”Cu satul în suflet prin mări și oceane”, autor Vasile Vizitiu

Prima mea amintire cu tăticul e dintr-o zi de iarnă la săniuș prin troiene de zăpadă. Aveam patru ani, probabil. Eu, fiind foarte mică și slabă, împotmolită într-o blană de urs, îmbrobodită cu un pled fin, dar gros și cald, plus o cușmă cu urechi pe cap, strâns legată cu un fular la gât și peste nas, ca să nu răcesc. Tata cu gura-i aburindă de ger, mă lua în brațe după ce mă rostogoleam cu sania, mă ridica și mă scutura de omăt, apoi mă punea la loc, și ținând bine frânghiile legate mă ducea cu o viteză nebună în goana soarelui ce strălucea orbitor în albia omătului, și eu fericită țipam și râdeam de bucurie și de spaima vitezei mari. Încă nu puteam vorbi, probabil atunci părinții mei au aflat că nu aud, de vină fiind o simplă eroare a medicilor cu supradoze de antibiotice cu streptomițină, ceea ce m-a marcat pe viață, lipsindu-mă de multe plăceri ale vieții pe care le poate avea orice om normal… Tata înțelegea, că doream o viteză cât mai rapidă, și mă făcea să zbor cu sania… Eram tare fericită… Atunci am realizat, că sunt un Om în Viață, că am Părinți, că sunt un Copil fericit cu Mamă și Tată pe care-i iubeam enorm: am simtit-o în acel moment cu sania, nu știu, de ce, dar e primul caz din copilărie cu tata pe care l-am memorizat… Ei bine, tata era mereu plecat de acasă. Venea, de obicei, la masă, era un om public, și avea șofer de serviciu care îl aducea obosit și înfometat. Era strict cu disciplina și planurile lui de lucru, dar la masă venea acasă pentru că bucate ca ale mamei mele Teodora nu le prepara nimeni. Mama lucra la policlinică raională și, zi de zi, venea la amiază la masă, mai degrabă că să-l hrănească pe tata. Avea mare grijă de el și de noi cei trei copii ai lor. Cred că mama este mereu talismanul tatei, pentru că au fost câteva cazuri de cumpănă, și totdeauna mama i-a salvat viața. Dar despre toate acestea, vă recomand să citiți din cartea lui tata ”Cu satul în suflet prin mări și oceane” – e foarte ușor de citit, și e scrisă conform dialectului personalizat Vasile Vizitiu. Eu însă-mi cunosc pe tata ca un om fain, fan al tradițiilor și obiceiurilor moldovenești, un cântăreț și îndrăgostit de muzică populară, a tot ce a însemnat pentru noi moldovenii, de-a lungul timpului, – este cel care recunoaște că Limba noastră este cea Română, iar Basarabia a fost dezlipită de România și aceste lucruri trebuie reparate! Cea mai recentă apariție de carte a tatălui este destinată familiei, dar spre surprinderea noastră aplaudată de câteva personalități care insistă să fie publică. ”A trecut tinerețea, dar odihnă nu mai avem…”, – spune tata. Atât de bine îl înțeleg, dar din păcate nu pot schimba nimic, oricât nu-mi doresc acest fapt. Tata este interesat de politică de – și după ’91, de corupția în țară, de jocurile ascunse publicului larg. Este foarte priceput în economie, managemenet organizatoric, a condus toată viața și s-a bucurat de respectul oamenilor, fără cei cu urzeli și invidie. Un om onest în mizeria societății contemporane, de pe urma căreia au avut de suferit mai mulți moldoveni, nu doar el. Sunt suficiente motive pentru a citi volumul de față. Este pentru oricine vrea să se piardă în țesăturile unei lumi de la țară cu un farmec aparte, de la începutul secolului XX până prezent, întinsă pe câteva generații de oameni, cu zeci și zeci de povestioare învăluite într-un realism magic care-ți amintește necontenit de Omul Vasile Vizitiu și moldovenii noștri. Paginile volumuli sunt împărțite în capitole scurt creative, plastice, iar rândurile te poartă de la muzica sufletului la nostalgie, de la filozofie la spiritualitate, de la religie și prin multe alte relatări pline cu tâlc. În plus, forma sub care sunt redate experiențele și poveștile autorului, proza scurtă, însoțită de multiple imagini, este cât se poate simplă și potrivită pentru un cititor înțelept. Nu este o lectură rapidă, cu toate că are un tipar larg, cu o narațiune populară, ea se deschide încet, încet, și se dezvăluie sub multiplele sale chipuri cititorului care are răbdare și este interesat de istorie, tradiții moldovenești, dar și de personalități simple fără aspirații de vedetism… Și mai mult, aducem sincere mulțumiri redactorilor Ion Borș, Dina Ciocanu, Alexandra Perez, Tipografia Centrală din Chișinău- celor care  au contribuit semnificativ și cu bunăștiință la această lucrare cu peste 200 de pagini. O lectură complexă și chiar necesară. Încercați, mai întâi, câteva fragmente din carte:

”Cuptorul era larg, de încăpeam toți – tata, mama și noi, copiii. Ne încălzeam pe cuptor, așteptând când mama va scoate de pe jăraticul încins tăvile cu plăcintele cu varză, cu brânză și cu cartofi, învârtită dulce cu magiun și mac. Mama cocea pâine gustoasă, colaci și turtă dulce. Aluatul creștea foarte bine, de se ridica deasupra tăvilor. Pâinea scoasă din cuptor era rumenă și puhavă. Aburul ei amețitor ne îmbăta cu arome, rămânând în amintirea noastră pentru toată viața. Boarea copilăriei!”; ”Eu am venit pe lume după sfintele sărbători de Crăciun, Anul Nou și Boboteaza, la 30 ianuarie 1936… Aceasta este casa părinților mei, Mihail și Feodosia, aici m-am născut eu, frații mei și surorile” – învăluit de amintiri tatăl meu relatează istoria vieții lui în cartea ”Cu satul în suflet prin mări și oceane”. ”Mămica mea este cea mai bună, cea mai blândă, cea mai frumoasă, este calmă, harnică și muncește mult. Chiar și la 94 de ani – ea se așeza pe pământ, lua sapa și prășea cartofii împrejurul ei, pe urmă trecea la altă bucată și continua lucrul. Ea nu putea să se odihnească…”

”Se spune că moșia, pe care astăzi se află orașul Florești și satul Vărvăreuca, au aparținut boierului Florea. Pe soția boierului o chema Varvara. Boierul Florea a hotărât să construiască pe ambele maluri ale răutului două localități. Localitatea de pe malul stâng a fost numită, după numele său, Florești. Cea de pe malul drept au numit-o Vărvăreuca, în cinstea soției sale, Varvara. Locuitorii au venit din satele apropiate și s-au așezat cu traiul aici, în valea Răutului, fiind apărați de vânturi și viscole, având în preajmă apa râului”… Așa a apărut și orașul Mărculești (din altă legendă: după numele fiului Marcu) – din cartea ”Cu satul în suflet prin mări și oceane” de Vasile Vizitiu.

”Tăiatul porcului constituia un ritual aparte, se efectua colectiv. Veneau în ajutor vecinii Fiodor Cebotaru, Afanasie Chircă și fratele lui tata, Nicolae Vizitiu. Ei răsturnau porcul pe spate, iar Fiodor Cebotaru, cu un cuțit lungăreț, nu prea lat, dar bine ascuțit, printr-o mișcare îndemânatică, înjunghia animalul direct în inimă. Eu mă ascundeam după casă, ca să nu văd acest ritual. Îmi era jale de porc. Dar curiozitatea mă readucea când se pregăteau paiele mirositoare pentru pârlirea lui. Priveam fascinat de la distanță cu câtă iscusință bărbații curățeau pielea înnegrită de foc, șoricul rămânând galben, ademenitor. Focul de paie înmuia șoricul și-i dădea un gust deosebit, îndescriptibil. Nouă, copilașilor, pe lângă șoric, ne revenea codița, urechile și bășica porcului, bine frecată în cenușă și umflată. Bășica era mingea copilăriei noastre. Apoi, după curățirea pielii de peri și spălarea pe toate părțile, treceau la desecarea animalului. Cel mai greu se curățeau picioarele și capul…”

– și tot așa, Vasile Vizitiu, cu un limbaj specific oamenilor de la țară, povestește în continuare despre fiecare detaliu referitor la acest ritual, dar și despre alte obiceiuri, istorii haioase sau dramatice, care se petreceau în curțile satelor basarabene, fără să omită numele a zeci de gospodari sau prieteni de viață. În carte sunt zeci de imagini din secole trecute, care descoperă momente din viață redate cu o dragoste enormă de țară, de tradiții și obiceiuri moldovenești vechi, cu un spirit firesc copilăresc atât de apropiat sufletelor noastre că la unele amintiri de-ale autorului nu poți să nu te oprești  scăpând nostalgic o lacrimă de dor, în special, la istorisiri despre familii, război și deportări… (SV)

”Flăcăii satului umblau împreună pe la diferite șezători, câte doi-trei. Depindea de fată, dacă era întrebată. Băiatul, care aducea fata la joc, trebuia să aibă grijă de ea, ca să fie jucată. La horă veneau și părinții lor. De la aceste hore și șezători, tinerii se deprindeau unul cu altul, după care urma pețitul. Dacă părinții dădeau acordul, atunci vornicelul cel mare le dădea colaci părinților miresei și le turna câte un păhar cu vin. Aceasta era tradiția. Pe urmă, părinții se înțelegeau cum să facă nunta mai frumoasă. Erau nunți care țineau câte două-trei zile…”

Vizitiul. ”Numele meu de Vizitiu provine de la o profesie cunoscută pe timpuri drept ”conducător de cai la o trăsură boiereasca, de poștă sau de diligență într-o călătorie”… Tatălui meu i-au fost dragi dintotdeauna caii. Fiind prieten bun cu strungarul satului, Vasile Strungaru, tata l-a angajat să-i facă o căruță mai mare, mai lată, din lemn trainic și cu roți deosebite, frumos vopsite. Pentru acest lucru, el s-a răsplătit cu produse agricole. S-au înțeles omenește.” ”…Căruța noastră era unică în sat – plăcută la vedere, cu o capacitate de două tone. Și caii lui tata erau frumoși, puternici. Cu ei noi aram, boroneam, duceam cioclejii, fânul, paiele, roada de pe câmp. Tata încărca căruța cu sacii oamenilor din sat, umpluți cu grâu, popușoi, orz, ovăs, răsărită și secară și-i ducea la piețele din Florești, Mărculești, Zgurița și Căprești, unde se făceau iarmaroace de grăunțoase, de vite, de produse furajere și păsări…”

”Părinții mei aveau patru desetine de pământ și au mai luat în parte încă două desetine de la ruda noastră de pe mamă, Vasile Doina. Se vorbea că Vasile Doina era cel mai bogat om din sat. Și pe urmă, a fost ridicat (deportat), împreună cu familia sa. Unul dintre copiii lui au fugit, salvându-se de surgiun. Totuși – mă întreb și astăzi – ce fel de culac a fost Vasile Doina? Eu l-am văzut cu ochii mei de copil cum lucra, alături de oamenii satului, de părtași. Se dezbrăca în izmene și cosea împreună cu sătenii. Dacă luau pământ în parte, el îi ajuta la strânsul roadelor, le treiera grâul, orzul, secară și totul împărțeau în jumătate. Chiriașilor, pe lângă partea lor, li se dădeau toate rămășițele și neghină. Sătenii erau nespus de mulțumiți…”

”…În anul 1940, când s-a declanșat războiul, erau bombardate localitățile pe unde trecea calea ferată, pădurile înalte și locurile mai iluminate. În raion, a început persecutarea persoanelor de naționalitate evreiască. Oamenii din sate, văzând că pe evrei îi paște pericolul de moarte, îi ascundeau în locuri dosnice, mai departe de centru, de calea ferată. Casa tatei se găsea la o margine de sat să fo fost cinci kilometri de la oraș. Mulți evrei și-au găsit adăpost în beciurile noastre și la vecini. Beciurile erau mari, încăpeau în ele câte 25-30 de evrei…”

”Fie ca urmașii mei să păstreze cu sfințenie amintirea celor care ne-au iubit și pe care i-am iubit nespus de mult” – Vasile Vizitiu, în cartea ”Cu satul în suflet prin mări și oceane”. O carte dedicată părinților Mihai și Feodosia, precum și bunicilor Vizitiu Macar și Anastasia, Rusu Ion și Paraschiva – stelele călăuze pentru toată viața noastră, exemplu de omenie și demnitate. ❤

alte surse>

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2016/06/28/un-capitol-de-vasile-vizitiu-marinar-cu-satul-in-suflet/

#Vasile_Vizitiu (30 ianuarie 1936 – 11 decembrie 2020)

Onoare și amintire binecuvântată, tată!

”Svetlana Vizitiu mi-a dăruit o carte de memorii ale tatălui ei. Răscolitoare carte, unde am aflat atâtea amănunte rare despre foamete -una dintre cele mai dificile perioade din istoria noastră. Vasile Vizitiu și-a iubit copiii săi, și-a iubit soția, meseria, baștina, Patria, oamenii din jurul său. Cartea asta este despre această dragoste. Svetlana Vizitiu scrie și ea poezii, iar poeziile ei ne arată un suflet foarte sensibil, însetat de frumusețe și lumină. La mulți ani, scumpa noastră Svetlana Vizitiu!!! LA MULȚI ANI BINECUVÂNTAȚI ȘI VOIOȘI!!! Întâlnirile cu tine sunt mereu un prilej de-a te bucura de viață!!! LA MULȚI ANI FERICIȚI!!!” – Dumitru Crudu

Caută cu inima! ”Micul Prinţ”

…De milioane de ani florile fac ghimpi. Cu toate acestea de milioane de ani mieii pasc florile. Şi nu e oare o treabă serioasă dorinţa de a cunoaşte de ce îşi dau ele atâta osteneală să scoată nişte ghimpi care nu servesc la nimic? Oare războiul mieilor cu florile e un fapt lipsit de importanţă? Nu e mai serios şi mai important decât calculele unui Domn gras şi roşu? Şi dacă ştiu pe lume o floare unică în felul ei, care nu există decât pe planeta mea şi pe care un  mieluţ o poate înghiţi într-o bună dimineaţă uite-aşa, pe neaşteptate, fără să-şi dea bine seama ce face, să fie oare un fapt lipsit de importanţă?.. – Micul Prinţ roşi la faţă, apoi continuă: – Dacă cineva iubeşte o floare unică în felul ei printre milioane şi milioane de stele, e destul să le privească şi va fi fericit la gândul că şi floarea lui e undeva printre ele. Dacă însă mielul i-ar înghiţi floarea, i-ar părea atunci că toate stelele se sting dintr-o dată! Şi nici asta să n-aibă nici o importanţă? – Şi nemaifiind în stare să continue, micul prinţ izbucni în plâns…”

”Micul prinţ” de Antoine de Saint Exupery, este una dintre cele mai îndrăgite povestiri scrise pentru copii şi cei în vârstă. Și cea mai tradusă din literatura franceză! – O poveste fascinantă cu un farmec aparte, care te poartă printr-un vârtej al imaginaţiei copilareşti şi încetul cu încetul îţi imprimă în minte cele mai adânci realităţi ale filosofiei existenţialiste. Micul erou, locuitor al unei minuscule planete, porneşte într-o lungă călătorie, care se dovedeşte a fi, în cele din urmă, o adevărată aventură a cunoaşterii. Descoperim, o dată cu el, nu doar noi tărâmuri şi fiinţe umane, ci şi un sens al existenţei oamenilor pe acest Pământ. „Nu cunoşti decât lucrurile pe care le îmblanzeşti, – spuse Vulpea. – Oamenii nu mai au timp sa cunoască nimic. Cumpără lucruri de-a gata de la negustori. Dar, cum nu există negustori de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Dacă vrei un prieten îmblanzeşte-mă!” – Publicată în 1843, tradusă în peste 180 de limbi şi de atunci adaptată în multiple forme, celebrul roman al lui Saint-Exupery este una dintre cele mai apreciate cărti din toate timpurile. Cel mai important este, că reprezintă un adevărat ghid despre cum sa fii un adult serios şi introspectiv, deghizat drept o carte pentru copii. Exprimă sensul real al existenţei noastre omeneşti. Cartea trebuie s-o citească toţi, de la mic la mare, şi chiar dacă n-ai să înţelegi din prima, – Citeşte-o, şi din nou, – Citeşte!

E atâta mister în universul acesta al lacrimilor…  Ochii nu văd adânc. Trebuie să cauţi cu inima! – (Antoine de Saint Exupery, ”Micul prinţ”)

Sursa cărții online aici: https://ru.scribd.com/doc/16781889/Micul-Print-Carte

Vă propun opera video ”Micul prinţ’‘, aici:

Cum să supraviețuim pe timp de criză?

Luați prânzul, nu într-o cafenea, ci la servici, dintr-o băncuță adusă cu sine, iar produsele alimentare și îmbrăcămintea cumpărați-le la acțiuni și oferte cu reduceri. Mergeți la film nu mai des decât o dată pe lună! Transportul privat schimbați pe cel public. 🙂
Întrebarea! – Dacă am trăit la fel și înainte de criză, ce facem noi în continuare? Cu dinamica asta precum parcurg lucrurile în present, foarte curând va fi imposibil să procuri medicamente sau cele de-ale gurii… N-ai rezistat procesului de criză și ai murit, înseamnă că nu s-a rugat nimeni pentru tine! Credeți că nimeni nu va manipulează? – înseamnă că sunteți în mâinile profesioniștilor! Oricum, autorităților întotdeauna le-a fost ”într-un loc” de viața ta sau a fraților tăi…

Oricum, schimbarile trebuie să aibă loc mereu, în decursul acestor ani, nu doar în timpul electoralei… Schimbarile bineînțeles sunt vizibile doar până la alegeri, iar după, – vor dispărea toate invențiile… Ce bine a fost în copilărie: te-ai înfășurat cu o bețeală, te-ai urcat sub un brad, ai păpat o mandarină, – și ești ca într-un basm! Iar acum, nici nu știi, cu ce să te înfășori, încotro să te urci, ce să înghiți, astfel, ca măcar să apară sau să simți în întregime spiritul sărbătorilor de iarnă, fie și de primăvară! Nu avem de ales, decât să continuăm să fim copii…
Suntem independenți peste 20 de ani… Ah, Primăvara… Cresc speranțele solare… Mărțișoare pe urechi…

Ultima etapă a inflației: e mult mai profitabil cât mai mult… să bocești leii, decât să cumperi cu ei hârtie igienică. În această criză parazitară cu voievozi, în luptă pentru funcții și fotolii sus-puse… De ce persoanele cu asigurare maximă de existență ne stabilesc un salariu minim de trai??? Valuta s-a scumpit dezapreciind leul de 2 ori față de anul trecut, medicamentele s-au scumpit cu 80 %, carnea cu 30%, laptele cu 20% etc, și numai viața, prostule, cum n-a valorat niciun ban, așa și nu mai valorează!

Totul e previzibil, și dacă avem imaginație bogată, nu e greu să prezici viitorul! Am început să ne alimentăm cu porumbei. Acestea sunt delicioase și sănătoase. Coaja arborilor este numai potrivită pentru condimentare și chiar pentru ceai. Demult merg pe jos, am învățat multe lucruri interesante despre orașul în care locuiesc, arhitectura și pietrișul drumurilor sparte. De zi de naștere a unei rude au tăiat și au pârlit un câine. La balcon stau tăvălite cu fundul în sus vrăbiuțe marinate. Îmi cos singură hainele. Am învățat să țes pâsle din paie. Ne spălăm o dată pe lună, aprindem focul în curte și încălzim apă în găleți: gazul a devenit prea greu pentru buzunarul nostru și țeava a fost sistată demult… De două ori am reușit să prindem pește. Fierbem mustul și facem cvas. Ceai de ciupearcă sau mucegai, în loc de antibiotic, la fel de bine. Ne pregătim cu rudele să adunăm pământ în apartamentul nostru și să creștem un teren de cartofi. Demult n-am mâncat acest deliciu: cartofi prăjiți sau copți în rolă… Se bârfește, că și prim-ministru mănâncă cartofi!.. Ne gândim să luăm un credit ca să procurăm o bicicletă. Aerul în capitală a devenit curat, mașinuțe rare, – deja îi surprind și pe copiii noștri. Chișinăul e pustiu. Toată lumea a emigrat în Europa… Recent, l-am zărit pe Președinte, – a poposit în PMAN cu trăsurica lui trasă de bivoli…
– Criză? Nu văd motiv de panică. Transportul? Aa, cel public? Bicicleta și pășitul pe jos, – iată mântuirea noastră, în special, pentru un locuitor sedentar al capitalei. Scooter-ul, second-hand, grădină, vilă, CD, – închiriați de la prieteni! 😀  Cine călătorește cu transportul public să treacă la cel… cu pRășitul pe jos. Mâncați de două ori mai puțin. Hainele, – continuați să le purtați cu acuratețe pe cele vechi. Filme pe TV, o dată la trei zile, – economisiți energia electrică! Trebuie adunate sticle și cele plastice pentru a obține STICLOPACHETE numai bune pentru euroreparați!

Îndreptați-vă coloana vertebrală, reparând stadionul republican, ca apoi pe treptele colorate proaspăt reparate să vă urmăriți mutrele vis-a-vis comunicând, în schimbul paginilor de pe rețele de socializare, – iată încă o sursă de energie… Dansați la cluburi și biblioteci, mai citiți și foile de tipar în schimbul smartphoane-lor! – Sănătate în plus, și pentru urechi și vedere!

Întotdeauna există perspective pentru a manevra! Dacă vei învăța să obții ăn mod corect alimentele, se va deschide o cale cu totul nouă, și ”batt-o” criza pe criză, dar să schimb bicicleta pe autobuz eu, cu siguranță, nu mai sunt în stare… Da, și dacă nu privești TV-ul după ora 22.00, te poți trezi fără deșteptător. Și mai bine!
Deci, cum n-am avut, așa și nu vom avea de ales! Democrația este în dezavantaj atâta timp cât legea nu e constructivă în folosul cetățeanului, și nu combate corupția din țară: ea pur și simplu n-are valoare!!! Principala problemă a actualului guvern nu sunt prostia, lăcomia, josnicia și nici chiar dragostea pentru contracte. Acestea sunt doar investigații. Iar problema principală rămâne atrofierea parțială a instinctului de autoconservare… Crizele vor continua, noi vom plange cu nostalgie și din prostie la fiecare 20 de ani, ca de obicei, pentru că nu vrem sa ne schimbăm mentalitatea…

– Tatăă, eu când voi crește mare, voi fi moldovean la fel ca unchiul Grișa? – Ca mine, foarte posibil… Dar ca unchiul Grig, Doamne ferește!

Tactica unui câștigător: Convingeți inamicii că ei face totul corect! Sensibilzează-i cu tandrețe! Demonstrează oamenilor fericirea! Calcă-i cu dragoste! ”Baligați-le” cu generozitate! În cel mai rau caz, găurește-i pe câcăcioșii ăstea cu puritatea sufletească a organizației tale!

– Ei, și cum mai trăiești? – N-ai să mă crezi: La fel de bine!

Și în sfârșit! – Citiți cărți și comunicați cu prietenii pe facebook, Ok… O lacrimă amară, întotdeauna este mai uşor de îndurat, atunci cand o împarţi cu prietenul de suflet. Da, și Mărțisoare fericite vă doresc, dar nu pe urechi! ❤

– Mamă! Ce prostii ai scris aici? Tu mai bine ai găsi soluții! – vorba fiului meu unic…
😀

Aventura unui Prichindel

Viaţa noastră e un stres constant: la cineva vine de la locul de muncă, la altcineva – de la lipsa lui. Suntem mereu pe fugă, ne grăbim şi trăim într-un haos de sunete şi obiecte. Dar cât de mult visăm la pace, linişte şi armonie. Şi să rămâi de unul singur cu natura pentru a uita de probleme şi agitaţie. Cineva meditează şi se ascunde în sine, dar pentru mine nu e de ajuns. Aşa că am decis să merg într-o mică călătorie în Ţara armoniei şi a poveştii, mai ales că vine ajunul cu zăpada platinată… Uneori este atât de greu să înţelegi şi să simţi. Dar când acest sentiment apare pentru câteva clipe şi poţi atinge ceva fantastic, devine mai uşor pe suflet, şi inima nu mai bate într-o fereastră închisă… Visul într-adevăr a fost unul neobişnuit. Se făcea că un Prichindel mă îndemna cu o voce tainică: „Tu vei găsi ceea ce ai pierdut în aceste regiuni, în care zăpada acoperă pământul cu o pătură din ramuri roze, unde crengile copacilor sunt ţesute din ţurţuri argintii, iar ghearele păienjenișului îngheţat se transformă în păpădii. Acolo, unde iarba stă de vorbă cu neaua, şi merele cu căciuliţe albe întâmpină răsăritul. Unde sub o ploaie de sclipici aurii dansează arbori de minuni, iar lângă castele cu lăcăţi se pasc oiţe strălucitoare.”- „E cam ciudat acest lucru, – gândi cu voce Prichindelul. – Dar nu avem de ales. Urmează primăvara, deci în loc de odihnă de iarnă, voi fi nevoit să merg într-o vacanţă Straja, chiar dacă acest lucru contrazice obiceiurilor mele.” A aruncat o ultimă privire la peştera lui, a trecut pragul şi a înţepenit de uimire. În faţa lui s-a prelins un orizont fără de margini, iar un focar de soare generos împroşca luminiţe pe nisip. „Ce este? Partea laterală a pământului?- Prichindelul flutură din gene şi privi mai atent. – E în regulă… E doar ninsoare.” Pentru o clipă, s-a pus pe gânduri, se întrebă în ce direcţie să meargă. – Noroc,- i-a făcut Soarele cu ochiul, în căutarea reflectării sale într-un sloi de gheaţă. – Ceva s-a întâmplat? – „Da! S-a pierdut cheia de la camerele cu comori. Şi dacă nu o voi găsi, atunci în Regatul prichindeilor la primăvară nu va creşte iarba, nu vor înflori florile şi…” – E clar, – l-a întrerupt Soarele jucăuş alunecând în jos, – nu pierde timpul, mergi spre Vest, la parcul de aventură Straja, urmând indicatoarele. – „Mulţumesc, – murmură Prichindelul, – Va fi, cu siguranţă, o aventură de iarnă neobişnuită.” În zori, Prichindelul a nimerit într-o pădure necunoscută. Pomii de Crăciun dormitau sub o plapumă deasă albă, iar cei mai mari păzeau solemn somnul lor. O linişte absolută a umplut spaţiul întreg… – „Frumoasă este iarna asta! – gândi Prichindelul – Poate ar trebui să schimb orarul cel mare şi să nu mă ascund în peşteră în acest timp minunat?”- O voce i-a întrerupt gândurile: – Eşti în căutarea unei chei? – Piticul nostru privi în jos şi văzu o veveriţă pe care mai n-a călcat-o, de mică ce era. – Mergi pe drum, te va duce la Vila comorilor Straja… Veveriţa a dispărut în tihnă la fel precum apăruse. Piticul obosit, a reuşit să ajungă departe la unul dintre vehicule bizare. Soarele din ceaţă îi făcu cu ochiul, şi el şi-a dat seama, că este pe drumul cel bun… Un oraş în luminiţe de foc. „Iată un castel în aur!” – a exclamat Prichindelul. Şi toată noaptea el a rătăcit printre casteluţe şi zăpadă, admirând farmecele lor. Minunile continuă: Zăpada părea roză. Cerul era de un senin transparent, iar pinii argintii… Şi lăbuţele puilor de brazi chiar erau acoperite cu pânze fine platinii, de aceea şi semănau cu păpădii. Obosit, dar fericit, Prichindelul s-a aşezat pe zăpadă. Apoi, privi în jurul lui: – „Iată cum! Păi, eu din peştera mea sunt la doi paşi de această minune şi am făcut înconjurul lumii, şi nu era greu să consult un site, dar dacă eşti un leneş, ai multe de pierdut şi poţi rămâne fără un sejur Straja! Şi totuşi a fost o experienţă de neuitat!” Soarele făcu-i din nou cu ochiul, privindu-l din ţurţuri. Va fi o primăvară adevărată. Şi va avea ce povesti prichindeilor săi. Trebuie de gândit şi referitor la orar. Doar nu poţi să pierzi din vedere o aşa ocazie, în această vreme minunată?!”

Tu niciodată n-ai văzut steaua ta, dar ştii, că ea este Acolo… Poate de aceea, noi şi trăim între cer şi pământ? Pentru a fi aici şi acum, în acest moment? Nu să trăim cu resturi, iluzii ale trecutului sau viitorului. Şi din acest motiv, nu permitem prezentului să fie azi cu noi, apoi regretăm că nu am apreciat aceste valori ale prezentului…

Articol scris pentru SuperBlog 2014!