Impresii din viata si carti / Svetlana Vizitiu

Oameni, destine, istorii de viata, dragoste, pasiune, carte, lectura, club


2 comentarii

Zina Izbaș:„Mare e Puterea lui Dumnezeu!”


   Îi place să fie sinceră cu oamenii. De ei depinde ca să reușească de fiecare dată. În cazul în care nu merită, preferă să tacă. Mai ales atunci când simte că nu vor acorda importanță celor spuse de dânsa. Se mai întâmplă și așa, – spune ea. Nu-i place să judece, să jignească pe cineva, să pretindă că doar ea are dreptate. iubește oamenii cu adevărat, îi crede, îi menajează și speră că într-o bună zi… lumea va fi mai bună. Dorește armonie în familii, să nu mai plece nimeni de ACASĂ, iar cei care au plecat – să se întoarcă: „Nu e un eroism să pleci, e o faptă nobilă să rămâi și să construiești aici, în Basarabia Română. Este crezul meu, pe care l-am urmat și-l urmez. Toate cele bune și frumoase în această lume sunt posibile dacă depui în ceea ce faci multă Credință și Dragoste. Dacă acestea două sunt lipsă, zadarnice – Trudă și Vise.”

   Meseria de jurnalist este pasiunea ei de toată viața, tot ce scrie – face parte din ea: „Angajarea mea la Radio Moldova pentru totdeauna poate fi comparată cu… o dragoste de la prima vedere!” E un sentiment care mereu va fi același până la sfârșit, spune Zina Izbaș. – Nu e un joc de rol, nu e poveste pe care o spui și atât. „Munca mea la radio e viața însăși și gri-ul de fiece zi!” Și Prietenii ei fac parte neapărat din această viață, și ei îi sunt alături la bine și la greu. Pentru că munca la radio se face în echipă, de unul singul nu ai sorți de izbândă, pentru că așa sunt regulile radiofoniei moderne…

– Dragostea? Dacă nu e, nimic nu e. Altceva nu e de inventat și nici de declarat. Iată de ce nu voi spune nimic nou la acest capitol. Este doar a mea și doar mie îmi aparține!”

Zina Izbaș: Pe mal de Prut cu lacrima si dor, 2019

   Lucrând la radio a realizat sute, dacă nu mii de emisiuni pentru copii și tineret, dar și pentru adulți. Îi place să scrie. Are câteva plachete de poezie, acum pregătește pentru tipar o cărticică de povestiri pentru copilașii de grădiniță. Mai are în proiect o carte de poezii și una de proză pentru adolescenți.

Deși a început, în opinia ei, să publice poeziile prea târziu, în anumite perioade de inspirație, Zina Izbaș editează cât e posibil câte o plachetă de versuri. Scrie despre viață, în general, despre oameni, dragoste, natură… Multe poezii inspirate vor curând editate: „Precum spuneam, toate aceste creații nu sunt încă publicate într-o carte, dar mă pregătesc deja pentru un asemenea eveniment. Sper, să apară la lumină acea cărticică foarte colorată cu trei povestioare pentru copii. Mi-ași dori să definitivez și una de proză, dar o las încă să se rumenească bine în cuptorul inspirației. Nu am pretenția că ce scriu eu e absolut genial și că nimeni nu scrie ca mine, important e că atunci când sufletul meu strigă, răspunsul meu se așterne pe coala albă, care așteaptă, uneori cu multă răbdare, să fie caligrafiată cu gânduri, sensuri exprimate poetic.”

Mai e soare pe cer,/Mai e gândul curat,/Mai e verde în ler -/Toate vin din Inalt:/Cât acestea vor ţine/Fiţi convinşi, orişicine,/Dumnezeu a ales/La noi să vină./Bucuraţi-vă, oameni,/De raza divină,/Primiţi-o în suflet/Şi revărsaţi lumină/Din visele voastre,/Din vorbe şi fapte/Astfel vedea-ve-ţi/Cât de frumoase şi sfinte/Sunt florile vieţii –/Copiii Domnului/În zorii zâmbitori/Ai dimineţii./Bucuraţi-vă, oameni,/De pasărea-n zbor,/De umbra copacilor/Şi ploaia din dor,/Că nu e degeaba/Ce-a scris un POET:/–Sunt simplu ca iarba…/Şi asta-I perfect./EL pe noi ne-a ales/Şi ne-a dat de-nţeles:/La uşor şi la greu/Mai e soare pe cer,/Mai e gândul curat,/Mai e verde pe şes/Mai rostim rugăciunea./Mai simţim omeneşte,/Mai vedem clar Minunea -/DUMNEZEU ne iubeşte!” („Încredere” de Zina Izbaș)

Și mai mare e Credința ei în Dumnezeu: „Mare e Puterea Lui Dumnezeu și eu cred în El! De nu ar fi fost așa, nu am fi existat, probabil. Nici acei ani din copilăria mea firavă, ce-mi purtau pașii urcând dealul mai întâi la biserica din Marinici, iar apoi, după ce a fost închisă, la cea din dealul Bujorului. Și o făceam, de parcă așa și trebuia să fie, fără a scânci că drumul e lung și că mă dor picioarele, mergeam la fuguța, căci acolo, în locașul cu icoane și îngeri îmi închipuiam că mă așteaptă EL – cel mai buni dintre oameni. Așa mi-l imaginam eu pe Dumnezeu, care era de fapt Părintele Neculai Goncearenco, pe care, dacă îl vedeam, rămâneam locului, uimită și fericită. Nu-mi pot explica de ce, eram prea mică și prea naivă, dar mai apoi, după ce am mai crescut, după ce din tumultoasele aventuri studențești îmi ancoram subit privirile asupra vreunei turle bisericești din capitală, imediat îmi aduceam aminte de bunul meu Părinte Neculai. Despre viața căruia mi-am propus să cercetez, să studies și să scriu. Cu Doamne ajută!”

Speranța se topește ca lumânarea. 
Când eram copil mă întrebam adesea care este țara mea? Ce e de fapt URSS și ce e de fapt Moldova. Tata îmi punea gândurile la loc și îmi spunea că o bucată de țară nu poate fi țară. Și nici închisoarea popoarelor nu e o țară, ci așa cum și era – o închisoare. Din vârful stogului de gânduri priveam la imensitatea albastră și căutam un extraterestru care să mă ducă peste Prut. Căci cu mintea mea de copil nu puteam înțelege faptul că ”dincolo” oamenii care vorbesc sunt perfect înțeleși de oamenii de ”dincoace”, dar de ce nu suntem împreună? Lacrimi mășcate se rostogoleau pe obrajii lui tata când îl întrebam și el își strângea neputincios mâinile și mă săruta pe creștet, totuși bucurându-se parcă… pentru că mie îmi roiau gândurile astea în cap și pentru că surcica nu sare departe de trunchiul ei. – NUMAI UNIREA!

PLÂNG DUPĂ MAMA:„M-a căutat mama toată noaptea prin vis,/I-am spus să aştepte până îmbrac o ie,/Între timp afară cu frunze ruginii a nins/Şi ea le aduna cu drag să mi le ofere mie/Noiembrie îşi scutură arama de prin pomi/Şi îmi promite că-mi va da de toate,/Ş-o văd pe mama în clipa de nesomn,/Cutreier visele cu ea de astă noapte./Şi lacrima-mi se scurge în şiroi de-a valma,/Ce udă frunzele-n buchetul de aramă,/Şă merg acasă, e timpul, ea mă cheamă:/Sunt un copil ce plânge după mama.” (Z. Izbaș)

     Anii din copilărie: „Dacă nu eram eu fata mamei și a tatei nu avea cum să fie mai altfel decât a fost copilăria mea din albe creste, cu șesul larg, făcut anume pentru un copil căruia îi plăcea să urmărească zborul păsărilor avântate în infinitul cerului și să creadă că este una din ele și că zboară acolo sus cu toate împreună. Câteodată rămâneam pentru mult tmp cu privirile ațintite într-un punct. Imaginându-mi și spunându-mi în mintea mea de copil nenumărate povești, inventate pe loc, încât nu auzeam când mama mă striga să vin la mâncare ori să merg la culcare. – „Mai stai, mamă, mai stai, că nu am reușit să-mi spun povestea”. Mama se uita la mine surprinsă și curioasă, oare ce poveste îmi mai spun? Când îl vedeam pa tata călare pe cal alb, mi se părea că e cel mai frumos Făt-Frumos. Și cel mai puternic. Și că el acuși o să mă ia în brațe și o să zburăm ca gândul cu tot cu armăsar printre nori. Erau cei mai puri și mai fericiți ani, petrecuți într-o familie numeroasă, care avu să treacă și prin greutăți, și prin zbuciumul părinților noștri iubitori de a ne asigura minimul necesar, ca să avem o viață decentă și să nu ducem lipsă de nimic. Deși…nu întotdeauna reușeau. Am crescut în limba română, ascultând Radio România și vizionând Televiziunea Națională Română. Bunicii mei – cei mai buni din lume – Nenea Neculai Jităreanu (bunicul de pe mamă) și bunica Vasilisa ne iubeau și ne drăgosteau ca pe niște nepoți scumpi ce le eram. Mergeam foarte des la ei și chiar rămâneam pe mai multe zile la Călimănești. Eu eram nedespărțită de sora mea Alenușa. Chiar dacă sunt mai mare decât ea, doar cu un an și trei luni, ea mă exaspera cu toate talentele ei de cântăreață, dansatoare și declamatoare. Era foasrte isteață și mereu în central atenției, pe când eu… mă retrăgeam stingheră într-un ungheraș și visam la un moment de glorie, când îmi voi învinge timiditatea și voi arăta ce pot și eu lumii întregi. Până la urmă, într-un oarecare fel, visul mi s-a împlinit!”

Am și un loc lângă EI. Nu pot sta departe, nu pot pleca nicăieri. Au fost ocazii. foarte convenabile mie, dar decizia nu-mi aparținea. Cuvântul hotărâtor a fost al Lor, deși niciodată nu mi l-au spus. Ei cum să pleci de lângă Ei? La ora asta mi-e dor de Mama și Tata. O noapte divină, dragilor, fiecare cu stelele sale.” (15 iulie 2019, la mormântul părinților)

Aici, alături de mama ei Ileana, când era în viață:

Bunicul Vasile și bunica Lisaveta locuiau în mahalaua lor, la Heleșteni, satul în care s-a născut Zina. Le plăcea cu surioara să meargă și la ei, deseori îi vizitau și bunica mereu avea ceva dulce. „De la bunei nu era departe și casa lui Nanu Ghiță și nana Mărița, – Dumnezeu să-i ierte pe toți. Ei mi se păreau întruchiparea bunătății. Iar moș Todirică și badea Vania Izbașa mi se păreu ceu mai frumoși flăcăi din sat. Și tare ne mai mândream cu ei. Acum, dintre toți, a rămas doar nea Toadere, cu ai săi peste 80 de ani, să ne fie sănătos!”

Studenția Zinei Isbaș s-a derulat la facultatea de filologie a USM, cu specializare în Jurnalism:„Dar nu știu de ce în diplomă ni s-a scris că am devenit „profesori de limba și literatura română”. Desigur, e o profesie nobilă și onorabilă, dar ce ne facem cu matera de specialitate pe care am studiat-o și am efectuat stagii de practică în cadrul redacțiilor, fie raionale, fie republicane? Un paradox neelucidat până în prezent. Am lucrat pentru început trei ani în presa scrisă, ca din 1982 să staționez până în present la Radio Moldova.

``Tot tindem să fim sus şi urcăm, urcăm,/Ne avântăm cu pasul şi cu gândul/Spre zări de neatins, spre orizonturi/Linia cărora nu e decât o iluzie/Ce ne îmbie să ajungem la ea,/Dar scările sunt scurte şi ne oprim/Să ne tragem sufletul/Şi în acelaşi timp să înmulţum treptele/Pe care să le trecem spre vârf./Şi iarăşi nu sunt îndeajuns, şi iar mai zidim pietre/Căci vrem să ajungem ACOLO, pe unde nu am mai fost,/Şi să vedem cum îşi pune la cale Dumnezeu treburile/Şi ce gând are asupra noastră./Urcăm, urcăm, urcăm… ci încă nimeni nu ştie/În ce moment de zi sau de noapte/Se va putea odihni şi Sfântul, Marele,/Ca să-l întrebăm dacă nu a oboist/Să ne poarte la toţi de grijă şi să ne ţină/Verticali pe acest mult încercat pământ,/Pe care a clădit munţi pentru sihaştri,/Să se roagă de ploaie, de Soare, de Aştri –/Pentru cei ce râvnim cât mai sus,/pre tainele veşnice, de nepătruns…/Nu e uşor să fii ca Iisus:/Învăluit în tăcere, /Cerul ne priveşte cu imenşi ochi albaştri/Şi are atâtea de spus.„ (Zina Izbaș, Trepte spre cer)

Din Cartile care recomandă Zina Izbaș: ‘’Cartea Cărților’’„Cea mai greu de citit, dar obligator pentru fiecare, Să pătrundem în sensul literelor biblice mai întâi și apoi să ne dăm cu părerea. Unii se consideră a tot știutori, negându-l pe Dumnezeu, fără a fi citit o buchie din Biblie.”

– Opera lui Mihai Eminescu, – cel mai mare poet roman din toate timpurile și, afirmând acestea, nu las loc pentru alte comentarii. Pentru că ”De avem sau nu dreptate, Eminescu să ne judece” (Grigore Vieru).

Mircea Eliade. Mihail Sadoveanu, Nichita Stănescu -literatura română incluzând-o și pe cea basarabeană. Nu înseamnă că neglijez scrierile autorilor străini, pentru moment sunt prizoniera roamnelor lui Paulo Coelho (de vină e starea mea profund adolescentină, poate) și Mario Vargas Llosa.

                                 Alte impresii de Zina Izbaș:

~”Cel mai greu e să schimbi mentalitatea oamenilor bântuiți de ideologia comunistă, care le-a cotropit materia cenușie și nu depun niciun efort pentru a vedea mai departe decât secera și ciocanul, deși unii nu le-au ținut în mâini niciodată

-„Mă gîndesc la baștina mea, iar dorul pentru ea îl simt în permanenţă. Întotdeauna mă bucur pentru ceea ce aud că se face frumos aici. Chiar sînt fericită atunci cînd este vorba de ceva pozitiv, de ceva bun. Pămîntul acesta al nostru: dealurile, văile, colinele – toate îmi sînt atît de dragi și sînt fermecată, vrăjită pentru totdeauna. Totate acestea mă aduc la Nisporeni. Și întîlnirile cu oamenii de la noi, pentru că – poate că sînt subiectivă – dar cei mai buni și cei mai frumoși oameni vin din Nisporeni.”

– PARADOXUL ZILEI: Cu cât mai prost ești, cu atât mai lăudat …

~ Migrația e o problemă în ascensiune, la modă în Republica Moldova. Îmi este frică de acest fenomen, care distruge familii și pustiește satele noastre. Nu pot schimba nimic în acest sens, din păcate, pentru că nu poți să le interzici oamenilor să aleagă ce e mai bun (în opinia lor) pentru sine. Statul ar fi trebuit să se îngrijească permanent de nivelul vieții oamenilor din republică și să le asigure un trai mai bun.
~Oriunde ași pleca, eu mă despart cu greu de Chișinăul meu cel mic, vorba cântecului, și de Basarabia mea. Am vizitat România – cea mai frumoasă țară de pe glob. Spun asta pentru că la o vârstă târzie am descoperit-o și nu mă mai satur să călătoresc vara, când mi se deschide această oportunitate, prin ..”Țara mea de glorii, / Țara mea de dor” (M.Eminescu). Nu am călătorit mult prin alte țări, am fost repetat prin Franța și Italia, îmi este dor de Lituania – un exemplu de unitate și demnitate națională.

-„Cândva demult am vizitat acest muzeu de pe str.”31 august 1989”. Doar inscripția ne mai arată ce a fost aici. Pe când restabilirea și repunerea acestui edificiu de valoare istorică în serviciul poporului? Ca nu cumva să ne trezim că e ”prihvatizat” de cineva…”

-„AȘTEPTAREA în van este cel mai mare storcător de speranță și energie, care îți strică toată vara. Iată de ce Vă doresc tuturor s-aveți parte de ÎMPLINIREA viselor și dorințelor toate.”

-„Prietenii… sunt de la Dumnezeu, Ei sunt alaturi, cand e bine,cand e rau…
Un prieten adevarat iti stie slabiciunile,dar iti arata calitatile,iti simte temerile,dar iti intareste credinta,iti cunoaste ingrijorarile,,dar iti elibereaza spiritul,iti recunoaste defectele,dar iti subliniazaza posibilitatile.Distribuie, pe pagina prietenului tau…”

-„Când am fost angajată la Radio Moldova, purtam o ie brodată în roșu cu negru, care are mai mult de 50 de ani și o păstrez ca pe o relicvă scumpă. Este ia în care am făcut primul reportaj de la Râbnița în 1982 și tot în acel an – la Tiraspol. – Mama, ”smotri, moldovanocica” – strigă un copil de răsuna troleibuzul în care mergeam să-mi vizitez verișoarele. – ”Nu i cito, pe televizoru ne videl, scolico raz pocazâvali” – îi răspunse mama-sa, privindu-mă cu indiferență. – Mama, ”neujeli tî ne panimaeși, ăto bâlo po telecu, a ona nastoiașciaia, jivaia…” IATĂ CE ÎNSEAMNĂ SĂ PORȚI O IE – SĂ FII VIE, ADEVĂRATĂ ȘI SĂ TREZEȘTI ADMIRAȚIE ÎN CELE MAI SENSIBILE SUFLETE. Nu este vorba despre mine, ci despre IE.”

– „Sufletul nostru se regăseşte împlinit la Călimăneşti, în casa de nerecunoscut a familiei lui Grigore Hanganu, protagonistă a Campaniei Sociale de Paşti FII BUN – DĂRUIEŞTE BINELE. Suntem absolut siguri de faptul că cei patru copilaşi se vor bucura de spaţiu curat, bine amenajat şi vor duce o viaţă decentă în casa, pe care acum le-o construieşte tăticul lor bun şi toţi acei care îi ajută. Jos pălăria în faţa lui Grigore, pentru că îşi respectă întocmai promisiunile. Cine doreşte să-i mai ajute financiar, îndrăzniţi, oameni buni. Resursele s-au cam epuizat, dar lucrările costă, ştiţi şi singuri. Doamne ajută pentru toată lumea în facerea de bine. Dragi colegi, să-mi fiţi sănătoşi şi să aveţi parte numai de bucurii, pentru că împreună am făcut o faptă bună, demnă de numele de creştin pe care îl purtăm.” (21 iulie 2019)

Surse biografice:

Originară din comuna Marinici, satul Heleșteni. A absolvit Universitatea de Stat din Moldova. În prezent, este una dintre cele mai cunoscute jurnaliste de la postul național Radio Moldova. Zina Izbaş este cunoscută şi ca poetă, fiind membră a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova.

https://www.facebook.com/zina.izbas

http://wwwbibliocity.blogspot.com/2014/03/zina-izbas-poeta-cu-chip-adolescentin.html

❤ Interviu de Svetlana Vizitiu

Reclame


3 comentarii

Corelația angajat-utilizator cu nevoi speciale la Biblioteca Municipală “B. P. Hasdeu”


Fiecare dintre noi simte nevoia de a socializa cu cei din jurul nostru. Întâlnirile între prietenii de toate vârstele pot fi mai interesante dacă adăugăm jocuri de societate în programul bibliotecii. Adulți fiind sau copii, jocurile ne garantează dezvoltare personală, distracție și amintiri pentru o viață. Timpul liber poate fi acum mai amuzant alături de prietenii cu care poți socializa la bibliotecă; la calculatoare, prin jocuri sau alte board games destinate tuturor vârstelor. La Biblioteca Centrală a Bibliotecii Municipale “B. P. Haşdeu” găsești oferte de carte și de jocuri de societate pentru copii și chiar pentru bunici, persoane solitare sau tineri fără de ocupație, la un “preț” de suflet, fără să achiți un bănuț. Dar apar uneori situații nefavorabile între bibliotecarii și cititorii cu nevoi speciale: un subiect ce merită descris în detalii. Adică, despre persoanele defavorizate, discriminarea angajaților cu nevoi speciale la locul de muncă, precum și utilizatorii din această categorie.

Despre discriminare în biblioteci. Biblioteca oferă accesul la servicii și resurse informaționale, facilități pentru a satisface necesitățile educaționale, culturale, de lectură, informare, instruire, cercetare și de recreare ale utilizatorilor acesteia. Există și angajați, și utilizatori cu nevoi speciale, despre care mereu se va discuta, fie atunci când apare o problemă, fie cu ocazia succeselor profesionale. Și care sunt discriminați… Ce înseamnă aceasta? Discriminarea poate apărea oriunde. Se poate manifesta prin diferențierea, excluderea sau limitarea drepturilor, direct sau indirect, precum și prin susținerea comportamentului discriminatoriu bazat pe criteriile de statut social, rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, culoare, sex, vârstă, stare a sănătății. Ca criterii, poate cuprinde orientarea sexuală, opinia politică, apartenența la o categorie de persoane defavorizate, cu dizabilităţi sau oricare altul. Este curios că discriminarea vine mai mult din starea de spirit a omului în acel moment, fie la serviciu, fie la domiciliu – este foarte dependent de circumstanțele în care se află. Specificul oricărui om din categoriile interumane, fie el un intelectual, fie – muncitor, este că discriminarea provine din rădăcinile educației celor șapte ani de acasă. Chiar și invidia apare de aici, – și are rolul său în procesul de discriminare.

Discriminare directă – situația în care o persoană este tratată în mod intenționat mai puțin favorabil decât alta, datorită originii sale etnice sau rasiale, religiei sau convingerilor, dizabilităţii, vârstei, precum și pe baza oricărui alt criteriu.

Discriminare indirectă – o dispoziție aparent neutră, un criteriu sau o practică ce ar putea dezavantaja indivizii pe baza originii rasiale sau entice, religiei sau convingerilor, vârstei, dizabilităţii etc., doar dacă această practică nu este justificată obiectiv printr-un scop legitim.

Sănătatea psihică e mult mai importantă decât cariera. E bine de ținut minte. Nu este de neglijat un lucru: persoanele cu dizabilități, niciodată nu se vor încadra într-o echipă normală. Oricât de performante ar fi, inclusiv bibliotecarul, în domeniu, mereu vor exista conflicte, chiar și atunci când aceste persoane tind să dovedească că merită să fie ascultate și apreciate. Şi nu pentru că bibliotecarul cu nevoi speciale se deosebește de alți colegi, ci pentru că dizabilitatea este acea parte specială care sare înaintea intelectului, în pofida tuturor training-urilor create în apărarea drepturilor omului. Toate celelalte sunt doar discuții sau dorințe, nu și fapte reale. Nu vor înțelege nici șefii, nici cei care apără aceste persoane. Faptele diminueaza realitatea pentru persoanele avantajate sau care doresc ca lucrurile să rămână în tăcere. Pacea domină temporar și conflictele se repetă. Nu înseamnă că trebuie să încetăm să-i respectăm sau să reducem la tăcere subiectul. O spun din propria experiență.

Numărul locurilor de muncă accesibile pentru doritorii de a se angaja la bibliotecă va crește, dacă și condițiile de muncă, și salariile ar fi agreabile, și ideile care vin din partea profesioniștilor pentru soluționarea problemelor ce apar în filiale BM ar fi ascultate și puse la vot în public. Eu pledez pentru dezvoltarea și creearea mai multor locuri de muncă în spațiile Bibliotecii Municipale, s-ar putea de transformat în centre extraordinare cu cărți și oameni talentați, întru promovarea lor și a Republicii Moldova prin diasporă… Cert că avem ce demonstra și promova! Altfel, ce reiese? Șeful ascultă, șeful decide, se întrunește aparte într-o echipă de administratori, și… depinde de finanțarea direcției cultură a primăriei municipale. Bibliotecarii, mai toți cu masterat, se transformă în roboți care cunosc situația, și pentru soluționarea unei probleme sau a unei idei utile, se fac indiferenți. Iar o persoană cu dizabilitate știe ce înseamnă să dispui de un serviciu și să fii apreciat ca om normal, știe să facă lucruri utile, corespunzător să vină înaintea tuturor întrebărilor pentru a satisface utilizatorii cu orice informație utilă. Cert că atitudinea nu este și reciprocă.

Dotarea unei biblioteci cu tehnologie modernă, care permite utilizatorilor să nu-şi piardă timpul preţios pentru a lua o carte, este un lucru de înţeles. Dar, să-i faci pe cititorii tineri să se reţină mai mult timp în sălile bibliotecii, este mult mai dificil. Pentru că este nevoie de un spaţiu care să corespundă imaginaţiilor lor despre o sală cu care să se obişnuiască, una confortabilă şi familiară. Există alte diverse spaţii care îi atrag pe oamenii de azi, făcându-i să evite biblioteca.

Despre identitatea bibliotecarului cu dizabilitate. Nu doar inteligent, ci și deştept din punctul de vedere al utilizatorului. Am observat că unii, în special tinerii, consideră că sunt mai deştepţi ca bibliotecarii, pentru că cunosc ceva ce au învăţat sau au aflat recent, fie este inerent intereselor lor. Ei sunt gata să discute cu bibliotecarul care corespunde imaginaţiilor lor despre partenerul cu care se merită să fii sincer şi se poate de vorbit pe aceeaşi limbă. Sunt importanţi nu doar oamenii inteligenţi, ci şi cei onesti. Doar că e greu să rămâi inteligent în unele situații. Cinci-şapte ani în urmă, pe reţelele de socializare, apăreau fraze despre bibliotecari: “’Parcă e bine la bibliotecă, mai nou, mai modern, iar bibliotecarii sunt cam ”sovietici.” Ce ar însemna cu stricteţe, să interzici totul. Astăzi, accesul e liber şi la fondul de cărţi, şi la paginile web ale filialelor Bibliotecii Municipale. Spre surprinderea mea, unii cititori nu doar beneficiază din plin de serviciiile bibliotecarilor, mai creează obstacole şi daune celor din jur în incinta Sediului Central al BM “B. P. Haşdeu”. Are de pierdut nu numai imaginea bibliotecii, ci şi încrederea utilizatorilor în competenţa bibliotecarilor. Motivul ar fi şi siguranţa în ziua de mâine. De aici, rezultă impactul sau frecvenţa scăzută.

Scopul nu este amploarea unei biblioteci, dar cât de mult eşti pregătit pentru meseria ta (în organizarea spaţiului şi în acţiunile bibliotecarului), pentru dispunerea vocaţiei tale la nevoile oamenilor care vin la tine.

Persoanele cu nevoi speciale frecventează zilnic biblioteca. Ce îi atrage pe utilizatori, în primul rând? Cu certitudine, dorința de a comunica! Singurătatea, condițiile vitale, lipsa unui loc de muncă – sunt problemele și motivele principale pentru a alege biblioteca, locul speranțelor de a se realiza, fie de a găsi răspunsuri la problemele lor.

Biblioteca pentru oameni este prezenţa, alături de sălile principale de servicii cu zeci de mii de publicaţii, a zeci de săli specializate şi modernizate. Să zicem, un laborator de autorealizare în domeniul creativităţii. Cu o carte sau muzică bună, cu un studio de înregistrare, cu camere pentru a asculta liniştit un recital sau cu căşti în urechi, pentru a adulmeca vinilul şi muzica orientată pe interesele de bază ale persoanelor de diferită vârstă. Pentru cei cu nevoi speciale, ca persoanele hipoacuzice, să lucreze un specialist de sunet. Este foarte greu atunci când, chiar dacă eşti un profesionist în domeniu, hipoacuzia te dă de gol și nu poţi asculta sau desluşi multe dintre expresiile de la şedinţele interesante de la Biblioteca “B. P. Haşdeu”, cu personalităţile care întotdeauna au multe de împărtăşit din experienţa lor de viaţă. De aceea, susțin că e nevoie de creat instrucțiuni profesionale și pentru angajații cu dizabilități hipoacuzice, mai bine aparte, pentru că e nevoie de timp pentru a înțelege despre ce este vorba. Iar pe ecranele proiectoarelor, subiectele să fie întotdeauna cu dublări titrate.

Centrul sediului central reflectă posibilitățile oamenilor de orice vârstă de a lucra, a consulta sau a studia calculatorul și, pur și simplu, de a se odihni alături de alţii, cu imaginile expoziționale din sală și priveliștea monumentală a lui Ștefan cel Mare de vis-à-vis de bibliotecă. Sala sediului central BM dispune de birouri confortabile cu literatură engleză, germană, cu cărți rare. Recent s-a deschis Biroul Urban cu benzi desenate, multiplicate, de cultură generală, cu imagini vizuale. Proiectul nou Robotica este bucuria copiilor, atrage atenția și dorința de a crea, de a atinge și a auzi sunetele extraterestre ale jucăriilor colorate. Ședința le creează copiilor o aură deosebită și specială, le dezvoltă gândirea logică și imaginea bogată în descoperirea lumii tehnologiilor informaționale. Bibilotecarul le spune povești interesante, istoria apariției roboţeilor… Proiectul este oferit de Primăria municipală Chișinău, la care aș veni cu o sugestie: ca ”roboțeii” să fie programați astfel încât să poată nu doar lătra, ci și cânta sau recita o poezie pentru copii.

Proiecte și beneficii create pentru persoanele cu nevoi speciale.

În incinta Sediului Central al BM “B. P. Haşdeu”, ar fi utilă realizarea proiectului Salonul artistului plastic: O orientare interesantă pentru persoanele îndrăgostite de desen sau pictură, pentru cei care iubesc să facă olărie și lucruri din ceramică, lut, de exemplu. Un master-class, cu experți și cărți de recomandare în acest domeniu. De asemenea, un beneficiu pentru utilizatorii bibliotecii ar fi crearea spațiilor cu: un Birou cu psiholog,  Sălă pentru copii, Club Cinematecă pentru vizionarea filmelor artistice retro sau documentare cu dublări/titre (pentru persoanele hipoacuzice); O Cafenea cu ceai-cafea-biscuți; Un Laborator de imprimare; Un mini-Centru de fitness;

Toate acestea sunt interesante pentru oamenii în orice vârstă: i-ar face să între pentru mai mult timp în bibliotecă, cu servicii de carte adăugate în parte conform subiectului ședinței. Astfel, s-ar crea mai multe locuri de muncă în spațiul bibliotecii și pentru persoane cu nevoi speciale – o motivație și speranță continuă pentru persoanele cu dizabilități. Și – un confort de suflet.

Referitor la crearea Clubului Cinemateca pentru utilizatorii cu nevoi speciale – un lucru benefic pentru fiecare dintre noi, în special, pentru dezvoltarea personală și profesională. Cu filme melodramatice sau comedii, – neapărat fără violență, ca oamenii să se relaxeze, să se simtă confortabil. La fiecare filmuleț cu o tematică anume, să fie adăugate și carți alese atent la subiect de către bibliotecar, ca, după vizionarea filmului, să fie pornite discuții cu recomandări și sfaturi utile. Toate subiectele și discuțiile ăn bibliotecă trebuie să fie de un caracter pozitiv și pentru sănătatea mintală, în special, pentru dezvoltarea personală a copiilor.

Deocamdată, Bibliotecă Centrală duce lipsă de profesioniști în comunicăre socială, și condițiile nocive – creează conflicte de interese comune pentru cititori și bibliotecari. E nevoie de reparație capitală la exteriorul sediului central, mai ales, la depozitul Bibliotecii Centrale cu fondul de cărți arhivat, care se află într-un spațiu destul de avariat, cu prezența mucegaiului și a frigului ce străbate prin pereți. Bibliotecarii lucrează în condiții uneori insuportabile, vin mereu bolnavi la serviciu pentru a nu pierde din salariul și așa mizer. Persoanele cu dizabilitați, ca de obicei, se mulțumesc și cu acestea. Bibliotecarii sunt limitați în salarii și în alte remunerări financiare, doar când vine vorba să fie create evenimente mondene culturale etc., – ei sunt primii la care se poate adresa vreun funcționar sau politician.

Anume Bibliotecarul, prin serviciul lui, este – Creatorul, Organizator, Regizor, Scenarist, Moderator, Prezentator, Aranjator, Operator, Fotograf, Scriitor, Blogger, Formator, Promotor, Distribuitor și chiar Hamal! – prin toate procesele de activitate în domeniu culturii. Și, în primul rând, Bibliotecarul este mereu în Deservire a utilizatorilor – pentru toți cei care vin la bibliotecă, cu orice carte, cu orice informație. Impactul evident și foarte transparent, pentru că faptele reușite nu sunt ascunse.

Atitudinea faţă de persoanele cu nevoi speciale în activitatea bibliotecară.

Apropo, discriminarea persoanelor cu dizabilitate persistă în continuare, orice ar declara administrația locală sau autoritățile în rapoartele lor guvernamentale. Rămâne să te conformezi cu oamenii de care nu te poți apăra sau cu care nu ai cum discuta, pentru că mentalitatea antidemocratică rămâne dominantă. Ceea ce se reflectă, în special, în aplicarea funcțiilor pentru bibliotecarii cu nevoi speciale. N-am văzut în rețeaua BM nici un bibliotecar cu dizabilitate în funcție de director sau șef. Se mai întâmplă, ca bibliotecarul să fie eliminat din funcție fără vreun temei special, orice eroare în serviciu devine motiv pentru ceartă, fie – a-l trimite la altă bibliotecă-filială BM, și, mai simplu, pentru a-l lipsi de administrare asupra unei pagini pe o rețea socială la care bibliotecarul defavorizat a abonat mii de utilizatori: doar fiindcă s-a schimbat din nou șefa Bibliotecii Centrale care poftește să lucreze anume ea la pagina de promovare. Iar bibliotecarul nu a fost prevenit din timp, dovadă ca în cazul meu. Este vorba de atitudine, nu de ranchiună sau relație personală. Discriminări deja obișnuite din partea trustului de administrare creat la BM “B. P. Haşdeu”.  Cel mai greu e atunci când persoana cu dizabilitate defavorizată, în mod special, atunci când cere atenție sau se adreseaza pentru o soluție, un ajutor, un accept pentru “lădița” lui plină cu idei în serviciul bibliotecar. Sunt zeci de exemple. Aceste discordii nu trebuie evitate, aceste lucruri trebuie luate sub control, dar problema e că nu avem profesioniști în domeniu care să fie și experți și tot odată psihologi buni. Cei în vârstă evită rezolvarea unui conflict, din indiferență, iar tinerii, la fel de indiferenți, nu susțin ideea controlului de sine, simțul adevărului este specific mentalului societății, și la orice problemă apare doar o scăpare din situație:”Eu aici nu voi rămâne pe mult timp” sau ”Voi pleca în Europa”. Unii bibliotecari tineri fără prea multă ezitare folosesc epitete și comparații fără a se privi pe sine și să se întrebe:”Dar eu ce naiba am făcut, că să fie mai bine în țara mea, în acest mic lăcaș al cărții, în special?” Nu găsești cu luminaria azi bibliotecari care să se implice în activități cu bună inimă. Lipsește simțul responsabilității, mare problemă într-o echipă. Păcat. Dar problemele nu apar doar atât, atitudinea față de persoanele cu nevoi special are rădăcini, și unii tineri au de la cine lua ”exemplu”.

Noi vrem tinerii la conducere? Poftim, ei sunt, sub ochiul vigilent al vulturului ocrotitor și dominant al persoanei funcționare sau care este deja la pensie, dar lucrează în continuare ca șef. Care apoi manipulează orice intenție de reușită în organizarea evenimentelor culturale, fie că stopează parcursul lucrurilor normale din partea celorlalți colegi. Persistă indiferența pentru succesele colegilor și, în general, tinerii cu nevoi speciale nu sunt promovați practic deloc, doar dacă el are pile la cei din conducere. Pentru tinerii defavorizați nu se creează instruiri aparte, nu se găsesc biscuiţi sau ceai la ședințe. Bibliotecarii, mai ales acei cu nevoi speciale, se conformează, pentru că nu știu unde să apeleze după ajutor, fie nu li se oferă atenție, nu sunt ascultați sau nu se apucă nimeni să-i apere. Dar nici cu ajutorul cuiva nu se schimbă lucrurile. Şi nu e vorba de frustrare sau răzbunare – așa stau lucrurile, de fapt. Noi vrem schimbări și oferim instruiri, cursuri de pregătire profesională, dar acestea sunt doar pentru funcționarii invitați sau pentru șefii bibliotecilor. Persoanele cu nevoi speciale pot să nu fie informate sau nu au posibilități de a frecventa lecțiile. Tinerii angajați învață din ce li se “oferă”, ulterior devin și ei la fel de indiferenți cu subordonații lor. Prognosticul sau impactul este evident.

Pentru unii angajați noi, cariera este mai importantă decât sănătatea mintală a subordonaților. De aici apar uneori conflicte de interese profesionale. Consider că șeful în modul cel mai democratic trebuie să fie schimbat și ales anual de către colegi, care între timp au înțeles cu cine se poate conlucra normal pentru utilizatorii bibliotecii și nu precum se obișnuieşte atunci când se creează evenimente sau şedințe conform propriilor interese sau ideologii ale celor din administrare. Am observat că mai multe evenimente sunt organizate nu pentru utilizatorii de rând, ci pentru politicieni, funcționari sau bibliotecarii-șefi. Se dezvoltă și se creează trusturi, în continuare, de modă sovietică. Până nu ne vom debarasa de mentalități vechi, nu ne putem aștepta la schimbări în domeniul bibliotecar, în special întru deservirea cititorilor, așa cum ar trebui să fie. Salariul mic va prezenta mereu meritul bibliotecarului în societate, care deja s-a transformat intr-un stereotip al muncii intelectuale robotitte fizic. Urmează discriminarea socială nu doar a persoanelor cu nevoi speciale. Pentru că unii bibliotecari șefi, din lipsă de experiență, fie din propriul caracter dominant, nu vor să mențină etica profesională. Persoana cu dizabilitate e atenționată în primul rând și pusă la zid atunci când ceva nu e în ordine la serviciu. Persoana cu dizabilitate, în primul rând, poate fi cea de la care se poate plagia sau fura drepturile de autor asupra cărții scrise (ca în cazul meu: până în present nu se face dreptate pentru un lucru transparent: o biobibliografie cuprinzătoare pe care am scris-o în 2006, postată în internet, a fost “reeditată” în 2011 cu un alt nume, la fel bibliotecar din BM B. P. Hasdeu, ulterior premiat de ministerul culturii pentru aceeași carte). E o problemă gravă de mental și atitudine, pentru că se pierde încrederea în oameni și motivația de a persevera în continuare în acest domeniu.

Bibliotecarul cu nevoi speciale poate fi defavorizat de față cu alte persoane care întâmplător sunt prezenți în sală și văd scena sau aud contradicţiile dintre colegi. Un exemplu: bibliotecara cu deficiențe de auz, cu experienţă de peste 35 de ani în domeniu, a înregistrat un eveniment de caritate pentru un azil de bătrâni la rugămintea organizatorului, care a întrebat dacă este posibil ca şedința să aibă loc anume în BM “B. P. Haşdeu”, și dacă nu, el se poate adresa la alte organizații. Un bibliotecar inteligent imediat găsește și stabilește acest program anume în biblioteca unde lucrează! Deci, programul e făcut, șefii au fost informați și invitați la fel. Atunci când vine timpul programului de activitate și organizatoarea cere ajutorul nostru, vine bibliotecarul principal BC și, în fața invitaților prezență, o ia la rost pe bibliotecara care a înregistrat evenimentul, cu întrebări stupide, astfel pătând profesionalismul și demnitatea respectivei, și nu este vorba numaidecât că este și o persoană cu dizabilitate. Este vorba de imaginea bibliotecii care se produce în aceste clipe…

Există și alt factor care nu este specific bibliotecarilor: cel de a se baza pe persoanele cu dizabilitate. Uneori la bibliotecă vin voluntari dintre aceştia, cu ideile lor. Ei sunt gata să citească lecții gratuit oriunde, doar să se desfășoare training-urile, cursurile, în special pentru persoanele cu nevoi speciale. Dar impactul e altul, deloc îmbucurător. Nu întotdeauna e nevoie de statistică pentru a observa rezultatele. Persoanele cu dizabilități în continuare sunt în căutarea unui trai decent și a locului de muncă normal, conform abilităților și aptitudinilor lor morale sau fizice. Uneori, realizezi că persoana care duce lecții din cartea de autor pe care a lansat-o de zeci de ori nici n-a citit… ce a scris ea acolo. Din păcate.

Pentru un lector înțelept, întotdeauna se va găsi un public inteligent.

De regulă, bibliotecarii lucrează și cu persoanele cu nevoi speciale care au un nivel relativ foarte scăzut al culturii generale. Zilnic vin oameni din stradă la bibliotecă, nu numai în căutarea cărții, ci a hranei, a liniștii și chiar pentru a “trage un pui de somn” în fotoliile sălii de lectură, care adesea sunt murdărite sau rupte de ei. Bibliotecarii în mod constant sunt nevoiți să se confrunte cu sarcina de a lupta cu neajunsurile sau de a combate deficiențele și aparițiile negative din acest mediu care frecventează biblioteca. Totodată, pentru a-i ajuta să se debaraseze de mentalități instabile, anume pentru a-i distrage de la pericolul de a rămâne în continuare în stradă. Biblioteca a devenit un Centru de salvare a acestor persoane cu nevoi și deficiențe speciale.

Bibliotecarul nu este doar bibliotecar, el este și asistență socială, pe umerii lui se creează o responsabilitate fenomenal de mare și este greu de lucrat permanent într-o astfel de atmosferă, cu o atitudine ignorantă din partea statului faţă de nevoile celor cu dizabilități sau ale oamenilor de stradă.

Ne propunem să ne concentrăm atenția pe tinerii bibliotecari cu nivelul înalt de preferințe intelectuale și de cultură generală. Printre aceştia, sunt foarte mulți cu nevoi speciale. E lăudabil faptul că jumătate din echipa tânără a BM “B. P. Haşdeu” muncește cu spor și poate fi mai mult ajutată de administrație cu cursuri de dezvoltare personală. Nu e neapărat nevoie să fie în funcție cu studii superioare. Avem nevoie de persoane motivate, perseverente, talentate, interesate de domeniu și care, desigur, încă nu s-au realizat în viață. Astfel de persoane, prin inima și ambiția lor mare, vor fi dornice să muncească cu pasiune, dacă statul și biblioteca le va oferi mai mult sprijin. Ceilalți îi vor urma, cu siguranță, prin exemplul lor.

De ce bibliotecarii uneori nu se înțeleg cu utilizatorii din categoria socială? Nu pentru că nu avem cărți sau calculatoare ori spațiul nu e prea încăpător. Problema poate apărea în cultura generală sau în nivelul redus de intelectualitate a bibliotecarului, care nu corespunde cu cea a vizitatorului bibliotecii. Vin, de exemplu, migranți și mulți dintre romi, cărora le place să discute îndelung despre viață cu bibliotecarul deja obosit și care este obligat să fie binedispus cu oricare auditoriu. Alți cititori apar neîngrijiți, flămânzi, iar izul insuportabil de la ei se răspândește în întreg spațiul bibliotecii. Bineînțeles că bibliotecarul se molipseşte adeseori de diverse boli sau face alergie pe viață, iar adaosul la salariu, pentru condițiile nocive, e prea mic (doar 140 lei), fie nu primește nici o remunerare pentru condițiile nefavorabile în care este nevoit să muncească.

Altă problemă este dezinteresul unor persoane pentru carte. Cum să-i întorci pe tineri cu faţa spre carte? Și mai rău e că bibliotecarul nu dispune de timp ca să citească și el cărțile pe care le recomandă la activități sau pe acele de pe standul bibliotecii. Pentru dezvoltarea intelectuală a ambelor părți, este nevoie să-i motivăm prin crearea orelor sau oferirea timpului pentru lecturarea cărților programate, ca de exemplu, în cadrul “Chișinău citește” săptămânal cu câte o carte minimum. Astfel, și bibliotecarul va fi motivat și va “ști” ce anume promovează pentru cititori. De ce spun acest lucru? Am realizat că bibliotecarul face anotații sau descriere parțială în recomandările de carte, fără a cunoaște sensul, fie copie din Google ceea ce scriu alți experți.

Alte probleme apar pentru persoanele cu nevoi speciale, mai ales pentru cei care nu aud. Cei care din acest motiv nu frecventează biblioteca nici pentru a citi o carte. La fel nu participă la activitățile culturale, deoarece nu aud sau nu deslușesc despre ce se discută. Este și un exemplu personal. Avem mare nevoie nu doar de microfoane performante, ci anume de căști cu volumul de intensitate mare al sunetului și de dublare cu subtitluri pe proiector. Aceste lucruri sunt benefice nu doar pentru cei hipoacuzici, dar și pentru performanța vorbirii corecte în limba română, ulterior și pentru a discuta și desluși unele sunete. Personal, pentru mine niciodată nu apare sarcina de a întoarce sau a îndepărta funcțiile de serviciu. Eu, ca persoană hipoacuzică, solicit lucruri de calitate și pentru că am o experiență bogată ca să fac deosebire de atitudine între persoanele vizate. Am învățat și din cărțile care m-au marcat pozitiv. Pentru mine, cartea nu este un obiect în jurul căruia e nevoie să mă rotesc – e un mijloc de a cunoaște viața și de a determina locul meu în ea. Pot să-i întorc pe cei care au fost aici și acolo. Și tinerii care nu citesc se pot învăța în procesul lecturii publice, prin exemple proprii cu destine de viață interesante. Așa cum se face la unele lansări de carte, mese rotunde cu personalități care într-adevăr se merită a fi ascultate și urmate ca exemplu. Pentru a-i trezi omului interesul pentru carte, este nevoie de creat ambianța care să-I determine, să-l motiveze și sa-i trezească curiozitatea de a citi. Zeci de ani în urmă, Biblioteca Centrală BM era plină de cititori, care stăteau în rânduri după cărțile de studii și literatură artistică. Astăzi, e mai greu din cauza tehnologiilor informaționale, care deja sunt ca un mobilier personal în fiecare casă și cu uși deschise pentru orice informație.

Moldovenii nu se prea trag la carte în prezent, dar se pot crea variate activități culturale, care ar consolida comunitatea. Extinderea Internetului are rolul primordial și negativ în pierderea interesului pentru lectură.

Pentru a trezi interesul pentru carte, e bine de creat acțiuni ce ar genera o atitudine nouă faţă de bibliotecă și carte, de dezvoltat un mediu respectiv care ar provoca dorința pentru lectură. E greu, pentru că azi cititorul găsește orice informație în Internet. Deci, atmosfera în bibliotecă trebuie să corespundă intereselor utilizatorilor.

Din care categorie – vin mai des la bibliotecă? Corect, studenții, oamenii din stradă, pensionarii, persoanele casnice: cei care preferă izolarea, liniștea sau pentru că studiile sunt impuse și nu tot ce caută în Internet este disponibil.

Din observațiile mele: mulți tineri preferă socializarea anume în spațiile bibliotecii, pentru că acasă lipsește calmul psihologic. La bibliotecă, pot fi alături de oameni, în grupuri, care se pot transforma în cluburi, programe stabile și foarte interesante. Acolo unde vin tinerii, încep a veni și persoane de vârsta a treia, inevitabil și amuzant! Comunicarea pentru oameni, în special pentru cei cu nevoi speciale, este foarte importantă. Lumea vine să citească în liniște cărți – și nu numaidecât de cele artistice (mulți preferă clasica sau ştiința). De ce? Pentru că în bibliotecă e cald, confortabil, multă lumină pozitivă, ședințe literare, cu recitaluri poetice și interpretări muzicale. Pentru că deja multe persoane au început să realizeze pericolul de a deveni singuratici, persistând în rețelele de socializare, unde predomină lumea roboților şi oamenii trăiesc în imagini fantastice, iar sentimentele amorțesc. Realitatea, de fapt, este alta: omul și cartea real sunt în fața ta, prin discuții adevărate, prin schimb de interese și experiență comune, aici, în special în bibliotecă! Implicarea bibliotecarilor de orice categorie trebuie să fie egală nu doar prin înțelegere, ci și psihologic, oferind dimensiune și valoare acțiunilor profesionale. Iar promovarea activităților este primordială în succesul profesional!

Bibliotecarii, în mod normal, trebuie să țină cont de aceste lucruri, atunci când cititorul vine la ei cu diverse întrebări și chiar atunci când ei, pur și simplu, intră în sală doar pentru a se odihni pe canapelele colorate, umflate şi pufoase, de care este nevoie să fie mai multe în toate spațiile bibliotecilor BM. Este un loc public. Te simți bine? Atunci e foarte bine!

Există un astfel de mecanism psihologic: omul creează un spațiu, iar spațiul formează omul. Cu cât spațiul e mai organizat, cu atât mai mult și oamenii evoluează și sunt mai organizați. De exemplu, în unele subterane aglomerate nu sunt coșuri de gunoi, dar nimeni parcă nu aruncă hârtii prin colțuri. Dacă spațiul este aliniat corect din punct de vedere psihologic, oamenii încep să respecte acest spațiu. Așa e într-un spațiu al bibliotecii, – totul trebuie să fie confortabil, în plan psihologic: și bibliotecarii îngrijiți, și comunicarea de suflet, dar și deservirea impecabilă. Și nu contează dacă utilizatorul este cu nevoi speciale sau viceversa. Inițiativa trebuie să vină de la bibliotecari – responsabilii din acest spațiu. Desigur, există uneori incidente: careva vine să doarmă amețit pe canapea, apoi aceasta e ruptă…, oameni de stradă care usucă şosetele pe calorifere… Dar cum a apărut omul de pază în bibliotecă, lucrurile stau mai bine. Sincer, eu prefer să văd cum doarme tânărul obosit de muncă sau de studii, decât cel care adoarme amețit. Pentru că atunci când se va trezi, numaidecât va cere o carte de la bibliotecar.

Despre viitorul corelației angajat-utilizator cu nevoi speciale, se va discuta mult timp, teoretic și fără a trece la fapte concrete, pentru că o persoană care n-a trecut prin genul dizabilității nu poate simți instabilitatea psihologică în acest rol, fie că nu va realiza despre ce este vorba, decât peste ani de experiență profesională. Sunt și excepții. Nu poți vorbi  despre degradare culturală atunci când în societate persistă o mentalitate instabilă, nu doar faţă de discriminare. Instituțiile prospere vor trebui să axeze proiectele lor sub aspectul: Relațiile interpersonale, profesionale și discriminarea. O bibliotecă cu toate evenimentele de succes nu va putea să prospere atunci când relațiile dintre șefi și angajații defavorizați sunt dezordonate, soldate cu ură și interes personal. Dar acestea au fost și vor fi întotdeauna, pentru că așa e de când lumea. Rolul decisiv în consolidarea relațiilor îi aparţine Directorului instituției bibliotecare. Anume el este acel care trebuie să-și facă timp ca să discute cu fiecare subordonat în parte, dacă nu se poate într-o echipă. În special, să discute în mod discret cu subordonații cu nevoi speciale, pentru că mulţi din această categorie preferă ca biografia lor, și așa dureroasă, să nu devină publică. Iar acest aspect, la BM, este chiar discriminatoriu. Nici o confidențialitate şi nici o discreție. De la subordonat la șef și invers. Dizabilitatea este evidentă și atunci când n-o observi!

Eu nu scriu doar despre lucruri “teribile” (chiar dacă includ și umorul), mă străduiesc să exprim frumusețea și bucuria din detaliile din jur. Îmi place să vorbesc și să scriu sincer și deschis, chiar și atunci când e greu. Blogul “Impresii din viață și cărți” este jurnalul meu cu povești și istorii interesante, despre impresiile cu zeci de exemple care m-au marcat pe mine și cu sute de personalități. Totodată, este o agendă personală despre evenimentele importante, în special, cele pe care vreau să le menționez, să le memorizez pentru viitor, fie să le aduc la cunoştinţa altor cititori. Încerc să scriu într-un mod care să le extindă interesul pentru cărți și destine de excepție, să le trezească dorința de a reveni în continuare pentru a reciti istoriile sau lecțiile de viață. Încerc să scriu într-un mod mai deosebit și pentru a transmite acea părticică din atitudine, de căldură și dragoste. În special, mă refer la subiectul social cu Drepturile Omului în societatea moldovenească, cu toate problemele și soluțiile care survin permanent.

Mulţumesc pentru că mă urmăriți și citiți, multiplicând aprecierile voastre pe rețelele de socializare.

Svetlana Vizitiu , Șef Sector Promovare, Biblioteca Centrală a BM “B. P. Hasdeu”

Chișinău, Republica Moldova


8 comentarii

Alexandru Plăcintă:’’Noi, oamenii, nu putem opri timpul!’’


Îi plăcea foarte mult să viseze, şi îşi imagina un viitor frumos, îndestulat, în care el îşi procura tot ce dorea: îmbrăcăminte, încălțăminte după ce primea salariul pentru munca lui. Neapărat şi acest atribut: Munca! Un serviciu pe placul inimii şi o remunerare pe merit… În continuare, Alexandru Plăcintă rămâne acelaşi visător, plin de speranţe şi optimism… Şi, e un romantic incurabil. Scrie poezii şi poveşti pline cu dor, dragoste şi fericire. Un spirit însufleţit din viaţă de zi cu zi, cu un strop de magie adăugat în cuvintele inspirate… Oamenii se bucură împreună cu el, de poveştile şi versurile lui, şi chiar încep a crede că totul într-adevăr se realizează… Mulţumirile urmează una după alta…

’’Dacă timpul ar putea să mă ducă înapoi în acea perioadă a copilăriei, i-aș da totul ce am, i-aș da chiar și poveștile, și poeziile pe care le-am scris cu atâta drag și îmi sunt atât de scumpe, că ducându-mă acolo aș fi iar alături de mama și bunica pe care le-am iubit nespus de mult…– scria scriitorul Alexandru Plăcintă pe o reţea de socializare. – ‘’Dar, noi, oamenii nu putem opri vremea…’’

În prezent, familia lui nu este chiar mare: soția Svetlana, fiica Liliana, care locuiește în America (cu soțul și nepoții Justin și Izabela). Lipseşte fiul… 

În anul 2012 o nenorocire ia curmat viaţa feciorului Victor într-un accident rutier. Nora Liliana și nepoții Daniel, Elena și Iulian locuesc în Iași…

A avut o copilărie luminoasă, chiar dacă nu a fost asigurat material la cel mai înalt nivel. Desigur, ca oricare copil avea preferinţele lui, şi îşi dorea o anumită jucărie, o haină sau pantofi ce nu le avea, dar micul Alexandru era înțelegător, el realiza că mama nu are bani să i le procure şi că îi vine greu să-l educe de una singură. Nevoia îl motiva să creeze, să inventeze, ca apoi să-şi confecționeze o jucărie asemănătoare din carton, fie din scândurele. Se bucura de imaginea lor, pur și simplu, desenându-le.

Dintre strămoșii lui, Alexandru a apucat-o în viață doar pe bunica. O femeie deosebită despre care ar putea scrie cărți întregi. Părinții demult sunt plecați în lumea celor drepți. Așa s-a întâmplat în viață, că a fost crescut și educat doar de mama și bunica. Mama a fost o femeie înțeleaptă și cu multă credință în suflet. Ar fi fost enorm de fericită, dacă Alexandru devenea preot precum dorea ea. N-a apucat să afle că fiul scrie, că a devenit un scriitor recunoscut în Moldova. Să fi ştiut, cu siguranţă, ar fi fost cea mai fericită mamă din lume. Alexandru e convins că Dumnezeu există, şi că mama lui, acolo de sus, vede totul și se mândrește cu feciorul ei.

’’Nu pot să spun că în viața mea au fost înâmplări care m-au făcut bogat peste noapte, sau evenimente în urma cărora să devin cunoscut în lumea toată. Tot ce fac, o fac zilnic prin munca mea, cu tot efortul şi cu capacitățile mele.’’

Anii de studii pentru tânărul Alexandru, ca și pentru ceilalţi studenți, au fost cei mai frumoși ani. Îi plăcea mult să studieze, să afle mereu lucruri noi. La fel îi plăcea pictura, desena ore în şir şi se vedea într-un viitor cu penelul și paleta de culori în mână… Dar continuă să picteze, aşa uneori, după cum vine starea lui de spirit.

Muzica îi place în continuare. Pe timpuri cânta la instrumente muzicale, în special, la baian.

Nu avea şi nici nu are mulți prieteni. Ca să ai mulți prieteni, spune el, e nevoie de mult timp liber. Alexandru nici nu era disponibil, mai ales având atâtea ocupații interesante, el chiar ducea lipsă de timp. Cu o parte dintre colegi din anii de studii au rămas prieteni şi astăzi. Este vorba de o prietenie sinceră, care, probabil, se întâlnește foarte rar…

După ce a absolvit Școala Pedagogică din Călărași, şi apoi Universitatea de Stat din Chișinău, Alexandru Plăcintă a activat în sistemul de învățământ, începând ca învățător, profesor, apoi ca director al instituției de învățământ. Meseria de pedagog nu era deloc ușoară, dar fiindcă Alexandru era dé mic călit cu munca şi disciplina, el nu se gândea să-şi schimbe domeniul de activitate.

Un talent deosebit! Spiritul creativ și-a găsit locul în sufletul lui încă de mic copil. A început să scrie poate ceva mai târziu, dar cu multă pasiune și dragoste. De la bun început Alexandru a înțeles că, dacă ceea ce scrii prin gândurile tale sunt solicitate de cititori, la fel şi apeciate, în continuare o faci şi cu mai multă pasiune şi dăruire.

Ce a devenit astăzi? Are regrete sau dezamăgiri?‘’Se spune că este foarte important ca omul potrivit să fie la locul potrivit. Eu mă simt bine în această lume – a scrisului. Îmi place să adun cuvintele pentru a exprima dragostea mea enormă față de viață, om, natură și de frumosul ce ne înconjoară, să promovez în poveștile scrise pentru copii că binele este întotdeauna învingător.’’

A scris peste 50 povești. Recent a publicat un volum ”Poveștile bunicului Alexandru” cu 30 povești cu ilustraţii. Cartea a fost menționată la Salonul Internațional de carte din Chișinău. În anul 2015 povestea ”Privigetoarea Dafi”, fiind înscenată de actorii Alexandru Dicusar și Ana Maria Ciubotaru la Teatrul ”Ginta Latină” și prezentată de elevii de la Școala primară din Ialoveni (director Alexandra Hîncu) la Festivalul Internațional de Teatru și Măști din Vălenii de Munte, (România) a fost premiată  cu Premiul Mare… Multe volume de cărţi au fost lansate periodic şi la filialele Bibliotecii Municipale B.P.Hasdeu din Chişinău.

Vă recomandăm şi alte cărţi de autor cu poveștile lui: ”Povestea focului”, ”Pomul fermecat”, ”Povești”, ”Povestea lui Aidin” etc. ’’Și din nou o poezie pentru copii, adică pentru toate vârstele. Cum un tătic, ori o mămică să-și educe copilul fără a-i citi o poezie, o poveste. La fel și buneii, cu ce sa-și aline nepoțeii dacă nu cu o poezie, o poveste…’’

La fel, a scris peste 300 de poezii pentru copii și cei maturi. Versurile lui Alexandru Plăcintă sunt interpretate deja prin 50 melodii. Piesele muzicale cu texte de A. Plăcintă la fel au fost apreciate la diferite Concursuri. În anul 2018 romanța ”Anotimpuri, vă admir!”, muzica Mihail Yaaran, interpretată de Diana Văluță, la Concursul ”Crizantema de Argint”s-a învrednicit de locul 3. În anul 2017 piesa muzicală cu versurile lui A. Plăcintă ”Ești dorul meu”, muzică de Vlad Mircos și interpretată la un Festival Republican de Ecaterina Ciobanu a fost menționată cu o Diplomă Specială. Recent, a fost înregistrată piesa muzicală ”Moldova mea”, versuri Alexandru Plăcintă, muzică Constantin Rusnac, prin interpretarea elevului de la Liceul Sportiv N2, Octavian Sasu.

’’Viața e scurtă și nu are rost să ne gândim la dezamăgiri, sau regrete. Chiar dacă ele uneori sunt, eu procedez asemenea gândurilor din poezia “CU HAR DUMNEZEIESC”, scrisă recent:’’La tine, viața mea,/Adesea mă gândesc,/Ce știi să mă înveți/Cu har dumnezeiesc./Și îmi repeți cu drag/Din nou același gând,/Ce este ca un moto/În viața pe pământ –/Oricât de greu mi-ar fi,/Să nu mă dau bătut,/Să merg cu capul sus/Și-n forțe încrezut!’’

Despre Viaţă ar spune multe… Despre tristeţea ce-l domină după fiul trecut la ceruri… Nostalgic şi cu dor, rămâne inspirat de timp şi de creaţiile lui:’’Trec zilele… Trec săptămânile, lunile… trec anii… Timpul aduce fiecărui om ceva deosebit. Unuia îi împlinește un vis multașteptat, altuia multe clipe fericite, iar cuiva, poate, o tristețe… așa e viața’’.

‘’Când ne gândim la trecut, îl vedem cu alți ochi. Unele momente am vrea să le schimbăm, altele am dori să rămână așa cum au fost. La unele din aceste întrebări am răspuns în poezia:’’ VIAȚĂ, ATÂT DE MULT TE IUBESC!/O-ntreb adesea: știi, tu viață,/Că-n tine sunt îndrăgostit,/Citești, tu, versu-n dimineață, /Ce pentru tine l-am gândit?/Îmi vezi, tu, noaptea nedormită/Și fraza cum o șlefuiesc/Să-i dau sclipirea potrivită,/Prin gândul ce-l împărtășesc?/Prin voi, prieteni, ea mă vede,/De n-ați fi voi, n-ar ști nimic/Și tot prin voi, viața se-ncrede,/Că o iubesc încă de mic!/’’

Ce ar putea schimba în societatea noastră? Alexandru Plăcintă ar dori mult să domine Cultura, respectul față de om, de neam, de țară, de tot ce este sfânt și frumos în Moldova:’’Noi vrem dezvoltare, Moldova să devină țară-membră a Uniunii Europene… Dar așteptăm să o facă altcineva pentru noi! De ce, Noi nu încercăm să schimbăm acest lucru? Să păstrăm curățenia pe străzi, în transport, parcuri, în fața casei sale, oficiului său, să sădim flori, arbuști, copaci, să vorbim frumos. Să fim Oameni! Sunt lucruri pentru care nu e nevoie de investiții, Dorinţă să fie!.. Râurile din orașele europene sunt îngrijite, amenajate. De ce nu este apreciat de noi râul Bâc care trece prin orașul Chișinău și multe alte localități, nu este curățat, amenajat cu podulețe, havuzuri, care să înfrumusețeze și mai mult orașul și țărișoara noastră? Putem face Europa la noi acasă. Și, atunci Uniunea Europeană singură va cere să ne unim cu ea. De ce nu facem asta? Cine ne încurcă?’’

’’Sunt convins că avem o țară frumoasă, o țară deosebită, pe care, am putea să o transformăm într-o țară de poveste. Migrațiile sporesc din cauza situațiilor grele de viață. Oamenilor, care s-au hotărât la acest pas, cred că nu le-a fost ușor să se decidă, să o ia de la capăt în o altă țară străină și, probabil, nu le este moral ușor nici acum printre străini. Vorba ceea: fie pâinea cât de rea, tot mai bună e-n țara mea. Diaspora, cred eu, e ca o bucățică din patria-mamă, dusă și păstrată cu sfințenie în altă țară, în interiorul căreia, oamenii, care au plecat în depărtări, se simt mai aproape de neam, de țara unde s-au născut, și prin asta, pe cât e posibil, își alină dorul.’’

’’Nu-mi imaginez cum să nu-ți iubești țara și locul unde te-ai născut? Doar el, pământul din țara în care ai văzut lumina zilei, ți-a dat hrană să exiști, să crești și la un moment dat să-i zici că nu-l iubești? Este un mare păcat.’’

Avem o mulțime de locuri frumoase în Moldova: Complexul Orheiul Vechi, subsolurile de vinuri de la Cricova, Mileștii mici, mănăstirile din republică.

Arta este un patrimoniu al țării în care a fost creată și este specifică locului, dar contribuie la dezvolarea culturii întregii lumi

’’Sensul venirii noastre în lume este de a prelungi viața pe Pământ, de a transmite noii generații cunoștințele, experiența și adevăratele valori acumulate în timp. Toate acestea se pot înfăptui cu succes în anumite condiții. Dragostea, respectul și atitudinea frumoasă între bărbat și femeie pot menține familia, și sunt un exemplu viu pentru copii.’’

’’Față de violență în familie am o atitudine foarte negativă. Ce poate aduce în lume omul, care nu este exemplu pentru copilul său, care nu știe și nu poate să iubească? Doar pustiiri, lacrimi și necaz. Omul are obligația de a fi Om.’’

Este un optimist din fire. Alexandru Plăcintă, în continuare, are încredere în oameni şi speră că în societate se vor produce multe schimbări în bine. Spune, că nu ştie câte zile ia dat Domnul, dar are încă foarte multe de făcut, în special ’’ceea ce nu a reuşit până acum’’ Doamne ajută! ❤  (SV Vizitiu)

Făcând o scurtă retrospectivă a muncii sale, scriitorul le mulţumeşte tuturor celor cu care a conlucrat şi a realizat lucruri frumoase. Le mulţumeşte prietenilor care au citit şi l-au susţinut în creaţiile sale. Pentru Alexandru Plăcintă contează mult opinia şi părerea cititorilor. Vedeţi şi voi unele aprecieri (fără modificări în ortografie), n-am găsit nicio reacţie adversă:

Maria Corini – ‘’Un crez profund, curat si sincer MAESTRUL sfantului cuvant! Foarte frumoasa poezie. Felicitarile mele stimate Poet!’’

Lidia Gonta Grosu -‘’Cîtă expresivitate şi originalitate poate transmite un Om cu Har de la DUMNEZEU (numai cine nu doreşte nu vrea să recunoască!) gândului prin trăirea de intensitate, modelând cu atâta măiestrie chipul hidos al…abjectului prin formula simpatică a alegoriei! Şi să mai afirme acum cineva , stimate dle Alexandru Plăcintă, că nu meritaţi titlul pe care demult îl deţineţi -TALENT- încă de până la naştere! Felicitări! Doamne ajut!’’

Vera Craciun -‘’Rupte din realitate, faptele sunt frumos aranjate in cuvinte care modeleaza sufletul! Felicitari, dle. Alexandru Placinta!’’

Tatiana Enache -‘’Frumoase si intelepte versuri d-nul Plăcintă!!! O duminică binecuvântată! Cu respect!’’

Liliana Kim -’Atat de frumos scris, de parca ar fi scris in limbajul sufletului! Te iubesc mult si ati doresc un an nou fericit si plin de realizari!’’

Zinaida Lazari -‘’Să dea Domnul să trăiti, ca florile să-nfloriti, ca copacii să-nverziti, să nu mai îmbătrîniti. Iar în anul care vine sa aveti parte numai de bine, pace-n suflet şi in casa si pîine caldă pe masa
LA MULTI ANI!’’

Svetlana Plăcintă ‘’Fantastic de frumos și sufletesc! Și cuvintele tale sunt ca niște unde muzicale irepetabile !!! La Mulți Ani!’’

Iulia Pancu – ‘’Minunate versuri,Domnule Александру Плэчинтэ.Cita profunzime in aceste cuvinte purtatoare de energie si valoare.Multumim.’’

Tatiana Şoltoianu – ‘’E un lucru sfint sa ai incredere in ziua de miine!!!!Versuri pline de optimism.Bravo maestre!’’

Lenuta Filip  – ‘’Poet talentat , cu suflet sensibil de copil și de artist!
Faptul că scrie și poezii pentru copii și este mereu în mijlocul lor , o demonstrează!’’

Lidia Vrabie – ‘’Fericirea se ascunde in lucruri mărunte! Felicitari pentru vers și starea această sa nu vă părăsească nicicând!’’

Lidia Gonta Grosu – ‘’La fel ca poveștile, pictura dvs., dl Alexandru, are culoarea adevărului, a frumosului, a calităților unui suflet ce pretind să schimbe lumea mereu spre bine. Sania lui Moș Crăciun este încăpătoare pentru că ați meșterit/o din cuvintele ce-și au izvor lumina ochiului cumințeniei din suflet și cuget. Domnul să vă ocrotească sub marea umbrelă a Creației, bucurându-vă din plin de imaginarul în care păstrați visele copilului pentru toată lumea bună, și nu numai..’’

Natalia Pincova – ‘’Să ne trăiți, maestre… Savurez cu ardoare fiecare buchie și fiecare vers, expus pe hîrtie cu atîta măestrie.’’

‘’Poveştile lui Alexandru Plăcintă – oază de bucurie şi bunătate’’ – Petre Craciun

Alte surse despre scriitorul Alexandru Plăcintă:

https://www.facebook.com/alexandru.placinta.1

http://www.alexandruplacinta.com/creatii/

http://www.literaturacopii.ro/stire-proza/norocosul-poveste-si-ilustratii-de-alexandru-placinta/196