră, cu atât mai mult noi, moldovenii, trebuie să iubim acest colț de rai unde se cântă romanțe, doine și care îi inspiră pe poeți.”
Prietenii și persoanele dragi despre Părintele Iurie Hemei – câteva dintre mii de recunoștințe:
„Și așa cum zice scriitorul meu preferat Iurie Hemei, – familia este la fel ca o pasăre, ca să poată zbura trebuie să dea din ambele aripi …La fel facem și noi deja de 17 ani !!! E frumos să zbori alături de tine, Iurie Hemei”- (sotia Tatiana Hemei)
Elena Cojocaru:”Slava Domnului! Mulțumim Bunului Dumnezeu pentru că avem posibilitatea din cînd în cînd sa vedem, auzim, să cunoaștem adevărați urmași al Domnului nostru Isus Hristos, adevărați păstori și propovăduitori ai Luminii, Cuvintului. Anume prin graiul si predicile lor pline de adevăr și înțelepciune ne vorbește insasi Dumnezeu. Mulțumim, scump Părinte Iurie Hemei! Dumnezeu să Vă dăruiască sănătate, sa Va binecuvinteze, întărească in credință, pentru a putea duce și în continuare Crucea Preoțească deloc ușoară. Iar noi enoriasii sa ne rugam Bunului Dumnezeu pentru ei și mai marii lor, așa încît, in fruntea bisericii să-i avem destoinici, curați, luminati, pentru a ne călăuzi pe cărarea strimtă și anevoioasă, dar care duce spre Bunul Dumnezeu”
Alexandra Bularga ‘„Sunteți un cuplu minunat,un exemplu pentru toată Lumia, un exemplu pentru întregul sat. Ne mindrim cu așa parinte în sat, cu așa preoteasa.Cu toată sinceritatea, va stimez și va respect. Sa va vad mereu zimbind și fericiți,să fiți sănătoși.”
Lena Carp:”Sinteti o pereche care emana multa pozitivitate ”
Silvia Moraru: ”Ce frumos ca sunt asa exemple pentru tinere generatii, sunteti frumosi si la chip, si la suflet, sanatate si binecuvintata sa va fie familia!
Maria Guțu:”Sinteti o pereche de romani superba inconjurati de multe flori frumoase!!!”
Natalia Mazilu-Miron: ”Iurie Hemei – Om cu suflet mare! va multumesc din toata inima ,pentru caldura sufleteasca si bunatatea pe care o raspinditi in jurul d-voastra! ”
Daniela Dragoi:”Multă sănătate celui ce a scris foarte frumoase versuri chiar se inspiră din viata reală, Doamne ajuta, pe toată lumea”
Lidia Vrabie:”Citesc cu mare plăcere, admir creația sfinției voastre, părinte! Sunteți un iubitor de frumos și un îndrăgostit de valori!”
Maria Guțu:”Ce versuri adevarate!!! Sint bine gindite si compuse,te patrung in adincul sufletului!”
Lidia Ciurca, profesoara:”Versuri foarte profunde. E viata adevarata!Sunt mandra ca te-am avut ca invatacel”
Ana Talmaci:”Un parinte pe nota 10! Bunul Dumnezeu sa va dea sanatate, putere, sa va inzestreze cu cuvantul rabdare Pentru că lucrul care il faceti – este pentru binele oamenilor. Slava lui Dumnezeu sa va calauzeasca!”
Unele dintre citate, zicale preferate de Iurie Hemei:
~”În viață nu e atât important să ai zărți bune, ci să le joci bine pe cele pe care le ai. – Josh Billings
~”Atâta timp cât acolo sus Dumnezeu mă iubește, nimeni de pe pământ nu mă poate distruge”
~”Problema lumii în care trăim este că oamenii inteligenți sunt plini de îndoieli, în vreme ce prostii sunt plini de încredere” – Charles Bukowski
~”Când urci pe scara vieții, nu uita să dai buna ziua la toată lumea, că atunci când vei coborî să aibă cine să-ți răspundă”
~”Nu este nicio rușine să te naști prost. Rușine e să mori prost.” Marin Sorescu
~”Omul fățarnic are două fețe și niciun obraz” – Nicolae Iorga
~‘’Stau saracele babute si impart prosoape, colacei, poduri, podete. Eu nu suport inmormantarea asta a noastra, pentru toate scamatoriile din ea. Eu nu ma duc, nu sunt adeptul lor. Ar trebui ingropat mortul, dupa principiul bisericii: i-ai batut copârșeul in cuie, l-ai prohodit, il duci la biserica, il pui in groapa si ii dai drumul! Restul teatrului si arta populara traditionala, s-o faca babele dupa ce pleaca preotul. Cat vor ele… sa sparga cani, sa arunce vin, sa taie gaini, sa rupa usi, sa sparga geamuri.. toate tipicurile lor, de ce? Pentru ca mortul este obligat din viata sa plece cu doua porunci: „Sa-l iubesti pe Dumnezeu!” si „N-ai avut Biserica de Mama, nu-l ai pe Dumnezeu de Tata!” Caci tu ca preot spui asa: „Pomeneste, Doamne, pe toti cei adormiti in nadejdea invierii si credintei vesnice!” Pai, daca el a murit la bufet cu sticla in mana, tapan de beat sau sub pat la Ilena in timp ce curvea, ca a facut infarct..Ala ajunge in Rai? Ala sta cu dracul din prima la racoare, nu mai are treaba: „EI DOI SI-O UMBRELA!” Deci asta il asteapta, asta e chemarea lui, pentru asta s-a luptat o viata!’’ – Parintele Calistrat
~”Mai bine să fii deștept și s-o faci pe prostul decât să fii prost și s-o faci pe deșteptul”
~” Sa nu confundam indracirea cu bolile mintale sau cu tulburari de comportament, pe care le intalnim noi astazi in societate dar cu delirul acesta religios. Radacina demonizarii este ateismul, neincredrea in Dumnezeu! Neincrederea in Dumnezeu starneste o mai veche radacina a pacatului si ce este pacatul in primul rand? Definitia pacatului este: Dezlipirea de Dumnezeu si unirea cu satana. Primul pacat este iubirea de sine si mandria. Ce are la baza mandria? Are indemnul la fapta buna, facuta cu scop rau! Mandria inseamna virtute la vedere si aici trebuie sa ne pazim de slava desarta care este varful mandriei. Mandria este pacat diavolesc! Sf Scriptura ne da si remediu: Revenirea in sine din slava desarta. Asa cum a spus fiul risipitor care si-a revenit in sine si i-a spus tatalui: „Am gresit la Cer si inaintea ta!” – Părintele Calistrat
~”Cine te-a lovit pe la spate, a făcut-o pentru că în față nu ar fi reușit niciodată”
~”Dacă Dumnezeu ți-a dat o încercare, să fii sigur că tot El îți va da și o rezolvare!”
~”ORTODOXIA NU ESTE MARCATĂ DE OAMENI CARE NU ŞTIU CE ÎNSEAMNĂ BISERICĂ” – PR. NECULA
~”Atunci când viața te îngenunchează ești în cea mai bună poziție pentru a te ruga”
Despre Credință și alte câteva surse literare de Iurie Hemei:
„Atît de mult am cugetat la viață,/Și mai nimic din ea n-am înțeles./Un vis oprit, sau poate nor de ceață,/Să spună cei plecați cu ce ei s-au ales./Sărmanul om cît rău adună-n el,/Aleargă după lucruri trecătoare./În zori copil, iar seara moșnegel,/Și obosit se-ntoarce la culcare./În goana după bani adesea noi uităm,/De bunul simț, de cei mai triști ca noi./Mulți au plecat, la fel și noi plecăm,/Și-averele se vor preface în noroi./Și cei bogați și împărații mari,/Atît de mici se văd în fața morții./Bătrîni, copii și slabi dar și cei tari,/Cînd vine ceasul vom pleca cu toții./Cu slove sfinte spune în Scriptură./S-avem Credință, Speranță și Iubire./Căci omul e a Domnului făptură,/Și doar acestea duc spre Mîntuire.” – Prot. Iurie Hemei
Fiica ci tatal: Lianca si Gheorghe Grau. In sfarsit s-au reunit. Foto din arhiva familiei Grau
A fost ca un cântec răsunător al cinematografiei sovietice, ştirile despre care interesează şi astăzi… Atunci când’’Boşchetarul vieţii mele, măturător de praf de stele’’ şi nu chiar demult timp, trăia între cer şi pământ… Azi, spre marea bucurie a moldovenilor, a fanilor care i-au mai rămas, auzim că s-a reunit cu copiii lui cu care au fost despărtiţi foarte mult timp, una dintre motivele fiind patima lui Gheorghe Grâu pentru alcool. Câţiva ani nimeni nu-i oferea vreo şansă, şi el îşi continua viaţa de azi pe mâine, hrănindu-se din mila trecătorilor capitalei. A fost nevoie de apariția știrilor PRO TV, ulterior și o emisiune rusească ’’Pust’ govoriat’’ a divulgat ”păcatele” ale lui Gheorghe Grâu, tatăl celebrei actriţe Leanca Grâu din Rusia. Şi ca protagonistul unui serial cu urmare, lumea în continuare aşteaptă ştiri despre el. ”Ce face şi ce se mai aude”? În special, că vine ziua de naştere a fostului cândva celebru şi frumos actor, născut pe 17 septembrie 1961. Revenind la episodul cu primarul lăcrimând, la care Grâu tot bătea pragul şi se ruga să-l salveze de sărăcie. Să-i ofere, pe bună dreptate, o atenţie meritată. Ca urmare, a fost plasat într-un Centru pentru persoanele fără domiciliu din comuna Stăuceni, într-o odaie în care locuiau câte 30 de persoane, şi de la care actorul a fugit peste două zile… Asta e lumea noastră, – până nu redevii personajul acaparat de atenţia micului ecran, – poţi rămâne şi mai departe un vagabond, scuipat fără milă… Cam aşa la noi, nu dispui de un loc de trai normal, poate dacă demnitarul impus de gura presei, îşi va asuma ’’drepturi’’ parentale per moment, ca apoi poţi fi uitat din nou… Să fii sub ochii tuturor şi ’’orbii’’ să nu te observe, – asta-i povestea lui Gheorghe Grâu mărturisită de vecina lui Tatiana Fediuc, care în cele din urmă, a anunţat un post de televiziune. Specific, că aşa a ajuns în Moldova istoria sex-simbolului pe vremuri şi astăzi, amărât. Viaţa lui de-atunci s-a schimbat radical!
Vedetă a cinematografiei sovietice, sex-simbolul anilor ’80, Gheorghe Grâu a fost actorul care a făcut pe moldoveni să se mândrească cu pământeanul lor, fiind considerat şi cel mai frumos actor. La fel de faimoasă a devenit, în prezent, şi fiica Ileanca Grâu care e stabilită în Rusia şi nu s-a văzut niciodată tatăl… Actorul regretă mult că nu şi-a crescut cei trei copii de la diferite soţii, nu s-a ocupat de educaţia lor, dar aşa a fost să fie. Acum râvneşte să muncească cât mai mult pentru a strânge bani ca să-i poată oferi nepoţilor. Dar e greu, totul rămâne un vis. Copiii cresc mari, încep a înţelege multe, se vor trage la tatăl lor, cu speranţa să se schimbe şi el, să fie sănătos şi să nu se mai tragă la pahar… Gheorghe crede în Dumnezeu, crede că El Îl va ajuta în continuare şi reunirea în familie se va săvârşi cu adevărat , în special, că şi femeia iubită Veronica Popovici nu-l abandonează în continuare. Cu siguranţă, Gheorghe Grâu luptă, în primul rând, cu sine pentru a redeveni acel om aplaudat pe timpuri, încă nu e târziu. Niciodată nu e târziu…
Nica Griu-Gheorghe-Grau-Ion-Griu-Kate-Zbirnea. O reuniune a familiei. Foto din arhiva familiei Grau.
A jucat în circa 20 de filme şi câteva seriale. ‘‘AR FI AVUT O ALTA SOARTA” (Moldova-Film), regie Valeriu Jereghi,
Premiul II a Festivalului Unional (Leningrad)
Premiul I a Festivalului Unional a tinerilor cineaşti (Moscova),
Premiul „Cocostârcul de argint” (Chisinau)
Premiul pentru cel mai bun rol barbatesc G. Grau, Molodosti-83 (Kiev). Premiul pentru cea mai bună muzică I.Aldea-Teodorovici, Molodosti-83 (Kiev)
În prezent, Gheorghe Grâu continuă, cel puţin se stăruie să redevină actorul de pe timpuri, jucând roluri mici sau declamând recitaluri cu poezii pe scenele teatrelor sau la evenimente culturale din Republica Moldova, rămânând la fel de talentat în meseria lui. Pelicula care l-a făcut celebru ’’Ar fi avut o altă soartă’’, în care a jucat cu celebra actriţă rusă Margarita Terehova, a fost predestinată să se întâmple în realitatea vieţii lui, cu un amar în plus. Amarul vieţii lui, e să nu fii recunoscut de compatrioţii tăi, de proprii copii, departe şi ei cu traiul în altă ţară. Măcar să te rogi de iertare printr-un mesaj la telefon şi să nu ai resurse, şi oare un părinte fără un bănuţ în buzunar, trebuie toată viaţa să se simtă obligat să răspundă pentru fapte nechibzuite din trecut, în special, atunci când nici statul n-are nevoie de el? Greşim cu toţii, şi inevitabil, cu timpul devenim mai înţelepţi. Trenul pleacă nu pentru cei din urmă, – din păcate, pleacă pentru tinerii care nu vor să înveţe sau să împrumute din experienţa şi înţelepciunea părinţilor. Se trezesc atunci când la finele anilor părinţii lor nu mai există decât în amintiri. Şi e vorba nu doar de părinţi şi copii! Cine trebuie să răspundă pentru un destin pierdut, pentru societatea care a permis sa fie distrus un geniu? O societate, care nu doar nu te-a făurit, dar şi te judecă? – ’’A fost mare şi a ajuns şi va rămâne exact cum l-aţi văzut’’; ’’Se complace în rol de victimă’’; ’’Boşchetar în centrul capitalei, nespălat şi tot mai beat…’’ – Desigur, devenim mai săraci, lipsiţi de resurse financiare, din vina autorităţilor, şi nu vă cere nimeni să-i săriţi în ajutor, dar dacă puteţi, acordaţi-il! Că de oratori cu sfaturi, care se fac salvamari imediat ce apar camerele de luat vederi, e plină Moldova!
Părea că Gheorghe Grâu revine la normalitate, găsindu-şi un loc de muncă şi închiriind un apartament. Mergea des la concerte, evenimente mondene, expoziţii, despre care scrie articole. În calitate de jurnalist, avea grijă de o rubrică culturală oferită de ziarul naţional ’’Ziarul de Gardă’’. Parcă nu mai consuma alcool şi menţinea un mod sănătos de viaţă. Desigur, au urmat câteva luni, un tratament de reabilitare la Centrul ’’Memoria’’, cu sprijinul psihologului Ludmila Popovici. În 2015 a apărut cartea cu poeziile actorului, – despre dragoste, speranţă şi credinţă: ’’Iluzia tăcerii’’ (Editura ’’Cartier’’, 2015), în care subiectul esenţial este viaţa de după infern. A lucrat un timp şi la Teatrul ”Mihai Eminescu”, dar a cam abandonat repetiţiile… A fost şi protagonistul Clubului ”Impresii din viata si carti” în incinta Bibliotecii Municipale ”B.P.HAŞDEU” din Chişinău. Citeşte mult şi scrie în continuare versuri…
Oare va rezista? Spunea lumea că se va pierde... Dar e tare ca arţarul! Va rezista! Doamne ajuta-L!
Multe felicitări vă dorim cu urări de sănătate, stimate Domn Gheorghe Grâu! ❤
Îi plăcea foarte mult să viseze, şi îşi imagina un viitor frumos, îndestulat, în care el îşi procura tot ce dorea: îmbrăcăminte, încălțăminte după ce primea salariul pentru munca lui. Neapărat şi acest atribut: Munca! Un serviciu pe placul inimii şi o remunerare pe merit… În continuare, Alexandru Plăcintărămâne acelaşi visător, plin de speranţe şi optimism… Şi, e un romantic incurabil. Scrie poezii şi poveşti pline cu dor, dragoste şi fericire. Un spirit însufleţit din viaţă de zi cu zi, cu un strop de magie adăugat în cuvintele inspirate… Oamenii se bucură împreună cu el, de poveştile şi versurile lui, şi chiar încep a crede că totul într-adevăr se realizează… Mulţumirile urmează una după alta…
’’Dacă timpul ar putea să mă ducă înapoi în acea perioadă a copilăriei, i-aș da totul ce am, i-aș da chiar și poveștile, și poeziile pe care le-am scris cu atâta drag și îmi sunt atât de scumpe, că ducându-mă acolo aș fi iar alături de mama și bunica pe care le-am iubit nespus de mult…” – scria scriitorul Alexandru Plăcintă pe o reţea de socializare. – ‘’Dar, noi, oamenii nu putem opri vremea…’’
În prezent, familia lui nu este chiar mare: soția Svetlana, fiica Liliana, care locuiește în America (cu soțul și nepoții Justin și Izabela). Lipseşte fiul…
În anul 2012 o nenorocire ia curmat viaţa fecioruluiVictor într-un accident rutier. Nora Liliana și nepoții Daniel, Elena și Iulian locuesc în Iași…
A avut o copilărie luminoasă, chiar dacă nu a fost asigurat material la cel mai înalt nivel. Desigur, ca oricare copil avea preferinţele lui, şi îşi dorea o anumită jucărie, o haină sau pantofi ce nu le avea, dar micul Alexandru era înțelegător, el realiza că mama nu are bani să i le procure şi că îi vine greu să-l educe de una singură. Nevoia îl motiva să creeze, să inventeze, ca apoi să-şi confecționeze o jucărie asemănătoare din carton, fie din scândurele. Se bucura de imaginea lor, pur și simplu, desenându-le.
Dintre strămoșii lui, Alexandru a apucat-o în viață doar pe bunica. O femeie deosebită despre care ar putea scrie cărți întregi. Părinții demult sunt plecați în lumea celor drepți. Așa s-a întâmplat în viață, că a fost crescut și educat doar de mama și bunica. Mama a fost o femeie înțeleaptă și cu multă credință în suflet. Ar fi fost enorm de fericită, dacă Alexandru devenea preot precum dorea ea. N-a apucat să afle că fiul scrie, că a devenit un scriitor recunoscut în Moldova. Să fi ştiut, cu siguranţă, ar fi fost cea mai fericită mamă din lume. Alexandru e convins că Dumnezeu există, şi că mama lui, acolo de sus, vede totul și se mândrește cu feciorul ei.
’’Nu pot să spun că în viața mea au fost înâmplări care m-au făcut bogat peste noapte, sau evenimente în urma cărora să devin cunoscut în lumea toată. Tot ce fac, o fac zilnic prin munca mea, cu tot efortul şi cu capacitățile mele.’’
Anii de studii pentru tânărul Alexandru, ca și pentru ceilalţi studenți, au fost cei mai frumoși ani. Îi plăcea mult să studieze, să afle mereu lucruri noi. La fel îi plăcea pictura, desena ore în şir şi se vedea într-un viitor cu penelul și paleta de culori în mână… Dar continuă să picteze, aşa uneori, după cum vine starea lui de spirit.
Muzica îi place în continuare. Pe timpuri cânta la instrumente muzicale, în special, la baian.
Nu avea şi nici nu are mulți prieteni. Ca să ai mulți prieteni, spune el, e nevoie de mult timp liber. Alexandru nici nu era disponibil, mai ales având atâtea ocupații interesante, el chiar ducea lipsă de timp. Cu o parte dintre colegi din anii de studii au rămas prieteni şi astăzi. Este vorba de o prietenie sinceră, care, probabil, se întâlnește foarte rar…
După ce a absolvit Școala Pedagogică din Călărași, şi apoi Universitatea de Stat din Chișinău, Alexandru Plăcintă a activat în sistemul de învățământ, începând ca învățător, profesor, apoi ca director al instituției de învățământ. Meseria de pedagog nu era deloc ușoară, dar fiindcă Alexandru era dé mic călit cu munca şi disciplina, el nu se gândea să-şi schimbe domeniul de activitate.
Un talent deosebit! Spiritul creativ și-a găsit locul în sufletul lui încă de mic copil. A început să scrie poate ceva mai târziu, dar cu multă pasiune și dragoste. De la bun început Alexandru a înțeles că, dacă ceea ce scrii prin gândurile tale sunt solicitate de cititori, la fel şi apeciate, în continuare o faci şi cu mai multă pasiune şi dăruire.
Ce a devenit astăzi? Are regrete sau dezamăgiri?‘’Se spune că este foarte important ca omul potrivit să fie la locul potrivit. Eu mă simt bine în această lume – a scrisului. Îmi place să adun cuvintele pentru a exprima dragostea mea enormă față de viață, om, natură și de frumosul ce ne înconjoară, să promovez în poveștile scrise pentru copii că binele este întotdeauna învingător.’’
Născut la 9 mai 1951, în satul Semeni, comuna Zagarancea, a fost pedagog la gimnaziul din localitate, continuând activitatea în mun. Chișinău.
A scris multe poezii și povești pentru copii, editând cărți ilustrate frumos care au ajuns în majoritatea localităților din Republica Moldova. A publicat un volum ”Poveștile bunicului Alexandru” cu 30 povești cu ilustraţii. Cartea a fost menționată la Salonul Internațional de carte din Chișinău. În anul 2015 povestea ”Privigetoarea Dafi”, fiind înscenată de actorii Alexandru Dicusar și Ana Maria Ciubotaru la Teatrul ”Ginta Latină” și prezentată de elevii de la Școala primară din Ialoveni (director Alexandra Hîncu) la Festivalul Internațional de Teatru și Măști din Vălenii de Munte, (România) a fost premiată cu Premiul Mare… Multe volume de cărţi au fost lansate periodic şi la filialele Bibliotecii Municipale B.P.Hasdeu din Chişinău.
Vă recomandăm şi alte cărţi de autor cu poveștile lui: ”Povestea focului”, ”Pomul fermecat”, ”Povești”, ”Povestea lui Aidin” etc.’’Și din nou o poezie pentru copii, adică pentru toate vârstele. Cum un tătic, ori o mămică să-și educe copilul fără a-i citi o poezie, o poveste. La fel și buneii, cu ce sa-și aline nepoțeii dacă nu cu o poezie, o poveste…’’
La fel, a scris peste 300 de poezii pentru copii și cei maturi. Versurile lui Alexandru Plăcintă sunt interpretate deja prin 50 melodii. Piesele muzicale cu texte de A. Plăcintă la fel au fost apreciate la diferite Concursuri. În anul 2018 romanța ”Anotimpuri, vă admir!”, muzica Mihail Yaaran, interpretată de Diana Văluță, la Concursul ”Crizantema de Argint”s-a învrednicit de locul 3. În anul 2017 piesa muzicală cu versurile lui A. Plăcintă ”Ești dorul meu”, muzică de Vlad Mircos și interpretată la un Festival Republican de Ecaterina Ciobanu a fost menționată cu o Diplomă Specială. Recent, a fost înregistrată piesa muzicală ”Moldova mea”, versuri Alexandru Plăcintă, muzică Constantin Rusnac, prin interpretarea elevului de la Liceul Sportiv N2, Octavian Sasu.
’’Viața e scurtă și nu are rost să ne gândim la dezamăgiri, sau regrete. Chiar dacă ele uneori sunt, eu procedez asemenea gândurilor din poezia “CU HAR DUMNEZEIESC”, scrisă recent:’’La tine, viața mea,/Adesea mă gândesc,/Ce știi să mă înveți/Cu har dumnezeiesc./Și îmi repeți cu drag/Din nou același gând,/Ce este ca un moto/În viața pe pământ –/Oricât de greu mi-ar fi,/Să nu mă dau bătut,/Să merg cu capul sus/Și-n forțe încrezut!’’
Despre Viaţă ar spune multe… Despre tristeţea ce-l domină după fiul trecut la ceruri… Nostalgic şi cu dor, rămâne inspirat de timp şi de creaţiile lui:’’Trec zilele… Trec săptămânile, lunile… trec anii… Timpul aduce fiecărui om ceva deosebit. Unuia îi împlinește un vis multașteptat, altuia multe clipe fericite, iar cuiva, poate, o tristețe… așa e viața’’.
‘’Când ne gândim la trecut, îl vedem cu alți ochi. Unele momente am vrea să le schimbăm, altele am dori să rămână așa cum au fost. La unele din aceste întrebări am răspuns în poezia:’’ VIAȚĂ, ATÂT DE MULT TE IUBESC!/O-ntreb adesea: știi, tu viață,/Că-n tine sunt îndrăgostit,/Citești, tu, versu-n dimineață, /Ce pentru tine l-am gândit?/Îmi vezi, tu, noaptea nedormită/Și fraza cum o șlefuiesc/Să-i dau sclipirea potrivită,/Prin gândul ce-l împărtășesc?/Prin voi, prieteni, ea mă vede,/De n-ați fi voi, n-ar ști nimic/Și tot prin voi, viața se-ncrede,/Că o iubesc încă de mic!/’’
Ce ar putea schimba în societatea noastră? Alexandru Plăcintă ar dori mult să domine Cultura, respectul față de om, de neam, de țară, de tot ce este sfânt și frumos în Moldova:’’Noi vrem dezvoltare, Moldova să devină țară-membră a Uniunii Europene… Dar așteptăm să o facă altcineva pentru noi! De ce, Noi nu încercăm să schimbăm acest lucru? Să păstrăm curățenia pe străzi, în transport, parcuri, în fața casei sale, oficiului său, să sădim flori, arbuști, copaci, să vorbim frumos. Să fim Oameni! Sunt lucruri pentru care nu e nevoie de investiții, Dorinţă să fie!.. Râurile din orașele europene sunt îngrijite, amenajate. De ce nu este apreciat de noi râul Bâc care trece prin orașul Chișinău și multe alte localități, nu este curățat, amenajat cu podulețe, havuzuri, care să înfrumusețeze și mai mult orașul și țărișoara noastră? Putem face Europa la noi acasă. Și, atunci Uniunea Europeană singură va cere să ne unim cu ea. De ce nu facem asta? Cine ne încurcă?’’
’’Sunt convins că avem o țară frumoasă, o țară deosebită, pe care, am putea să o transformăm într-o țară de poveste. Migrațiile sporesc din cauza situațiilor grele de viață. Oamenilor, care s-au hotărât la acest pas, cred că nu le-a fost ușor să se decidă, să o ia de la capăt în o altă țară străină și, probabil, nu le este moral ușor nici acum printre străini. Vorba ceea: fie pâinea cât de rea, tot mai bună e-n țara mea. Diaspora, cred eu, e ca o bucățică din patria-mamă, dusă și păstrată cu sfințenie în altă țară, în interiorul căreia, oamenii, care au plecat în depărtări, se simt mai aproape de neam, de țara unde s-au născut, și prin asta, pe cât e posibil, își alină dorul.’’
’’Nu-mi imaginez cum să nu-ți iubești țara și locul unde te-ai născut? Doar el, pământul din țara în care ai văzut lumina zilei, ți-a dat hrană să exiști, să crești și la un moment dat să-i zici că nu-l iubești? Este un mare păcat.’’
Avem o mulțime de locuri frumoase în Moldova:Complexul Orheiul Vechi, subsolurile de vinuri de la Cricova, Mileștii mici, mănăstirile din republică.
Arta este un patrimoniu al țării în care a fost creată și este specifică locului, dar contribuie la dezvolarea culturii întregii lumi
’’Sensul venirii noastre în lume este de a prelungi viața pe Pământ, de a transmite noii generații cunoștințele, experiența și adevăratele valori acumulate în timp. Toate acestea se pot înfăptui cu succes în anumite condiții. Dragostea, respectul și atitudinea frumoasă între bărbat și femeie pot menține familia, și sunt un exemplu viu pentru copii.’’
’’Față de violență în familie am o atitudine foarte negativă. Ce poate aduce în lume omul, care nu este exemplu pentru copilul său, care nu știe și nu poate să iubească? Doar pustiiri, lacrimi și necaz. Omul are obligația de a fi Om.’’
Este un optimist din fire, permanent înconjurat de dragostea copiilor. Știe sa se apropie de inimile lor cu vocea blândă și duioasă. Cărțile pe care le-a scris, ne vor demonstra și în continuare cât de frumos și darnic i-e sufletul. Alexandru Plăcintă, în continuare, are încredere în oameni şi speră că în societate se vor produce multe schimbări în bine. Spune, că nu ştie câte zile ia dat Domnul, dar are încă foarte multe de făcut, în special ’’ceea ce nu a reuşit până acum’’ Doamne ajută! ❤ (SV Vizitiu)
Făcând o scurtă retrospectivă a muncii sale, scriitorul le mulţumeşte tuturor celor cu care a conlucrat şi a realizat lucruri frumoase. Le mulţumeşte prietenilor care au citit şi l-au susţinut în creaţiile sale. Pentru Alexandru Plăcintă contează mult opinia şi părerea cititorilor. Vedeţi şi voi unele aprecieri (fără modificări în ortografie), n-am găsit nicio reacţie adversă:
Maria Corini – ‘’Un crez profund, curat si sincer MAESTRUL sfantului cuvant! Foarte frumoasa poezie. Felicitarile mele stimate Poet!’’
Lidia Gonta Grosu -‘’Cîtă expresivitate şi originalitate poate transmite un Om cu Har de la DUMNEZEU (numai cine nu doreşte nu vrea să recunoască!) gândului prin trăirea de intensitate, modelând cu atâta măiestrie chipul hidos al…abjectului prin formula simpatică a alegoriei! Şi să mai afirme acum cineva , stimate dle Alexandru Plăcintă, că nu meritaţi titlul pe care demult îl deţineţi -TALENT- încă de până la naştere! Felicitări! Doamne ajut!’’
Vera Craciun -‘’Rupte din realitate, faptele sunt frumos aranjate in cuvinte care modeleaza sufletul! Felicitari, dle. Alexandru Placinta!’’
Tatiana Enache -‘’Frumoase si intelepte versuri d-nul Plăcintă!!! O duminică binecuvântată! Cu respect!’’
Liliana Kim -’Atat de frumos scris, de parca ar fi scris in limbajul sufletului! Te iubesc mult si ati doresc un an nou fericit si plin de realizari!’’
Zinaida Lazari -‘’Să dea Domnul să trăiti, ca florile să-nfloriti, ca copacii să-nverziti, să nu mai îmbătrîniti. Iar în anul care vine sa aveti parte numai de bine, pace-n suflet şi in casa si pîine caldă pe masa
LA MULTI ANI!’’
Svetlana Plăcintă ‘’Fantastic de frumos și sufletesc! Și cuvintele tale sunt ca niște unde muzicale irepetabile !!! La Mulți Ani!’’
Iulia Pancu – ‘’Minunate versuri,Domnule Александру Плэчинтэ.Cita profunzime in aceste cuvinte purtatoare de energie si valoare.Multumim.’’
Tatiana Şoltoianu – ‘’E un lucru sfint sa ai incredere in ziua de miine!!!!Versuri pline de optimism.Bravo maestre!’’
Lenuta Filip – ‘’Poet talentat , cu suflet sensibil de copil și de artist!
Faptul că scrie și poezii pentru copii și este mereu în mijlocul lor , o demonstrează!’’
Lidia Vrabie – ‘’Fericirea se ascunde in lucruri mărunte! Felicitari pentru vers și starea această sa nu vă părăsească nicicând!’’
Lidia Gonta Grosu – ‘’La fel ca poveștile, pictura dvs., dl Alexandru, are culoarea adevărului, a frumosului, a calităților unui suflet ce pretind să schimbe lumea mereu spre bine. Sania lui Moș Crăciun este încăpătoare pentru că ați meșterit/o din cuvintele ce-și au izvor lumina ochiului cumințeniei din suflet și cuget. Domnul să vă ocrotească sub marea umbrelă a Creației, bucurându-vă din plin de imaginarul în care păstrați visele copilului pentru toată lumea bună, și nu numai..’’
Natalia Pincova – ‘’Să ne trăiți, maestre… Savurez cu ardoare fiecare buchie și fiecare vers, expus pe hîrtie cu atîta măestrie.’’
‘’Poveştile lui Alexandru Plăcintă – oază de bucurie şi bunătate’’ – Petre Craciun
Doamne, îţi mulţumesc pentru ziua de azi, pentru cea de ieri, pentru toate care au trecut! Îţi mulţumesc pentru pâinea ce mi-o dai şi grija de mine şi de cei apropiaţi! Că mă fereşti de greutăţi, de boli, de ură şi invidie, mă aperi de gânduri rele, de oameni haini, de foc, de apă mare şi vânt distrugător. Cu puterea Ta cerească îmi purifici sufletul, ai grijă să nu se sălăşuiască în el întunericul şi duhul rău, ci lumina, dragostea şi bunătatea! Îţi mulţumesc că-mi deschizi larg ochii să văd frumosul din jur, să-mi găsesc liniştea în farmecul şi înălţimea lucrurilor simple, îmi dai cuget şi înţelepciune să-i înţeleg pe oameni, iar înţelegându-i pe ei, să mă înţeleg pe mine însumi! Amin. /Alexandru Plăcintă, 22 ianuarie 2022 ultima postare/
Tatiana Ciobanu :„Dumnezeu să-l ierte.Uite cum e timpul acum esti, si nu mai esti. Cu cîteva zile a postat despre ultima carte.A mulțumit mesajului. A fost un scriitor care a scris pentru copii, dar apreciat și de cei maturi… Dumnezeu să-l odihnească în pace.” 29 ianuarie 2022
„Ești dorul meu…
Eu, tu, un dor sîntem,
Pe aripi de vânt plutim printre nori.
Noi, doi, în zbor dansăm,
Ne duce un vânt, cântând printre nori.
Gândul ne poartă prin amintiri,
Unde sufletul meu și inima ta s-au întâlnit
Cândva…
Alexandru Plăcintă
Ne va fi atât de dor de Dumneata, dragul nostru Poet, Scriitor, Povestitor, Om de Mare Omenie, Bunătate și Cumsecădenie…
Lumină lină printre Îngerii Domnului…” /Vlad Mircos/
„Un Om de o cumsecădenie rară, blând, cuminte, omenos, înțelept, modest, îngăduitor, săritor la nevoie… așa l-am cunoscut pe Domnul Alexandru. În perioada când nu mă cunoștea practic -nimeni, Dumnealui a fost unul dintre primii care m-a sfătuit, m-a susținut, m-a îndrumat și m-a încurajat, și tot domnul Alexandru a fost cel care m-a onorat și mi-a moderat prima mea lansare de carte care a avut loc la Chișinău cu 3 ani în urmă (2019)… Cu siguranță nu îl voi uita niciodată, căci oamenii buni nu mor, dar se transformă în cele mai frumoase amintiri...” /Natalia Mazilu-Miron /
„Alexandru Plăcintă nu poate fi înlocuit de nimeni, pentru că rar de tot se nasc oameni care să fie numai buni și care să aibă puterea, dorința, timpul, talentul de a-i aduna pe toți împreună…”
„Din fericire, ne-a lăsat o operă frumoasă, amplă, mereu actuală. Am în față volumul ”Poveștile bunicului Alexandru”, pe care l-am editat la Editura Zorio. Este o carte pe care mulți scriitori și-ar dori-o și pe care nu o vor putea scrie niciodată. Alexandru a scris-o și, mai ales, a simțit-o că pleacă din sufletul lui curat. Toate cărțile lui sunt pătrunse de frumusețe și de curățenie sufletească. Dincolo de valoarea lor literară, ele sunt ca niște manuale de crescut frumos. Nici nu putea fi altfel, pentru că Alexandru a fost un om frumos, bun și înțelept cum rar mi-a fost dat să întâlnesc.
Iar copiii au atâta nevoie de astfel de cărți. De aceea nădăjduiesc să se bucure și pe mai departe de cărțile lui Alexandru Plăcintă. Ele trebuie citite, republicate, date din mână în mână.
Ultima postare a lui Alexandru, din 22 ianuarie, a fost o rugăciune care i-a impresionat pe mulți. Poate și pentru că, așa cum spunea în urmă cu câteva zile soția sa, Svetlana, Alexandru Plăcintă mulțumea pentru ceea ce fusese, nu pentru ceea ce avea să vină.
Cu acest text, nu cu altul, a plecat dintre noi. Să ne rugăm și noi, alături de el…” /Petre Craciun/
Zece ani mai târziu după moartea fiului său, la 29 ianuarie 2022, Alexandru Plăcintă l-a urmat în ceruri! Dumnezeu să-l odihnească în pace, alături de Victor, fiul lui…
Zâmbește mereu, fiind o fire veselă, și nu ține ranchiună pe nimeni. Da, ea afirmă că în continuare e fericită. Pentru dânsa contează nu banul, titlurile, petrecerile zgomotoase și nici boarfele de marcă, bijuteriile sau alte mărunțișuri din lume care nu aduc decât griji și neliniște în suflet. Fericirea pentru Lidia Vrabie înseamnă împăcarea cu Dumnezeu și cu interiorul său spiritual. Toată viața ei, și scrierile sale, – se împlementează cu această credință fermă în Dumnezeu, și nu-și dorește decât liniște în suflet și pace tuturor. ”Să fim plini de pace, fraților! Fie că ne place sau nu ne place ceva; fie ca aprobăm sau dezaprobăm, oricum, judecata este a Domnului, iar El, niciodată, nu întârzie sa facă dreptate”
Acum regretă doar timpul pe care nu l-a putut oferi părinților pe cât ar dori să fie alături de ei; regretă marea parte din anii de tinerețe pe care ia ratat simțindu-se străină de casa; că uneori a fost prea dură cu copiii ei ținându-se de poziția educației sovietice.
Despre pasiunea de a scrie. Mereu a simțit acea chemare, dar nu îndrăznea să-și aștearnă gândurile. Soțul a fost prima persoană care ia spus că trebuie să scrie o carte, dar ea nu lua în serios părerea lui. Mai târziu, grație tehnologiei informaționale, a început să scrie. Astfel, în toamna anului 2014, prima carte de povestiri „La lumina candelei„, în colaborare cu editorul Alexandru Mihăila și preotul literat Cornel Paiu de la Editura Papirus media, Roman, Romănia. Cartea s-a bucurat de mult succes. Peste un an a fost editată a doua carte, nuvela „Frica„, în aceeași colaborare. Cărțile au fost lansate în Romănia și la Chișinău. Scrie în continuare proză și versuri. A editat și o culegere mică de versuri „Dor sfânt„. În present, lucrează ca coautor la un florilegiu despre femei și pentru femei, și crede că în toamnă va fi trimis la Editură încă un volum de versuri „Astea-s gândurile mele” (Lidia Vrabie).
Despre prieteni Lidia spune:”E important sa nu-ți-i faci apropiati din oricine: ai rabdare și caută să fie oameni cu aceleași valori și dorințe ca ale tale. Să fugi de cei care vor sa-ți impună voia lor sau să te conducă. Lasă-I pe ceilalți sa fie diferiti de tine și să ții minte faptul ca și tu esti diferit, ca astfel te cunoaste Dumnezeu. Fiecare om e unic și special.” Are prieteni adevărați, puțini, dar sunt:”Totuși, unicul meu prieten căruia îi pot spune tot ce cred, ce gândesc și ce simt, este Dumnezeu. Nu-mi place să dau sfaturi nimănui, mai ales când nu mi se cere. Am citit undeva că a da sfaturi cuiva când nu ti se cere este cel mai ușor să-l îndepărtezi pe om de tine.”
Dacă ar fi să-i ceară tinerii de azi un sfat, i-ar cuteza să nu se grăbească să ia decizii:”Să fie treji la vocea inimii, să învețe s-o asculte. Să se cunoască pe ei și să facă corect alegerile. Cred că cea mai importantă alegere din viața unui om este a perechea și profesia aleasă pe plac. Dacă aceste alegeri se fac corect, ai rezolvat problema srtesului. Dar lucrul acesta se poate face numai în colaborare cu Dumnezeu, prin intermediul rugăciunii și multă muncă, desigur. „Cere și ți se va da! Caută și vei găsi! Bate și ți se va deschide!” Să fie insistenți, că Dumnezeu dă celui ce îi cere cu credință și stie să mulțumească”.
Deseori se gândește la clipa în care a venit pe lume. Într-o casă mică, plină de nevoi, mama ei în vârstă de 40 de ani, invalidă din tinerețe, și trei frați și trei surori mai mari ca Lidia. S-a născut în satul Sagaidac, rn. Cimișlia, pe 25 octombrie 1965, într-o zi frumoasă de toamnă (din spusele mamei), fiind al șaptelea copil în familia noastră:”Taică-meu era la muncă, când a venit seara m-a găsit alături de maică-mea în pat, eram atât de micuță și slabă că nu s-a încumetat să mă ia în brațe. Moașa, o bătrânică din mahala, i-a zis mamei că nu am șanse de a supraviețui și să fie pregătită, că voi muri. Mama chiar o crezu, doar tata era convins că voi trăi. El spunea mereu că cu numărul șapte e un unul binecuvântat și că eu voi avea un viitor frumos și bun.”
Și, ”când am scos capul afară, la naștere, prima care m-a mângâiat pe cap a fost Sărăcia”. A doua a fost Dragostea. Ambele, s-au ținut de mine până m-am făcut om mare. Ele mi-au fost și învățătoare bune: sărăcia m-a învățat din pruncie să răbd, să înțeleg că nu-i de unde, ca nu avem, că nu putem… Dragostea părinților și a fraților mai mari m-a învățat să sper, să cred, să lupt și să înving. M-au învățat să deosebesc corect lucrurile și persoanele. Lipsurile materiale n-au afectat creșterea și dezvoltarea mea, pe toate le acoperea dragostea care îmi turna apă la rădăcini ca să cresc fericită, încrezută în mine și fără complexe”.
VIAȚA.”Viața trece… Vremea se scurge şi zboară; zilele fug fără să se oprească; în această trecere cu repeziciune a timpului, lumea se îndreaptă spre sfârșitul său. Nicio zi nu-i îngăduie alteia ca să meargă împreună cu ea; niciun ceas nu-l aşteaptă pe altul ca să treacă împreună cu el. Precum apa unui rău nu poate fi oprită cu mâna, aşa nu poate fi oprită nici viața celui născut din femeie. Dumnezeu a pus măsura vieții omeneşti”
Mama a fost mereu sufletul casei, îi învăța de toate, după posibilități. Cel mai greu lucru pentru micuța Lidia era să frământă pâinea într-o covată de lemn care era căt ea de mare. Mama mereu susținea că ea poate, insuflându-I curaj. ”O priveam pe mama și vedeam inima ei curată ca izvorul cu apă limpede. Anume aşa îmi imaginezi eu inima curată a omului.”
Mama era o fire tăcută, nu mergea niciodată la nimeni. De sărbători, rudele apropiate veneau la familia lor. Avea mereu ocupație; împletea pentru toți din casă ciorapi, mănuși, etc. Nu avea întotdeauna lână sau alt material nou, de aceea despletea haine vechi pentru a face altele noi. De altfel, cârpind haine rupte sau torcând lână, mama Lidiei cânta din suflet. Cânta romanțe, cântece românești pe care atunci nu le puteai auzi la radio. Când îi dădea cineva vreo bucată de pânză ea cosea câte o rochiță nouă la fiicele ei. Avea doar câteva clase la români, dar inteligența ei îi făcea pe mulți uimiți. Toate ziarele erau citite de mama Lidiei, radioul începea cu ora 6 dimineața până la 12 noaptea. Era cu toate știrile la current:”Dacă m-ar întreba cineva de am văzut oameni sfinți în viața mea aș spune fără sa mă găndesc, da. Da, mama mea a fost pentru mine o sfântă. Grea tare i-a fost viața, dar nu s-a plâns niciodată, și-a dus crucea până la capăt fără să cârtească, iar dacă mai spun că ultimii 10 ani din viață a stat la pat și mâncarea ei era pesmeți cu apă sau puțin vin”
”MI-AMINTESC DE TINE, MAMĂ/Tot mai mult, în orice zi,/Sunt cu tine de o seamă,/Mama mea, din amintiri…/Mă-ntrebam, când eram mică,/Dacă tu dormeai vreodată;/Mereu, mamă, aveai treabă,/Mereu erai ocupată…/Când copiii îți dormeau,/Cel mai mare spor aveai,/Frământai pâinea-n covată,/Apoi, haine vechi cârpeai…/În ligheanul cel mai mare,/Puneai rufe la-nmuiat,/Cât sta pâinea în cuptor/Tu, deja, le-ai și spălat…/Parcă-ți văd năframa alba/Cu albastre, roșii flori,/Ce o potriveai pe cap/În zilele de sărbători./Aveai fustă tot cu flori,/Multe și mărunte, o mie,/Șorț cu margine cusută,/Și un fel, al tău, de ie…/Nu te-am auzit nicicând/Să te plângi de a ta soartă,/Greu ți-a fost, acum pricep,/Viața ta, de altă dată…/Într-o casă mică foarte,/Plină de multe nevoi,/Ai avut răbdare, mamă,/Să ne crești, cu drag, pe noi./Astăzi, sunt la vârsta ta;/Viața, complet diferită;/Totuși, cred că tu, măicuță,/Ai fost mult mai fericită.
/Ai avut lucruri puține,/Foarte multe ți-au lipsit,/Dar ai avut pace, mamă,/Și un suflet liniștit.’’ (L. Vrabie)
După ce a plecat mama la cele veșnice, tata devenise trist. ”Îmi amintesc cum îmi zicea odată: „Draga tatei, mă gândesc câteodată, ce bine ar fi să mor în biserică, in timpul sfintei Liturghii, dar nu sunt eu vrednic de așa ceva”. Da, n-a murit în biserică, în timpul sfintei Liturghii, dar Dumnezeu l-a învrednicit să moară într-o dimineață de duminică, în curtea bisericii.”
Cea mai de preț avere pe care a moștenit-o de la tatăl meu este credința în Dumnezeu. Casa lor săracă părea o bisericuță; pe toți pereții atârnau icoane și candela aprinsă.
Tata este eroul vieții mele! – spune Lidia. ”Cu 4 ani mai tânăr ca mama, și era frumos, mereu cu zâmbetul pe față. Despre el nu mi-ar ajunge nici timp, nici cuvinte, îl pot descrie la infinit. A fost un om din toată firea, un bărbat care întruchipeaza toate împreună: dragostea, blândețea, răbdarea și smirenia. Făcuse în tinerețe școală de brigadieri. Toate calitătile și darurile pe care le avea îl făceau un artist adevărat: cânta, compunea versuri, recita pagini întregi pe de rost…” – ”Ce dor îmi e de sfaturile tatalui meu! Ce mult îmi lipsesc! Ne învăța mereu, chiar și atunci când am crescut mari. Si nu pentru că nu realiza acest lucru: El știa bine, ca tot ce spunea se întipărește în subconștientul nostru: și era convins ”ca la timpul potrivit, ne vom aminti… Acum ma conving și eu că tata a fost Universitatea mea, unicul meu profesor care mi-a predat facultatea ”Arta omeniei”.
Despre bunicii de pe tată, Lidia regret dar nu poate spune mai nimic. Nu i-a prins în viață nici pe unul. Știe că erau oameni buni, gospodari, muncitori și cinstiți. Părinții mamei i-au fost bunicii ei cei dulci și scumpi, mai ales, bunica. Era mărunțică, slăbuță și foarte darnică. Mereu scotocea prin buzunarele de la cele trei fuste, (pe care le purta și vara ca să pară mai grasă) – găsea 20-25 ruble și o trimitea pe Lidia fuga acasă ca să i le dea mamei, doar ei! Bunicul era înalt și slab. A fost mai sever decât bunica.
”De mic copil îmi plăcea să fac aproape la fel: să cânt, să dansez, să desenez. Purtam creioanele colorate în fiecare zi în ghiozdan. Îmi băgam mâna în tot ce făcea mama, încercam să vad dacă pot și eu ca ea”.
’’MI-E DOR/Până la lacrimi,/De-a mea copilărie./Dacă aş putea întoarce,/Din ea,
măcar o zi,/De-ar fi să fie,/Aş da, din viața mea,/Din astăzi,/Numai să mai trăiesc/O zi, cu toți copiii,Împreună…/Cănd ne prindeam/Mână de mână,/Bucuroşi şi fericiți,/În jocuri de copiii,/Cuminți…Am încărunțit, demult,/Pe umeri,/anii mă apasă,/Însă sufletul din mine/E copil /Şi vrea acasă… (L. Vrabie)
Dar, Cititul a rămas pasiunea ei cea mare:”Citesc tot ce mă zidește sufletește. Nu am scriitori preferați, nici cărți preferate. Pentru mine o carte bună este aceea pe care, odată incepută lectura, nu o mai pot lăsa din mâini… Îmi amintesc că luam cartea de la bibliotecă după prima lecție și după a trea sau a patra o întorceam înapoi. Bibliotecara m-a certat că nu citeam cărțile, ci doar priveam desenele. Atunci eu i-am povestit toată cartea, pagină cu pagină. Dupa aceea îmi dădea trei-patru cărți odată. Acasă nu prea aveam timp pentru citire, eram mâna dreaptă a mamei, (du-te! adu! du!). Eu mă duceam să fac ceva, sau să caut ceva și mă pierdeam în lectură până biata mamă mă striga”.
Anii de școală au trecut repede, cu succese deosebite la majoritatea disciplinilor, totuși lecțiile de limbă și literatură română, franceză, rusă erau pentru mine sărbători adevărate. Chimia și fizica ar fi bine să nu existe. La examenul de absolvire la fizică am fost dată afară de trei ori…!
Cele mai frumoase amintiri si impresii Lidia le are de-atunci când trei ani la rând a adus diplome cu locuri de frunte de la Olimpiada raională de limbă franceză (am fost prima elevă din scoală care a avut asemenea succes). ”Au fost și lucruri triste, mai puține, dar eu am un dar de la Dumnezeu de a uita repede. Îmi amintesc un caz care m-a facut să plâng mult și care m-a durut enorm. Eram prin clasa a 4 și nu aveam palton pentru a merge la școală. O verișoară mi-a dat unul de al ei, mai vechi. Era portocaliu la culoare, plus că se murdărea repede, avea gulerul în formă de triunghi, trei triunghiuri cu capele ascuțite în jos, unul, mai mare, la spate și altele două înainte. Într-o zi, în timpul recreației, când treceam dintr-o sală de clasă în alta, treceam printre elevi din clasele mai mari care, așezați parcă special in rând câte unul lângă pereți, au început să râdă de pardesiul meu și să mă izbească ca pe o minge de fotbal unii în alții… Atunci am mers acasă, nici n-am mâncat, m-am urcat pe cuptor și am plâns până seara. A plâns și mama cu mine. Apoi a găsit putere și înțelepciune să-mi vorbească în așa fel ca să mă liniștească…”
După absolvirea școlii Lidia Vrabiea susținut cu succes examenele de admitere la Universitatea ”A.Russo” din Bălți, facultatea de limbi străine (franceză). Anii de studenție au fost cea mai grea perioadă din viața ei, despre ce nu-i place deloc să-și amintească. Au fost greutăți, lipsuri, probleme… Partea bună a destinului a fost că a avut note bune și a primit bursă, aceasta a fost salvarea ei. ”Nu voi uita niciodată pe cei care m-au ajutat foarte mult, cei care au împărțit cu mine bucățica de pâine, ultimul ban, haina lor, patul lor. Plecăciune Ludmila Afanasii (Sandu), Stela Stratan( Bondari), Ludmila Ceban (Gonța), Simion Gonța și alții.
Începutul carierei pedagogice a coincis cu începutul vieții sale de familie. Lidia a întâlnit pe cel care a iubit-o și nu i-a cerut nimic în schimb decât dragoste reciprocă. ”N-am avut de toate nici noi, dar am avut strictul necesar și eram fericiți.”
Mai tărziu, după vreo 18 ani de activitate pedagogică, la fel din cauza lipsurilor, Lidia Vrabie a plecat în străinătate, în Spania, unde și astăzi ”muncim și trăim”. ”Am cumpărat o livadă de măslini la munte, aproape de oraș, unde cu forțele propri (soțul a muncit multi ani în construcție). Cei doi copiii ai lor au făcut facultăți în Spania și muncesc aici în prezent. Lidia se mândrește că are un nepoțel, Sebastian, de 4 anișori și deja așteaptă o nepoțică.
Acum ”suntem romăni ce trăiesc în Spania. Am construit o căsuță. A noastră! Ce bucurie! Pot cultiva căte puțin de toate; castraveți, roșii, aedei, ceapă, verdețuri, și mai ales – flori! N-a fost ușor la început, dar nici să mă plâng nu pot, ar fi un păcat. Aici ne-am organizat viața in așa fel ca,dacă n-ar fi distanța, n-am simți că nu suntem în țară: acasă vorbim numai românește, respectăm credința, tradițiile și tot ce ține de cultura noastră…”spune cu pasiune Lidia Vrabie.
’’Rătăcesc prin lumea asta mare/Căutând ceva ce nu găsesc./Am vazut atatea tari frumoase,/Dar numai in tara mea ma regasesc./Aici sufletu-mi se simte linistit,/Nemanat de graba cea moderna,/Aici somnul nu se face asteptat,/Cand capul mi-l asaz seara pe perna…/Cunosc si ma cunoaste orice fir de iarba/Pe care calc cu frica si cu drag./Cu ochi inchisi pot sa urmez cararea/Care ma duce la al casei prag./In lume sunt atatea tari frumoase/Unde se traieste mai usor si bine,/Dar numai una este tara mea/Si doar aici se simte gustul painei.’’– Lidia Vrabie.
CREDINȚA:” ÎMPACĂ-MĂ CU-MINE însămi, Doamne,/Să pot ierta pe cei ce m-au rănit./Pe cei ce în picioare m-au călcat /Și au lovit în sufletul meu trist./Să uit de toate nedreptățile vieții /Pe care mi-a fost dat să le trăiesc,/Ca pe un vas, de rele, să mă curăți,/Nimic, din ce a fost, să-mi amintesc./Împacă-mă cu mine însămi, Doamne,/Apoi, să mă împaci cu Tine, Domnul meu./După aceasta, cred și sunt convinsă /Că mă împac cu toți din jurul meu.”
Ce ar face ca să schimbe atitudinea din societate? –”Eu strig, să mă audă toată lumea:”Fraților, părăsiți răutatea, invidia și mânia! Lăsați ura și pomenirea de rău și va fi raiul pe pământ!” Omul de astăzi a pierdut relația cu Creatorul lui. Ne-am îndepărtat de Părintele Binelui și a Adevărului. Nu putem trăi bine departe de Bine! Salvarea noastră este să revenim la Izvor, să ne adăpam din apele Binelui și nu vom mai umbla și gârboviți sufletește dar și trupește. „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” – zice Domnul. Oricine trăiește în afara Lui, nu trăiește, ci există.”
Câteva REFERINȚE ȘI APRECIERI:
Elena Ginu:‘’Ce frumos va inzestrat Dumnezeu! Bucurati-ne si incintati-ne si in continuare cu creatii splendide!!!’’
Cobzac Victor:”Una din cele mai talentate Vrăbiuţe, multă inspiraţie şi multă creaţie!”
Jechiu Svetlana:”Un Dar de la Dumnezeu este si felul in care compuneti atit de frumoase versuri”
Lenuta Vrabie:”Cit talent… scris in limba dragostei. Felicitări, iubirea si nobletea sa va inconjoare mereu!”
Raisa Alexandru Norosean:”Foarte frumoase cuvinte , se simt ca vin din adincul inimii; și-s atit de gingașe, atit de duioase, ca nu te mai saturi sa le citesti.”
Jechiu Svetlana:”Ne impresionati de fiecare data D.Lidia va apreciez creatia,caci tot ce vine de la Dvs are Un Ceva Special!”
Gica Bejenaru:”Plini de nostalgia timpuli trecut,ne vedem în casa părintească prin cuvintele pe care le-ai aşternut în poezia ta, Lida. Dar cine ştie dacă vom mai reânvia simțirile care le-am trăit odată.”
Elisaveta Manic:”E adevarat, Lidia, ai atins inimile tuturor cu aceste versuri frumoase. Sa ne amintim de casa parinteasca,ce nu se vinde,sa ne amintim de parintii nostri dragi,de frati si de prieteni. Sa nu uitam cine am fost si de unde neam pornit.”
”Despre dorul de țară, de satul natal, de neam, de grai:” Eu cu sufletul sunt acolo, printre ai mei, mereu. Deseori îmi imaginez cum colind cărările din copilărie și chiar am pus gând toamna aceasta să merg în satul meu natal și să-l cutreier dintr-un capăt în altul. Tot ce fac, fac cu gândul la Moldovioara mea. ” Tot ce fac, fac din iubire Pentru Patrie și neam Pentru limbă și credință Lucruri mai de preț nu am” scriu în versurile mele. Aici, ca răspuns, se potrivesc foarte bine verseturile 5-6 din Ps.137( schimbând doar numele țării) „Dacă te voi uita, (Ierusalime) Moldovă, să-și uite dreapta mea destoinicia ei. Să mi se lipească limba de cerul gurii, dacă nu-mi voi aduce aminte de tine, dacă nu voi face din tine, (Ierusalime) Moldovă, culmea bucuriei mele.” Pentru mine toată Moldova este un loc sfânt și demn de vizitat. Îmi place nordul, centrul și sudul ei la fel, fiecare zonă cu specificul ei.”
~”A mai trecut un an, s-a dus. Şi ştiu bine, că niciodată nu se va mai întoarce decât, doar, în amintirile mele. Am avut multe de învăţat, am înţeles multe, m-am bucurat şi am zâmbit, am regretat şi m-am întristat, aşa, ca fiecare om. Şi totuşi, anul 2014 a fost un an deosebit pentru mine; s-a nascut primul nepoţel, Sebastian, şi a văzut lumina tiparului cartea mea „La lumina candelei”. Sunt fericită şi pentru faptul că, în acest an, am cunoscut oameni deosebiţi, care ştiu să dăruiască din belşug, fără a aştepta răsplată. Oameni care, cu bunătatea şi înţelepciunea lor, au zidit biserici şi mănăstiri în sufletele altor oameni. Sunt fericită că aceşti oameni sunt şi prietenii mei. Pentru mine, cel mai mare cadou pe care mi-l poate oferi cineva, a fost mereu- vorba sinceră şi bună. Aşa m-au învăţat părinţii mei; nimic nu încălzeşte şi nu înmoaie o inimă, decât cuvântul bun.”
~”Cuvantul are putere, cuvantul bun care izvoraste dintr-o inima curata si plina de dragoste pentru aproapele, un gest mic si sincer, sunt aducatoare de fericire in sufletele celor apropiati”
~”Afară toarnă ca cu găleata. Răsfoiesc cartea vieţii mele şi, aproape în fiecare din paginile ei, ploaia işi are locul ei. Melodia incifrată a ploii, plăcuta senzaţie de a auzi neauzitul şi de a vedea nevăzutul…toate sunt inexplicabile, dar atât de bine simţite.
Dăruieşte, Mântuitorule, ploaie pământului istui însetat!
Brazdele pământului, adapă-le, şi înmulţeşte rodurile lor!
Mă văd udă şi plină de glod, alergând prin ploaie şi râzând cât mă ţine gura. Ce fericire aducea , atunci, în copilărie, picăturile de ploaie..”
~”De o bucata buna de timp, gandurile mele sunt dominate de o intrebare care ma pune, intr-o oarecare masura, in incurcatura. Tot mai des intalnesc persoane care spun ca si-au iertat ele insesi toate cate nu au fost facute bine in viata lor, greseli, pacate..si ca aceasta iertare le-a adus usurare sufleteasca si libertate.
Aceasta iertare (sa zicem, personala) are ceva comun cu iertarea lui Dumnezeu?”
~”Am hotarat ieri să-mi vizitez consătenii mei. La badea Vasile mereu poţi gasi un sfat, o vorbă bună şi o glumă. Am petrecut „ca acasă”. Îmi place vinul când îl scurg eu din butoi, parcă e mai bun. Mi-au propus să rămân la o mămăligă cu peşte prăjit, dar n-am putut. Altă dată, o voi face cu mare plăcere. Le multumesc pentru ospitalitate şi clipe frumoase trăite impreună.”
~”-Parinte, ce bine ar fi şi, cât de frumoasă ar fi viaţa, dacă n-ar fi bârfitori şi calomniatori… Aceştia ne fac viaţa imposibilă… Am încercat să mă lupt cu ei, apărându-mi cinstea şi onoarea mea şi a familiei mele, dovedindu-le că nu au dreptate…
-Da, zice părintele, aceşti oameni nu procedează ca nişte creştini, dar nici dumneata nu procedezi ca un creştin. Adu-ţi aminte ce a făcut Hristos când a fost bârfit şi dezonorat?”
~”E toamnă şi astăzi mă întreb şi eu ce am adunat în hambarul sufletului meu. Ce am şi ce îmi lipseşte? Am sănătate. Am familie: soţ iubitor, copii ascultători şi un nepoţel ca un îngeraş. Am fraţi şi surori , nepoţi şi nepoate cu care păstrăm o legătură de rudenie trainică. Am prieteni, prieteni adevăraţi, pe care îi port mereu în suflet şi a căror nume nu-l uit atunci când mă azez în genunchi şi stau de vorbă cu Dumnezeu. Ceea ce cer pentru mine, cer şi pentru ei, cu toate că sunt departe de ei şi zgârcită la vorbe şi fraze de laudă şi mărire. Am bucurie. Mă bucur cu duhul credinţei şi a nădejdei! Mă bucur de viaţă şi de fiecare om care crede şi se bucură ca mine! Îţi mulţumesc, Doamne! M-ai învrednicit de tot ce este valoros în această viaţă. Să nu mă lipseşti nici de bogăţiile cele de dincolo!”
Cu greu am găsit în albumul ei o imagine în care să zâmbească, experiența de viață a lăsat o amprentă amăruie pe chipul acestei doamne fine și plină de tristețe chiar dacă uneori surâde în inima ei. Zicecă pasiuneavietiisale– esă scrie. Din copilărie Natalia Mazilu-Miron poartă cu sine un pix și un caiet pentru a scrie orice gând inspirat. Îi place să facă surprize, nu conteaza cui. Să ridice buna dispoziție celor dragi. De multe ori face haz de necaz… și chiar îi reusește să zâmbească:”Nu știu dacă e bine sau nu, am in vedere, cu istorioara mea în public… Eu multumesc Domnului pentru viața pe care o am. Bună sau rea – este a mea! Am un suflet bogat, de aceea de multe ori îmi înșir gândurile în scris. Am fost întotdeauna sinceră: E bine sau rau, sunt -EU.”
Colegele de scoală o vedeau la Teatrul de miniaturi… Nu a ajuns acolo, dar teatrul dur a fost chiar viața ei. ”În adolescență nu am fost frumoasă, de aceea nu-mi plăcea să pozez. După ce m-am căsătorit și am născut un fiu, mulți ani am fost atât de slabă fizic că îmi era groază să mă privesc în oglindă. Au trecut anii, si cu încetul s-a schimbat și starea mea sufletească luminându-mi înfățisarea”.
S-a căsătorit la 19 ani cu vecinul ei. Pare să fie din dragoste:”nu știu cât de mult l-am iubit, dar mi-a dezvaluit odată, că s-a însurat cu mine pentru că eram cumsecade și harnică foc… Avem un fecior – suflet din sufletul meu – Ghenadie, poartă la fel numele soțului, căci ambii sunt născuți în aceeași zi. Și amândoi mă sustin în toate… Iubesc!
Natalia s-a născut la 8 decembrie 1979 în satul Văratic, r-nul Rîșcani din parintii Vasile și Zinaida Miron, tărani de rănd, care au crescut 4 fete, dintre care Natalia este cea mai mare.
Și-a petrecut copilăria într-o căsuță mică de la marginea satului. Chiar alături curgea râul Ciuhur înconjurat de o pădure, imasuri, stânci, dealuri și văi… A trăit și a copilărit în Valea-Adancă. ”Se consideră că în mahalaua noastră trăiesc cei mai nevoiasi oameni din sat, fiind cu mulți copii, fără loc de muncă, fără profesii, fără carte, fără un statut în societate… Nu aveam măcar un drum normal, în special e greu pe timpul ploios, abia reușeam să ieșim din glodul ce venea până la genunchi… Ne ducea mămica în spate până la un drum asfaltat.
”Mama avut mult de suferit în viață, că încă în fragedă ei copilarie a fost dată de propria sa mamă spre adopție… Nu ia fost usor nici mai târziu, dar după ce am apărut noi (fiicele) pe lume, ne-a oferit cea mai mare dragoste care există pe acest pământ…” Acum mama Zinaida Miron recunoaște:”Scumpele mamei, voi, fetele mele, sunteți sensul vieții mele, fără voi, eu cred că nu aș exista. Nu v-am dat averi, că nu luam avut. Dar eu vă iubesc mai mult ca viața. Țineți minte, eu vă susțin întotdeauna, și va iubesc la nesfârșit!”
Natalia a dus lipsă de multe, dar iubirea cu care a fost înconjurată în familia lor a acoperit toate lipsurile. ”Întotdeauna am fost împreună că erau ”Toti pentru unul și unul pentru toți”!” Natalia a fost o fire mai timidă. Adesea se ascundea printre stâncile din vecinătate cu un caiet în care înșira gândurile… Cu toate ca era deja matură, adora să citească poveștile în care întotdeauna BINELE învinge RĂUL. Povestea ei preferată rămâne ”Cenușăreasa”. Ea și visa ca într-o bună zi să se producă acea vrajă ca-n poveste…
Și adolescența a urmat să fie una grea în sensul că după nouă clase Natalia nu a avut posibilitatea să meargă la studii, cu toate că își dorea foarte mult să le continue, ca apoi să devină profesoară de limbă și literatură română.
Drama sau problema sătenilor moldoveni: e să recunoască că îndură foame și în prezent. Natalia spune că nici de mâncare, și nici bani de studii nu erau. Doar bunicii ei Olga și Ion Miron i-au ajutat nespus de mult. Își amintește cum bunica care o iubea mult, ia spus că a adunat o sumă de bani pentru ca ea să continue studiile. Din păcate, banii rezervați pentru studii au fost redirecționați pentru alte nevoi: casa în care Natalia a copilărit 17 ani lor s-a dărâmat între timp, și:”Nu am putut fi egoistă, căci mai întâi de toate m-am gandit la viitorul familiei mele: Unde vom locui?” Astfel, s-a spulberat visul de a deveni pedagog, dar în schimb, au procurat o casă în sat.
Copilăria a finișat atunci… În acest timp, fostii colegi au absolvit 11 clase și în școala avea loc balul de absolvire, la care au invitat-o și pe ea. Nu avea nicio rochie măcar. O rudă de la oraș ia adus una strălucitoare, cu buline, și ea își zicea că ceva mai frumos n-a văzut, că… e un vis din basme. La bal a rămas neplăcut surprinsă: toate fetele aveau rochii albe, și doar ea era în una neagră. Exact ca în ”Rățușca cea urâtă”, spune ea. Apoi mereu visa să apară și la ea o rochie alba, spera să fie una chiar la nunta ei, și nici atunci nu a fost să fie. Din lipsa resurselor financiare, s-a cununat la fel într-o rochie întunecată și ”acea împrumutată”. ”Eeeii, dar totuși dorința mea s-a împlinit atunci când mi-am permis să-mi cumpăr o rochie albă la balul de absolvire al feciorului meu! Așa că visele se mai împlinesc”.
Anii au trecut, și parcă o data cu ei a dispărut și sărăcia. Dar cu ce preț! Pentru ași câștiga dreptul la existență și a nu muri de foame în Moldova, a fost nevoită să plece să lucreze ”la negru” în Europa. Astfel, ”am călătorit peste hotare”, spune ea. – ”Am muncit la negru în construcții, chiar ultimii ani am lucrat și la salubritate, pe străzile din Sankt-Petersburg.”
În continuare se visează pe băncile școlare, cu regretul cela că nu are nicio facultate, și nicio o meserie cu care s-ar mândri. Recunoaște totuși că există și o parte pozitivă a destinului său:”Multumesc Domnului pentru traiul care l-am avut. Au fost niste lecții de viață foarte importante. Din fiecare am învățat câte ceva, și ele mi-au prins bine pe parcursul anilor” Luptă pentru consătenii ei, și pentru ca copilul ei să fie fericit! A scris și versuri pentru el: „Am pe lume o comoară./Am numai un singur dor./Sunt femee, sunt o mamă-/Care are un FECIOR!/L-am adus cândva pe lume/Si m-am bucurat enorm./I-am ales cu drag un nume/Si de-atunci mereu mă rog:/-Doamne,eu mă rog la tine,/Ai grijă de fiul meu!/Apără-l te rog de rele,/Apără-l te rog de greu!/Fiul orice nu ar face,/Il iubesc nespus de mult./L-aș ridica sus în brațe-/Dar baiatul,mi-a crescut!/Nu am alta bogatie,/Decit una-fiul drag!/Si-atunci cind voi fi carunta,/Tot o să-l aștept în prag./Căci EL-e rostul vieții mele!/EL-e alinarea mea!/E bărbatul vieții mele-/La care-am visat cândva!/Sunt o MAMĂ care-/Are doar un singur pui !/O altă ființă mai scumpă-/Pentru mama… NU-I!``/ Autor: Natasa Mazilu-Miron
Cei mai buni prieteni – sunt Mama și surorile ei! ”Dar mai am niste prietene deosebite – Florile! Lor le pot spune ceea ce uneori nu aș îndrazni să spun nimănui.” Adoră florile, cu ele vorbește, la ele se plânge. Sunt ca și ființe vii, li se destăinuie, se emoționează, îi indică inima și sufletul, după ce scrie versurile despre ceea ce vede zi cu zi. Și dintotdeauna merge prin viață cu acuratețe tinând cont respectul, sinceritatea și omenia.
Visează să străbată Moldova în lung și lat:”că nu exista un loc mai frumos pe lume decât Tara mea! Așa consideră sufletul meu!” Satul natal, satul Văratic, r-nul Rîșcani – e casa ei și leagănul de dor al copilariei. Niciodată nu va pleca de aici, oricât de greu îi vine… ”Căci e o parte din inima mea. Aici mă cunoaste fiecare om de la mic la mare. Mi-i drag să stau la sfat cu sătenii mei – copii, adulți sau bătrânii. Bună e ideea cu promovarea destinațiilor turistice din țara noastră, poate că în așa mod ne vom promova satele, care din păcate, cu zi ce trece rămân fără locuitori. Mare păcat! Fiecare sătuc are frumusețea lui aparte, indiferent în ce colțișor te afli…” Poezia ei ”Viata de migrant”: /E toamna tirzie afara si in suflet/N-a mai ramas nici urma de zimbet./Merg brat la brat cu a mea tristete-/Pe drumul lung,a-l strainatatii./Ma inconjoara doar lume straina./Poate gresesc,dar imi pare haina./Nici nu iti vorbesc,nici nu te saluta,/Privirea le e rece,aspra si crunta./Clar se presimte un dispret masiv,/Pentru oameni, ca mine-veni-ti la cistig./Dar asa e viata si nu ai ce sa faci./In tara straina -lucrezi doar si taci./Nu ai nici un drept-esti ca orfan,/Cu lacrimi in ochi,ades faci un ban./E toamna si ploua in suflet si afara./Iar gindul ma duce spre casa mea iara./La oamenii simpli,la ai mei/moldoveni./Caci total fericiti-DOAR ACASA SUNTEM!/Si chiar daca in tara e haos mereu,/Si daca taranul munceste din greu,/Si chiar daca ducem un trai mai sarac…/Alaturi de cei dragi -ESTI CEL MAI BOGAT! (Natasa Mazilu-Miron)
A avut o colaborare frumoasă cu scriitorul Dumitru Mircea. Acum lucrează la a doua ei carte. Speră ca la toamnă să reușească să o lanseze la fel cu ajutorul Domnului Mircea. O carte cu poezii populare de suflet.”Cartea mea de poezii, cu îndemnul de a fi oameni de omenie, – e despre iubirea față de plaiul nostru, despre boala migrației, despre bătrânețile grele pe care le îndură unii moldoveni. În această carte se poate regăsi majoritatea dintre noi…” Ideea cărții a apărut anul trecut după ce Natalia a debutat cu câteva versuri în revista literară ”Roua Stelară”. Au susținut-o consătenii și chiar unele persoane necunoscute, din rețele de socializare. ”M-a încurajat și nașul ei Andrei Miron, fost militar în Afganistan: ”Trebuie de lăsat ceva în urmă, că mâine, poimâine nu vom fi, dar trebuie să rămână o amintire frumoasă” – așa mi-a zis. Căci și el, din propria initiativă și cu banii lui din bugetul familiei a înălțat în satul nostru un monument în cinstea eroilor căzuți în războiul din Afganistan. Astfel că fiecare dintre noi are menirea să lase ceva urmașilor noștri.”
’Cântătoarele din maracini’’-de Colleen McCullough rămâne una dintre cărțile ei preferate…
Mai are o dorință să lase ceva frumos în urma ei. ”Moldova – cuibul meu de dor” – primul ei volum de carte l-a scris cu mare drag de țară. Indiferent de poziția lui în societate, fiecare om poate face lucruri frumoase pe acest pământ…
Despre Natalia scriu admiratorii:
Maria Covali:”Bravo, Natalia. Multe mame se vor regăsi în poezia ta, precum și mulți fii. Dorul mamelor, e un frământ, asemeni frunzelor codrului… Îți doresc și mai departe inspirație, cu aceleași semințe pline de sens… De la suflet la suflet. Știi să hrănești trăirile cetățenilor cu cuvinte alese, așezate în rânduri ca pomii în livadă, încărcați de roadă.”
Dumitru Obrintetchi:”Să trăești mult înainte și să ne”răscolește-i sufletele zbârcite” a fiecărui dintre Noi! Mulțumesc pentru Adevărul „așternut”!”
Anastasia Balmuş:”Bravo, Nătălița! Ai pătruns in adâncul sufletului unui om bătrân. Ești o fire sensibilă și bună. Nu cred, că ai fost vre-o dată bătrână, de le simți pe toate?!”
Anastasia Balmuş:”Până la lacrimi… Bravo! Mai expresiv de descris starea de lucruri în Moldova nici nu se poate… Așa e! Trist de tot…”
Antonina Salari Calancea:”Ca intodeauna, rindurile scrise de tine ma fac sa-mi vibreze toate coardele sufletului meu chinuit de dor de plaiul natal, de satului iubit, de casa parintesca si de toti cei dragi. Complimente si succese in creatie si in viată”
Eu spun că Natalia are o meserie de invidiat prin harul și talentul ei Este Om de Omenie și o Poetă de suflet! Cetrebuiemaimult? Să fiefericită! (Svetlana Vizitiu) ❤
‘’Picură-ncet, e drumul pustiu…
Pe străzi rătăcesc, în neștire,
Și floarea de tei îmi șopteste discret,
Că-n jur e atâta iubire…’’ (Emilia Plugaru)
Are amintiri frumoase, și altele – mai puțin plăcute. De tot felul. ”La distanță de ani, oricum, copilăria rămâne pentru fiecare din noi, cel putin așa ar trebui să fie, anotimpul purității, a cunoașterii, a luminii, a culorii, a frumosului.” Părinții ei erau oameni simpli. Tata avea șapte clase la români: pe timpuri acest lucru se considera important. Nu a mers să studieze mai departe. S-au schimbat vremurile. A fost război, foamete, deportări, destine frânte… Dar, fiica Emilia întotdeauna l-a văzut cu o carte în mână. Cartea era pasiunea lui. Să citească, și să aducă în casă mereu impresii noi. Chiar și radioul cela, o cutie mare cu multe butoane: Emilia ține minte cum tatăl l-a adus spre bucuria tuturor din casă. Asculta știrile, și tot răsucea butoanele alea ca să dea de Vocea Americii. Voia să cunoască mai multe opinii, despre ceea ce se întâmplă pe lume… Astfel, mergea el în pas cu progresul, sau – așa credea tata. A fost printre primii din sat care a procurat televizorul: un lucru nemaipomenit pentru vremea ceea. Iar mama ei… Mama nu avea niciodată timp pentru citit: era mereu ocupată cu munca. Bine, radio mai asculta, la fel muncind privea și televizorul. Muncea și muncea. Și era o femeie nativ cultă, înțeleaptă. Cu iernile gătea zestre pentru fiicele ei, și erau cinci fete în casă! Ridica stativele și tot țesea covoare, așternuturi, broderii pe care apoi le așeza frumușel în casa cea mare. Le făcea atât de frumoase că bucurau ochii. Doar că tata era mai cu teorie la cap:”Lasă, tu, Mărioară, țesutul ăsta, fetele noastre altfel de zestre vor avea. Acum studiile sunt zestrea lor”. Așa și a fost, spune Emilia Plugaru:”Toate am făcut studii, însă a venit timpul când studiile nu mai sunt cine știe ce zestre”… Speră că într-o zi va scrie istoria buneilor de pe tată. Oameni putenici, gospodari, harnici, deștepți ca și alții moldoveni, basarabeni, pe care puterea sovietică ia frânt fizic, nu și moral. Dragostea lor de țară, de neam, a rămas intactă…
”Nu există o dragoste mai mare, mai puternică, mai durabilă, mai necondiționată și mai de neclintit decât dragostea unei mame față de copiii cărora le-a dat viață. Nimeni nu te roagă să-i aduci pe lume, nu-ți întrebi copilul dacă vrea să vină, e doar hotărârea ta. Și dacă i-ai făcut acest cadou, l-ai adus într-o lume în care este loc și pentru mult rău, nu doar pentru bine, atunci tu, ca mamă, ești datoare să-l iubești și să-l îngrijești. Dar, nu datoria stă la temelia dragostei. Natura omului e astfel construită încât omul poate purta multă ură în el, dar nu poate să nu-și iubească propriul copil.” (Emilia Plugaru despre Dragoste)
De mică privea cum crește iarba în primăvară și credea că vede tot procesul înverzirii. Era o fire modestă și visătoare, foarte visătoare, se inspira din orice și se făcea că poveștile magice se realizau în modul pozitiv, fie și în căpșorul ei. În gând, acțiunile din basme puteau fi doar cu personajele care fac numai bine. Iar despre iarba care creștea real, – povestea ei:”Mi se părea că o văd cum creste. Când ieșeau bujorii din tărână, sulițile alea roze, chiar le vedeam cum se înalță. Stăteam cu orele să privesc.”
Prima pasiune? Culorile și desenul:”O fascinație, mi se părea ceva magic. Să iei creionul, să asterni pe hârtie o imagine, reală, sau născocită, – le desenam, coloram incontinuu, și credeam că deveni pictor. Nu a fost să fie…”
Un copil singuratic, căre-i place singurătatea. O copilă timidă care a rămas pentru totdeauna la fel de timidă. Niciodată nu a putut să se apere de răutăți, obide, pur și simplu, nu poate, – așa și nu a învățat să răspundă cu aceeași monedă! Oriunde o întâlnea, răutatea o bloca în sine. Apoi plângea și se calma doar în tihnă și cu… scrisul. Calmă, ea adoră liniștea în continuare, probabil ca să poată crea în gândul ei povești colorate frumos… Pentru liniștea sufletului, sau pentru crezul ei că miracolele trec în fapte. Mergea la joacă ca toți copiii, apoi dezlega buchiile și nu se mai rupea de la cărți:”Primile povești citite cu căpcăuni care mâncau copiii, m-au îngrozit încât mi se pare că mama m-a dus să mă descânte la cineva în mahală. Apoi mi-a trecut spaima. Cineva mi-a zis că povestea e doar poveste, nu e realitate, deci nu are de ce să-mi fie frică. Am început și eu să născocesc povești.” Își imagina că în podul casei există un rai cu păpuși – una mai frumoasă ca alta, care zburau, dansau și cântau… Emilia le povestea și copiilor din mahala despre isprăvile păpușilor ei, și acei o credeau și vroiau să urce în podul ăla magic să le vadă, după ce ea le spunea că păpușile sunt invizibile și doar ea le poate vedea…
”Există oameni care nu-și pot exprima gândurile, emoțiile în fraze, cuvinte, în schimb în fața unei foi albe își aștern cu ușurință emoțiile, trăirile, gândurile. Eu sunt unul din acești oameni. Scrisul pentru mine e un refugiu, dacă vreți, o salvare. Toți avem, am avut necazuri în viață. Fiecare le depășește cum poate. Eu nu am putut să le depășesc real și atunci a venit salvarea, m-am apucat de scris. Ca să uit. Ca să pot merge mai departe. Scrisul m-a salvat nu o singură dată. Nu scriam, nu compuneam pentru bani, slavă, nici vorbă, o făceam în momente de refugiu, băgam, ca struțul, capul în nisip, adică îmi ocupam gândurile cu ceva ce îmi părea mult mai frumos decât viața pe care o trăiam.” – recunoaște astăzi scriitoarea Emilia Plugaru.
Despre Regrete… Tineretea se duce și intelepciunea vine cu anii. Dacă nu ar fi asa, am alerga în căutarea tinereței, împiedicându-ne în toiag… Regretă că a sărit peste tinerețe, nu știe cum s-a întâmplat, dar a ratat-o. A zăbovit prea mult, posibil, în copilărie. Când s-a trezit, tinerețea trecuse pe alături. ”Regreți, nu regreți, nimic nu întorci. De aceea lași viața să curgă cum vrea ea.” Despre Limbă. ”Ar fi fost imposibil ca atatia ani traiți de noi alături de rusi, fiind impuși să vorbim rusește, citindu-i și cunoscându-i pe autori, scriitorii ruși, cunoscând cultura rusă, una care nu e chiar de ignorat, toate acestea să nu fi lăsat o amprentă. Nici nu ar trebui să ni se ceară să devenim vorbitori de română perfectă peste noapte, am făcut deja salturi enorme. Cu timpul toate se vor rezolva. Timpul ne-a îndepartat, timpul ne va apropia!”
Când a fost în Franța în acest an, Emilia se ducea să ia o gură de aer și sa vadă cum se despletește primăvara, într-un scuar mic, foarte frumos si bine îngrijit. In acel scuar, unde erau amenajate terenuri de joacă pentru copii, în fiecare zi, însoțiți de educători, venea un grup de copii de vreo trei-patru ani. Copiii ca copiii… Doar că vorbeau în altă limbă, în rest, ca și ai nostri, poate doar mai puțin fițos îmbrăcați… Au surprins-o la un moment dat, atunci când brusc acești puradei francezi, care se jucau cu lopățele de zor în nisip, au început să cânte cât îi tinea gurita: ”Vive la Liberte! Vive la Liberte!” S-a bucurat atunci și a realizat de ce în Franta nu se v-a întampla ceea ce se întâmpla la noi… De fapt, Parisul e un punct pe hartă construit de oameni, pentru oameni. In fiecare pietricică infiptă în zidurile Parisului e înscris cuvântul…Iubire!
Despre Eroi. ‘’Există oameni care se nasc să fie eroi. Ei nu știu despre acest lucru. În momentele de mare primejdie pentru alții, se aruncă în foc, în apă, oriunde. În rest, acești oameni, au metehne, neajunsuri, nu sunt chiar cele mai bune si cele mai pozitive persoane, adevărul e că se nasc ca Să fie eroi…’’
”Eh, satule, cu nuci bătrâni…’’/De câte ori mi-aduc aminte/De tine, satule, să știi,/Atat de viu imi esti in minte,/Dar azi ai străzile pustii…/Îți vad casutele lăsate/În voia sorții, au plecat/Copiii tăi, sunt toți departe,/Ce mult s-au mai înstrăinat…/Hai, cheamă-ți fiii înapoi,/Măcar pe-o zi, măcar pe-un ceas,/Să te privească dărâmat/Și-apoi să-ți zică bun rămas…/Să vină prin mașini luxoase/Și cei ce nu-s plecați prin lume…/Voi, nucilor, străjeri cuminti,/Ce țineți minte orice nume/Și orice pas trecut pe-alături,/Să vă-ndreptați în fața lor,/Să fremătaţi uşor si tainic,/Poate treziţi în ei un dor./Un dor de mamă și de tată,/Un dor nebun de nuci bătrâni/Și plâng cum plângeți voi acum,/Și vin în sat ca buni stăpâni…/Și va fi iarăși primăvară/Cu sărbători, cu hore, cânt…/Eh, satul meu dintre coline,/Tu astazi nu mai ai cuvânt…/De câte ori mi-aduc aminte/De tine, satule, să știi,/Te vreau din nou cu datini sfinte/Și larmă multă de copii…/(29.07. 2016 versuri Emilia Plugaru)
Emilia Plugaru nu dă sfaturi la nimeni, mai ales atunci când nu i se cer. Poate să se dea cu părerea, atât, nu ține cu dinadinsul să se țină cont de opinia ei, dar unul ar oferi:”Fiecare om, de fapt, își trăiește viața de unul singur, chiar dacă e înconjurat de lume. – Fiți cinstiți! În primul rând cu voi înșivă. Cu cei apropiați! Și cu toți ceilalți! Câte lucruri spre bine s-ar schimba, eh… Și încă ceva. Respectați-vă familia. Voi ați ales-o, voi ați creat-o. Familia e ultimul refugiu…”
”Fiecare zi ne oferă ceva special. Și Azi e anume o asemenea zi… Nu avem pentru ce ne bucura. Nu avem pentru ce face paradă și artificii. E de ajuns să ne deschidem sufletul… Să aruncăm de acolo ura. Să ne gândim că suntem niște trecători obișnuiți prin viață și că nu ar trebui să o trăim în suferință…’’
Medicina la moldoveni. Emilia Plugaru e convinsă că stresul care vine din durere fizică este cauza lipsei de încredere pentru medicina autohtonă. Există și medici buni, dar niciodată nu ai siguranța că ei te vor ajuta atunci când nimerești pe mâna lor. În special, au de suferit persoanele în etate, care mai au și o pensie mizeră, și dacă medicina parlamentarilor nu e cea a poporului, iar ei nu au niciun interes pentru a prețui medicii prin salarii decente, atunci… cât valorează sănătatea noastră?
Despre călătorii. Emilia Plugaru a reușit să călătorească și atunci când din Uniune era foarte greu să treci hotarele. A vizitat Bulgaria și Germania (republicile sovietice nu întră în cont), și a fost surprinsă nu doar de frumusețea Germaniei. Cultura, punctualitatea, orașele curate și îngrijite. Nemții nu umblă fără treabă pe străzi, ei sunt mereu la muncă. Cu serile se adună în baruri, pleacă la teatru, se distrează în curțile caselor lor, care sunt desigur închise și nu întră oricine… Și copii mai frumoși ca la ei n-a văzut. Se vede că sunt crescuți în dragoste. Spune că dacă așa era în perioada sovietică acum trebuie să fie și mai organizați, sau la fel de bine. Recent a fost în Franța, la fiicele sale. Că are patru copii cu care se mândrește! Are acolo în Franța o nepoțică după care mereu o apucă dorul. Franța pare să fie o țară mereu calmă, cu orașe minunate. Tot ce au obținut francezii, au făcut-o prin muncă, verticalitate, omenie și dragoste față de neamul lor. În special, prin respectarea Legii!
Despre Etate. Emilia ne asigură că bătrânețe nu există, noi nu îmbătrânim niciodată. Pentru că copilul, tânărul, omul ajuns la maturitate este încărcerat într-un corp rămolit din care nu mai poate ieși. Acel tânăr atunci când vede un bătrân și înțelege acest lucru, este un om înțelept. Ceilalți vor ajunge să înțleagă doar când vor fi și ei în pielea unui corp rămolit. Poate doar atunci ajung și ei să devină… înțelepți.
Despre pasiuni. Mai are o mare pasiune pentru lucrurile efectuate din ceramică. Adoră să modeleze diferite figuri, să frământe lutul, să-i dea o formă, poate și suflet. Astfel, ies suvenire minunate, cu varia chipuri de oameni: băbuțe sau moșneguți etc. Nu este atât de ușor, dar lucrul îi aduce liniște sufletească.
A bocit o săptămîna atunci când a absolvit școala medie, și nu putea să decidă în ce direcție să meargă mai departe. Tata care nu avea timp de discuți, ia tăiat-o scurt:”La Vasile a lui Cazâl în brigadă!” Prășitul la fel e muncă, și e nevoie mereu de muncitori, dar Emilia imediat a realizat că pe ea, o ființă fizic firavă, prășitul n-o surâde deloc. A depus actele la Institutul Politehnic din Chișinău, facultatea Arhitectură, pentru că la cea dorită de ea, la Jurnalistică, nu avea nimic din publicații, nici măcar un debut în ziare. Și peste cinci ani, Emilia Plugaru lucra ca architect. La muncă pleca ca la sărbătoare și nu știa cu ce să-și umple zilele de week-end într-atât era de acaparată de serviciul ei la Institutul de proiectare, cu o echipă de nota zece și cu care se simțea într-o adevărată familie. Dar iată că au apărut copiii proprii, plus probleme de sănătate și a fost nevoită să facă o alegere. Bineînțeles că a ales să stea cu copiii ei. Cei patru copii acum sunt mari și o susțin pe mama în tot ce face ea: fiul, Radu Plugaru, a creeat un site de povești și a plasat toate operele mamei, și site-ul se bucură de succes în continuare. Grație fiicei sale, Rodica Plugaru, în această vară a ieșit de sub tipar o nouă carte frumoasă pentru copii ”Anotimpuri colorate”. A pus umărul, a muncit mult, și Emilia le este foarte recunoscătoare copiilor ei… Pentru cei care vor sa procure cartea ‘’Anotimpuri Colorate’’, o gasiti in librarii, Librarius în Chișinău și prin țară, Libraria din centru Cartier si librariile Litera! Emilia Plugaru vă așteaptă sa veniți și cu parerile voastre despre carte!
În fine, scriitoarea Emilia Plugaru face o remarcă; că unele persoane se cred stăpâni peste tot și nu gândesc că Dumnezeu e mare, e în jurul nostru, – în iarbă, flori, apă, vânt… Și dacă totul dispare, nu va exista nici omul. Omul e iarbă, floare, apă, vânt… Deci, cine e stăpânul?
Oamenii care vă iubesc, vă sunt alături chiar și la depărtare! Totul va fi bine, va trece! Nu uitați că cineva are nevoie de dumneavoastră!
Neobservată trece Viaţa noastră… În coleidoscopul zilelor Cu pierderi şi noroc, Flori, vin şi cărţi,
Pe chipuri transparente
La biblioteci,
Saloane şi calculatoare,
Şi orice clipă
În modul ei
Surprinsă,
Achitată…
Şi…
Vise colorate În noapte De copilărie Fără griji. Şi înţelegi,- Nu-i vina nimănui Că înapoi nu te mai poţi Întoarce… Nu poţi trăi Aceeaşi clipă Dublu ori, Dar poţi ruga La fel de mult Să fie fericiţi copii tăi…
S.Vizitiu, ulei, panza bumbac, Mai 2018, 18X24 cm
Să trăiesc incolor Din nou Realizând convenţia – Nu mai vreau… Împletesc Într-un fir al sorţii Iubirea, speranţa, Credinţa şi spiritualitatea… Încerc să aflu ce am realizat, Ce – Nu… Am obosit de Ghicitori străine, – Nu eu voi judeca Ce în viaţă Ni s-a întamplat, Cât bine am realizat, Merg înainte, Ca de obicei La Biblioteca Hasdeu. Şi fiecare zi…
Poeta versurilor profunde, nostalgice, emoționale. Romantică până în măduva oaselor, cu spirit clasic, pe alocuri – sobru… Se inspiră din orice, scrie până la epuizare, apoi se umple iarași… Recunoaște chiar ea: ”Nu pot respira dacă nu mă las scrisă de versuri care transmit energii, în funcție de unda pe care mă aflu.”
Viața, pare-se, ne conduce direct la înțelepciunea vârstei. Uneori încercăm să ne relaxăm departe de iureșul evenimentelor, pentru a le urmări dintr-o parte. Ca persoane predispuse căutărilor spirituale, intuim că doar încetând să căutăm, putem găsi ceva în cele din urmă. Departe de agitația urbană, preferăm să ne adâncim în relații profunde, bazate pe afecțiune și intimitate. Ades devenim pentru lumea de-alături anume cei care-i ascultă și-i susțin pe alții: le putem da un sfat, exprimăm un gând care poate fi luat în considerație. Atitudinea lor ne permite să ne simțim încrezători în fața îndoielilor și dificultăților vieții. În același timp, să nu ajungem la extreme, să nu renunțăm la dorințele proprii, întrucât riscăm să ne transformăm într-un cocon emoțional, care poate deveni tot mai impenetrabil pentru cei din exterior… Deci, tributar înțelepciunii – ne asigurăm că ea rămâne o parte a relațiilor fructuoase și pașnice cu oamenii din jur… Despre Radmila Popovicivorbesc. Și ce oglindește albia versurilor sale.
Vârsta discernământului. Firavă și luminoasă, Radmila conduce nava poeziei ca un adevărat căpitan. O minte critică, analitică, reflexivă, tocmai de aceea preferă emoțiilor impulsurile raționale. Știe să stabilească obiective, pentru a-și duce proiectele la bun sfârșit, să creeze liniștea pe care o adoră, dar și să răspundă dorințelor și nevoilor celor care o abordează. În relațiile cu oamenii, este foarte tandră, sentimentală și sinceră, precum este și opera ei poetică, plină de autenticitate și profunzime, în care se contopesc lumea reală și imaginația în același timp. Reacționează la orice situație vulnerabilă și este mereu dornică să-i ajute pe cei nevoiași.
E foarte ușor să-i distingi scriitura dintr-un milion de versuri. Inegalabilă, Radmila, și ne mândrim că este a Noastră! Româncă-basarabeancă, moldoveancă, franțuzoaică la chip, cu ganduri pline de poezie și iubire. În special, pentru Familia ei. Activă, responsabilă și perseverentă, antrenată în consolidarea relațiilor interumane, prioritare fiindu-i aprecierea și fiabilitatea în cercul familiei și al fiicelor sale dragi. Totdeauna visătoare, mai mult aeriană, uneori neînțeleasă de cei, care nu au tangențe cu poezia și firile poetice. Un gen de femeie – Coco Chanel, franțuzoaică tipică ambițioasă, șarmantă, agreată de lumea bună. Nici măcar invidiată nu poate fi, intr-atât e de fragilă și gingașă, ca un copil pe care dorești să-l netezești pe cap pentru tot ce reușește să facă. Bărbații o adoră pentru senzualitatea, feminitatea și agerimea ei, pentru vocea-i caldă, fenomenală de orator, lipsită de tonul sever. Pare că niciodată nu se ceartă, eu n-am auzit-o ridicând tonul. Din nou, Radmila, poetă talentată, actriță, frumoasă, elegantă, cu un stil vestimentar aparte – o floare cu calități umane pe care le descifrezi în versurile sale, pentru că ea știe să răscolească adâncurile sufletelor. Cel mai important – versurile ei exprimă ideea prețuirii omenești, a iubirii nemuritoare, și a celei dintre Femeie și Bărbat… O caracterizează spontaneitatea, surpriza gândului fulgerător, dar, ca o prizonieră a vieții, suferă, exprimând durerea omului de rând, în special, durerea femeii. Versurile Radmilei sunt scrise ca-ntr-un vis în care nu există reguli. Ultimele ei cărți au omis și rima. Într-adevăr, cine a inventat rima? Nu e ușor să-ți exprimi gândurile și emoțiile, care să fie clare pentru toți, dar ea o face atât de îngenios, încât ai impresia că anume așa trebuie să fie poezia și nu altfel.
Zilele acestea Radmila vine cu o aniversare destul de fragedă pentru silueta ei aproape transparentă de 25 de ani și, ca să-i dorim „La mulți ani!” ar trebui să crească și să înflorească până la o sută și nici atunci să nu se oprească… Sănătate de-ar fi! Plăcut e să te odihnești în lauri fără să te gândești la orizonturi noi…
Iar versurile ei deschid aceste orizonturi și tot ce înseamnă viață, e să te regăsești în așteptările tale!Radmila Popovici, pe lângă poezie, scrie și proză scurtă poetică, un alt stil, dar și continuă să scrie texte pentru cântece. Ține la cărțile sale ca la niște copii. Dar mai des citește din: ”Mi-s”, ”Intimatum”, ”Urâta”…
/Ping-pong/
”limbile visului
mă aruncau în aer
minge
de ping-pong
deasupra caselor
bolnave de una
și aceeași
Sunt o singuratică, prefer să coexist în propria mea lume. Știu că Dumnezeu ne oferă doar ce este pe măsura puterilor noastre. Intuiesc, că și Radmila este o solitară, care trăiește mai mult în lumea ei creativă, specific pentru o Fecioară, ca zodie. Îi sunt recunoscătoare Domnului că ne-a unit în spațiul virtual, apoi și la întruniri mondene, mai târziu – prin „Clubul Impresii din viață și cărți”, care ne leagă în continuare… Cel mai mult îi doresc Radmilei să fie fericită – atunci le va avea pe toate, zâmbind! Doamne ajută!
O discuţie deschisă, una dintre cele mai sincere la Clubul ”Impresii din viata si carti” cu a 79a protagonistă – Diana Hristisean, o tânără ambiţioasă, frumoasă şi surprinzătoare. Întotdeauna este loc de perfecţionare, mai ales dacă ai şi talent. E bine să ne arătăm recunoştinţa faţă de ceea ce reprezintă tinerii noştri. Să revenim şi… la tinereţea noastră prin ochii şi inima lor. Să-i vizităm pe cei mai mari acasă prin impresii şi amintiri de la strămoşi… Portul naţional, satul natal, destinaţii turistice moldoveneşti – prin talentul şi muzica ei. Să mai ieşim din centrifuga preocupărilor cotidiene admirând şi apreciind personalităţi deosebite prin faptele lor, plini de ospitalitate, omenie şi modestie. În aceste clipe de bucurie, pe care le poţi simţi aici, la Clubul ”Impresii din viata si carti” – în incinta Bibliotecii Municipale B.P.Hasdeu, un centru… aglomerat cu un look dinamic, orientat către nevoile şi sincerităţile protagoniştilor, ușor de navigat și oferă toate informațiile necesare despre activitatea pe care o desfășurăm la club.
Deținătoare a Marelui Premiu la Concursul de Poezie „Grigore Vieru”, Ediția a VI-ea, anul 2016, pentru cartea de debut ”Citație pentru Iubire”. În prezent, membră a Uniunii Scriitorilor Europeni din Moldova. Diána Hristisean scrie versuri, recită şi cântă la chitară. Studentă în anul 4 la Facultatea de Drept, respectiv şi la facultatea de Arte frumoase – Universitatea de Stat din Moldova (Teatru dramatic). A cântat în corul universitar ”Lira”, eventual a absolvit Liceul în satul natal Balatina, raionul Glodeni. Recent a apărut un număr al Revistei Sud unde au apărut câteva materiale în care au fost puse în evidență talentul, valoarea şi sinceritatea unor poeţi, printre care şi Diána Hristisean (Chişinău).
Moderatoarea Diana Ciugureanu-Zlatan, Preşedinta USEM, a strălucit ca întotdeauna prin prezentare inteligentă. Prietenii şi admiratorii Dianei Hristisean au apreciat înalt ascensiunea cu toate talentele ei: este şi poetă, şi interpretă, şi meșteriță în arte frumoase: brodează, croşetează… A cântat, recitat, vorbit sincer, este foarte omenoasă cu fiecare, şi atentă la detalii. Un dar oratoric, minte ageră, şi gândul meu, e că va ajunge departe, oricare domeniu nu ar alege… Mă minunez în continuare şi-i mulţumesc din suflet că a invitat cuartetul de prieteni cântând împreună, – cu intepretarea lor ne-a înduioşat inimile şi luminat privirile…
Ca de obicei, vă oferim Albumul cu imagini de la eveniment, accesând Titlul evidenţiat puteţi călători prin clipe şi emoţiiile şedinţei de astăzi, a fost extraordinar de frumos: Diana Hristisean – tanara poeta la Clubul Impresii din viata si carti… Cvartetul, – orchestra muzicală care ne-a emoţionat în mod special cu interpretarea Dianei și a prietenilor care au acompaniat-o… Sunt Daniel Brumă (toba), Roman Grati (acordeon), Ion Cibotari (trompetă), Andrian Gațcan (clarinet)!!! Dar, toate acestea le puteţi viziona in filmuleţele de mai jos:
La sfârșit, vă oferim un moment de liniște în inima dorului…din versurile Diane Hristisean
Dorul, e mereu pe fază…
Dor de Balatina, iară / Mă domină, mă cufundă/În mulțimea asta, care/Mă înghite-ntr-o secundă…/Iar tristețea, îmi răspunde/Face drum prin toată țara,/Eu îi scriu, în noaptea surdă:/Să mă ducă iar, la mama… /Să pornesc din nou, în grabă,/Fără ca să cuget, parcă…/Mi-este timpul ca o vamă/Chișinăul mă debarcă…/Alungându-mă din zarcă-/Îmi trimite, fără teamă/Vântul întrebând, c-o vargă:/Ce mai zice azi- Diana? /Eu îi spun că vreau acasă…/Că m-am săturat de toate/ Inspirația mă lasă/Dacă sufletul se zbate-/Să le vadă pe surate:/Liniștea de altă rasă/Păsările agitate…/Cerul, care nu apasă… /Steaua vieții mele trează… /Și-amândoi- nu jumătate /Să întâmpine o rază… /Doi- și nu singurătate: /Doi părinți…Dar ce contează? /Să-i refaci nu se mai poate… /Toate curg, se dau pe spate /Dorul, e mereu pe fază… / Iunie 2017,Diana Hristisean/
Referinţe prieteneşti:
”Bravo Diana ! Esti o persoana careia Dumnezeu i-a pus mina in cap! – Cum se spune, ai talent şi la cântat, şi la recitat!” – Irina Sandu
”Si iar mi-am umplut sufletul de frumos la extraordinarul eveniment de astazi unde Diana Hristisean a fost cea de-a 79 protagonista la Clubul de elite Impresii din viata si carti. Diana ne-a incantat cu versurile sale dar si cu vocea sa extraordinara! Sunt incantata de tanara poeta si cu mare drag i-am dedicat si niste ersuri care le-am scris in timpul evenimentului.-Dorina Codreanu
Copilă dulce – a marei poezii/Plapanda rază – a soarelui ceresc/Adapostesti în tine zeci de ciocarlii/Ce au creat un înger pământesc /Te-ai infratit cu foaia și cuvântul/Cladindu-le în multe versuri noi/Iubești părinții, viața și pământul/Pasind cu fermitate printre ploi /Îţi legeni sufletul în vise despre stele/Și muzica îți este noua muză/Iubirea, poezia fosta-u cele/Ce-au devenit în viaţă calauză /Să știi că te admir frumoasa Diana/Pentru femeia minunata care ești/Și știu ce mândră îți este mama/Pe care o respecți și o iubești!/Acum te uită, toți suntem cu tine/Ți-am ascultat povestea ta de ieri/Frumoasa Diana eu îţi zic, în fine/Cu drag și cu respect, felicitari!
Mult succes Diana in ceea ce faci si sa ramai tot atat de zambitoare si frumoasa precum esti!” – Dorina Codreanu
Nu avem nevoie de explicaţii, este încă un motiv bun pentru a ne aduna împreună, a ne relaxa, a discuta şi a veni cu amintiri şi realizări noi la Clubul ”Impresii din viata si carti” în incinta Sediului Central al Bibliotecii Municipale ’’B.P.Hasdeu’’. Cu siguranţă, au fost momente cu impresii foarte plăcute şi cuvinte calde din partea protagonistului nr. 71. Un eveniment inedit, (vedeţi albumul Ianos Turcanu – protagonistul la Clubul Impresii din viata si carti) pentru cititori şi fanii lui. Îndrăgit şi admirat de cititori şi muzicieni, şi-a lansat zeci de volume de autor, cu poveşti, poezii, maxime, dar şi discuri cu texte pentru melodii de suflet. Atunci când o persoană celebră dezvăluie ceea ce scrie sau citeşte, simţi că se deschide o uşă spre inima lui, făcându-te martor la o activitate atât de frumoasă precum sunt Viaţa şi Cartea. Carizmaticul poet Ianos Turcanu – citit şi cântat şi de copii, şi de cantautori, aplaudat, în special de doamne, toţi care adoră personalitatea şi creaţia literară a scriitorului. Cu un caracter vesel, inteligent, interesant, mereu zâmbitor, se pare, că trăieşte fără supărări. Aşa dar, ne-am adunat cu impresii de prin lume adunate ale lui Ianoş Ţurcanu, în care sperăm, să vă găsiţi şi voi inspiraţie şi motivaţie, dragi cititori al blogului şi al Clubului Impresii din viaţă şi cărţi. Moderatoare a evenimentului de azi a fost Mariana Harjevschi, director general BM. Au vorbit fanii, cititorii şi admiratorii, bibliotecarele active din reţeaua BM, prietenii, dar şi alte personalităţi din Republica Moldova: scriitori, manageri, jurnalişti culturali, cu toţii au fost în centrul şedinţei destinat publicului larg. Au recitat elevii de la Gimnaziul ”Nicolae Costin” din Chisinau (diriginta Tatiana Tican). Programul integral poate fi vizionat în acest film de mai jos, dar şi în albumul marcat prin titlu: Ianos Turcanu – protagonistul la Clubul Impresii din viata si carti)
Dar nu putem omite în acest articol, un text excelent scris recent pentru femei de Ianoş Ţurcanu pe o pagina de socializare. Sunt cuvinte surpinzătoare, care cu siguranţă pot fi oferite ca perle de învăţat pe de rost şi pentru bărbaţii de pretutindeni
Cherchez la femme – Cauta (căutați) femeia!
Ianos Turcanu:’’Să-i mulțumim lui Alexandre Dumas-tatăl pentru acest celebru dicton Cherchez la femme (Caută femeia), căci, într-adevăr, în mâinile femeii se află cheia fericirii și a realizărilor noastre. Plină de taine, captivantă, frumoasă, dătătoare de viață, cunună a creației, femeia te ridică, femeia te coboară. Sau cum zicea Camil Petrescu: „Femeia este cheia naturii. Toate femeile sunt rezumate în ea și când un suflet de femeie s-a deschis, ți s-au deschis toate înțelesurile lumii”…
Doar ea este motivul descoperirilor mărețe, operelor nemuritoare, drept că și a trădărilor, mistificărilor sau a luptelor îndelungate.
Mai pe scurt, nu te pune cu femeia!
Un bărbat (mereu) va căuta femeia perfecă care nu e mofturoasă, impulsivă, cicălitoare, nu e înaltă sau scundă, nu e blondă, brunetă sau roșcată, mută sau oarbă, adică va căuta femeia care nu există, deoarece femeia perfectă e femeia pe care o ai lângă tine și o prețuiești mereu prin sentimente pe care uneori nu le poți defini. Femeia perfectă este mama, sora, iubita sau soția, este femeia care se află zilnic lîngă tine, acceptându-te așa cum ești, făcându-ți viața altfel decât (cum să zic mai delicat?)… monotonă.
O floare, un zâmbet, un cuvânt sincer, plin de afecțiune, o fac fericită!
Un bărbat va căuta femeia propriei fantezii. Dintre toate femeile le va alege pe cele mai vesele. Dintre cele mai vesele – pe cele mai înțelepte. Dintre cele înțelepte – pe cele mai gingașe. Și răbdătoare. Dar și nebunatice. Pentru că de fiecare dată când o va privi adânc în ochi, își va citi veselia, înțelepciunea, gingîșia și răbdarea din el. Și toate nebuniile.
Prin aceste aforisme – miniaturi – cugetări (uneori poate nițel ironice – mea culpa!) vreau să transmit Femeii toată iubirea, tot respectul și toată condescendența, pentru că lumea fara femei ar fi inexistentă.’’
Impresii si recitaluri:
Ianoş Ţurcanu s-a născut pe 26 iulie 1951 în c. Pelenia, judeţul Bălţi, Republica Moldova. Este poet, prozator, eseist, textier, autor de aforisme.
Este licenţiat al Institului de medicină (or. Krasnodar) şi al Institului Internaţional de Literatură din or. Moscova. Autor al peste 500 de texte de cântece de muzică uşoară, populară, romanţe şi cântece pentru copii, redactorul revistelor “Moment poetic”, “2 ore + 3 iezi”, “Aduceri aminte”.
”Despre Mama… cuvinte frumoase, / De mic copil mi s-au întipărit în minte, / Care-i piatra de temelie a unei familii, / Despre Tăicuțu… aceleași cuvinte. / Tata – cetate, Mama – leagăn de iubire, / E unicul răspuns la fericire!” – Cu adevărat, Poezia începe de la dragoste, de la o necesitate de a iubi și a fi iubit. De la sentimentul că nu poți trăi fără a le împărți din puținul ce-l ai cu altcineva, de a pune umărul și sufletul unde poți și unde se cere, râvnind mereu spre perfecțiune, categorie fără de care un om nu poate fi Poet. (Victor Cobzac)
”Vin cu-n mesaj de mare mulţumire şi satisfacţie sufletească către acei oameni care iubesc poezia şi au fost astăzi alături de mine la lansarea volumului doi „PROLOGUL MARILOR IUBIRI”, care a avut loc la Clubul ”Impresii din viata si carti” în incinta Bibliotecii Municipale ”B.P.Hasdeu’‘, vă îmbrăţişez cald şi prieteneşte. Cu profund respect. (VicCo) (Ţin să fac un bilanţ şi văd că din cei 96 care au semnat că participă la lansare, doar patru s-au ţinut de cuvânt, şi nu-i nominalizez, spre ruşinea celorlalţi, dar să le mai mulţumesc încă odată mult de tot. Asta spune ceva !!!)
”Acest mirabil anotimp, toamna… Doar un artist cum este Victor Cobzac stie sa-i dea stralucire si mult farmec, atat prin arta plastica, cat si prin poezie. Nu pretinde ca este un mare poet, dar cand citesti versuriile lui, sufletul vibreaza, or, asta este cel mai important. Stie sa imbine atat de armonios versurile si pictura: in poezie gasim multa plasticitate, iar in arta plastica multa vibratie. Tine-o tot asa, ViCo, Cobzac Victor! Multe realizari frumoase in continuare!”(Zina Cerchez)
”Sunt foarte bucuroasă de serata și de minunile editoriale semnate de D. Cobzac, de pictura și sufletul de creator în permanent zbucium artistic! Afirmația mea de chintesență, formulată azi, la Elite- Clubul ”Impresii din viata si carti”. „Poetul și artistul plastic Cobzac Victor este creștinul smerit și neobosit care, zi de zi și prin tot ce realizează în ambele demersuri – liric și pictural – ÎI CONSTRUIEȘTE O BISERICĂ, LUI DUMNEZEU”. M-ați fascinat, sincer mărturisesc, stimată moderatoare, D Ala Pinzari, demonstrând atâta seriozitate în pregătire, concentrare asupra momentelor-cheie, profunzime în abordarea subiectelor, ingeniozitate în obținerea unor răspunsuri care ne frământă pe noi, creatorii, precum și pe noi, beneficiarii de opere literare, plastice… Atâta echilibru interior, atâta credință, sete de cunoaștere și totodată integritate, am descoperit, savurând orice clipă din întâlnirea cu poetul și plasticianul, pedagogul și creștinul drag nouă, D Cobzac Victor. De-ați ști cât de multe am învățat pentru mine, din această seară de neuitat….
”Fără a-și atribui titulatura de poet, pictorul Victor Cobzac vine cu prima sa carte de versuri, doinind, plângând, visând, râzând și trăind intens cuvintele în stare să formeze sensuri aparte și să ne cucerească puritatea gândului și a sufletului” (Zina Izbaș, din volumul ”Înroarcerea stelelor”)
”Chiar dacă n-a făcut școala poeziei la vreo facultate de litere, V. Cobzac nu cedează în fața condeierilor cu tradiție nici prin forța emoției, nici prin savoarea unor metafore insolite… Poetul și plasticianul se completează reciproc, risipind frumusețea din culoare și cuvânt pentru cei insetațide lumină” (Veronica Postolachi)
”Multumim tuturor celor care au impartasit astazi bucuria intalnirii cu arta veritabila. Dl Victor Cobzac este o personalitate deosebita, care prin talentul Dumisale, impletit armonios cu munca, lasa o amprenta impresionanta pe diferite taramuri: cel al picturii, pedagogiei, poeziei si… al omeniei. Descoperindu-i creatia incepi sa intelegi cat de bogati suntem avand printre noi personalitati de talia Dlui Victor Cobzac. De la Dlui putem invata sensul culorilor, arderea interioara si daruirea profesionala, muzica versului, cultura unei relatii in familie, in colectiv si in societate. Am acceptat ca pe o provocare invitatia de a modera aceasta sedinta, fiindu-mi teama ca nu voi reusi sa cuprind necuprinsul, sa ma familiarizez suficient de bine cu creatia Dlui Cobzac, ca sa o pot prezenta cum se cuvine. Am facut un efort si In cateva zile am reusit sa vizitez doua expozitii ale Domniei sale, sa citesc doua carti de versuri ale Dlui si sa studiez un pic din biografie. Efortul meu a intrecut toate asteptarile si acuma vreau sa-i multumesc Dlui Victor pentru posibilitatea de a face aceasta frumoasa descoperire pentru mine, si, sper, pentru toti acei care au participat astazi la sedinta Clubului! Multumiri Dnei Svetlana Vizitiu, care pune atat de mult suflet in realizarea fiecarei sedinte a Clubului!” (Ala Pinzari)
Date biografice: COBZAC VICTOR s-a nascut in or. Ungheni, R. Moldova, 6 septembrie 1950,
Părinţii: Cobzac Andrei – Tata. Lozovanu Olga – Mama (plecaţi în lumea celor drepţi,
Familia : Cobzac Oxana, nepoţica Magda – fiica mai mare, Cobzac Irina, Nepoţica Smaranda – fiica mai mică, Cobzac Eleonora – sora mai mare, Margareta – sora mai mică, Locul şi ziua naşterii: or. Ungheni, R. Moldova, 6 septembrie 1950,
Studii şi nivelul obţinut: 1971-75 şcoala Republicană de Arte Plastice I. Repin din Chişinău 1975-81 Institutul de Stat de Arte Plastice I. Suricov, Moscova, Rusia Pictura de şevalet, mai practic grafica de carte şi sculptura camerală, fotografia Din 1989 Membru Titular al Uniunii Artiştilor plastici din Moldova Din 1992 membru AIAP UNESCO Din 1997 membru APIA DAL-I din Moldova Din 2006 coordonatorul Cenaclului literar„Ora de vârf” care activează în cadrul Universităţii Tehnice din Moldova
Ocupaţia prezentă: Conferenţiar la Universitatea Tehnică din R. Moldova, din 2014 fost profesor de desen, pictură şi compoziţie la Liceul Republican de Arte Plastice I.Vieru din Chişinău – grad didactic Superior unde am activat din 1981.
Expoziţii de grup: Începând cu anul 1976 participant activ la expoziţiile de rang Republican din Ţară şi după hotarele ei: România, SUA, Ungaria, Belgia, Rusia, Franţa, Ucraina
Expoziţii personale: 1994 – „Povara căutărilor de sine” – Centrul Expoziţional C.Brâncuşi, 1995 – „Sub streaşina curcubeului” – Biblioteca Municipală O.Ghibu, 1996 – „Moldova – plai românesc” – România, Satu-Mare, 1997 – „Hai să dăm mână cu mână” – România, Oaşi-Negreşti, 1998 – „Şi dacă dragoste nu e… nimic nu e” – Biblioteca O.Ghibu, 2000 – „La poarta anilor” – Centrul Expoziţional C.Brâncuşi, 2005 – „Timpul în anotimp” – Centrul Expoziţional C.Brâncuşi, 2010 – „Aşchii de timp” – Centrul Expoziţional C.Brâncuşi, 2015 – Expoziţie personală în incinta Bibliotecii Naţionale, 2015 – „Cinci din zece” – Centrul Expoziţional C.Brâncuşi, 2012-15 – Expoziţii personale permanente la TRACOM,
Colecţii de Stat şi private: R. Moldova, România, Ucraina, Franţa, Iugoslavia, Danemarca, Rusia, Israel, Italia, Germania, Anglia, Bulgaria, Turcia, Ungaria, Belgia
Distincţii: 1997 – Diploma de onoare a Academiei Europene de Arte, Bruxelles Eureca, laureat la două Expoziţii de concurs: „Peisaj şi Natură statică” şi Anul M. Eminescu.
Alte ocupaţii: Colaborez cu ziarele: „Literatura şi Arta” şi „Mesager Universitar”, peste 30 de cărţi ilustrate, ieşite de sub tipar două volume de versuri „Design poetic”, vol.I – 2008, vol.II – 2009 în 2011 iese de sub tipar „Întoarcerea stelelor”, în 2015 „Prologul Marilor iubiri”, în curs de apariţie „Magna” şi „Smarandella”, versuri de autor,
Atunci când burniţa descurajării mă îngrozeşte, fă ca viaţa mea spirituală să înflorească.. fă să dispară ceaţa groasă care îmi învăluie fiinţa întreagă ! Fii Tu Soarele neprihănirii care să strălucească !
A fost o revelație întâlnirea cu eroina evenimentului, generatoare de lumină și frumos, cu doamna 
Impresii din viata si carti / Svetlana Vizitiu 