Impresii din viata si carti / Svetlana Vizitiu

Oameni, destine, istorii de viata, dragoste, pasiune, carte, lectura, club


19 comentarii

Atunci când iarna se transformă-n primăvară


Pare că nu demult am petrecut vara, fluturând în urma ei cu rochițele ușor colorate cu flori; am numărat conservele preparate pentru iarnă; tot am oftat alegând jachetele și paltoanele din dulapuri și… din nou (a câtă oară) am pășit în toamnă foșnind prin frunzele argintii care încă au păstrat caldura verii. Cerul plutește în albia impecabilă ale norilor străpunse de un soare orbitor… Brusc îmi amintesc de părinții mei dragi și a câta oară mă supun lacrimilor… Nu uit că viața-i trecătoare și că curând ne vom despărți…  Nu e depresie, e un fapt conștiințizat poate de la gri-ul timpului posac și ceață înghețată…

Tăticul mă trage cu săniuța; tăticul mă apără de cocoșul ce m-a speriat la cinci ani; tăticul ne duce pe mine și surioara pe umerii lui, tăticul are grijă să nu flămânzesc fiind studentă, și mămica lacrimile îmi șterge; mămica nopțile nu doarme atunci când eu bolesc ades; mămica duce greul casei cu lemne, la arăgaz, cărbuni la sobă, și zi de zi apă de la fântână cărând… Părinții salvându-ne pe noi, copiii lor, din foc atunci când soba s-a aprins… Ei toată viața ne-au purtat în puf, chiar și atunci când nu o meritam. Și acum o reușesc prin gând și rugăciuni la Domnul…

Aș vrea să cred că vom fi nemuritori cândva… Și atunci când se întunecă, din nou sunt răpusă de sentimentele zilnice de griji și responsabilitate pentru viitorul copiilor mei: cum se vor descurca ei în această societate fără de leac? Vine soluția:”Tu – poate nu, însă oamenii fără tine – precis se vor descurca!” Nu există oameni de neînlocuit? Să nu fim egoiști… Pentru fiul meu mai mult îmi fac griji… N-am reușit să-i ”călesc” caracterul, este un gen clasic, prea cuminte și sensibil pentru aceste vremuri moderne…

Privesc prin geam panorama orașului: în noapte – mașinuțele bâzzâie incontinuu ca niște brândușe, și luminițele dansează ca-n scântei, – ador să privesc și să mă rog la stele – la un Tatăl Nostru pentru toți…

Ploile au trecut, au venit ninsorile solide și orașul pare un munte de rai sclipitor, nu și spiritele noastre neîmpăcate… Stirile pe rețele de socializare tot mai mult alunecă în noroi și persoanele virtuale își dezgolesc fără rușine păcatele sufletelor  sale… Soarele ba apune și răsare, lumea nu se oprește din rângete întotdeauna găsind un motiv de ceartă… De ce preferă această provocare, pare să fie clar, dar refuz să cred. Surprinzător, dar dacă un credincios îi va spune altui credincios că l-a văzut ieri pe Dumnezeu, acela nu-l va crede …

Eu încă mai cred în Dumnezeu…

Se face tot mai frig, chiar e gerul mare. Oare și aici depindem de starea de spirit? Ba, asta Iarna a sosit și dispoziția prinde nuanțe pale și mohorâte, și soarele s-a ascuns undeva după cerul cenușiu, și dorul după nepoțel devine tot mai aprig și izbucnesc din nou în plâns de milă de sine și … de tinerii moldoveni plecați pentru totdeauna…

Pare că e timpul să fi căzut în deznădejde, – migrația ne sperie serios și nu mai există șansă atâta timp cât permitem oficialilor să fim cotropiți de această stare haotică ca un cancer fără leac. Ce este grav: am obosit să ne luptăm cu această boală cu care ne conformăm…  Speranța s-a ascuns pe-o vreme după optimism. Nu vrem nimic, ne ridicăm mecanic dimineața din pat, ca și cum doar supraviețuind zi cu zi… pân-la primăvară… Suntem deja în Iarnă și am uitat de ce sunt atât de posacă… Chiar am devenit mai surdă și mută.

Pe de altă parte, atunci când imbraci puloverul tău preferat, pufos și moale, apoi te impui cu picioarele într-un fotoliu, acoperindu-te cu un pled și deschizi o carte, precum o făceam în copilărie. Sau întrebi de cei dragi: care ceai preferă: de măr sau mentă? Și numaidecât, un terci cu ovas și lapte în dimineață pentru fiul meu.  Și eu o cafeluță dublă care am îndrăgit-o doar după 30 de ani… Și numaidecât apoi să vii cu o poveste nouă de viață în blog,  una reală fie inventată: totul face parte din viața mea și a ta.

Tristețea anotimpului de după geam – e doar un motiv pentru a picta curcubeul în suflet. Să pictezi oameni noi, peisaje timpurii ca un semn de imaginație trezită brusc, așa cum o făceam în copilărie. Fie, nu sunt ele capodopere, și poate nu le va vedea nimeni. Dar să vorbești cu o lume prin culori, printr-o simplă pânză de bumbac e la fel de firesc caracterului uman mereu în căutare de sine… În special, a unei lumi hipoacuzice.

Și încă să faci shopping, sau să împletești o eșarfă lungă în iarna sulfetului lung, să privești seriale calde de dragoste, dansând tangoul vieții tale, să duci discuții cu persoane dragi care promit că se vor întoarce și vor fi alături mereu… Viața pare să cuprindă un șir nou de planuri și proiecte inspirate…

Eu nu mă tem de singurătate, eu am frică să nu mă simt tristă în bucuria pe care ne-o oferă liniștea ei… Astăzi nu avem timp. Mâine nu vom avea puteri. Iar poimâne nu vom fi noi. Nu amânaţi nimic, trăiţi acum!

Orice viață de om are prețul ei… Viața nu e doar o primăvară. Mai vine Vara, Toamna, Iarna. Pentru ce a creat Dumnezeu anotimpurile? Pentru ca noi să aflăm gustul Primăverii: Orice viață are gustul speranțelor ei!

Nu toamna, și nici iarna nu ne dezvoltă starea de spirit, doar Noi – ne-o creăm, o lipim, o sculptăm, o pictăm: fiecare cu a lui viață proprie, sau personală, pufoasă, transparentă, opacă, veselă, amuzantă, lirică… Toamnă sau iarnă… Și… deja e Primăvara! Cu noi speranțe și promisiuni! Nu disperați, căci Domnul e cu noi! O primăvară în suflet vă doresc!

Doamne ajută!


16 comentarii

Semn de sus


Eu, azi, atunci când traversam drumul, am văzut o bunicuță cu multe pungi cu cumpărături. Ea a încercat încet să traverseze pietonala, dar, din cauza traficului intensiv, nu reușea. Cu toate că eu eram deja la jumătate de drum spre partea opusă, totuși am decis să mă întorc. Am ajutat-o pe bunicuță, luând-o de mâină, și cu altă mâină – pungile, am petrecut-o până la stație și am ajutat-o să se așeze în troleibuz. Dar, după zece minute am realizat, că împreună cu pungile ei, am dat și pachetul meu, în care erau produse alimentare. Poate așa a fost planificat de cel de sus? Știți, nu mi-a părut rău de loc, – am făcut două lucruri bune dintr-o dată… ❤

Întotdeauna există un prezent, și viața ne dă de fiecare dată o oportunitate pentru a face lucruri pozitive! Nu se știe ce ne așteaptă, viitorul nu e asigurat pentru nimeni, – tânăr sau bătrân… Poate fi ultima zi în care vezi pe cel pe care il iubești sau care ți-a fost drag sau… urât: – exprimă-ți sentimentele, fii sincer! ”Tânăra” din mine, a învățat viața, și tot nu este îndeajuns. Greșesc mereu, și încerc să mă corectez… Știu răsăriturile  și apusurile vieții, pe de rost, și la fel nu este de-ajuns… Privind în oglindă, zâmbesc vouă și cer iertare celui de Sus… Cel care spune, să mă Iertați! Să mă iert și să vă iert! Amini!..eu potret

Și ce va fi Mâine? Iar mâine va veni Toamna! Și o altă pagină ruptă din tristețe se va transforma cu nerăbdare într-un vânt rece, se va învârti ca un viscol, refrigerată și disperată, în căutarea siguranței… Ce să-i faci, sunt capriciile unei naturi capricioase și alintate…  

Și ce va fi Vara? – Iar vara va pleca pe-un timp, se va ascunde într-un nor cu ploi torențiale și până la primăvară, va adormi ca un carou mov de levănțică pe dealuri tihnită… Foarte tihnită… Da, vara e plină de misterioase locuri și momente fabuloase… ❤

Și ce va fi cu Soarele? Iar soarele mereu va străluci pentru noi, dar nu la fel ca lumina primăverii. Va fi greu s-o găsim pe-o vreme rea atunci când se ascunde în spatele norilor, ca un munte… ❤
Și ce se va întâmpla cu Noi? Iar cu noi va rămâne ploaia… Va podidi pe acoperiș privind în fereastra noastră, iar acolo brusc și Iarna… Tu o aștepți cu nerăbdare, cu revelionul noilor speranțe și împliniri… Un mod de viață în care totul se schimbă ca-n poveste, ca o vrajă mult așteptata cu minuni într-un film multicolor… ❤
Și ce va întâmpla cu Lumea? Va fi bine, altfel, nu are încotro… Va decola în sus sau jos, ca un timp variabil. Pagina ruptă se va transforma cu nerăbdare…Tu, o filă verde ca un bilețel norocos, vei găsi, și mai departe, vei întra în această viață lungă și luminoasă. Mult timp… Cu Credință… Doamne ajuta! ❤

malTradiţiile ne înspiră! Mărţişoarele ne înspiră! Primăvara ne luminează! Cu fiecare primăvară devenim mai puternici, mai omenoşi… Cu Credinţă în Dumnezeu! Cu încredere şi mari speranţe în sine, în prieteni! Un prieten adevărat este acela care încearcă să te ridice când ai căzut. Dacă nu poate.., se aşeaza atunci lângă tine… – Prieteni buni vă doresc! Dragoste şi fericire! Cei invidioşi nu vor simţi niciodată fericirea succesului propriu! – Bucuraţi-vă de lucrurile materiale, dar gandiţi-va mai mult la sănătate şi la cei dragi… Numai gânduri bune… Tot ce v-aţi pus în gând, să vă reuşească. Iar sănătatea şi voia bună să nu dea bir cu fugiţii niciodată.
O primavară frumoasă tuturor! 


22 comentarii

Dă-mi și mie fericire!


Crizantemele erau mari, pufoase, da-mi si mie fericireși mereu galbene. Supersticioasă fiind, într-o zi eu l-am întrebat dacă știe că este culoarea despărțirii. El s-a cam fâstâcit, apoi pufni nedumerit:”cică sunt florile tinereții veșnice”, ce-mi dorește și mie, iubitei lui. Ulterior, am aflat de la prietena care ne-a făcut cunoștință, că este daltonic, adică nu deosebește culorile: cumpăra flori roșii, care erau, de fapt, galbene…  Atunci am priceput de ce nu merge niciodată la volan…

Nu-l iubeam, și nici nu-mi displăcea, chiar doream să mă îndrăgostesc de el. Nu era un Alain Delon, – înalt, chipeș, iradia inteligență și optimism, ținea la mine și-mi făcea curte. Cam stângaci, se stăruia să-mi facă pe plac, și mă respecta tipul… Ambii eram trecuți de prima tinerețe, divorțați: fosta lui soție a șters-o împreună cu fiul (fără permisiunea lui) la alt bărbat în America, iar eu îmi educam de una singură cei doi copii minori din căsătorie precedentă. Duceam greul singurătății de mamă obosită (acum îmi dau seama). Mă salva optimismul, energia și temperamentul care ţâşneau din mine peste margini… Nu reușeam să-mi aranjez viața de familie în mod normal, dar uneori mă întrebam dacă se merită: nu simțeam necesitatea măritișului din oboseală. Pentru mine un alt bărbat-soț însemna următorul copil pe care la fel trebuia să-l spăl, hrănesc, să-l duc… la serviciu… Aici mă trezeam din spaimă și mă simțeam mai bine, căci niciunul dintre soții mei nu m-a învățat ce-i ”iubirea reală” pentru o femeie ca mine…  Din lipsă de automat, spălam zilnic rufele cu mâinile, cu greu storcându-le de apă, apoi cu dureri la încheieturi – ”fugă” la piaţă după de-ale gurii, şi-acolo din nou cu târguieli în căutare a ceva mai ieftin… Eram obsedată pân-la nebunie de economie, ca să reușeșc să-mi ajungă banii de la salariu la salariu…

La serviciu, cu funcţia mea inţeligentă, de nevoie înghițeam praf și ridicam greutăţi din fonduri de cărți, mă ridicam pe scări aranjându-le, şi mă simţeam ”deriticătoare” zi de zi. Mereu bolnăvicioasă, pe pastile, și flămândă la lucru… După ce abia respirând alergam la grădiniţă, apoi la şcoală, unde mergeau copiii mei. Discutam cu pedagogii: rugam să fie atenţi la odraslele mele… Oboseam de mă lăsau puterile, şi-atunci… începeam să visez la un bărbat puternic, romantic, responsabil, cu caracter și voință, care să știe ce vrea de la viață, și… care să mă aprecieze și să mă poarte în brațe. Se făcea, că începeam să mă simt mai bine de la acest gând, ca apoi brusc să-mi aduc aminte de fostul soț și să înțeleg că voi rezista fără unul ”nou”…

Atmosfera acestei vieți mediocre nu-mi atinsese exteriorul ”a lea Barbara Brylska”, eu mereu simţeam privirile genului opus… Iar Iulii pretindea a fi cel la care visam, însă… nu mă grăbeam. Cu remuşcări şi reţineri din mine simțeam totuși o vină pentru el: avea tipul ceva respingător ce venea din interiorul lui: nici după sașe luni de relație nu puteam înțelege, ce anume. Ne întâlneam ades, cu prietenii la frigărui, cinam împreună după serviciu, ne sărutam cu pătima tinerilor îndrăgostiți. Avea un defect în vorbire, se bâlbîa atunci când avea emoţii, – chiar părea drăguț când se rușina din acest motiv. Ulterior, am observat că-i plăce să stea mult la televizor, ”trântindu-se” pe canapea, fără să-mi propună o mână de ajutor sau să repare ceva prin casă. Îmi displăcea mult acest lucru.

Îmi ziceam, că eu sunt de vină, că am cerinţe mari, iar eu sunt o egoistă incurabilă. Mi-era milă de el. În continuare, mă prefaceam că nu-i observ neajunsurile, oboseam cu gătitul și cârpitul, alergam de la serviciu ca să le reușesc pe toate, şi chiar încercam să-l surprind pe Iulii cu ceva delicios. Ca de obicei, el venea cu flori galbene, uneori cu o sticlă de vin alb Chardonnay, atunci când îi permitea buzunarul. Nu avea un serviciu stabil: lucra ocazional pe unde reușea să se angajeze, și rareori mă impresiona cu… idei de ”afaceri manageriale”. Precum suntem noi, femeile, – mereu ”afectate” de intelect şi vorbe dulci; ciulim urechile la ”magiunuri” cu care bărbații adesea ni le ung… La o cină, Iulii s-a scăpat cu vorba, că vrea să deschidă o afacere cu fete tinere, să le dea ajutor pentru a emigra în Israel, – ”vor fi parale din asta”, – adăugă el. fericireEu cu intuiţia mea acută, am bănuit imediat necuratul, cică miroase a proxenetism (sensul din ziare l-am aflat)! M-am speriat să nu am un ”bandit” în casă! 🙂 Și, i-am zis dur şi convingător, că nu-mi place de loc ceea ce aud: ”Dacă era vorba de fiica ta proprie printre cele discutate, cum te-ai fi simțit?” De-atunci, n-am avut cu el discuţii de acest gen.

Timpul continua, la fel de monoton şi mohorât. Nu știam un alt mod de viață decât cel obişnuit: să obosesc, muncind necontenit și alergând la tot pasul: m-am conformat deja cu gândul, că în clipe grele pot conta doar pe mine. Și, încă mă consideram fericită… Spuneam, că persoana care iubeşte, în mod normal, acceptă şi visele tale. În dragoste nu pot fi obligaţiuni, nu se impune un ”trebuie”; în dragoste eşti acceptat, pur si simplu… Doamne, eu consideram acel sentiment ”dragoste”. Ce înseamnă experiența de viață, să înveți într-adevăr să iubești… Copii am; la fel şi un iubit; serviciu stabil cu colegi invidioşi și geloși pe succesul altuia, dar cu care împărţeam şi ultima fărămiturică a mea de pâine, necondiţinat.

În ajun de an nou, Iulii a spus că merge la periferie, la locul lui de baștină. Avea un plan să vândă casa buneilor, ca ulterior să procure pentru sine și sora lui un apartament în Chișinău. Părinții lor au decedat într-un accident, şi el ca frate mai mare avea grijă de ea, în plus, trebuia să achite studiile ei la universitate. Avea o soră răsfățată, care din start m-a surprins cu detalii intime din viaţa ei personală. Nu eram obișnuită cu astfel de sincerităţi, nici în discuții cu prietenele mele apropiate cu care adesea organizam cuconade… Deci, ”aterizat” în satul lui în ajun de revelion, după o lungă tăcere, Iulii m-a felicitat la telefon. Nu-l mai simţeam apropiat, era departe…

Am realizat brusc, că omul apropiat e o noţiune complicată. Nu poți să spui că iubești, și tot odată, zile întregi să nu încerci să dai de știre despre tine… Am întâlnit noul an fără de el, doar cu copii mei şi cu o vecină. Ca de obicei, la o salată cu crabi preferată și torte ”Napoleon” și ”Guguță”. După ce copiii au adormit, băusem șampanie la rămășag cu soarta, rugând la Bunul Dumnezeu pentru o viață bună, pace-n suflet şi sănătate. Apoi, trecând la plăcerea mea de a privi emisiunile preferate ca”Ironia soartei” și ”Goluboj ogonek” pe canalul Ostankino TV.

Noaptea revelionului în singurătate se făcea ca o poveste cu vise-n stele, cu gânduri și speranțe, care ulterior neapărat se realizau… De aceea, în continuare Revelionul e sărbătoarea mea preferată și așa va rămâne, pentru că mereu îmi oferă speranțe și chiar șanse de a mă simți fericită cu cei dragi mie… Şi astăzi, în puterea sentimentelor mele, a viselor dorite, realizez că eu sunt fericită pentru că mai pot simți și să sper, cu toate lacrimile înghițite de perna mea…

Iar tipul nu a mai telefonat, și nu a trimis scrisori precum a promis.  Pe-atunci celulare nu existau. A fost complicat, și greu să înțeleg că nu are nevoie de mine. După timp de două luni am început să-i caut defecte inumane: că este un ”nemernic, cinic, pedant, un leneș și prostovan iresponsabil”. Mi-am amintit, că a îndrăznit să ceară bani de împrumut, iar eu, zgârcita, am refuzat, că nici nu aveam de unde, cu salariul meu mizer? În acel moment, stăpânită de ruşine că nu i-am putut oferi ajutor, iar azi – supărată că m-a făcut să mă simt prost. Da, banii sunt trecători! Nu averea te face bogat, ci valorile morale. Tipul ducea lipsă de ambele. Mă calmam cu convingeri de prisos )

femeia fericire

Dacă omul este determinat, el poate să treacă peste durere şi probleme, să se modeleze pentru un mod nou de viață. Astfel, rezistam și eu cu convingeri. Atunci când m-am liniștit şi am reînceput viața de odinioară fără de cavaler alături, – cu ambiții şi proiecte noi, avut-am ghinionul să constatez că am rămas însărcinată. Iar el, – ia-l de nu-i și dispărut! Şi cum să-l găseşti: nu ştiam telefonul lui de la periferie, și soră lui s-a pierdut nu știu unde… Avusem cândva încredere în acest bărbat, măi, măi…

Disperată, am început să căut soluţii, că numai eu înțelegeam situația mea: Aveam mare frică să nasc ca mamă singură: pe cei doi copii ai mei îi educam cu greu. Părinții mă susțineau cum puteau, și pe bună dreptate, eu reușeam doar cu ajutorul lor! Să mă ierte Dumnezeu! Cum să le duc o veste cu un „plod de la nu știu cine-i”? Precum se obișnuia, atunci când cineva în familie avea o problemă, ea devenea problema tuturor. În acest caz nu doream acest lucru… Într-o zi de martie am mers la chiuretaj, iar a doua zi sărbătoream ziua femeilor, cu sufletul în furtună pustiit…

Mai trecu o lună-două, cu un pic de calmant. Nu dispuneam de timp pentru întâlniri şi cunoştinţe noi de gen opus, – doar o aminitire îmi provoca dezgust. Era o primăvară cu vise și speranțe noi…  Ne-am înțeles cu prietenele din copilărie să ne adunăm la o cuconadă, şi eram în pregătiri atunci când sună telefonul: veni vestea tragică că a decedat fratele unei prietene, pe care o așteptam să vină. Fratele ei avea doar 26 de ani. Mi-am amintit, că recent am avut un vis groaznic cu acea prietenă… Surprinsă de veste, n-am apucat să răspund imediat la un alt apel, iar când am răspuns, am auzit vocea lui Iulii. Nu doream sa vorbesc cu el. Desigur, am avut curajul să-l refuz. Ce a urmat am realizat ca prin ceaţă: el tot telefona, zilnic la fiecare ora, iar eu nu răspundeam.

Nu mă interesau scuzele lui. Eram absolut indiferentă. El a încercat să discute şi cu fiica mea. Înzadar… Am început să-l urăsc cu toate soneriile lui. Tipul obosit să tot telefoneze, se pare că nu doar a înjurat: ulterior, timp de șapte ani nu puteam să închei vreo relație… Ba eu respingeam omul, fie eram ocolită de cei pe care-i simpatizam. Nu se lipea comunicarea: nici pe-aproape, nici pe departe! E posibil așa ceva?

Au trecut 7 ani. Mi s-a oferit o foaie fierbinte la sanatoriu Codru, și nici nu apucasem să mă gândesc, dacă are rost să merg, a doua zi eram acolo. Era o lună friguroasă de decembrie, şi totuşi am mers: simţeam că trebuie, cu toate că nu-mi ardea, ceva îmi şoptea să nu refuz… Şi chiar doream odihnă, schimbări în rutina asta urbană aglomerată…

La Hârjăuca, la cantină am nimerit să stau la o masă cu trei moldoveni, care au amuțit când m-au văzut. Nu puteam nici eu mânca sub privirile lor insistente, dar după două zile m-am obişnuit. Am înțeles, că la odihnă mai toți bărbații sunt flămânzi nu doar după mâncare. Abia mă acomodam și nu se petrecea nimic interesant, nu întram în discuții, poate doar cu vecina din odaie, de nevoie, discutam până la guturai, – ea ca martora lui Iehova încerca să mă învârcolăcească…

Zi de zi, înconjurați de nea, mergeam la proceduri cu tratamente, bazin, băi, masaj, sau la buvet cu ape minerale, apoi, la cinematograful cu flime nostalgice. La dansuri nu mergeam, mai în seamă, că am observat la staţiune mulţi militari ce au luptat la războaiele din Afganistan sau Transnistria… După ce am văzut de la balcon, cum unii dintre ei se băteau pentru că la dansuri nu puteau împărți o fată, iar altul chiar a încercat să spărgă ușa de la odaia unei doamne, căutând ceartă, – eu evitam orice contact cu ei. Vecinul de la cantină, care era alături de mine la masă, părea calm şi grijuliu, îmi ”oferea” bucate din farfuira lui, mă învita la dansuri, la plimbare, făcea ochişori dulci… Iată că nu mă interesa…

De Sfântul Nicolae am mers pentru prima oară la Biserica de la Mănăstirea Hârjăuca: în timpul slujbei mă podideau lacrimile, nu mă puteam opri din plâns, și nu înțelegeam, ce se petrece cu mine. Aţinţită cu privirea la Icoana Sfântului Nicolae, simţeam de parcă Domnul îmi vorbește prin Ea. M-am rugat atunci din suflet la El: ”Doamne, iartă-mă! Niciodată nu m-am rugat pentru fericirea mea, mereu pentru binecuvântarea şi sănătatea tuturor celorlalţi, nu și pentru mine! Te rog, Doamne, dă-mi și mie fericire!

veverite fericire HirjaucaNu știu ce mă apucase atunci, parcă nu eram eu… Ceva s-a cutremurat în interiorul meu… După cină nu am refuzat o plimbare cu acel bărbat de la cantină, pe o alee strălucitor întinsă cu pini masivi şi înalți, împodobiți cu nea surprinzătoare și cer înstelat. Nu mă împotriveam şi nu mai simţeam necesitatea. Se făcea ca o Poveste! De această dată, nu ştiu de ce nu-mi displăcea bărbatul, chiar fiind el militar care a luptat în Afganistan, acum mi s-a părut simpatic! Admirând ninsoarea jucăuşă, chiar și veveriţele ce coborau pe zăpadă, – eu simțeam fericire!

Dusă cu gândul la întorsătura destinului, am început să simt ceva în pieptul meu amorțit de mult timp… Simțeam, că încep să trăiesc din nou. Între timp, discutând cu militarul despre zodii şi destine, am constatat cu uimire, că el s-a născut într-un an și chiar în aceeași zi a lunii, precum şi Iulii, bărbatul refuzat de mine… Surprinsă de descoperire, am înţeles că blestemul s-a rupt!

De atunci, povestea urmează că cine gândește urât despre mine – mă făce să fiu… mai frumoasă şi cu ani mai tânără! 🙂 Se face, că sunt bunică și să mă simt la fel ca cea de 30 de ani. În interior și la aspect. Nu credeți? Veniți la mine! 🙂

Când eşti tânăr, totul pare veşnic, şi nimic nu e straşnic! Iar noi toată viaţa ne dorim să ne simţim tineri: Nu că mă rup după toate acestea, dar așa a vrut Domnul… Este unul din secretele mele! Vezi că, există miracole dacă ai Credință! Au urmat ani de zile de dragoste nebună, poate nu anumit cu această persoană, dar era Începutul… O nouă etapă din viaţa mea. Se numeşte Iubirea vieţii mele, şi împreună fericiți suntem în continuare… Împreună!  ❤

Realitate get-beget! Confirm, Svetlana Vizitiu