Copilărie dulce amintire

Era neplăcut atunci când părinții își luau odraslele de lângă mine. Să judeci modul în care ceilalți tratează copiii cu varia dizabilități prin ceea cum reacționau copiii lor la persoana mea, desigur, nu este obiectiv. A fost de câteva ori, atunci când pe terenul de joacă copiii vecini nu doreau să se „joace” cu mine, pentru că eu vorbeam de parcă aveam gumă în gură. În acel moment îmi era dureros, și părinților mei – neplăcut, pentru că părinții acelor copii au susținut acest comportament de negare a personalității mele. În loc să le explice că Sveta este un copil la fel ca ei, îi luau repejor de mâini și plecau mai departe… Era obijduitor, cum credeți. Și, este înfricoșător să-ți imaginezi, cum alți părinți ai copiilor cu alte dizabilități mai grave – oameni nemediatizați, obișnuiți, zilnic retrăiesc asemenea clipe…

          M-am născut normală, peste câteva luni am devenit surdă, mută, apoi bâlbâită, cu toate componentele unui eșec enorm, și faptul că sunt aici este o performanță!

Când m-au dozat cu streptomițină la câteva luni de la naștere, nu erau semne de vreo reuşită a mea în viaţă… Cică a fost o greșeală a medicilor… Dar am asurzit, nu deslușeam cuvintele spuse, nici acum nu pot pronunța corect consoanele surde )

Aveam un strabism foarte pronunţat /ochii încrucișați, purtam de mică ochelari groși și mari/, eram tare înapoiată mintal şi abia citeam în clasa 1, nu înțelegeam nicio boabă în „moldovenește”, pe atunci erau gradinițe sovietice cu vorbirea doar în limba rusă. Deoarece nu auzeam ce spune lumea din jur, eu trăiam într-o lumea a Mea, cu visuri, speranțe fericite… Toţi cei din jur râdeau de mine – copiii, colegii, eram numită „proasta, fâlfâita clasei”, mi se lipeau bilete cu apelativul ăsta în pauze pe spate, mi se spunea mereu că sunt urâtă şi mă gonteau mereu cu pumnii în spate

Eram în suferinţă. Înţelesesem că sunt proastă, urâtă, şi că nu sunt bună de nimic! Atunci începu să clocotească în mine revolta!

Apoi, în clasa a 2-a, a venit o profesoară care mi-a văzut desenul cu o rândunică, şi mi-a spus că sunt talentată. Părinții, la fel, m-au înaripat și motivat cu laudele pentru că desenam frumos. Atunci chiar am inceput să desenez reușit, în urma acestor aprecieri… Cei dragi îmi spuneau:„Tu eşti un geniu”. Și eu am început… să fiu.

Da, mai întâi, în clasa a doua, m-am îndrăgostit de Haiu Oleg, era tare frumușel și nu se uita la mine. Fetele îl adorau. Că să-i atrag atenția, n-am făcut nimic decât să-i dau o palmă peste obraj, nu țin minte din care motiv… Oleg a decedat ulterior, la 26 ani, într-un accident… Am vrut să spun că la 9 ani, nu înțelegeam sentimentul, dar și asta ma înaripa împotriva buling-ului… Mă bucur că puteam simți și dragostea alături de tristețile mele… 

Am prins a citi cărți, o grămadă de cărți care m-au ajutat și m-am făcut ceea ce sunt azi în viață…

Poți fi salvat în momentul căderii tale de cineva mai slab decât tine, dar mai înțelept… 

Sunt profesori buni, dar din păcate un profesor nu poate avea timp pentru un copil sau zece, dar pedagogia, acțiunile lui educative pot dirija mii de elevi. Dacă o face profesional / cu capul… Și, lăudați cât mai des copiii, cât mai mult…

Einstein spunea: „Fiecare este un geniu. Dar daca vei judeca un pește după abilitatea lui de a se cățăra într-un copac, acesta va trai intreaga viață crezând că este prost.”

Cam așa o istorioară cu mine. Buling-ul există și va fi… Cert că mult depindem de mental, și nu știm cum sa luptăm cu stereotipurile…

Însă, bulling-ul în prezent e mult mai periculos decât ca pe vremuri…

Am reușit să mă „descurc” singură, cu capul pe umeri, cu pumnii strânși… uneori gata de bătaie în apărarea mea, și nu numai. Nu mă puteam plânge des la părinți, îmi era rușine, dar nici nu puteam formula corect gandurile și emoțiile mele. Nu conștiențizam că există nedreptatea… Dacă le explicam ceva în felul meu, uneori nici ei nu reușeau să mă înețeleagă. Odată, am spus arătând la cap: „Tanti, bok-bok, lojka (lingură)!”, adică am primit câteva – pocnituri la cap cu o lingură de la educătoarea de la grădiniță, mă lovise tare, plângeam, și ea tot mai mult se înrăia, ca să-mi astupe gura. Trăiam mai mult cu frică de lumea înconjurătoare pe care n-o auzeam atât de perfect ca alții, – o eroare a medicilor la câteva luni ai mei de la naștere, atunci când mi-au întrodus supradoze de antibiotice (Streptomițină). Pare că mi-ar fi calicit pentru toată viața dacă nu moșteneam de la părinții mei dragi un caracter dur, ambițios și… chiar bun din fire! Realizez ca este așa… Doar că cu încrederea… stau prost în continuare.

Am reușit să fac față singură cu ambiția mea nemărginită, și părinții la fel mi-au fost de mare ajutor. Câte certuri din cauza mea au avut ei cu vecinii, și la școală pentru că cineva a suferit o urmă de la bombardamentele mele pe corp, după ce mă făcea „fâlfâită”, „handicapă” etc. „Posmotrim, kuda ona doidet” (Vom vedea unde va ajunge ea) – spunea o rusoaică cu trei copii care nu mă lasau sa mă joc la nisip, și eu, înghițându-mi lacrimile, de ciudă (aveam 4-5 ani) am împroșcat-o cu nisip. Ce credeți că puteam realiza eu la acești ani? Eu mereu țineam pumnii strânși în contratac, încordată și neliniștită… Părinții nu imediat au observat surditatea mea, abia după 4-5 ani, și eu am început a vorbi abia atunci… Părinții mei dragi, ei mă duceau la toți experții care să-mi trateze hipoacuzia / auzul, și dacă nu puteam desluși sunetele, în special, consoanele surde, atunci cum le puteam exprima corect? Tata încerca să mă facă să înțeleg sunetele, eu repetam la fel, dar nu era „cum trebuie”: unde să pun limba în gură? Așa? Și, așa? O puneam cum trebuie, și totuși nu era corect. Hai, că mergeam la surdolog, apoi la logopedă… Uneori mă prefăceam că aud, doar să ca scăp mai repede de medici. Și azi, continui să o fac, unele persoane oricum spun că eu mă prefac…

Cu anii, am realizat că cel mai bun tratament este experiența! Am început a înțelege oamenii și fără să-i aud bine (azi, nici atâta nu aud fără proteză, sau căști la TV). Caracterul și studiile au mare importanță! M-au salvat cărțile pe care am început a le citi de la 9-10 ani. În viața mea am citit zeci de mii, la școală și acasă citeam una după alta, și pe ascuns uneori, sub ogheal cu o lanternă: după ce am început să port ochelari, părinții îmi interziceau să citesc mult… Prima carte care m-a impresionat pe viață a fost de Elena Ilina „Înalțimea a patra” despre Gulea Koroleva, eroină în războiul hitlerist. Am fost atât de impresionată că o tot reciteam și mi-am făcut-o model. Nu neapărat să fie Gulea, astăzi veți găsi mii de modele mult mai interesante, dar atunci erau alte timpuri și citeam în chiriliță… Este o carte foarte interesantă, o poți citi de la zece ani, nu veți regreta să oferiți copiilor s-o citească în întregime și să aflați detaliile. E bine să ai modele de viață, de la care poți lua exemplu bun și să te inspiri la fapte mărețe. Eu atât de mult doream să fiu ca Gulea, că am început să mă înscriu la toate secțiile de perfecționare sau dezvoltare personală. Astfel, am finișat școala de pictură în clasa a 9, tot odată școala sportivă profil Gimnastică artistică (șpagat pot face și acum); făceam atletică ușoară, la competiții raionale o zbugheam la fugă, mai ales la estafete, și luam premii, desigur. Ce n-am mai făcut?

                       Eu cu fratii mei

După „pandemia” de filme indiene care acopereau toate casele cinematografice în URSS, am decis că nici eu nu dansez rău și… am început chiar a cânta într-o limbă hindi „rastălmăcită” de nimeni, dar cântam și dansam! – așa că luam premiile la toate carnavalurile de la Școala ruso-moldovenească din Florești până clasa a X. Colegii mă invidiau pentru că doar eu din clasă nimeream la aceste evenimente de revelion, iar mama mă chițea așa de frumos, mă înfășura în mătăsuri și podoabe aduse de tăticu meu din Arabia Saudită unde a fost el pe timpuri în deplasare. Eu, fâlfâită, daaa dansam extraordinar dând din fund ușurel, aici practica gimnasticii artistice era la nivel, mi-am făcut și o silueta frumoasă de model. Altceva? Am prins arta fotografiatului. Mergeam săptămânal la Secția de Fotografi mai la vale de casa noastră și învățam cum se fac imaginile, din care unghi și ce lumină sa punctez pe aparatul „Smena 8”, cum se prelucrează, cum se developează etc. Acum mă miră faptul că atât de clar îmi amintesc unele lucruri. Studiile foto mi-au prins bine și în prezent, atunci când filmez la varia evenimente culturale, precum a fost Clubul Impresii din viață și cărți în cadrul Bibliotecii Municipale B.P.Hasdeu, proiectul meu reușit. Am aflat despre atâtea personalități, nu mi-am făcut nicidecum relații precum cred alții, dar comunic cu câtiva dintre ei în continuare. Altceva, muzica – adorata sufletului meu, o ascultam de pe un magnetofon enorm cu o bandă rulantă care se tot rotea până se rupea uneori de atâta învârtitură. Eu puneam sunetul la maxim că se speriau vecinii de pe strada Pușkin, 24 (azi, Florilor) din Florești, baștina mea dragă… Vreau să spun că veți crește copii înțelepți dacă îi veți învăța arta cititului… Sportul, dansul, prelucrarea imaginilor și darul culorilor prin desene sau picturi…

Dar, m-am abătut de la… tema principală…

Ziua Mondiala a persoanelor cu dizabilitați – despre care oamenii cu greu își amintesc, doar cei care trec prin asemena dureri, doar cei care trăiesc alături de ei… E la 3 decembrie, atunci când demnitarii își mai amintesc uneori prin mici donații pentru a-i uita pe timp de un an. Drepturile nu merg ca pe roată, cât n-ai turna apă din gură, e mai „util” să vorbească mult. Statul nu oferă tratamente sănătoase, statul n-are nevoie! Legile funcționează prost, mai mult pe hârtie, și suferă milioane de oameni în viață… Și după covid, câți invalizi vor rămâne, dar toți sunt siguri că anume vaccina e leacul… De carte, studii, cultură au uitat toți… Și gata, ești astupat la gură… Internetul are un rol mai puternic în educația a milioane de copii, decât părinții lor!

• Părinți, aveți grijă de copiii voștri, urmăriți comportamentul, stările și postările lor. Sănătate!

Dumnezeu să ne ierte și să ne binecuvânteze! ❤

#Svetlana_Vizitiu #Impresii_viata_carti_blog

Să nu spui nimănui ce răni te dor: 3 Decembrie – Ziua Persoanelor cu dizabilităţi

Copiii din curte mă ignorau, și nu mă primeau în gască lor, la fel și cei de la grădiniță nu mă doreau în jocurile lor: pentru ei eram ciudată, o maimuţă fâlfâită care nu putea scoate un sunet normal. Dar eu tot mă țineam de ei, şi ei din nou mă fugăreau, strâmbându-mă şi arătând limba lor roză…

Mare pedeapsă e să nu simți bucuria comună, fiind printre oamenii. Eu, ca un catâr, mă înverșunam să întru în jocul lor, și nu puteam înțelege care e motivul supărării lor. Mă consideram fetiţă normală, veselă şi cuminte, precum sunt și ei, cu mare dorinţă de a se întrece cu mingea sau la loto… Nu mă doreau oricum. Le aduceam de acasă dulciuri, furam din bijuteriile mamei ca să le îmbunez inima, şi numai pentru ca ei să se joace cu mine. Mă țineam scai, şi eram geloasă că cu Ala Bala Portocala se poate juca, şi cu mine – nu… Acasă plângeam cu atâta suflet! Iată așa toată copilăria mea, ca apoi în adolescența mea să mă simt la fel de respinsă și singură… Nu se lega comunicarea, eram bucuroasă să tac, să privesc cum se joacă, doar să fiu în cercul lor, alături de ei. De astfel, m-am simțit mereu singuratică și batjocorită în societate. Acum, chiar îmi place să rămân singură, mă bucur să rămân și să trăesc cu imaginația mea unde eu sunt fericită…

Momente de ezitare, atunci când realizezi că nu ești ca toată lumea, dar ai încredere că poți fi mai bună, au continuat și atunci când am crescut mai mare, dar și la maturitate: realizezi că oamenii nu se schimbă, şi că calitățile caracteristice strict înrădăcinate de mic copil, nu dispar nici mai târziu. Rădăcinile dezvoltă alte modele mai dure în mintea ta, în interior: ele fie sunt, fie – nu… Şi – la o cumpănă de viață cu moartea, cu siguranță, apar din nou. Ca să descoperi adevărata ta înfățișare cu spiritul tău cu tot. Probabil, eu mă înfăţişez nu ca o persoană echilibrată, inteligentă, ci care s-a conformat cu pătimirile sale din viață… Dar, nu…

Într-adevăr, eu afirm ca o persoană vulnerabilă, cu o experiență de viaţă dezvoltată prin dizabilitate fizică ca lipsa de auz, cea care a cunoscut dintotdeauna ce poate simți real un invalid mereu obijduit de ceilalți, cei care nu știu cum e să fii în pielea şi situația ta, şi nu o vor simţi niciodată. Familia și prietenii care au grijă de persoane cu dizabilități, pot să te ajute, să te compătimească, dar nici ei nu vor simți adânc drama ta. Apropiații te consideră omul drag și o persoană normală, se comportă adecvat. Ei înțeleg totul… Insă, au şi ei viaţa şi problemele lor. De ce să-i judec eu. Ba niciodată! Pentru că… nici eu nu pot ”suferi” persoanele ca mine. Ele mă fac să plâng, şi eu, pur şi simplu, am obosit de durere… 

Prima mea amintire cu tăticul e dintr-o zi de iarnă la săniuș în troiene de zăpadă, Aveam patru ani, probabil. Eu, fiind foarte mică și slabă, împotmolită într-o blană de urs, îmbrobodită cu un pled fin, dar gros și cald, plus o cușmă deasupra pe cap, legată strâns cu un fular la gât și peste nas, ca să nu răcesc. Și tata cu gura-i aburindă de ger, mă lua în brațe, apoi mă stabilea bine în sanie pentru că atunci când mă pot răstogoli să nu mă lovesc, și mă ducea cu o viteză nebună prin ninsoare în soarele sclipitor de nea, și eu fericită, râdeam de spaimă și fericire. Încă nu puteam vorbi, şi atunci părinții mei au descoperit că nu aud, – de vină fiind o eroare stupidă a medicilor care m-au supradozat cu antibiotice de streptomițină! Am fost marcată pe o viață întreagă, lipsindu-mă de multe plăceri ale vieții la care au acces toţi oamenii ”normali”…

De mică am realizat, că sunt în viață, că am părinți, că sunt un copil fericit cu mamă și tată pe care-i iubeam: am simtit-o în acel moment când tata mă trăgea cu săniuţa cu o viteză la maxim în ninsoarea mare în soarele strălucitor, nu știu de ce, dar e prima ce am memorizat din senzaţiile mele de copil… Apoi, părinții mei se cuprindeau în bucătăria de pe strada ”Sciorșa, 6”, din or. Florești, într-o garsonieră pe care tata abia a primit-o de la serviciu: una fără veceu și baie, dar – a fost primul nostru locaș fericit, în care ne simțeam stăpâni cu acte. Surioara mea încă nu se născuse, eu mă cățăram în brațele părinților, – ambii mă sărutau, și tata mă dădea cu ”huța” atât de vioi pe genunchii lui, că mâina mea stângă a trosnit brusc, și ei speriați m-au dus la urgență. Acolo medicul mi-a bandajat strâns brațul cu tifon, și apoi, noi toți fericiți că n-a fost nevoie de gips, am mers acasă! Am simţit că sunt şi pot fi iubită!

În curtea noastră mare cu vecini era un cucoș mare și rău, cam la nivelul meu de înălțime a celor cinci ani: că eram ca o prichinduță. Mă speriase groaznic: eu fugeam de scăpăra pământul, și cucoşul – după mine să mă ciupească. Am rămas șocată și mult timp mă temeam să merg chiar și la veceul de afară. Am tăcut sau mă bâlbâiam mult timp, or, nu știam cum să le explic părinților despre frica de acest cucoș, dar mama a aflat și i-a spus tatălui… Nu știu , probabil că cucoșul a dispărut, nu știu… Cert, că stăpânul lui se certa cu toți din ogradă, și timp îndelungat îl lăsa să zburde liber să sară la vecini, sau poate încă nu dorea să pape răcituri. Spaima de cucoș m-a marcat pe multă vreme, astfel că nu eram sănătoasă la cap şi săream la bătaie la toţi care mă obijduiau.

Părinților îmi era rușine să recunosc că nimeni nu mă iubește acolo, printre străini. Apoi, am realizat, că dacă vrei să obții ceva, trebuie să te lupți, chiar și pentru scurt timp, atâta timp cât se topea bomboana în gura ”prietenei”, care apoi mă înjosea şi mă strâmba din nas. Aveam exemplu părinților mei tineri și curați la suflet, că cu oamenii trebuie să fii cuminte, răbdătoare și ascultătoare. Prin ereditate aveam mari abilităţi şi talente încă nedescoperite atunci… Am fost inocentă, modestă sau rușinoasă, tare de treabă fetiță, până când și… răbdarea mea a plesnit, asta ca urmare, când am mai crescut nițel. De la șase ani ai mei, cel care mă strâmba din nas și mă făcea fâlfâită… o lua la ”bot”, în special, au avut de suferit băieții, pe care fetele le puneau la cale să mă bată. Copiii devin răi după ce văd cum se comportă alţii în diferite circumstanţe, şi pentru că fac ceea ce văd acasă, observă totul, atitudinea părinților unul față de altul, a celor din stradă și, în special, ce văd acum la ecranele TV… Copiii observă totul, chiar și de la trei ani adulmecă și rugumă cele întâmplate, ca peste ani ani să înțeleagă real ce a fost într-adevăr… Niciun copil nu se naște rău, – răutatea se învață, se împrumută/ se dezvoltă în mediul care el crește, fie (nu) este educat…

La cinci ani mă înecam în bazinul grădiniței și – noroc, că copiii au ieșit deja din bazin, şi doar atunci educătoarea a observat lipsa mea și a reușit să mă scoată din apă, ridicându-mă de braț. În aceste clipe de cumpănă, atunci când mă înecam, a reușit să mă minuneze un Soare frumos dintr-un tunel care mă ademenea spre fericirea raiului, și era atât de sclipitor și frumos, că nu știam ce să fac, să mă supăr sau nu pe educătoarea pentru că nu m-a lăsat să văd finalul? Pe parcursul anilor am înțeles, ce a fost într-adevăr, și de ce educătoarea speriată nu le-a spus nimic părinților… Am realizat, că toată familia Vizitiu și Sinchevici (din partea mamei) se rugau permanent pentru mine, o știu cu siguranță, pentru că și acum simt că miracole care se întâmplă, atunci când ai credință în Dumnezeu…

Iar eu fiind primul lor copil, prima fetiță scumpă și adorabilă, firavă și bolnăvicioasă, cum să nu mă iubească? Astfel, ar trebui să gândească oricare părinte pentru copilul lor, și la supărare ambele părţi să înveţe să ceară iertare… În primul rând de la sine, pentru a realiza care-i vina fiecăruia…

Cred eu, atunci când stai de vorbă cu Domnul, spunând Tatăl Nostru, El Îmi spune, ”dacă te ierți tu, Te iert și Eu”… Îmi știu păcatele și încerc să mă iert, în primul rând… Toată viața m-am simțit în siguranță grație părinților Vasile și Teodora Vizitiu, prin puterea rugăciunii pentru noi, copiii lor! Real, fiind ocrotită și ferită de pericole. Atunci când apar problemele și alte cumpene de viață, am fost mereu salvată mulțumită părinților, surorii mele, oamenilor dragi, prietenii, care prin rugă, gândul și faptele lor cu credință în Dumnezeu, m-au făcut să mă simt în siguranță, și cu stăpânire de sine. În copilărie atunci când în perioada sovietică ironizam ateic icoanele, – ei cu un al șaptelea simț, probabil, au știut că timpul le va aranja pe toate la locul lor, și eu voi prinde la minte, fără să-mi impună mult învățămintele, or să mă mustreze dur, ținând cont și sperând că voi deveni o persoană inteligentă, voi izbuti să ajung o luptătoare, și să mă feresc de sinestătător de oameni furioși și de faptele lor rele… Nu știu, dacă așa credeau și părinții cei străini din curte, care-și fereau odraslele lor de prezența mea atunci când apăream la joacă ”la cuibul cu nisip”, și mă considerau nebună și ironizau în fața părinților mei: ”Vom vedea unde va ajunge ”copchilul” vostru”…

”Să nu spui nimănui ce dureri te dor”… Eu consider că am izbutit, dar voi? ❤

SV

P.S. De ziua persoanelor cu dizabilităţi strigaţi mai tare! Cel surd va auzi, cel mut va vorbi! Real.

Zilnic trecem prin aceleaşi locuri, pe lângă aceiaşi oameni, cu gândurile în mii de direcţii şi nu vedem nimic în jur! În goană nebună după supraveţuire, uităm de acei mai simpli, defavorizaţi, – persoane cu dizabilităţi, cei care ne iubesc necondiţionat şi speră să ne amintim de ei! Şi nu doar de ”Ziua” lor sărbătorită în mod ”legal”. Să nu uităm de cei mai sărmani, mai vulnerabili ca noi! Azi, e ziua persoanelor cu dizabilităţi! – cine se aminteşte în mod normal? Da, statul… Se consideră ca statul formează cei aleşi de noi, de popor… Când vom înţelege, că Statul suntem Noi???
Să le facem viaţa uşoară, dăruindu-le nu doar speranţe, un zâmbet, o vorbă bună, o mâncare caldă în această zi! – Să le oferim o Atitudine, o Atenţie în continuare! să le oferim locuri de muncă, salarii şi pensii normale pentru un trai decent şi tratament normal, astfel, ca în această zi să mulţumeasacă şi ei acestui Stat minciunos, în prezent. Pentru ei e mai mult decât suficient! Şi sunt mulţi: bunicii, părinţii şi copii noştri, vecinii noştri, prietenii tineri şi în vârstă, – toţi cei care acum sunt sunt lângă noi! Niciodată nu poţi şti, când dă nevoia peste tine! Doamne ajută-i!

#Svetlana_Vizitiu #Impresii_blog

Date importante:

#Ziua_Mondiala_a_Persoanlor_cu_dizabilitati. Marcarea acestei zile are ca obiectiv promovarea unei mai bune înţelegeri în ceea ce priveşte problemele cu care se confruntă persoanele cu dizabilităţi şi susţinerea demnităţii, a drepturilor şi a bunăstării acestora.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) arată că, în prezent, peste un miliard de oameni, circa 15% din populaţia lumii, trăieşte cu anumite forme de dizabilitate, 80% dintre aceştia provenind din ţările în curs de dezvoltare, iar 50% neavând acces la sistemul de îngrijire medicală. O statistică îngrijorătoare este şi aceea care arată că mai mult de 100 de milioane de persoane cu dizabilităţi sunt copii, iar probabilitatea ca aceştia să se confrunte cu violenţa este de patru ori mai mare decât în rândul copiilor fără probleme.

În Republica Moldova sunt circa 180 de mii de persoane cu dizabilități, inclusiv peste 11 mii de copii cu vârsta de 0-17 ani.

Persoanele cu dizabilităţi reprezintă 5,1% din populaţia totală a ţării, iar copiii cu dizabilităţi constituie 1,7% din numărul total al copiilor din #Republica_Moldova.

Această zi a fost adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite în anul 1992.