M-a făcut fiul să ies din casă

Cât de minunat este să fii în viaţă, în înţelegere cu oamenii dragi ţie… Niciodată nu mi-aş fi făcut griji pentru mine sau vârsta mea, dacă ştiam că voi fi în continuare iubită, la fel şi eu pe cineva. Trecutul învaţă să apreciem prezentul, şi n-aş dori să-l stric cu grjile pentru viitor, dar acest gând vine odată cu anii, precum şi înţelepciunea odată cu experienţa… Noroc de tinerii care ascultă şi învaţă de la părinţi. Și e mai mare norocul atunci când lucrurile iau o întorsătură precum în povestea de mai jos… – Trăieşte fiecare zi şi bucură-te de ea! 

Este istoria unei familiei cu nevoi speciale, precum se cuvine de spus corect. Mama îşi educă singură copilul, este demult divorţată, fiul atunci nu avea nici trei ani. Ea are o dizabiltate fizică, neobservată de un ochi neatent. Fiul are 15 ani, mama – 36, lucrează redactor la Casa Presei. În ultimul timp, viaţa ei s-a transformat într-un iad. Dacă până în clasa a şaptea fiul învăţa bine, acum au apărut note de patru-cinci. Mai rău, ea dorea numai un lucru: ca Ilie să termine nouă clase, să obţină măcar o meserie! Invitaţii constante la şcoală, cu discuţii în care profesoara îi reproşa direct şi fără ceremonii, în prezenţa colegilor, care nici ei nu scăpau ocazia de a-i relata faptele urâte ale fiului, încă şi despre rezultatele slabe în studii. Deprimată, iritată, ea mergea acasă simţindu-se complet lipsită de putere pentru a putea schimba ceva. Acuzaţiile şi notaţiile ei, fiul supărat le asculta în tăcere. Temele pentru acasă, în continuare nu le învăţa, şi nici prin casă nu ajuta deloc. Iată şi astăzi ea a venit acasă, iar în odaie din nou – o dezordine totală. În dimineaţa când pleca la muncă, i-a ordonat cu stricteţe să cureţe prin odaie după ce va veni de la şcoală…

Punând ţigaia pe aragaz, mama obosită şi fără dorinţă a început să strângă prin casă. Ştergând praful, brusc a observat că lipseşte vaza de cristal, dăruită cândva de o amică la ziua ei de naştere. Ea a înţepenit de spaimă: este un lucru de valoare, nu are aşa bani pentru a procura alta. Nu cumva fiul ei a scos-o din casă şi a vândut-o? Gânduri îngrozitoare una după alta mişunau în capul ei. Nu demult l-a văzut cu nişte băieţi dubioşi. La întrebarea ei, cine sunt, fiul a mormăit ceva neclar, iar pe faţa lui se citea:”Nu e treaba ta!”

”Sunt dependenţi de droguri!” – i-a tăiat-o creierul. O, Doamne fereşte! Iată cine l-au făcut să vândă vaza! El singur nu putea s-o facă! El nu este aşa! Dacă şi el fumează iarbă? Sau, mai rău?.. Mama s-a repezit să coboare pe scări. În curte era deja întuneric, pe stradă se observau rarii trecători grăbiţi acasă. Încet, ea a revenit acasă. ”Sunt singură de vină” – şi-a spus în gând. Singură! În toate. El demult nu se simte bine acasă, cu toate strigătele şi învăţămintele ei. Chiar şi dimineaţa îl trezeşte ţipând. Şi – cu serile! Toată seara strigă la el!

– Fiule, scumpul meu, ei şi cu ce mamă nefericită te-ai pricopsit tu! – A plâns mult timp. Apoi, a prins să cureţe cu grijă prin casă, pur şi simplu, să stea aşa mâhnită – nu mai avea putere…

Ştergând frigiderul, a dat peste o revistă. A tras-o… S-a auzit un sunet sfâşietor de sticlă spartă. Acum a văzut că erau fragmentele vezei recent dispărute.

’’A spart-o… A spart-o! – brusc şi-a dat seama ea şi a izbucnit din nou în plâns. De data asta de bucurie. Deci, vaza a fost spartă întâmplător, şi nu a dus-o nicăieri, – a ascuns-o. Şi iată acum, Prostuţul nu vine acasă, i-e frică! De odată a îngheţat, – nu, nu era el prost. Mama şi-a imaginat cum ar fi să vadă ea vaza spartă cu furia ei interminabilă… A oftat cu greu şi a pornit să prepare cina. A pus-o pe masă, a întins şerveţelele, a aşezat farfuriile.

Fiul a venit la miezul nopţii. A întrat şi s-a oprit în tăcere la uşă. Mama se repezi spre el. ’’Ilicuţă meu, dar unde ai stat aşa de mult? Te-am aşteptat şi m-am epuizat de griji şi frică pentru tine. Ai îngheţat? I-a luat mâinile reci, i le-a încălzit în ale sale, i-a sărutat obrazul – şi a spus ’’Du-te, spală mâinile. Am pregătit mâncarea ta preferată’’. Neînţelegând nimic, fiul a mers să spele mâinile. Apoi, a pornit spre bucătărie, dar ea a spus:’’Am pus masa în salon’’

Fiul a pornit spre salonul, unde de data aceasta totul parcă era deosebit de curat, îngrijit, frumos, s-a aşezat la masă. ’’Mănâncă, fiule!’’ – auzi el vocea blândă a mamei sale. El deja a uitat când mama i se adresa astfel. S-a aşezat, aplecând capul, fără să atingă nimic. ’’Ce-i cu tine, fiule?’’

• Am spart vaza, – a spus el cu vocea tremurândă.
• Ştiu, micule. Nu-i nimic. Totul se strică odata şi odată.

Dintr-o dată, aplecându-se peste masă, fiul a izbucnit în plâns. Mama s-a apropiat de el, l-a cuprins de umeri şi a pornit să plângă şi ea. Când s-au liniştit, ea a spus:

Iartâ-mă, fiule! Strig la tine, mă cert. Mi-e greu, scumpul meu. Crezi că eu nu văd că nu eşti îmbrăcat la fel ca colegii tăi? Că nu-ţi pot procura abonamente la bazin sau antrenamente?.. Sunt obosită, muncesc mult, aduc lucrul şi acasă. Iartă-mă, mai mult nu te voi certa niciodată!

Au cinat în tăcere. La fel, au mers la culcare. Dimineaţa, nu a mai fost nevoită să-l trezească. S-a ridicat singur. Petrecându-l la şcoală, ea pentru prima dată a rostit nu ’’vezi la mine!’’, ci l-a sărutat pe obraz spunând:’’Ei, bine, pân-diseară!’’

Seara , când a venit acasă, a dat peste podeaua spălată, şi cină pregătită de fiul ei – a prăjit cartofii…

De-atunci, ea şi-a interzis în general, să discute cu el despre şcoală, despre notele primite. Dacă chiar ea este îngrozită de frecvenţele rare la şcoală, atunci ce simte copilul ei? Şi când fiul i-a spus brusc că va urma clasa a zecea, mama nu şi-a arătat îndoiala. Într-o zi, pe-ascuns, s-a uitat în agenda lui şcolară – fiul nu avea niciun patru sau cinci…

❤ Svetlana Vizitiu, Impresii

Sensul vietii

Există o mulţime de situaţii când unui om i se pare că viaţa pentru el a pierdut orice sens. Cel mai des, aşa gândesc oamenii căror li s-a întâmplat o tragedie asociată cu pierderea celor dragi. Mai rar, acel sentiment îl trăiesc şi cei care au divorţat sau au pierdut un loc de muncă, fie bunuri materiale. În acel moment, atunci când apar astfel de gânduri că NU ARE SENS SĂ MAI EXISTE, omul se află într-o stare de depresie sau de inadecvare.  Cel mai probabil, el nu este conştient sau nu doreşte să înţeleagă dacă într-adevăr sensul vieţii o constituie acea pierdere… Până nu se întâmplă o dramă sau o tragedie (Doamne fereşte!), puţini din noi se gândesc la ce înseamnă FERICIRE şi care este sensul vieţii. În cele din urmă, până la pierdere, omul nici nu s-a gândit că sensul vieţii lui e anume în acea persoană… Ai trăit… nu într-o lume pustie. Ai fost înconjurat şi îngrijit de persoane dragi, scumpe şi aproape de tine, pentru care ai trăit şi tu şi ai muncit şi care au avut nevoie de grija ta, respectiv şi de dragostea ta. Lumea ce te înconjoară… nu s-a prăbuşit.  Copiii, părinţii, cei dragi şi scumpi, în fine, chiar şi tu – sunteţi tot sensul prezentului şi viitorului vostru. Te doare, dar doare şi pe cei de alături, PRIVEŞTE în jurul tău, şi te vei convinge că există şi alte persoane care au nevoie de dragoste şi ajutorul tău!

Circa cinci-şase ani în urmă, după un accident teribil, o femeie şi-a pierdut fiica şi soţul. Vestea tragediei a doborât-o: psihoză şi isterie, doar singura dorinţă de a muri… Alături de ea au fost specialiştii, colegii şi oamenii dragi, în special, nepoţica micuţă, care au ajutat-o pur şi simplu să supravieţuiască. În viaţă, soarta rar se confruntă doar cu o întâmplare.  După câţiva ani de la acel accident teribil, a decedat şi mama ei. Viaţa continuă într-o uluire ca prin ceaţă, prin lacrimi şi durere. Conştiinţă lovită ca prin fulger, şi în cele din urmă femeia a realizat că oamenii de alături suferă şi ei, că sensul vieţii continuă în nepoţica şi rudele sale dragi… Probabil, în acel moment, această femeie inteligentă şi-a dat seama cât de scurtă este viaţa, că există persoane care au nevoie de dragostea şi grija ei şi că trebuie să le reuşească pe toate… Viaţa treptat se umple cu Sensul ei… Doamne ajută în continuare!

O mamă disperată că va educa de una singură copilul, după ce soţul lipsit de câţiva ani, peste hotare şi-a găsit altă femeie şi, în continuare nu mai are nevoie de ea… Mai grav e că ea crede în inutilitatea sa ca femeie şi că nimeni nu va mai avea nevoie de ea! Timpul tratează, dar cicatricile rămân, şi clipele pierdute în lacrimi vor spune cu părere de rău rostul acestei pierderi… Are sens să plângi după cineva care nu te-a preţuit niciodată nici pe tine, şi nici pe copilul tău?

Viaţa nu are sens doar atunci când înainte e doar pierdere şi nimic din opţiuni sau soluţii… Iar tu CONTINUI SĂ TRĂIEŞTI. Înseamnă că poţi să găseşti în viaţă acele valori pentru care tu, pur şi simplu, ai nevoie să trăieşti. Fii optimist! În orice caz, doar egoist să nu fii. Pentru cineva chiar TU eşti sensul vieţii!

Ce a fost rămâne în memoria noastră. Iar memoria – este trecutul nostru. TREBUIE SĂ TRĂIEŞTI CU PREZENTUL ŞI VIITORUL. Acesta este sensul vieţii! Doamne ajută!

PS. Nu încerca să convingi un rechin că poate deveni mai bun… În goană după răutăți, nu simte foame, nici bun-simț!
Nu-i vorbi de valori unui hapsân de putere! Nu-l schimbă doliul de mamă, și nici averea!
#SVizitiu

❤ SV

Dina Ciocanu protagonistă la Clubul Impresii din viață și cărți

”Da, la Club nu vom face propagandă, dar vom vorbi despre lucruri utile, nu vom bate apa în piuă. Clubul nu trebuie să fie numai vorbărie, ci loc unde poţi spune adevărul. Are în denumire şi IMPRESII… Eu mi-oi exterioriza impresiile, aşa ca să nu supăr pe nimeni. Vorbind de soluţie – oare poate să vină soluţia, când lumea trăieşte încă în veacul sovieticilor? Când îşi cântăreşte necesităţile în ”Moscovscaia colbasa”? E nevoie de a educa societatea, de a o face să accepte adevăratele valori. Şi nu e nevoie de mare filosofie, de Aristotel ori nu ştiu cine…” – a spus Dina Ciocanu, a 84 protagonistă la Clubul ”Impresii din viata si carti”, eveniment creeat în incinta Bibliotecii Municipale B. P. Hasdeu. După o pauză de două luni, un început de bun augur, ca şi toate celelalte până acum… Iar moderatorul şedinţei a fost celebrul scriitor şi blogger Dumitru Crudu.

Dina Ciocanu:”Mulţumesc din suflet, Svetlana Vizitiu! Mulţumesc Clubului Clubul ”Impresii din viata si carti” că mi-a permis să-i fiu oaspete azi! Mulţumesc ţie, scump Dumitru Crudu! Prin prezenţa ta, evenimentul a fost deosebit şi mă simt măgulită că anume tu mi-ai fost alături în această zi. A fost o serată frumoasă, cu puţină lume şi mult suflet. Nu au venit oameni întâmplători, am simţit prezenţa fiecăruia, pentru că am simţit implicarea. A venit colega mea de facultate Marina Turculet, de la Bender – cât de plăcută a fost revederea!!”

 Dar vă rugăm să urmăriţi toată activitatea Clubului de azi în imaginile şi filmele de mai jos! vivat! Deschideţi albumul Protagonista Dina Ciocanu la Clubul Impresii din viata si carti și filmul integral mai jos:

Protagonista s-a născut de Sf. Andrei, pe 13 decembrie, în fine, anume în ajun mi-am dorit să scriu despre ea ceva şi să afle toată lumea. Despre Dina Ciocanu am scris articole cu recenzii la două romane, prima istorică ‘’Fântâni fără ciutură’’ şi ”Pompeea”, pe care le puteţi citi din nou aici: https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2016/12/12/dina-ciocanu-fantani-fara-ciutura-la-multi-ani/
https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2017/08/11/pompeea-de-dina-ciocanu-indemn-la-lectura/

Diana Ciugureanu: Are un titlu de carte genial. Urmează să lecturez lucrarea Dnei Dina Ciocanu, „FÂNTÂNI FĂRĂ CIUTURĂ”. Și cum mă consider excepțională sau în limbajul altora, nebună, fie și peiorativ, propun să modificăm stema creaturii ocupanților – RîMî – prin a plasa în centrul acesteia, o fântână fără ciutură. Ce ziceți, nebunia mea este frumoasă sau oribilă ca problema acestei capturate palme de pământ? Sincer, lupt în continuare să devin o fântână cu ciutură, adică integră, iubită de Dumnezeu și Binecuvântată. Doamne, ajută! Basarabia e România!

Marina Turculet:”Într-aderăr merită să fie citită, nu numai citită, dar și recitită. E cartea despre noi toți, e cartea unui neam trecut prin multe greutăți, dar care nu a plecat capul. Dragii mei, să-i mulțumim Dinei Ciocanu pentru această minunată operă. (Mult mi-aș dori ca Doamna Ciocanu să ne bucure cu un nou roman, în care tânăra generație din „Fântâni fără ciutură” va realiza Unirea).”

Dina Ciocanu cu proprii opinii şi remarci despre oameni, club şi cărţi:

”Fântâni fără ciutură Dina Ciocanu”:”E nevoie de a-i trezi omului conştiinţa naţională, atâta tot, să ştie cine e şi de unde vine. Atunci el îşi va da seama pe ce lume se află”. Propaganda sovietică i-a făcut pe români slabi, fricoşi, indiferenţi, prin metodele pe care le-a aplicat. În realitate, Basarabia noastră a fost varianta masivă a închisorii de la Piteşti, iar acum omul trebuie ajutat să scape de influenţa lui Ţurcanu, că el încă face victime. Cartea mea e o lecţie de istorie şi nu-i un fals, cei care au citit-o m-au făcut să mă simt mândră pentru ea. A vorbi istorie nu înseamnă a face propagandă, doar aşa e, nu? E adevărat sau nu?”

”Cartea mea e literatură artistică bazată pe evenimentele istorice prin care a trecut neamul nostru. Oare e propagandă a spune adevărul? „sa venim cu idei bune pentru fortificarea societatii” – atunci când nu cunoaştem realitatea? Atunci când vine cineva peste noi şi ne spune că nu suntem cine suntem? Atunci când nu ne cunoaştem strămoşii? „sa invatam de la stramiosi si alte popoare” ne e de ajuns nu să învăţăm de la strămoşi, ci să recunoaştem în sine cine au fost strămoşii noştri, iar de la alte popoare, precum cei care ne ocupă acum o bucată de ţară, cu armata care staţionează împotriva voinţei poporului în Transnistria, nu avem ce învăţa. Poate doar ura, ca s-o putem extinde asupra lor. Să le-o întoarcem, să le spunem că nu avem nevoie de ea, să şi-o ia şi să plece.”

”Da, ştiu ce este genocid. Am şi idei constructive. „Pentru omenire” – bucăţica aceasta din text e de prisos. La „omenire”, fiecare aduce aportul său, mai mult sau mai puţin semnificativ. Citiţi cartea mea şi atunci n-o să-mi puneţi întrebări generale, ci o să vreţi să discutăm. Da, dacă vreţi, numiţi-o propagandă antisovietică – eu îi zic adevărul despre istoria noastră. Oare nu destulă propagandă antietnie am înghiţit în toţi anii sovietici, ba continuăm s-o suportăm? De ce să nu existe rezistenţă împotriva a ceea ce ne-a fost IMPUS de Kremlin? Ce e rău într-o propagandă antisovietică, dacă se merită? De ce cineva are dreptul la propagandă, dar altcineva nu? Important e să spui lucrurilor pe nume. Eu am reieşit din adevăruri istorice, scriind cartea, am citit mult, am vorbit cu lumea. În acele două rânduri scrise de dumneavoastră, simt ironie. N-ar trebui. Lecturaţi cartea, apoi veţi avea dreptul la această ironie.”

Despre cartea ”Pompeea”: Dina Ciocanu– ”În curând, veţi avea ocazia să vă sustrageţi de la cotidian şi să peregrinaţi puţin prin lumile de departe, pline de emoţii şi contradicţii. În lupta pentru fericire, vă veţi regăsi mulţi în această carte… Nu voi dezamăgi cititorii, chiar dacă romanul acesta e atât de divers de Fântâni fără ciutură. Cu toate că, există în ambele şi ceva comun. Poate, intenţia mea ascunsă; poate, forma pentru care sunt mai sensibilă.”

Eugeniu Caţaveică:”Simplicity is key to success. This is a principle that has been always guiding me, be it a simple decision making or a tough struggle for solution finding.
That said, I want to congratulate my lovely wife, Irina Caţaveică, with her first book cover design. Simplicity and joyful mood are the words that come to my mind when I look at her work. A first step into the world of art and creativity.
On a side note, the book will soon be published. It’s Dina Ciocanu‘s second book. Looking forward to reading the English version of the book as soon as it gets published.”

Alte surse despre Dina Ciocanu:

https://www.facebook.com/events/567537230117221/ eveniment creat la Clubul IVC

https://www.facebook.com/fantanifaraciutura/ – Fântâni fără ciutură Dina Ciocanu

Acum nimeni nu-l consideră nebun… Viaţă dupa moarte.

A supraviețuit morții sale clinice. I-a privit morții direct în ochi, și cu toate că niciodată n-a crezut în ea, acum este ferm convins că există viață și după moarte. Greu de crezut, desigur, dar povestea lui despre viața în lumea de apoi, cu atât mai mult devine convingătoare pentru că naratorul este neurochirurg cercetător vestit și… care nu merge la biserică… Mii de supraviețuitori, mii de oameni sunt care s-au confruntat cu moartea clinică și povesteau despre ”lumina din capătul tunelului”, dar cei de știință insistă că este vorba de halucinații. Sincer vorbind, să găsești un om de știință care crede în viață de după moarte, nu e atât de simplu. Dar unul dintre cei mai recunoscuți și experimentați în domeniul neirochirurgiei din SUA, Dr. Aleksander Eben a devenit și unul dintre cei care crede că experiența lui a fost ceva mai mult decât o halucinație.

Recent, creierul lui a fost atacat de o boală rară. O parte a creierului care controlează emoțiile și gândirea, adică ceea ce ne face umani, – a stopat la el, blocaj complet. Șapte zile a fost în comă. Atunci când medicii au decis déjà să oprească tratamentul, și rudele lui au dat acordul pentru eutanasie, Aleksander Eben brusc a deschis ochii. A revenit la viață… Recuperarea lui a fost un fenomen medical. Dar miracolul real al povestii lui se regasește în cu totul alt context. În acel moment, cât timp corpul lui se afla în stare de comă, omul a plecat dincolo de această lume și parcă se întâlnise cu o ființă angelică, care i-a dezvăluit domeniul de aplicare al existenței super-fizice. El susține că s-a întâlnit și a atins sursa  ”Universului însuși”…

Nu este fantezie. Înainte, el nu credea în Dumnezeu, nici în lumea de apoi, nici în existența sufletului.  Astăzi, celebrul medic pentru evoluția lui profesională consideră că adevărată sănătate poate fi dobândită doar atunci când înțelegi că Dumnezeu și sufletul sunt o realitate, iar moartea – nu este capătul călătoriei noastre, ci doar un punct de trecere al existenței noastre în altul. Nu ar fi oferit nimeni atenție acestei povești, doar că s-a întâmplat într-adevăr cu o persoană atee, absolut indiferentă credinței. Istoria a devenit revoluționară, deoarece nici un cercetător științific, fie și o persoană cu credință nu poate ignora experiența lui sau faptul revenirii lui din comă la viață… La urma urmei, mulți dintre pacienții lui, de asemenea, cândva au revenit la viață din comă. Unii dintre ei susțineau aceleași povești cu ”soarele din tunel”, dar atunci neirochirurgul cunoscut le considera, pur și simplu, halucinații… Acum Eden le poveștește studenților lui despre ceea ce a pătimit, și nimeni nu-l consideră nebun… Din cartea lui A. Eben ”Proof of Heaven: A Neurosurgeon’s Journey into the Afterlife” aflăm că experiența de moarte clinică, de obicei, schimbă încredibil de mult omul, și dacă ați avut o boală gravă, fie un accident major, aceasta vă poate influența viața mult mai mult decât vă puteți imagina. Cartea a fost vânduta într-un număr de două milioane de exemplare la nivel mondial. Succesul volumului său a dus la scrierea unei noi cărţi: „The Map of Heaven: How Science, Religion, and Ordinary People Are Proving the Afterlife” / „Harta cerului: Cum știința, religia și oamenii obișnuiți dovedesc viața de apoi”. În acest nou volum, autorul face echipa cu înțelepții din trecut, cu oameni de știință moderni și cu oameni obișnuiți care au avut experienţe spirituale profunde pentru a arăta realitatea raiului și adevăratele noastre identități ca ființe spirituale. Vă recomand să citiți cele mai izbitoare momente din călătoria autorului în lumea de apoi…

”N-am invidiat niciodată pe cei care au crezut că Iisus, pur și simplu, a fost mai mult decât un om bun – o victimă a societății. I-am compătimit profund pe cei care credeau că undeva, acolo, există un Dumnezeu, care ne iubește cu adevărat. De fapt, eu am fost cel care i-a invidiat pentru sentimentul de siguranță, de apărare, – un simț care le oferea această credință oamenilor. Însă, eu ca om de știință, pur și simplu, am știut, dar n-am crezut.  Nu există o explicație științifică a faptului că în timp ce corpul meu era în comă, mintea și lumea mea interioară au fost în viață, bine-sănătoase, nu!  În același timp, cât neuronii din cortexul cerebral au fost învinși de bacterii, conștiința mea a plecat în alt Univers, mult mai mare, – o dimensiune, pe care nici nu mi-am putut imagina și pe care preferam să cred una ”ireală”. Ea există, și ceea ce am văzut și am cunoscut, literalmente mi-a deschis o lume nouă: O lume în care noi suntem mult mai mult decât un creier și un trup, pur și simplu, și unde moartea – nu e o atenuare a conștiinței, ci mai curând capul unei călătorii enorme și foarte pozitive… În Rai totul este intens şi unit, totul este Unul. Mă simţeam ca un fluture într-un roi cu milioane de alţi fluturi care zburau împreună. Auzeam imnuri, un cor cântând, iar ecoul vocilor mă învăluia, simţurile mele se amestecau, văzul şi auzul nu mai erau separate. Auzeam frumuseţea şi vedeam muzica. Iar muzica era doar manifestarea unei bucurii pure, pe care aceste fiinţe nu o mai puteau ţine în ele, bucuria trebuia exprimată.”

Cert, că acum el crede ferm în Dumnezeu!..

❤

Pașaportul pierdut

Un lucru real și evident pentru mine: în viața noastră nimic nu se întamplă pur și simplu. Atunci când apare o situație oarecare, cu certitudine trebuie să o primim adecvat și să supraviețuim, înseamnă deci, că pentru ceva anume acest fapt este totuși necesar. Sunt convinsă, că pe tot parcursul vieții noastre cei de sus ne trimit semne de avertizare. Doar că nu întotdeauna le vedem și înțelegem.
Dar astfel nu am fost întotdeauna, – unele istorioare mistice m-au făcut să chibzuiesc diferit. Voi povesti despre unul dintre cele mai curioase cazuri din viața mea.
Timp de doi ani, mă pregăteam să plec într-o călătorie îndepărtată, – odihnă într-un următor concediu. M-am familiarizat cu destinații turistice, cu aprecierile, privind imaginile, m-am consultat cu amici, și desigur, strângeam bani de călătorie. Și iată, că a venit momentul când totul era gata: am procurat lucrurile necesare și biletele. A rămas doar să ajung până la ziua plecării în călătorie. Timpul trecu teribil de greu, eu eram ca un butoi de pulbere, toată în așteptare a vacanței. Nici nu puteam mânca normal de emoție. Geamantanele erau deja strânse, totul gata, eu știam unde se află fiecare detaliu sau mărunțiș, dar, mai mult de lenevie, am decis să verific din nou. Și ce spaimă m-a apucat atunci când n-am găsit pașaportul la locul lui!
Am început să-l caut. Țin minte foarte bine că l-am pus laolaltă cu banii în buzunarul interior al jachetei, mai aproape de inimă, ca să nu-i fure. Pân-la plecare rămâneau șase ore și încercam să mă calmez că pașaportul e undeva în apropiere și că se va găsi neapărat.
Am scotocit tot apartamentul, am alergat la magazin să întreb, poate brusc l-am scăpat pe-acolo, dar nu l-am găsit. Vă imaginați, cât de dezamăgită am fost! Șase ore au zburat, concediul planificat a fost perturbat, și eu am izbucnit în plans de neputință. Două zile am plâns cu resentimente și mâinie, doar această călătorie era visul meu în ultimii ani…
Iar în seară am aflat de la știrile TV despre microbuzul răsturnat, toți pasagerii au fost zdrobiți, numai șoferul a supraviețuit. Am telefonat la agenția de la care trebuia să plec în călătorie, și s-a dovedit că în acest autobuz mergea grupul în care eram și eu înscrisă. Îmi pare rău pentru victimele și rudele lor, eram îngrozită, dar… am simțit un sentiment de ușurare.
După câteva zile, m-am calmat nițel și am decis să merg la o prietenă în satul ei natal, chiar nu puteam rata concediul. Vă imaginați surpriză mea atunci când din jacheta care am luat-o în mâini… a căzut pașaportul?
Să-mi fi povestit cineva, aș fi crezut că omul are ceva cu psihica lui. Însă, ce a fost s-a petrecut cu mine! Și eu singură cu greu cred în această mistică, doar că să nu observi pașaportul într-o jachetă subțire este pur și simplu imposibil!
De-atunci, am început să fiu mai atentă la semnele trimise de sus, care desigur că au mai apărut în continuare… Eu sincer cred în existența lui Dumnezeu! Și mai știu, că dacă este destinat să se întâmple ceva, se va întâmpla numaidecât.

❤

Emoţii de bădărani

Fiecare omuleţ are un vis. Nu e unul obişnuit, cum ar fi să cumpere un ou Faberge, dar cam aşa la nivel global, ceea ce ar schimba radical existenţa, şi atunci, – va începe Viaţa! Chiar aşa: Viaţa, de la un nou aliniat. Se începe, se întinde cât un caşcaval şi nu se termină niciodată. Fără deranj. Cine nu se supără, nu e bădăran, iar cine se supără, – duce un trai de bădăran… În ambele cazuri, în societatea asta esti un bădăran! – Conformează-te, şi taci! Confruntându-te cu probleme în căutare a unui loc de studiu sau de muncă, cu serviciul, la care chiar trebuie să lucrezi, cu banii care nu sunt îndeajuns… Un bădăran deja la vârsta de treizeci de ani va înţelege, că tot ce-l înconjoară – este ultima staţie. Soţia morocănoasă, copiii care urlă, socrul care ocupă toaleta, şi un sos necomestibil la nişte paste arse – totul este totul! Barem, am sosit, iar apoi – nimic! Nici bine, nici rău. Soacra niciodată nu va muri, iar la tombolă cât n-ai cheltui, nu vei avea potul cel mare. Staţia Făr-de-Speranţă! – şi poţi să nu mai cobori din tren, nu se va schimba nimic. Dar cum vine cu izbucnirea viselor, oare e totul înzadar? Adormind în adolescenţă, al nostru bădăran visa să devină domnitor al universului! Sau în caz extrem, un George Clooney. Iar aici, nu există nici un Hollywood, nici maşină a timpului. Fiecare tocilar în sinea lui se consideră un Împărat. Iată, acel Bădică hip-hop este destul de fericit, e sudor de meserie şi face în jur de o mie euro lunar, iar împăratul nostru consideră că merită mult mai mult. Aşa l-a educat societatea-mamă, şi de aceea, el îşi vede locul său în viaţă cu o treaptă mai mare. Atât de mare, cum ar fi el pe – Olimp, şi soţia lui – cu un tatu sau puiet la poale, fie cu o zgardă în cavitatea bucală. – Hopa, şi cu un ochi învineţit… Şi aici, din adâncurile subconştientului iese visul cel de bază al eroului nostru – o babă bogată, pe care o găseşte pe o reţea de socializare, şi care-i dă bani. Nu, nu vă hliziţi, oameni cruzi! Asta noi înţelegem că el nu va fi în stare să o satisfacă cu nişte boarfe de piele. Poate doar cu un trandafir, şi-atunci ea va deveni fericită doar de la o privire a lui? – Aţi privit ”Matrix”, partea a doua, se pare? Un bastard de francez fals s-a uitat la o doamnă în restaurant şi o satisface cu privirea lui. Astfel şi visează: el – pe ea, iar baba îi cumpără un BMW, o moşie la Monaco… Unde se vor băga copiii, soţia şi socrul cu toaleta, – de asta el habar n-are: Împăratu’ are alte griji. Mai presus de toate, el – se vede scăldat în ciocolată. Se plimbă, mângâindu-şi ego-ul de rebel, plus ochit şi binecuvântat de privirile femeilor, pe când prima lui soţie munceşte La Italia… – E bărbat, ce mai! Precum stripteuz-ul Tarzan, fără să se dezbrace. Acum puteţi să vă râdeţi cât doriţi, chiar dacă poate fi de neconceput acest amuzament în raport cu visele altora. Spune-mi, ce visezi – iată ce este cel mai sacru şi ireal…
Am un vis în care copiii mei sunt deja maturi, inţeligenti şi asiguraţi, cu nepoţii care-i adoră şi respectă. Cum se face, dar mai am nişte fobii că fac prea puţin pentru ei, şi nu reuşesc să-i ajut precum ar dori… De aceea, şi este doar un vis, nu planuri.
Să visezi la bărbaţi bogaţi, frustraţi şi fără emoţii sau sentimente, – în capul meu există deja un subînţeles că omul nu e doar un portmoneu, – e cu o mulţime de gândaci în capul lui, dar am şi eu pe ai mei câte doreşti. Să visezi la o dragoste nebună, – păi, aşa ar trebui să te cheltui emoţional în răspuns; în general, poţi avea multe supărări pe cap, de altfel, reprimarea dorinţelor provoacă o serie de frustrări. Să visezi la banii căzuţi din pod, – e şi asta un motiv pentru necazuri, de obicei, banii singuri nu vin la nimeni. Visul la ţările îndepărtate, eh, – numai nu cu a mea aerofobie, dar e mai mare lenea de a urma iadu’ pustietăţii. Ce aş mai visa la India, – nu am nici un drept, căci n-am parale… N-ai parale, – nu ai dreptul să visezi! Astfel, parcă am de toate de ce e nevoie pentru un trai decent… Poate doar de sănătate, locuri de muncă pentru copii, bani… Din nou, – banii… De altfel, este o exprimare sănătoasă a emoţiilor pe măsura unei societăţi care de zeci de ani se tot maturizează şi nu se poate opri din limita de stoc… În continuare, rămânem copii într-o comunitate, care mănâncă banane occidentale. Iar merele las’să putrezească, nu are cine să le culeagă…
Articolul este scris pentru competiţia SuperBlog 2014

Legenda microbilor

Omul este o fermă pentru microbi. Pe scurt, microbii au fost şi rămân într-o stare constantă de iubire. Nu e o dragoste pentru aproapele sau pentru copiii lor, e o dragoste pentru toate lucrurile ce le înconjoară, o dragoste pentru ceea ce sunt ei înşişi, de viaţă şi de moarte – tot ce constituie din trup şi existenţa lor. Organismul omului satisface pe deplin necesităţile lor minore şi ei sunt conştienţi de siguranţa lor absolută şi de dreptul de proprietate asupra procesului, ştiind că unicul principiu adevărat de coexistenţă e cel de nu a face rău aproapelui şi, cel mai important – corpului. Pur şi simplu, nu au existat alternative şi aşa numite concepte stupide ca binele şi răul. De aceea, ei nu îşi pierd timpul cu dispute inutile şi argumente filosofice tâmpite. Dintotdeauna microbii, pur şi simplu, s-au bucurat de viaţă şi iubire. Acum nimeni nu mai ţine minte cum s-a întâmplat, ce a fost şi de unde a apărut acest virus, – poate a fost strămutat de pe o altă planetă sau e o nebunie intenţionat contagioasă, iniţial fondată pe principiul de evoluţie? Ca nebunii, se caţără pe înălţimi ale societăţii, dând buzna falnic peste colegi, unul peste altul, depunând sămânţă şi obţinând germenii lor. Şi nu se mai pot opri, pentru că în acest caz microbul va fi nevoit să dea ajutor celui apropiat, cedându-i locul şi atunci altul va ocupa tronul lui, iar el va rămâne la fundul acestei societăţi crude, fără resurse vitale şi văitându-se de scârbă. La urma urmei, nu pot să stea cu toţii pe un tron! Sensul existenţei lor se reduce la satisfacerea pasiunilor lor, fiind mereu în cautare de alte modele de plăcere. Urmaşii lor sunt educaţi la fel, conform propriei imaginii şi asemănări, cum să cucerească vârfurile societăţii, fie să se apropie de ele… Gândind la faptul că ar trebui să-şi iubească aproapele, ei recunosc că într-adevăr nu se iubesc. Îndemnând pe fiecare să caute lumina, ei recunosc că se află în beznă. La urma urmei, dacă ar vedea într-adevăr lumina, nu ar fi în întuneric! Adesea microbii se adună în grupuri pentru a discuta şi filozofa pe tema „Dacă e rezonabil un trup?”. Şi dacă e rezonabil, atunci „Cu cât mintea lui este mai perfectă ca a noastră”? Fiind preocupaţi de sine, microbii nu vor să vadă urmările catastrofice ale activităţii lor… În condiţii favorabile numărul de microbi începe să crească rapid. La fiecare 20 de minute el poate creşte de două ori. Mânile ude răspândesc de 1000 de ori mai multe bacterii decât cele uscate. Mai mult de atât, pe mâini ei trăiesc până la trei ore. De pe mâini agenţii patogeni nimeresc pe diferite suprafeţe… Oamenii au o frică maniacală de veceuri publice şi, pe bună dreptate, există motive. Dar experţii sunt convinşi că ne putem proteja de bacterii chiar şi într-o toaletă publică. Se spune că cea mai curată este cabina alăturată de uşa din faţă şi care este rar folosită. Mai mult de atât, nu scaunul de veceu e cel mai poluat. Poate că acest lucru se datorează faptului că oamenii pun hârtie igienică înainte de a-l utiliza… Focarul de infecţie deţine anume titularul hartiei igienice sau al prosopului pliat. Pe un titular au fost găsite de 150 de ori bacterii mai multe decât pe un scaun de veceu. Aşa infecţii ca Acinetobacter şi Enterobacter, care cauzează infecţii periculoase ale uterului, tractului urinar şi pneumonie etc. Potrivit medicilor, cel mai bun mod de a vă proteja de microbi – să vă spălaţi pe mâni cu apă şi săpun antibacterian, după ce vă ştergeţi cu un prosop de hârtie, role sau pliate. Pe un centimetru pătrat de mână se pot găsi peste 1000 de bacterii, iar mânile spălate reduc cantitatea lor până 30-50 %, şi şterse cu prosop de hârtie încă 20%. În ceea ce priveşte veceurile publice, se poate de utilizat prosopul de hârtie, astfel încât să nu atingeţi butonul de la bac sau apă de la robinet. Uşa de la veceu o puteţi deschide cu cotul sau la fel, cu ajutorul hârtiei igienice. Printre altele, pe tuburile de cremă pentru mâni sau faţă, aflate într-o geantă, există mai mulţi microbi decât pe scaunul de toaletă. Stilourile şi genţile sunt cele mai poluate obiecte şi nu toţi realizează acest lucru. Trebuie să cunoaşteţi aceste lucruri vitale! Chiar vreau să vă bag în sperieţi ca să fiţi atenţi pentru viitor!

În ajutorul nostru vin varia produse de igienă şi curăţenie şi producători de hârtie igienică Paper Plus, de preferinţă: prosoape-pliate, role-prosop de hârtie, la fel şi hartie igienică – toate după ce fiecare persoană umană în mod normal se spală pe mâni înainte de a mânca sau după utilizarea toaletei – lucruri mult mai utile decât folosirea prosoapelor textile şi a uscătoarelor de mâini. Acestea sunt lucruri elementare şi abilităţi de igienă de bază, educabilitate încă din copilărie. Să fiţi sănătoşi!

Articol scris pentru SuperBlog 2014