Impresii din viata si carti / Svetlana Vizitiu

Oameni, destine, istorii de viata, dragoste, pasiune, carte, lectura, club


2 comentarii

Maria Dimineț:„Moldovenilor le lipsește demnitatea”


Nu datorează nimănui nimic. Pentru tot ce a obținut în viața ei, este rezultatul muncii sale. De aceea, are posibilitatea să-și trăiască liber viața. Mulți nici nu au această oportunitate, pentru că sunt dependenți de favorurile altora: „Fără libertate omul este aidoma unui animal – trăiește în umilință și oricând poate fi dus la abator. De aceea, am ales mereu să fiu liberă” – Așa spune ea, Maria Dimineț.

Maria Diminet la Radio Sputnic Moldova

S-a născut în orașul Drochia, Republica Moldova, acolo și-a petrecut primii ani ai copilăriei. Ulterior, părinții ei s-au mutat cu traiul în satul Mihăileni, locul unde a crescut și pe care l-a părăsit, la 17 ani, convinsă că va răsturna munții. Maria recunoaște că a primit o educație exagerat de dură: „Educație care mi-a zdrobit aripile, mi-a cultivat temeri, frustrări și complexe. Cu aceste stări, care mă împiedicau să parcurg drumul vieții, am luptat mulți ani. În mare parte le-am învins, dar mai sunt reminiscențe. De aceea, amintirile despre copilăria și adolescența mea nu mă bucură și nu mă inspiră”.

N-a fost pregătită pentru viață. Nici pe părinții ei nimeni nu i-au pregătit, nu știau cum se face. Așa au fost vremurile… „De aceea, nu le reproșez nimic. În perioada sovietică oamenii nu au fost învățați să ofere dragoste, ci doar să se sacrifice ”patriei”. Era o rușine să-ți exprimi sentimentele. De aceea, mulți din generația buneilor și părinților noștri au crescut fără dragoste, și la rândul lor nu au oferit dragoste copiilor lor. Un copil care nu este iubit sau nu simte iubirea părinților riscă să devină o brută”.

La 17 ani Maria a nimerit într-o lume pe care nu o cunoștea deloc. Pe atunci era sigură: „dacă eu nu mint, alții nu mint; dacă eu nu profit, alții nu profită; dacă eu iubesc, alții iubesc”. În scurt timp a descoperit atâta răutate și ipocrizie, cât nu a întâlnit în cărțile citite până la acea vârstă: „Or pentru mine, oamenii erau la fel de buni și deosebiți ca în cărți”. Credea că orice om are calități frumoase, chiar dacă face rău, sie și altora. Și că de datoria ei este să descopere aceste calități. Această convingere (preluată din cărți) a condus-o pe drumul greșit, mai mulți ani. Ca urmare, a acceptat în viața ei persoane distructive, care au profitat de încrederea ei și i-au provocat multă durere. Târziu a înțeles că omul este fie bun, fie rău:

Omul se naște cu răutate sau bunătate, el nu se schimbă. În funcție de mediul în care crește, el învață să ascundă aceste calități negative sau să le manifeste deschis. Nici Dumnezeu nu ne poate face buni, dacă nu avem această pornire în noi. Poți săpă mult și bine în pământ, dacă în acel loc nu există un izvor. Așa e și cu omul rău. Personal, nu am întâlnit oameni răi care să devină buni, așa cum susțin psihologii”.

Totuși, Maria Dimineț astăzi le este recunoscătoare acelor persoane, care, în decursul anilor, au profitat de sinceritatea și încrederea ei. ”Dacă viața ar fi fost generoasă cu mine încă de la început și mi-ar fi scos în cale doar oameni buni, eu nu aș fi fost ceea ce sunt în prezent. Datorită lor am învățat să fiu puternică, am învățat să mă iubesc pe mine însumi și să înțeleg avantajele singurătății. De ar ști lumea câte posibilități îi poate oferi singurătatea. Singurătatea ne ajută să creăm, să ne dezvoltăm, să găsim resurse spirituale interioare, să ne apropiem de Dumnezeu și să fim fericiți. Fără Dumnezeu suntem nimeni, asta m-a învățat viața. Ne credem imbatabili, dar nu este așa. Oamenii caută fericirea în alți oameni, și nu o găsesc. Și nu o vor găsi niciodată. Mulți nu înțeleg că fericirea se află în noi înșine. Până nu vom învăța să fim fericiți cu noi înșine, nu vom fi fericiți niciodată, orice am avea -bani mulți, statut în societate, realizări profesionale sau personale. Vom continua să fim nefericiți, chiar dacă în societate vom fi cei mai buni sau cei mai râvniți”.

Viața Mariei a început să se schimbe spre bine, cum spune ea, – din ziua în care a născut. De atunci au trecut opt ani. – ”Când mi-am luat pruncul în brațe am înțeles că viața mea are sens, pentru că până atunci nu înțelegeam rostul existenței mele. Pentru prima dată am cunoscut dragostea sinceră și necondiționată – cea a copilului față de mamă și cea a mamei față de copil. Și afirm cu certitudine: aceasta este dragostea adevărată, restul  e doar – interes, teamă de singurătate, fuga te tine însuți sau o necesitate. Numai pe propriul copil îl poți iubi necondiționat, fie că e bun sau rău, urât sau frumos, bolnav sau sănătos. Pe restul îi iubești doar în anumite condiții, care, în viziunea noastră, ne pot asigura o conviețuire adecvată. Omul are nevoie să fie cu cineva, puțini pot trăi singuri toată viața și să fie fericiți”.

După 20 de ani a început să se dezvolte personal, să se autoinstruiască și să se reeduce. Refugiul Mariei au fost cărțile. Citea cu mult nesaț din filozofie, dar și literatură artistică de calitate. La început împrumuta cărțile de la bibliotecă, apoi a început să le cumpere. Îi place să cumpere cărți. –„Astăzi am acasă o mică bibliotecă și îmi doresc, în următorii ani, să umplu cu cărți un perete întreg. Decât să comunici cu o persoană despuiată spiritual (din păcate sunt multe), mai bine să citești o carte. E adevărat, viața nu este mereu ca în cărți, însă cartea este aidoma unui prieten înțelept, care îți oferă sfaturi utile și te ajută să scapi de temeri și prejudecăți. Bineînțeles, poți citi o carte fără să înțelegi nimic din ea. Omul care nu înțelege ce citește reușește doar să vorbească frumos, să manipuleze, însă gândirea lui rămâne neschimbată. Dacă nu schimbi gândurile, nu schimbi nici atitudinea. În consecință, nu-ți schimbi nici viața. Rămâi ce ai fost: cu temeri, complexe, suferințe, orgolii și prostie. Prostia vine din necunoaștere, iar nefericirea – din prostie”.

Recunoaște, că a devenit alt om datorită cărților citite în decursul anilor. Fiecare carte a marcat în felul său, totuși există scriitori și titluri care au reconstruit interiorul Mariei Dimineț: – Feodor Dostoevski, Lev Tolstoi, Marin Preda, Emil Cioran și Henryk Sienkiewicz. În scrierile lor s-a regăsit, iar și ideile lor au îmbogățit-o spiritual. Titluri pe care le păstrează, în continuare, în suflet și le recomandă iubitorilor de carte bună: ”Quo Vadis” și ”Fără Ideal” (Henryk Sienkiewicz), ”Învierea” și ”Despre Dumnezeu și Om” (Lev Tolstoi), ”Marele singuratic” și ”Delirul” (Marin Preda), ”Pe culmile disperării” și ”Cartea amăgirilor” (Emil Cioran), ”Idiotul” și ”Umiliți și Obidiți” (F. Dostoievski), ”Extincție (Thomas Bernhard), ”Supusul Diavolului” și ”Fluturele Alb” (Nicu Nicolăescu). „Feodor Dostoevski merită să fie citit în întregime. Multe dintre ideile lui le descoprim în operele lui Marin Preda și Emil Cioran”.

În jurnalism Maria s-a implicat din 2001. A făcut Facultatea de Jurnalism, apoi masteratul în acest domeniu. Ulterior, a absolvit și un masterat în domeniul studiilor regionale. Își dorea mult să facă politică. Pe atunci credea că rolul politicului este de a oferi soluții pentru problemele oamenilor, soluții care ar face societatea mai bună. Astfel, a ajuns membru al biroului permanent al unui partid politic, care în acea perioadă a canalizat în jurul său electoratul unionist și proeuropean:

Un partid în care tinerii și-au pus mari speranțe și au investit în el tot ce au avut mai bun. A ajuns la putere acest partid datorită tinerilor, care apoi au fost înlăturați și înlocuiți cu oameni cu probleme de integritate atât morale, cât și profesionale. Am descoperit atunci că politicul nu-și propune nicidecum să îmbunătățească viața oamenilor. Politicul este doar o afacere. Dacă ajungi la guvernare, poți legifera orice ilegalitate. Partidele politice vor să ajungă la guverare deoarece puterea  oferă pârghii de a face mulți bani peste noapte. Nu cred în sinceritatea politicienilor. Politicienii mint, fără excepție – peste tot în lume. E suficient să le analizezi mimicile și gesturile în timpul discursurilor publice ca să realizezi cât de ipocriți sunt. Pentru mine politicienii se împart în două categorii: actori talentați, care joacă bine rolul și actori lamentabili. Tot ce vedem la televizor este un scenariu, unde interesele cetățenilor de rând nu se regăsesc. Politicienii nu rezolvă problemele cetățenilor de rând pentru că nu își propun asta. Pune oameni profesioniști și corecți la conducerea instituțiilor statului, iar ei vor găsi soluții pentru toate problemele. În politică este ca în viața personală: vrei să trăiești decent, muncești. Dacă îți e lene să muncești – atunci faci escrocherii sau furi”.

La începutul carierei de jurnalist Maria a făcut câteva tentative de a părăsi terenul politicului: „Corectitudinea și sinceritatea sunt calități care dăunează unui jurnalist, atunci când este fără experiență și nu știe cum să-și gestionezi emoțiile sau cum să acționeze în anumite situații. Din păcate, în jurnalism nu poți să fii 100 % echidistant, nu pentru că nu-ți dorești asta, dar pentru că sursele manipulează. Sursele te redirecționează din start pe o pistă greșită”. Ca urmare, după ce a făcut masteratul, a ales să dea lecții studenților de la Facultatea de Jurnalism. A activat în acest domeniu cinci ani, timp în care a avut posibilitatea să-și cultive abilitățile, care au ajutat-o, ulterior, să se descurce ușor pe teren și să-și facă bine meseria. În 2009 a revenit în jurnalismul practic, unde a fost, o bună perioadă, reporter. În continuare, de aproape doi ani este realizatoare și prezentatoare de emisiuni radio.

Ce a realizat? – „Experiența de jurnalist și viața frumoasă pe care o trăiesc. Fără experiență și cunoștințe în jurnalism ești un măscărici. Nu ești respectat nici în stradă când vorbești cu oamenii, nici de responsabilii din instituțiile statului. Iar cunoștințele apar odată cu experiența. Bineînțeles, nu apar de la sine: trebuie să te autoinstruiești continuu și în primii ani de activitate, să muncești foarte mult. Și evident, să fii mereu atent când documentezi și relatezi despre evenimente sau fapte. Iar dacă greșești, trebuie să știi să recunoști. Devenim mai buni doar atunci când ne recunoaștem greșelile. Jurnalismul profesionist este o meserie foarte grea, ușor este doar pentru diletanți. Cea mai importantă realizare a mea este fetița mea, Ana. Ea m-a învățat să-mi asum responsabilități, să am răbdare, să fiu puternică și să cred în vise. Datorită ei, mai multe vise ale mele s-au realizat”.

Ce am putea schimba în societatea noastră? – „Trebuie să ne schimbăm pe noi înșine, să fim mai buni, să fim toleranți, solidari unii cu alții. Și atunci și viața noastră se va schimba. Moldovenii au o mare meteahnă: așteaptă să vină cineva din exterior să le rezolve problemele. Unii îi așteaptă pe ruși, alții pe americani, și cu această iluzie ne hrănim de circa 30 de ani. Moldovenii sunt preocupați doar de ce se întâmplă în casele și curțile lor – în rest nu-i interesează nimic. Mereu cineva le este dator – statul, politicienii, primarul, polițistul. Dar să se implice în soluționarea unei probleme din comunitate, nu e treaba lor”.

Ce le lipsește moldovenilor? Demnitatea. Demnitatea de a nu se lăsa umiliți, demnitatea de a vorbi corect limba maternă, demnitatea de a-și păstra verticalitatea, în orice situație. La moldoveni sensul vieții sunt banii.  Ai bani – esti om, nu ai bani – ești nimeni. Mentalitatea noastră este cauza sărăciei noastre, și banii câștigați peste hotare nu vor soluționa această problemă. Moldovenii trebuie să investească nu în case cu trei nivele și mașini de lux, dar în educația copiilor lor. Nu banii câștigați peste hotare asigură bunăstarea unei țări, dar de nivelul de educație al poporului. Și noi, la acest capitol, suntem corigenți” (Maria Dimineț).

❤ SV

Reclame


9 comentarii

Anda Vahnovan:„Sunt împletirea dintre poezie și cântul popular”


  „Prin timpuri noi, dar și prin vechi cotloane… Am limpezit de praf mai vechi speranțe, Idei abandonate și uitate…”

Atâta eleganță, frumusețe și inteligență găsim mai rar – toate adunate într-o singură persoană demnă de tot respectul. E și mămică a trei copii – model pentru alte mămici, și soție fericită, Doctor în Sociologie, jurnalistă, scriitoare și blogheriță de succes! Provine din lumea intelectuală a celebrilor personalități basarabene Simion Ghimpu și Veta Ghimpu-Munteanu, da, anume ei sunt părinții Andei Vahnovan. Puterea gândului, concentrarea asupra lucrurilor și faptelor îndeplinite o converg către o energie pozitivă și implicit perfecțiune creatoare a modelelor și poveștilor din blogul recunoscut „Gânduri despletite”, în care Anda ne descoperă, analizează și creează tot ce se face în Viața noastră! Oamenii, nu doar amintirile, iată ce este important, am citit asta din cuvintele ei, se pare că viața este strălucitoare nu doar atunci când învățăm să prețuim clipele, trebuie să apreciem constanța plictisitoare a zilelor noroase, a frunzelor ruginite-n soare. Atunci vom înțelege că asta și este fericirea, că în această lume ea există prin oamenii care sunt mai importanți decât amintirile și impresiile, cu sufletul lor dezgolit și înțeles de noi, ceilalți… Iar vârsta e doar o figură, ea nu determină mintea unei persoane și opiniile sale despre viață. Totul depinde nu de anii trăiți, ci de circumstanțele retrăite în viață. Este o privire pătrunzătoare prin ochii Andei Vahnovan pe care am descoperit-o despletind atent gândurile ei în blogul Ganduridespletite sau din postările ei în internet…

Anda Vahnovan – „Am fost un copil născut la oraș, crescut printre betoane, cărți și poezie, școlit în Chișinău și apoi în orașul de suflet – Cluj-Napoca. Sunt împletirea dintre poezie și cântul popular, dintre sensibilitate și stoicism deopotrivă. Rebelă și emotivă în același timp, femeie matură, soție, mama de trei ori, împlinită, ocupată și, cel mai adesea, obosită – dar și copil neastâmpărat în adâncul ființei sunt. Mutată de curând în Anglia, încerc să descopăr o altă lume, dar să rămân aceeași – curioasă și fără stare – mereu în căutarea fericirii pierdute de copil…

Părinții nu i-au impus operele lor să le citească sau să le asculte, niciodată n-au insistat. Știau că cu timpul Anda va ajunge la ele. Atunci când după absolvirea unui an școlar prin casă se cânta „Iubiți învățători”, Anda credea că e piesa lui Ion Suruceanu, așa îi spuse ea lui tatăl său, și fu foarte surprinsă când auzi că, de fapt, el, tatăl ei Simion Ghimpu, este autorul! – „El a zâmbit larg atunci și mi-a zis că e „a lui”, cu o mare satisfacție. Mie îmi era ciudă că nu știam, că m-aș fi lăudat copiilor, evident. Asta se întâmpla pe la zece ani ai mei. Pe celelalte le știam din piesele care pe atunci răsunau peste tot. Le știam pe de rost… Mama cânta cântece populare care pe atunci nu ne interesau prea mult. Însă toate concertele erau urmărite din culise, uneori chiar și din scenă, pentru că mă îmbrăcau în costum național și în opinci și mă urcau și pe mine în scenă, îmi părea un spectacol fascinant de voci, de costume, de instrumente muzicale, căciuli de cârlan și chimiruri. Era o nebunie frumoasa!”

Preferata ei piesă rămâne a fi ”Nu mă chema(Simion Ghimpu) cântată de Nina Krulikovski.

Anda este mândră de părinții care i-au fost hărăziți de Dumnezeu, de realizările lor, a încercat, totuși, într-o anumită etapă a vieții, să nu ”profite” de numele lor, ci să se afirme independent de ei. Așa spune ea: „Meritul lor nu este și al meu. Realizările lor nu sunt și ale mele. Poți să fii mândru de origini, dar nu poți să te lauzi doar cu ce au scris, publicat și realizat ei. Probabil aici vor găsi mulți cititori răspunsul la faptul că nu îmi afișez numele de Anda-Cristina Ghimpu, cum am fost până să mă căsătoresc, ci prefer să mă fac auzită cu numele de Anda Vahnovan. Este un exercițiu, poate, sau o ambiție de a fi pe cont propriu.

De altfel, independentă Anda a fost de mică: mergea singurică la școală, și la cea de muzică „A. Stârcea”, la Centrul de Creație la secția Folclor și mai apoi la facultate. Părinții n-au „sufocat-o” cu prea multă grijă, i-au oferit libertatea de a hoinări, precum spune ea, cât e ziua de mare printre blocuri, pe malul lacului „în formă de 8” de la sectorul Botanica din Chișinău, prin Grădina Zoologică de la Porțile orașului unde ea se strecura printre găurile gardului! N-a evitat nici lanurile culturilor de la Institutul de Agronomie unde urmărea cum își leapădă șopârlele coada prin iarbă!

Mereu am avut nevoie de această libertate a pasului, dar mai ales a gândului.”

Și-atunci când a simțit că erau prea multe gânduri adunate și se crease un „iureș amețitor în cap”, cu ajutorul soțului și spre dezamăgirea copiilor, care știau că își revendică, de fapt, timp pentru scris, Anda a lansat blogul: „Nu putea să se numească altfel decât ”gânduri despletite”. „Mă reprezintă.” Scriind, a înțeles că este și tata în acele gânduri, „mai prezent decât îmi imaginam”, este și mama, „cu dorința ei nestăvilită de cunoaștere” și multe alte amintiri care începuseră să iasă la lumină neașteptat chiar și pentru ea…

Dragostea. Soțul Andei e avocat, din Bălți. S-au cunoscut în anii de studenție la Cluj. Și la ziua ei de 18 ani a învitat-o la dans și, de-atunci ei tot dansează. El mereu călătorește, e „între avioane și țări”, „asta condimentează relația lor de dragoste timp de 23 de ani”. Soțului Anda i-a dedicat versurile „La celălalt capăt al anilor” postat în blogul ei. Este dragostea ei de-o viață…

Indiferent de voința noastră, toate se sedimentează undeva în colțurile minții, dar mai ales a inimii. Circulă în circuitul lor intern prin artere și lovesc în miezul inimii. Și atunci ies pe hârtie. Și străbunica mea, care a avut putere să își aștepte soțul plecat în război mai bine de 60 de ani, și nașa mea care ajunsese în Siberia la construcția BAM-ului de atunci și la care îmi petreceam verile, și trădarea unor apropiați, care doare și Clujul care mi-a fost mamă adoptivă și de care mi-e dor, așadar nu sunt numai trăirile mele. Cu astea din urmă am luptat cel mai mult până să se lase conturate pe foaie. E mai greu când sunt ale tale.”

Soții Vovc, Anda Vahnovan și Tatiana Tibuleac

Impresii despre cărți.

Anda recunoaște că pentru ea cărțile sunt viața însăși. Le citea de mică, scrise cu grafie latină, aduse de tata de la librăria ”Drujba” din Moscova, chiar și dacă grafia aceasta era străină colegilor ei. Citea cărțile recomandate de tata în vacanțe, câte o sută de pagini pe zi, doar ca să îi permită să iasă afară. Nu era nevoie să o roage mult, Anda le citea cu multă pasiune, și pentru că ea deja „prinsese microbul”.

Marele secret

Între timp, Anda descoperise din cărțile „alea care nu sunt pentru vârsta ta” de genul ”Milyi drug” (Bel Ami”) de Guy de Maupassant, pe care o citise pe ascuns în limba rusă, Călărețul fără capde Thomas Reid Mayne, Manon Lescautde  Abatele Prevost, pe care a adus-o și la Londra, de altfel, pentru că îi amintește de acei ani, în care simțea adrenalina atunci când auzea după ușă pași care se îndreptau spre baie, iar ea credea că vine mama sau tata să vadă dacă doarme, adică nu cumva s-o prindă citind acele cărți „păcătoase”…

Adormea cu cartea și cu țârâitul greierilor, care la fel urmează să apară în versurile ei. Adora să prindă zorile privind spre Porțile orașului (Chișinău) și acest lucru îl făcea zilnic de la geamul său. Ultima imagine înainte de a pleca în Europa este una imprimată pe hârtie care surprinde Porțile Chișinăului, dar și acea geantă mare de rafie „plină ochi” cu care a și pornit la cei 17 ani ai ei la Cluj.

Versurile au bulversat-o mereu și mult. O strofă dintr-un cântec, un vers prins de la televizor pe care le prindea cu coada urechii; cele de-ale lui Boris Pasternak, Sergei Esenin, Iosif Brodsky, Anna Ahmatova, Marina Țvetayeva (pe-atunci, canale românești încă nu prindeam) îi răsunau în urechi zile întregi. În casă Anda îi citea pe Lucian Blaga, Mihai Eminescu, George Bacovia, Tudor Arghezi și Octavian Goga, iar pe ascuns îl citea pe N. Minulescu. Casa mereu era plină de poeți și scriitori, actori și muzicieni cu vioara, ce cântau în bucătărie până dimineața. Veneau și acordeoniștii, colegii mamei de la „Tălăncuța” cu ocarina, fluierul și cobza!

Am avut norocul să vină scena în casa noastră și nu invers”. Tata recita, mama cânta, prietenii lor recitau din versurile lor. „Acolo m-am plămădit, de-acolo se revarsă toată atitudinea mea în prezent”. Anda nu poate uita perioada de după anul 1989, atunci când scriitorii care-i vizitau tot mai des se plângeau de lipsuri, de problemele fără soluții. Nu poate uita nici acele ajutoare umanitare oferite de Uniunea scriitorilor, ambalate în kilograme de zahăr, orez sau făină de grâu. Toate acestea i-au produs o amintire tristă în paralel de lumea literară din Moldova.

Citește dintotdeauna. După o lungă pauză în care și-a crescut cei trei copii ai săi, fără ajutoare, apropos, Anda a revenit mai activ la lectura cărților și cu „mai mare sete”. Poate citi trei-patru cărți odată. Chiar și în aceste clipe, adulmecă finalul „Solenoid” de Mircea Cărtărescu, acest scriitor Anda îl adoră și arde de nerăbdare să procure cartea lui nou-lansată „Melancolia”. Recent a finisat cartea lui Guzeley Iahina despre deportări „Zulheia deschide ochii” descoperind de altfel multe paralele cu cartea Lilianei Corobcă „La capătul drumului”, cu care a fost la întâlnire în Londra. La fel, recent, a devorat volumul „Scara lui Iacob” de Ludmila Ulitskaia. Pe noptieră sunt și Elif Shafak „Cele trei fiice ale Evei”, Michel Houellebecq „Platforma”, dar și multe alte cărți care așteaptă să fie finisate și pe care Anda uneori le lecturează după starea ei de spirit. Intenționat nu pomenește de cărțile autorilor autohtoni, pentru că acestea trebuie să fie citite de toți cei din Moldova încă din tinerețe – V. Beșleagă, N. Esinencu, P. Cărare, A. Busuioc, N. Dabija, V. Vasilachi, P. Goma, G. Vieru, L. Lari, D. Matcovschi, E. Tarlapan, E. Cioclea cât și mulți alții.

„Înainte de a cunoaște alte lumi, cunoaște-ți-o prima pe a ta de acasă. Rădăcina!”

„Avem însă și obligația morală să ne susținem autorii contemporani și să le cumpărăm cărțile – Emilian Galaicu-Păun, Dumitru Crudu, Iulian Ciocan sau Doru Ciocanu, Liliana Corobcă și Tatiana Țîbuleac (marea surpriză și mândrie deopotrivă), Emanuela Iurchin, Olga Căpățână, Mihaela Perciun, Antonina Sârbu și Alexandru Bordeian, Pavel Păduraru, Frații Vakulovski, Moni Stănilă și Vitalie Vovc.

La fel, Anda Vahnovan îi recomandă pe Emil Brumaru, Nicolae Popa, Irina Nechit, Nicolae Tzone, Radmila Popovici, Maria Pilchin, Igor Guzun și Paula Erizanu, Victor Țvetov și Vica Demici, scriitorii… Lista ar putea continua mult și Anda își face griji să nu fi uitat de cineva…

Doar că, din păcate, nu știu de ce preferăm să nu citim autorii noștri. Ori ei cel mai mult au nevoie de feed-back și mai ales de susținerea cititorilor, într-o țară în care scrisul nu poate acoperi nici măcar coșul minim de consum. Este penibil, știu. Am avut tată poet și știu cât este de umilitoare situația. Eu am trecut un pic și de etapa când citeam doar autorii moldoveni sau români, atunci când m-am mutat în Londra și mi-am dorit să înțeleg un pic mai bine realitățile din România, în care am locuit mai bine de 20 de ani. Atunci am citit foarte mulți scriitori români, descoperind unii autori plini de forță, precum este Radu Vancu, Dan Coman, Claudiu Komartin, Constantin Abăluță și Octavian Soviany sau mai recent descoperite de mine: Diana Geacăr, Carmen Secere și Ioana Vintilă. Sau dacă vorbim despre proză  – Gabriela Adameșteanu, Simona Antonescu, Svetlana Cârstean, Adriana Bittel, Matei Visniec, Mircea Cărtărescu, Ioana Nicolaie, Andreea Răsuceanu, Doina Rusti, Gelu Diaconu, Ana Barton și Petronela Rotar și aici lista poate să continue la nesfârşit. Acum însă multiculturalitatea Londoneză mă îndeamnă să citesc autori cât mai diverși, pentru a înțelege mai bine alte lumi.”

Norocul meu a fost să descopăr aici la bibliotecă o varietate nemaipomenită de carte. Cu poezia relația este însă de altă natură. Una perpetuă. Poezia o citesc mereu și chiar și atunci când termin o carte revin la ea constant. Am mii de semne multicolore lipite lângă unele imagini, gânduri sau metafore. E ca un perpetuum mobile. Mi-e greu să le mai găsesc loc lângă pat cărților de versuri, pe care nu le mai pun la loc pe raft.

De altfel, lumea cărților este cel mai sănătos drog – te poartă în înălțimi nebănuite unde poate ajunge  uneori numai gândul. Atunci când îl lași despletit.”

Copiii Andei. Foto: Angela Gutu

Să nu uităm însă de blogurile autorilor enumerați mai sus pe care îi urmăresc constant, cât și blogul lui Gheorghe Erizanu, Leo Butnaru și a lui Liviu Antonesei. Mai citesc povești și pe blogul Corinei Ozon și a Liliei Calancea, a Zinei Zen dar și a altor blogerițe tinere pentru că mi-s dragi și unele apropiate sufletului meu…”

Alte expresii de Anda Vahnovan:

~  Literatura va uni malurile si le va transforma intr-un singur poem. Intregit.

~ Ce poate fi mai frumos decat sa auzi poeziile recitate de noile generatii!

~ Rămân singură cu mine. Momente rare. Un fel de fericire. Asta până mă privesc în oglinda de la mașină și zâmbetul se evaporă pe loc. Cuta străbate obraznic fața în continuare, fără pic de rușine față de crema mea scumpă și de eforturile mele lăuntrice. Atunci, am zărit cu coada ochiului, gândirea mea pozitivă, trecând în viteză pe bicicletă, tinerică și cu buline pe fustă, fix pe lângă mine…

~„ Astazi ar fi implinit 80 de ani.
Ar fi fost multa lume, masa plina cu cirese si liliac. Glume, ironii, amintiri si neaparta la final era sa zica ”Iar acum sotia mea va va interpreta ”Spune mama cui m-ai dat””, piesa lui preferata care facea inimile tandari. Acum simt si eu acest cantec. Si inteleg si de ce lacrima lumea in jurul mesei. Mi se opreste un nod in gat. A rezistat celor 11 chimioterapii cu o rabdare de nebanuit. Nu i-am zis ce a avut pana in ultimul moment, desi privirea lui imi spunea totul.
Inima. Ea nu il lasa sa moara si cand nu mai avea cu ce respira deja. Se impotrivea sa renunte.
Haul din ultimile noastre discutii, abia soptite prin masca de oxigen mi s-a intiparit pe timpan. Hau a ramas si in inima mea dupa plecarea lui
” (despre tata) – Te iubesc, tata!!!!

~„ Din cand in cand e cazul. Elibrarea de tot ce nu e al nostru. Ce ne sugruma. Ce nu ne lasa sa fim ce am fi vrut. Din neputinta sau din inconstienta. Lasitate sau ignoranta. E necesar. Chiar vital. Altfel e gustul aerului curat.” #duminicaezidepoezie

~ „La început ne-am înfuriat
am sperat, ne-am rugat
apoi ne-am resemnat”. (Hău, Anda Vahnovan)

~ „moldovencele  – mereu grăbite/ vorbind tare pe skype și pe messenger în transportul public uită că /o parte dintre pasageri le înțeleg vorba”

~ „Am colorat prin podul conștiinței

Cu-albastrul viselor și-a dulcei regăsirii,

A propriei ființe, dar și-a vieții,

Ce prinde zbor pe aripa iubirii.”

~ „Cand in ziua de azi mai intalnesti oameni pasionati de poezie, oameni care se aduna in fiecare duminica la Tramvaiul Douășase ca sa citeasca versuri si proza, oameni care traduc autori din toate limbile si de pe toate continentele, nu poti decat sa ii admiri de la distanta si sa le incurajezi ambitia.”

~ „Știu că atunci când voi fi deja bătrână, sclerozată, cu Alzheimer, reumatică și osteoporotică,  sau cât  de teafără voi mai fi pe atunci, nu o să mă vreți nimeni pe capul vostru. O babă nebună nu trebuie nimănui. Am înțeles asta și atunci când am asistat la o discuție dintre o mamă și ai ei doi fii, care își exprima marea dilemă: ”Când o să moară tatăl vostru, eu la care dintre voi să mă mut?” Suspansul și disperarea din ochii copiilor au vorbit despre multe. Umorul unuia dintre ei a detensionat atmosfera, spunându-i:”Mamă, tu să te decizi mai repede la care, că de nu, noi, ne-om mai bate pentru tine!” Am râs doar eu. Acum nu îmi mai vine a râde când îmi amintesc cazul.”

Câteva mențiuni de la prieteni despre Anda și opera ei literară:

~ Angela Gutu Cristina, (Anda Vahnovan) versurile astea sunt printre cele mai dragi mie ! Tu mi-ai citit gandurile ori noi toti avem aceleasi frici,obsesii, doar nu toti sunt inzestrati cu talent ca al tau, ca sa le pui atat de bine pe …rafturi ? Daca ai sti cat de speciala esti !!! Vreau sa stii asta

~ Lilly Istrate Au pătruns adînc aceste versuri…daca am avea curaj si posibilitate uneori să facem aceasta curâțenie spirituală…lumea ar fi mai sinceră,mai aproape…

~ Ludmila Bunica Respect si admiratie, Anda! Scrii deosebit de frumos, de profund! Patruzeci de ani inseamna ,DOAR, varsta de cea mai frumoasa, de mai constienta si mai tandra tinerete!

~ Mariana Jolondcovschi Anda, pe mine altceva mă interesează. Tu când? Copii frumoși ai făcut și crescut, blog ți-ai tras… Mereu îmi face plăcere să citesc ceea ce scrii, dar parcă tare aș vrea să am în colecția mea și o carte cu autograful tău.

~ Maricica Munteanu Atâta profunzime într-un Suflețel atât de plăpând…

~ Mihai Ghimpu “Este mai degrabă o formă de exprimare a preaplinului. De dezlegare a nodurilor interioare. De căutare a esenței. De reflecție, de acceptare. De asumare și de împăcare. Este acea pastilă de urgență, de cele mai multe ori, salvatoare pentru mine, cu efect imediat atunci când ”nu se mai poate”. Acel defibrilator vital în anumite momente de cotitură. Scriind, m-am împăcat cu multe, dar cel mai important e că m-am împăcat cu mine însămi în primul rând. Și de aici toată liniștea venită spre acești 40. Proza oferă tratament pe termen mai îndelungat, iar farmecul unui vers este anume forța comprimată acestuia..” Felicitari! Mulți ani și multă inspirație, că hârtie și creioane sunt și în Chișinău.

~ Vitalie Vovc „excelent! un instantaneu plin de culoare si emotie!”

~ Luminita Mezin Anda Vahnovan,, ati reusit un tablou foarte cromatic si, unde mai pui, ca actorii nici macar nu sunt actori
~ Constantin Brinza Dudu Ce bine ai surprins, cu rafinament si in detaliu, o secvență obișnuită din mozaicul „vietii londoneze” !

Surse inspirate despre Anda-Cristina Vahnovan (Ghimpu) – blogger, jurnalist, Doctor în sociologie:

https://ganduridespletite.com/

https://www.facebook.com/andacristina.vahnovan/

https://www.facebook.com/Simion-Ghimpu-164042457056583/

https://www.facebook.com/photo.php?fbid=1509809215821062&set=t.1196214836&type=3&theater

https://www.facebook.com/photo.php?fbid=711914382277220&set=t.1196214836&type=3&theater

https://www.facebook.com/photo.php?fbid=749556441771365&set=t.1196214836&type=3&theater

https://www.facebook.com/photo.php?fbid=711915248943800&set=t.1196214836&type=3&theater
https://omiedesemne.ro/3-poeme-de-anda-vahnovan-pentru-posta-redactiei/

https://www.facebook.com/photo.php?fbid=1544433949025255&set=a.263896530412343&type=3&theater

https://ganduridespletite.com/2017/03/05/scrisoare-catre-urmasi/

P.S. Dintre recomandările de cărți și autori de carte propunem să le citiți la Biblioteca Municipală B. P. Hasdeu din Chisinau

❤ SV


10 comentarii

Părintele Iurie HEMEI:”Viața e un dar ceresc”


Dacă porți în suflet ură, Zadarnic tu te vei ruga. Căci spui cuvintele din gură, Dar nu le spui cu inima.”(Versetul 83, Iurie Hemei)

Îi place mult să asculte ploaia, de fiecare dată picăturile ploii îl duc cu gândul la copilărie, la părinții lui Ilie și Teodora, la baștina natală… Provine dintr-o familie de țărani din satul Gura Gălbenei, r. Cimișlia, în care s-au născut patru copii: trei băieți și o fată, iar Iurie Hemei este mezinul (n. 28 februarie 1984). Un suflet sincer, cu dragoste și respect pentru oameni, iar mama pentru el este o adevărată sfântă și Iurie explică, de ce: ”Mama s-a născut într-o familie de oameni înstăriți care au avut mult de suferit în urma represiunilor sovietice care le-au luat toată averea, pribegind mult timp prin păduri de frică să nu fie ridicați în Siberia. Când au fost lăsați în pace, au fost nevoiți să înceapă totul de la zero, în condiții teribil de grele. Astfel, mama nevoită să abandoneze școala la 13 ani, s-a angajat în colhoz ca mulgătoare la ferma de vaci. Distanța de-acasă și până la fermă era de doi km într-o direcție, mama se trezea la patru dimineață ca să mulgă vacile, și nu doar atât, ea făcea naveta de trei ori în zi pentru același lucru – în total 12 km pe zi numai drumul mers pe jos, plus lucrul greu care îl făcea acolo, astfel a muncit timp de 27 de ani. Între mulsul vacilor, făcea acasă de mâncare, cocea pâine și multe alte lucruri prin gospodăria casei… Nu știu cine din generația mea ar fi în stare să muncească atât de mult și să crească patru copii. După închiderea fermei, mama a muncit următorii zece ani într-o brigadă de tutun, de aceea eu susțin întotdeauna că am o mamă eroină.”

   De mic copil, Iurie Hemei e obișnuit să muncească la țară. A fost foarte energic, curios, participa la diverse cercuri și antrenamente școlare: sport, muzică, istorie, fizică etc. La șase ani a mers la școală, și la zece ani… a simțit o reacție „ciudată”, devenind foarte interesat de biserică, deși părinții lui nu erau bisericoși, iar tata chiar îi interzicea să meargă la biserică. Iurie a început să citească multe cărți religioase începând cu Biblia pentru copii, Viețile Sfinților ș.a. La 12 ani, cânta în strană fiind pălămar la altarul bisericii. Mereu a fost pasionat de muzică, în special, de romanțe și de muzică populară, le cântă cu plăcere în continuare. Astfel, Iurie a început să compună cântece pe care așterne versurile proprii și le cântă, în special, oaspeților săi care mereu îl roagă să fredoneze ceva din creațiile sale…

Pentru prima data Iurie s-a îndrăgostit prin clasa a 6-a, atunci a început adevărata lui inspirație pentru a scrie poezii, și – în clasa a 8-a el deja avea două caiete cu versurile sale proprii, care erau transmise din mână în mână prin școală, după ce au ajuns și la Doamna profesoară de limbă română, cea care i-a apreciat talentul și l-a încurajat să scrie mai departe. Avea și modele preferate de urmat: Marele M. Eminescu, O. Goga, V. Alecsandri, G. Vieru, T. Arghezi și alții. Apoi, încurajat de dascăli şi colegi, devenit preot, Iurie Hemei a continuat să scrie.

Nu știu, dacă aș putea numi Preoția o carieră, pentru că eu o percep ca o slujire față de Dumnezeu. Totuși în calitate de preot întotdeauna mi-am centrat predicile pe iubire față de Dumnezeu și aproape, pe iertare, blândețe, bunătatea, milostenie și cel mai important îmi îndemn ascultătorii să vadă în orice om indiferent de starea socială sau materială chipul și asemănarea lui Dumnezeu.”

După absolvirea școlii medii, la recomandarea preotului din sat, Iurie Hemei a urmat studiile teologice ale Academiei de Teologie din Chișinău pe care a absolvit-o în 2008. A fost hirotonit preot în anul 2004. A activat ca preot paroh în satele Brânza r. Cahul, Filipeni r. Leova, și cinci ani a slujit în s. Sagaidac r. Cimișlia. În perioada 2010-2014 a activat ca preot capelan în cadrul penitenciarului Nr.3 or. Leova: în această funcție a reușit să săvârșească Taina botezului asupra unor deținuți care s-au întors la credință! Pe mulți dintre deținuți preotul Iurie Hemei i-a mărturisit și împărtășit, pe unii i-a cununat… A întâlnit deținuți care erau deprimați și mulți dintre ei se gândeau la siucid:”…dar cu ajutorul lui Dumnezeu am reușit să-i încurajez și să le aduc speranța în suflet, pe unii i-am întâlnit după eliberarea care mi-a mulțumit pentru rugăciuni și încurajare. Chiar dacă unii îi priveau ca pe niște făcători de rele eu am încercat să văd în ei chipul și asemănarea lui Dumnezeu.” Părintele Iurie Hemei – cu slujba la biserică, dar şi dascăl la gimnaziul din localitatea Sagaidac, nu ezită să le citească din versurile sale elevilor şi sătenilor, și celor care îl urmăresc zilnic pe rețele de socializare.

Prietenii îl întreabă, cum reușește să îmbine poezia cu teologia? Cum se împacă cu ambele noțiuni? Iurie le răspunde că „Scriptura este cartea de temelie a tuturor teologilor (și care în traducere înseamnă colecția de cărți), o bună parte din aceste cărți sunt cărți poetice scrise în versuri – una dintre ele sunt chiar versurile de dragoste – Cântarea Cântărilor, de asemenea, Biserica are ierarhi și preoți care dintotdeauna au scris versuri. Sf. Grigore Teologul a scris adevărate opere în versuri, la fel și preotul Alexei Mateevici, dar și mulți alții”.

Cum reușesc să scriu versuri? Se spune despre unii oameni, care au reușit pentru că au pus mult suflet în ceea ce fac. Într-adevăr, sufletul este cel mai prețios lucru pe care îl are omul și asta pentru că sufletul este o parte a Lui Dumnezeu în om. Atunci când noi punem suflet în ceea ce facem, lucrează divinitatea prin noi. Același lucru încerc să fac și eu să pun suflet în tot ce fac, în special, în poezie, de aceea, pot să spun că poezia este o parte a sufletului meu.” (Iurie Hemei)

Versurile pe care le scrie nu au un anumit subiect, părintele Iurie Hemei spune că a scris și continuă să scrie despre ceea ce simte, despre neamul său, dragoste, religie, natură, patrie, sat, și, bineînțeles, despre mama, dar și despre alte diverse teme:”Trebuie să recunosc că student fiind, am avut o perioadă în care eram sceptic față de credință și Dumnezeu, probabil că eram într-un moment de decădere a dezvoltării personale; m-am informat mult din cărțile care promovau ateismul și, în această perioadă, am scris mai multe poezii împotriva credinței în Dumnezeu… Dar, – aceste poezii nu le-am publicat niciodată și cred că nici nu le voi publica. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că în cele din urmă, ca și fiul risipitor, eu m-am întors înapoi la făgașul Credinței și precum apostolul Pavel care l-a prigonit pe Iisus, apoi întreaga lui viață și-a dedicat-o lui Hristos: este și pentru mine un exemplu”.

Cărțile teologice, la fel, cărțile cu caracter psihologic pentru care Iurie Hemei a prins o pasiune aparte, l-au dezvoltat mult ca personalitate: „Puterea magică a gândului” de Dr. David, J. Schwarz, de asemenea, mi-am găsit liniștea sufletească în operele lui Paulo Coelho, Lev Tolstoi, Irina Binder. Dintre poeți îi admir pe M. Eminescu, T. Arghezi, A. Păunescu, Gr. Vieru, N. Dabija și alții. Dintre scriitorii teologi am o mare admirație pentru Antonie Plămădeală, Bartolomeu Anania, Dumitru Stăniloaie etc”. În timpul liber, pe lângă lectură Iurie Hemei obișnuiește să asculteTeatrul radiophonic, o pasiune deosebită și foarte eficientă pentru dezvoltarea personală…

Cu timpul gândurile avansează, poeziile se fac mai profunde”. A avut şi câteva publicaţii şi în ziare şi acum în calitate de preot publică pe site-uri ortodoxe, religioase, care au un caracter religios. Prima poezie a lui Iurie Hemei datează din anul 1997 și are titlul de „Greierul și furnicile”. În prezent, preotul Iurie Hemei a reușit să editeze două cărți în 2018: „Ecoul Iubirii – poezii” și alt volum care l-a scris la îndemnul soției – „Ghicitori pentru cei mici”. Mai are la activ peste 100 de poezii care vor apărea anul acesta (2019) într-un alt volum de poezie, printre acestea se regăsește poemul „Cugetări” (care are o sută de strofe).

Primul critic al versurilor lui este soția Tatiana Hemei – „prima lui dragoste încă din clasa a 6-a”. Recent, s-au împlinit 17 ani de când soții Hemei și-au unit destinele în fața Sfântului Altar. Anume Tatiana este primul cititor și cea care mereu îl încurajează. Pentru Tatiana, Iurie scrie zeci de versuri, sunt postări pline de dragoste și admirație…  „Cea mai mare realizare pe care o am îmi sunt copiii Sabrina de 15 ani și Gabriel de 7 anișori, pentru ei trăiesc și ei sunt aerul pe care-l respir și cea mai mare bucurie a mea este să-i văd fericiți.” Familia este raiul lui mic pe acest pământ. Mereu sunt împreună, se dedică cu suflet și dragoste familiei, copiilor săi. Adoră să călătorească împreună cu familia, să vadă lucruri utile și între timp își aşterne sentimentele și cele mai frumoase amintiri în versuri. Multe sunt scrise și dedicate cu dragoste neamului moldovenesc, mărturisind ca avem destinații turistice unde poți locui și te odihni cu suflet.

Mereu am spus că Moldova este un colț de rai. Am vizitat mai multe țări, dar ca acasă nu e nicăieri. Eu sunt un om spiritual, precum Nicolae Dabija are intitulată o carte: „Libertatea are chipul lui Dumnezeu”. Deci, aici pe această palmă de pământ, mă simt acasă, mă simt liber. Viața este asemenea unui vis, omul este un simplu călător prin viața lui. Oriunde trăiești această viață – în SUA, Europa, până la urmă călătoria se sfârșește, indiferent unde te afli. Iar cu noi nu luăm nimic altceva decât faptele noastre! Eu cred că în viață nu e important ce reușești să aduni, dar ceea ce reușești să lași în urma Ta. Cineva consideră că dacă trăiam în altă țară, eram mai fericit, dar adevărata fericire este în sufletul nostru, sunt copiii, părinții, prietenii noștri…

Fericirea este casa părintească, locul copilăriei, fericit ești atunci când îi ai pe cei dragi alături.

Fericit ești atunci când vorbești în limba ta, cânți în limba ta, te rogi în limba ta, iar toate acestea sunt – Acasă!

Oriunde suntem purtați de valuri în lume, dar vine o vreme când tângești să fii aproape, să revii acasă, iar acest dor îi macină pe mulți dintre cei plecați, este un dor care îți fură somnul, – un dor care nu te lasă până nu te întorci de unde ai pornit…”

Despre destinații turistice în Moldova: „Vedem în ultima perioadă de timp, tot mai mulți turiști din diferite țări: Franța, Italia, China, Japonia etc, care ne vizitează țara noastră, merg la Butuceni, Orheiul vechi, Saharna, Țipova, Cetatea Sorocii, mănăstirile din Moldova; își instalează corturi, fac poze cu răsăritul sau apusul de soare, stau câteva zile – și toți rămân impresionați, recunoscând că Moldova este un colț de rai, cu aer curat, cu stele pe cer, care pare că le atingi cu mâna; cu oameni simpli, gospodari și primitori de oaspeți și cu sufletul mare! O Moldovă cu fântâni neobișnuite pentru alte țări, – din care poți să bei apă direct din găleată. Dacă străinii au îndrăgit țara noastră, cu atât mai mult noi, moldovenii, trebuie să iubim acest colț de rai unde se cântă romanțe, doine și care îi inspiră pe poeți.”

Prietenii și persoanele dragi despre Părintele Iurie Hemei – câteva dintre mii de recunoștințe:

„Și așa cum zice scriitorul meu preferat Iurie Hemei, – familia este la fel ca o pasăre, ca să poată zbura trebuie să dea din ambele aripi …La fel facem și noi deja de 17 ani !!! E frumos să zbori alături de tine, Iurie Hemei”- (sotia Tatiana Hemei)

Elena Cojocaru:”Slava Domnului! Mulțumim Bunului Dumnezeu pentru că avem posibilitatea din cînd în cînd sa vedem, auzim, să cunoaștem adevărați urmași al Domnului nostru Isus Hristos, adevărați păstori și propovăduitori ai Luminii, Cuvintului. Anume prin graiul si predicile lor pline de adevăr și înțelepciune ne vorbește insasi Dumnezeu. Mulțumim, scump Părinte Iurie Hemei! Dumnezeu să Vă dăruiască sănătate, sa Va binecuvinteze, întărească in credință, pentru a putea duce și în continuare Crucea Preoțească deloc ușoară. Iar noi enoriasii sa ne rugam Bunului Dumnezeu pentru ei și mai marii lor, așa încît, in fruntea bisericii să-i avem destoinici, curați, luminati, pentru a ne călăuzi pe cărarea strimtă și anevoioasă, dar care duce spre Bunul Dumnezeu”

Alexandra Bularga ‘„Sunteți un cuplu minunat,un exemplu pentru toată Lumia, un exemplu pentru întregul sat. Ne mindrim cu așa parinte în sat, cu așa preoteasa.Cu toată sinceritatea, va stimez și va respect. Sa va vad mereu zimbind și fericiți,să fiți sănătoși.”

Lena Carp:”Sinteti o pereche care emana multa pozitivitate ”

Silvia Moraru: ”Ce frumos ca sunt asa exemple pentru tinere generatii, sunteti frumosi si la chip, si la suflet, sanatate si binecuvintata sa va fie familia!

Maria Guțu:”Sinteti o pereche de romani superba inconjurati de multe flori frumoase!!!”

Natalia Mazilu-Miron: ”Iurie Hemei – Om cu suflet mare! va multumesc din toata inima ,pentru caldura sufleteasca si bunatatea pe care o raspinditi in jurul d-voastra! ”

Daniela Dragoi:”Multă sănătate celui ce a scris foarte frumoase versuri chiar se inspiră din viata reală, Doamne ajuta, pe toată lumea”

Lidia Vrabie:”Citesc cu mare plăcere, admir creația sfinției voastre, părinte! Sunteți un iubitor de frumos și un îndrăgostit de valori!”

Maria Guțu:”Ce versuri adevarate!!! Sint bine gindite si compuse,te patrung in adincul sufletului!”

Lidia Ciurca, profesoara:”Versuri foarte profunde. E viata adevarata!Sunt mandra ca te-am avut ca invatacel”

Ana Talmaci:”Un parinte pe nota 10! Bunul Dumnezeu sa va dea sanatate, putere, sa va inzestreze cu cuvantul rabdare Pentru că lucrul care il faceti – este pentru binele oamenilor. Slava lui Dumnezeu sa va calauzeasca!”

          Unele dintre citate, zicale preferate de Iurie Hemei:

~”În viață nu e atât important să ai zărți bune, ci să le joci bine pe cele pe care le ai. – Josh Billings

~”Atâta timp cât acolo sus Dumnezeu mă iubește, nimeni de pe pământ nu mă poate distruge”

~”Problema lumii în care trăim este că oamenii inteligenți sunt plini de îndoieli, în vreme ce prostii sunt plini de încredere” – Charles Bukowski

~”Când urci pe scara vieții, nu uita să dai buna ziua la toată lumea, că atunci când vei coborî să aibă cine să-ți răspundă”

~”Nu este nicio rușine să te naști prost. Rușine e să mori prost.” Marin Sorescu

~”Omul fățarnic are două fețe și niciun obraz” – Nicolae Iorga

~‘’Stau saracele babute si impart prosoape, colacei, poduri, podete. Eu nu suport inmormantarea asta a noastra, pentru toate scamatoriile din ea. Eu nu ma duc, nu sunt adeptul lor. Ar trebui ingropat mortul, dupa principiul bisericii: i-ai batut copârșeul in cuie, l-ai prohodit, il duci la biserica, il pui in groapa si ii dai drumul! Restul teatrului si arta populara traditionala, s-o faca babele dupa ce pleaca preotul. Cat vor ele… sa sparga cani, sa arunce vin, sa taie gaini, sa rupa usi, sa sparga geamuri.. toate tipicurile lor, de ce? Pentru ca mortul este obligat din viata sa plece cu doua porunci: „Sa-l iubesti pe Dumnezeu!” si „N-ai avut Biserica de Mama, nu-l ai pe Dumnezeu de Tata!” Caci tu ca preot spui asa: „Pomeneste, Doamne, pe toti cei adormiti in nadejdea invierii si credintei vesnice!” Pai, daca el a murit la bufet cu sticla in mana, tapan de beat sau sub pat la Ilena in timp ce curvea, ca a facut infarct..Ala ajunge in Rai? Ala sta cu dracul din prima la racoare, nu mai are treaba: „EI DOI SI-O UMBRELA!” Deci asta il asteapta, asta e chemarea lui, pentru asta s-a luptat o viata!’’ – Parintele Calistrat

~”Mai bine să fii deștept și s-o faci pe prostul decât să fii prost și s-o faci pe deșteptul”

~” Sa nu confundam indracirea cu bolile mintale sau cu tulburari de comportament, pe care le intalnim noi astazi in societate dar cu delirul acesta religios. Radacina demonizarii este ateismul, neincredrea in Dumnezeu! Neincrederea in Dumnezeu starneste o mai veche radacina a pacatului si ce este pacatul in primul rand? Definitia pacatului este: Dezlipirea de Dumnezeu si unirea cu satana. Primul pacat este iubirea de sine si mandria. Ce are la baza mandria? Are indemnul la fapta buna, facuta cu scop rau! Mandria inseamna virtute la vedere si aici trebuie sa ne pazim de slava desarta care este varful mandriei. Mandria este pacat diavolesc! Sf Scriptura ne da si remediu: Revenirea in sine din slava desarta. Asa cum a spus fiul risipitor care si-a revenit in sine si i-a spus tatalui: „Am gresit la Cer si inaintea ta!” – Părintele Calistrat

~”Cine te-a lovit pe la spate, a făcut-o pentru că în față nu ar fi reușit niciodată”

~”Dacă Dumnezeu ți-a dat o încercare, să fii sigur că tot El îți va da și o rezolvare!”

~”ORTODOXIA NU ESTE MARCATĂ DE OAMENI CARE NU ŞTIU CE ÎNSEAMNĂ BISERICĂ” – PR. NECULA

~”Atunci când viața te îngenunchează ești în cea mai bună poziție pentru a te ruga”

             Despre Credință și alte câteva surse literare de Iurie Hemei:

http://ortodox.md/author/parintele-iurie-hemei/

https://www.facebook.com/photo.php?fbid=2061086210637605&set=a.852848494794722&type=3&theater

https://www.youtube.com/watch?time_continue=265&v=PShewpXOn6M

https://www.youtube.com/watch?v=vWDOm0RMqIE

https://www.facebook.com/photo.php?fbid=1565541590192072&set=a.741376939275212&type=3&theater

https://www.facebook.com/photo.php?fbid=1566148696798028&set=a.741376939275212&type=3&theater

https://prime.md/ro/si-preot-si-poet-un-slujitor-al-domnului-scrie-poezii-religioase-si-de-iubire_61783.html

https://www.facebook.com/photo.php?fbid=1919229421489952&set=a.741376939275212&type=3&theater

https://www.facebook.com/photo.php?fbid=2066179390128287&set=a.852848494794722&type=3&theater

https://www.facebook.com/iurie.hemei

„Atît de mult am cugetat la viață,/Și mai nimic din ea n-am înțeles./Un vis oprit, sau poate nor de ceață,/Să spună cei plecați cu ce ei s-au ales./Sărmanul om cît rău adună-n el,/Aleargă după lucruri trecătoare./În zori copil, iar seara moșnegel,/Și obosit se-ntoarce la culcare./În goana după bani adesea noi uităm,/De bunul simț, de cei mai triști ca noi./Mulți au plecat, la fel și noi plecăm,/Și-averele se vor preface în noroi./Și cei bogați și împărații mari,/Atît de mici se văd în fața morții./Bătrîni, copii și slabi dar și cei tari,/Cînd vine ceasul vom pleca cu toții./Cu slove sfinte spune în Scriptură./S-avem Credință, Speranță și Iubire./Căci omul e a Domnului făptură,/Și doar acestea duc spre Mîntuire.” – Prot. Iurie Hemei

                                                                                      ❤


9 comentarii

Tăticule, îți mulțumesc pentru dragostea ta!


Cât de des în rutina problemelor și bucuriilor noastre, noi uităm de părinții noștri. Doar sărbătorile ne unesc împreună. De aceea, ne bucurăm uneori de zile în plus ”dăruite” de demnitari. Se întâmplă că nu e nevoie să procuri ceva costisitor: versurile sau cântecele simple, cuvintele de dragoste, recunoștința și aprecierile, închinate părinților de zile de naștere produc emoții mult mai mari decât cadourile obișnuite… 

Tata se întoarce acasă de la serviciu, tata scoate papucii, tata întră în odaie și acolo… O mare sărbătoare în familie! E o zi deosebită, e Ziua Tatei – Vasile Vizitiu! ❤

Fiecare se grăbește să-l îmbrățișeze, să-l sărute, plus și mămica deja bătrânică, sărăcuța, – să-l hrănească cu ceva delicios, iar copiii și nepoții, desigur, vor cânta și recita poezii bune. Și de ce se crede că tații nu prea au emoții… precum femeile? Fiecărui cap al familiei, chiar și celui mai sever, este extrem de plăcut să audă felicitări cu zâmbetele și urăturile zgomotoase. Și mai țineți minte, în copilăria noastră, ne ridicam pe un scaun pentru a spune felicitare cu versuri, cântece? De fiecare dată sora sau fratele meu ceva recitau cu mare pasiune, dar și eu dansam cu ritmul indian impotmolită în mătase de 3-5 metri, apoi făceam acrobatică pe podea… Stăteam deasupra tuturor (cu oaspeții pe scaune) și ne simțeam ca artiștii de pe scenă. Și ne părea că suntem cei mai talentați și mai frumoși. Poate că acum copiii pe scaune nu se ridică, dar oricum vom fi mândri de o astfel de performanță de la nepoții noștri…

Îți mulțumesc, tăticule, pentru copilărie, pentru dragostea ta! Pentru inima ta ce ne-o dăruiești în continuare! Pentru amintiri frumoase, pentru tratamente medicale și odihnă la mare din an în an, excursii, cărți surprinzătoare aduse la Florești din Chișinău sau Moscova… Pentru plimbările în parc cu atracțioane, hăinuțe, jucării, – aveam de toate de la tine și mami. Ne realizai orice vis sau dorință nouă, copiilor tăi. Și ne-ai dăruit nu puține lucruri. Inteligență, educație, cultură. Un caracter dur ca să pot urca mai sus și să rezist la coborâșuri. M-ai învățat să fiu umană, să am încredere în oameni, și ce-i mai important să am Credință. Am moștenit spiritul tău vesel, să mă pot amuza chiar și la supărare. Să iert și atunci când nu se merită… M-ai învățat să fiu perseverentă, să lupt pentru ce cred eu că e corect, și pe bună dreptate, cu un pic de sensiblitate, și fericire, vis neprețuit. Cu mari ambiții să realizez idei chiar și atunci când oamenii te consideră deja în vârstă… Mi-ai dăruit și mie și fraților realizarea studiilor prin experiență de viață, învățăminte și abilități de a deveni cu har… 

E ziua ta, tăticule! Îți doresc sănătate, să uiți de medici. Să nu-ți fie frică pentru erorile mele în viață, am un model prin tine pentru toate a le corecta! Te rog, să zâmbești, să fii optimist mereu, în continuare visul și somnul să ni le ocrotești, să fii alături mii de ani și zambetul să nu-l ascunzi! Doamne ajută!

Felicitări, Tăticule! Te IUBIM!

Svetlana Vizitiu

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2016/10/10/vasile-vizitiu-lansare-de-carte-la-bm-b-p-hasdeu/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2016/09/04/cu-satul-in-suflet-prin-mari-si-oceane-autor-vasile-vizitiu/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2016/06/28/un-capitol-de-vasile-vizitiu-marinar-cu-satul-in-suflet/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2016/02/03/vasile-vizitiu-omagiat-de-prieteni-si-colegi/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2014/11/04/la-multi-ani-teodora-si-vasile-vizitiu/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2014/06/26/vasile-vizitiu-la-clubul-impresii-din-viata-si-carti/


7 comentarii

Să nu spui nimănui ce răni te dor: 3 Decembrie – Ziua Persoanelor cu dizabilităţi


Copiii din curte mă ignorau, și nu mă primeau în gască lor, la fel și cei de la grădiniță nu mă doreau în jocurile lor: pentru ei eram ciudată, o maimuţă fâlfâită care nu putea scoate un sunet normal. Dar eu tot mă țineam de ei, şi ei din nou mă fugăreau, strâmbânu-mă şi arătând limba lor roză…

Mare pedeapsă e să nu simți bucuria comună, fiind printre oamenii. Eu, ca un catâr, mă înverșunam să întru în jocul lor, și nu puteam înțelege care e motivul supărării lor. Mă consideram fetiţă normală, veselă şi cuminte, precum sunt și ei, cu mare dorinţă de a se întrece cu mingea sau la loto… Nu mă doreau oricum. Le aduceam de acasă dulciuri, furam din bijuteriile mamei ca să le îmbunez inima, şi numai pentru ca ei să se joace cu mine. Mă țineam scai, şi eram geloasă că cu Ala Bala Portocala se poate juca, şi cu mine – nu… Acasă plângeam cu atâta suflet! Iată așa toată copilăria mea, ca apoi în adolescența mea să mă simt la fel de respinsă și singură… Nu se lega comunicarea, eram bucuroasă să tac, să privesc cum se joacă, doar să fiu în cercul lor, alături de ei. De astfel, m-am simțit mereu singuratică și batjocorită în societate. Acum, chiar îmi place să rămân singură, mă bucur să rămân și să trăesc cu imaginația mea unde eu sunt fericită…

Momente de ezitare, atunci când realizezi că nu ești ca toată lumea, dar ai încredere că poți fi mai bună, au continuat și atunci când am crescut mai mare, dar și la maturitate: realizezi că oamenii nu se schimbă, şi că calitățile caracteristice strict înrădăcinate de mic copil, nu dispar nici mai târziu. Rădăcinile dezvoltă alte modele mai dure în mintea ta, în interior: ele fie sunt, fie – nu… Şi – la o cumpănă de viață cu moartea, cu siguranță, apar din nou. Ca să descoperi adevărata ta înfățișare cu spiritul tău cu tot. Probabil, eu mă înfăţişez nu ca o persoană echilibrată, inteligentă, ci care s-a conformat cu pătimirile sale din viață… Dar, nu…

Într-adevăr, eu afirm ca o persoană vulnerabilă, cu o experiență de viaţă dezvoltată prin dizabilitate fizică ca lipsa de auz, cea care a cunoscut dintotdeauna ce poate simți real un invalid mereu obijduit de ceilalți, cei care nu știu cum e să fii în pielea şi situația ta, şi nu o vor simţi niciodată. Familia și prietenii care au grijă de persoane cu dizabilități, pot să te ajute, să te compătimească, dar nici ei nu vor simți adânc drama ta. Apropiații te consideră omul drag și o persoană normală, se comportă adecvat. Ei înțeleg totul… Insă, au şi ei viaţa şi problemele lor. De ce să-i judec eu. Ba niciodată! Pentru că… nici eu nu pot ”suferi” persoanele ca mine. Ele mă fac să plâng, şi eu, pur şi simplu, am obosit de durere… 

Prima mea amintire cu tăticul e dintr-o zi de iarnă la săniuș în troiene de zăpadă, Aveam patru ani, probabil. Eu, fiind foarte mică și slabă, împotmolită într-o blană de urs, îmbrobodită cu un pled fin, dar gros și cald, plus o cușmă deasupra pe cap, legată strâns cu un fular la gât și peste nas, ca să nu răcesc. Și tata cu gura-i aburindă de ger, mă lua în brațe, apoi mă stabilea bine în sanie pentru că atunci când mă pot răstogoli să nu mă lovesc, și mă ducea cu o viteză nebună prin ninsoare în soarele sclipitor de nea, și eu fericită, râdeam de spaimă și fericire. Încă nu puteam vorbi, şi atunci părinții mei au descoperit că nu aud, – de vină fiind o eroare stupidă a medicilor care m-au supradozat cu antibiotice de streptomițină! Am fost marcată pe o viață întreagă, lipsindu-mă de multe plăceri ale vieții la care au acces toţi oamenii ”normali”…

eu

De mică am realizat, că sunt în viață, că am părinți, că sunt un copil fericit cu mamă și tată pe care-i iubeam: am simtit-o în acel moment când tata mă trăgea cu săniuţa cu o viteză la maxim în ninsoarea mare în soarele strălucitor, nu știu de ce, dar e prima ce am memorizat din senzaţiile mele de copil… Apoi, părinții mei se cuprindeau în bucătăria de pe strada ”Sciorșa, 6”, din or. Florești, într-o garsonieră pe care tata abia a primit-o de la serviciu: una fără veceu și baie, dar – a fost primul nostru locaș fericit, în care ne simțeam stăpâni cu acte. Surioara mea încă nu se născuse, eu mă cățăram în brațele părinților, – ambii mă sărutau, și tata mă dădea cu ”huța” atât de vioi pe genunchii lui, că mâina mea stângă a trosnit brusc, și ei speriați m-au dus la urgență. Acolo medicul mi-a bandajat strâns brațul cu tifon, și apoi, noi toți fericiți că n-a fost nevoie de gips, am mers acasă! Am simţit că sunt şi pot fi iubită!

În curtea noastră mare cu vecini era un cucoș mare și rău, cam la nivelul meu de înălțime a celor cinci ani: că eram ca o prichinduță. Mă speriase groaznic: eu fugeam de scăpăra pământul, și cucoşul – după mine să mă ciupească. Am rămas șocată și mult timp mă temeam să merg chiar și la veceul de afară. Am tăcut sau mă bâlbâiam mult timp, or, nu știam cum să le explic părinților despre frica de acest cucoș, dar mama a aflat și i-a spus tatălui… Nu știu , probabil că cucoșul a dispărut, nu știu… Cert, că stăpânul lui se certa cu toți din ogradă, și timp îndelungat îl lăsa să zburde liber să sară la vecini, sau poate încă nu dorea să pape răcituri. Spaima de cucoș m-a marcat pe multă vreme, astfel că nu eram sănătoasă la cap şi săream la bătaie la toţi care mă obijduiau.

Părinților îmi era rușine să recunosc că nimeni nu mă iubește acolo, printre străini. Apoi, am realizat, că dacă vrei să obții ceva, trebuie să te lupți, chiar și pentru scurt timp, atâta timp cât se topea bomboana în gura ”prietenei”, care apoi mă înjosea şi mă strâmba din nas. Aveam exemplu părinților mei tineri și curați la suflet, că cu oamenii trebuie să fii cuminte, răbdătoare și ascultătoare. Prin ereditate aveam mari abilităţi şi talente încă nedescoperite atunci… Am fost inocentă, modestă sau rușinoasă, tare de treabă fetiță, până când și… răbdarea mea a plesnit, asta ca urmare, când am mai crescut nițel. De la șase ani ai mei, cel care mă strâmba din nas și mă făcea fâlfâită… o lua la ”bot”, în special, au avut de suferit băieții, pe care fetele le puneau la cale să mă bată. Copiii devin răi după ce văd cum se comportă alţii în diferite circumstanţe, şi pentru că fac ceea ce văd acasă, observă totul, atitudinea părinților unul față de altul, a celor din stradă și, în special, ce văd acum la ecranele TV… Copiii observă totul, chiar și de la trei ani adulmecă și rugumă cele întâmplate, ca peste ani ani să înțeleagă real ce a fost într-adevăr… Niciun copil nu se naște rău, – răutatea se învață, se împrumută/ se dezvoltă în mediul care el crește, fie (nu) este educat…

La cinci ani mă înecam în bazinul grădiniței și – noroc, că copiii au ieșit deja din bazin, şi doar atunci educătoarea a observat lipsa mea și a reușit să mă scoată din apă, ridicându-mă de braț. În aceste clipe de cumpănă, atunci când mă înecam, a reușit să mă minuneze un Soare frumos dintr-un tunel care mă ademenea spre fericirea raiului, și era atât de sclipitor și frumos, că nu știam ce să fac, să mă supăr sau nu pe educătoarea pentru că nu m-a lăsat să văd finalul? Pe parcursul anilor am înțeles, ce a fost într-adevăr, și de ce educătoarea speriată nu le-a spus nimic părinților… Am realizat, că toată familia Vizitiu și Sinchevici (din partea mamei) se rugau permanent pentru mine, o știu cu siguranță, pentru că și acum simt că miracole care se întâmplă, atunci când ai credință în Dumnezeu…

Iar eu fiind primul lor copil, prima fetiță scumpă și adorabilă, firavă și bolnăvicioasă, cum să nu mă iubească? Astfel, ar trebui să gândească oricare părinte pentru copilul lor, și la supărare ambele părţi să înveţe să ceară iertare… În primul rând de la sine, pentru a realiza care-i vina fiecăruia…

Cred eu, atunci când stai de vorbă cu Domnul, spunând Tatăl Nostru, El Îmi spune, ”dacă te ierți tu, Te iert și Eu”… Îmi știu păcatele și încerc să mă iert, în primul rând… Toată viața m-am simțit în siguranță grație părinților Vasile și Teodora Vizitiu, prin puterea rugăciunii pentru noi, copiii lor! Real, fiind ocrotită și ferită de pericole. Atunci când apar problemele și alte cumpene de viață, am fost mereu salvată mulțumită părinților, surorii mele, oamenilor dragi, prietenii, care prin rugă, gândul și faptele lor cu credință în Dumnezeu, m-au făcut să mă simt în siguranță, și cu stăpânire de sine. În copilărie atunci când în perioada sovietică ironizam ateic icoanele, – ei cu un al șaptelea simț, probabil, au știut că timpul le va aranja pe toate la locul lor, și eu voi prinde la minte, fără să-mi impună mult învățămintele, or să mă mustreze dur, ținând cont și sperând că voi deveni o persoană inteligentă, voi izbuti să ajung o luptătoare, și să mă feresc de sinestătător de oameni furioși și de faptele lor rele… Nu știu, dacă așa credeau și părinții cei străini din curte, care-și fereau odraslele lor de prezența mea atunci când apăream la joacă ”la cuibul cu nisip”, și mă considerau nebună și ironizau în fața părinților mei: ”Vom vedea unde va ajunge ”copchilul” vostru”…

”Să nu spui nimănui ce dureri te dor”… Eu consider că am izbutit, dar voi? ❤

SV

P.S. De ziua persoanelor cu dizabilităţi strigaţi mai tare! Cel surd va auzi, cel mut va vorbi! Real.

Zilnic trecem prin aceleaşi locuri, pe lângă aceiaşi oameni, cu gândurile în mii de direcţii şi nu vedem nimic în jur! În goană nebună după supraveţuire, uităm de acei mai simpli, defavorizaţi, – persoane cu dizabilităţi, cei care ne iubesc necondiţionat şi speră să ne amintim de ei! Şi nu doar de ”Ziua” lor sărbătorită în mod ”legal”. Să nu uităm de cei mai sărmani, mai vulnerabili ca noi! Azi, e ziua persoanelor cu dizabilităţi! – cine se aminteşte în mod normal? Da, statul… Se consideră ca statul formează cei aleşi de noi, de popor… Când vom înţelege, că Statul suntem Noi???
Să le facem viaţa uşoară, dăruindu-le nu doar speranţe, un zâmbet, o vorbă bună, o mâncare caldă în această zi! – Să le oferim o Atitudine, o Atenţie în continuare! să le oferim locuri de muncă, salarii şi pensii normale pentru un trai decent şi tratament normal, astfel, ca în această zi să mulţumeasacă şi ei acestui Stat minciunos, în prezent. Pentru ei e mai mult decât suficient! Şi sunt mulţi: bunicii, părinţii şi copii noştri, vecinii noştri, prietenii tineri şi în vârstă, – toţi cei care acum sunt sunt lângă noi! Niciodată nu poţi şti, când dă nevoia peste tine! Doamne ajută-i!


7 comentarii

Svetlana Rusu:”Totul se începe de la noi”


Știți, mă doare inima când văd ce se întâmplă în țara asta. Nu înțeleg cum oamenii pot să se vândă așa ușor. Am fost funcționar public, am dat jurământul și m-am ținut de el. Sincer, munceam pentru că îmi plăcea ceea ce fac, doar că am observat că în această categorie de oameni, ei nu au nevoie de oameni care sunt direcți, corecți, inteligenți. Ei au nevoie de oameni pe care îi pot să îi manipuleze. De-ar fi lumea mai cinstită. Sunt un patriot înflăcărat. Nici nu mă gândeam până în zilele ăstea să plec din țară, dar acum mă gândesc la aceste lucruri. Din păcate, mulți oameni inteligenți pe care îi cunosc, pleacă. Cine vor rămâne în Moldova noastră? Trist. Eram contra migrației, doar că oamenii pleacă nu de zile bune. Doar că vreau să rog oamenii care pleacă din Moldova, să nu uite de unde au plecat. Sunt unii care critică rău moldovenii, dar stați un pic, voi toți sunteți moldoveni. Sau, faci ceva bun pentru țară sau nu faci nimic ca să înrăutățești situația din țară. Îmi pare rău pentru acești oameni care doar critică, vorbesc cu proiecte, dar nu fac nimic de fapt, pentru că schimbările nu se văd” (Svetlana Rusu

Svetlana speră și dorește mult să vină acele zile când vom simți și vedea că trăim bine în țara noastră, dar să fie cât mai curând. Știe că lucrurile depind de ea, de noi, doar că există persoane care nu vor să știe sau nu cunosc încă toate acestea din indiferență, din lenevie și neglijență. Oamenii vor bine, dar nu mișcă un deget pentru a face ceva. ”Totul se începe de la noi, și nimeni nu va veni în loc să ne creeze condiții mai bune! Sărăcia, invidia și indiferența au făcut lumea să fie mai rea”.

    Svetlana Rusu s-a născut într-o familie fericită, fără multe griji și nevoi… Sunt trei fete la părinți, ea e cea mai mare, apoi urmează Stela și Iuliana. Mama Elena Rusu vine din sudul Republicii Moldova, satul Anrușul de Sus, raionul Cahul. În present, ea activează ca șefă la oficiul postal, acolo unde după studii a fost trimisă – în satul Șerpeni, Anenii Noi. La fel, acolo s-a întâlnit cu tatăl Svetlanei. Tatăl ei, Anton Rusu, când era mai tânăr, a muncit ca șef la depozitul de cereale, grâne etc. Azi, este pensionar, dar muncește în gospodăria lor (iar vara și toamna merge cu o brigadă la livezile de fructe).

Strămoșii lor: Mama Svetlanei mereu îi povestea despre bunicul ei care era culac pe vremuri, un om dur și care ținea cu românii. Svetlana nu l-a cunoscut pe bunelul din partea mamei, precum și pe cel din partea lui tata: ambii erau deja morți când ea s-a născut. Reușise să o vadă pe bunica, care și ea a decedat repede, atunci Svetlana avea doar sașe ani. Bunica din partea tatălui a plecat la ceruri când ea învăța la liceu. Însă Svetlana, ca fiică mai mare, a simțit acea responsabilitate zidită într-o familie, a devenit prea serioasă, și uneori ciudată în acest context. Pentru că era disciplinată, educată și dorea să fie și alții la fel. Și-a asumat grija pentru surorile mai mici. Era cuminte în copilărie, dar ca toți copiii uneori făceau șotii împreună cu surorile…

Reușise să apuce timpurile când internetul încă nu era, și ea căuta informații de studii la Biblioteca instituției ASEM. Nu prea avea timp de distracții, pe atunci muncea mult. Nu avea nici bani: părinții îi trimiteau doar 100 de lei md pentru două săptămâni, și Svetlana le repartiza astfel ca să-i ajungă de trai și de mâncare, iar pentru distracții, desigur nu ajungeau… Nu a fost copil alintat, lucra greu pentru a obține ceea ce își dorea… De fapt, în continuare, muncește la fel de mult. 

De mică visa să devină medic, anume chirurg de specialitate. La liceu a studiat profilul real, a dat BAC-ul la biologie și chimie, deci tindea spre realizarea visului ei. Au apucat-o îndoielile atunci când mergea să depuna actele la facultate: ”că dacă face bine, că dacă moare vreun pacient din cauza ei, cum va putea apoi să trăiască cu acest păcat?” A renunțat atunci la visul ei din copilărie și a dat la ”Finanțe și Contabilitatea Firmei”. Parcă nu îi pare rău, dar atunci când i se spune că are un chip de medic, se rupe ceva în interiorul ei… Oricum, când prietena și colega ei de liceu ia propus să depună actele la ASEM, acolo ia fost drumul. Îi place ce face în acest domeniu, dar le va spune și copiilor săi pe viitor să aleagă altceva, pentru că nu are timp pentru sine, pentru o relație normală, nu are timp să-și intemeieze o familie…

Chiar și în vis ea face contabilitate: calculează, face planuri bugetare, bilanțuri și alte rapoarte… Ca realizare, continuă să muncească pe specialitatea ei. Desigur, că uneori este dezamăgită. Pentru că și-a dedicat mult timp studiilor, muncii, și încă nu are copiii săi proprii… Visul ei de fi Mamă… Și soție fericită…

Este contra sentimentelor false. Din păcate, cuvintele ”Te iubesc” unele persoane le spun fără să simtă aceasta. Atunci când nu mai simți nimic pentru cineva, trebuie să o recunoști direct pentru că ”în acel moment omul să își poată găsi sufletul pereche, să nu-și piardă timpul cu speranțe deșarte”. ”Sunt o persoană rece, adică mi-e greu să mă îndrăgostesc”. Și-atunci când vede tinerii îndrăgostiți, sincer îi invidiază, și-ar fi dorit să iubească la fel, cu o dragoste fierbinte, și regretă că clipa ei cea fericită încă nu a venit. Crede că e din cauza caracterului său calculat, în special, de vină ar fi domeniul în care ea activează, fiind prea ocupată cu serviciul…

Este o persoană dură, directă, și niciodată nu critică oamenii, nici lucrurile pe care ei le fac. Se pune mereu în locul lor, șpune că niciodată nu se știe cum vom proceda în locul lor, comportându-ne la fel ca ei în diferite situații. O irită persoanele care zic: ”eu în locul ei/lui nu eram să fac așa ceva”. De unde pot ști aceste persoane cum vor proceda? Viața e plină de surprize, luând în vedere circumstanțele în care nimerim… ”Mda, eram eu mai tânără” și n-are nici 30 de ani.

Spune că cândva era o persoană timidă, tolerantă: și avea încredere în oamenii. Adică, acum ea a realizat că experiența ei tânără de viață a schimbat-o, ea devenind cu totul altă persoană. Lucrează mult asupra dezvoltării personale, cu toate plusurile și minusurile, și se bucură când întâlnește oameni buni. Își dorește enorm de mult să intemeieze o familie fericită și speră că bunul Dumnezeu o va ajuta. Și pentru viitor, speră să poată ajuta oamenii, se visează un filantrop susținut în idei și fapte umane. Să facă lucururi noi, care o vor ajută să comunice mai mult și să facă numai bine pentru nevoiași, – că ei există foarte mulți în această țară mică. Adoră să discute cu persoane inteligente, este fascinată de înțelepciunea lor. În plus, poate învăța multe lucruri interesante. Doar că în prezent mentalitatea redusă îl face pe moldovean să cam uite să fie om.

”Știti, fericirea pentru mine se află în lucrurile simple” – spune Svetlana, care nu poate înțelege, de ce femeile bătute de bărbații lor, acceptă violența în familie. Ea este categoric împotriva violenței, oriunde ar fi ea provocată, și niciodată nu va accepta umilința și pumnii în joc; chiar având copiii săi, femeia trebuie să plece imediat, astfel să salveze și copiii de traume psihice. Ea, care de micută iubește să citească povești, o fire visătoare, dar oricum rămâne cu picioarele pe pământ. A citit multe-multe cărți, de aceea nici nu poate alege dintre autorii preferați, și nici nu se poate așa ceva: fiecare scriitor are stilul, povestea și opiniile lui diferite pe placul tuturor sau – nu, deci și citirorii sunt la fel. Acum citește ”Noul Machiavelli” de Jonathan Powel. Plus, adoră lectura motivațională…

Apropos, iubește drumețile. Vara, atunci când prietenii merg la mare, Svetlana Rusu își ia lucrurile și pleacă la munte în România. A învățat să fie singură, să plece în călătorii singură. Îi place deja să rămână singurică în sânul naturii cu gândurile sale… Pe neașteptate, și-a făcut și prieteni în România, pe care la fel îi leagă aceeași plăcere. Cu lucruri simple. Și deloc de a fi materialistă. În continuare, Svetlana se uimește, de ce atât îi place liniștea și singurătatea, spre deosebire de tinerii la fel ca ea…

Despre călătorii, cică a călătorit puțin și nu poate spune multe lucruri despre alte state. O deranjează doar că unii moldoveni în loc să împrumute obiceiuri bune, aduc cele rele din călătoriile de peste hotare. ”Ceea ce ține de tradiții, noi le avem pe ale noastre foarte frumoase, și de ce ar trebui să aducă pe ale lor cu cele proaste ca Haloweenul, de exemplu? Avem identitatea noastră și noi trebuie să o păstrăm! Spre regret, multe din tradiții dispar, și ni se impun cele străine”, afirmă Svetlana.

Avem locuri frumoase în Moldova. Locuri pitorești care au nevoie de îngrijire”. Svetlana adoră locurile natale din Șerpeni, capul de pod, bătrânul Nistru și pădurile care le înconjoară. Nu are locurile ei preferate, chiar îi plac toate, și arhitectura veche, și întreagă Moldova cu istoria ei interesantă, doar că e convinsă că multe clădiri au fost distruse, și multe lucruri în continuare sunt ascunse de oameni. Adică, Adevărul…

Svetlana crede în Dumnezeu, care îi aduce în cale oameni buni, prieteni și speră că vor rămâne în continuare alături: ”De la oameni un pic mai răi (nu au fost răi, dar viața așa i-a făcut), nu știu ce să spun, dar am învățat de la ei unele lucruri. Eu nu sunt răzbunătoare, doar vin cu concluzii și rup legătura cu asemenea persoane. Mă înconjor cu oameni pozitivi, nu îmi plac cei care mereu se plâng și nu fac nimic pentru a rezolva problemele.”

După studii, Septembrie 2004 – Iulie 2008, Academia de Studii Economice din Moldova, Licenţiat în Economie, Facultatea „Finanțe și contabilitatea firmei”, Specializarea ”Finanțe și contabilitatea firmei”, a muncit în cadrul Consiliul raional Anenii Noi, la Direcția Finanțe. A devenit contabil șef. Acest loc de muncă m-a făcut mai puternică, mai dură. A muncit aici 5 ani (2008 – 2013). A făcut masteratul Septembrie 2011 – Iunie 2013, Academia de Administrare Publică de pe lîngă Președintele Republicii Moldova, Master în Științe economice, Specializarea ”Management”. A făcut cunoștință cu oameni frumoși la chip și suflet, cu care ține legătura și acum. În 2013, prin transfer a plecat la Ministerul de Finanțe, unde a activat doi ani, și a învățat multe lucruri interesante.

  • Svetlana Rusu:”Îmi amintesc, când mă plimbam cu colegii de la ASEM pe lângă minister și eu le spuneam, ia să vedeți voi, eu voi munci aici. După doi ani de activitate, îmi doream un alt loc de muncă, practică, dar nu teorie. Mă gândeam să activez la vre-o ambasadă sau într-un proiect. Am avut noroc, acum muncesc în cadrul Fondului de Investiții Sociale din Moldova (contabil), unde se fac lucruri frumoase pentru oameni. Muncesc cu oameni cu literă mare, de ar fi mai multă lume astfel de bună, cred că și viața va deveni mai bună” –

Mențiuni și aprecieri: Diplomele Svetlanei Rusu

Octombrie 2014. Cursuri de dezvoltare profesională „Dezvoltarea abilităților de executare a atribuțiilor de serviciu”, Academia de Administrare Publică de pe lîngă Președintele Republicii Moldova

Noiembrie 2012. Cursuri de dezvoltare profesională „Managementul financiar și controlul în sectorul public”, Academia de Administrare Publică de pe lîngă Președintele Republicii Moldova

Noiembrie 2010. Cursuri de perfecționare „Clasificația bugetară și planul de conturi unic”, Academia de Administrare Publică de pe lîngă Președintele Republicii Moldova

Februarie 2009. Programul de instruire privind utilizarea ”Programului integrat de automatizare a evidenței contabile în primăriile din Republica Moldova”, Asociația obștească ”Centrul de Asistență pentru Autoritățile Publice”

La Multi ani, dragi români!

❤ Svetlana Vizitiu


8 comentarii

Alexandru Plăcintă:’’Noi, oamenii, nu putem opri timpul!’’


Îi plăcea foarte mult să viseze, şi îşi imagina un viitor frumos, îndestulat, în care el îşi procura tot ce dorea: îmbrăcăminte, încălțăminte după ce primea salariul pentru munca lui. Neapărat şi acest atribut: Munca! Un serviciu pe placul inimii şi o remunerare pe merit… În continuare, Alexandru Plăcintă rămâne acelaşi visător, plin de speranţe şi optimism… Şi, e un romantic incurabil. Scrie poezii şi poveşti pline cu dor, dragoste şi fericire. Un spirit însufleţit din viaţă de zi cu zi, cu un strop de magie adăugat în cuvintele inspirate… Oamenii se bucură împreună cu el, de poveştile şi versurile lui, şi chiar încep a crede că totul într-adevăr se realizează… Mulţumirile urmează una după alta…

’’Dacă timpul ar putea să mă ducă înapoi în acea perioadă a copilăriei, i-aș da totul ce am, i-aș da chiar și poveștile, și poeziile pe care le-am scris cu atâta drag și îmi sunt atât de scumpe, că ducându-mă acolo aș fi iar alături de mama și bunica pe care le-am iubit nespus de mult…– scria scriitorul Alexandru Plăcintă pe o reţea de socializare. – ‘’Dar, noi, oamenii nu putem opri vremea…’’

În prezent, familia lui nu este chiar mare: soția Svetlana, fiica Liliana, care locuiește în America (cu soțul și nepoții Justin și Izabela). Lipseşte fiul… 

În anul 2012 o nenorocire ia curmat viaţa feciorului Victor într-un accident rutier. Nora Liliana și nepoții Daniel, Elena și Iulian locuesc în Iași…

A avut o copilărie luminoasă, chiar dacă nu a fost asigurat material la cel mai înalt nivel. Desigur, ca oricare copil avea preferinţele lui, şi îşi dorea o anumită jucărie, o haină sau pantofi ce nu le avea, dar micul Alexandru era înțelegător, el realiza că mama nu are bani să i le procure şi că îi vine greu să-l educe de una singură. Nevoia îl motiva să creeze, să inventeze, ca apoi să-şi confecționeze o jucărie asemănătoare din carton, fie din scândurele. Se bucura de imaginea lor, pur și simplu, desenându-le.

Dintre strămoșii lui, Alexandru a apucat-o în viață doar pe bunica. O femeie deosebită despre care ar putea scrie cărți întregi. Părinții demult sunt plecați în lumea celor drepți. Așa s-a întâmplat în viață, că a fost crescut și educat doar de mama și bunica. Mama a fost o femeie înțeleaptă și cu multă credință în suflet. Ar fi fost enorm de fericită, dacă Alexandru devenea preot precum dorea ea. N-a apucat să afle că fiul scrie, că a devenit un scriitor recunoscut în Moldova. Să fi ştiut, cu siguranţă, ar fi fost cea mai fericită mamă din lume. Alexandru e convins că Dumnezeu există, şi că mama lui, acolo de sus, vede totul și se mândrește cu feciorul ei.

’’Nu pot să spun că în viața mea au fost înâmplări care m-au făcut bogat peste noapte, sau evenimente în urma cărora să devin cunoscut în lumea toată. Tot ce fac, o fac zilnic prin munca mea, cu tot efortul şi cu capacitățile mele.’’

Anii de studii pentru tânărul Alexandru, ca și pentru ceilalţi studenți, au fost cei mai frumoși ani. Îi plăcea mult să studieze, să afle mereu lucruri noi. La fel îi plăcea pictura, desena ore în şir şi se vedea într-un viitor cu penelul și paleta de culori în mână… Dar continuă să picteze, aşa uneori, după cum vine starea lui de spirit.

Muzica îi place în continuare. Pe timpuri cânta la instrumente muzicale, în special, la baian.

Nu avea şi nici nu are mulți prieteni. Ca să ai mulți prieteni, spune el, e nevoie de mult timp liber. Alexandru nici nu era disponibil, mai ales având atâtea ocupații interesante, el chiar ducea lipsă de timp. Cu o parte dintre colegi din anii de studii au rămas prieteni şi astăzi. Este vorba de o prietenie sinceră, care, probabil, se întâlnește foarte rar…

După ce a absolvit Școala Pedagogică din Călărași, şi apoi Universitatea de Stat din Chișinău, Alexandru Plăcintă a activat în sistemul de învățământ, începând ca învățător, profesor, apoi ca director al instituției de învățământ. Meseria de pedagog nu era deloc ușoară, dar fiindcă Alexandru era dé mic călit cu munca şi disciplina, el nu se gândea să-şi schimbe domeniul de activitate.

Un talent deosebit! Spiritul creativ și-a găsit locul în sufletul lui încă de mic copil. A început să scrie poate ceva mai târziu, dar cu multă pasiune și dragoste. De la bun început Alexandru a înțeles că, dacă ceea ce scrii prin gândurile tale sunt solicitate de cititori, la fel şi apeciate, în continuare o faci şi cu mai multă pasiune şi dăruire.

Ce a devenit astăzi? Are regrete sau dezamăgiri?‘’Se spune că este foarte important ca omul potrivit să fie la locul potrivit. Eu mă simt bine în această lume – a scrisului. Îmi place să adun cuvintele pentru a exprima dragostea mea enormă față de viață, om, natură și de frumosul ce ne înconjoară, să promovez în poveștile scrise pentru copii că binele este întotdeauna învingător.’’

A scris peste 50 povești. Recent a publicat un volum ”Poveștile bunicului Alexandru” cu 30 povești cu ilustraţii. Cartea a fost menționată la Salonul Internațional de carte din Chișinău. În anul 2015 povestea ”Privigetoarea Dafi”, fiind înscenată de actorii Alexandru Dicusar și Ana Maria Ciubotaru la Teatrul ”Ginta Latină” și prezentată de elevii de la Școala primară din Ialoveni (director Alexandra Hîncu) la Festivalul Internațional de Teatru și Măști din Vălenii de Munte, (România) a fost premiată  cu Premiul Mare… Multe volume de cărţi au fost lansate periodic şi la filialele Bibliotecii Municipale B.P.Hasdeu din Chişinău.

Vă recomandăm şi alte cărţi de autor cu poveștile lui: ”Povestea focului”, ”Pomul fermecat”, ”Povești”, ”Povestea lui Aidin” etc. ’’Și din nou o poezie pentru copii, adică pentru toate vârstele. Cum un tătic, ori o mămică să-și educe copilul fără a-i citi o poezie, o poveste. La fel și buneii, cu ce sa-și aline nepoțeii dacă nu cu o poezie, o poveste…’’

La fel, a scris peste 300 de poezii pentru copii și cei maturi. Versurile lui Alexandru Plăcintă sunt interpretate deja prin 50 melodii. Piesele muzicale cu texte de A. Plăcintă la fel au fost apreciate la diferite Concursuri. În anul 2018 romanța ”Anotimpuri, vă admir!”, muzica Mihail Yaaran, interpretată de Diana Văluță, la Concursul ”Crizantema de Argint”s-a învrednicit de locul 3. În anul 2017 piesa muzicală cu versurile lui A. Plăcintă ”Ești dorul meu”, muzică de Vlad Mircos și interpretată la un Festival Republican de Ecaterina Ciobanu a fost menționată cu o Diplomă Specială. Recent, a fost înregistrată piesa muzicală ”Moldova mea”, versuri Alexandru Plăcintă, muzică Constantin Rusnac, prin interpretarea elevului de la Liceul Sportiv N2, Octavian Sasu.

’’Viața e scurtă și nu are rost să ne gândim la dezamăgiri, sau regrete. Chiar dacă ele uneori sunt, eu procedez asemenea gândurilor din poezia “CU HAR DUMNEZEIESC”, scrisă recent:’’La tine, viața mea,/Adesea mă gândesc,/Ce știi să mă înveți/Cu har dumnezeiesc./Și îmi repeți cu drag/Din nou același gând,/Ce este ca un moto/În viața pe pământ –/Oricât de greu mi-ar fi,/Să nu mă dau bătut,/Să merg cu capul sus/Și-n forțe încrezut!’’

Despre Viaţă ar spune multe… Despre tristeţea ce-l domină după fiul trecut la ceruri… Nostalgic şi cu dor, rămâne inspirat de timp şi de creaţiile lui:’’Trec zilele… Trec săptămânile, lunile… trec anii… Timpul aduce fiecărui om ceva deosebit. Unuia îi împlinește un vis multașteptat, altuia multe clipe fericite, iar cuiva, poate, o tristețe… așa e viața’’.

‘’Când ne gândim la trecut, îl vedem cu alți ochi. Unele momente am vrea să le schimbăm, altele am dori să rămână așa cum au fost. La unele din aceste întrebări am răspuns în poezia:’’ VIAȚĂ, ATÂT DE MULT TE IUBESC!/O-ntreb adesea: știi, tu viață,/Că-n tine sunt îndrăgostit,/Citești, tu, versu-n dimineață, /Ce pentru tine l-am gândit?/Îmi vezi, tu, noaptea nedormită/Și fraza cum o șlefuiesc/Să-i dau sclipirea potrivită,/Prin gândul ce-l împărtășesc?/Prin voi, prieteni, ea mă vede,/De n-ați fi voi, n-ar ști nimic/Și tot prin voi, viața se-ncrede,/Că o iubesc încă de mic!/’’

Ce ar putea schimba în societatea noastră? Alexandru Plăcintă ar dori mult să domine Cultura, respectul față de om, de neam, de țară, de tot ce este sfânt și frumos în Moldova:’’Noi vrem dezvoltare, Moldova să devină țară-membră a Uniunii Europene… Dar așteptăm să o facă altcineva pentru noi! De ce, Noi nu încercăm să schimbăm acest lucru? Să păstrăm curățenia pe străzi, în transport, parcuri, în fața casei sale, oficiului său, să sădim flori, arbuști, copaci, să vorbim frumos. Să fim Oameni! Sunt lucruri pentru care nu e nevoie de investiții, Dorinţă să fie!.. Râurile din orașele europene sunt îngrijite, amenajate. De ce nu este apreciat de noi râul Bâc care trece prin orașul Chișinău și multe alte localități, nu este curățat, amenajat cu podulețe, havuzuri, care să înfrumusețeze și mai mult orașul și țărișoara noastră? Putem face Europa la noi acasă. Și, atunci Uniunea Europeană singură va cere să ne unim cu ea. De ce nu facem asta? Cine ne încurcă?’’

’’Sunt convins că avem o țară frumoasă, o țară deosebită, pe care, am putea să o transformăm într-o țară de poveste. Migrațiile sporesc din cauza situațiilor grele de viață. Oamenilor, care s-au hotărât la acest pas, cred că nu le-a fost ușor să se decidă, să o ia de la capăt în o altă țară străină și, probabil, nu le este moral ușor nici acum printre străini. Vorba ceea: fie pâinea cât de rea, tot mai bună e-n țara mea. Diaspora, cred eu, e ca o bucățică din patria-mamă, dusă și păstrată cu sfințenie în altă țară, în interiorul căreia, oamenii, care au plecat în depărtări, se simt mai aproape de neam, de țara unde s-au născut, și prin asta, pe cât e posibil, își alină dorul.’’

’’Nu-mi imaginez cum să nu-ți iubești țara și locul unde te-ai născut? Doar el, pământul din țara în care ai văzut lumina zilei, ți-a dat hrană să exiști, să crești și la un moment dat să-i zici că nu-l iubești? Este un mare păcat.’’

Avem o mulțime de locuri frumoase în Moldova: Complexul Orheiul Vechi, subsolurile de vinuri de la Cricova, Mileștii mici, mănăstirile din republică.

Arta este un patrimoniu al țării în care a fost creată și este specifică locului, dar contribuie la dezvolarea culturii întregii lumi

’’Sensul venirii noastre în lume este de a prelungi viața pe Pământ, de a transmite noii generații cunoștințele, experiența și adevăratele valori acumulate în timp. Toate acestea se pot înfăptui cu succes în anumite condiții. Dragostea, respectul și atitudinea frumoasă între bărbat și femeie pot menține familia, și sunt un exemplu viu pentru copii.’’

’’Față de violență în familie am o atitudine foarte negativă. Ce poate aduce în lume omul, care nu este exemplu pentru copilul său, care nu știe și nu poate să iubească? Doar pustiiri, lacrimi și necaz. Omul are obligația de a fi Om.’’

Este un optimist din fire. Alexandru Plăcintă, în continuare, are încredere în oameni şi speră că în societate se vor produce multe schimbări în bine. Spune, că nu ştie câte zile ia dat Domnul, dar are încă foarte multe de făcut, în special ’’ceea ce nu a reuşit până acum’’ Doamne ajută! ❤  (SV Vizitiu)

Făcând o scurtă retrospectivă a muncii sale, scriitorul le mulţumeşte tuturor celor cu care a conlucrat şi a realizat lucruri frumoase. Le mulţumeşte prietenilor care au citit şi l-au susţinut în creaţiile sale. Pentru Alexandru Plăcintă contează mult opinia şi părerea cititorilor. Vedeţi şi voi unele aprecieri (fără modificări în ortografie), n-am găsit nicio reacţie adversă:

Maria Corini – ‘’Un crez profund, curat si sincer MAESTRUL sfantului cuvant! Foarte frumoasa poezie. Felicitarile mele stimate Poet!’’

Lidia Gonta Grosu -‘’Cîtă expresivitate şi originalitate poate transmite un Om cu Har de la DUMNEZEU (numai cine nu doreşte nu vrea să recunoască!) gândului prin trăirea de intensitate, modelând cu atâta măiestrie chipul hidos al…abjectului prin formula simpatică a alegoriei! Şi să mai afirme acum cineva , stimate dle Alexandru Plăcintă, că nu meritaţi titlul pe care demult îl deţineţi -TALENT- încă de până la naştere! Felicitări! Doamne ajut!’’

Vera Craciun -‘’Rupte din realitate, faptele sunt frumos aranjate in cuvinte care modeleaza sufletul! Felicitari, dle. Alexandru Placinta!’’

Tatiana Enache -‘’Frumoase si intelepte versuri d-nul Plăcintă!!! O duminică binecuvântată! Cu respect!’’

Liliana Kim -’Atat de frumos scris, de parca ar fi scris in limbajul sufletului! Te iubesc mult si ati doresc un an nou fericit si plin de realizari!’’

Zinaida Lazari -‘’Să dea Domnul să trăiti, ca florile să-nfloriti, ca copacii să-nverziti, să nu mai îmbătrîniti. Iar în anul care vine sa aveti parte numai de bine, pace-n suflet şi in casa si pîine caldă pe masa
LA MULTI ANI!’’

Svetlana Plăcintă ‘’Fantastic de frumos și sufletesc! Și cuvintele tale sunt ca niște unde muzicale irepetabile !!! La Mulți Ani!’’

Iulia Pancu – ‘’Minunate versuri,Domnule Александру Плэчинтэ.Cita profunzime in aceste cuvinte purtatoare de energie si valoare.Multumim.’’

Tatiana Şoltoianu – ‘’E un lucru sfint sa ai incredere in ziua de miine!!!!Versuri pline de optimism.Bravo maestre!’’

Lenuta Filip  – ‘’Poet talentat , cu suflet sensibil de copil și de artist!
Faptul că scrie și poezii pentru copii și este mereu în mijlocul lor , o demonstrează!’’

Lidia Vrabie – ‘’Fericirea se ascunde in lucruri mărunte! Felicitari pentru vers și starea această sa nu vă părăsească nicicând!’’

Lidia Gonta Grosu – ‘’La fel ca poveștile, pictura dvs., dl Alexandru, are culoarea adevărului, a frumosului, a calităților unui suflet ce pretind să schimbe lumea mereu spre bine. Sania lui Moș Crăciun este încăpătoare pentru că ați meșterit/o din cuvintele ce-și au izvor lumina ochiului cumințeniei din suflet și cuget. Domnul să vă ocrotească sub marea umbrelă a Creației, bucurându-vă din plin de imaginarul în care păstrați visele copilului pentru toată lumea bună, și nu numai..’’

Natalia Pincova – ‘’Să ne trăiți, maestre… Savurez cu ardoare fiecare buchie și fiecare vers, expus pe hîrtie cu atîta măestrie.’’

‘’Poveştile lui Alexandru Plăcintă – oază de bucurie şi bunătate’’ – Petre Craciun

Alte surse despre scriitorul Alexandru Plăcintă:

https://www.facebook.com/alexandru.placinta.1

http://www.alexandruplacinta.com/creatii/

http://www.literaturacopii.ro/stire-proza/norocosul-poveste-si-ilustratii-de-alexandru-placinta/196