Te-ai înecat vreo-dată-n om? – Nu, pentru o oră sau moment, Așa, – pleoapele închizând, Să pierzi a timpului noțiune?
Atât de mult că doar la un gând, Să simți a neuronilor rotire, Să-ți bată inima cu ritm, Tu să dansezi la nebunie…
Să mori de dragoste-n tihnă. Ca-n focul înghețat când te atinge, Strigând surprinzător, de fericire, Și brusc să simți ce dur te frige…
Din interior – un strigăt pierdut. Suficient cât pentru o clipă să fii a lui, Pentru a uita ce-a fost neplăcut, Atunci când te cuprinde el, și nimeni altul…
Afaceri? Probleme? – O, Doamne, lăsăm pentru-apoi… Eu nu știam că-n veacul 21, Aceste simțiri se adună-n -doar-unul, Că te poți îneca în omul, Fără de care nu poți respira cu anii… ❤
Nu-ți face griji, o noapte mai avem, Îți voi șopti că ești al meu, Te voi privi a câta oară Ca pentru prima dată.
Dar acest lucru nu vom ști, Cu patimă ne vom iubi, O lacrimă brusc va cădea, Pentru că ultima oară ne vom vedea.
Și mâine vei fi singur, fără mine. Și eu – fără tine. Nu plânge, de soartă nu e dat, Asta s-a întâmplat…
Să fiu cu tine, împreună, În trio – nu e joc pentru nimeni. Cu patimă amândoi ne-am iubit, Dar gata, a expirat subit…
Așa e, că târziu ne-am întâlnit, În momentul, ce ambii eram căsătoriți. Dar, nu împreună, cu alții, Și la nuntă – diferiți ne-au fost martorii…
Să fiu zi de zi cu tine, unde am fost? Ne-am ascuns de lume,- are rost? Așa că târziu te-am întâlnit, Nu e soarta, cu toate că ne-am iubit…
Știu că al tău ultimul suspin, Îl voi ține de mâine pe veci sub pin, Alături de mandarine în ajunul noului an, Alături de alte visuri fără la ce noi speram..
Acum rămâi cu mine ultima dată, Dar, fără acea ultimă șansă, Spre care tindeam mereu tu și eu, Și doar n-am dorit nimănui rău…
O ultima dată, când mă gândesc la tine. Încep să-mi fac planuri, de mâine. Simt deja că nu te mai iubesc, De aceea, eu sincer, mă urăsc…
Nu știu cum mi-am permis, Să mă gândesc la acest vis, Pentru ca tu să-mi iei dragostea, Care de fapt era doar a ta.
În momentul când timpul a zburat, Pasiunea noastră s-a spulberat. A fost să fie, ne-am văzut din nou, Și parcă nimic n-a fost întâmplător…
Deci știi, mă vei găsi peste tot, Oriunde sunt sau ași fi fost, Și nu promit să fiu pentru totdeauna, Printre mulțime – a ta, una…
Svetlana Vizitiu, 2019 ❤ (Pentru Volumul ~„Îmi plac oamenii care sunt atât de puțini”)
În fine, Viața – este o cotă unică În brațele Destinului. Dar nu despre acest lucru e vorba. Probabil, Viața ne privează de Ceva pentru a ne apăra. Ne bate până când ne deșteptăm. Ne lovește în spate atunci când situația devine ”irecurabilă”. Dar Viața pentru noi – nu constă în ceea ce noi ”avem”… Mai mult e în ceea ”ce nu am obținut”. Lumea e plină de adevăruri reale și imaginare, și nu este deloc dogma autentității altora…
Probabil, Viața ne lipsește de cei dragi. Pentru ca noi tot timpul să ne aducem de ei aminte. Și, oricât de mult am obosi în viață, ne încălzim cu amintirea, aidoma unui pahar cu vin moldovenesc, cu dragostea celor pe care i-am iubit, dar, sorbind-o, nu am băut paharul până la fund…
Ne este dată alegerea, dar Viața e o limită a unui cerc, – îngăduiți să aleagă Ea singură! Pentru că noi nu suntem atenți unde pășim, ce ne dorim și ce facem… Tot ce-i probabil, atunci când Viața ne lipsește de prieteni, ea ne oferă șansa … să nu tradăm! Adesea timiditatea ne transformă în lași. Deci, în modestie e harul Domnului?.. Să avem curajul să spunem adevărul și să prețuim prieteni adevărați!
Probabil, Viața m-a împins într-un abis, pentru a mă învăța să Zbor?! Accept Viața ca un Dar, ca milă de la Dumnezeu! Accept tot ce împlementează ea, Viața. Poate că ”ce nu s-a întâmplat” este mai important decât ceea ”ce nu am reușit”… Să avem Credință!
TOAMNA continuă. Caldă sau rece, cu ispitiri și furtuni. Ploi posomorâte și dureri de cap. Evenimente mondene și visuri de vară. Lăsați să vă încălzească inimile dragi și nu fiți disperați. Priviți în ochii oamenilor cu chipuri luminate și luați aminte, ce culori cuprind… Și-atunci când cerul se încruntă, remarcați această melancolie mândră și bucurați-vă de frumusețea ce vă înconjoară! Astăzi nu avem timp. Mâine nu vom avea puteri. Iar poimâine nu vom fi noi. Nu amânați nimic, trăiți acum!
Așa precum un codru împodobește o țară, precum o melodie ți-alin un tainic dor, precum un soare mare ne încălzește vara, așa te-arăți tu nouă, – o, Inger păzitor!..
Timpul este o călătorie a vieții, care pornește de la nașterea omului și care ajunge, în cele din urmă, la cimitir. Spre marele nostru regret, atunci când pierdem persoane dragi, realizăm, că anume viața este o călătorie în timp și că noi nu suntem veșnici. De ce, ridicăm monumente peste morminte? Cu cruci, cu pietre funerare de ”aur”, unele mai bogate decât altele? Nu putem judeca pe nimeni, pentru că fiecare vine cu durerea lui, și, după propriul buzunar, încearcă să imortalizeze o amintire, fie dorul după omul drag…
O amintire care după timp de jumătate de an începe să doară și mai mult, pentru că înțelegem… că devenim din ce în ce mai singuri… Nimeni nu ridică monumente din ură sau din răzbunare. Doar aici, omul e sincer cu sine, rugându-se la iertarea celui defunct, aprinzând o luminare, și pentru a cere iertare de cei rămași în viață. Cert, că durerea e aceeași la persoane care într-adevăr au ținut la viața celui decedat, dar și obiceiurile dezvoltate între timp la cimitire, precum și cimitirul Sf. Lazăr (Doina) care este cel mai mare din Europa, și cel mai pomenit în tradiții cu băuturi și gustări de tot soiul pe morminte. Dar, de ce demonstrăm astfel… dragostea pentru cei defuncți uitând să o facem în realitate, cu suflet și atitudine fiind încă în viață? Credem, că cei morți sunt mai aproape de Dumnezeu?! Cine tot ridică prețurile serviciilor funerare, astfel că după… nu putem achita datoriile pentru un sicriu? Domnul nu ține de faptul cât de bogate sunt monumentele sau pomenile cu găluști și alcool: trebuie să ținem minte acest lucru. Judecați vom fi după ceea cum am făptuit, oferit și iubit în viață. Înțelegem și respectăm pe cei care oricum țin de ”tradiția” granitului costisitor asupra celor decedați, că pe toți ne unește sau ne va uni… aceeași durere… Și ne iartă, Doamne, greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri.. Amini! (Svetlana Vizitiu)
Ce spun moldovenii despre acest lucru, – de ce ridicăm monumente peste morminte? Urmăriți mai jos chestionarul:
De nostalgie. Ca un punct de reper când venim din când în când la întâlnire cu cei de dedesubt. Avem nevoie ca ochii să ni se oprească pe ceva atunci când dorul nostru nu se materializează, ci doar e simţit cu inima. Pentru mine, sunt de ajuns crucile (poate cu vreun mic adaos sculptural). Nu-mi plac exagerările din cimitir. Icoană trebuie să fie fiinţa dragă atunci când e încă vie, nu după ce s-a trecut. – Dina Ciocanu
Din cauza originii, apartenenței religioase, un obicei… Dar religia vorbește despre cruce, cred că e mai mult decât un obicei înrădăcinat… – Moldovanu Irina
E un simplu fetis… Adevărată amintire pentru toți e Crucea care are semnificație creștină… Vitalie Raileanu
Cred că, în primul rând, e o tradiție, dar e fundamentată pe ideea că… să își amintească generațiile următoare unde sunt înhumați / înmormântați strămoșii – Mariana Harjevschi
Oamenii cred în continuare că pot construi Babilonul… – Sergiu Botezatu
Cred că asta se face din dorinţa de a fi ca toţi, din mândrie şi tradiţia moldovenească de a fi „gospodari” – Cornelia Adeola
Din atașament față de cei decedați Din diversitate ce tine de credință: credinciosi, atei, cunoscători ne cunoscatori de cutume- Iurie Bădicu
Parerea mea este că astfel încercăm să menținem vie memoria defunctului, adică pe monument punem fotografia și scriem ceva date biografice despre răposat. – Mariana S. Ţăranu
Deoarece, am uitat să respectăm memoria oamenilor de valoare. Avem memorie de scurtă durată. Însă, lucrurile cu adevărat importante sunt cele care rezistă în timp. Strămoșii noștri au păstrat meritele lui Decebal timp de mii de ani, – și noi la fel avem menirea să menținem vie memoria celor pe care îi cunoaștem. – Denis Rosca
Dar eu mereu mă întreb ce caută crucile pe marginea drumului…? si dacă, aceste persoane, Dumnezeu să le ierte pe toate, mai au un mormânt și o cruce în altă parte….?! – Galina Codreanu
Pentru a exprima stima și iubirea fata de cel apropiat care a decedat!. Cred că e așa. Nu am idee care ar fi răspunsul corect – Ivan Afanasiev
Monumentele de peste morminte sunt o tradiție în întreagă lume, nu cred că e un lucru rău. Altceva, e dacă ne referim la valoarea estetică. Pompozitatea caracteristică moldovenilor se răsfrânge și la locurile de veci, creându-se vaga impresie de cinste mărită pentru defunct sau fală față de ”vecinii” din jur. E o chestie ce nu ține de religie, ci de cultură. Va mai dura câtva timp până vom înțelege că în viață trebuie să realizăm lucruri monumentale, ca oamenii ce rămân să vorbească despre fapte, iar aceasta face mai mult decât orice monument dichisit ca piatră de mormânt. – Cojocaru Corina
Cred că respectăm traditiile. Diferite popoare de-a lungul secolelor punând cruce de lemn, de piatră sau fier, înseamnă locul, fiind și ca o amintire, dar și ca un respect pentru cei decedați. Dar toate-s trecătoare. Pentru unii e o modă… În Italia, spre exemplu, oamenii dacă decedează în spital sunt în sicrie duși direct la cimitir. Fără trei zile de stat în casă și fără praznice. Dar monumente pun la morminte. Monumente se pun în toate țările lumii – Iurie Brasoveanu
Mormintele peste o sută de ani din cimitire, care aparțin unor persoane importante din societate, sunt istorie și ele trebuie să facă parte din patrimoniul național. În acest sens, Cimitirul Central ar trebui să obțină statut de muzeu. – Nelly Sambris
Nu știu, poate că așa ne manifestăm respectul, dragostea și tristețea față de cei care au plecat. De fapt, le ridicăm pentru noi, ca să ne alinăm tristețea și să ne umplem golul din suflet – Angela Chelaru
Se face pentru amintire, din dorința de a mai realiza, deși cu întârziere, ceva pentru cei dragi. De fapt, toate acestea rămân mai importante pentru cei rămași în viață… – Silvia Antufiev
Eugeniu Răbdău: Dacă ne referim cum decurg lucrurile în ziua de azi, – cel mai probabil de ochii lumii, este o modă în ziua de azi. Mai bine lași o cruce simplă, dar să fie curat, decât să pui un monument și nu mergi tot anul la cimitir… Sau, cel mai probabil, oamenii care au un apropiat decedat, pentru a-și alina suferința sau pentru a-și impăca sufletul, aici pe pământ în memoria lor fac tot felul de lucruri pentru a le arăta dragostea. Dar concluzia este: cel mai important lucru este ce avem in suflet, nu ce punem pe mormânt de văzul lumii. Frumusețea și dragostea pentru persoana care a decedat se află în suflet. Dar daca luam în considerare unele lucruri, alții fac business pe aceste lucruri. Dupa cum am zis, important ce simțim. Dacă vecinul și-a pus monument asta nu trebuie să fie o obligație sau o îndemnare de a face același lucru, însă la noi din păcate aceasta deja e o tradiție mizerabilă…
Atunci când a murit amicul meu Valera la doar 15 ani neîmpliniţi, mi-am zis că nu-l voi uita niciodată. A fost un şoc pentru mine, o fetiţă de 14 ani, să conştientizez că moartea este ceva înspăimântător. Atunci am realizat, că nu suntem veşnici, şi că doar amintirea rămâne, iar ea doare mult.
Pe parcursul anilor rămâne cicatricea, care sângerează lăcrimând deja la auzul unui alt deces, cu fiinţe trecute la ceruri… Lămâia mare-mare care mi-a dat-o mama să-i duc lui Valera la spital, i-am pus-o în mâini, în ultima dimineaţă din viaţa lui. A fost o surpriză pentru el, căci fructe tropicale pe-atunci în Floreşti nu le găseai. Sleit de puteri de durere,Valera a zâmbit şi a spus: – ’’Uite, mamă, ce lămâie mare şi frumoasă mi-a adus Sveta!’’
Am fost marcată pentru toată viaţa de moartea lui, şi de atunci am frică de cimitire. Nu merg, iar daca sunt nevoită, după ce mă îmbolnăvesc şi cu greu îmi revin… Ulterior, spiritul acestui băiat mă călăuzea şi mă îndruma la acţiuni pozitive. Am început să cred că este alături de mine şi mă umple de energie. Am compus şi un cântec, text şi melodie ”Adio”, pe care l-a interpretat apoi fiica mea Sanda Marta, şi care a fost mult timp în topurile radio şi TV…
Încă nu înţelegeam Cine este Domnul, şi – păcat, că am început să cred în El mult mai târziu… Am mai înţeles, că moarte nu există: Cei nevinovaţi, îngerii sunt mereu alături de noi şi ne veghează, îndrumând şi sprijinându-ne cu adevărat. Trebuie să Crezi în Dumnezeu chiar şi în cele mai disperate momente de viaţă, chiar şi atunci când te ”superi” pe EL… Discută în sine, şi cere Iertare… Moartea are şi ea un rol în tot ce face şi tămăduieşte Domnul… – Această credinţă îmi oferă o Speranţă!
Moartea partenerului de viaţă e total diferită faţă de alte decese, în sensul că, literalmente, schimbă absolut totul în viaţa ta. Când rămâi fără partenerul de viaţă, felul în care mănânci se schimbă. Felul în care te uiţi la televizor se schimbă. Cercul tău de prieteni se schimbă (sau dispare cu totul). Viaţa de familie se schimbă complet (sau dispare cu totul). Situaţia financiară se schimbă. Situaţia de la locul de muncă se schimbă. Respectul şi stima de sine se schimbă. Încrederea. Ritmul vieţii. Felul în care respiri. Mentalitatea. Funcţionalitatea creierului (Aţi auzit vreodată de termenul „minte de văduvă”? Dacă nu ştiţi ce e, consideraţi-vă norocoși). Întreg corpul fizic. Hobby-urile, pasiunile şi plăcerile. Ideea de siguranţă. Simţul umorului. Felul în care te percepi ca bărbat (sau ca femeie). ABSOLUT TOTUL SE SCHIMBĂ. Te trezeşti într-o nouă viaţa pe care nu ai vrut-o şi pe care nu ai cerut-o. E cel mai dificil, terifiant, groaznic şi oribil lucru de pe acest pământ…
Recent, am fost zguduită de vestea tragediei unei familii în care şi-au pierdut viaţa într-un grav accident un tată şi o fiică… Inima mi se strânge în continuare. Ulterior, mi-am dat seama, că Leana, fata care a plecat atât de tânără, lăsând o fiică minoră mamei sale îndurerate, a fost unul din acei îngeri care m-a susţinut într-un ceas de durere, de griji în suflet, şi mă rugam la Domnul să-mi ofere un răgaz, un sfat, orice semn… Nu ştiu de ce anume ea, poate pentru că atunci mă gândeam la lacrimile necontenite ale mamei ei, citindu-i durerea printre rânduri, şi privesc adesea imagini cu ea… Am vrut să plec undeva departe, să aud marea cu valurile ei şoptind, şi Ea mi-a spus: ’’adresează-te la mama mea’’… Şi, în scurt timp, mama ei singură mi-a oferit această şansă… Eu doar cu gândul, şi mama ei în realmente! Şi ca surprinderea mea să nu urmeze o tranşă uluitoare, atunci când din nou mi-am amintit de Leana privind valuri liniştite după o ploaie torenţială dintr-o terasă ALTAIR, şi pe care au apărut sute de steluţe solare care îmi făceau cu ochiul, iar chipul Leanei îmi spunea, ’’să le spui, să ştie şi ai mei că îi veghez mereu!’’. M-am simţit într-adevăr fericită, inspirată… Am început să caut soarele, care încă nu apăruse, abia plouase… Atunci de unde… aceste steluţe? A fost un înger printre noi! – Acest lucru îmi dă o Speranţă!
Am găsit mai multe mesaje asemănătoare, de suflet, pe internet … Vă daţi seama şi voi, că nu le poţi poţi citi în grabă şi fără lacrimi…
’’Doamne, ajută-mă să trec peste zilele care nu mai există în calendar… pentru EI şi pentru mine… Doamne, dă-mi putere să trec peste zilele care au împărţit viaţa în două… pentru EI şi pentru mine… Doamne, nu mă lăsa la marginea peste care e doar întuneric… pentru EI si pentru mine… Doamne, nu mă părăsi cu răspunsul nepus în cuvinte la ultima „de ce ţi-s ochii trişti, Tamara?”…pentru EI si pentru mine… Doamne, Doamne…’’ La nave la…
– Părinţii mei s-au îndrăgostit unul de altul la 16 ani. În acea noapte când tatăl a decedat, mama auzi o lovitură în fereastră. Am întrebat-o ce-a fost, şi mama fără vre-o îndoială a spus: ’’E tatăl tău. Cândva îmi spunea că ne va privi şi va aştepta’’… Acum sunt cu o speranţă…
– Pe parcursul anului şcolar unul din colegii mei a decedat, familia lui era Galben. În ziua următoare, toţi profesorii şi colegii din şcoală au îmbrăcat diferite nuanţe ale acestei culori galbene, în amintirea lui. Eu niciodată n-am văzut nimic mai frumos. Acest lucru îmi oferă o Speranţă!
– Eu mereu îi gâdilam picioarele surorii mele atunci o trezeam. Ea este paralizată de la brâu în jos, şi eu credeam că ea niciodată nu simte acest lucru. Dar astăzi, la trezire atunci când i-am atins tălpile, ea a început să râdă. Apoi, s-a ridicat şi a izbucnit în plâns. Acum, ea poate merge! Îmi iubesc surioara!
– Sunt un tânăr care atunci când m-am simţit inutil şi singur, şi am vrut să mă arunc în gol, eventual luându-mi rămas bun printr-o postare pe o reţea de socializare, o grupă ’’Te rog, – Trăieşte!’’ a adunat peste 20 de mii de oameni doar în 24 de ore! Acest lucru mi-a oferit o Speranţă!..
Întotdeauna, amintiţi-vă că alături de voi există un Cineva, – o fiinţă apropiată! Nimeni nu vă cere să-l placeţi, să-l iubiţi, dar încercaţi să nu-l deranjaţi sau să-i provocaţi durere. Cel puţin, străduiţi-vă să vă amintiţi, că undeva din depărtare – de la stele, din adâncurile universului, probabil, dintr-un capăt opus, – a apărut rugămintea, – să nu faci acest lucru, exact la fel precum şi ideea de a-ţi iubi aproapele ca pe tine însuţi. Aparent, stelele cunosc mai mult ca voi despre forţa de gravitaţie, puterea de atracţie, la fel şi despre singurătate; deoarece ele sunt – Ochii voştri de dorinţă!
De ce nu trebuie să-ţi pierzi speranţa? Viaţa este atât de frumoasă. Nu avem timp de tristeţe. Dar avem timp să fim fericiţi. Ne datorăm asta. Nouă lucruri trebuie păstrate în taină: Vărsta, Averea, Decalajul din casă, Rugăciunea, Componenţa medicamentului, Relaţia de dragoste, Cadoul, Onoarea şi Infamia! Aveţi grijă de voi şi cei de alături!
Doamne ajută! ❤
Într-o zi, tatăl şi-a pedepsit fiica lui de trei anişori, doar pentru că a stricat o rolă de hârtie dintr-un ambalaj auriu. El o ducea cam greu financiar, şi era nevoit sa facă economii. A fost foarte supărat, când micuţa lui a încercat să decoreze o cutie preţioasă pentru el, şi fără vre-un motiv intemeiat. În ciuda acestui fapt, în dimineaţa următoare, micuţa fetiţă i-a adus tăticului un dar. I-a spus:
– Asta e pentru tine, Tăticule! – El s-a cam fâstâcit, era descurajat de faptul, că în ajun a strigat la ea. Dar, indignarea a izbucnit din nou, atunci când a constatat că cutia era pustie. S-a adresat la fiica lui:
– Tu nu ştii, că atunci când prezinţi un cadou, se presupune, că şi cutia trebuie să aibă un conţinut? Şi tu, îmi oferi o cutie pustie! Buimăcită, micuţa lui fetiţă s-a uitat la el cu ochii plini de lacrimi:
– Tăticule, ea nu e pustie! Eu am umplut-o cu săruturile mele. Sunt toate ale tale, Tăticule!
Tatăl fetiţei a rămas surprins… A îngenunchiat în faţa ei şi a cuprins-o cu blândeţe, implorând-o să-l ierte…
De-atunci, tatăl fetiţei păstra de mai mulţi ani acest cadou nepreţuit lângă patul lui. Dacă avea vre-o problemă, sau ceva nu se lega în viaţa lui, – el îşi amintea de darul fiicei sale, de săruturile şi dragostea ei pentru dânsul…
Fetiţa tatei… Darul, dragostea şi lacrimile ei... Sunt mult mai importante, decât toate necazurile, averile materiale şi certuri pentru nişte fleacuri. Nu prea des, ne gândim noi doar la beneficii materiale? Uităm, să ne acordăm reciproc ceva ce este mult mai de preţ şi mai valoros, – Iubire, Căldură, Săruturi şi Zâmbete?
În viaţă trebuie să alegi dragostea, fără ea nu contează nici banii. La un moment dat, dacă nu există dragoste, ne simțim pustiiți, căzuți în prăpastie. Trebuie să lupti pentru un sentiment pur, indiferent de consecinţe. Acea dragoste să nu te schimbe pe tine ca persoană, niciodată, şi cel mai important lucru este: Să nu-ţi pară rău mai tarziu de ceea, ce n-ai făcut, sau – ce ai facut. Niciodată NU trebuie să ţinem cont de prejudecăţile altor persoane; pentru că nu trăim cu nimeni altcineva decât cei dragi nouă, şi dacă, astăzi, suntem noi subiectul de discuţie; mâine, oamenii, cu siguranţă vor avea un alt subiect…
Acum vă recomand o carte minunată, vedeți un fragment:
Familia a venit la restaurant pentru prânz. O chelneriță a luat comanda unui adult și apoi a apelat la fiul lor de șapte ani.
– Ce vrei să comanzi? Băiatul s-a uitat timid la părinți și a spus:
– Aş vrea un hot dog. Chelnerița nu reuși să scrie comanda, atunci când imediat a intervenit mama:
– Gata cu hot dog-ii! Adu-i o friptură cu piure de cartofi și morcovi. Chelnerița i-a ignorat cuvintele.
– Vrei un hotdog cu muștar sau ketchup? – l-a întrebat pe băiat.
– Cu ketchup.
„Vin într-un minut”, a spus chelnerița și s-a dus la bucătărie.
S-a stabilit o liniște uimitoare la masă. În sfârșit, băiatul s-a uitat la cei prezenți și a spus liniștit:
– Ştiți ce? Ea crede că sunt adevărat! Real! Anthony de Mello, „Când Dumnezeu râde”
Atunci când burniţa descurajării mă îngrozeşte, fă ca viaţa mea spirituală să înflorească.. fă să dispară ceaţa groasă care îmi învăluie fiinţa întreagă ! Fii Tu Soarele neprihănirii care să strălucească !
Impresii din viata si carti / Svetlana Vizitiu 