Câteva semne care m-au făcut să înțeleg că îmbătrânesc și nu voi mai fi niciodată… tânără! Bătrânețea – este cu mult peste… 75 de ani. Apare postura cocoșată, marasmul și mormăitul, și pensia mizerabilă cu care nu prea îți permiți să te distrezi. Toate acestea sunt undeva departe, dar deocamdată trebuie să te bucuri de viață. Însă primele clopote că bătrânețea se apropie se aud mult mai devreme. Și la 20, și la 30 și la 40 de ani. La mine… dupa 55, serios ) Și mai serios, după decesul parinților mei, e tare trist… Am îmbătrânit interior… Am decis să-mi amintesc ce anume îmbătrânește femeia înainte de timp
Într-o zi un coleg mă privea țintă. Apoi din nou. ”Poate s-a îndrăgostit?” – mă gândeam eu în firea mea cu respirația oprită. Și am început să cochetez cu el. Iar el îmi spune: “Ai un fir de păr alb care atârnă ca o antenă. Să-l scot?” Doamne, ce rușine am simțit. Pe atunci aveam vreo 25 de ani. Și credeam că sunt încă departe de părul cărunt. Adevărul e că acest fir de păr a fost un salut din viitor. L-am îndepărtat și nu am mai observat altele încă zeci de ani. Eram tănără și fericită, cu părinții și prietenii în viață, nu avea de unde să îmbătrânesc înainte de vreme…
Locuiesc la etajul șapte, dar uneori trebuie să mă deplasez mult și bine în varia direcții… Adesea mă prind gândindu-mă că în fiecare an îmi este tot mai dificil să urc scările de la etajul doi în sus… Gata, transpir de oboseală.
Bărbații necunoscuți au încetat să mă strige „Domnișoară!”. Tot mai des aud „Doamnă!”
La 20-30 de ani nici nu mă gândeam dacă pot mânca după ora 18-19. Puteam uita complet de cină sau puteam mânca pe săturate cartofii prăjiți și murăturile preferate. Și corpul meu suporta toate astea, mereu aveam o siluetă minunată. Acum nu-mi mai permit, deja stau cu frică să nu mă apuce foamea la ora 23, căci adorm tarziu. Dimineața, am TA si fața umflată de la excesul de sare sau apă băută după ora 21.
Nu-mi mai plac companiile /evenimentele zgomotoase, îmi plac dialogurile confortabile între prieteni. Și subiectele s-au schimbat. Aș vrea să vorbesc nu despre cosmetice, ci despre oameni si destine, despre acțiunile și consecințele lor. Toți bătrânii sunt puțin filosofi – își analizează trecutul, și au proiecte pentru viitor. Încă, le mai avem…
Nu mai am nevoie de compania unui bărbat. Dacă înainte bărbații erau un motiv excelent pentru a-mi testa farmecele feminine, a râde, a cocheta, acum toate acestea sunt inutile. A dispărut și energia. Doar că uneori la odihnă, mai dansez cu plăcere, în horă, adică… )
Mă atrage natura, satul, pictura, grădinăritul… Melodiile retro, valsul, jaz-ul… Îmi amintesc de clipe fericite cu părinții mei și iubiri ce mișcă sori și stele.
Vreau liniște, vreau să fiu lăsată în pace. Dar, nu se poate, grijile pentru copii și nepoți te vor măcina mereu, nu vor dispărea niciodată.
Mă încrunt când aud cum și despre ce cântă muzicienii moderni care îndeamnă la droguri, violență etc… – doar negativ, și gănduri posomorâte. Prefer să ascult ceea ce era popular acum 20-40 de ani. Mă uitam la thrillere și blockbustere, acum mă atrag melodramele psihologice.
Memoria. Dispare și ea undeva în cele mai importante clipe, deja uiți numele celor pe care i-ai cunoscut recent… Poate de la calculator, poate de la stres-uri, dar e grav când uiți cele necesare, nici vitaminele nu ajută. Oasele și dinții dor, spatele amorțește, faci sport cu greu, dar trebuie ) Nu urmez tendințele modei, nu mă înfrumusețez cu strasuri și ruj strălucitor. Dacă aș putea, aș merge peste tot într-o pălărie invizibilă, dar acest lucru încă nu a fost inventat. Încă mai sper că a rămas ceva frumos în mine, la exterior, dar mai atrăgător interior. Sper, și cei apropiați să simtă aceste lucruri. Din partea mea, observ și simt totul, și iubesc, și compătimesc, și când pot, ajut. Sănătate să aveți! Doamne ajută!
Dacă ar ști cineva cât mă costă toate acestea. Ce tensiune monstruoasă – pentru a întra în stare de pace și voință… După acele cumpene groaznice, după toate acestea să-ți vii în fire. Dar, trebuie să tragi această piatră, e a mea muncă nebună, nu ai de ales… Sunt recunoscătoare problemelor, ele îmi demonstrează valoarea!
Am cunoscut singurătatea la maxim, pierderea persoanelor dragi și iată – mântuirea mea în rugile la Domnul și în versetele blogului. Nu sunt scriitoare de meserie, dar avem pe liniile părinților rude talentate în orice domeniu…
Despre singurătate în poezie:
„Nu pot să mă descurc cu durerea
Să insist – singurătatea să plece,
Voi spuneți
Că se va rezolva, în continuare,
Eu însă vreau să strig cu disperare.
Singură, singurică –
Un ecou în expansiune,
Urmată de tăcerea minune
Și-amarul în lacrimi,
Bucuria zâmbind,
Și păharul cu vin
Îl beau pân-la fund” ( 2020, 25 iunie)
Dacă te adresezi deschis și cu îndrăzneală către singurătate, înseamnă că te înțelegi bine pe tine, sufletul tău. Singurătatea – nu este decât una dintre valorile de bază al unui singuratic, social. Cunoaște-le pe toate în calea ta creativă pentru ați atinge potențialul maxim!
„Dați-mi un film
Despre care nu știu,
Dar, puneți-mi un pix în mâină,
La idei voi privi,
Justificări voi găsi,
Și direcția – voi crea una…
Cam ciudat, e să fii –
Fericită, și-o parte a Lumii,
Să-ți depui munca ta
Și – de-o viață experiență…
Să înțelegi că propria ta lume –
O realizezi din al sufletului apeiron!” (SV, 2020)
Oamenii dintotdeauna urăsc persoanele care spun adevărul, şi înzadar… Acestea niciodată nu lovesc în spate. Nu cifrele sperie, ci atitudinea! Pentru că atitudinea indică trendul… Un sistem se caracterizează nu prin capacitatea de a greși, ci prin reacția la erori. Anume aceasta ar fi semnul de sănătate, fie boală a întregului corp. Greșelile pot fi mici, și pot fi uriașe. Este important să nu pretinzi că nu există nicio problemă, ci să recunoști și să decizi, foarte aspru. Cam acesta-i motivul pentru care încerc să evit comentariile negative… Important e să deții autocontrolul.
O femeie săracă dintr-o comunitate mică era foarte credincioasă. Într-o zi, când banii nu mai erau suficienți, nici măcar pentru a-și hrăni copiii, ea a sunat la un post de radio și a lăsat acolo un apel către Dumnezeu. În timp ce angajații de la postul de radio au compătimit-o pe femeia credincioasă, unul dintre ascultători era, însă, foarte furios. Acest ascultător era un ateu convins și a decis să își satisfacă plăcerea, batjocorind femeia credincioasă. Bărbatul a aflat adresa, a sunat-o pe secretară, și a instruit-o să cumpere multe daruri și alimente. astfel secretara s-a întors la el cu cea mai bună carne, brânzeturi și dulciuri. Imaginați-vă uimirea ei atunci când șeful ei i-a dat următorul ordin: – Livrează produsele acestea la următoarea adresă! Iar în cazul în care femeia te întreabă cine a trimis alimentele să-i spui… că Diavolul! Ei bine, când secretara i-a dat femeii pachetul cu produsele alimentare, ea a fost foarte emoționată. Femeia era atât de recunoscătoare, încât lacrimile îi curgeau din ochi. Nu a încetat nicio clipă să-i mulțumească și să o binecuvânteze pe fată. Dar când și-a luat rămas bun, a întrebat-o pe femeie: – Nu vreți să aflați cine v-a trimis aceste produse? – Nu! răspunde femeia. – Nu are absolut nicio importanță! Pentru că atunci când Dumnezeu dă ordinul… Chiar și diavolul se supune!
– Tu, într-o zi oprește-te și ascultă ce vrea sufletul tău? Sufletul nu-l ascultăm atât de des în obiceiul de a ne grăbi undeva. Ce n-aș fi simțit sau retrăit în viață, din anumite motive nu mi-am pierdut niciodată dorința de viață, nu știu de ce, în sufletul meu răsună muzica și îmi umple viața cu sens. Iubește omul care are nevoie de Tine!
Cea mai mare fericire e atunci când îți strigi părinții și ei îți răspund, în viață. Mă gândesc des la bătrânețe după ce a murit tata. Interesant, când voi fi și eu la 80, aș putea fi așa cum doresc? Văd mulți bătrâni, văd cât de greu le vine să rămână singuri. Cum suferă din cauza sinelui său, cum își creează dificultăți și probleme. Observ dorul lor, singurătatea… Cum voi fi eu la etate adâncă? Nu știu. Dar vreau să rămân o persoană bună, fără marasm și mofturi. Oamenii îmi spun că sunt bună; eu mă cunosc mai bine. Nu mă alintă nimeni, nici copiii, nici ceilalți… Mă alinta doar tata, și o făcea mereu, mămica era mai severă, dar tot ea se ruga la tata să ne jelească pe noi, copiii lor. Eu, însă eram copil special, nu dau detalii… Nu știu, nu știu cum voi fi. Fără aripi nu mă simt în siguranță. Iar aripii dintotdeauna mi le cream pentru că aveam sprijin… Acum stai și te gândești să nu te apuce vreo Deltă / Variolă… Mult depinde de ce boli te pot apuca, căci în dureri nervii te doboară imediat, și nu contează dacă ai caracter dur. Le spun copiilor să aibă grijă de sănătatea lor, atunci și eu mă voi simți mai bine. Sper ca ei să nu mă lepede la adânci bătrânețe, nu le pot „ruga” acest lucru. Realizez că în etate e bine să nu te lase lumea în pace. Și copii să nu mă lase în pace. Voi sta cuminte, fără dinți, voi mânca puțin, doar să-mi fie cei dragi alături sănătoși. În familie…
Simplu, e atunci când o femeie rămâne calmă pentru reputația ei, fiind alături de cel mai frumos, cel mai responsabil bărbat. – Genul masculin? Ce ar fi? E atunci când femeia știe: El – nu va trăda, nu va umili, și nu va fugi cu rușine. Asemenea bărbați, azi sunt puțini. Practic nu există. Nu există, pentru că nu sunt educați corect. Contează mult pentru un bărbat să nu pâlpâie ca un drapel… Azi, bărbații (nu toți, desigur), nu sunt capabili să răspundă pentru faptele sale, pentru cineva cu atât mai mult, pentru că părinții prea îi protejează și-i întrețin atâta timp cât sunt în viață. Și ce-i greu de conștientizat, e că crezi că îți educi corect fiii, și ulterior rezultă că ei sunt absolut diferiți prin comportamentul lor de parcă nici n-ar fi frați și n-au fost crescuți de aceeași mamă. Oamenii spun, societatea confirmă, cică sunt Cei 7 ani de acasă! – eu voi spune, sistemul e de vină, dar și genele moștenite… Nu-mi reproșați, știu ce spun.
Totul trebuie experimentat în această lume, testat și apreciat… Nenoricirea, boala, trădarea, durerea, ipocrizia – totul trecut prin inimă ca prin mașina de tocat. Și tuturor ceva nu le-ajunge. Ba ninsoarea se topește rapid, ba dimineața vine târziu, ba zile calde nu ne ajung. Da, tuturor mereu ceva lipsește… Dar trăind zilele rămase, brusc observi, nimic nu ne lipsește. Nimic, doar anii nu ne mai ajung, sau nu sunt suficienți pentru a mai fi supărat pe cineva. Și pentru viață, ca să te bucuri din plin de ea…
Criteriul dăruinței noastre? De suflet ceva? Un criteriu pentru talentul musical? Muzicalitatea și, de asemenea, știți, să ieși pe scenă cu curaj să-ncepi o „coală albă de hârtie”. Să fie ceva în timbru, în interpretare, în ochi… Ceea ce se numește. Farmec. Și trebuie să cucerești complet publicul. Și tot el să rămână îndrăgostit de tine, pentru trei minute, cel puțin…
La început credeam că Internetul a devenit brusc prietenul nostru. Că putem schimba informații veridice, să ne susținem reciproc. Și-apoi, am realizat că este o capcană. Noi scriem ceva, ne umflăm în pene, și avem impresia că Facem ceva, cu iluzia că e o treabă bună! Iar mașina strașnică pentru distrugerea umanității continuă să avanseze sistematic! Îm fiecare zi, de la noi știri mondiale, fiori pe spate, vreau să mă ciupesc și să-mi revin din această groază! Cum de am devenit brusc participanții acestui roman înfricoșător de „science fiction”?! Acum este clar, că nu a fost brusc, că nu demult timp, oamenii din întreagă lume au fost prostiți, transformați într-o turmă, și scopul principal a fost să mănânce delicios, să cumpere ceva din super-marcketuri strălucitoare și… să se „scufunde” în TV/ internet. „Societatea nu vede nimic, deoarece este ținută într-o stare de hipnoză profundă. Oamenii n-au fost niciodată atât de întunecați ca acum. Omului nu-i dau nicio șansă să se oprească și să înțeleagă ce se întâmplă. Seriale fără sfârșit, unul mai stupid ca altul, muzică pop vulgară, filme agresive și pofticioase, cu acuratețe care să afecteze subconștientul, astfel cultivând spiritul egoist și violent. O persoană normală, în scurt timp, se transformă într-un animal fără principii, ducând o viață absolut lipsită de sens. Acestea sunt valabile pentru toată lumea.
Ce să facem? Să realizezi că așa ca înainte nu va fi niciodată! Și nici nu e nevoie. Este momentul potrivit de conștientizare. Fie, să realizăm că întreagă lume în ultimul timp, cu toleranța sa, lipsa spiritualității, distrugerea unicității culturale a țărilor și popoarelor sub masca globalismului, psihologia consumătorului a mers complet în direcție greșită. Să ne spunem:„Stop!”, să nu ne fie frică. Să înțelegem că totul în această lume este stăpânit de Dumnezeu, numai El, și nu virușii, injecții, Conducători, organizații internaționale. Că în fiecare dintre noi există o părticică a Domnului, că suntem Oameni, suntem unici, spirituali… Nu trebuie să devenim o turmă numerotată! Și mai întâi de toate, aruncă ecranele cu persoanele provocătoare care ne nimicesc mințile prin știrile lor putrede!
La sfârșitul după-amiezii reci, primesc o vizită neașteptată de la cei doi copii ai mei. Unul este medic, celălalt inginer. Ambii au succes în profesiile lor.
În urmă cu mai puțin de o săptămână am suferit moartea iubitei mele soții. Încă mă simt abătut de pierderea care a schimbat direcția și sensul vieții pentru mine.
Stând la masa din sufrageria unei case simple, în care acum locuiesc singur…..am început să vorbim. Subiectul este despre viitorul meu. Un fior imi curge pe coloana vertebrala. În curând încearcă să mă convingă că cel mai bun lucru pentru mine este să locuiesc într-un azil de bătrâni.
Reacționez… susțin că umbra singurătății nu mă sperie pe mine și mai puțin bătrânețea. Dar copiii mei insistă „îngrijorați”? Regretă, între timp, că apartamentele lor spațioase sunt mari dar sunt ocupate și de aceea nu pot fi cu unul sau altul… așa spun ei. De asemenea, fiii și nurorile mele sunt foarte ocupați. Deci nu ar avea timp cum să mă vadă.
În favoarea mea, susțin fără prea multă convingere că, în acest caz, ar putea foarte bine să mă ajute să plătesc un îngrijitor. În fața mea, medicul și inginerul spun că, în realitate, ar fi necesari „trei îngrijitori în trei schimburi și toți cu contract de muncă”care ar fi, în vremurile noastre de criză, o mică avere la sfârșitul fiecărei luni.
Refuz să accept propunerea de a locui într-un azil. Și aici vine o altă sugestie: ei îmi cer să vând casa.
Banii vor fi folosiți pentru a plăti cheltuielile unde voi locui, unde voi merge pentru mult timp, ca să nu-și facă nimeni griji. Nici ei, nici eu.
Mă predau argumentelor pentru a nu avea mai multă putere să înfrunt atâta ingratitudine și răceală. Am închis buzele și nu vorbesc despre sacrificiul pe care l-am făcut de-a lungul vieții pentru a -i creste …..Nu am spus că am încetat să mai călătoresc cu familia …să frecventez restaurante bune, să merg la teatru sau să schimb mașina …ca să nu le lipsească nimic, etc. .,,,,la cîte am renunțat. . Ma ridic fără să scot un cuvânt, mă hotărăsc să-mi adun lucrurile….si in scurt timp, văd o viață întreagă rezumată în două valize. Cu ele mă îmbarc spre o altă realitate, mult mai grea….un cămin pentru bătrâni, departe de copii și nepoți.
Astăzi, în brațele singurătății, recunosc că am putut să-mi învăț copii mei valori morale..dar nu le-am putut transmite nici unuia dintre ei o virtute numită RECUNOȘTINȚĂ!
Vina este a noastră pentru că le dăm mereu ceea ce vor sau ce cer, când ar trebui să-i învățăm că trebuie să le „câștige”…cum ..?Lucrând cu efort, ajutând la curățarea casei, la gătit, la spălat vase etc., până la maturitate să știe că lucrurile se realizează cu mult efort și că sunt responsabili să își iubescă părinții pentru că i-au învățat să fie copii buni .
Tinerii de azi te caută atunci când vor ceva, când au nevoie de tine….dar bineînțeles că există și excepții.
Recunoștința trebuie învățată, nu este inclusă în inima omului, decât dacă dragostea și frica de Dumnezeu au fost insuflate mai întâi. Îmi cer scuze că am exprimat ceea ce cred, dar să știți că atunci când vor deveni „bătrâni” vor dori să fie bine tratați de copiii și nepoții lor și asta nu se realizează cu bani, ci cu bunătatea semănată în inimile lor
Are și ea cititorii ei, – sunt salvarea ei. Carolina zilnic „mâzgălește” câte puțin pe rețele sociale pentru o carte viitoare. Ei bine, când termină paginile, îi arată soțului. Chiar dacă el nu incurajează postarile ei prea sincere despre familie: ,,De ce scrii așa de sincer? Ești ca o carte deschisa”; ea are încredere în gustul lui, el este o persoană citită, erudită, curios, deși este muzician clasic la Operă. Așa că se simte binecuvântată și e fericită cu soțul său… Oricum, Carolina decide în cele din urmă, ce să facă sau să scrie… ,,Scriu, pentru că atât timp cât există oameni care vor să citească, am ce să le spun. Scriu pentru că lumea caută adevărul, iar eu nu am învățat să îl ,,înfloresc”. Dacă voi vedea că nu mai primesc nici un Like, nici un comentariu, voi înțelege că e timpul să nu mai scriu”. Reacțiile denotă interes, iar interesul celor ce citesc îmi dau stimul să scriu.”
Aprobarea celor de acasă – e bine, dar mai important e ce gândește toată lumea, – sunt criticii ei reali. De mulți ani a reușit să vorbească atât de consecvent și cu atâta subtilitate despre drepturile omului – violență, inegalitatea de gen și rasială, despre probleme sociale, diaspora, etc., arătându-le nu doar ca „probleme ale mediului”, ci ca parte a vieții interioare a individului, și, în consecință, ca problemele de stat.
Adoră întâlnirile cu oameni de la care are ce învăța, care o motivează și o inspiră… – „Și voi meritați daruri, rasfățați-vă uneori. – spune ea. – Nu pierdeți timpul așteptând să vă răsfețe alții. Viața e prea scurtă!”
Amuzantă istorie cu soțul ei, despre care Carolina ar scrie zilnic. El născut dintr-o mamă moldoveancă și un tată rus, cu studiile școlare, colegiu și universitate în limba rusă, într-o zi îi spune: ,,Da scrie și în rusă, să te citească rușii”. – ,,Adică tu? Uite, postările mele sunt un prilej bun pentru tine de a învăța mai bine limba română. Citește și spune-mi părerea ta” . – ,,O, nu. Nu mă chinui. Îmi va lua mult timp să citesc”. ,,Nu-i nimic. Nu te grăbesc”. – Apoi urmează: ,,Ce înseamnă cuvântul…?”, ,,Ce e asta ,,…”? Astfel eu acord lecții de română.”
Textele ei sunt construite în așa fel încât prin multiplele perspective ale eroilor din viața reală să fie refractă reflecția autorului asupra demnității umane, a diverselor tipuri de opresiune, mit și iubire. Interesante expresii, idei si evocări, – atrag atenția utilizatorilor dornici să cunoască sau să se împărtășească și ei cu adevărul vieții. Carolina nu este o scriitoare profesionistă, mai degrabă – o pepiță, dar modul ei de a scrie este mai impresionant decât scrierile unor profesioniști… Apar ades momente dificile în viață, îi este greu la suflet, pentru că Carolina, de fapt, este o luptătoare pentru adevăr și caută să rezolve nedreptățile sociale, și, în Moldova e cam greu la acest capitol… „Aș vrea să avem o societate de oameni onești, sinceri, cu verticalitate, care luptă pentru dreptate și corectitudine. O societate unde legile nu sunt imperfecte, pline de ambiguități, unde fiecare își îndeplinește la servicuu funcțiile conștiincios, unde nu există corupție, salariu în plic, cumătrism, preferați și ,,oi negre”. O societate unde să fie mai multe căsătorii, mai puține divorțuri, mai mulți copii născuți, mai puțini tineri plecați peste hotare. Vreau o Moldovă frumoasă, cu vise și planuri, cu speranță și realizări, cu dragoste de Dumnezeu și de aproape.” – recunoaște Carolina.
Este o femeie simplă, modestă, dar îndrăzneață și cu mult curaj la nevoie…
Zice că nu și-a făcut o carieră strălucită, nu are realizări cu care ar putea să se mândrescă părinții ei, dar duce o viață deloc plictisitoare. În fiecare zi întalnește oameni noi, interesanți, de la care are ce învăța și ea. Viața ei este una obișnuită, formată din griji, probleme, soluții, succese, pierderi, vise și iluzii.
Un lucru îl regretă: că nu s-au păstrat relații strânse cu colegii de școală, liceu și facultate: „Cu unii mă mai intersectez pe tărâmul Facebook-lui, dar nu ne întâlnim”. Prieteni are puțini și speră că sunt într-adevăr cei adevărați. Nu îi deranjează cu problemele personale „sau să le testeze fidelitatea”. Cei mai buni prieteni îi sunt – Dumnezeu, părinții mei și soțul ei.
Migrația, distanța, problemele personale răcesc relațiile, din păcate și multe prietenii se destramă.
Astăzi, Carolina Eremia lucrează la Directia de Asistență Socială. Și pentru că salariile sunt prea mici, uneori reușește să dea doritorlor lecții de limba italiană și română. Are studii superioare în economie, deși nu crede că, în prezent, anume studiile superioare pot defini un om. Nu e ce a dorit, de fapt, „a fost, pur și simplu, o fiica ascultătoare”. A mai lucrat în diverse locuri (ajutor de contabil, colaboratoare de oficiu, depozitar la farmacie, casieră, traducătoare). Trei ani ca badanță în Italia și jumătate de an în SUA! Citește mult, scrie, îi place să călătorească, să comunice cu oamenii interesanți, să fie utilă. Apreciază sinceritatea, cumsecădenia, cuvântul ținut, oamenii empatici. Detestă fățărnicia, vorbă goală, minciunoșii cronici.
În timpul liber, luptătoarea noastră compune poezie, proză, scrie amintiri din anii munciți peste hotare, – cu limbajul ei precis și complet lipsit de manierisme, uneori cu atâta umor că te bucuri să râzi. „Poezia a intrat în viața mea odată cu apariția scânteii primei iubiri în inima mea. Nu i le-am citit niciodată. Nu avea rost, iubirea lui nu putea fi cucerită prin poezii. Mai târziu am început să scriu și despre alte lucruri: viață, Dumnezeu, oameni, suflet. În ultimul timp îmi place să scriu proză – istorii din viață, impresii, trăiri, mesaje de suflet. Am un vis, de fapt trei – o carte cu poezii, alta cu istorii scurte, a treia cu citate. Sper să mă ajute bunul Dumnezeu să le realizez.”
Carolina Eremia s-a născut la țară, într-un sătuc din nordul Moldovei, Lencăuți.
„M-am născut într-o zi de iarnă, pe 22 februarie. Mama ar fi vrut să mai aștept în burtă, să vin pe lume pe 23 (Ziua Armatei Naționale pe timpul URSS), ca să nu-mi lipsească in viața curajul. Nu am vrut să aștept și de atunci am un neajuns – sunt cam nerăbdătoare. Dar curajul nu-mi lipsește. Am și alte calități și defecte și sper că ultimele sunt mai puține decît primele.Nopțile eram tare plângăcioasă și tare îl mai deranjam pe bunel. El mă dojenea și totuși, cînd am început să stau în picioare și când îi auzeam vocea seara, mă țineam de marginea patului și săream în sus de bucurie. Ardeam de dorința de a-l vedea. Pentru tătuca Mișa eram cea mai iubită nepoată (prima) și așa am și rămas. Am avut un raport frumos cu el, îl admiram mereu pentru caracterul puternic, firea cumpătată, ințelepciune și dreptate.
Cand s-a terminat concediul de maternitate al mamei, (pe atunci era foarte scurt, nu aveam nici un an), m-a luat pe mine, un pui de om, mai multe genți și cutii și am plecat noi în două (tata era la armată) la Nisporeni, iar peste câțiva ani la Chișinău. Așa am devenit eu fată de oraș.
Mai târziu, când veneam verile în vacanță, se așeza cu mine pe prispă și discutam ca doi oameni maturi, îmi spunea din viața sa, îmi spunea și niște probleme de logică (cum de și le amintea?), îmi cerea sfatul în anumite situații.
Bunica era mai ocupată, nu prea avea timp să stea cu mine pe prispă, dar mă iubea și ea. Iubirea ei era în turtițele pe care le cocea când veneam, în untul pe care îl bătea din smântâna văcuței, în faptul că mă lăsa să dorm mai mult dimineața în timp ce ea trebăluia ca furnica pe afară.
Primii ani de școală i-am făcut la școala nr.19, astăzi gimnaziul ,,Miguel de Servantes”. Acolo am reușit să fac un singur an de limbă spaniolă, după care a trebuit să trec, din cauza schimbării geografice a casei noastre, la liceul româno-italian ,,Dante Alighieri”. Acolo s-a format iubirea mea pentru limba italiană. Poate datorită prezenței profesoarei de italiană – Ludmila Kojușko, care a întruchipat (Dumnezeu s-o ierte) inteligența, educația, noblețea, dragostea pentru limbă, grija pentru elevi, etc.
Am avut norocul de a avea mentori la liceu mulți profesori buni, pe care nu ii pot uita: Eudochia Ghedea (mi-a transmis dragostea pentru slova românească și dorința de a da frâu liber la gânduri), Angela Grati (cu ea pluteam imaginar în Franța și descopeream o lume nouă), Raisa Petrovna (profesoara de matematica, care la balul de absolvire a convins-o pe mama că sunt bravo în cifre și trbuie să aleg economia), Elena Usatîi (profesoara de isotrie și prima dirigintă la liceu), Liuba Munteanu (dirijoarea de cor), etc.”
„Mă mândresc cu conaționalii mei care se remarcă prin succese frumoase, merite, victorii la concursuri, festivaluri, competiții internaționale, care reușesc să devină profesioniști de valoare în firme și instituții străine. Asta denotă că avem un patrimoniu intelectual de mare valoare, că țara noastră are cu ce se mândri și că putem fi cunoscuți în lume nu doar datorită sărăciei noastre sau cantității de vin băut pe cap de locuitor. – Moldova, țara mea dragă, verde, solară! Ai atâtea lucruri frumoase și interesante, oameni buni și inteligenți, mă bucur să îi descopăr în tine! Te iubesc!”
Și, vedeți ce frumos scrie despre dragoste și culori: Dragostea colorată
„Îmi plac hainele de culoare albă, pentru că albul simbolizează puritatea, inocența, iau eu nu le-am pierdut. Din fericire…ori din nefericire (din perspectiva ultimului eveniment neplăcut din viața mea).
Uneori îmi plac și cele negre, pentru că se zice că oferă siluetei eleganță.
Îmi place să port roz, îmi amintește de copilărie și viața fără griji, când poți zbura prin vise și nu-ți pasă de ce sa pui pe masă și cu ce să plătești facturile.
În aceeași măsură îmi plac hainele albastre, de toate nuanțele, dar mai ales de un albastru deschis, pentru că îmi amintește de Cer, de Dumnezeu.
Verdele îmbrac când vreau să fiu mai aproape de natură, de copaci, de iarbă, iar galben – când mi-e dor de căldura soarelui.
Roșul e culoarea iubirii. Totuși haine de roșu aprins nu am – am auzit că el ,,îngrașă”. Pot să îmbrac însă un roșu închis, neinvaziv.
Uneori îmbrac ceva de culoare violet, în imaginația mea violetul poartă în sine ceva enigmatic.
Oranjul mi se asociază cu vestimentația unui clovn, așa că, deși am simțul umorului, nu risc să mă îmbrac în oranj.
Nu prea agreez cenușiul și cafeniul. Sunt culori demoralizante. Mă induc in depresie. Am un singur pulover de culoare gri, primit cadou și cojocica mea cafenie, tot cadou.
Nu mă dau în vânt după bej, dar îl îmbrac câteodată.
Voi în ce culori vă îmbrăcați? Ce vă face să vă simțiți bine?”
Cărțile recomandate de Carolina:
„Nu îmi imaginez viața fără de cărți. Ori de câte ori am timp liber, iau în mâini o carte. Ce am citit și pot să vă recomand cu încredere?” –
,,Straniera” de Claudia Partole este o carte despre experiența unui migrant departe de casă, despre suferința morală suportată când ești nevoit să te ,,ciocnești” de caractere diferite de al tău, despre sacrificiu, luptă, răbdare și putere. Claudia Portole e o mare cunoscătoare a artei, e o enciclopedie vie, care oferă o descriere detaliată a locurilor frumoase din Italia.
,,Istorii din străinătate” de Iurie Cojocaru, publicată în română, italiană și engleză e un mănunchi din 50 de istorii de viață, scrise de mame și tați plecați departe, dar și de unii copii pe atunci lăsați acasă, astăzi deveniți adulți. Ea ar trebui să devină cartea de căpătâi a oricărui moldovean, pentru că noi toți am făcut parte din cele două tabere: cei plecați și cei ce au/au avut pe cineva plecat. Durere, sacrificiu, disperare, frică, trădare, iubire, luptă, prietenie…de toate veți găsi în aceste mărturisiri…și nici un gram de minciună.
,,Versete tomnatice – versuri și cugetări” de Svetlana Vizitiu. E o culegere frumoasă de poezii, cugetări și citate, prin care autoarea transmite toată esența ei de femeie, mamă, fiică, profesionistă, cetățean. E o carte scrisă cu sinceritate și curaj, ce pune în evidență o analiză minuțioasă a vieții, a oamenilor, a sufletului uman.
,,Amintiri” de Anna Timotin. Fiecare amintire a autoarei trezește și amintirile noastre, ale cititorilor, răscolește emoții, trăiri, drame ascubse, istorii nespuse, ascunse în colțurile adânci ale sufletului. Toate istoriile sunt cusute cu același fir roșu – dorul. De casa părintească, de satul natal, de apropiați, de copilărie, de anii de șccoală, de ea de atunci. Dorul de ce ne este scump nu moare niciodată, în pofida timpului trecut și a distanței parcurse.
,,Crucea singurătății” de Pășuța Gonța, care te cuceresște din primele rânduri prin înțelepciune, adevăr și profunzime, e cartea mamelor, soțiilor, surorilor, fiicelor care au ales să ducă (vorba autoarei) ,,crucea celor trei S: străinătate, singurătate, suferință” (eu aș adăuga un al patrulea S: sacrificiu.
,,Petale de veșnicie” de Ludmila Sandu e o lucrare prin care autoarea își ,,dezgolește” sufletul, relatând amintiri din copilărie, adolescență și maturitate, oferă lecții frumoase de viață, născute datorită experiențelor personale, eșecurilor și victoriilor sale, precum și sfaturi, îndemnuri minunate care să ne facă existența mai frunmoasă, iar sufetul mai liniștit, mai armonios.
Poeziile Carolinei Eremia:
Nu râde de mine că sunt o badantă,/Munca mi-e grea şi pierd sănătate,/Departe de ţară, de fiu şi de fată,/De aer moldav, de scumpele sate.
Nu crede că banul îmi vine uşor!/Înghit umilinţă şi drepturi nu cer,/Mă roade continuu puternicul dor:/De casă, de-ai mei, de vremuri de ieri.
Sarcastic nu zice amicilor noştri/Că funduri bătrâne să spăl am ales!/E-o muncă onestă şi poate doar proştii/Că suntem de preţ, încă, n-au înţeles.
Nu mă bârfi pe la spate cu alţii!/Găsește curaj, întreabă-mă franc;/Nu am venit să caut relaţii,/Prea mare e prețul la ceea ce fac.
Nu-mi spune că sunt o trădătoare,/Că ţara lăsat-am pentru bani mulţi!/Eu vărs ani la rând lacrimi amare,/Muncind pentru casă, şcoală şi nunţi.
Nu fi de invidie plin şi de ură,/Încearcă şi gustă din pâinea-mi amară!/Vei vedea ce greu e-a păstra o inimă pură,/Când eşti îmbrâncit, când fac să te doară.
Nu râde de mine că sunt o badantă,/Nu crede că altceva să fac n-aş putea!/Eu nu am pierdut a mea demnitate/Pe calea cu spini (ce-ți pare cu roze!), căci nu e a ta.
Bunica (fragment)
Cum mă simt? Nu prea văd bine,/Ma dor oasele bătrîne,/Dar tu ai grijă de tine,/Spune dacă n-ai de pîine./Cine-mi vine? Mai că nimeni,/Mulți s-au dus în lumea-amară,/Dar vorbesc cu al meu cîine/Cînd pe prispă stau eu seara./Doar la radiola mică/Mai aud glasuri de oameni./Greu îmi este singurică/Și m-apuc-adesea teama”.
Iubesc (fragment)
Iubesc primăvara în haina-i de mireasă,/când totu-i plin de farmec, de vals și poezie,/Iubesc când ninge-afară și-i albă feerie/și un miros de brad e emanat în casă./Iubesc pe mal s-admir cum soarele apune,/Când cerul arde-n flăcări, iar marea e inertă./Iubesc tăcerea nopții când zilnica alertă/Ca-n paralici adoarme și înc-un basm se spune.
Citate: Daca nu găsim timp pentru alții, nu avem dreptul să ne supărăm când ei nu găsesc timp pentru noi.
Durerile și necazurile lasă răni adâțnci în sufletul nostru. Bucuriile și succesele sunt alifia care le tămăduiește.
Nu te stresa că ceva nu ai, bucură0te de ce ai. Alții nu au nici atât.
Nu căuta oamenii frumoși, caută frumosul în orice om.
Unora le ești recunoscător pentru simplul motiv că tac.
Proză:(fragmente)
,,Înainte brazi erau mai mulți, mai falnici, mai înalți (în unii ani tata aducea brazi înalți aproape până în pod), dar cu fiecare an văd că au devenit tot mai piperniciți. Și cu fiecare an mă doare tot mai mult sufletul: se taie tot mai mulți brazi, dar oare se pun alții în loc? Oare nu va rămâne Moldova complet fără ei? Oare se merită să oprești viața unui brad, să îl scoți din sânul naturii-mamă de dragul de a-l avea în casa ta câteva săptămâni? De dragul mirosului neobișnuit care nu se asemăna cu nimic altceva? De dragul pozelor frumoase în care să te fudulești că ai un brad în casă? ” (Bradul)
,,Un copil are nevoie și de mamă, și de tată – pentru că astfel învață ce este o familie integră în care sunt prezente iubirea, respectul, compromisul, iertarea, suportul.
Un copil are nevoie și de mamă, și de tată – pentru a spune cuvintele ,,mamă” și ,,tată” la fel de des, pentru a le putea declara că îi iubește în egală măsură.
Un copil are nevoie și de mamă, și de tată – pentru a deveni o personalitate puternică, fără frustrări, slăbiciuni, dureri purtate din copilărie.
Un copil are nevoie și de mamă, și de tată – pentru a nu fi luat în derâdere de cei de seama lui și a nu purta stigmatul ,,fără tată” sau ,,fără mamă”. (Un copil are nevoie și de mamă, și de tată)
,, M-am convins de mai multe ori că oamenii buni există în jur. Trebuie doar să crezi în puterea lor de a face bine. Și să faci și tu bine, ori de câte ori poți. Pentru că binele nu trebuie să se oprească, el trebui înmulțit, promovat, extins.
Dostoievski a spus: ,,Frumusețea va salva lumea”. Eu aș dezvolta ideea: frumusețea interioară, bunătatea sufletului, dragostea pentru aproapele său va salva lumea.
Multe afaceri se fac pentru proprietate, nu și pentru dezvoltare de care moldovenii au mare nevoie în prezent… Pentru filantropi: Atunci când ajuți pe cineva – fă-o în liniște, fără mare tam-tam, și public. Ai ajutat, acum dă-o uitării. Altfel gestul tău nu mai are nicio valoare! Tragedia e că noi nu putem rezolva problemele noastre de stat; apelăm la vecini, care dau din umeri de uimire de prostia noastră umană… Ce să-i faci, așa suntem deprinși să așteptăm pomană fără a realiza ceva util acestei mici țări… Noi, în continuare putem doar să strigăm, să invinuim fără a înțelege cum stau lucrurile de fapt și niciodată nu ne punem în locul persoanei pe care o criticăm. Ne irosim timpul cu cei care nu ne iubesc, și viceversa… Da, și este foarte ușor să dăm sfaturi, atunci când nu ne privește personal. Iar în cazul când președintele nostru a fost ales de poporul majoritar, „soarta” lui o decide un grup de persoane împotriva cărui acest mare popor nu poate face nimic, doar să comenteze pe rețele cât de prost este, și o fac după ce l-au votat chiar ei… Ne irosim jumătate de viață pentru regretele din trecut, pentru a spurca pe cineva, și nu facem nimic pentru a schimba lucrurile pentru viitor. În fiecare zi ne trezim cu ceea… că mai avem o șansă. Dar, unicul obstacol – suntem chiar Noi!
#Moldovene! –Tu numai te-ai născut, nedorit de societate, ești agreat oricum, și lumea te tolerează, dar unde să te bagi, în viață – mii astfel de situații:
La grădiniță, toate bolile ai îndurat, ești încă mic pentru a fi util cuiva, la școală eminent, acasă ajutor, pentru a primi fărimituri din dragostea cuvenită… Iubit, crescut de părinți cu grijă și afecțiune, dar nu și de stat, acele persoane fără simț și noțiune…
Lecții la școală, cursuri, studii superioare, pentru ai face mândri pe părinți de tine, te-ai stăruit atât de mult, și ai pentru ce să fii de cineva respectat, dar s-a întâmplat să devii… surd, nu din născare, – eroare birocrată, în medicină se mai fac greșeli, malpraxisul va dăinui întotdeauna, ca oamenii proști ce nu se știu ca atare…
Ai realizat cum măștile se poartă atunci când vrei să fii util, nevoie mare să te stărui, să înveți să te poclonești și nu odată, în fața șefilor care nu recunosc succesul decât al lor, din nou te-ai dat seama cât de uzate sunt măștile lor…
Nici în familia ta nu poți avea drepturi, se bagă societatea și aici, impozitele și facturile comunale crescând pe măsura nevoilor corupte ale demnitarilor; te vor pune să achiți pentru aerul pe care îl respiri, te vor folosi prin votul tău cap-coadă atâta timp cât ești supraglomerat cu problemele tale… fără a te susține nici prin lege… Vei fi depășit de adversitate și adevărul apare prea târziu, suflat de vânt și de prietenii zburați pentru totdeauna în UE… Deputații se luptă între ei, au grijă să fie în vârf, le este indiferent ce simte omul simplu, nici nu vor crede că ești normal atunci când le arăți erorile sau îți exprimi doleanțele tale, e bine de menționat cum te blochează pe rețele de socializare ca și cum ar fi un joc la grădiniță de copii. Ce să mai vorbim de colegii lor mai inferiori?
Nu ai nimic acum, nici prieteni, nici colegi, care să te ajute, atunci când ești plin de nevoi și mai să nu respiri, și doar ai fost util cândva, când au avut nevoie de tine, nu ai ratat, ai împărțit ce ai putut și cu ei, – dar este de-ajuns să rămâi om pentru ei, ce aștepți altceva? Fii serios. Ești handicap, nu meriți să fii normal, nici chiar sub spaima fricii de dumnezeu, credința undeva la ei – la fundul mării…
Să-ți fie recunoscutor nu este nimeni obligat, în lumea aceasta fiecare-i pentru sine, te-a ajuns ori nu, în cele din urmă? Ești prost ori te prefaci? Te-ai confruntat cum ai putut, pe nimeni nu obijduind, mereu întrând în cârca lor, – ai nimerit-o? Sigur că nu… Tu ești într-adevăr prea simplu! Nici să vorbești nu poți, deci nici să simți ca-atare… Ești un nimeni.
Târziu ai înțeles, iubirea e o infecție, tu oferi tot ce poți din sufletul tău, de ce ești în stare, și mai departe – deja ești de prisos, a cincia roată la căruță, – mereu vei de înlocuit, și la serviciu, și în dragoste eternă…
Dai ce poți, și crezi că mai poți da, dar uiți că timpul zboară și… îmbătrânești, atunci când vine schimbul generațiilor care te vor coborî din meritul tău, de orice poți tu oferi în schimb, dar nici experiența, nici profesionalismul nu mai sunt utile…
Și doar simți din nou că mai ai de oferit, prin firea ta în mod normal, ai energie, minte plină cu idei, proiecte în prag de realizare, te lupți să fii convingător, dar ești nevoit să lași brațele jos, – nu trebuie la nimeni… Legea bumerangului predomină totuși. Ai trecut prin asta, și indiscutabil, știi că funcționează… Cel mai important e că nu aștepți bumerangul, Tu ești Om printre oameni, și „ne iartă, Doamne, greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri…”. Domnul exista!
Persoane inutile… Auzi, cum sunt dați afară cei nevoiași din propriile lor case pentru că un funcționar cu bani și case pretinde la același loc sau lot… TV-ul e plin cu știri și mesaje pe care le auzi parcă, dar nimeni nu știe ce urmează, nimic nu funcționează… În casă o bătrânică, bolnavă, cana pustie, un ceai cu leacuri n-are cine-i oferi, poate s-ar găsi cineva pentru bani dacă ar fi angajat… Va pleca ea în tăcere, în neființă, amintindu-și câtă lume a ajutat personal, cu grijă și necondiționat, și cât de puțin a luat de la viață pentru sine, și – nici un vinovat,.. așa e soarta. Ca la moldoveni…
Ce lume ambrozivă. Ambrozie de care n-ai scăpare… Ferește-te de Covid, nu ne molipsi, poartă mască, nu e glumă atunci când susții că nu există și… singuri mori de coronavirus…
15 februarie — Întâmpinarea Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Doamne- miluiește-ne!
Tot ce trăiești în viață vine din tine… Numai când predai negativul, vine miracolul în viața ta! Află, unde poți găsi resursele de inspirație pentru a deveni ceea ce-ți dorești! Cartea îți oferă o șansă: Vrei să fii înțelept? – Citește!
#Secretul_Mulțumirii. De fapt, eu pe tine te iubesc” de #Marius_GHIDEL
Mesaje din lumea de dincolo – o convorbire cu cineva din infinit. Cartea transmite o stare, ne duce către ea, fără s-o dați în căutare – ea vine singură la voi. Încercați doar să lăsați mintea critică la o parte, atunci și înțelegerea vă va cuprinde! Oamenii se trezesc, mai ales atunci când au o lovitură de la soartă. Ei sunt mereu preocupați de a avea, a câştiga, a aduna. Important este să vezi o lume frumoasă indiferent de ceea ce trăieşti, atunci eşti salvat. Trăieşti deschis şi nu îţi suprimi viitorul prin adăugiri şi căutări, prin zbateri zadarnice zi de zi. Raiul tău vine atunci când nu mai vezi răutăți și vinovați în jurul tău, iar când opusele le vezi egale tu eşti liber de tine: această e stare de desprindere. Viața este o sărbătoare când tu nu te mai lupţi, când accepţi viaţa cum este, fără revoltă, atunci se deschide cerul şi vine energia iubirii la tine, graţie divină. „Faptul că ne abatem de la iubire ne duce în suferință și ne îmbolnăvește pe toate planurile”, spune Marius Ghidel. Deosebite prin tot ce cunoaștem a fi experiența unui om, trăirile lui Marius Ghidel sunt un pretext pentru a dezvălui cunoașterea spirituală în subconștientul lui și s-o prezinte oamenilor. Învățăturile lui spirituale aplicate zilnic, pot schimba viața unui om, cum ar fi: Eliberarea de sub povara suferinței prin eliberarea de ego, de grijă, de umbrele care întră în viața noastră și se transformă în frică… Suferința omenească, căderile din inconștiența lui, – împlinesc destinul pentru care a venit în trup. Omul are nevoie de experiență proprie pentru a realiza unele lucruri, dar nu fiecare este în stare să descifreze, fie să formuleze sentimentele sau emoțiile sale. Cartea vă poate veni în ajutor: învață cum să faci pașii necesari pentru a vindeca sufletul, trupul și viețile, în întregime.
„Dacă în tine este iubire, atunci nu se poate să mai vină cu răutate. La tine vine exact ce ai în suflet. Ai dragoste, doar cu dragoste se vine la tine. Ai război, cu război se vine. Omul care vine din față și-ți face o răutate este din tine. Faptul că în viață ceva nu îți merge bine este tot din tine. Toate vin din noi, sunt negațiile și condiționările noastre. Că noi am condiționat viața și am vrut să fie cum vrem noi. Și atunci ea îți arată ce este în tine. Nu poți să te superi pe ce este din tine, sau să învinovățești exteriorul pentru ceea ce ești tu. Absurd. Oprești din tine atacul și se oprește din afară. Pentru că în fundal orice condiționare este una. Adică te cerți acasă și te trezești că nu găsești un serviciu. Te superi pe el sau îi spui ceva, și acest atac îți blochează ție împlinirea în altă parte unde ai nevoie cel mai mult de o rezolvare. Deci tu nu ai voie să ai nicio critică, acuzație, nemulțumire față de nimeni. Pentru că judecata ta repetată întră adânc și se transformă într-un atac din afară. Într-un dușman. În momentul când ataci, tu îți întărești ego-ul, și el naște automat un adversar. Tu l-ai născut. Agresivitatea lui sunt ăia din afară care îl atacau. Primești din ceea ce ești. Nu ai voie să gândești rău despre nimeni și nimic. Dar este frumos că este așa. Să vezi ce forță este dacă înțelegi acest principiu. Când renunți la viața ta, celălalt nu mai poate să te lovească. Că el lovește cu forța opoziției tale, dacă renunți, că să facă? Nu ai voie să gândești negativ despre nimeni, că îți faci singur rău. Când renunți la negativitate, renunți la eu… Eul este o condiționare a ta. Rolul răutății tale este doar să-ți facă rău. Și până la urmă faci un rău ca să atragi alt rău care să te scadă. Și dacă insiști, înseamnă că vrei o durere mai mare. Ego-ul se hrănește cu durere. Și te lovește când tu ești cel mai comod așezat și îți este cel mai bine… Tot ce trăiești în viață vine din tine… Numai când te predai vine miracolul în viața ta”
„Atitudine de Lider” de Keith HARRELL. Cum să preiei conducerea prin dobândirea capacităților de a-i influența pozitiv pe alții pentru a da ce au mai buni în ei.
Te gândești vreodată la puterea cuvintelor și la modul în care cuvintele părinților își fac drum în mintea copiilor? Îți aduci aminte cuvinte auzite în copilărie care încă îți afectează viața și astăzi? Din interviurile cu liderii remarcabili s-a evidențiat o tendință. Părinții lor au avut aproape întotdeauna atitudini pozitive și și-au influențat puternic copiii. Mulți americani aflați în funcții de conducere își amintesc afirmații repetate în copilăria lor, auzite de la părinți:„Merită să muncești din greu pentru a obține un lucru pe care merită să-l ai”. (din capitolul Puterea Minții)
Indiferent ce rol ai într-o organizație, fie că este vorba de afacerea sau comunitatea ta, fiecare are șansa să facă un lucru deosebit. Nu contează dacă ești extravertit sau introvertit, dacă ești curier sau membru al consiliului de conducere. Ai șansa să faci ceva deosebit.
Oamenii dornici să investească energie și pasiune sunt cei care conduce în viitor. Când punem în practică aceste convingeri, descătușăm creativitatea și apar tot mai multe idei în fiecare colț. Drept rezultat, vom avea un avantaj competitiv. Oamenii minunați, stimularea creativității și inovația… ia atitudine pentru a fi luat în seamă. Fă ceva deosebit, indiferent de fișa postului sau de funcția ta. Dacă facem lucrurile bine, ne vom dezvolta. Prin dezvoltare, se vor crea posturi minunate, vor fi promovări și oportunități de a conduce…
Dacă poți realiza ceva deosebit în grupul de oameni care-ți place și cu care te bucuri să-ți petreci timpul, vei avea parte de multă recunoștință și de multe satisfacții în viața ta.
Oricine poate fi un lider. Nu trebuie să ai o poziție de conducere pentru a influența pozitiv alte persoane. Dobândirea calităților de lider este cheia spre împlinire personală și profesională și este direct legată de influența pe care o exercităm asupra vieții altor persoane. Capacitatea de lider este molipsitoare în cel mai bun sens al cuvântului. Angajamentul de a da ce avem mai bun și de a-i inspira și pe alții să dea ce au mai bun este fundația unui model de conducere care-i motivează și pe alții să reacționeze în același fel. Conducerea eficientă este un produs secundar care rezultă din dobândirea și punerea în aplicare a atitudinilor corecte. Trăsăturile care rezistă timpului – precum cinstea, integritatea și responsabilitatea – sunt cele care îi fac pe oameni să aibă încredere în liderul lor. – Atitudinea și aptitudinea îți determină altitudinea, – spune autorul.
„Harrell este ca un steag care flutură chiar și atunci când nu bate vântul” (Wall Street Journal)
„Găsește-ți starea de echilibru” de Tracy, Brian; Stein, Christina
Clarifică-ți prioritățile, simplifică-ți viața și realizează mai mult. – Calea spre succes începe cu primul tău pas. „O călătorie de o mie de leghe începe cu primul pas” – a spus-o chiar Confucius. Obiectivul tău ar trebui să fie acela de a reduce pesimismul și emoțiile negative și a-ți spori optimismul și gândirea pozitivă! De îndată ce ai o viziune clară privind viitorul tău, întoarce-te în prezent și pune-ți întrebarea: „Ce trebuie să fac pentru a ajunge la acest ideal?” În acest volum vei descoperi și vei învăța cine ești cu adevărat, ce valori stau la baza credințelor, atitudinilor și acțiunilor tale și ce trebuie să faci pentru a-ți crea un plan care să-ți asigure o viață plină de pasiune și sens pe direcția aleasă de tine. Că îți stă în putere să începi viața fără regrete și în care să te simți deplin angajat în relațiile tale și în tot ce faci. Viață ta, în care fiecare zi să aibă sens și scop și să-ți aducă bucurie! Poți avea o viață pozitivă și în echilibru complet cu Eul tău profund. Când găsești echilibrul în viață și acționezi în acord cu tot ce ai mai bun, te vei bucura de o fericire binemeritată și de armonie între toate elementele care formează o viață de succes, asa cum ți-o definești tu. În zilele noastre, toată lumea are prea multe de făcut și prea putin timp disponibil. Evident. că și tu te simți adesea copleșit de obligații, sarcini și responsabilități. Provocarea este sa îți simplifici viața, astfel încât să petreci cât mai mult timp cu lucrurile cele mai importante pentru tine și cât mai putin cu cele lipsite de importanță. „Ar trebui să avem toți în minte că cea mai mare glorie a vieții nu constă în faptul de a nu avea niciodată eșecuri, ci în a fi capabil să te ridici după fiecare eșec” (Nelson Mandela). În final, îți concentrezi mintea pe cele mai importante lucruri pe care le poți face zilnic pentru a realiza ceea ce-ți dorești cu adevărat. Când decizi să creezi ceva, începe cu credința că tot ce trebuie sa faci este să identifici și să dai deoparte toate căile care nu funcționează. Apoi, rămâne doar acea cale care funcționează!
„Știi de ce ești singură?” de Lane, Laura; Spera, Angela
O carte plină de umor și de sfaturi practice. Morala pe care o vei desprinde din acest volum va face experiența întâlnirilor romantice cu mult mai fezabilă, un pic mai puțin ciudată si, chiar distractivă! Dacă vrei să nu rămâi singură, citește această carte. Un extraordinar ghid de dating, deopotrivă inteligent și amuzant, care chiar te-ar putea ajuta să-ți găsești partenerul de viață. O lectură de neratat atât pentru celibatare, cât și pentru cele care și-au găsit deja marea iubire. Unele domnișoare se plâng / Se amuză, iar voi trageți concluziile: „Poporul este singurul îndreptățit să ia decizia! Nu un grup de oportuniști. Noi, cele singure, suntem nefericite. De fapt, suntem chiar Les miserables. Revistele pentru femei și cultura de masă au mințit o țară întreagă. De noi depinde să răsturnăm această orânduire și să alegem ca „întâlnirea cu sex” să aibă loc oricând dorim noi!” „De fiecare dată când vreau să cunosc un bărbat, mă lupt cu această regulă de fier. Câteodată vreau să facem sex după două întâlniri, altă dată după zece. Mă tem să nu fiu catalogată drept o curvă sau mironosiță. Trebuie să preluăm controlul. Se impune un coup d’etat (lovitură de stat)!”
Morala poveștii: Știi de câte ori o fată i-a spus unui bărbat: „Jur că nu fac niciodată asta?” Și pentru un bărbat nu contează dacă este prima sau a zecea oară. Pur și simplu, asumă-ți alegerea! Asumă-ți decizia și nu o prefață cu un bizar dans al vinovăției. Îl faci să se simtă prost pe bărbatul cu care ești, iar tu treci drept o persoană lipsită de încredere în propriile decizii, fapt care nu interesează și nu atrage pe nimeni! Dacă te simți vinovată într-o relație, probabil că nu ești de fapt pregătită pentru ea și ar trebui să mai aștepți. Nu e nicio rușine în asta. Dezvoltă-te personal în ceea ce-ți dorești, și poate… într-o altă relație!
Managementul Timpului Tău – Ghid de gestionare a stresului pentru cei copleșiți de probleme și responsabilități -, de Rita EMMETT
Câte ore pe zi dedici muncii? Te simți epuizat și copleșit pentru că nu poți să te rupi niciodată din telefon sau mesageria electornică? Problema nu este lipsa timpului, ci cum folosești timpul. Nu contează cât muncești, ci cât realizezi. Și pare că, uneori, preocuparea principală este să părem ocupați, nu să fim productivi, acest lucru poate fi valabil chiar și atunci când nu ne privește nimeni.
#Managementul_timpului este un #ghid_de_gestionare eficienta a timpului tău, timp alocat vieții profesionale, personale, familiale și sociale, calculate si analizat 24 din 24 de ore, 7 zile pe săptămână. Gestionarea proasta a timpului tău duce la epuizare fizica și psihica, motiv pentru care #Rita_Emmett vine cu tehnici și strategii de gestionare eficienta a stresului, extrem de bine structurate si argumentate, pentru cei copleșiți de probleme și responsabilități.”Viata” spune ea, “ este ca un cont în banca. Trebuie sa faci depozite sub forma lucrurilor care contribuie la buna ta condiție fizică, intelectuala, emoțională și spirituală. Dacă doar faci mereu retrageri pentru munca și alte obligații și nu mai depui nimic în loc, vei ajunge la epuizare. Epuizarea fizica și psihică, ți nu numai este decât un pas pana la depresie, ruperea relațiilor, dificultăți financiare, probleme de sănătate.” Cartea de fata îți oferă strategii, tehnici, sugestii și idei pentru a scăpa de stres și de simptomele care îl însoțesc. Cu putina chibzuință – și câteva schimbări- poți învăța cum să continui să muncești, eficient și productiv, dar fără să te stresezi și să-ți rămână timp pentru activități care îți plac cu adevărat. Când începi sa-ți acorzi grija de sine, recompense și apreciere, vei fi uimit sa constați ca îți regăsești cheful de viata, entuziasmul și energia. Aceasta carte îți va arata cum sa atingi acel echilibru. În plus te va ajuta:
-Să întelegi ca a învăța să-ți gestionezi stresul poate fi unul dintre cele mai grozave daruri pe care ți le poți oferi;
– Să constiențizezi ca soluția nu este eliminarea totala a stresului;
– Să descoperi cai de a adăuga distracție vieții tale;
– Să reevaluezi sentimentul de vinovăție ce poate apărea atunci când faci ceva ce adăuga bucurie în viața ta;
– Să intelegi de ce este crucial sa încetezi sa fii perfecționist (și cum să faci asta);
– Să găsești căi pentru a-ți simplifică viața;
– Să elimini oboseala și să te simți plin de energie…
Svetlana Vizitiu, prezentare / recomandare de carte de la Biblioteca Municipală B.P.Hasdeu. Vino la #BM!
Oamenii sunt creaturi uimitoare, și printre ei există persoane cu adevărat extraordinare. Persoane care au ajuns la fund, au fost bătute de soartă, iar acum stau în fața noastră, atingând un nou nivel. Sunt femei și bărbați care la un moment dat au pierdut tot ce-i făcea fericiți și-i inspira să-și continuie drumul. Ei au găsit puterea necesară pentru a se ridica. Ei au renunțat la suferințe, nedorind să se concentreze asupra trecutului. Acești oameni cunosc ce este frica și disperarea, dar nu au altă posibilitate decât să-i opună rezistență. Ei nu sunt superiori. Ei, ca și ceilalți, se înfurie și se indispun dacă li se întâmplă ceva rău. Singura diferență este cât de repede revin la viață!
Facebook uneori amintește de minunatele publicații vechi. Și brusc realizezi că nu ești obosit deloc. Ce soartă, propagandă și alte prostii – doar o pată murdară momentană pe mantia ta. Ploaia o va spăla și tu vei merge mai departe. Există Moldovenii și există dușmanii lor. Există prieteni sau amici de moment și cei care gândesc și respiră în unison cu tine. Primii… îi folosim, iar cu ceilalți – împreună vom construi și vom proteja. Ce bucură – pe cei din al doilea rând îi cunoști mai mult, iar pe primii – mai bine!
Cei mai frumoși oameni – eu îi numesc pe cei care au fost nevoiți să se confrunte cu viața reală, cu toate problemele și nedreptățile ei. Pe cei care au simțit vulnerabilitatea și deznădejdea, care au fost expuși unui adevărat pericol și au depășit dificultățile. Și nu neapărat se disting printr-o frumusețe exterioară incredibilă. Frumusețea lor este una specială.
Oamenii răi te vor critica, îți vor reaminti excesul de greutate, spunând că își fac griji pentru sănătatea ta. Ei adesea mint, le place să înfrumusețeze și să exagereze lucrurile. Ei nu știu să fie prieteni, nu au conștiință și compasiune. Ei sunt alături de tine când totul este în regulă și sunt alături de tine când totul este rău, dar nu te ajută niciodată dacă le ceri ceva. Fiind alături de astfel de persoană, simți anxietate inconștientă. Astfel vă afectează biocâmpul lor. Iar un prieteni bun e acela care vine cu un ajutor real, te susține necondiționat, fie în orice caz e alături, atunci când alți „prieteni” se consideră cei – la o vorbă inutilă, un pahar de vin și care îți ridică tensiunea te tot criticând…
De aprecieri au nevoie faptele, nu – cuvintele. Cuvintele au un sens bine definit la origine, totul e… ca noi să le înțelegem și să folosim problemele cu care ne confruntăm ca pe niște oportunități de a crește înșine. Prin cuvinte, cu toții ne iubim unul pe altul, iar faptele diferă, ne demonstrează contrariul. Nu poți să uiți un om. Poți să-ți schimb atitudinea, dar să-l uiți, niciodată. Dacă nu-ți poți explica, de ce suporți și ierți dificultățile unei anumite persoane, înseamnă că îl iubești cu adevărat…
Un șef bun atunci când selectează subordonații, acordă atenție, în primul rând, caracterului, apoi – abilităților lor morale sau fizice. Dacă există caracter – vor fi și rezultate!
Unii șefi suferă de febră stelară, încep a dori faimă, nu neapărat la începutul carierei, – dar ajung la această etapă cu caracterul deja obstinat și veșnic nemulțumit de rezultate, care interferează foarte mult în muncă și comunicare cu oamenii. Ei nu pot trăi fără control și le place când ceilalți sunt sub controlul lor, nu au timp de discuții normale, mici pentru a rezolva un conflict simplu (poate doar pentru acelea care i-ar înainta în societate în funcții mai avantajoase). Sunt zgârciți cu laudele și caută defecte în orice. Au un deosebit talent în arta manipulării, apasă fără mustrări de conștiință pe locul dureros pentru a obține ceea ce are nevoie, taie din performanțele celorlalți fără motive intemeiate… Dacă sunt vinovați de ceva, vor da vina pe terți și nu își vor recunoaște vinovăția. Vor găsi o sută de motive pentru a nu te ajuta atunci când ai o problemă, nici dacă ești o persoană social-vulnerabilă. Șefii egoiști „împrumută” idei, proiecte pe care apoi se fac autori; crează o echipă unică, adoră să incite „calm” colegii, provocându-le emoții negative pentru ceilalți colegi din jurul lor, convingându-i să se certe între ei. Adesea ei sunt invidioși, îți vor spune că ai un coleg sau partener rău și că îți doresc tot binele, că ești prost plătit etc. – sunt gata să critice tot ceea ce ai, pentru a te umili și a-ți reduce respectul de sine, fie pentru a te elimina din colectiv. Aproape toți oamenii răutăcioși din fire nu știu să se bucure de succesele altora, și creează condiții insuportabile în echipă, atunci când încerci să-i înfrunți, ori ai făcut o remarcă într-o ședință a serviciului.
Iar succesul într-o carieră depinde nu de cât de mare e funcția de care dispui în societate, sau câți bani ai câștigat, succesul se referă la cât de pozitiv poți schimba viața oamenilor și condițiile de muncă în care lucrează ei! Iar un șef rău face tot posibilul pentru a fi el evidențiat, nu și toți colegii lui. Ostilitatea, izolarea de colegi, fanteziile și emoționalitatea instabilă – e primul semn de un caracter dificil sau, tulburare mintală. De aceea, șefii chiar dacă sunt profesioniști extraordinari cu abilități nemaipomenite și decorații naționale, trebuie mereu schimbați la fiecare 4-5 ani măcar și pentru o pauză utilă sănătății și pentru a se debarasa de ego-ul dezvoltat între timp…
Cel mai impresionant lucru este profunzimea emoțională, capacitatea de a găsi un echilibru între probleme și sentimente. Fiecare dintre noi are eșecuri, dar cu fiecare greșeală devenim tot mai înțelepți. Unii oameni cred că atunci când învățăm o lecție – durerea dispare, chiar dacă sufletul și corpul sunt acoperite de cicatrici. De aceea, oamenii frumoși nu se laudă cu un drum de viață simplu. Nu poți aștepta vindecare, dacă pentru început nu accepți problema. Frumoși – oamenii nu se nasc, ei devin pe parcurs prin faptele lor… Doamne ajută!
Te-ai înecat vreo-dată-n om? – Nu, pentru o oră sau moment, Așa, – pleoapele închizând, Să pierzi a timpului noțiune?
Atât de mult că doar la un gând, Să simți a neuronilor rotire, Să-ți bată inima cu ritm, Tu să dansezi la nebunie…
Să mori de dragoste-n tihnă. Ca-n focul înghețat când te atinge, Strigând surprinzător, de fericire, Și brusc să simți ce dur te frige…
Din interior – un strigăt pierdut. Suficient cât pentru o clipă să fii a lui, Pentru a uita ce-a fost neplăcut, Atunci când te cuprinde el, și nimeni altul…
Afaceri? Probleme? – O, Doamne, lăsăm pentru-apoi… Eu nu știam că-n veacul 21, Aceste simțiri se adună-n -doar-unul, Că te poți îneca în omul, Fără de care nu poți respira cu anii… ❤
”Ești un dictator”- îți vor spune copiii uneori. Te superi imediat și le răspunzi cu lacrimi: ”Sunteți niște nesimtiți! Pentru voi – nu contează cât m-am străduit pentru voi, cât de mult vă iubesc, oricum sunt rea în ochii voștri…” Ca de obicei, cu așa emoții îți ieși repede din fire. Astfel, și copiii mei fiind cu capul în nori, adesea nu mă ascultau, fie se făceau că nu mă aud; ce era caracteristic vârstei lor adolescentine. Pentru ei e invers, cică ”eu nu-i ascult, nu-i aud”… Dacă e o ceartă, deci… eu ”nu-i iubesc” și niciodată n-am fost mamă ”bună”. De fiecare dată când ne contraziceam, situația atunci devenea insuportabilă… Au mai crescut, au inceput să realizeze multe lucruri în mod serios… Odată cu ei, continui și eu să mă deșteptez… Recunosc, că azi realizez că și eu am fost un copil dificil la părinții mei…
Pare cicălitor, însă eu mereu mă țineam scai de ei, de copiii mei! Eu, cu educația mea, așa cum simțeam sau cum știam mai bine: ”Draga mea/dragul meu, – te iubesc atât de mult, nu-ți face rău cu mâna ta, că apoi nu te vei simţi bine”; Vei rămâne trist la aceste amintiri atunci când te vei maturiza; ”Nu te încrunta, că vei avea riduri devreme”; ”Nu-ți rupe coșurile, că vor rămâne semne pe față”; ”Nu face dezordine, nu arunca fărimituri pe jos…” sau, ”Nu-ți mușca buzele, nu-ți face piersing, tatoo, nu mânca gras, nu veni târziu acasă… – nu…, nu…, nu…!”; ”Dragul meu, te implor, hai să mergem la un medic, să facem investigații, că țin mult la sănătatea ta, scumpule!..” Dar, fiecare continuă cu ale sale: egocentrici cu refuzurile lor. Pentru că mama nu este o autoritate. Bineînțeles, eu nu rezistam și începeam să țip, nu știam cum să fac să fie bine, cum să aranjez lucrurile în mod normal… Greu…
Și cineva dintre ei: ”Mamă, ce vrei? Nu fumez, nu beau, nu sunt dependent de droguri, nu stau pe la stații cu sticle de bere. Ce nu-ți convine, de ce ești nemulțumită, rea, nefericită?..”
Poate că sunt eu înţepată uneori, și îi plictisesc cu notațiile de profesoară? Îmi fac griji și vreau să-i feresc de toate rele. Sunt una ”cam” precaută din propria-mi experiența de viață… Nu toată lumea, la fel ca mine, a fost împroşcată cu conuri, învățând din greșeli proprii. Îmi amintesc de anii când eram tânără. În mod constant, aveam cumpene, atunci când puteam fi impusă să mă apuc de droguri, bătută sau doborâtă moral, și în acest timp… nu aveam nicio frică. Părea că eram în spatele tuturor certurilor, scandalurilor, chiar în cloaca centrului. Ce doream, aceea și făceam. Seara la dansuri, la un picnic între necunoscuți, mereu credeam că sunt în siguranță… Părinții departe, iar eu o căscată și surdă, dar cu ambiții, curajoasă și perseverentă. Cel mai important – în noi rămâne… educația nativă! Chiar dacă părinții sunt departe, genele vorbesc, sângele te următește, te păzește și se roagă pentru tine, te îndeamnă să-ți amintești că ești inteligentă, că ai mult noroc în viață și că Domnul te-a ferit de toate belelele, de nenorociri și de pericole de moarte, chiar daca ai fost la un pas de ele… Și, pentru că nu am fost bătută sau desfigurată, pot mulțumi doar bunului Dumnezeu, care are milă de mine și mă iubește.
Doamne ajută în continuare, nu mă părăsi nici pe mine, nici pe copiii mei! De aceea, le spun mereu copiilor: ”Fiți atenți! Nu aveți nevoie de loviturile vieții, de experiența pe care au trăit-o persoanele suferinde despre care auzim la știri. Vă rog, să țineți cont și de înțelepciunea mamei (a mea), despre ruga mea pentru voi, scumpii mei…
Fiecare din noi crede că are prieteni adevărați, doar eu sunt de părerea că, în primul rând, trebuie să fim atenți la sine, prietenii și colegii noștri de serviciu, cei ”adevărați”, pentru că anume din partea lor în viața noastră apar toate necazurile. Nu mă pot împăca cu faptul că unele persoane te folosesc în scopurile lor, și sub pretextul acțiunilor de binefacere, se promovează în primul rând pe sine, atunci când alături există cei care într-adevăr au nevoie de ajutor… E doar o picătură din nevoile mele, dar nu sunt deloc egoistă în acest caz…
M-am simțit bine fiind studentă, abia acum realizez acest lucru. Am trăit vesel și eram convinsă că așa va continua mereu. Am cutreierat pe acele timpuri prin multe mii de cărți, am călătorit prin civilizația Uniunii Sovietice, aveam dorințe, planuri, proiecte, idei și bani și, desigur, totul am împărțit cu prietenii mei. Mergeam cu ei la restaurante, discotecă, le făceam daruri, și necondiționat, ca apoi jumătate de lună să mănânc doar cartofi prăjiți… Păi, cum altfel? Era în firea mea, cea care a rămas de fapt la fel… Dar, parcă toate acestea sunt cele mai importante pentru noi în viaţă?..
Că atunci când lucrurile s-au inversat, unii s-au comportat ciudat, mi-au întors spatele. I-am șters din lista de prieteni, or, așa consideram eu că e ”basta cu ei”. Și, la prima vorbă le răspundeam cu bucurie… Ei mă contacteaza, le răspund, oricum bucuroasă… Ador să fiu pozitivă!
Am dat de alt adevăr foarte vag: în viață totul e întins, imprevizibil și schimbător ca anotimpul: astăzi, cineva spală la tine podelele, iar mâine, vezi, că vei face tu la el același lucru… Setea de putere și de bani distruge totul în jur, dar în special, sufocă glasul conștiinței. Și totul devine transparent că nu mai ai unde băga capul în nisip. Și… doare.
Îmi amintesc de disperarea mea. Bineînțeles, că sunt foarte vulnerabilă. Nu, eu nu cultivez nemulțumiri, pur și simplu, încerc să pun cruce pe astfel de persoane. Niciodată nu voi uita anii ”90” de coșmar, atunci când eu cu un copil micuț în brațe, ades nu aveam cu ce ne hrăni. Zi de zi, făceam mâncare din hriscă: că pe-atunci era ieftină. Reușeam să fac rost de un sac pentru depozitul meu din bucătărie. O preparam cu multă ceapă și devenea foarte gustoasă. Carnea de un kg, trimisă de părinții mei, o împărțeam în mici bucățele de mărimea unei cutiuțe de chibrituri sovietice, o puneam la congelator (un frigider procurat din banii proprii făcând Ikebana cu flori artificiale pe lemn prelucrat). Scoteam câte o cutiuță de carne și preparam o dată în săptămână. Sănduța mânca, apoi resturile îmi reveneau mie. Ce să faci? Salariul meu mereu era mic, remunerarea profesionalismului bibliotecar este și în prezent… de necrezut…
Despre datoriile la servicii comunale, eu câțiva ani nu reușeam să le întorc acestui stat care mă mânca de vie cu legile lui… Ce-i cu disperarea? – Atunci când brusc a venit timpul fericit cu privatizarea pentru cei apți de a vinde ceva, de a cumpăra, cu abilități de a comercializa sau a specula ușor, și pentru persoanele la fel ca mine a venit sărăcia și foametea, și atunci așa zisii prieteni pe care i-am ajutat cândva nu mi-au sărit în ajutor… Iar eu am pierdut toate economiile mele la Banca de economii, care mi-a păpat rublele transformându-le intr-un leUșor fără valoare… Dar nu realizam întru totul situația… Încerc să mă justific, că nu sunt o frustrată și nici nu țineam pică pe cineva! Doar eram optimistă și pozitivă, nu cedam lacrimilor…
În continuare, eu nu mă pot debarasa de încrederea mea în oameni! Pur și simplu, acum… amintirea doare. Multe prietene au început o viață de succes, câștigând sume enorme de bani, procurând apartamente, mașini, călătorind prin Emirate sau Maldive, pe când eu fără invidie pe ei, dar abia de o scoteam la capăt cu micuța mea fiică, abandonată de tatăl ei, care nu vroia să audă de noi. Când Sanda avea trei ani, a fost operată de peritonită. Muream de sete în spital, țintuită lângă patul ei, nu mă puteam urni din loc de frică s-o las singurică. O cană de apă nu avea cine să ne aducă. Telefoane celulare nu existau… Am reușit odată, disperată, să-l sun de pe un telefon fix din biroul medicilor în care m-am strecurat fără voie, și prima întrebare de la tatăl fiicei mele a fost: ”Cui seamănă și ce ochi are?” (așa a fost și la maternitate) și nici nu m-a întrebat dacă avem nevoie de ceva, n-a mai venit nici cu o sticlă de apă. Iar chirurgul care operase fiica mea, îmi tot aducea aminte de banii pe care nu-i puteam oferi, nu aveam de unde-i căpăta. Reușisem să-l domolesc cu o sticlă de coniac și el oricum rămase nemulțumit… Ulterior, acest chirurg grăsan a fost concediat din același motiv, probabil că s-au plâns mulți pacienți pe el… Bagdaprosti că nu ia făcut rău fiicei mele…
Iar amicele sau colegele îmbogățite într-un ceas de bun augur deja nu mai găseau timp pentru mine. Eu, fiind credulă și fidelă, afectuoasă în relații legate pe viață, continuam să fiu atrasă de prieteni, cei care repede m-au înscris în lista aviatorilor căzuți la pământ. Cu un ton de șef spuneau: ”Ei ce, Svetlana, ești mamă singurică, trebuie să te măriți cu cineva. Ce-i aici rău, că e grăsan și zgârcit? În schimb, va aduce totul în casă. Hai, că n-ai încotro, că nici tu nu ești o sfântă, ba și cu hipoacuzia ta, greu îți vei găsi ceva mai bun.” Da, sunt hipoacuzică, e din copilărie, o istorie destul de lungă… O prietenă medic, la care țineam mult, atunci când am nimerit la spital cu tratamentul la ea în secție, mi-a spus că conform regulamentului, eu trebuie să achit zilnic patul, ori să vorbesc cu medicul șef al spitalului ca să-mi dea permisul. Ah, da! și asistentelor medicale să le aduc ciocolate ”măcar de celea de trei lei”, că așa se cuvine… ”Doar te ajută părinții, nu?” Părinții chiar mă ajutau, mai tot timpul, doar că și ei au ajuns la o etate, încă mai au și alți copii în afară de mine, plus și nepoți. Poate nu e în ordine ceva cu mine, ce am eu și n-au alții?
După anii ’90. Când i-am adus prietenei mele medic un coniac și o cutie cu ciocolate, și mi-a spus că flori ea nu mănâncă, alcool nu bea, iar dulciurile nu sunt bine pentru sănătate. Înțeles-am, că se săturase de astfel de cadouri din partea pacienților. De atunci, eu cu amarul pe suflet, am început să realizez diferența dintre relațiile de prietenie și prietenii adevărați, astfel am rămas mâhnită de tot. Sincer, niciodată nu mi-am dorit acest discomfort în sufletul meu… Continui să țin la oameni. Rămân o persoană foarte sensibilă și vulnerabilă: câteva aluzii sau reproșuri directe mi-au fost de ajuns pentru toată viața. Și în present, apar amicii sau colegii care îmi dau de înțeles despre incoerența mea cu o atitudine ”nu ne este de tine, trebuie să facem valizele că plecăm la Dubai sau la Londra să întâlnim Revelionul”. ”Tu oricum nu auzi, vom vorbi ”pe urmă”, vezi că nu se leagă comunicarea, nu te implica” sau ”tu și așa nu vei înțelege despre ce e vorba, deci n-am timp să-ți lămuresc”. În continuare, fără comentarii. Vorbe-n-vânt și fără explicații…
Unele persoane au beneficiat de promovare în carieră cu ajutorul meu în publicațiile sau filmările din mass-media, TV, fiind invitați la variate evenimente culturale, fie chiar și cu o soluție la problemele sau planurile lor. Am făcut-o fără rezerve și aluzii, prin serviciul meu, prin evenimentele clubului, cu programe on-line sau cărți pentru studii, informații pentru referate sau rapoarte etc. Nu regret, toate am făcut-o din inimă. Fără cerințe sau condiții. Cu toate acestea unele persoane continuau neapărat să menționeze: ”Nu tu promovezi Clubul ”Impresii din viață și cărți”, ci noi… te promovăm pe tine.” A fost de la o persoană care susținea ferm că îmi este prietenă, că o pot suna și noaptea, iar după ce i-am făcut legătură cu zeci de personalități, pe care îi făcea ou şi oţet înainte, – ea şi-a creat relații convenabile pentru a petrece timpul distrându-se; m-a eliminat din clubul la care eram fondatoare, m-a vorbit din spate şi ghiontit în suflet. Sănătate le doresc şi celorlalţi care se dau mari şefi şi aleg la care întrebare să-ţi răspundă- ţie, omului simplu diferit de funcţia lor… 😀
Desigur, sună copilărește, dar nu sunt imatură. M-a durut, dar precum se cântă, totul e trecător ca toate celelate din istorie, și nici eu niciodată nu rămân cu ranchiună. Bine că e mai târziu… Nu învăț eu și nici nu mă pot obișnui să nu continui să cred în oameni… Bineînțeles, că cu toții avem familii, probleme, scopuri, planuri, dar nu la aceste lucruri m-am referit până acum. Mă conformez, și în continuare rămân fidelă legilor Domnului în care cred. Nu mă impun nimănui, și nici nu mă leg de cineva pentru un scop oricare care îi vine în mintea cuiva necredincios. Pur și simplu, aveți grijă să nu suferiți din cauza acestor persoane indiferente…
Clubul ”Impresii din viata si carti’‘, în continuare, nu mai derulează, după cinci ani ce m-au obosit… Întotdeauna a fost cu acces liber si fără plată pentru fiecare doritor de a participa, și ca protagonist și ca public, necondiționat. Nu făceam niciodată din protagoniști persoane utile subsemnatei, nu am avut și nici nu am vreun scop ascuns precum o pot crede unii. Basta.
Într-o Duminică am mers cu fiica și nepoțelul la plimbare. Ziua ceea, printre multe altele, îmi va rămâne memorabilă prin emoțiile şi lacrimile provocate de o bătrânică necăjită, care vindea trandafiri albi ofiliţi deja. Nimeni nu le cumpăra trecând pe-alături. Am simțit educația și modestia ei… Și câtă bucurie a fost în ochii ei, atunci când le-am cumpărat… Am fost binecuvântate. Astfel eu înțeleg o caritate… O caritate fără parade și bani plătiți pentru a hrăni sponsorii în restaurante, – acești bani care ar fi ajuns pentru ca câteva familii să-și permită fără grijă să procure de-ale gurii pentru timp de un an… Mergeam apoi cu fiica mâhnite și plângeam de durere pentru ea: statul nu poate ajuta în mod constant aceste persoane vulnerabile, doar de cu o pensie mizeră care nu ajunge pentru un trai decent…
Nu pot oamenii să fie mereu tineri și subțiri. Dar, poate de aceea și mă lasă Domnul tânără nu doar cu spiritul… Am decis să dovedesc că am voință şi un caracter dur ca cel al tatălui meu: cu calitățile care m-au salvat în diferite perioade și situații… Uneori sunt nevoită să dau din coate, și dau vina pe aceste legi de mentalitate instabilă în Moldova…
Dar, a venit timpul să spun că lucrurile nu stau chiar așa cum par! Pare că am început să cedez și azi îmi vine foarte greu. Am nevoie de ajutor, pentru că mi s-a îmbolnăvit fiul greu. Aștept ajutor și nimeni nu mi-l poate oferi, iar eu nu găsesc de loc scăpare din situația asta. Pentru ce m-a făcut Domnul să îndur atâta? Doamne, ajută-mă! Salvează-mi fiul, te rog! Fiul meu care a fost pradat si tradat de prietenii proprii, ca urmare, e singur și nu mai are încredere în nimeni. Ceea că arăt fericită în poze, este doar o fațadă. Ceea că sufăr în continuare pentru copiii mei, este real… Fericiți putem fi pentru o clipă, atunci când și orice sclipire sau soluție în minte ne luminează… Cel mai greu e că atunci când apelez la cineva după ajutor, unii gândesc dacă pot alege dintre ajutor firesc și posibilitate de a-și trage foloasele pentru viitor… Realizez că Domnul mă pune mereu la încercări. Cum să rezist? Acum și sora mea cu cancerul și chimoterapii, dar e tare, are un caracter dur și Domnul o va salva…
Azi, fiul e mai bine, chiar și muncește. Sper să fie bine în continuare! Mulțumesc Ție, Doamne!
Orice viață are prețul ei. Viața nu e doar o primăvară. Mai vine toamna, apoi iarna. Pentru ce a creat Domnul anotimpurile? – Pentru ca să aflăm gustul primăverii. Orice viață, orice personalitate are prețul ei… Cei deștepți nu sunt atât în căutare de singurătate pe cât pot evita găștile create de ipocriți.
Nu m-am plâns, m-am confesat, dar voi cum doriți, mă puteți judeca… Am realizat și am constatat impactul celor scrise mai sus, sper să vă prindă experiența mea de persoană cu handicap. Cam des… m-am simțit discriminată! În pielea mea nu va fi nimeni, și nici eu – în cea a voastră… E ceva ce face parte în mine. În afară de mine însiși, nimeni nu-mi va lua apărarea. Cei săraci nu-și aleg locul de muncă, ci doar consimt ceea ce li se oferă. Ei se conformează. Promisiunile nu au loc atunci când e vorba de bani. Dar Dumnezeu îi iubește pe cei pe care oamenii îi jignesc…
Nu-ți face rău cu mâina ta! Viața merge înainte! Frustrările și supărările mereu rămân în urmă, și… nu uita că sunt doar lecții de viață! – Domnul e cu tine! AMINI!
Copiii din curte mă ignorau, și nu mă primeau în gască lor, la fel și cei de la grădiniță nu mă doreau în jocurile lor: pentru ei eram ciudată, o maimuţă fâlfâită care nu putea scoate un sunet normal. Dar eu tot mă țineam de ei, şi ei din nou mă fugăreau, strâmbându-mă şi arătând limba lor roză…
Mare pedeapsă e să nu simți bucuria comună, fiind printre oamenii. Eu, ca un catâr, mă înverșunam să întru în jocul lor, și nu puteam înțelege care e motivul supărării lor. Mă consideram fetiţă normală, veselă şi cuminte, precum sunt și ei, cu mare dorinţă de a se întrece cu mingea sau la loto… Nu mă doreau oricum. Le aduceam de acasă dulciuri, furam din bijuteriile mamei ca să le îmbunez inima, şi numai pentru ca ei să se joace cu mine. Mă țineam scai, şi eram geloasă că cu Ala Bala Portocala se poate juca, şi cu mine – nu… Acasă plângeam cu atâta suflet! Iată așa toată copilăria mea, ca apoi în adolescența mea să mă simt la fel de respinsă și singură… Nu se lega comunicarea, eram bucuroasă să tac, să privesc cum se joacă, doar să fiu în cercul lor, alături de ei. De astfel, m-am simțit mereu singuratică și batjocorită în societate. Acum, chiar îmi place să rămân singură, mă bucur să rămân și să trăesc cu imaginația mea unde eu sunt fericită…
Momente de ezitare, atunci când realizezi că nu ești ca toată lumea, dar ai încredere că poți fi mai bună, au continuat și atunci când am crescut mai mare, dar și la maturitate: realizezi că oamenii nu se schimbă, şi că calitățile caracteristice strict înrădăcinate de mic copil, nu dispar nici mai târziu. Rădăcinile dezvoltă alte modele mai dure în mintea ta, în interior: ele fie sunt, fie – nu… Şi – la o cumpănă de viață cu moartea, cu siguranță, apar din nou. Ca să descoperi adevărata ta înfățișare cu spiritul tău cu tot. Probabil, eu mă înfăţişez nu ca o persoană echilibrată, inteligentă, ci care s-a conformat cu pătimirile sale din viață… Dar, nu…
Într-adevăr, eu afirm ca o persoană vulnerabilă, cu o experiență de viaţă dezvoltată prin dizabilitate fizică ca lipsa de auz, cea care a cunoscut dintotdeauna ce poate simți real un invalid mereu obijduit de ceilalți, cei care nu știu cum e să fii în pielea şi situația ta, şi nu o vor simţi niciodată. Familia și prietenii care au grijă de persoane cu dizabilități, pot să te ajute, să te compătimească, dar nici ei nu vor simți adânc drama ta. Apropiații te consideră omul drag și o persoană normală, se comportă adecvat. Ei înțeleg totul… Insă, au şi ei viaţa şi problemele lor. De ce să-i judec eu. Ba niciodată! Pentru că… nici eu nu pot ”suferi” persoanele ca mine. Ele mă fac să plâng, şi eu, pur şi simplu, am obosit de durere…
Prima mea amintire cu tăticul e dintr-o zi de iarnă la săniuș în troiene de zăpadă, Aveam patru ani, probabil. Eu, fiind foarte mică și slabă, împotmolită într-o blană de urs, îmbrobodită cu un pled fin, dar gros și cald, plus o cușmă deasupra pe cap, legată strâns cu un fular la gât și peste nas, ca să nu răcesc. Și tata cu gura-i aburindă de ger, mă lua în brațe, apoi mă stabilea bine în sanie pentru că atunci când mă pot răstogoli să nu mă lovesc, și mă ducea cu o viteză nebună prin ninsoare în soarele sclipitor de nea, și eu fericită, râdeam de spaimă și fericire. Încă nu puteam vorbi, şi atunci părinții mei au descoperit că nu aud, – de vină fiind o eroare stupidă a medicilor care m-au supradozat cu antibiotice de streptomițină! Am fost marcată pe o viață întreagă, lipsindu-mă de multe plăceri ale vieții la care au acces toţi oamenii ”normali”…
De mică am realizat, că sunt în viață, că am părinți, că sunt un copil fericit cu mamă și tată pe care-i iubeam: am simtit-o în acel moment când tata mă trăgea cu săniuţa cu o viteză la maxim în ninsoarea mare în soarele strălucitor, nu știu de ce, dar e prima ce am memorizat din senzaţiile mele de copil… Apoi, părinții mei se cuprindeau în bucătăria de pe strada ”Sciorșa, 6”, din or. Florești, într-o garsonieră pe care tata abia a primit-o de la serviciu: una fără veceu și baie, dar – a fost primul nostru locaș fericit, în care ne simțeam stăpâni cu acte. Surioara mea încă nu se născuse, eu mă cățăram în brațele părinților, – ambii mă sărutau, și tata mă dădea cu ”huța” atât de vioi pe genunchii lui, că mâina mea stângă a trosnit brusc, și ei speriați m-au dus la urgență. Acolo medicul mi-a bandajat strâns brațul cu tifon, și apoi, noi toți fericiți că n-a fost nevoie de gips, am mers acasă! Am simţit că sunt şi pot fi iubită!
În curtea noastră mare cu vecini era un cucoș mare și rău, cam la nivelul meu de înălțime a celor cinci ani: că eram ca o prichinduță. Mă speriase groaznic: eu fugeam de scăpăra pământul, și cucoşul – după mine să mă ciupească. Am rămas șocată și mult timp mă temeam să merg chiar și la veceul de afară. Am tăcut sau mă bâlbâiam mult timp, or, nu știam cum să le explic părinților despre frica de acest cucoș, dar mama a aflat și i-a spus tatălui… Nu știu , probabil că cucoșul a dispărut, nu știu… Cert, că stăpânul lui se certa cu toți din ogradă, și timp îndelungat îl lăsa să zburde liber să sară la vecini, sau poate încă nu dorea să pape răcituri. Spaima de cucoș m-a marcat pe multă vreme, astfel că nu eram sănătoasă la cap şi săream la bătaie la toţi care mă obijduiau.
Părinților îmi era rușine să recunosc că nimeni nu mă iubește acolo, printre străini. Apoi, am realizat, că dacă vrei să obții ceva, trebuie să te lupți, chiar și pentru scurt timp, atâta timp cât se topea bomboana în gura ”prietenei”, care apoi mă înjosea şi mă strâmba din nas. Aveam exemplu părinților mei tineri și curați la suflet, că cu oamenii trebuie să fii cuminte, răbdătoare și ascultătoare. Prin ereditate aveam mari abilităţi şi talente încă nedescoperite atunci… Am fost inocentă, modestă sau rușinoasă, tare de treabă fetiță, până când și… răbdarea mea a plesnit, asta ca urmare, când am mai crescut nițel. De la șase ani ai mei, cel care mă strâmba din nas și mă făcea fâlfâită… o lua la ”bot”, în special, au avut de suferit băieții, pe care fetele le puneau la cale să mă bată. Copiii devin răi după ce văd cum se comportă alţii în diferite circumstanţe, şi pentru că fac ceea ce văd acasă, observă totul, atitudinea părinților unul față de altul, a celor din stradă și, în special, ce văd acum la ecranele TV… Copiii observă totul, chiar și de la trei ani adulmecă și rugumă cele întâmplate, ca peste ani ani să înțeleagă real ce a fost într-adevăr… Niciun copil nu se naște rău, – răutatea se învață, se împrumută/ se dezvoltă în mediul care el crește, fie (nu) este educat…
La cinci ani mă înecam în bazinul grădiniței și – noroc, că copiii au ieșit deja din bazin, şi doar atunci educătoarea a observat lipsa mea și a reușit să mă scoată din apă, ridicându-mă de braț. În aceste clipe de cumpănă, atunci când mă înecam, a reușit să mă minuneze un Soare frumos dintr-un tunel care mă ademenea spre fericirea raiului, și era atât de sclipitor și frumos, că nu știam ce să fac, să mă supăr sau nu pe educătoarea pentru că nu m-a lăsat să văd finalul? Pe parcursul anilor am înțeles, ce a fost într-adevăr, și de ce educătoarea speriată nu le-a spus nimic părinților… Am realizat, că toată familia Vizitiu și Sinchevici (din partea mamei) se rugau permanent pentru mine, o știu cu siguranță, pentru că și acum simt că miracole care se întâmplă, atunci când ai credință în Dumnezeu…
Iar eu fiind primul lor copil, prima fetiță scumpă și adorabilă, firavă și bolnăvicioasă, cum să nu mă iubească? Astfel, ar trebui să gândească oricare părinte pentru copilul lor, și la supărare ambele părţi să înveţe să ceară iertare… În primul rând de la sine, pentru a realiza care-i vina fiecăruia…
Cred eu, atunci când stai de vorbă cu Domnul, spunând Tatăl Nostru, El Îmi spune, ”dacă te ierți tu, Te iert și Eu”… Îmi știu păcatele și încerc să mă iert, în primul rând… Toată viața m-am simțit în siguranță grație părinților Vasile și Teodora Vizitiu, prin puterea rugăciunii pentru noi, copiii lor! Real, fiind ocrotită și ferită de pericole. Atunci când apar problemele și alte cumpene de viață, am fost mereu salvată mulțumită părinților, surorii mele, oamenilor dragi, prietenii, care prin rugă, gândul și faptele lor cu credință în Dumnezeu, m-au făcut să mă simt în siguranță, și cu stăpânire de sine. În copilărie atunci când în perioada sovietică ironizam ateic icoanele, – ei cu un al șaptelea simț, probabil, au știut că timpul le va aranja pe toate la locul lor, și eu voi prinde la minte, fără să-mi impună mult învățămintele, or să mă mustreze dur, ținând cont și sperând că voi deveni o persoană inteligentă, voi izbuti să ajung o luptătoare, și să mă feresc de sinestătător de oameni furioși și de faptele lor rele… Nu știu, dacă așa credeau și părinții cei străini din curte, care-și fereau odraslele lor de prezența mea atunci când apăream la joacă ”la cuibul cu nisip”, și mă considerau nebună și ironizau în fața părinților mei: ”Vom vedea unde va ajunge ”copchilul” vostru”…
”Să nu spui nimănui ce dureri te dor”… Eu consider că am izbutit, dar voi? ❤
P.S. De ziua persoanelor cu dizabilităţi strigaţi mai tare! Cel surd va auzi, cel mut va vorbi! Real.
Zilnic trecem prin aceleaşi locuri, pe lângă aceiaşi oameni, cu gândurile în mii de direcţii şi nu vedem nimic în jur! În goană nebună după supraveţuire, uităm de acei mai simpli, defavorizaţi, – persoane cu dizabilităţi, cei care ne iubesc necondiţionat şi speră să ne amintim de ei! Şi nu doar de ”Ziua” lor sărbătorită în mod ”legal”. Să nu uităm de cei mai sărmani, mai vulnerabili ca noi! Azi, e ziua persoanelor cu dizabilităţi! – cine se aminteşte în mod normal? Da, statul… Se consideră ca statul formează cei aleşi de noi, de popor… Când vom înţelege, că Statul suntem Noi???
Să le facem viaţa uşoară, dăruindu-le nu doar speranţe, un zâmbet, o vorbă bună, o mâncare caldă în această zi! – Să le oferim o Atitudine, o Atenţie în continuare! să le oferim locuri de muncă, salarii şi pensii normale pentru un trai decent şi tratament normal, astfel, ca în această zi să mulţumeasacă şi ei acestui Stat minciunos, în prezent. Pentru ei e mai mult decât suficient! Şi sunt mulţi: bunicii, părinţii şi copii noştri, vecinii noştri, prietenii tineri şi în vârstă, – toţi cei care acum sunt sunt lângă noi! Niciodată nu poţi şti, când dă nevoia peste tine! Doamne ajută-i!
#Svetlana_Vizitiu #Impresii_blog
Date importante:
#Ziua_Mondiala_a_Persoanlor_cu_dizabilitati. Marcarea acestei zile are ca obiectiv promovarea unei mai bune înţelegeri în ceea ce priveşte problemele cu care se confruntă persoanele cu dizabilităţi şi susţinerea demnităţii, a drepturilor şi a bunăstării acestora.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) arată că, în prezent, peste un miliard de oameni, circa 15% din populaţia lumii, trăieşte cu anumite forme de dizabilitate, 80% dintre aceştia provenind din ţările în curs de dezvoltare, iar 50% neavând acces la sistemul de îngrijire medicală. O statistică îngrijorătoare este şi aceea care arată că mai mult de 100 de milioane de persoane cu dizabilităţi sunt copii, iar probabilitatea ca aceştia să se confrunte cu violenţa este de patru ori mai mare decât în rândul copiilor fără probleme.
În Republica Moldova sunt circa 180 de mii de persoane cu dizabilități, inclusiv peste 11 mii de copii cu vârsta de 0-17 ani.
Persoanele cu dizabilităţi reprezintă 5,1% din populaţia totală a ţării, iar copiii cu dizabilităţi constituie 1,7% din numărul total al copiilor din #Republica_Moldova.
Această zi a fost adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite în anul 1992.
Femeilor le vine mai uşor, că știu: bărbaţii vor de la ele doar sex. Iată bărbaţii îşi frământă creierii pentru a găsi răspunsul la întrebarea: Ce vor femeile de la ei?”
Femeia poate spune că poate trăi fără bărbat, dar este – o iluzie. Ea nu poate fi fericită atunci când este capul familiei, atunci e nevoită să ducă o responsabilitate dublă, adică să efectueze două sarcini în acelaşi timp. O femeie devine femeie doar alături de un bărbat. Şi atunci când alături de femeie nu există un bărbat adevărat, feminitatea din ea dispare. Nu poţi fi în acelaşi timp şi prinţesă şi un cal de povară. Deci, ce ne dorim unul de la altul?
Cu vârsta înţelegi mai clar la cine şi a cui părere ţii, şi a cui – nu. Despre resentimente, parcă ar trebui să ierţi, dar e atât de greu uneori să ierţi. Iar să uiţi – e imposibil. Nu am în vedere mărunţişurile obişnuite, zilnice: nici nu face să le ie-i în seamă. Peste resentimentul meu cel mai amar a fost nevoie să lucrez asiduu. Uneori crezi că a trecut, a plecat în trecut departe, şi când te trezeşti în derulare că nu mai poţi răsufla de durerea amintirii. Pentru că atunci când a fost nevoie nu am vorbit în faţă. Nu am ştiut cum să vorbesc. Sau, poate e mai bine că nu am vorbit direct? Depinde de nivelul supărării care te frământă şi – cât de aproape îţi este persoana care ţi-a pricinuit durerea…
Cel mai eficient mod de a lupta cu durerea în suflet – să nu fugi de ea, să-i vii în întâmpinare, s-o trăieşti, s-o retrăieşti pană dispare de la sine. Fie, te mai lasă ea în pace. Cam aşa ar fi formula universală de vindecare. Retrăind prin dureri, noi, conştient sau inconştient ne călim atât psihologic, cât şi în celelalte. Unicul pericol real este cel de a te înrăuna dur. În trecut – poţi să te intorci doar pentru a scoate lecţii pentru viitor. Lecţii de stăpânire de sine. E complicat, dar e o soluţie bună. Aş dori ca şi amintirile pe lângă toate acestea să rămână plăcute, la fel ca în copilărie în aşteptarea sărbătorilor de iarnă
Fericirea – e o utopie. Dar, omul în continuare nu se lasă. El a inventat inlocuitorii fericirii. Dragostea ca fundament pentru crearea fericirii este imposibilă? Nici aici omul nu se lasă. Ca să fie cât mai apropiaţi de acest sentiment, oamenii au Internet-ul, droguri, alcool… Din nou toate acestea sunt doar iluzii… Cauţi aproape o viaţă întreagă fericirea, crescându-ţi fundul în faţa calculatorului, şi pân-la urmă realizezi că nu te-ai ales decât cu boli şi singurătate.
O familie avea 10 copii, şi doar unul a nimerit sub maşină. Şi Familia se bucura că nu va rămâne singură la bătrâneţe. Altă familie nu avea copii şi se bucura în fine că nu a născut un Hitler sau Stalin. Altă femeie avea doar un copil şi se bucura că nu va trebui să împartă dragostea cu oricine altcineva. Iar altă femeie a infiat trei copii de la orfelinat şi se bucura că ia făcut fericiţi. Altă femeie avea doar un fecior şi acel a decedat, şi ea în cele din urmă se bucura că el nu suferă în continuare şi acum ascultă cântecul îngerilor. A saşea femeie a pierdut patru dintre cinci copii la război şi se bucura că măcar unul a rămas în viaţă… A şaptea femeie toată viaţa a fost bărbat, ca apoi să adune banii pentru a-şi face operaţia transformării şi să se bucure de acest fapt…
Toate acestea cazuri nu ne aduc decât la concluzia că femeia s-a născut nu pentru a fi fericită, ci pentru a adulmeca o bucurie în viaţă… Să ne bucurăm de clipele fericite şi bucurii, oricum!
Credinţa noastră creează realitatea noastră. Primim de la viaţă ceea ce dorim şi în ce credem. Crezi că este minunată şi, ea chiar este minunată. Crezi disperat că viaţa este urâtă şi ea devine urâtă. Crezi că nu există scăpare dintr-o situaţie penibilă – şi, într-adevăr, salvarea nu vine. Atunci când aştepţi să-ţi vină o soluţie, ea apare, şi viceversa, – nu apare niciun leac ca soluţie. Aştepţi problemele, – ele vin neapărat. Te apucă frica să te îmbolnăveşti – şi boala apare imediat. Crezi în succes şi el apare atunci când îl creezi singur. Tu aştepţi fericirea şi – ea vine deja în calea ta! Tot ceea în ce crezi dezvoltă pas cu pas viaţa noastră în continuare. Cât e de bine atunci când ai voinţă de fier şi te poţi controla în orice stare de spirit, şi să-ţi impui cerinţele pe care doreşti şi să le dezvolţi cu reuşită în viaţa ta! Crede în tine, ocupă-te cu ceva util şi toate îndoielile pe parcurs vor dispărea. Chiar nu vei avea timp suficient pentru prostiile care îţi vin în minte…
Integritatea si calitățile morale nu conteaza pentru rețele sociale, din păcate. Dacă penibilul si circul politic aduc cifre, atunci ești apreciat. Deci nu te poți lăsa să fii impresionat de cifre mari de urmaritori la o postare cu o față care ulterior va fi / poate fi eliminat de pe arena politică. Viața zilnic ne demonstrează acest fapt.
Eleganța și bunul gust sunt calități pe care eu ca bloggeriță le admir și le caut. Mereu voi posta impresiile mele despre persoane pe care le urmăresc. Fie, istorii ineteresante din viața de toate zilele… Timpul meu, dar și timpul tău, este valoros, și merită să fie folosit pentru a afla și a vedea ceva frumos, inspirațional și educațional.
Așa cred, și sper să fiți de acord cu mine.
Fiica ci tatal: Lianca si Gheorghe Grau. In sfarsit s-au reunit. Foto din arhiva familiei Grau
A fost ca un cântec răsunător al cinematografiei sovietice, ştirile despre care interesează şi astăzi… Atunci când’’Boşchetarul vieţii mele, măturător de praf de stele’’ şi nu chiar demult timp, trăia între cer şi pământ… Azi, spre marea bucurie a moldovenilor, a fanilor care i-au mai rămas, auzim că s-a reunit cu copiii lui cu care au fost despărtiţi foarte mult timp, una dintre motivele fiind patima lui Gheorghe Grâu pentru alcool. Câţiva ani nimeni nu-i oferea vreo şansă, şi el îşi continua viaţa de azi pe mâine, hrănindu-se din mila trecătorilor capitalei. A fost nevoie de apariția știrilor PRO TV, ulterior și o emisiune rusească ’’Pust’ govoriat’’ a divulgat ”păcatele” ale lui Gheorghe Grâu, tatăl celebrei actriţe Leanca Grâu din Rusia. Şi ca protagonistul unui serial cu urmare, lumea în continuare aşteaptă ştiri despre el. ”Ce face şi ce se mai aude”? În special, că vine ziua de naştere a fostului cândva celebru şi frumos actor, născut pe 17 septembrie 1961. Revenind la episodul cu primarul lăcrimând, la care Grâu tot bătea pragul şi se ruga să-l salveze de sărăcie. Să-i ofere, pe bună dreptate, o atenţie meritată. Ca urmare, a fost plasat într-un Centru pentru persoanele fără domiciliu din comuna Stăuceni, într-o odaie în care locuiau câte 30 de persoane, şi de la care actorul a fugit peste două zile… Asta e lumea noastră, – până nu redevii personajul acaparat de atenţia micului ecran, – poţi rămâne şi mai departe un vagabond, scuipat fără milă… Cam aşa la noi, nu dispui de un loc de trai normal, poate dacă demnitarul impus de gura presei, îşi va asuma ’’drepturi’’ parentale per moment, ca apoi poţi fi uitat din nou… Să fii sub ochii tuturor şi ’’orbii’’ să nu te observe, – asta-i povestea lui Gheorghe Grâu mărturisită de vecina lui Tatiana Fediuc, care în cele din urmă, a anunţat un post de televiziune. Specific, că aşa a ajuns în Moldova istoria sex-simbolului pe vremuri şi astăzi, amărât. Viaţa lui de-atunci s-a schimbat radical!
Vedetă a cinematografiei sovietice, sex-simbolul anilor ’80, Gheorghe Grâu a fost actorul care a făcut pe moldoveni să se mândrească cu pământeanul lor, fiind considerat şi cel mai frumos actor. La fel de faimoasă a devenit, în prezent, şi fiica Ileanca Grâu care e stabilită în Rusia şi nu s-a văzut niciodată tatăl… Actorul regretă mult că nu şi-a crescut cei trei copii de la diferite soţii, nu s-a ocupat de educaţia lor, dar aşa a fost să fie. Acum râvneşte să muncească cât mai mult pentru a strânge bani ca să-i poată oferi nepoţilor. Dar e greu, totul rămâne un vis. Copiii cresc mari, încep a înţelege multe, se vor trage la tatăl lor, cu speranţa să se schimbe şi el, să fie sănătos şi să nu se mai tragă la pahar… Gheorghe crede în Dumnezeu, crede că El Îl va ajuta în continuare şi reunirea în familie se va săvârşi cu adevărat , în special, că şi femeia iubită Veronica Popovici nu-l abandonează în continuare. Cu siguranţă, Gheorghe Grâu luptă, în primul rând, cu sine pentru a redeveni acel om aplaudat pe timpuri, încă nu e târziu. Niciodată nu e târziu…
Nica Griu-Gheorghe-Grau-Ion-Griu-Kate-Zbirnea. O reuniune a familiei. Foto din arhiva familiei Grau.
A jucat în circa 20 de filme şi câteva seriale. ‘‘AR FI AVUT O ALTA SOARTA” (Moldova-Film), regie Valeriu Jereghi,
Premiul II a Festivalului Unional (Leningrad)
Premiul I a Festivalului Unional a tinerilor cineaşti (Moscova),
Premiul „Cocostârcul de argint” (Chisinau)
Premiul pentru cel mai bun rol barbatesc G. Grau, Molodosti-83 (Kiev). Premiul pentru cea mai bună muzică I.Aldea-Teodorovici, Molodosti-83 (Kiev)
În prezent, Gheorghe Grâu continuă, cel puţin se stăruie să redevină actorul de pe timpuri, jucând roluri mici sau declamând recitaluri cu poezii pe scenele teatrelor sau la evenimente culturale din Republica Moldova, rămânând la fel de talentat în meseria lui. Pelicula care l-a făcut celebru ’’Ar fi avut o altă soartă’’, în care a jucat cu celebra actriţă rusă Margarita Terehova, a fost predestinată să se întâmple în realitatea vieţii lui, cu un amar în plus. Amarul vieţii lui, e să nu fii recunoscut de compatrioţii tăi, de proprii copii, departe şi ei cu traiul în altă ţară. Măcar să te rogi de iertare printr-un mesaj la telefon şi să nu ai resurse, şi oare un părinte fără un bănuţ în buzunar, trebuie toată viaţa să se simtă obligat să răspundă pentru fapte nechibzuite din trecut, în special, atunci când nici statul n-are nevoie de el? Greşim cu toţii, şi inevitabil, cu timpul devenim mai înţelepţi. Trenul pleacă nu pentru cei din urmă, – din păcate, pleacă pentru tinerii care nu vor să înveţe sau să împrumute din experienţa şi înţelepciunea părinţilor. Se trezesc atunci când la finele anilor părinţii lor nu mai există decât în amintiri. Şi e vorba nu doar de părinţi şi copii! Cine trebuie să răspundă pentru un destin pierdut, pentru societatea care a permis sa fie distrus un geniu? O societate, care nu doar nu te-a făurit, dar şi te judecă? – ’’A fost mare şi a ajuns şi va rămâne exact cum l-aţi văzut’’; ’’Se complace în rol de victimă’’; ’’Boşchetar în centrul capitalei, nespălat şi tot mai beat…’’ – Desigur, devenim mai săraci, lipsiţi de resurse financiare, din vina autorităţilor, şi nu vă cere nimeni să-i săriţi în ajutor, dar dacă puteţi, acordaţi-il! Că de oratori cu sfaturi, care se fac salvamari imediat ce apar camerele de luat vederi, e plină Moldova!
Părea că Gheorghe Grâu revine la normalitate, găsindu-şi un loc de muncă şi închiriind un apartament. Mergea des la concerte, evenimente mondene, expoziţii, despre care scrie articole. În calitate de jurnalist, avea grijă de o rubrică culturală oferită de ziarul naţional ’’Ziarul de Gardă’’. Parcă nu mai consuma alcool şi menţinea un mod sănătos de viaţă. Desigur, au urmat câteva luni, un tratament de reabilitare la Centrul ’’Memoria’’, cu sprijinul psihologului Ludmila Popovici. În 2015 a apărut cartea cu poeziile actorului, – despre dragoste, speranţă şi credinţă: ’’Iluzia tăcerii’’ (Editura ’’Cartier’’, 2015), în care subiectul esenţial este viaţa de după infern. A lucrat un timp şi la Teatrul ”Mihai Eminescu”, dar a cam abandonat repetiţiile… A fost şi protagonistul Clubului ”Impresii din viata si carti” în incinta Bibliotecii Municipale ”B.P.HAŞDEU” din Chişinău. Citeşte mult şi scrie în continuare versuri…
Oare va rezista? Spunea lumea că se va pierde... Dar e tare ca arţarul! Va rezista! Doamne ajuta-L!
Multe felicitări vă dorim cu urări de sănătate, stimate Domn Gheorghe Grâu! ❤
Îi place ceea ce face:”Nu-mi imaginez o altă meserie decât cea pe care o am, deși, sunt pasionată de istorie, îmi plac drumețiile, iî tund pe toți acei de acasă, mă liniștește croșetatul, îmi place să gătesc, să citesc, să ascult muzică, să scriu pentru un site…”Cu emoții în continuare, ea Iubește, călătorește, e plină de griji, e atentă la toată lumea, discută politică și alte probleme ale vieții. Pe lângă problemele medicale, se implică tangențial și în cele sociale… În aceste clipe, Irina Popov muncește mai mult de un an ca medic de familie la Târgu-Mureș, și periodic face naveta la volanul propriu până la Chișinău unde o așteaptă familia ei…
”Eu nici acum nu pot face diferența între cele două maluri de Prut. Rămâne un dor. Dorul de părinți, rude, prieteni, foști colegi” Departe fiind de casă, Irina menționează că diferențele nu sunt mari și nici nu ar fi corect să pronunțe cuvântul ”străin” sau ”altfel”. Acolo se simte Acasă, cu mici diferențe de zone. Apreciază foarte mult bucătăria moldovenească, dar încearcă să fie obiectivă, recunoscând superioritatea bucătăriei românești din diferite zone. A învățat să aprecieze multe alte lucruri, nu doar cele cu care a crescut de mica:”Diferiți, oamenii pot fi la fel de frumoși și valoroși, precum sunt cei de acasă. Poate chiar mai mult! Îmi amintesc când mă întorceam din vacanțele de la munte din România, stăteam în vamă și simțeam un dor nostalgic, atât de profund, de parcă lăsam în spate casa mea. Greu de descris.”
În continuare, alege miracolul. Are multe așteptări, visuri și speranțe. Muncește și luptă pentru schimbări, pentru un mod normal de viață în Moldova. Realizează că e foarte greu, atâta timp cât nu se schimbă mentalul la noi.
Societatea așa cum e:”Se mai miră cineva de ce avem frică de Europa?! Moldovenii iubesc haosul și dezordinea, tot odată acceptă ușor publicitatea costisitoare, care rămâne doar pe hârtie, și poate… ușor dansată în 20-30 secunde” Majoritatea oamenilor mint și manipulează. Nu înseamnă că sunt fericiți. Unii au o sumedenie de simptome și fără să știe încearcă să pară a fi altcineva. Nu înseamnă că reprezintă o normalitate”.
”Lucrurile frumoase merită să fie arătate, discutate, indiferent cine le-a făcut, cu atât mai mult că undeva de zece ani se fac astfel de intervenții. E timpul și la noi pacienții să beneficieze de servicii mai puțin invazive, si respectiv cu riscuri mai mici, dar nu să cheltuie bani mari pentru a pleca peste hotare sau a muri acasă.”
Irina a devenit medic în anii 2000 şi spune că nu i-a fost deloc uşor să activeze în acest domeniu în republică, pornind de la necesităţile de aprofundare a cunoştinţelor, care, în mod evident, costă scump, şi încheind cu salariul, care nu lasă altă alternativă medicilor decât aceea de a munci în mai multe locuri odată.
Nu exclude că peste ani îşi va dori, poate, să se întoarcă acasă, cu condiţia de a-i fi redată speranţa într-un viitor mai bun, subliniind faptul că în România şi atitudinea societăţii faţă de medici este una mai respectuoasă. ”Recompensa psihologică adesea este mai scumpă şi nimic, absolut nimic, nu valoreaza mai mult decât sănătatea pacientului. Ca şi în toate profesiile sunt şi oameni rătăciţi, care nu valorfică acest lucru. Eu voi munci, căci îmi iubesc profesia şi înteleg menirea mea. În toată lumea accent se pune pe profilaxie, deoarece este mult mai eficient şi ieftin să preîntâmpini boala, decât să o tratezi. Este şi punctul cheie a activităţii de bază a unui medic de familie. Medicul a fost şi rămâne o persoană importantă în viaţa societăţii!”
Despre reformele în medicinădin Republica Moldova:”Pe parcurs devin tot mai incoerente şi, ca rezultat, pacientul are de suferit. În România un medic are posibilităţi de autorealizare mult mai mari. Aici, sistemul de învăţământ medical superior este unul bazat pe concurenţă, bazele clinice universitare se află într-o competiţie permanentă, fiecare spital încearcă tot mai mult să atragă cadrele medicale bine pregătite pe principiul meritocraţiei motivând angajatul prin diferite metode. Toate acestea nu le-am putut găsi, cu părere de rău acasă, unde chiar și atitudinea societăţii faţă de medici este una nerespectuoasă.” Încă ceva:”Am înţeles, că oamenii au tot obosit de promisiuni.”
A crescut în orașul Soroca, într-o familie de intelectuali, și mai mult – au fost generații de dascăli. Se mândrește cu părinții ei, Magdalena și Stelian, oameni respectați și de succes: Mama – pedagog de profesie, și niciodată nu a încercat să facă carieră serioasă fiind prea implicată în treburile familiei. Studenții o iubeau, deși era destul de severă. Chiar și peste ani o mai telefonează, și primește scrisori de la cei stabiliți peste hotare…
Familia a marcat-o foarte mult, și cu siguranță, a avut parte de doar exemple frumoase. De părinți, își aduce aminte ca fiind mereu energici, activi și foarte moderni potrivit timpului lor. ”Dar cel care m-a determinat să fiu cum sunt: o luptătoare și rebelă din fire, a fost anume bunicul meu, sub protecția căruia am fost de la vârsta de 4 luni. Pe-atunci, concediile de îngrijire a copiilor erau foarte scurte, niciodată nu am simțit lipsa mamei. Însă bunicul era mereu alături. Avea el mai multe nume de alint pentru mine și era de unde, căci purtam numele bunicii, care prea devreme a plecat în lumea celor drepți. La grădiniță nu am mers nicio zi, iar când treceam pe lângă una din apropiere, ziceam că e grădinița mea și tot întrebam părinții, când voi frecventa și eu una!”
Bunicul Irinei, fost profesor și director de gimnaziu, un om inteligent și erudit, era și un gospodar foarte bun:”Ultima calitate, cred că familiară, i-a distrus practic, întreaga familie în adâncurile Siberiei reci. Vorbea o română perfectă care răsuna frumos, dar pe alocuri părea bizară pentru un mediu unde valorile limbii materne nu erau justificate cu adevărat.” Bunicul Irinei avea un patefon frumos, bine păstrat, și Irina asculta discurile cu tangouri românești și muzică clasică. Adora să le tot asculte! – ”Vocea lui Dan Spătaru o recunoșteam dintre sute. Bunicul îmi cânta piesa Mariei Tânase ”Aseară ţi-am luat basma” și eu dansam sub ritmurile vocii lui.” Mulțumită bunicului, de la vârsta de 6 ani, Irina cunoștea alfabetul chirilic și cel latin, care se studia la școală doar în contextul limbilor străine. Avea bunicul cărți românești publicate în perioada interbelică, Irina le citea și destul de bine…
Crede că dragostea pentru meseria de medic a început încă în copilărie, când toate jocurile erau legate de ea şi la care nu a renunţat mai târziu. Medicina a ales-o conștient și ferm, fără ajutorul sau careva implicări:”Îmi aduc aminte stetoscopul ce lucea frumos și chipul blând al vecinei, tanti Lucreția (așa-i spuneam eu), o doctoriță deosebită, de la care ți se făcea bine imediat ce vedeai zâmbetul și simțeai atingerea ei grijulie. La tanti Lucreția totul era perfect: și vocea blândă, și zâmbetul, și vorbă bună, și chiar tratamentul ei (niciodată nu mi-a indicat injecții). Au mai fost exemple pentru mine cu doctori minunați, care chiar și atunci când au devenit manageri buni, nu și-au pierdut acel început de medic.”
A plecat de acasă la vârsta de doar 17 ani, într-un oraș mare și aglomerat – în Chișinău, capitala țării:”Îmi aduc aminte cât de ciudat îmi parea că transportul public nu circulă dus-întors pe acelaș drum. Dar câte lucruri noi am învățat! Nici nu știu, cum m-aș fi descurcat fără unchiul și mătușa mea, care practic mi-au devenit părinți adoptivi.” Irina era modestă și rezervată, se jena să comunice sau să povestească cuiva despre ce simte, și avea impresia că nu cunoaște nimic, atât de nouă i se părea lumea la Chișinău. Tângea după natura de acasă din Soroca și care o lăsa rece în orașul fierbinte de piatră:”Nu puteau ei, orășeni de orășeni, să înțeleagă cum miroase un măr proaspăt cules, un trandafir pe care îl umezești în fiecare seară, iarba cosită sau laptele de capră. Iată, noi la oraș, cu funcții și ocupații serioase, aveam două căprițe, Akulina și Kozetta, botezate frumos, cu idei literare, de către tatăl meu. Le-am cumpărat din banii strânși de mine la ciorap. Le îngrijeam cu mare drag și dibăcie, și ne implicam cu toții. Niciodată nu le-am dus cu zgardă, îmi dădeau ascultare și mergeau alături de parcă erau dresate.” Să comunice cu animalele Irina a învățat de la mama ei, care vorbea ”și cu Grivei, și cu Smotocel, și cu toată gâza”. Mai rău stăteau lucrurile cu pomii plantați de fratele ei, care nu mai ajungeau să dea roade pentru că placeau atât de mult caprițelor ei…
Dar acest fapt nu schimba relațiile de prietenie cu fratele ei, deși în frageda copilărie ”se luptau mai rău ca la război”. Îi plăcea că el o apreciază și o susținea în mai multe chestiuni ”unde îmi pierdeam curajul”. Și ”cât de mândră și sigură mă simțeam la școală, știind ce apărător am!” Fratele a fost primul instructor la șofat și Irina avea doar 16 ani. Pentru o fată, încă și la așa vârstă, pe-atunci era ceva neobișnuit. Mergeau împreună la un stadion din vecinătate unde exersau, și fratele cu toate că e mai mare cu 5 ani, era destul de dur, dar avea răbdare cu ea și-i explica calm lecțiile…
Prima fetiță a născut-o în ultimul an de facultate:”Ne era greu dar nu am regretat nicio clipă, eram mai mult decât o Familie – eram și Prieteni.”
Își aduce aminte diferite situații, cum unii profesori puteau chiar să acuze o mamă, ignorând necesitățile de alăptare, fie grija pentru copil. Alții, din contra, creau toate condițiile ”ca să te simți și mămică împlinită, și un viitor medic de perspectivă”. Domnul doctor Eugen Cobîleanschi, lector la catedra de boli interne, era anume așa, pentru ce Irina îi mulțumește din suflet! Partea bună era că Irina învăța împreună cu soțul ei în aceeași grupă, se ajutau reciproc, iar în unele momente importante el se implica chiar mai mult… ”Îmi povesteau colegii, cum s-a întors la amiază de la maternitate și striga cu voce tare pe tot etajul căminului studențesc:”Hai, măi, nu dormiți, eu am devenit tată!”.” Aveau în odaie o masă rotundă, și o carte pe mijloc și, în acest ritm legănau copilul, făcând mai multe semicercuri până adormea. ”Oare fiica auzea cum citeam în glas? Poate de-atunci a simțit ceva deosebit pentru medicină și a ales să o facă cu multă dârzenie, înfruntând eșecul, diferențele de program școlar, bariera lingvistică și multe alte lucruri. Este, de fapt, puținul, care te face să fii mândră de Corina, fiica noastră, având multe alte calități de admirat.”
Pomenind de citit. ”De povestea de seară nu scăpam, ”dar mi se mai iartă când adorm înainte de a finaliza istoria. Ochișorii mari și albaștri ca cerul de vară, niciodată nu uită unde m-am oprit din citit. Nimic nu se compară cu mâinuțele deosebit de moi și gingașe care te cuprind gingaș în jurul gâtului.”
Destinații turistice monumentale. ”Soroca – un orășel nespus de pitoresc, – spune Irina, – și e cel mai frumos din țară, situat pe malul drept al râului Nistru cu dumbrăvi răcoroase și multă verdeață. Deosebit nu doar prin așezarea geografică, ci și istorie, cu oameni talentați, prin existența, așa zisului, Deal Țiganesc – un contrast adevărat al orașului și un obiectiv de atracție turistică. Acolo, într-o mahala mai mult de țigani, am și copilărit. Râpa lui Bechir, un monument al naturii și ”Lumânarea Recunoștinței” deschide frumos poarta de sud a orașului. În general, toate completează ca un puzzle frumosul oraș Soroca. Cu un deosebit talent redă frumuseţea şi pitorescul acestor meleaguri înfloritoare cronicarul Miron Costin: “De-abia au trecut Munţii Carpaţi şi de pe coama munţilor înalţi privesc spre pământul Moldovei viitoare. Ochiul cuprinde luncile Prutului, în care se oglindesc câmpiile curate ce se întind până la Nistru, câmpii întinse, care se arată ca o întindere fumurie sau ca mărime asemenea oceanului. Nistrul cel măreţ… curge printre stânci sculptate natural, ca şi cum ar fi lucrate de mână de om: e mai frumos ca Nilul…”.
Mai există o perlă adevărată în acest oraș – Cetatea Sorocii. Acest monument istoric uimește prin măreția și farmecul ei aparte. ”Deseori, după orele de școală, împreună cu prietena și colega de școală Lenuța, trăgeam o fugă ca să iî mai văd o dată zidurile, să-i simt acea răceală care o păstrează de secole, să simt puterea meșterilor, să-mi imaginez cum oamenii erau salvați în ea.” Este convinsă că anume aici ea a prins putere, acea dragoste de neam, istorie, limbă. ”No bine” (molcoma vorbă ardelenească).
Nu a călătorit atât de mult la depărtări mari, dar a avut norocul să viziteze Continentul Africa și SUA – statul Pennsylvania și Washington. Impresii mari, multe lucruri noi, oameni deosebiți, experiențe profesionale și amintiri frumoase. Ar mai merge cu mare plăcere să descopere alte lumi noi. Speră să reușească.
Alte pasiuni sunt florile. Le crește cu acuratețe ca pe copiii ei proprii și afișează imagini pe o rețea de socializare cu fiecare mugure înflorit. ”Al meu a și înflorit! O fi o energie aparte de a mea.’’ Adoră muzică și ascultă cea clasică, în special, Eugen Doga, Wolfgang Amadeus Mozart, plânge asupra ”De-ar fi să vii” de Mihaela Runceanu:”Am plâns și eu, nu numai Loredana (Groza) de la Vocea României, ascultând acest cântec…”
În continuare, Irina așteaptă serile cu nerăbdare atunci când toată familia se adună Acasă și poveștește tot ce s-a întâmplat pe parcursul zilei:”Sănătate, smerenie și multă dragoste la toată lumea!”
Expresii și sfaturi utile de la Irina Popov-Moldovanu:
~”Cel mai greu e să înţelegi o femeie, că anume femeia ar putea fi al cincilea anotimp, atât de schimbătoare este”
Educație și Cultură:
~”Niciodată nu lăsa pe cineva să devină o prioritate, când tu de fapt ești o opțiune”
~”Violenţa, din păcate, este o problemă mare a societăţii noastre. Educaţia unui copil se face fără bătaie, prin comunicare şi exemple. Dar toate acestea, pe fondul lipsei de educaţie şi a unor tradiţii înrădăcinite, rămân a fi în evidenţă.”
~”Schimbați atitudinea față de aceste persoane prin eliminarea barierilor, cu implicarea lor în diverse sfere de activitate și îmbunătățirea calității vieții lor!”
~”Pe mine ma “ard” șoferii de maxi taxi: incalca permanent regulile de circulatie, dar constient, asumandu-si in intregime riscurile; manevreaza liber o masina nu chiar mica, mirosul fin de gaz petrolier din salon nu-i deranjeaza, aleg, fara prea multa cugetare, la care pasageri se pot opri in locuri nepermise. Dar cel mai tare e limbajul: „unde te-ai oprit… pipipi… ce nu vezi?!… pipi… ” si tot asa. In microbuz destul de multi copii”
~”Viața e mult prea scurtă pentru a o transforma intr-o continua suferință si nemultumire sau pentru a o trăi raportandu-te la parerea celor din jur.”
Despre Sănătate și Durere:
~”Factorii de risc pentru sănătate există la orice vârstă. Sunt pentru controale anuale, în scopul susținerii unui stil sănătos de viață și griji pentru propria sănătate.”
~”Durerea care durează trei luni și mai mult este considerată durere cronica. Așa e. Dar mesajul meu este unul simplu: desigur, nu trebuie să ignorăm posibila prezență a unei patologii, dar trebuie să acceptăm faptul că motivul unei dureri, mai ales de durată, poate ține de obiceiurile zilnice și să nu exagerăm cu diferite tratamente pierzând calmul. De reținut: o investigație medicală îți poate salva viața!”
~”Nu orice durere care durează e un proces cronic, iar medicamentele nu sunt întotdeauna o circumstanță favorabilă de tratament!”
~’’Cred că eficiența vaccinărilor nu poate fi contestată!’’
Despre Limbă:
~”Stimati vorbitori de limbă rusă, eu fiind in locul vostru, nu vedeam pentru ce sa invat sa vorbesc in limba „noastra”, caci cuvintele de legatura se inteleg – nici accentul nu se simte. Mai bine sa NU invatati asa limba. Rusine noua!”
~”O colegă de clasă a fiicei mai mari a descris in compunerea pe tema „Patria mea”, la limbă și literatura rusă, niste momente istorice, reflectând asupra războaielor de pe acest meleag, ceva despre Stefan cel Mare, la ce profesoara i-a spus să schimbe conținutul compunerii pentru lecția următoare că „miroase a politică”. Ce să spun?! Voi credeți că pe așa profesori il poate schimba Codul etic?! P.S. Varsta profesoarei – ’până la 38 ani. Acest fapt demonstrează în ce societate trăim! Cu părere de rău, în astfel de condiții nici copiii nu primesc educația corespunzătoare. Un Cerc vicios!”
~”De ce nu îi doare sufletul pe politicienii noştri pentru imaginea acestei ţări?”
~”Nu există cultură, civilizaţie, istorie, literatură şi ştiinţă fără limbă!”
Date biografice: Irina Popov s-a născut la 10 februarie 1975 în oraşul Soroca. A absolvit Facultatea medicină generală la Universitatea de Stat de Medicină şi Farmacie „Nicolae Testemiţanu” (USMF) din Chişinău. A făcut studii postuniversitare prin rezidenţiat, apoi secundariat clinic la specialitatea medicină de familie. Din anul 2003 activează în calitate de medic de familie (din 2006 – medic şef adjunct) în IMSP Clinica Universitară de Asistenţă Medicală Primară a USMF „Nicolae Testemiţanu”, deschisă în cadrul Parteneriatului Alianţei Americane Internaţionale a Sănătăţii (AIHA) între Şcoala de Medicină Virginia de Est (SUA) şi USMF „Nicolae Testemiţanu” (Moldova). În 2009 a absolvit Şcoala de Management în Sănătate Publică a USMF „Nicolae Testemițanu”. A activat la centrul de intervenție precoce ”Voinicel”, o organizație obștească, non-guvernamentală, non profit, apolitică constituită prin libera manifestație a voinței persoanelor asociate.Astăzi, face recunoaștere de specialitate în medicină de familie la Spitalul Județean de Urgență din România.
Viața Luciei e arhiplină de întâmplări triste sau amuzante: de la ordinare pana la cele “extraordinare”, precum ar fi și două cazuri de moarte clinică și aflarea într-un epicentru la două explozii în urma actelor de terrorism… Este sinceră și emotivă, cu temperamentul deloc moldovenesc: se simte efectul civilizației europene. Practică medicina în continuare doar cu sufletul, din motive de sănătate: de aici cred că vine echilibrul psihologic de toleranță a Luciei Guranda. A avut multe de îndurat…
Dar zâmbește mult, iubește viața, și chiar nu are regrete. De ce ar trăi cu regrete, nu mai are altceva de făcut? Iată greșelile trebuie de reparat, indiscutabil. Fiindcă când greșești, înveți lecția și… continui să mai greșești… uneori. Se amuză și o face cu bună dispoziție.
”Impresia mea despre viața este însăși Viața” – spune ea. Totul e clar? Cel mai mult in viață o impresionează însăși viața… Fiindcă meseria ei începe anume de acolo, de la naștere, de la cel mai frumos, complicat și perfect mecanism în natură cum ar fi nașterea unui copil. Și, specialitatea nu e de loc ușoară: obstetrician-ginecolog. Provine dintr-o familie mare de medici, chiar și rudele din familia ei sunt la fel doctori, adică socrii, cumnații etc.
Dintre persoanele care au marcat-o și au determinat-o să reușească în viață mai mult decât și-a imaginat rămâne tatăl ei (în copilărie, adolescență și tinerețe timpurie) și soțul ei cu care sunt împreună de 22 de ani. Și numaidecât copilul lor scump și drag!
Despre prieteni: se simte norocoasă că are prieteni din frageda copilărie, din studenție și în fiecare țară unde a trait. Oriunde pleacă, își face prieteni și este foarte sociabilă. Se pare că Lucia nu realizează că acest dar de fapt vine din caracterul ei unic. Comunicarea e punctul ei forte, ea argumentează ingenios răspunsul la orice întrebare și dacă este convinsă că are dreptate, nu o poți clinti din acel punct de vedere. Îi place sa călătorească și ar vizita tot cuprinsul pământului. În destinații turistice nu ține deloc cont de calitate, amenajare, confort sau de nivelul de viață. Orice continent, regiune sau țară are momentele sale irepetabile, în special, în cultură, tradiții, obiceiuri… Toate reprezintă o experiență unică. Familia ei a locuit și în Arabia Saudita, Kazahstan, Bulgaria, Elveția, Belgia, Laos. Lucia deja e convinsă că fiecare popor, fiecare stat te îmbogățește mai mult spiritual. Acum e stabilită cu familia la Bruxelles… Și mai duce dorul Chișinăului la care revine cât poate de des… ”Dragul meu Chișinău, beteag, distrus, chinuit, urâțit, schingiuit, murdar, prăfuit, dar încă cu un pliculeț de demnitate! Îți doresc să reînvii, să recapeți valoare, frumusețe, prosperitate și măreție!”
Și concluzia, pe care și-a făcut-o fiind plecată din țara de 17 ani și văzând cum se muncește în alte tari. ”Părerea moldovenilor că suntem un popor muncitor este cel puțin eronată”. Lucia a urmărit cum se muncește în țările civilizate: acolo oamenii lucrează mult mai intensiv și cu o mare responsabilitate. Cu timpul utilizat la maxim și foarte eficient. Nici vorbă nu poate fi de pauzele cu “fumatul sau o ceașca de cafea” la fiecare sfert de oră. ”Exista doar o pauza oficială, în rest muncă și iar muncă, bine organizată și chiar de calitate. Unii concetățeni au deprins aceasta metodă, însă alții până acum caută să facă fel de fel de “șmecherii” și eschivări de la o muncă onestă”. Ține să menționeze că au apărut și foarte mulți moldoveni care lucrează în diferite organizații internaționale și fac față pozițiilor pe care le ocupa. Mai numeroși sunt tinerii care fac studii universitare și postuniversitare în vest și ei chiar sunt extrem de buni ca profesionști. Lucia se mândrește că avem așa moldoveni:”Însă e trist, când este evident faptul ca nu mai vor să se întoarcă în țara natală și… sa muncească pentru acest guvern corupt și plin de criminali.”
Lucia a plecat din țară din alte motive, și nu deodată în Europa de vest, ci în stepele nemărginite cu o climă și apă groaznice, într-o localitate pierdută prin stepele siberiene fără vreo infrastructură (pe timpuri Chișinăul era NYC în comparație 🙂 ) Asta e dacă să discutăm la subiectul ”cum se face pe loc gol un oraș functional și frumos” Atunci soțul ei a rezolvat problemele la nivelul local și acum o face la nivel global. ”Poate chiar mai bine înțeleg cei plecați fiindcă ei au deja experiența greutăților de acasă plus cea din străinătate. Iar voi, uneori nici nu vă imaginați prin ce greutăți ei au trecut! Dar, așa e firea moldoveanului când vine acasă cu lăudatul și o face pe boierul…” Iar Lucia cunoaște mulți concetățeni și vede ce viață duc ei acolo printre străini: fac și e ce pot pentru a trimite maximum de bani acasă… ”Un lucru e cert, o oarecare demnitate în capitală mai există. Și nu din motivul că l-a votat pe cutare fiindcă e competent în domeniu, și nici nu cred că are alt interes decât să se răzbune pe oponentul său pentru că cela l-a ”chidănit” cândva etc. Am votat împotriva dorinței de a sabota!” Nu intenționează să cheme pe nimeni să organizeze proteste, să arunce cu pietroaie în directori sau autorități, fie și mai grav să devasteze instituțiile medicale: ”însă, niciodată nu voi înțelege de ce având atâtea probleme, oamenii tac, înghit în sec, tremură, acceptă să fie umiliți, ori pleacă pentru alte soluții nu mai văd…” Unde-i neînțelegerea?, – se întreabă Lucia. Cuvintele Egalitate, Independență – sunt greșite într-un stat unde nu se respectă drepturile omului, chiar dacă oamenii au acces identic, spre exemplu, la educație.
Apropos:”Noi avem mai multe business centre decât businessmeni!” De fapt, clădiri gen business center se fac mai multe la periferii, nu chiar în mijlocul grădinilor publice.” Stați așa, oameni buni, și mie îmi surâde un stat echitabil, functional și neutopic. Voi ați vrut așa să înțelegeți, iar eu am prins altă idee aici… Mentalitatea la noi: ”Moldoveanul poate avea 10 mii de șanse, dar dacă e mai talentat la ”ștucăturit”, păi asta să facă, și după această ”egalitatea sovietică” părinții mei brusc au avut salarii de două-trei ori mai mici, dar erau obligați să slugească fără a ”crâcni” înapoi la ”împărăția sa clasa muncitoare”! Dar nu chiar așa, la nivelul ”кто был никем тот станет всем” sau ”каждая кухарка может управлять страной”!
Referitor la sistemul educațional. Oamenii trebuie să-și ocupe poziția lor în societate conform aptitudinilor și capațităților lor. Și accesul să fie asigurat neapărat cu burse, credite atunci când e vorba de o minte excepțională. La noi, oamenii talentați nu sunt remunerați pe merit.
În perioada anilor 50-90 (sec. XX), studenții erau aleși după criteriul etnic, fiindcă doar rușii erau acceptați la universități (veniți preponderent din orașe). Moldovenii își dădeau copiii în grupe rusești la grădință pentru a putea apoi obține studii superioare… Celelalte opțiuni gen ”apartament”, un loc de muncă etc, toate ”po-blatu” și în continuare, dar mai ceva ca acum…
Sănătatea e altceva! Sistemul de sănătate întotdeauna va fi cel mai important în orice țară! Acest domeniu trebuie să fie perfect. În Moldova e foarte complicat. ”Nu e vorba de politicieni, de Nastase, Sandu, sau Dodon, nici măcar despre Plahotniuc! Ci despre revendicarea drepturilor care ne fac mai puternici, în fața unor politicieni corupți și nelegitimi, cu nicio frântură de iubire pentru acest popor sărman care le rabdă pe toate…”
”Adesea mă întreb privind la frumusețile geografice și ecologice: oare ce le împiedică pe ai noștri să facă așa ceva? Doar nu e costisitor. Nici chiar de banii de la europeni nu e nevoie pentru acest lucru! Pentru a face și menține curățenie nu e nevoie de mulți bani.
Dacă ar fi oamenii conștienți, ar cere, ar striga, ar urla, ar protesta… Dar ce fac ei, tot pe medici și pe asistenții medicali îi blamează. Guvernul cunoaște deja aceste slăbiciuni ale poporului, nu mai apleacă urechea nici direct, nici indirect… De aceea, avem ce avem. Dar nici nu știu dacă acest popor needucat, agresiv, intolerant, incult, merită ceva mai mult decât ceea ce are…”
Co-relația tinerii-etate. Menționând că e vorba despre moldoveni, Lucia ține neapărat să ne convingă că-i iubește și tare ar dori să vadă că cei mai în vârstă la fel iubesc pe cei mai tineri. Diferența în atitudine e transparentă, iar ea susține gălăgia, naivitatea, neștiința, aroganța, încăpățânarea tinerilor, toate în general: modul lor de a fi altfel decât au fost cei mai în vârstă pe timpuri… O îngrozește disprețul, uneori și ura din ochii persoanelor senile față de cei tineri. Dacă ar iubi și ei, necondiționat, probabil și atitudinea tinerilor s-ar schimba, – ar devein mai respectuoasă și mai indulgentă? Bine de menționat că:”toți sunt diferiți dar cu drepturi fundamentale egale”” Pasiuni și hobby-uri: sportul, organizare de evenimente, călătorii, și CĂRȚILE. Din muzică alege jazzul, blues, rock clasicul. La fel îi plac operetele și musicalurile. Adoră imponderabilitatea lui Eugen Doga. Cărțile preferate sunt foarte multe. Cel puțin vreo 50. O carte bună o face fericită. Place autorul Pavel Păduraru ”Moartea lui Igor Alexandrovici”: ”dar e mai specific, cu un limbaj agresiv, cu inceput absurd, pe parcurs te obișnuiești. O variantă mai contemporană și mai nerafinată a lui Eugen Ionesco. Place să citească pe GheorgheErizanu.
Recomandă si: “Meșterul și Margarita” de Bulgakov; Victor Hugo “L’Homme qui rit” (omul care râde); Umberto Eco “ Numele trandafirului”, îmi plac mult operele lui Remarc, Garcia Marquez , proza lui Eminescu, Mircea Cărtărescu, Haruki Murakami… (of, opriți-ma, căci asta poate sa dureze)
Unele Filme: “Zborul deasupra unui cuib de cuci”,“7 ani in Tibet”,“Nașul”,“Pacientul englez”, “Lista lui Shindler”, “Legendele toamnei”…
Personalități ca Simona Halep o fac să plângă de bucurie atunci când câștigă pe teren. Lucia nu poate privi ”în altă parte unde comentatorii emisiunilor să nu fie români!” A strigat recent din tribunele campionatului mondial de fotbal bolind pentru nu știu care fotbaliști. Este acaparată de jocuri, de energie, de persoanele care nu stau pe loc. Competițiile o fac și mai emotivă pe această fată drive! ”Sunt momente în viață când atât ți-e dor de cineva, încât îți vine să-l scoți din visele tale și să-l îmbrățișezi cu adevărat. – spune Lucia. –Pare și asta o idee bună să mergem undeva mai mulți prieteni să degustam… un vin bun ca niște fani adevărați!” 😀
Trecutul este marea lui necunoscută. De ce a făcut anumite lucruri și nu altele? De ce atunci când știa că anumite lucruri sunt niște mari păcate, totuși le-a săvârșit? Ce l-a făcut să cadă și să greșească? Cum de a intervenit iraționalul în viața lui și a putut să facă anumite greșeli pe care după aia le-a regretat toată viața? Acum se întreabă: ”Eu le-am făcut sau altcineva?” Sunt întrebări la care nici astăzi nu a găsit un răspuns. Din întrebările astea și se constituie FALSUL DIMITRIE, spuneDumitru Crudu.
Aruncând o privire înapoi, el afirmă că a fost fericit în copilărie. Pentru că mama îl învăța foarte multe poezii și povești ca să le recite rudelor la care se duceau în vizită ”la fiecare sfârșit de săptămână cu o regularitate de metronom”. Dumitru putea recita o mulțime. Și la fel de mult îi plăcea să asculte poezii sau povești. Iar după ce a învățat alfabetul, mergea singur la bibliotecă după cărți. Avea el o plasă de rafie și o dată la patru zile o umplea cu cărțile alese de pe rafturi, și pe care… chiar le citea (Dumitru zâmbește). Le devora, le înghițea, pur și simplu. Uneori, era într-atât furat de lectură că pierdea noțiunea timpului și venea mama și-i stingea lumina, că altfel putea citi și până dimineață…
Vizitele la rude i-au prilejuit unele dintre cele mai mari bucurii în copilărie. În cârcă, la tata, Dumitru mergea la neamurile din satele Cetâreni, Unțești și Milești. Iar când a mai crescut, se lua la întrecere cu tata cine merge mai repede. Și bunica la fel îl învăța poezii și povești. Mătușa Eugenia îl lua cu ea la strâns ciuperci în pădure și îl iniția în splendorile și frumusețile copacilor. Urmează lectura. Pentru că lectura i-a înfrumusețat copilăria…
Despre tata a scris un volum de poezie, dar despre mama a vorbit în romanul ”Un American la Chișinău”, atunci când personajul principal revine din Brașov la Flutura. În acest roman Dumitru Crudu a încercat să exprime toată gingășia și tandrețea care o caracterizau pe mama lui. Despre mama a mai vorbit și într-o povestire din volumul ”Salutări lui Troțki”, dar tot despre ea a scris și poezii, pe care intenționează în timpul cel mai apropiat să le publice într-un volum…
Totuși, Florițoaia Nouă sau Flutura? Într-adevăr, satul natal al scriitorului Dumitru Cruduare două denumiri. Flutura îi spun ei, locuitorii lui, dar în lume e cunoscut ca Florițoaia-Nouă, o denumire pe care a împrumutat-o de la satul vecin, Florițoaia-Veche, un sat cu mult mai vechi decât al lor și unde se află și primăria care îi administrează. Flutura sau Florițoaia-Nouă a apărut pe hartă cam pe la începutul secolului XX, spre deosebire de Florițoaia-Veche, care există încă de pe vremea lui Ștefan cel Mare, dacă nu și mai înainte.
Primele poezii au fost, de fapt, niște… povestiri scrise în cheia lui Vladimir Beșleagă, după lectura romanului său ”Zbor frânt”. ”Era primăvară, afară ploua, Dumitru stătea la masa din odaia lui, cu geamul deschis și cu un caiet alb în față, când i-a venit inspirația să scrie. Mugurii din copacul din față plesneau. Iar ploaia șiroia pe crengi și el scria, scria… Și fiecare cuvânt pe care-l ”scrijelea” pe foaie îl făcea fericit.” Așa a apărut în prezent scriitorul Crudu, motivat de buchiile inspirate ale copilăriei… Astfel scrie Dumitru în continuare… Fericit și cu pasiune.
Prima dragoste a fost colega lui de clasă Iulia Țâcu. Era îndrăgostit de ea lulea, dar nu a îndrăznit să-i spună niciun cuvânt despre sentimentele sale. O sorbea din ochi și deseori mergea să se plimbe prin fața casei ei, doar-doar să o vadă. Când i-a murit tata, a mers și el în urma procesiunii funerare, numai ca să fie alături de ea. Printre personajele din primele povestiri și poezii scrise în acei ani apărea și Iulia.
Prima dragoste la fel l-a inspirat să scrie poeziile din cartea ”FALSUL DIMITRIE”…
În același timp, în acei ani când a scris FALSUL DIMITRIE, primul său volum de debut, Dumitru Crudu avea mari probleme cu actele și cu identitatea. Pentru că nu a vrut să meargă la armată – practic, a fugit! – Respectiv, mulți ani se ascundea de miliție (poliție), ca ”să nu mă ia cu japca la cătănie”. Cu armata nefăcută, nu avea nici pașaport, fără de care nu putea fi un cetățean ca toți ceilalți. Astfel, a fost dat afară de la facultate, apoi a plecat la Tbilisi, unde a trăit sub semnul unei permanente fugi de identitate. Fugea ca să-și salveze pielea. Iar de aici și până la botezul primului volum FALSUL DIMITRIE nu a fost decât un pas. Pentru că așa s-a simțit el în acei ani: ca un om fără idenitate.
Între timp, cartea lui de debut a fost reeditată de câteva ori. Iar în 2014 a publicat o antologie de poezie și titlul ei l-a preluat tot de la prima sa carte. Anul acesta (2018), antologia a fost publicată în traducere poloneză, în Polonia și la lansare a venit și un basarabean din Soroca. Unul, Mihai, care i-a spus că și el se simte un ”FALS DIMITRIE”. I-a spus așa:”înlocuiește Dimitrie cu Mihai și această carte e despre mine”. Iar Dumitru s-a bucurat, pentru că asta înseamnă că volumul mai e și azi actual.
Pentru că multe dintre lucrurile care i s-au întâmplat în viață nu erau ușor de acceptat sau suportat, a mai scris poezii. Când i-au murit anumiți oameni dragi, a scris poezii. A scris poezii pentru a nu-și ieși din minți. Poezii care din litanii încetul cu încetul deveneau rugăciuni. În loc să ia calmante, a scris poezii. Poezia l-a ajutat enorm în acele clipe grele.
Crede că cel mai izbutit din punct de vedere estetic e volumul de poezii ”POOOOATE”, dar cel mai apropiat de suflet e volumul de litanii ”La revedere, tată”.
Este adevărat că a debutat în volum cu o carte de poezie, dar, de fapt, a început cu proză, iar la poezie a trecut ulterior. Apoi, după patru cărți de poezie, a trecut la proză. Acum scrie în paralel și proză și poezie.
Cum reușește? În poezie Dumitru Crudu caută rădăcinile emoțiilor. ”Într-un roman încerc să redau destinul unui om. Vreau să văd ce l-a putut determina pe un om concret să ajungă să facă exact aceste lucruri și să aibă exact această evoluție și nu alta. Să-l văd în mișcare. Și să înțeleg cum a fost posibil să aibă anume soarta pe care o are și nu alta”.
”Pentru roman trebuie să ai inspirație, dar pentru proza scurtă curaj”. Așa cum el scrie în fiecare zi câte o povestire pentru un site din Moldova, nu are când să aștepte inspirația. Nu o așteaptă, ci o provoacă. Cum?Înainte să scrie, aleargă o oră”.
Și-a amintit că cele mai multe prostii le-a făcut în adolescență. ”Dar dacă, printr-o magie, aș redeveni iar adolescent și nu le-aș mai face, oare aș mai fi devenit scriitor? Posibil că nu.”
Cu siguranță, că nu! Mai am o întrebare, și… dacă nu fugea de armată? Cine ar fi devenit Dumitru Crudu?
#Svetlana_Vizitiu_Impresii_viata_carti_blog
#Date_biografice: DUMITRU CRUDU (născut în 1967, în Flutura, Ungheni, Republica Moldova) este prozator, dramaturg, poet și unul dintre autorii Manifestului Fracturismului, apărut pentru prima dată în ziarul Monitorul de Brașov. În 2003 a primit premiul UNITER și Premiul Fundației Principesa Margareta pentru Cea mai bună piesă de teatru din România (Alegerea lui Alexandru Sutto). Este primul dramaturg român jucat în Africa și în America Centrală. În proză a debutat în 2008 cu romanul Măcel în Georgia. Cu romanul Un american la Chișinău a fost nominalizat la premiul Visegrad Eastern Partnership Literary Award din Bratislava și la premiul pentru proză al revistei Observator cultural. În 2018, pentru cartea de proză scurtă Salutări lui Troțki a primit Premiul „Ion Creangă“ al Academiei Române. În 2019 a publicat romanul Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici. Unul dintre romanele sale, Oameni din Chișinău, a fost tradus în limba cehă, iar o parte din povestirile sale au fost traduse în engleză, franceză, germană și suedeză și au apărut în reviste literare și antologii.
Atunci când vii la serviciu, în cazul meu într-o bibliotecă: optimistă și cu mare speranță să-ți faci o carieră reușită și începi să activezi cu energie fiind o fetiță inocentă și nu chiar pricepută în domeniu, acea care aranjează mesele cu plăcinte și cafea în săli, face statistică, încarcă și introduce zi cu zi cărțile pe rafturi, chiar dacă fetița pe parcurs pare să fi devenit ”vedetă”, să schimbi psihologia oamenilor care au văzut-o aducând cafeaua, aranjând și târând cărțile de pe rafturi la cititori și înapoi, este foarte și foarte dificil, mai ales la moldoveni. Am vrut, pur și simplu, să nu fiu mereu privită de sus și tratată ca o fetiță cu nevoi speciale, ci ca o persoană care știe să facă ceva util, iar cu timpul mulțumită pentru profesionalismul datorat anilor de experiență, și – uneori ascultată pentru ideile și sugestiile în domeniu… Pentru mine sunt importante conținutul și poveștile pe care le scriu în blog. Le scriu astăzi, și imediat cineva le citește și se inspiră din ele, fie împarte spiritul ivit cu apropiații săi.
Eu sunt acea persoană generoasă care scrie, filmează, distribuie, promovează, și care cu plăcere informează utilizatorii. Necondiționat! Nu am timp să mă plictisesc. Uneori, mi-e dor de atmosfera timpurilor sovietice, atunci când relațiile de familie și de prietenie erau de mare preț. Atunci când și colegii se înțelegeau unul pe altul, erau solidari, și deveneau prieteni pe o viață. Acum toate acestea s-au evaporat/destrămat, toată lumea a fugit dincolo de hotarele Moldovei, diaspora se întrunește în cluburi, iar mentalitatea oamenilor cu bunătate rămași de nevoie în țară se reduce la comentariile de pe rețele de socializare.. Monitorul și sticla TV acum sunt amicii tăi, doar ca roboței de aluminiu… Și te împaci cu aceste gânduri, pentru că nu ai încotro… Ăsta e adevărul prezent…
Cel mai teribil e când șeful nu te apreciază, îți arată spatele, te blochează sau îți spune pe șleau, ”Ce mai ai tu de făcut?” După 35 de ani de muncă și experiență în domeniu s-auzi aceasta și nu o dată, este dureros. Și după ani de rugi la șefi pentru condiții normale de muncă, și pentru un calculator performant, că de la cel vechi ai orbit și ai nevoie de operație la ochi pentru care nu ai bani… De salariu nu mai discut… Nu ai la cine te adresa, iar când dai peste cineva care pare de încredere, imediat devii dezamăgită…
Oameni buni, dar nici eu nu sunt de fier! Sănătatea nu te întreabă o vrei sau nu, și nici cea a copiilor. Vine timpul când te întrebi, ce ți-a dăruit servicul în schimbul devotamentului tău, decât nervi și boli incontinue? Ai călătorit, te-ai odihnit prin schimburi de experiență precum o fac cel puțin lunar, șefii tăi? Nu, ca de obicei. Banii promiși pentru club, semnate anual în planurile de activitate nu merg niciodată în direcția stabilită… Eu finișez proiectul meu Clubul ”Impresii din viata si carti”, și din acelaș motiv, și pentru a face o pauză pentru că am și alte proiecte de realizat, sper mult la atitudine și ajutorul adecvat din partea colegilor și protagoniștilor clubului. Facem Cartea!
Principala problemă care roiește în capul meu: ”Oare oamenii nu au obosit de toate acestea?” Într-adevăr, munca mea este necesară, sau cu mine se astupă o gaură, pentru că nu se găsește o altă perspectivă de a organiza acțiuni la nivel mai înalt? De loc nu vreau să mă impun, doar că mă simt terorizată și umilită, atunci când lucrul e lipsit de respect și cineva te lasă nedumerită, pentru că se simte ”șefă” care nu se poate împăca cu gândul că te poți ridica la ”nivelul” ei… Știu totul despre munca mea, doar că sunt un omuleț practic și îmi reduc acțiunile la fapte… De la fapte la vorbe dure, dacă e nevoie 😀
Suntem o parte a acestei lumi pe care noi o numim rea. Ne cunoaștem pe noi inșine prin celelalte persoane.
Practic, trăim înțepeniți ca pe timpuri… Ba, și mai rău. Vedem toată ziua aceleași chipuri, aceleași promisiuni, întâniri și discuții de la aceleași persoane. Primim milioane de donații în euro de la investitori străini, și – impactul e cu totul diferit: nu vedem rezultate pozitive. – N-ați obosit?.. Eu am obosit. Deoarece, practic nimic nu se schimbă în societatea noastră. Mergem în Europa, cică ne civilizăm, dar trăim mai greu, și mai prost e cu moralul. Și cu controlul manual creeat de partide, nu mai există altă cale. Nu văd mai nimic util ce s-ar fi făcut pentru oamenii simpli. Iată că s-au adăugat mai mulți deștepți care vor să schimbe lumea precum cred ei că ar fi mai bine: – este o boală tipică moldovenească care în ultimul timp progresează tot mai mult… Aud expresii de genul că oamenii devin mai răi, și noi cu toții doar ne-am născut curați asemeni unori îngeri în această lume.
Sufletul este bun prin natura lui sacră, însă grijile, fricile, neajunsurile, senzația că suntem singuri, părăsiți, fără de apărare, ne fac să uităm de puritatea noastră, să ne privim unii pe ceilalți cu invidie, să ne jignim, să ne rănim între noi…
Dacă ești prins în capcana oglindirii tale ca și cum lumea are ceva cu tine și din acest motiv nu ajungi nicăieri, că toți oamenii sunt răi și vezi doar răutate în jurul tău, – oprește-te o clipă și întreabă-te: Nu cumva sunt eu cel rău și am dăruit lumii această răutate? Ar fi o bună întrebare, în special, pentru cei care ne conduc țara. Pentru că multe situații cu spirite negative sunt provocate, sau impuse de politica autorităților, și noi din neștire nu găsim soluția sau ieșire din impas…
Noi atragem în viața noastră oamenii care ne seamănă într-un fel sau altul, și care în mod surprinzător ne ajută să ne descoperim pe sine: ce simțim și ce gândim cu adevărat. De ce unii se omoară sau sunt atât de agresivi? Poate că au uitat că sunt buni și trăiesc în frică neștiind cum să fie altfel? Răutatea vine din furie, teamă, gelozie, invidie, orgoliu, sentimentul de inferioritate… Toate acestea distrug efectiv iubirea, puritatea, armonia, înțelegerea. Răutatea excesivă provoacă insomnii, dureri fizice și multe alte afecțiuni, te oprește să trăiești și să te bucuri de viață… Este intr-adevăr o invenție a mediului care ni l-am format și dezvoltat.
Adevărata noastră natură este Bunătatea. Alege să gândești, să te comporți astfel cum ai dori să fie Lumea! Atunci când apare un gând rău, spun cu intenție Stop! Vreau să fiu bun și toată lumea la fel de bună! A fi bun înseamnă a nu reacționa la răutate, și a încerca să înțelegi pe cel ce o emite fără a presupune că altcineva are șizofrenie. Unii nu reacționează alții aleg să se retragă, și eu spun că ar fi cazul să ajuți acea persoană să se simtă bine. Nu-l lăsa în durerea sau grjile care îl pot doborî… Consider că ar fi uman acest pas… Toate problemele în societate vin din lipsă de atenție pentru ceilalți și rămași blocați în singurătatea lor… Și câte inimi s-au zdrobit doar pentru că cineva nu a spus la timp: – Iartă-mă… Mândria…
Uneori e mai simplu să zâmbești decât să lămurești de ce ți-e trist… Pur și simplu, nu răspunde la răutate la fel cu răutate! Probabil că se va schimba ceva. Atunci vei dobândi ceea ce dorește fiecare. Vei atrage în viața ta persoanele care gândesc, simt și sunt ca tine.
Un om bun este un om puternic, și cel care alege răutatea, de fapt este omul slab, speriat și dominat de frică. Cei care aleg răul, vorbesc prea mult, și nu-și fac timp să asculte opinia, proiectele sau soluțiile tale. Ei mereu vor avea intermediari care vorbesc de la sine. Avem prea mulți politicieni dintr-aceștia… Nu-i mai votați! Și, nu subestimati abilitățile oamenilor idioți care s-au adunat în trusturi-grupuri mari…
Ce ar fi să creăm o lume mai bună? Doar nu sunt eu prima care spune acest lucru! În sinea sa, fiecare dintre voi dorește acest lucru, dar niciodată nu-și face timp să gândească și să facă ceva…
Să creăm o lume mai bună Împreună! Nu există oameni răi, doar cei nefericiți și obosiți de griji și probleme. Să ne ajutăm să fim mai buni, și tu, guvernule, ești obligat pe cinste să ne ajuți, pentru că noi te alegem, la fel și te ajutăm să ne faci mai… Buni!
Un tânăr a vrut să cumpere un trandafir, de la o florărie din oraș, îi lipseau cinci lei, la care florăreasa i-a spus: „dacă nici pentru o floare nu ai bani, mai bine nu-i dăruieşti nimic, nu vei face nimic altceva decât s-o răneşti pe biata fată.” Băiatul a lăsat capul în jos și a lăsat și trandafirul…. Înțelegându-i neputința, am luat eu trei trandafiri, iar când am plătit i-am spus florăresei că intenția acestui băiat valorează mai mult decât trandafirul și comentariul ei. M-am îndreptat spre tânăr și i-am zis: – Dă-i asta, tu nu-ți face griji, azi pentru tine, mâine pentru mine… Du-te și cucerește-o, campionule, și fă-o să se simtă cea mai iubită și importantă persoană din viața ta! A primit florile cu uimire, s-a uitat la mine cu ochii lui limpezi și plini de umilință și mi-a spus: „Mulțumesc frumos, doamnă! Dumnezeu să vă binecuvânteze!.. Nu sunt pentru o fată, sunt pentru Mama mea, azi e ziua ei de naştere!”
Niciodată, dar absolut niciodată nu ştim despre situațiile prin care trec alții, de aceea nu trebuie să-i judecăm. Ori îi ajutăm ori tăcem… – Nu judeca… și nu vei fi judecat!
Învățământul trebuie să fie gratuit, scrie un cititor indignat. Și eu nu vreau să mă cert cu el, dimpotrivă vreau să-l sprijin și să promovez această idee utilă. Da, – educația ar trebui să fie gratuită. Și coniacul, de asemenea. Și capelina prăjită. Problema este că cineva trebuie să crească strugurii, cineva trebuie să facă din ei acest coniac, să achite energia electrică, cineva trebuie să se așeze la volan și să ducă acest coniac la magazin. Prin achiziționarea de benzină, apropos.
Și magazinul cineva trebuie să construiască. Și la casă cineva trebuie să se așeze. Si fiecare din ei, ceea ce este tipic, dorește să mănânce. Așa că, dacă coniacul pe bună dreptate ar trebui să fie gratuit, ei vor muri de foame. Prin urmare, un coniac gratuit nu va exista niciodată. Excepție – în cazul în care cineva va plăti pentru el și mă va servi gratuit. Aceasta se numește freebie din contul altuia. Și capelina la fel cineva trebuie să o prindă, prăjească plus drumul…
Totul ar trebui să fie liber și pe gratis. Dar nimic nu este gratuit. Bibliotecarul multilateral. Profesorul la universitate, asistent sau rector, instalator și deritecătoare, un furnizor de energie electrică și de apă caldă la calorifere în auditorii – ei manancă, de asemenea. În fiecare zi. Nu este nimic gratuit în această lume, cu excepția unui frumos apus de soare. Altă e problemă atunci când oferi soluții sau indici erorile nu te ascultă nici ministrul, nici colegii, iar poporul își caută de nevoile sale, ditamai… Iar tichetele de masă destinate bugetarilor simpli… niciodară nu vor ajunge la bugetari flămânzi și săraci, doar la cei bogați și sătui din întreprinderi întreținute financiar…
Acceptați și recunoașteți – nimic nu este gratuit. Dacă cineva primește ceva pe gratis, deci cealaltă persoană a plătit pentru acest lucru. Fie că este vorba de coniac, capelină, cultură sau învățământ. Statul nu are bani de default-urile sale – numai cei pe care noi i le-am dat în formă de impozite, taxe de la câștigurile noastre. Nimic gratuit nu este. Este timpul să ne obișnuim cu această idee… Din Păcate… Dar ce ne mai poate oferi acest stat decât speranțe deșarte? Oricum plătim pentru toate, și viața e scumpă… Voi vreți dreptate într-un stat fără valori în suflet?
O descriere fantastică pentru un suflet fascinant!Culoarea ei este unică precum şi Personalitatea sa. Florile recunoştinţei, ale admiraţiei şi înaltei consideraţii sunt astăzi doar pentru Ea, cea care poartă povara înţelepciunii, întruchipată cu cele mai nobile valori – dăruire, adevărul, perseverenţă, curajul şi răbdarea. Veselă şi dinamică precum o cunosc oamenii… Puternică şi plină de viaţă, are o voinţă extraordinară, pe care toţi o admiră! A fost profesoară, directoare la liceu, concilier… Este prima femeie primar în unul din cele mai mari sate din Republica Moldova – Costești (Ialoveni). În continuare, prin faptele şi cuvintele sale le cultivă oamenilor dragostea faţă de plaiul natal, de valorile naţionale, şi educând copiii să fie cetăţeni adevăraţi şi… să se întoarcă Acasă oriunde n-ar pleca ei… Merită toată recunoştinţa din partea sătenilor şi a tuturor moldovenilor. Povestea Nataliei PETREA este una grozavă! E clar că n-a fost niciodată plictisitoare. A trecut prin provocări, are colegi şi prieteni minunaţi cu care se mândreşte, a pierdut unele lucruri, dar a câştigat şi mai multe, şi… nu s-a dat bătută niciodată. Este o ‘’răsfăţată’’ a destinului cu multe surprize şi noroc, da, chiar aşa este! Ascultaţi ce spune primăriţa şi cei care au venit să ne împărtăşească cu impresiile lor la Clubul ”Impresii din viata si carti” la şedinţa de astăzi despre protagonista nr.91 a Clubului ”Impresii din viata si carti”… Fiecare participant, prieten sau membru al familiei aduce contribuţia sa personală cu opiniile proprii la club, şi este clar că evenimentul de azi a avut un farmec special cu un aer relaxat şi înţelept care ne-a luminat şi făcut ziua mai frumoasă, în special, ne-a surpins grupul folcloric ”Haiducii” cu trâmbiţe şi sunete naţionale atât de dragi sufletului nostru… Se merită să-i ascultaţi povestea în filmele şi albumul cu Titlu de mai jos. Mulţumiri special şi pentru moderatoarea şedinţei – neobosită şi fermecătoare Galina Codreanu, jurnalistă (TV Moldova1)! Vedeţi albumul accesând Titlu: Natalia Petrea – primarita de la Costestişi urmăriţi în continuare filmele de la eveniment:
Despre fiecare participant la eveniment sau despre cei apropiaţi spiritului ei primăriţa Natalia Petrea a găsit un cuvânt bun şi de laudă, ascultaţi şi voi ce spune ea despre meritele fiecărui – cu drag şi cu inimă!!
Anton Petrea soţul (‘’omul care ţine casa,cît eu ţin drumul’’) , fiul Mihai Petrea ‘’mostenitorul nostru neinsurat incă’’, fiica Rodica şi ginerele Grigore, cu nepoţica de 2 anişori (stabiliţi la Londra), mătuşa Ioana sora mamei decedate (‘’De cind mama nu mai este,o inlocuieste,unul din rarii oameni careare grija de mine intrebindu-ma simplu:cum te simti,mai ai borş acru,să-ţi mai fac niste sarmale… ‘’), nănaşii Ana şi Tudor Petrea – ‘’parintii nostri spirituali’’, finii Valentina şi Grigore Midoni – ‘’prietenii noştri’’, ‘’diriginta mea,omul care mi-a croit drumul in viaţă’’ – Parascovia Carp; Bivol Margareta, ‘’colega mea de clasa, cu care am concurat la invaţatura pina am absolvit amindoua scoala medie de cultura generala nr.2 Costesti cu medalie de aur’’;Borta Svetlana, director Liceu, ‘’scoala pe care am absolvit-o si unde am fost profesoara de română în perioada 1990-2006 şi director in 2011-2015,care duce estafeta directoriei azi’’; Miron Natalia, profesoara de română, ‘’urmaşul vocaţiei mele’’; Sîrghi-Gavriliţă Rodica,colega şi prietena mea de facultate, ‘’în cinstea ei mi-am numit fiica cu acelaşi prenume’’, Azi-profesoară de română, Călăraşi; Cotovan Maria, colega si prietena de facultate, cea ‘’cu care am imparţit toate secretele tinereţii’’, Azi-director,gimnaziul Bălăbăneşti, Criuleni, profesoara de l. română; Lidia Bivol, grefieră în primăria Costesti, ‘’cea care m-a ajutat mult in funcţia de secretar pe care am deţinut-o in 2003-2007, omul-computer al satului,stie aproape pe toţi locuitorii satului care sunt peste 11000’’;Mihail Silistraru, preşedintele raionului Ialoveni în anii 2007-2011, ‘’omul care m-a numit în funcţia de vicepreşedinte al raionului Ialoveni,perioadă pe care o consider „armata vieţii mele”; Victor Pletosu,’’specialistul nostru pe tineret, Consiliul Raional Ialoveni, discipolul meu în APL,cel mai ascultător elev’’;Stelian Coreişa, şeful Secţiei Asistenţă Socială,CR Ialoveni,2007-2011,’’coleg de serviciu în aceasta perioadă,şi cu care am implementat multe reforme noi în asistenţa socială;Monica Babuc,ministrul Educaţiei şi Culturii,’’omul care m-a îndrumat şi m-a format şi ca politician în perioada 2005-2009,actuamente suntem din nou college, dar de partid’’; Ion Sulă,ministrul agriculturii n perioada 2014-2015,’’omul care m-a făcut PRIMAR’’;Mereacre Elena,consilier local, ‘’omul care m-a încurajat să devin Primar’’; Gîncota Fiodor, primar în perioada 2004-2011, ‘’am lucrat împreună în 2004-2007 atunci când eu am deţinut funcţia de secretar al satului, ‘’un om care tace si face’’;Nedelciuc Daniela, presedinte organizaţia de femei, PDM Ialoveni, ‘’un om dedicat funcţiei sale’’;Maria Bivol, specialist în relatii cu publicul, scrierea si implementarea proiectelor în primaria Costeşti, ‘’omul care a adus ‘milioane’ în satul Costesti prin proiectele scrise si fara de care nu am fi avut realizări’’; Oleg Mereacre,vicepreşedintele raionului Ialoveni, ‘’cel care ţine foarte mult la dezvoltarea satului natal’’;Nadejda Darie,consultant, ‘’doamna de fier la CALM, fost primar cu 5 mandate r.Nisporeni; Ion Scutaru, profesor de religie în LT Costeşti, diacon la biserica Sf.Nicolae din sat, ‘’un om cu o poziţie civică înaltă şi cu o moralitate sănătoasă’’; Gîncota Vera, profesoară de limba engleză în LT Costeşti, ‘’ghidul meu metodic în calea devenirii mele pedagogice cînd am pornit cariera în 1987 în gimnaziul Costeşti unde dumneaei era director adjunct’’;Moşneguţu Elena, primar al satului vecin Hansca, al treilea mandat, ‘’unica colegă doamnă primar din raion’’; Ţurcan Andrei, viceprimarul satului, ‘’mâina dreaptă a mea, în mod special, în domeniul tehnic’’;Andronic Angela, ‘’unica mea sora şi cea cui pot sa-i spun orice necaz’’!
Despre Natalia Petrea spun prietenii şi admiratorii:
”O fire activa, glumeata, sociabila, deschisa catre nou, saritoare la nevoie, mereu cu gandul la oamenii din sat, Natalia Petrea-primarul de Costesti, invita prietenii la o intalnire de suflet, cu indemnul „Sa facem din fiecare zi o Sarbatoare!” – Galina Codreanu
”Va apreciem pentru succesele si izbinda de care dati dovada.Va urmăm.” – Zina Rosioru
”Pe d-na Natalia Petrea o cunosc de micuță, când am fost numită dirigintă la clasa a cincea în care învăța Dumneaei. A fost o elevă sârguinciosă. A terminat școala medie de cultură generală cu Medalie de Aur, după care și-a continuat studiile la Institutul Pedagogic „Ion Creanga” din Chișinău, pe care l-a finalizat cu Diplomă Roșie. S-a întors la lucru în școala natală, unde chiar din primii ani de lucru elevii Dumneaei au obținut rezultate foarte bune la olimpiadele raionale de limba română și chear locul I la olimpiada republicană de limba și literatura română. A avut mereu o poziție activă și corectă în colectivul pedagogic și de elevi, datorită cărui fapt și-a câștigat stima șirespectul celor din jur. De asemenea a fost activă în rezolvarea problemelor satului și în viața politică din țară. Este o persoană ambițioasă, harnică, inteligentă. Dacă își pune în gând ceva, acționează în așa fel, că numaidecât îndeplinește. Numai în 2,5 ani de când a devenit primar al satului Costești, care este un sat mare și cu multe caractere destul de diverse a reușit să ducă la capăt un șir de proiecte și să înceapă altele destul de serioase. Fiind o femeie bună, inteligentăa rezolvat unele probleme ale bătrânilor, acordă mare atenție tinerilor, sportului. Datorită susțineri Dumneaei ca primar au reînceput săpăturile arheologice la situl „Orașul medieval Costești”, se pregătește reeditarea Istoriei satului Costești. A stabilit relații foarte bune cu mai multe localități din România și datorită acestei colaborări rezolvă multe probleme ale satului. Este o soție, mamă, bunicuță bună și iubită. Ca fostă dirigintă, mă mândresc că a fost eleva mea.”Parascovia Carp.
”Omul sfințește locul și nu contează genul” – Așa și-a convins electoratul să o voteze, le-a adus argumente că poate, că are capacitățile necesare, chiar dacă în societatea din care face parte încă mai persistă mentalitatea patriarhală. Susține femeile, susține implicarea lor viața publică, și este adepta echilibrului gender, menționând totodată că lucrurile frumoase se fac împreună, atât cu bărbații, cât și cu femeile. În cei doi ani de când a preluat conducerea primăriei a reușit să implementeze proiecte importante și mari, iluminare, apeduct, sistem de canalizare și drumuri construite de la zero. Prin deschiderea sa către noi provocări a reușit să câștige proiecte cu finanțare externă în beneficul cetățenilor din localitate, iar unul dintre ele ține de construcția unui Complex Turistic Sportiv de o importanță națională.O altă calitate a doamnei Petrea, pentru care merită toată aprecierea este comunicarea cu cetățenii pe toate canalele, și online, direct, adunări cu cetățenii, ședințe, etc. Întotdeauna și-a dedicat timpul și răbdarea pentru a discuta cu oamenii, chiar dacă nu întotdeauna a putut să le rezolve problemele, efortul ei a fost mereu apreciat.Personal am avut ocazia să îi fiu aproape în moment frumoase și mai puțin frumoase, dar întotdeauna a dat dovadă de cumpătare, echilibru și credință că va fi bine, iar pentru acest lucru are toată admirația mea!” – Maria Bivol, Specialist în scrierea proiectelor, Primăria Costești
”Cu înaltă vibraţie sufletească scriu despre distinsa doamnă profesor Natalia PETREA, primar de Costeşti, personalitatea notorie care înnobilează viaţa publică a raionului Ialoveni adunînd în palmares mulţi ani de activitate, de muncă şi dăruire în administraţia publică locală, fapt pentru care se bucură de meritatele aprecieri ale cetăţenilor şi ale partenerilor pentru dezvoltare durabilă. Ne exprimăm înalta preţuire şi recunoştinţă pentru activitatea merituoasă în calitate de profesoară de limbă şi literatură română s-a remarcat prin talentul, vocaţia şi stilul original de a captiva elevii în timpul lecţiilor, cultivîndu-le cu dragoste şi omenie, simbioza armonioasă a valorilor esenţiale ale culturii naţionale. O distingem ca un manager performant şi veritabil al Liceului Teoretic Costeşti, care s-a impus prin atitudinea inexorabilă şi riguroasă faţă de procesul educaţional, prin maniera sa academică, prin puterea de pricepere şi de creaţie, prin adînca înţelepciune şi înalta frumuseţe sufletească. S-a afirmat şi ca unul din cei mai buni funcţionari publici în calitate de secretar al Consiliului Local Costeşti, prin grija, atenţia şi măiestria curajoasei doamne, pe care o manifestă în elaborarea, aprobarea şi asigurarea executării actelor administrative. Admirăm şi suntem uimiţi de efortul imens al doamnei Natalia PETREA în calitate de vicepreşedinte al raionului Ialoveni în implementarea cu succes a politicilor educaţionale, culturale, sociale, de tineret şi sport, fapt care i-a confirmat prestigiul de Om al ideii şi al faptei care sfinţeşte locul. Credinţa populară că pomul se cunoaşte după roade, iar omul după fapte, ne sugerează valoarea multitudinii de proiecte comunitare şi complementare, implementate cu responsabilitate de doamna primar de Costeşti, înzestrată atît de generos cu inteligenţa şi eleganţa ţinutei impecabile, pe care o împărtăşeşte cu noi tinerii pentru a ne desăvărşi calităţile şi competenţele etice. Regăsim împlinirea şi rostul vieţii doamnei în familia sa consolidată şi binecuvîntată de Bunul Dumnezeu !”- Victor Pletosu, Specialist principal în domeniul politicilor de tineret, Consiliul Raional Ialoveni
Galina Codreanu: ”Natalia PETREA – un suflet frumos, care radiaza lumina si o stare de spirit aparte. Hotarata, disciplinata, gata mereu sa vina in ajutor, intuitiva si exigenta cu sine si cu cei din jur…Straluceste in societate, starnind o admiratie aproape unanima prin vioiciunea spiritului sau si prin conversatia inteligenta si sclipitoare pe care o poarta…A citit la vremea ei foarte mult, este erudita, stapaneste informatia si face fata usor oricarui subiect abordat. Curiozitatea este ceea ce o impinge in permanenta catre autodidacticism. Natalia Petrea – o femeie de succes, o femeie de cariera, care investeste incontinuu in dezvoltarea personala si profesionala. Are un respect aparte fata de mentorii, care au ghidat-o in cariera si au contribuit la formarea ei ca si pedagog, ca si functionar public. Marturiseste, ca a avut noroc de parinti buni de care a ascultat neconditionat, care au pus-o la carte, au invatat-o respectul de oameni si i-au insuflat dragostea de satul natal – Costesti. Natalia Petrea – este un lider incontestabil, un bun gospodar, un deschizator de drumuri, care a reusit performanta sa faca ordine in sat si la Consiliul Local, fapt pentru care este apreciata, in mod special, de catre costestenii seniori.A adus nenumarate proiecte in sat, a schimbat aspectul satului si viseaza, ca intro zi s.Costesti din r-l Ialoveni va deveni cea mai mare destinatie turistica din tara! Sociabila si prietenoasa, cu simtul umorului la suprafata, cu replica mereu la indemana, – Natalia Petrea ramane a fi un om al cuvantului, un om de echipa. Este mandra, ca a reusit sa adune la Primăria Costești oameni dintro bucata, oameni de valoare, care tin la satul natal si vor sa-l vada infloritor. II plac provocarile si oamenii harnici, de cuvant. Adora sarmalutele si placintele coapte de catre matusa Ioana, sora mamei, iar melodiile fredonate de catre Haiducii de Costesti ii luminieaza chipul, o binedispun si o fac sa fie mandra, ca este costesteana…”
Expresii de Natalia Petrea: ”Piatra de temelie a unei vieți frumoase este Respectul!”
”Fără educație moare orice nație! Cadrele didactice merită un salariu decent!”
”Aleg să trăiesc, nu să supraviețuiesc. Aleg să fiu un om simplu, pentru că un om simplu este o valoare. Aleg să îmi ascult inima, nu ceea ce spun oamenii. Aleg să iubesc faptele, nu cuvintele. Aleg să merg mereu înainte, pentru că înapoi am fost deja…”
”Copiii sunt educați de faptele unui adult, nu de vorbele lui”
”Indiferent cât de educat, talentat, bogat sau grozav ești, modul cum tratezi oamenii spune totul despre tine!”
Natalia Petrea primarita de la Costesti a spus: Anul care vine să ne aducă realizări frumoase în satul nostru, în fiecare casă. Este în puterea noastră de a schimba lucrurile spre bine pentru a avea un trai mai bun.
Natalia Petrea: ‘’Îmi răscoliţi dorul de voi, scumpilor…Împlinirea noastră este în realizările voastre.Multă baftă în plămădirea carierei voastre pe care o realizaţi acum.Înainte spre un viitor european!’’
Natalia Petrea ‘’…Şi nu numai ceai… Avem o vizita foarte utila organizata de NDI, pentru ce le multumim. Avem tare multe de facut la noi acasa. Englezii ne recomanda, dar de noi depinde daca vrem sa facem ca sa fim ca ei.’’
Natalia Petrea: ‘’Bravo, tinerii noştri!.Iată cine va împinge Republica Moldova înainte!’’
Natalia Petrea :’’Dl Ministru Bumacov – nu numai MINISTRU, dar şi OM cu literă mare. Omul potrivit la locul potrivit. Asa-i la noi la PLDM.E o plăcere să faci parte din aşa echipă. Mulţumim, dle Ministru pentru tot ce aţi făcut pentru Costeşti, dar şi pentru ţară.Înainte cu Doamne-ajută!’’
Natalia Petrea :’’Cu siguranţă vom solicita o informaţie despre activitatea taximetriştilor din sat la următoarea şedinţă a consiliului, dar să ştiţi că foarte greu intrăm în posesia unei informaţii transparente din activitatea primăriei…Dar în acest caz tragic care deja s-a întîmplat vreau să cred că organele de drept îşi vor face datoria…’’
”Ziua Internaţională a Persoanelor în Etate. În această zi semnificativă pentru persoanele în etate, care constituie tezaurul naţiunii noastre, permiteţi-mi, scumpii noştri, să-mi exprim stima şi profunda admiraţie faţă de munca asiduă şi abnegaţia, depuse pe parcursul anilor pe tărâmul în care aţi activat, faţă de succesele pe care le-aţi înregistrat.”
”Satul nostru are nevoie de experienţa, înţelepciunea şi cumsecădenia Dvs.! Dorim din tot sufletul să ne fiţi alături, să ne îndrumaţi şi să ne oferiţi cunoştinţele şi experienţa pe care le aveţi, fără de care nu vom putea progresa, nu vom putea edifica un stat de drept, european, în care fiecare cetăţean să fie auzit şi protejat. Prin activităţile cotidiene ne convingeţi în fiece zi că jucaţi un rol extrem de important în viaţa societăţii noastre şi, prin urmare, trebuie să beneficiaţi de o mai bună calitate a vieţii. Cu plecăciune admirăm energia, luciditatea, înţelepciunea, blîndeţea, demnitatea şi rezistenţa Dumneavoastră. îmi exprim profunda recunoştinţă faţă de toţi cei care, prin activitatea de o viaţă, şi-au câștigat respectul și au adus o enormă contribuție în folosul întregii societăţi, celor, care s-au sacrificat pentru a ne construi prezentul de care ne bucurăm şi făcând tot posibilul ca noi să putem construi un viitor şi mai bun.”
23 sept. 2015 Natalia Petrea: ‘’Un grup de experţi şi voluntari în prestarea serviciilor sociale copiilor şi bătrînilor din Olanda ne-au vizitat satul la 22 septembrie 2015 pentru a susţine copiii cu nevoi speciale din sat şi bătrînii neajutoraţi.’’
6 sept. 2015 Natalia Petrea: ‘’Primăria Costeşti în parteneriat cu Agenţia pentru Ocuparea Forţei de Muncă are 5 angajaţi pentru lucrările publice, care au grija curăţeniei în sat. O rugăminte pentru toţi locuitorii satului: Să menţinem curăţenia. În timpul apropiat vom instala coşuri, tomberoane, containere publice pentru gunoi.’’
Date biografice (prescurtat): Natalia Petrea s-a născut la 8 iunie 1966 în s.Costeşti,r.Ialoveni. Căsătorită, are doi copii.În 1983-absolvit şcoala medie nr.2 Costeşti; 1987- absolvit Universitatea Pedagogică de Stat “Ion Creangă” din Chişinău,facultatea Filologie, specialitatea Limba şi literatura română;Din 1987-1990 – profesoară de limba şi literature română în gimnaziul Costeşti; 1990-2003 profesoară de limba şi lit. română în Liceul Teoretic Costeşti / 2003-2007- secretar al Consiliului sătesc Costeşti / 2007-2011-vicepreşedinte al raionului Ialoveni / 2011-2015- director al Liceului Teoretic Costeşti.Din 30 iunie 2015 – primariţă Costeşti. 2010-masterat în Ştiinţe Politice,specializarea Administraţie Publică la Academia de Administrare Publică pe lîngă Preşedintele Republicii Moldova. 2013-masterat în Ştiinţe ale Educaţiei, specialitatea Management Educaţional. Competenţe /calificări/aptitudini:2002- Grad didactic I conferit; 2012- Grad didactic I confirmat./Competenţe de comunicare didactică şi managerială; Abilităţi organizatorice şi de lider. Coordonator al proiectului raional“Pilotarea modelului de educaţie incluzivă” – 2012-2013
Primaria Costesti a contribuit cu filmarile de la eveniment, pe care le puteti viziona mai jos:
Firească, loială, perfecţionistă, foarte cultă, aduce cu sine un plus de profesionalism, inspirație, lumină și schimbare. Cu o mare încredere în forțele proprii, un generator de idei, un excelent manager al propriului timp, o doamnă model, o femeie de succes, soție iubitoare și profesionistă în domeniul ei de activitate.
Doamna Valentina Stratan este o persoană căreia îi place mult să comunice cu oamenii și să se delecteze din suflet la toate evenimentele culturale organizate în Republica Moldova, aici și facebook-ul devine un complice pentru a se informa și a fi la curent de toate activitățile.
Ea, Valentina Stratan, deputată în parlamentul R.Moldova, medic oncolog cu renume și un expert în sufletele oamenilor, le mulțumește pentru căldura oferită, pentru omenie și solidaritate. Se încarcă de la ei cu energie pozitivă și o întoarce întreit. Consideră că omul, cât trăiește, învață, ce e ceva firesc. A urmat doctoratul la Institutul Oncologic din Moldova, iar în 2001 a susţinut teza de doctor în biologie, cu specializarea „Oncologie şi radioterapie”. În politică s-a implicat începând cu 1996, ceea ce a motivat-o să studieze domeniul Administrarea Publică şi Managementul, la Academia de Administrare Publică pe lângă Preşedintele Republicii Moldova (2000- 2002). Pe parcursul a circa zece ani de activitate de parlamentar, nu a întrerupt activitatea de cercetător ştiinţific. Nu poate să spună că una îi place mai mult decât alta – ele fac parte din viaţa ei. Cu o atitudine deosebită pentru tot ce o înconjoară, de fapt, este permanent în proces de studiu pentru a cunoaște toate subiectele abordate și în domeniul social, în special, pentru a lua decizii corecte. Chiar și atunci când deciziile pot fi greșite, Dna Stratan realizează că ele înseamnă experiență. Orice problemă la capitolul Statutul, locul și rolul Femeii, ea consideră că trebuie să fie soluționată în mod deschis. Ca de exemplu, despre violența în famiilie și multe alte subiecte social-vulnerabile. Femeile trebuie să fie puternice și să se implice activ în viața politică pentru a reuși în general să schimbe mentalitatea în societate. Adoră călătoriile, o pasiune ce o relaxează și-i provoacă emoții și impresii noi. Preferă să cunoască oameni interesanți, respectă tradițiile și culturile diferite.
Dar și atunci e cu gândul la problemele interne și soluționarea lor. Fidelitatea și dăruirea de sine sunt specifice caracterului ei, – se dedică întru totul activității de partid, respectând colegii, dar și viața de familie nu este de neglijat, și toată liniștea o gaseste anume în sânul familiei sale. Foarte puternică, perseverentă, cu respectul de sine, atunci când e nevoie – insistentă, nu se lasă să fie subestimată, – toate aceste calități imbinate în sine ar trebui să fie forța mortice în orice activitate pentru fiecare femeie, dar și pentru toată lumea civilizată. Și e mare păcat, că avem femei cu caracter și cu opinii proprii obiective referitor la schimbări în țară și nu sunt acceptate pe bună măsură de către unii demnitari de stat… E timpul să guverneze Doamnele!
Îmi plac oamenii cu care nu trebuie să fii ”prudentă” în discuții, și care în orice dezamăgire de viață îți oferă speranță în viitor prin fapte, fie cu o vorbă bună. Aceasta este Doamna Valentina Stratan! – Ani buni înainte, pe care în continuare îi va gestiona cu optimism în orice domeniu ar păși, – să fie de bun augur și cu Doamne ajută! La Mulți ani și multă sănătate vă dorim, stimată și dragă Doamnă Stratan, ani frumoși – (55 de ani împliniţi). Multă reușită în tot ce faceți pentru oameni! Vă mulțumesc pentru ajutor, atunci când am avut nevoie, am realizat personal că o faceți din compasiune pentru oameni, din inimă bună, și nu pentru glorie sau funcții. (SV) ❤
Scurt istoric din cotidianul de deputat pe rețele de socializare):
Valentina Stratan (pictat de S. Vizitiu)
Valentina Stratan: din stagiar – politiciană:” Activitatea mea politică a început în 1996, pe atunci fiind cercetător ştiinţific, stagiar. O dată am fost invitată la o şedinţă a Ligii Creştin Democrate a Femeilor, pe atunci condusă de regretata deputată Lidia Istrati. Nu m-am dus conştientă că îmi doresc să încep o activitate politică, dar cînd am fost la acea întîlnire m-a impresionat faptul că am văzut atîtea femei bune, care veneau din diferite domenii şi toate vorbitoarele m-au impresionat, m-au marcat. Eu la acea perioadă eram interesată de tot ce se întîmplă în lume. Încă pe cînd eram la şcoală, mă pasionau orele de informaţie politică. Nu aveam un concurent în clasă. Acasă aveam multe ziare şi întotdeauna îmi plăcea să decupez şi să fiu la curent cu ce se întîmplă în lume, dar îndeosebi în Republica Moldova. Îmi amintesc cum doamna Istrati povestea ce se întîmplă în Parlament, căci atunci se construia democraţia în Moldova. Am venit acasă şi am zis că îmi doresc mult să schimb lucrurile, să fac ceva. Poate atunci îmi părea naiv, romantic, dar acum uneori mă dezamăgesc, mi se pare că nu reuşesc aşa cum mi-am dorit atunci. Totuşi, cînd fac o analiză retrospectivă şi văd că am reuşit să ajut unii oamenii, mă bucur de venirea mea în politică. Nu regret deloc că am făcut acest pas – am 16 ani de cînd sînt implicată în politică şi vreau să vă spun că nu am mers din partid în partid. Am aderat la Liga Creştin Democrată a Femeilor, care a fuzionat cu ulterior grupul Social-Liberal, iar Partidul Social-Liberal, la rîndul său, a fuzionat cu PD.”
Despre proiectele în viitor:”Îmi doresc să realizez mult mai mult decît am realizat în calitatea mea de parlamentar pînă acum şi îmi doresc să pot activa şi în calitatea mea de cercetător. Îmi doresc ca cercetările în imunologie să-şi găsească un loc şi mai important în domeniul sănătăţii. Aş vrea ca imunoterapia să fie o metodă de tratament foarte dezvoltată, alături de cele care sînt aici la oncologie. Atunci cînd oamenii răcesc, spun că imunitatea este slabă, deşi nu prea mulţi cunosc ce este imunitatea. Mi-aş dori ca această ştiinţă în Republica Moldova să aibă o altă conotaţie, o altă abordare din partea factorilor de decizie şi de aceea încerc şi eu să dezvolt acest laborator pe care îl conduc şi care poartă denumirea de „laborator ştiinţific imuno-genetic”.
Valentina Stratan despre competență profesională: ”Am să mă refer la un aspect care nu îmi place îndeosebi şi anume faptul că este totul foarte politizat. Aş vrea să vă dau doar un exemplu. Am decis să vin cu unele amendamente referitor la domeniul sănătăţii şi am fost la Ministerul Sănătăţii la o şedinţă de lucru cu medicii şefi ai centrelor de sănătate publică. Am observat că acei care au o anumită coloratură politică sînt supuşi controalelor şi verificărilor. Vreau foarte mult să punem în capul mesei competenţa profesională şi consider că, conducătorii acestor instituţii ar trebui să fie în afara politicii, să facă politica de domeniu. Spre regret, de politizarea domeniului au beneficiat mai mulţi profitori, care au fost într-un partid ani de zile şi peste noapte au scris cerere de aderare la alte partide. Asta nu înseamnă că şi-au schimbat comportamentul, atitudinea. Ei beneficiază de rezultatele muncii altor colegi de partid sau a celor care au muncit în partid. Peste noapte îşi schimbă blana şi devin verzi, albaştri sau azurii pentru că aşa este comod. De aceea cred că guvernarea este responsabilă să angajeze pe cei care sînt competenţi şi nu îşi pun la bătaie instituţia sau colectivul în care urmează să lucreze. Acesta este un domeniu foarte sensibil pentru a fi politizat.”
Valentina Stratan:”In aceste timpuri atunci când ca și cum ar începe să se limpezească unele lucruri, cred că este bine să meditam asupra sensului vieții și să intelegem că avem nevoie atât de puțin în viața noastră și atât de mult de sănătate…”
Referințe și aprecieri despre Valentina Stratan selectate aleatoriu din rețele de socializare:
Tatiana Badan, primar Selemet:”Doamna Valentina Stratan, este o luptătoare permanentă pentru problemele sociale ale oamenilor. Fiind o doamnă responsabilă, cu bun simț, am mai apreciat și sufletul ei frumos plin de lumină și căldură. Cunoaște bine problemele sociale și cele din sistemul de sănătate… fiind om politic pune in valoare OMUL! Îi doresc un La Mulți Ani SĂNĂTOȘI ȘI FRUMOȘI!”
‘’Flori de liliac …O discuție interesantă despre această specie… Despre amintiri… și nu numai… O întâlnire plăcută cu o personalitate deosebită! D-na Valentina Stratan, deputat în Parlamentul RM, emană atâta simplitate, feminitate, înțelepciune… Sunt inspirată! Mulțumesc Doamna Valentina Stratan pentru aceste clipe! – Nelly Berezovschi, Director Liceul ”A.Plamadeala”
Silvia Saca: ‘’Emanați bunătate și înțelepciune . Stimata dna Valentina, apreciez inalt activitatea DVS, in special, sustinerea Institutului Oncologic!’’
Nadejda Miron:’’Sunteți superba! Aveti un suflet mare, un caracter puternic, emanati o caldura, care trece prin noi, ca săgeata! Multumim pentru tot, ce faceti pentru țară noastră! Sa va aiba Dumnezeu in paza!’’
Pascan-Elovan Ina:’’Aprecierile dumneavoastra dna Valentina ne onoreaza. Cu astfel de parteneri putem imbunatati mereu calitatea serviciilor noastre. Va multumim!’’
Inessa Sirbu:’’O DOAMNA ADEVARATA SI UN EXEMPLU DEMN DE URMAT!’’
Grigore Petrov:’’Încă un scop atins și o faptă bună pentru cei ce trebuie să aibă grijă de cei mai vulnerabili membri ai societății! Bravo! este un pas important în sporirea bunăstării societății noastre!’’ ( despre un proiect de lege in Majorarea salariilor asistentilor sociali, inaintat de deputata V. Stratan)
Tatiana Berbecaru: ”O cunosc pe distinsa Doamna Valentina Stratan de mult timp si o apreciez la cel mai inalt nivel posibil. M-am convins de faptul ca este o personalitate de mare valoare cu multi ani ani in urma. Zile senine si sperante implinite!”
Date biografice: Valentina Stratan (n. 17 septembrie1962, Peresecina, raionul Orhei) este o politiciană moldoveană, deputat în Parlamentul Republicii Moldova, vicepreședinte al Partidului Democrat din Moldova (PDM). Cercetător ştiinţific în cadrul Institutului Oncologic. Studii: Colegiul Republican de Medicină din Chişinău, Facultatea de Biologie a Universităţii de Stat din Tiraspol, doctor în ştiinţe biologice şi magistru în administraţie publică. Membru al Comisiei parlamentare de protecţie socială, sănătate şi familie. A făcut parte din Comisia de anchetă privind piaţa farmaceutică. Din 2008, este vicepreşedinte al Partidului Democrat. Este doctor în biologie și conferențiar cercetător. Lucrează la Institutul Oncologic din Chișinău de peste 30 de ani: a debutat în calitate de medic de laborator, și, de ani buni, este șefa Laboratorului științific imunogenetic. Este Laureată a Premiului Național 2015 pentru știință, autoare a numeroase articole științifice, publicate în reviste de specialitate naționale și internaționale, precum și coautoare a unei monografii și a unui compendiu de imunologie. Pentru merite deosebite în dezvoltarea sănătății, contribuție la perfecționarea procesului curativ-profilactic și activitate metodico-organizatorică prodigioasă Valentina Stratan a fost distinsă cu „Ordinul de Onoare”.
Am înțeles un lucru. Oamenii au uitat complet cum să comunice. Și mi-am amintit de romanul lui Bradbury, cu ziduri țipătoare și televizoare urlând în fiecare casă. Unde soțul nu-și amintește cum a făcut cunoștință cu soția. Unde fiecare – așa și așa, se… gândește doar la sine. Nu privește mult timp în sus, la stele sau la cerul senin, unde nu se țin de mâini, nu se bucură de mireasma florilor de câmp și nu suflă în fulgile păpădiilor…
Ray Bradbury avea temeri în privința dezvoltării civilizației informaționale și realizările ei tehnologice. Realmente, a prezis corect urmările, atunci când menționa că tehnologia informațională va scoate toată omenirea din brațele Spiritului… Din brațele Iubirii. Bradbury a scris despre acestea în prima lui carte ”451 de grade Fahrenheit”.
Despre cum va deveni societatea în viitor, sau – cum poate veni… Romanul descrie societatea anti-utopică a viitorului, și de fapt, – societatea noastră adusă la punctul absurdității. Bradbury a inventat un stat, unde este interzis în mod legal să citești și să păstrezi cărți. Pentru corectitudinea politică și liniștea comună, nivelul general al cerințelor spirituale și intelectuale în mod artifical tot scade și degradează. Însă, se mai găsesc rebeli și fugari, cei care protestează și migrează. Nu vă amintește nimic? Ciudată lume…
Adesea se arată la știri, cum sectoare sau sate întregi se plâng pe sfârșitul lumii. Se taie curentul, cică dintr-un accident cu zile întregi nu au lumină, nici contact cu lumea extraterestră. Totul este mai simplu decât în filmele americane. Și atunci, oamenii telefonează și se plâng că nu pot privi o porțiune dintr-un show raTat la TV sau o ”gunoiste” pe o rețea de socializare.
Și nimănui nu i-a trecut prin cap, pur și simplu, să stea la o vorbă de suflet. La o luminare. Poate că ar fi auzit ceva interesant. Ceva, despre care nici nu ar fi auzit în vanitatea zilei sau după peretele calculatorului… Și doar este atât de romantic, să privești umbrele jucăușe ale luminărilor, neaua de pe geam înghețată în chipuri imaginare. Și chiar încercând să discuți cu unele persoane, în cazul meu recent în stațiunea codrilor, a reieșit că nu avem ce discuta decât despre băutură și sex. Nimic mai uman. Lumea se convinge că vrea ”dragoste”, nu ”bani” doar în vorbe deșarte. O prefecătorie moldovenească stricată de IT. A început să-mi displacă acea stațiune, dar și mai grav, nu mai am încredere în oameni. Și, numai eu? Nu știu, cum reușeau să trăiască oamenii înainte, în acea epocă, fără beneficii moderne ale civilizației. Probabil, și de aceea erau mai mulți copii în familii? )
Oamenii stau cu mobile la ureche zi și noapte, uitând de atenție și respect pentru cei de alături. Nu suportă pe cineva mai fericit și cu reușită. Sunt lipsiți de atitudine și sentimente firești, fără pauză… atrofiați sau zombați de Internet. Chiar și șefii mereu ascultă subordonații cu telefonul la ureche și ochii în calculator, astfel ”rezolvând” toate ”soluțiile” și problemele de serviciu pe viitor… Se uită la tine, dar nu te văd. Și guvernul se joacă cu viețile oamenilor fără frică de Dumnezeu…
Iar astăzi, sărbătorim Independența… Care Independență, – nu simt. M-o fi paralizat Internetul? Și serios, mi-e foarte trist. Poate e cazul să avem mai multe accidente de întrerupere de energie electrică, ca oamenii să se întoarcă unul la altul? Vezi, și s-a mai ieftini atunci!? Și vom găsi mai multe cuvinte pentru fiecare, și vom memoriza mai multe nume dragi, privind la stele și nori?..
Nu toate urmele se văd, și nu toate rănile se vindecă. Câteodată durerea cuiva rămâne ascunsă de toți…
Există dureri pentru care e puțin sa spui ”Iartă-mă”, dar – Domnul să ne judece!
E greu să fii un paranoic! În Mass-media nu poți avea încredere, nici – în Internet. Sunt nevoită să inventez de una singură adevărul și să-l postez.
Câinii, la fel, cred că oamenii nu știu să vorbească…
Cu bărbații mereu aceeași problemă: Nu se știe niciodată, el s-a smințit după ce ați început să vă întâlniți, sau așa a fost întotdeauna …
Orice prostie, exprimată cu un ton încrezător, se numește ”opinie personală”
Sfârșitul lumii? E simplu! Stropiți cu viagra peste China
Primarul capitalei a uitat portmoneul lui cu bani în spital. A fost primul caz, când banii din buget au ajuns pe deplin la sănătatea publică.
Prostituatele nu pot fi comparate cu politicienii! Nu fiecare din ele ar da acordul să se filmeze în fața camerei.
Parlamentul intenționează să adopte o lege, care ar legaliza căsătoriile de același sex între polițiștii de trafic și arbitri de fotbal
O persoană echilibrată – este omul capabil calm și cu fermitate să repete aceleași greșeli de mai multe ori!
Până când vei învăța să-ți ții limba după dinți, ele deja vor cădea
Atunci când prietena mea mănâncă alune, ea începe să se sufoce, cheamă după ajutor, îi curg lacrimile. Nu are alergie, pur și simplu, sunt alunele mele… (Mentalitatea noastră e, că la început salvăm, apoi ”dăm la bot” și, imediat alergăm la farmacie după soluții și tifon)) Suntem așa cum suntem, și dacă cuiva nu-i convine, totdeauna va exista o alegere, – piața e mare.
Atunci când un bărbat stă cu un pahar de bere, accesul la inima lui este temporar indisponibil
Nu ți-ai găsit amant, – atunci stai cu colegii pe ”odnoklassniki”!
despre pastile Viagra ai auzit?
– Da ce-s acelea?
– Ei bine, ca sa poți de 2-3 ori pe noapte!
– Calmante, sau ce?
În caz de nu aveți probleme cu o femeie, probabil, că ea nici nu este femeie
Apropos, lexiconul feministelor niciodată nu include și fraza:”Vreau o blană!”
Un mizerabil cu doi rinichi susține că nu poate procura soției lui o blană de nurcă
Dacă Hitler ar fi ajuns să trăiască pe timpurile noastre. El ar fi prins într-un mod amuzant un microbuz de rută.
Drumurile, de fapt, nu sunt reparate, ci doar mutate gropile pentru ca șoferilor să fie mai dificil să le țină minte
Atunci când un maiștru îl înjură pe clentul lui, îl face zgârcit în fața tuturor, povestind, cum a fost ”aruncat” fără să i se achite serviciile, trebuie să înțelegeți, că în acest loc i-a fost dat să fure mai puțin decât el ar fi planificat…
Atunci când Iphone e mult mai înțelept ca stăpâna lui, el îi submină voința și o forțază până la sfârșitul zilelor să se filmeze în oglinda toaletelor
Omul treaz – e persoana care nu poate lucra într-o echpă
Dacă brusc v-au tăiat apa fierbinte, puneți un castron pe gaz. Beți apă. Atunci când va fierbe, puneți sare și adăugați colțunași. Dorința de a vă scălda va dispărea…
Spuneți-mi, vă rog, în care mână, conform regulilor de etichetă în timp ce mâncăm, ar trebui să fie un smartphone? Și, la volan?
Te-ai plictisit??? Trimite un sms ”Sunt gravidă” pe un numar aleatoriu…
Există oameni, care la orice vârstă regretă ceva, este și specificul lor. Nu este vorba de vârstă, mai degrabă, – de vină e natura caracterului fiecărui individ. Un adevăr general, elementar ca terra incognito. Și, ce-i interesant, este inutil să-i convingi despre altceva. În sinea sa, ei deja de mult timp au stabilit totul și – punctum. Așa că, lăsați-i în pace pe moldoveni! Împreună cu opiniile, obiceiurile și credințele lor. În caz contrar, se vor înfuria. Sau, doriți să auziți de la ei:”Nimeni nu ne înțelege?” Altceva? Ce-i interesant, că toată ”mila” s-a împărțit în două: unii nu le-au dat ceva și nici celor apropiați, ceilalți au dat, unii pleacă la Malibu să se pârlească și alții mai săraci… stau cu fundul la soare din geamuri, – reiese că din ambele părți – totul e rău și rău. Iar adevărul e mereu în mijlocul de aur. Doar că nimeni nu înțelege, unde-i acest mijloc? Toți regretă, oftează, dar nimeni nu bate cuiul! „Atunci când vei fi mai în vârstă, vei înțelege, că tu ai două mâini – una, se ajută pe sine, şi alta – ajuta pe alții”(Audrey Hepburn) Deci, ce și cum am putea schimba în societate, oameni buni? Iată câteva opinii de la persoane înțelepte!
Aliona Bacalam, profesoară: Aș schimba totul. Adică, dacă aș fi mai tânară aș pleca cu totul! Asta e.
Vitalie Vovc, consultant comercial, critic literar, blogger: În care societate? într-o formă foarte generală: educație, educație, educație. Resetarea valorilor morale. Nu banul trebuie să fie Capul… Mai multă dragoste și respect. Toleranță.
Silvia Antufiev, director BP de Drept: Aș dori să se schimbe atitudinea între oameni, să dispară corupția, indiferența; medicina cel puțin pentru copii – să fie gratuită, și încă multe altele, dar nu depinde de mine, din păcate...
Ivan Afanasiev, muzician: Nu prea înțeleg cuvântul Societate ((
Moldovanu Irina, medic: Ehhhh, ceva mai concret. La noi ar trebui schimbată mentalitatea!
Denis Rosca, autorul ”Cartea de Aur a Basarabiei si a Republicii Moldova”: Ași schimba modul de a vedea lucrurile la mulți oameni. Majoritatea așteaptă ca cineva să vină să le rezolve toate problemele și necesitățile. Să așteaptă mult și bine, în loc să ofere ceva util societății!
Veronica Herța, ”Apă-Canal”, Direcța Finanțe Primărie: Probabil, ași vrea ca fiecare să conștientizeze că schimbarea, în general, trebuie să o pornești de la tine!!! Și trebuie să vezi, în primul rând, greșelile tale proprii, și după – a celorlalți… Nu ai dreptul să spui că cineva este vinovat de faptul ca râul Bîc e poluar, atât timp cât ești (de ex.,) pe str. Gheoghe Asache, și arunci o sticlă de plastic, fiindcă ea tot în Bîc va ajunge! Nu este drept să te ”deranjeze” bancile stricate din parcul central și să spui că Primarul e de vină, și atunci când treci pe lângă tinerii care stau cu picioarele peste aceste bănci, să nu ai curajul să le faci observatie… Este opinia mea.
Dina Ciocanu: scriitoare: E o întrebare prea serioasă ca să-ţi răspund aşa dintr-odată. Societatea e ca o familie. Aş schimba mentalitatea familiilor. Prin ce mijloace, nu ştiu. Cred că ar trebui educaţi bărbaţii, în primul rând, ca să devină stâlpii de care au nevoie femeile. Iar bărbaţii se educă din copilărie. Prin exemplu. Mie îmi place să mă simt o femeie tare, dar sunt sigură că mi-ar plăcea mai mult să mă simt mică, fină, alintată de un bărbat puternic. Femeile devin puternice din cauza bărbaţilor slabi. În societate? E prea mult haos ca să fie de ajuns să schimbi doar „ceva” – trebuie de schimbat totul. De la drumuri, până la preşedinte. Sau invers. Şi iarăşi, revin la mentalitatea omului. De aici trebuie de pornit. Dacii cândva au fost un popor puternic. Noi avem puterea în sângele nostru. Eu aş fi fericită dacă societatea noastră s-ar schimba în măsura în care să devină cu adevărat o societate a urmaşilor DACILOR. M-aş mândri cu aşa societate.
Alexandra Marta, jurist, reprezentant medical, interpretă: Ași schimba mentalitatea și modul de a gândi, în primul rând. Astfel sunt stereotipurile în Moldova, pierdem mult, că luptă doar o persoană, iar ceilalți privesc indiferent… Este foarte important să i-ei în considerație puterile tale și posibilitățile reale, și nu stereotipurile sau idealurile cuiva, pentru a căror realizare adesea este irosit timpul valoros al vieții. Societatea atunci are de pierdut…
Nelly Sambris:Dacă schimbările nu apar, de orice natură ar fi acestea, înseamnă ca o societate nu este pregătită și nu s-a „copt” încă pentru anumiți pași. Din acest motiv, orice schimbare, pe care aș identifica-o ca fiind prielnică pentru o societate nu s-ar găsi în realitatea ei decât după o lungă metamorfoză. Schimbarea trebuie să se producă, în primul rând, în conștiința indivizilor dintr-o societate și asta este cel mai greu.
Cojocaru Corina:Întrebarea nu este deloc ușoară. La modul ideal societatea nostră ar fi fost una fericită dacă n-am fi trecut prin intemperiile istorice cu zeci de ani în urmă, când am rămas fără cei mai inteligenți oameni. În condițiile pe care le avem, ca să te poți bucura de o societate cu adevărat, ar fi ideal să ai semeni bine educati și deschiși la minte. Eu investesc în educația copilului, pentru a crește o societate mai bună și sunt convinsă că fiecare trebuie să înceapă de la sine. O bună educație ar reduce corupția, criminalitatea și în acelaș timp dezechilibrele sociale (de unde provin adevaratele frustrari ale omenirii) consider eu… insa aceste roade se culeg o data cu schimbarea generațiilor, din păcate… adică-i măsură de durată! Dar cel mai mult mi-aș dori să nu mai văd atâta sumbritate la noi, chiar și atunci când plouă! Mi-aș dori să nu mai fie cu toții zgribuliți, grăbiți și trişti, în geci negre, ciubote negre, sub umbrele negre.
Natalia Molosag: – Atitudinea Oamenilor. Față de tot ce se întâmplă în jurul lor
Corupția și iradicarea ei, – cea mai mare problemă și cel mai greu de rezolvat în Moldova! Corupţia nu este, pur şi simplu, o inconvenienţă, precum adesea e percepută, – este un cancer care cauzează alocarea necorespunzătoare a resurselor, împiedică inovaţia şi descurajează investitorii străini! Și în această direcție trebuie ceva de schimbat imediat! Experții să îi căutăm printre migranții plecați deja din țară și care au reușit în alte state… Să batem la poartă! (Svetlana Vizitiu)
Astăzi, primarul m-a surprins. Nu știu dacă a fost întâmplător, cert e că am ieșit din același troleibuz. L-am observat abia la ieșire. Era singurel, fără pază de corp, modest, și arată mai tinăr pentru anii care-i are. Nu avea de loc înfățișare de învingător. Simplu, neobservat, în orice caz, nu s-a auzit nicio forfotă de spaimă sau trimbiță de uimire în troleibuz. Avusem impresia că n-a fost recunoscut de pasagerii troleibuzului nr. 8. Apoi, mi-a venit ideea, să ne imortalizăm prin imagine, să afle și ceilalți oameni ai capitalei, că primarul lor merge cu troleibuzul, și nu contează, dacă este întâmplător, fie că a dat mașina lui la reparație sau dacă a avut de mers doar două stații… Mă recunoscu și el, fie poate așa a vrut să spună primarul… La plimbare? – Nu, e mult de lucru! – a răspuns Dorin Chirtoacă
Bine atunci, voi scrie eu, cum trebuie să Fie un Primar în opinia mea… Poate va fi util pentru următoarea generație de primari moldoveni? Ștefănei și Duca voievozi, precum nepoțelul meu vede în fiecare pe Ștefan cel Mare, fiind impresionat de poveștile despre el…
Cum ar trebui să fie un primar? Mai întâi de toate, el trebuie să fie o persoană decentă și un profesionist. Dar, aceste calități, mi-e teamă că experții electorali nu i-au în considerație. Omul poate fi bun, dar nu și profesionist în domeniu. Lipsește curajul de a convinge oponenții în concepțiile sale. Oricare calități nu ar dispune, nu contează atunci când primarul nu este ales, ci numit. Iar o persoană decentă dacă nu poate rezolva problemele, în mod normal, ar trebui să demisioneze…
Ce este mai grav, e atunci când poporul n-are nicio idee, ce calități ar trebui sa-l facă pe primar un învingător. La noi, câștigă oricine vorbește frumos, și se face convingător prin oratorie. Nu și prin fapte, precum ne dovedește istoria din era primarilor… Trebuie de eradicat vulgaritattea și servilismul în cultură, la fel și în politică. Apropos, despre faptul că un primar trebuie să fie un Făt-Frumos, cu un corp ca la Van Damme, la fel e o confuzie din partea aleșilor. Moldovenii au nevoie la capul lor de o persoană cu un handicap, care ar fi înțeles mai bine durerea lor. Care ar lua în considerație creșterea bunăstării poporului. Și, care ar măsura nu nivelul șomajului, ci disponibilitatea locurilor de muncă. Și să nu ducă situația orașului într-o stare oribilă. Este foarte important! Trebuie să fie la fel de fidel, nu unui partid, ci tuturor moldovenilor, celor care locuiesc în capitala noastră. Și dacă există posibilitatea, să facă ceva util și pentru vecinii noștri, și nu contează, în ce limbă vorbesc.
În funcția de primar trebuie să fie o persoană care cunoaște excelent orașul și problemele lui, și ce-i mai important, – să fie gata să rezolve aceste probleme, nu doar cele ale partidului cărui aparține (este la fel de bine de menționat și unui președinte de stat). Acesta trebuie să fie un manager eficient, cu experiență, un gospodar cu princiipii morale înalte. Acesta trebuie să fie un conducător cu rezultate pozitive, să știe să ”dea cu pumnul în masă” atunci când este ”scuipat” de subordonații lui, nu să cedeze când e intimidat de o voință politică. Politica la o parte! – atunci când e vorba de suferințele omenilor care te-au votat! Execută-le cerințele, nu fi orb, – problemele și rezolvarea lor îți stau în față! Dar și să ceară orășenilor ajutorul lor, la fel ar fi… înțelept. Să fie în comunicare permanentă cu ei, nu să fugă de responsabilități.
Primarul trebuie să fie un executor de afaceri de prima clasă, un om cu experiență politică, o persoană care are susținerea parlamentului și administrației prezidențiale, și dacă se ivesc discordii din motive politice, să acorde prioritate nevoilor unui popor… Și atunci când un nenorocit te face ”ou cu oțet” pe rețele de socializare, la fel, să știe să dea replici înțelepte cu convingere că poate rezolva erorile proprii în guvernare… – Discută, nu tăcea.
Un primar care ar uni toți moldovenii, apoi vecinii. Un primar care să nu fie corupt și împotmolit în afaceri scandaloase de corupție; un primar din popor, care reprezintă interesele lui. În ceea ce privește problemele, care apar în mod permanent și care ar trebui soluționate în Chișinău, și în întreagă republică, – primarul cu siguranță trebuie să se concentreze asupra obiectivelor și problemelor semnalate de orășeni astfel ca: creșterea prețurilor, șomajul și locurile de muncă, sănătatea publică, migrația, creșterea infracționalității, suicidul tinerilor, abuzul de droguri, învățământul școlar, criza morală și cea a culturii în general, salariile, corupția, slăbiciunea guvernului, absența unui program stabil de dezvoltare a economiei, integrarea și investiții economice, ecologia și mediul înconjurător, mirosul urât în oraș, pensiile mici etc.
Abia la rămas bun, am observat că Primarul Dorin Chirtoacă a mers nu la ”zebră”, ci în grabă a trecut neregulamentar strada. Mi s-a părut derutat, rătăcit în gânduri și, deja nu acea persoană încrezută în sine. Sincer, mi se făcu milă, ca de propriul meu fiu… Și de ce toți știu doar să dea ”ghionturi” în direcția primarului în loc să se adune împreună ca să dea ajutor (”umăr la umăr”) pentru a ridica economia, de exemplu, sau să rezolve cele mai grave probleme ale capitalei? Că primarul fără suportul nostru nu este atât de convingător… Greu, oameni buni, greu de tot. Dar decât să dai jos un primar ales de noi – să-l ajutăm să fie perfect … la fel ca noi… 🙂
Sunt un om printre oamenice de multe ori trece neobservat şi alteori iese în evidenţă atunci când simte că are ceva de transmis. (Sabina Laiber)
Visul meu a fost să devin actriţă şi după ce am învăţat 19 ani în care am luat licenţa în Filosofie, absolventă a Facultăţii de Psihologie, formator acreditat ANC, 2 ani formare în Psihoterapie Integrativă (Oana Maria Popescu & Loredana Ileana Drobot), absolventă de cursul Nlp Practioner (Tiberiu Felber), Emotional Freedom Technique (Corina Marin), workshop-uri respiraţie holotropică (Elena Francisc), cursuri de hipnoză, auto-hipnoză şi dezvoltare personală (John Thompson), am practicat cel puţin 7 ani jumătate arte marţiale tradiţionale aproape zilnic (sub îndrumarea: sensei Cristian Laiber, sensei Dominic Thibault, Shiraishi Sensei, shihan Roland J. Maroteaux, etc.) şi multe altele am făcut, dar nu mi le mai aduc aminte, am păşit pe scena “Teatrului de Artă” Bucureşti, ca actor amator, în spectacolul „12 Oameni furioşi”, în regia Andreei Cauc la vârsta de 33 ani, acum având doar 35 de ani.
Îmi place să râd mult, şi în primul rând să râd de mine atât în scris, cât şi pe marea scenă a vieţii. Am început să scriu începând de la vârsta de 12 ani încurajată de profesoara de limba română Elena Velcea, Şcoala Generală nr. 2 din Piteşti, judeţul Argeş. Prima carte pe care am scris-o “Amintiri spre… viitor” este un cumul de experienţe din viaţa mea, pe care le-am transpus din gânduri în rânduri… Sunt eu, sufletul meu şi un pic mai mult.
Fiecare eseu cuprinde emoţii, senzaţii, transformări continue ale unui om simplu, în societatea prezentă. Mai devreme mă gândeam la familia mea şi am regăsit un mic eseu scris din 2006 despre aceasta. Amuzant este să regăseşti o parte din tine din trecut rezumată în câteva rânduri… Am să vă redau ceea ce am scris atunci:
Copilăria mea… dulce şi amară. De ceva ore, chiar zile, gândurile îmi fug spre acea perioadă a vieţii mele… nu ştiu de ce tocmai acum mă gândesc aşa de intens la acea vreme a vieţii mele: copilăria. Azi, mi-am adus aminte şi mi-au dat lacrimile, m-am pornit chiar pe un plâns serios cu suspine. Cum aşa? Uite aşa din senin… Acum nu mai sunt copilul de atunci, şi aş putea zice că e normal (sau aşa ar fi normal) sau poate nu ar fi normal aşa… Eram un copil la locul meu, chiar aş zice retras… “cuminte şi nu am creat niciodată probleme” (aşa mi-a zis mama). Da, aşa eram, îmi plăcea cum eram, mă simţeam bine oriunde eram şi asta pentru că oriunde aş fi fost era frumos şi oamenii erau buni.
Îmi plăcea să stau departe şi de jocurile celorlalţi copii, eram fericită doar dacă-i urmăream, chiar dacă din depărtare sau chiar de lângă ei. Pe cât eram de tăcută şi liniştită, pe atât de sociabilă… reuşeam să relaţionez cu oamenii cei mai „răi”. Cum? Cred că, “cuminţenia mea” dobora orice şi pe oricine. Ascultam mult, îmi plăcea să ascult şi mă gândeam pe atunci că am să cresc mare şi … si eu… voi fi ascultată de cei mici. Ţin minte că fugeam de gălăgie… mă plimbam de una singură, fără să realizez că pentru familia mea eram declarată dispărută… doream doar linişte şi aşa credeam eu că o obţin: fugind cât mai departe sau chiar urcându-mă în copaci (la Maica la ţară făceam des asta)… fugeam de zgomot, de situaţiile în care oricât de cuminte aş fi fost şi oricât aş fi implorat să nu mai aud tonuri ridicate… Realizez că şi acum, mare fiind, fac la fel: fug, dispar… nu ştiu, e interesant că sunt si azi copilul de atunci, în unele momente.
Mi-am dorit să am copii, dar fizic nu mai pot da fiinţă altei fiinţe, aşa că mă bucur de copiii altora. Am în căpşor să înfiez la un moment dat, adică peste 15 ani (când tot tânără şi frumoasă am să fiu) un copil negru din Africa. Şi am să fac asta! Întotdeauna mi-am îndeplinit visele mai devreme sau mai târziu, dar de cele mai multe ori am primit ceea ce am cerut exact atunci când aveam nevoie. ’’Dar”… mă gândesc acum la acest cuvânt şi la toate semnificaţiile sale… mda… aşa o fi? Dar… am un dar (cadou) pe care-l caut… şi cum ei l-au găsit, cu siguranţă îl voi avea şi eu… doar FAMILIA e fericită şi împlinită când toţi membrii ei sunt liniştiţi.
Pornisem de la ideea de copilărie (a mea) şi am ajuns la dar… mă simţeam bine cu mine atunci… am crescut, am încercat să mă adaptez, dar (iar dar) nu mă simt bine acum cu mine. Şi asta pentru că am crezut că dacă ascund felul meu de a fi: cuminte… şi sunt la fel ca ceilalţi din aceste locuri, voi fi integrată mai uşor. Am fost şi sunt integrată, numai că nu sunt eu… chiar dacă eu-ul pe care-l văd ceilalţi le place şi îi fascinează (pe unii)… eu nu mă simt eu. Şi de azi, de acum, vreau să fiu eu… să tac când am chef…să vorbesc atunci când mă simt eu bine să spun cuvinte… Aş putea zice că ar fi o nouă acomodare… a lor cu mine (aşa tăcută şi cuminte) şi a mea cu mine de azi, de pe vremea când eram copil… o nouă provocare, dar de data asta cu MINE în primul rând.
Ce vreau de fapt? Să găsesc şi să preţuiesc acel DAR!
Mulţumesc minune, luminiţă vie! – aşa îî spun eu lui Dumnezeu-ul din mine: “luminiţă vie”. De ce? Fiecare din noi are o lumină vie în suflet şi acea luminiţă e scânteia divină. Toate luminiţele (sufletele pământeşti) formează o torţă ce o numim cu toţii Dumnezeu.
Uneori mă obişnuiam şi aveam locurile mele de linişte, dar apărea ceva, ceva care mă forţa să mă adaptez unei alte situaţii… adică ne mutam în alt loc (tata a fost militar de carieră şi se conforma sistemului şi noi ne conformam odată cu el, că doar FAMILIA era la bine şi la rău: ÎMPREUNĂ!).
Şi tot aşa ne-am mutat dintr-un loc în altul (de la Mediaş (unde m-am născut) la Sibiu (de la vârsta de 6 ani până la 9 ani) şi apoi la Piteşti) ÎMPREUNĂ. Până când fiecare membru al familiei mele şi-a găsit un loc unde să rămână, să aibă la rândul lor FAMILIA lor. Cât mă bucur pentru asta, că în sfârşit s-au oprit!
Dar eu încă nu m-am oprit… eu încă mai umblu „brambura” şi chiar nu ştiu să precizez pentru încă cât timp. La un moment dat am crezut că m-am oprit şi eu, aşa am crezut şi aveam toate motivele să cred asta, m-am căsătorit religios chiar de ziua mea de naştere pe data 24 septembrie 2005 când împlineam 24 de ani, dar… există un „dar”… nu a fost aşa. Se pare că ceea ce caut cu adevărat, nu am găsit încă. Iubirea necondiţionată nu cred să o găsesc în această viaţă. Am iubit şi am fost iubită de mulţi bărbaţi, dar mereu am ajuns la vorba tatei “un luptător e întotdeauna singur”. Da, sunt un om singur înconjurată de prieteni minunaţi, artişti în mare parte, dar am şi prieteni împământeniţi (mai puţini, dar buni). În fond şi până la urmă, sunt bogată!
Reţete de viaţă, nu le ştiu. Ştiu că nu ştiu tot şi nici nu voi şti vreodată. M-am născut în această viaţă, pe această planetă pentru a contribui la “planul divin” (dacă există vreunul).
O întâmplare deloc întâmplătoare mi s-a întâmplat în Timişoara (2008) acasă la o prietenă căreia i-am spus: „trebuie să caut în haosul minţii mele o idee salvatoare din care să dezvoltăm o viaţă îmbucurătoare!”
Şi aşa a apărut: -“Poarta către Tine”!
Am tradus acea trăire ca fiind şansa fiecărui om, fiinţă vie, să trăiasca liber după bunul plac. Libertatea este o nevoie imensă în viaţa unui om. Când eşti liber, sau iubeşti ceea ce faci, cursul timpului se transformă în file din poveste nemuritoare. Din păcate sau din fericire proiectul acesta se desfăşoară într-o societate în care oamenii, vieţuitoarele, trăiesc în cuşti (minţi) – „închisori” create, culmea, tot de oameni! Iluzia este că atunci când îţi creezi confort şi siguranţă, de fapt îţi făureşti singur coconul din care cu greu ieşi. Apare ataşamentul faţă de tot ceea ce ai şi frica că ai putea pierde ceea ce ai.
“Poarta către Tine” vine cu propunerea să rupă toate lianele, să se spargă toate lacătele şi să se preţuiască ceea ce dictează cu adevărat sinele interior.
Ştim că este dificil să crezi în ceva ce pare ireal, cu toate că inima tot îţi repetă în fiecare clipă:
„Deşteaptă-te!!!” Pe frontispiciul Templului de la Delphi scrie: “Cunoaşte-te pe tine însuţi şi vei cunoaşte Universul şi Zeii” – rămân doar cuvinte…???
START! SĂ TREZIM ARMONIA REALITĂŢII TALE!
Visul e cu adevărat vis atunci când devine realitate. Poarta către Tine a apărut ca un vis. Realitatea acestui vis se îndeplineşte astfel: găsiţi sau întâmpinaţi oameni care se iubesc pe sine şi fac „ceva” – artă – cu dragoste necondiţionată fiind sprijiniţi ca talentul să fie desfăşurat în condiţii optime, ajutaţi să-şi perfecţioneze arta de către alţi artişti buni pedagogi, promovaţi la nivel local, naţional şi internaţional prin organizarea de evenimente în care fiecare om cu har să-şi etaleze „opera”, susţinerea morală şi financiară de a continua până la sfârşitul acestei vieţi să-şi producă/reproducă arta. România are suficient spaţiu cât să susţină valoarea artei.
Ne ajutăm singuri în primă fază dându-ne ocazia să avem încredere în visele noastre, apoi în a doua fază să avem încredere că şi cei de lângă noi pot avea încredere în noi.
Un om reuşeşte dacă cei dragi lui au încredere în succesul său! Eu am încredere în proiectul “ Poarta către Tine” pentru că prima dată am lăsat “poarta mea” să se deschidă pentru mine.
Şi dacă un om a putut face ceva, orice alt om poate să facă acel „ceva” realizat de altcineva!
Şi dacă avem vise diferite e de bine – pentru că astfel nu ne plictisim împreună!
Asociaţia “Poarta către tine” este proiectul meu de suflet prin care îmi doresc în paşi mici şi siguri să dezvolt o mişcare culturală la nivel naţional şi internaţional, în care artiştii anonimi să iasă la rampă.
Din punctul meu de vedere, ARTA (în toate formele ei) este singura calitate a omului de a-şi exprimă existenţa pe acest pământ. Prin urmare, îi încurajez pe toţi oamenii care au un talent şi vor să se afirme, să se facă cunoscuţi! Recomand să vă cultivaţi zilnic, să nu treacă o zi fără să fi învăţat ceva nou. Am citit cărţi şi am văzut filme care m-au inspirat cândva şi ar trebui să revin asupra lor. Vă recomand:
Într-un cartier din vecinătate, locuiesc două familii. Soţii din prima familie, se ceartă permanent, învinuindu-se reciproc de toate nevoile şi problemele din familie, de fiecare dată constatând cine are dreptate, iar cealaltă pereche trăieşte în armonie, nici certuri, nici scandaluri, respectând şi iubind… Vecina încăpăţânată se minunează de fericirea lor. O macină gelozia şi invidia. Îi spune soţului:’’Ia mergi la ei, şi vezi, cum de reuşesc să se împace unul cu altul în linişte’’.
Iată că la un ceai împreună, soţul celei fericite a avut nevoie de un lucru în odaie, şi din mers a atins vaza, care a căzut şi a crăpat în bucăţele. ’’Waw, ce va fi acum!’’- se gândi vecinul. S-a apropiat soţia, a oftat cu regret şi i-a spus soţului:
– Scuze, dragul meu. Eu sunt de vină. Nu am pus vaza la locul ei potrivit…
– Ce-i cu tine, draga mea? A fost doar vina mea! M-am grăbit şi n-am observat vaza. Ei, bine, de nu ar fi la noi nenorocire mai mare ca asta.
S-a strâns dureros inima vecinului. A venit acasă întristat. Soţia îl întreabă:
Ce te-a luat atât de mult timp? I-ai privit?
Da!
Şi ce există între ei?
Înţelegi, la ei toţi sunt de vină! Iar noi, cu toţii avem dreptate!..
O teorie a vieţii… – Înţelegi, noi cu tine mereu ne certăm, nu putem fi împreună, nu? – Dar îţi plac vişinile? – Desigur. – Şi le scuipi sâmburele, atunci când le mănânci? – Desigur.
– Astfel, şi în viaţă, învaţă să scuipi sâmburele, şi în acelaşi timp, să iubeşti vişina…
Timpul nu tratează… Tratează doar alcoolul, relaţiile şi cunoştinţele întâmplătoare. Clipele petrecute cu cineva străin. Tratează stradelele lungi şi ochelarii mari, după care nu se observă ochii obosiţi şi plânşi. Te tratează visele şi speranţele de vară, de viaţă nouă… Iar timpul… Timpul doar şterge limitele amintirilor vii şi uneori nesănătoase…
Încarcă-te cu optimism, cu zâmbete, fie şi a celor care nu te înţeleg, şi te provoacă la infinit… Viaţa e plină de surprize, şi oricum înveţi din experienţă de-a lungul anilor trecuţi. Cu toate că banul bate viaţa, nu te întrista, că nu- i ai acum… Eu, de exemplu, duc un mod sănătos de viaţă, pentru că pentru cel nesănătos nu am destui bani. Mă bucur de viaţă! ❤ 😀
Pe tot parcursul vieții mele, eu rămân în continuare cu frica de a pierde persoanele pe care le iubesc. Mă întreb dacă există cel puțin o persoană care, de asemenea, se teme să mă piardă? Probabil, uneori, trebuie să te poți refuza de cineva. Nu pentru că nu-ți pasă, ci pentru că el este indiferent… Realizez, că am început să apreciez mai mult grija, celelalte calități deja le-am… perceput. Niciodată nu m-am considerat slabă de fire, doar mă certam în mod educativ. De-aș fi fost slabă, n-aș fi putut supraviețui tuturor suferințelor în această viață scurtă.
Există în interiorul fiecarui om – o limită. Limită a simțurilor. Limită a durerii. Limită a lacrimilor. Limită de ură. Limită a iertării. De aceea, oamenii, uneori, rezistă și trăiesc mai mult timp. Mult timp… ca să tacă. Concept: O lungă perioadă de timp să facă concluzii. Și ca ulterior, într-un moment dat să lase totul baltă și să plece fără explicații. Nu e nevoie să te rupi. Să te confrunți cu depresii, cu colegii sau cu persoane care niciodată nu te vor întreba dacă ai nevoie de ajutor pentru a soluționa o problemă în comun… Pur și simplu,
Mergi cu gândul, că ”totul ce se face – e spre bine”! Soarta – este ceea ce se întâmplă cu tine în ciuda tuturor planurilor sau proiectelor tale. Cineva a glumit, că timpul tratează. Timpul nu tratează. Tratează doar cel care te cuprinde de fiecare dată tot mai strâns…
Să nu-ți pară rău pentru trecut, – scoate doar învățăminte din el pentru viitorul tău. Mergi înainte și nu privi în urmă, doar dacă te întâlnești cu prietenii pentru amintiri… Cele mai reușite lucruri în viață sunt – gratuite: o îmbrățișare, pupici, prieteni, familie, somnul, zâmbetul și un umor bun! Fericit e omul care are cui spune ”Te iubesc”, și fiecare persoană din viața lui îl înțelege corect. Cel, care te iubește cu adevărat, vede cât de zdruncinată poți fi, și cât de des se schimbă starea ta de spirit, și cât de greu e găsit un limbaj comun cu tine, și… în ciuda tuturor problemelor și obstacolelor, această persoană mai dorește prezența ta în viața lui! Nu te lepăda de prietenii vechi, – nu vei mai găsi persoane cu care să-i înlocuiești. Prietenia e ca vinul, cu cât e mai în vârstă, cu atât e mai de calitate… Dintre toate medicamentele din casă, cel mai bun ce poate fi este un prieten de nădejde! O blană scumpă, – nu e bogăție. Un mobil shik, la fel este un fleac. Și o mașină, – asta-i Fericire? Gândesc invers doar cei proști. Nu fi hapsân, și nu-ți trăda apropiații pentru un venit în plus! Tu ești Bogat, atunci când sunt sănătoși cei Dragi… Când sunt alături prieteni reali. Și nu bolesc copiii scumpi… Și se adună împreună cei din Familie, fericiți! Banul doar atenueaza durerea achitând ”nițel” starea de spirit din motiv de lipsă a finanțelor, dar nu și sentimentele, nu și sufletul… Femeia trebuie să fie iubită. Dar, s-o iubești astfel, ca și celorlați bărbați să le fie extrem de dureros din cauză, că nu sunt în stare să iubească la fel! Vârsta – este doar un număr: el nu definește mintea omului și concepțiile lui asupra vieții. Totul depinde nu de anii trăiți, ci de circumstanțele retrăite în viață. – Am și eu o vârstă, cea mai minunată! Înainte, era imposibil să simți, și în curând poate fi prea târziu, iar în prezent, – totul este posibil! Nu sunt rea atuci când nu mă supără nimeni… Sunt fidelă, fermecătoare, atunci când sunt fascinată și netrădată… Omenoasă, – când și ceilalți se comportă uman… În general, – un îngeraș, atunci când nu se trezesc gândacii mei… ) Vine o zi, un ceas, și înțelegi, că totul nu e pentru totdeauna. Iar Viața, nemijlocit și fără milă, ne învață că timpul este trecător… – Și faptul, că trebuie să apreciem, să prețuim totul ce ne este dat… La urma urmei, Viata – ca un firicel subțirel, ea uneori se poate rupe… brusc.
Doar eu îmi cunosc povestea. Numai eu pot să mă judec, critica și să mă aplaud. După bunul Dumnezeu.
Tot ce-mi doresc acum, sărbătorile de mai! Vreau să mă odihnesc, să mă relaxez, în continuare fără salarii mari alocați de demnitari fără simț… Să cad în iarba verde și să privesc la soare lung timp… Atât de lung… până mă cheamă cineva să mănânc grătarul…
Bine, ce să spun mai mult? Să fiți fericiți! Hristos a Înviat! Și să transmiteți perlele mai departe!..
Există o glumă: Principala funcție a unei femei e să fie adjunctul bărbatului! Chiar și în organele locale, femeile ”înlocuiesc” bărbații funcționari. În ultimii ani, se etichetează o tendință de a exclude femeile din sfera muncii intelectuale bine plătite. Cele mai multe munci și prost remunerate sunt efectuate anume de femei…
Stereotipuri și discriminări care bântuie: ”Lotul femeilor – acasă, familie, copii”; ”femeile prin proprietățile sale psihologice nu se pot angaja în politică”; ”politica strică femeile, ele pierd din calitățile sale de reprezentante ale sexului frumos”… Societatea noastră, și chiar cele mai multe dintre femei, nu sunt gata să accepte o Doamnă politician la putere. Pentru a putea concura cu succes cu bărbații, femeia trebuie să fie mult mai înzestrată ca bărbatul și… să nu fie prea feminină, să nu fie sterilă, să nu îmbrace vestimentație sexi…
La putere ajung adesea femeile care au trecut o riguroasă selecție: cu studii superioare, cu un suport din partea unor partide, fie a unei tradiții de familie, – cariera tatălui, soțului, iubitului; în primul rând, asigurați financiar, și care posedă calități excepționale de personalitate, adesea în vârstă, atunci când sex-ul deja nu mai șochează pe nimeni. Conform Constituției, „bărbatul și femeia au drepturi egale și libertăți și oportunități egale” etc. Cu toate acestea, femeile puternice sunt excluse din peisajul politic, care, în mai mare parte rămâne să fie dominat de bărbați. În același timp, există și alte femei, chiar dacă acestea nu sunt bine cunoscute și sunt în minoritate, dar sunt interesate de politică și tind să aleagă femeia ca președinte.
Atunci când apare vreo criză, femeile sunt cele dintâi concediate. Cu toate că o mare parte dintre ele își cresc singure copiii, angajatorii, pentru care încă este caracteristică mentalitatea și practicile moștenite din trecut patriarhal, de multe ori continuă să funcționeze astfel, că și cum salariile lor sunt doar un supliment la bugetul familiei. Nu există date suficiente pentru a demonstra amploarea fenomenului, dar în mare parte au de suferit mame tinere care nici nu au timp să riposteze la hărțuiri și nedreptăți sociale… Începutul secolului XXI reprezintă o schimbare majoră a conștiinței femeilor. Realitatea este că o parte semnificativă a femeilor cu studii superioare este „deschisă” pentru carieră și realizează caracterul „dublicitar a culturii” cu problemele sistemice pe care vor fi nevoite să le depășească. Acest lucru este valabil mai ales pentru femeile lidere. Succesul pentru ele înseamnă o reușită echilibrată în toate (mai întâi în familie, apoi – în carieră), în timp ce pentru bărbați succesul este suficient doar la servici. Femeile nu doar au depășit bărbații în stăpânirea tehnicilor manageriale de succes, dar, de asemenea, au dezvoltat propria lor tehnologie în condiții nesigure adecvate, în care există o afacere modernă. Bărbații privesc activitatea lor ca o serie de tranzacții cu subordonații, ei sunt predispuși mai mult decât femeile să folosească puterea, care le oferă funcția sau autoritatea formală. Femeile-managere consideră, că la baza stilului de conducere stă transformarea de interese a subordonaților în scopuri sau obiective comune a echipei la servici. Într-o măsură mai mare, ele atribuie puterea lor unor astfel de calități de personalitate, ca intuiția înaltă, abilitatea de a stabili contacte personale, aptitudini de a lucra, toate puse înainte de poziția lor oficială. În activitatăți, ele se bazează nu pe caracteristicile de sex-rol, ci pe cerințe de eficiență. Cu toate acestea, nici una dintre structurile și programele de susținere ale întreprinderilor mici și mijlocii de afaceri, nu conține o secțiune care vizează dezvoltarea antreprenoriatului feminin personal. Femeile trebuie să învețe a stăpâni curajul de sine, să riposteze imediat la o nedreptate sau discriminare, să apeleze imediat la organele de stat, la mass-media, oricum, în mod public. Perspectivele de creștere în continuare a rolului femeilor în luarea deciziilor politice vor depinde, în special, de proiectele de dezvoltare a mișcării femeilor din Moldova, de coordonare și dezvoltare reușită al conceptului comun de femei vizate… Consolidarea activităților de femei unite în scopuri comune poate crea un sistem de stat mai sănătos. Statisticile și realitatea arată că sistemul cu controlul politic, care este reprezentat de majoritatea femeilor, sunt mai stabile și mai puternice! De cine depinde totuși decizia finală? De bărbați sau femei?
Prim-ministrul RMoldova a demisionat, se pare că diploma l-a dat de gol și cu adevărat e falsă… Eu totuși înclin, că cei mai falși au fost ”prietenii” care l-au și înscăunat ceva timp în urmă. – Au prins momentul… Și a hotărât să sară cât mai e timp din barcă… E jale, mare… Am început să mă deprind cu calmul și abținerea lui de a comenta mult, – de la complex sau rușinică, fie că într-adevăr, nu-i ajung studii… Dar mai bine un așa ministru decât hoții miliardelor populației! – Iată așa, a finișat epopeea istoriei de succes… Și e mumușel ministru… 🙂 Începeam să mă deprind, cu toate că îmi puneam deja întrebarea știută: – Când, odată?
Mai există o opinie, cică chiar în ajunul alegerilor se fac abateri de la mai multe teme importante ale politicii moldave: primarul ales, fie falsificarea voturilor din neatenție, dar și miliardul și băncile naționale, nu în ultimul rând. Trebuie cumva poporul să ”uite” de El. – Naționalizarea imediată a băncilor ar duce la la faptul, că niciodată nu vom afla vinovatul! Deși, fiecare îl cunoaște! Se poate și la plural…
De ce avem nevoie de ciobani? De ei au nevoie doar berbecii… Suntem de la vatră, suntem oameni simpli în a noastră țară mică Moldova, fără nostalgie după trecutul cu ciobani. Pentru ce avem nevoie de directori, primari, premieri, de guvern, – cei care nu se definesc, nu-și onorează funcțiile și nu țin la noi, moldoveni? Îi alegem să ne facă o viața mai frumoasă, europeană, să trăim după legi dumnezeești, le oferim controlul asupra fărădelegilor pe care tot ei le săvârșesc, adică să ne dea exemplu… Doar că noi suntem judecați, și ei – nu! Si mai acut, miliardul furat de ei îl vor restitui la fel de la noi, sărman și prost popor, – strângându-ne curele cât mai strâns… la buric. Noi plângem după trecut, și de fapt, deplângem liniștea copiilor, pacea sufletească, pe când eram mai omenoși unul cu altul – asta e… Nu vrem să înțelegem acest lucru nici în prezent, dar n-ai cui te plânge, – cei mai buni au decedat sau au plecat din țară. – De ce avem nevoie de ciobani? Ce ați memorizat din faptele lor mărețe până în acum? Încercați să definiți de sinestător strategia terenurilor și a vectorului… Referitor la curajul unor politicieni, ministri, care vorbesc frumos doar la evenimente mondene, tare frumos și sunt activi, foarte activi, dar nu cu noi, ci cu vip-uri, unde au acces doar elite, care, nu știu de unde și cine le reprezintă… Avem din asta salarii mai mari? Impozitele noastre merg pentru întreținerea lor și ei nici nu icnesc, când te adresezi cu vre-o întrebare la ei. Nici nu-ți răspund, te privesc de sus și te consideră mizerabil. Ce-i cu pensiile noastre alături de salariile lor? Pensionarii se odihnesc prin lume ca cei din state civilizate? sau, copii noștri ca prin minune vor să rămână aici, după BAC? Nuu, toți vor să fugă de aici… Doar ciobanii se plimbă prin lume și revin să ne lase cu spumă la gură și frapați de scârbă… Ați observat ca noi suntem curajoși cu toții? doar să cunoaștem problema, că imediat o dăm în public… Nici cenzura nu ne închide gura! – știe ea, că vorbele noastre oricum se evaporă… ‘n- vânt! Suntem buni doar de gură, iar ciobanii profită… Găsim soluții în rezolvarea problemelor, dar, nu și cine să le soluționeze! N-avem așa oameni, fie nu sunt ei admiși de hoți și cei corupți! Organizăm greve, proteste, scriem, scriem luptăm pentru drepturi, si cine trece la fapte? De peste 20 de ani luptam, și ne fură chiar guvernul… Ei și ce, că suntem curajosi? Nici nu observăm, că luptăm cu morile de vânt… Le dăm like… în continuare… Amintiți-vă, un moșneag care răspunde la toate întrebările dvs. prin expresia „vă promit, eu (ca primar, președinte, premier…), că totul va fi bine!” – aceasta este cea mai periculoasă apariție din lume.
Politica nu este lupta pentru binele oamenilor: – Politica este o luptă pentru subjugarea oamenilor. Vedeți și voi…
Fiecare omuleţ are un vis. Nu e unul obişnuit, cum ar fi să cumpere un ou Faberge, dar cam aşa la nivel global, ceea ce ar schimba radical existenţa, şi atunci, – va începe Viaţa! Chiar aşa: Viaţa, de la un nou aliniat. Se începe, se întinde cât un caşcaval şi nu se termină niciodată. Fără deranj. Cine nu se supără, nu e bădăran, iar cine se supără, – duce un trai de bădăran… În ambele cazuri, în societatea asta esti un bădăran! – Conformează-te, şi taci! Confruntându-te cu probleme în căutare a unui loc de studiu sau de muncă, cu serviciul, la care chiar trebuie să lucrezi, cu banii care nu sunt îndeajuns… Un bădăran deja la vârsta de treizeci de ani va înţelege, că tot ce-l înconjoară – este ultima staţie. Soţia morocănoasă, copiii care urlă, socrul care ocupă toaleta, şi un sos necomestibil la nişte paste arse – totul este totul! Barem, am sosit, iar apoi – nimic! Nici bine, nici rău. Soacra niciodată nu va muri, iar la tombolă cât n-ai cheltui, nu vei avea potul cel mare. Staţia Făr-de-Speranţă! – şi poţi să nu mai cobori din tren, nu se va schimba nimic. Dar cum vine cu izbucnirea viselor, oare e totul înzadar? Adormind în adolescenţă, al nostru bădăran visa să devină domnitor al universului! Sau în caz extrem, un George Clooney. Iar aici, nu există nici un Hollywood, nici maşină a timpului. Fiecare tocilar în sinea lui se consideră un Împărat. Iată, acel Bădică hip-hop este destul de fericit, e sudor de meserie şi face în jur de o mie euro lunar, iar împăratul nostru consideră că merită mult mai mult. Aşa l-a educat societatea-mamă, şi de aceea, el îşi vede locul său în viaţă cu o treaptă mai mare. Atât de mare, cum ar fi el pe – Olimp, şi soţia lui – cu un tatu sau puiet la poale, fie cu o zgardă în cavitatea bucală. – Hopa, şi cu un ochi învineţit… Şi aici, din adâncurile subconştientului iese visul cel de bază al eroului nostru – o babă bogată, pe care o găseşte pe o reţea de socializare, şi care-i dă bani. Nu, nu vă hliziţi, oameni cruzi! Asta noi înţelegem că el nu va fi în stare să o satisfacă cu nişte boarfe de piele. Poate doar cu un trandafir, şi-atunci ea va deveni fericită doar de la o privire a lui? – Aţi privit ”Matrix”, partea a doua, se pare? Un bastard de francez fals s-a uitat la o doamnă în restaurant şi o satisface cu privirea lui. Astfel şi visează: el – pe ea, iar baba îi cumpără un BMW, o moşie la Monaco… Unde se vor băga copiii, soţia şi socrul cu toaleta, – de asta el habar n-are: Împăratu’ are alte griji. Mai presus de toate, el – se vede scăldat în ciocolată. Se plimbă, mângâindu-şi ego-ul de rebel, plus ochit şi binecuvântat de privirile femeilor, pe când prima lui soţie munceşte La Italia… – E bărbat, ce mai! Precum stripteuz-ul Tarzan, fără să se dezbrace. Acum puteţi să vă râdeţi cât doriţi, chiar dacă poate fi de neconceput acest amuzament în raport cu visele altora. Spune-mi, ce visezi – iată ce este cel mai sacru şi ireal…
Am un vis în care copiii mei sunt deja maturi, inţeligenti şi asiguraţi, cu nepoţii care-i adoră şi respectă. Cum se face, dar mai am nişte fobii că fac prea puţin pentru ei, şi nu reuşesc să-i ajut precum ar dori… De aceea, şi este doar un vis, nu planuri.
Să visezi la bărbaţi bogaţi, frustraţi şi fără emoţii sau sentimente, – în capul meu există deja un subînţeles că omul nu e doar un portmoneu, – e cu o mulţime de gândaci în capul lui, dar am şi eu pe ai mei câte doreşti. Să visezi la o dragoste nebună, – păi, aşa ar trebui să te cheltui emoţional în răspuns; în general, poţi avea multe supărări pe cap, de altfel, reprimarea dorinţelor provoacă o serie de frustrări. Să visezi la banii căzuţi din pod, – e şi asta un motiv pentru necazuri, de obicei, banii singuri nu vin la nimeni. Visul la ţările îndepărtate, eh, – numai nu cu a mea aerofobie, dar e mai mare lenea de a urma iadu’ pustietăţii. Ce aş mai visa la India, – nu am nici un drept, căci n-am parale… N-ai parale, – nu ai dreptul să visezi! Astfel, parcă am de toate de ce e nevoie pentru un trai decent… Poate doar de sănătate, locuri de muncă pentru copii, bani… Din nou, – banii… De altfel, este o exprimare sănătoasă a emoţiilor pe măsura unei societăţi care de zeci de ani se tot maturizează şi nu se poate opri din limita de stoc… În continuare, rămânem copii într-o comunitate, care mănâncă banane occidentale. Iar merele las’să putrezească, nu are cine să le culeagă…
Articolul este scris pentru competiţia SuperBlog 2014
Mă întreb, dacă nu am devenit mai neputincioşi din cauza calculatorului şi a internetului. Astăzi, aproape nimeni nu ştie cum să folosească o hartă sau o busolă. Nimeni nu scrie scrisori pe hârtie. Nimeni nu se bazează pe memoria lui. Oare degradăm? Am şi eu o problemă cu asta. De exemplu, nu-mi mai amintesc numerele de telefon ale prietenilor, nu-mi amintesc chiar numerele părinţilor, pentru că le-am memorat în telefonul mobil. Copiii noştri folosesc internet mobil. Toate acestea schimbă percepţia noastră asupra lumii şi relaţia noastră cu ea, şi cu noi, înşine. Avem o problemă cu comunitatea virtuală, cu generaţia digitală: acestea sunt copiii care se nasc acum în epoca Internetului, – elevi, studenţi cu casca la ureche şi cei care butonează in mobile, – îi vezi oriunde… Bine-înţeles, că acest stil de viaţă poate schimba şi dezvolta mentalitatea. Nu ne mai ţinem în minte informaţiile, precum şi locul sau algoritmul. De ce să memorăm conţinutul, dacă ştim că informaţia este în calculator? Şi copiii memorează nu informaţia, dar locul sau sursa informaţiei… Degradăm… S-au schimbat vremurile, cu ele tradiţiile şi valorile. Interesul persistă în orice facem în prezent. Vine un dor nemaipomenit de timpuri când ţineam mult unul la altul, ne întâlneam la o vorbă de suflet, cu recitaluri de poezii şi interpretări de cântece… De oameni cu inimă, gata să-ţi ofere ajutor necondiţionat; acum te miri, dacă se găseşte cineva neatins de praful crud al realităţii, de ură şi invidie, frustrare, făţărnicie, avizi de bani şi reclamă…
Am trăit o zi! – cineva se mai bucură de acest fapt? Se întâmplă ca noaptea să te tot întrebi: iată, mi-am trăit ziua de azi, – am fost pentru cineva o sursă de bucurie? Este o minune, să văd în fiecare zi cerul diferit, şi nici o zi nu se aseamănă cu alta… E fericire să le observi, am ratat multe, îmi pare rău, – am fost naivă, preocupată de alte lucruri, fie, doream să le văd în roz… Bineînțeles că plâng, dar o fac în sine, iar uneori bocesc… Toate în viaţă ar fi putut să meargă mult mai bine. Îmi voi aminti mereu pe cei care m-au ajutat în vremuri dificile, şi la fel, nu voi uita pe cei, care m-au ajutat să cad. Respectiv, le multumesc tuturor. Lume bună e mai multă, doar că nu o întâlneşti frecvent… Oamenii vin să ne ajute, cautănd şi ei ajutor, fie să ne înveţe, învăţând ceva şi de la noi. Lumina care se reflectă din sufletele lor încălzesc ca un soare şi sparg întunericul în care cădem prada cu toţii ades. Şi nu trebuie să ne aşteptăm la mai multe din partea lor, – cu cât mai repede le dai drumul, cu atât mai curând vin alţii la tine. E bine de ştiut, că reclama o face nu un obiect, ci ea, – fericirea umană, pur şi simplu. La noi, mereu apar aceleaşi persoane fericite, doar că în mod diferit această fericire se datorează achiziţiilor diverse. De aceea, oamenii merg la magazin nu pentru lucruri, ci anume, pentru această fericire, care din păcate, acolo nu se vinde… Uneori, viaţa e spectaculoasă, iar atacurile ei devin un medicament pentru viitor. Pedeapsa – e o lecţie, învăţătură. Domnul ne învată pe noi, ca un Tată grijuliu. Îl pune pe fiul lui mic în ungher, pentru ca data viitoare să nu mai facă nimic rău. Copilul se rupe, iar tata îl ţine strîns de mâină, ca să nu nimerească sub o maşină. Astfel, şi Dumnezeu. Ispitele vin ca examene pentru noi, pe care trebuie să le trecem. În astfel de studii ne purificăm. Aurul se arde în foc pentru a se curăţi. La fel, şi sufletele noastre. În viaţă eşti nevoit să înduri suferinţa cu blândeţe, fără îndoială şi întrebare: „Pentru ce?” Aceasta e calea noastră. Adevăratul sens al vieţii este – să iubeşti. Teoria se deosebeşte de practică prin ceea că încă nu a fost transpusă în realitate. Teoria mai întotdeauna câştigă pentru că oferă speranţă. De aceea, câstigă partidele fruntaşe, că au priceput deja cum să toarne apă la mălai… Oamenii nu înţeleg, că trebuie să voteze faptele, nu vorbe promise şi orezul donat ca cadou în timpul electoralei. Dar cu anii ne tâmpim şi devenim tot mai proşti, asta e realitatea! Nu poţi discuta despre gustul unui mango, dacă nu l-ai încercat. Nu poţi să vorbeşti despre credinţă, dacă nu te-ai rugat niciodată. Încearcă să cedezi, să renunţi la orgoliu, să telefonezi la Domnica sau lui Petrică, cu care eşti certat de ani de zile, să-i spui: „Dragă, să terminăm povestea asta: eu am spus ceva greşit, iar tu altceva… Hai, să mergem la un film!” Vei vedea, că la noapte ai să dormi mai bine! Alteori, te-ai certat şi imediat, strânge persoana de mâină, ca să treacă mâinia… Totul revine la tine de o sută de ori, nu în zdrenţe, ci prin stare de spirit. Iată, adevărată fericire! Ca să ajungi la ea, trebuie să gândeşti ce să vorbeşti, ce să faci… – Înseamnă a crea. Am creat Clubul ”Impresii din viata si carti”, o comunitate reală care cuprinde diverse personalităţi din Republica Moldova, fiindcă ţin la oameni, fiindcă ei sunt frumoși, dar fragili în singurătatea lor! Doar comunicând, doar stând împreună la o trapeză, poți înfrunta vulnerabilitatea, poți deveni puternic. Nu contează funcţia, vârsta sau studiile… Fiecare are experienţa şi impresiile lui de viaţă, pasiuni, cărţile care l-au marcat… Singura cale productivă e să vezi, să descoperi bunătatea, – şi trebuie să te agăţi de ea. O altă persoană poate face multe lucruri greşite, dar şi neapărat ceva bun. Iată, de acest fir şi este necesar să tragem, iar alte chestii să le ignorăm. Ca de exemplu, apartenenţa politică. Nici de partide nu avem nevoie, – avem nevoie de oameni uniţi, scopul cărora ar deveni BINELE! Binele pentru sine, bine pentru semeni…. Oportunităţile ar trebui să ne adune mereu împreună, să nu ne dezbine. Iubirea nu este doar un sentiment, ea este o acţiune. Nu contează cu ce viteză mergi spre scopul tau, important e să nu te opreşti! Şi comunitatea poate şi trebuie să acţioneze păşind pe această cale, vezi aici. O amică grijulie mă întreabă:”Ce ai de la asta??? Să muncești pe degeaba? Mai bine mor, că nu-i pe degeaba, acolo trebuie să plătești fanfara!” Este vorba de blogul meu, că lucrez la el pe ”gratis”… Nu ştiu, de ce o fac, dar citind printre rânduri, bănuiesc că veţi simţi, de ce? – Eu nu scriu despre ceea că trebuie să „pâlpâi” cu spirite africane pentru o bătrână, oferindu-i un loc în troleibuz. Comportamentul trebuie să vină din dragoste, chiar dacă în acel moment eşti absolut indiferent, bolnav sau înfometat, – iar urmările te vor da gata. Vezi, ce se întâmplă în jur: câte persoane frumoase, fericite, uimitoare şi amuzante. Iar dacă vom vedea doar mizerie, înseamnă că mizeria e în noi: Asemănarea se conectează cu asemănarea. Înainte de a judeca şi a spurca pe cineva, priviţi-vă…
Articolul este scris pentru competiţia SuperBlog 2014
– Dacă în această dimineață te-ai trezit sănătos, Tu ești mai fericit decât 1 milion de oameni care nu vor mai supraviețui săptămâna viitoare!
– Dacă nu ai ‘experimentat’ niciodată războiul, singurătatea închisorii, agonia torturii sau a foamei, Tu ești mai fericit decât cei 500 de milioane în această lume!
– Dacă poți să mergi la biserică fără teamă de hărțuire, amenințări de moarte sau de întemnițare, Tu ești mai fericit decât cele 3 miliarde de oameni în această lume!
– Dacă în frigiderul tău nu lipsește mâncarea, tu ești îmbrăcat și încălțat, ai un acoperiș și un pat, Tu ești mai bogat decât cei 75 % de oameni în această lume!
– Dacă ai un cont bancar, bani în portofel și ceva agonisiri în ciorap, Tu faci parte din cele 8% persoane bogate (asigurate) în lume
– Dacă tu citești asta, Tu nu faci parte din cele 2 miliarde de persoane care nu pot citi…
– Dacă încerci să eviți toate problemele, poți să nu observi și să treci pe-alături de toate plăcerile vieții
– Remarcabil. În timp ce noi râdem, – avem o șansă să ne păstram mintea clară!
De regulă, oamenii întră în viața ta atunci când au nevoie de tine. Și, pleacă când găsesc un alt loc, mai confortabil…
Mi-am dorit mereu să adun oameni minunați împreună, și nu doar pentru activitatea clubului Impresii; mi-am dorit să fie într-o relație strânsă de prietenie, cu schimburi de interese și experiență de viață, cu discuții și comunicări, cu sprijin și susținere, la nevoie…
Svetlana Vizitiu 2016
La chemarea Inimii! Cum se zice, primăvară după primăvară se topesc anii, dar nu și inimile noastre. De aceea, și-mi plac sărbătorile, tradițiile, întrunirile care ne adună împreună, – e un schimb de fericire, dragoste și sănătate spirituală! Sunt o persoană energică și întreprinzătoare, pentru care grijile familiare par puține, de aceea, se pare că mă rup după multă acțiune. Furia poate… să mă apuce atunci când nu sunt înțeleasă; eu vorbesc, lămuresc ceva, dar nu sunt auzită. Încep să cred, că nu sunt acceptată, fie, vorbesc eu ce nu trebuie, și mai mult este o nemulțumire de sine, nu de oponentul meu. Dacă zic, că sunt în stare să schimb o situație, o fac numaidecât. Ca de obicei, precum se întâmplă, acolo unde există situații de conflict… apar și eu, ori, e invers? 🙂 Fapt e că sunt considerată o banalitate, care tot caută dreptatea la fundul mării… Nu sufăr când cineva tot încearcă să mă privească în gură. Ramân, când nu sunt constrânsă; când cineva mă ține, – fug eu fără să privesc în urmă. Doar căsătorii fericite n-am avut, acum încep să mă bucur… Dragostea fericită e de acum, de șapte ani!
Oamenii sunt absorbiți de răutate, ură și invidie. Nu toți… Mă îndoiesc că răutatea provine doar de la viață bună. Omul fericit nu va provoca și nu va dori niciodată rău cuiva, nu va răspândi zvonuri ridicole și nu va încerca să se certe cu cineva. Oamenii bolnavi fac așa ceva și, din păcate, sunt mulți bolnavi, la suflet, minte, inimă… Oamenii devin nenorociți atunci când nu sunt fericiți și nu au bucurii în viață, da de unde… să cunoască ei acest lucru, dacă nu i-a învățat cineva a iubi? Mă doare șă știu că omul e nefericit pentru că nu a avut experiența dragostei… Fiecare dintre noi are propriul adevăr după care ne ghidăm în scurta noastră călătorie pe Pământ și propria noastră cale. Dacă nu rezonăm cu adevărul persoanei de lângă noi, nu înseamnă că e unul greșit. Toți ne căutăm liniștea și o însemnătate în ceea ce ne înconjoară. Atât timp cât ne trăim viața în iubire și împărtășim iubire, de ce să căutăm cine are dreptate?
Mă apasă povara nedreptăților și insuficiența rezultatelor obținute din acțiunile dorite. Timpul ne schimbă, oamenii se schimbă… În veacul XXI, cu atât mai mult… Azi, nici eu nu simt satisfacție din activitățile profesionale întreprinse, colegii nu te mai lasă să evoluiezi ca înainte: orice pas n-ar fi, bucuria nu vine, dacă nu te simți susținută de persoane pe care te bazezi. Indiferența lor cred că parvine din nemulțumirea de sine și de viață personală. Dacă ești un doctor, tratezi oamenii și ei se însănătoșesc, – e un rezultat! La noi, când cineva îți zâmbește, apar îndoieli, dacă e sincer. Am născut-o pe fiica mea singurică, fără soț. Pe-atunci, încă se spunea, un „baistruc”. Tatăl ei, mai mare cu zece ani, un sportiv, campion pe lupte, cu ”casă mare” și ”Volgă”, mai și cu alți ”baistruci” prin colțurile URSS, – cu doar cinci luni mai târziu, i s-a mai născut un copil, un frate vitreg pentru fiica mea. 🙂 Avea el un egou inedit parvenit din neîncrederea în oameni și în continuare a rămas un ”jlob” fără de-asemeni; iar toate acestea eu trebuia să le asimilez mai târziu… Eram deja însărcinată, și convinsă că-l iubesc. Pâna atunci, m-a iubit el pe mine. 🙂 Eram frumoasă și inocentă, chiar ințeligentă, dar naivă. Credeam fiecărui cuvânt care pronunța lumea. Iar cu ”kopkilu” în traistă, îmi ziceam că nu voi mai trebui la nimeni. N-am mai dorit un astfel de tată pentru fiică… Bine, că am avut puterea asta de a mă convinge. Am înțeles, că o femeie puternică le are pe toate, dacă dorește! Nu aveam timp să mă gandesc la bărbați, nu am spus ”Da” celor, care imi cereau mâna și chiar mă iubeau cu tot cu copil. Intuiam eu, că voi fi acea responsabilă, liderul în familie, însă doream să fiu eu ”mielușă”, – din păcate sau fericire, – s-a adeverit pe parcursul vieții. Vremuri, moravuri, năravuri… Fapt, că peste trei ani m-am măritat cu altul, un polițist, care, după ce i-am născut un fiu, și-a zis, că mi-a făcut o favoare și deja trebuie să-i fiu recunoscătoare, că mă ”luase” cu copil străin, în… propriul meu apartament. Un leneș incurabil și, mare rușine pentru el era să-și plimbe propriul copil în cărucior: ce va zice lumea din sat, că e sub papucul soției? 🙂 Desigur, nu sunt nici eu o sfântă, dar nu am pentru ce să mă justific… N-am păstrat supărare pentru nimeni, – de fapt, fiecare persoană m-a ajutat să-mi călesc caracterul, să ramân independentă, să-mi fac pași proprii în viitor, sprijinită de Credință, Speranță și Perseverență. În dragoste trebuie să poți juca, – într-o cășnicie, cu atât mai mult.
Bărbații sunt ca și copiii, – în fața lor trebuie să improvizezi mereu. Iar când obosești la serviciu, în gospodărie, – nu-ți mai arde de nimic. Poate fi femeia o soție exemplară, atunci când apar condiții insuportabile, iar toată responsabilitatea căde pe umerii ei? Mă întrebam, dacă nu sunt eu mai mult ”bărbat” decât femeie, și-apoi mă priveam în oglindă, poate, cu ochii celor care mă admirau, și uneori mă calmam… Totuși, zace în mine o tărie ireproșabilă, indiscutabil, n-ai ce face! 🙂 N-am permis nimănui să-mi stea pe gât, și a fost reciproc. Omul e slab, atunci când e îndrăgostit, e ca o țintă deschisă pentru răni și bătăile destinului, mai ales, pentru că e foarte sincer. Iar când se preface că iubește, ceea și primește, e o iubire falsă… Am avut experiență nereușită în cășnicie, din care n-am știut cum să merg mai departe, doar în vise. Am înțeles, că experiența părinților mei, care sunt împreună de 55 de ani, nu poate fi împrumutată și aici. Oameni diferiți: destine și caractere diferite! Iar Dumnezeu nu ”încearcă” pe nimeni, nu ne face deștepți sau proști: Îți oferă sute de șanse și dacă le-ai ratat, ai ceea ce meriți, de fapt! Nu poți da vina pe Dumnezeu, că n-ai nimerit șansa! Experiențele negative din toată viața mea nu fac nimic cât fac cei 7 ani de fericire. Am învățat să prețuiesc persoana care m-a învățat ce-i iubirea, într-adevăr. Cu gândul la el in continuare, mă rog pentru sănătatea lui!..
Fiica mea dragă, Sanduța mi-a adus sentimente și emoții enorme în viață! – am parcurs împreună prin atâtea învățăminte, studii și cuceriri de ”vedetă”: a știut să mă oprească la timp, dăruindu-mi și un nepoțel extraordinar; sunt atât de umilă în fața lui, îl iubesc enorm, ca nici pe micuții mei copii cândva… Acum sunt cu fiul meu Iulian și, se repetă acelaș scenariu: ne călim și dezvoltăm caracterele în continuare. 🙂 Uneori doare, dar mă bucur, că Simt. Viața – asta e să poți simți! E strașnic, când nu mai poți simți nimic, când nu mai ții cont de indiferența proprie. Fiului meu îi place să cânte la chitară, e și un as în computer, mai și citește mult, – cărțile sunt împrăștiate prin toată odaia lui, – și are secretele lui, de adolescență prelungită… Enigmatic, cu secretele lui… Mă conformez și învăț. Îmi dau seama, că cu fiecare copil, învăț și mă dezvolt și eu în continuare. Fiul meu zice, că vrea să trăiască pe cont propriu… Poate asta e problema mea, că mă bag cu preferințele și notațiile mele? Tații copiilor mei n-au participat la educația lor, dar am copii minunați! Mi-a fost destul de greu să-i ridic, n-am conștiențizat pe deplin acest lucru, de aceea, îmi zic, că a fost ușor! Pentru că ei provin din mine. Pentru că am mult Noroc în viață! – Pentru, că așa credeam și îmi doream! Sunt și în present, o sursă de energie și de noroc pentru cei care țin la mine. Nu glumesc. Un generator de idei si relații între oameni; îi unesc, le trezesc un scop oarecare, pe care ei și-l realizează cu reușită. Apoi, unii uită de mine, și eu – pe ei… 🙂 Iar dacă credeți că sufăr de manii, e problema voastră. Desigur, fiecare din noi, ajunge la un an și se întreabă, care-i rostul sau scopul lui în viață. Mă întreb și eu, dar nu cunosc răspunsul. La nici un an de la naștere, muream, iar antibiotice cu Streptomicină m-au asurzit. La patru-cinci ani – mă înecam în bazin. La nouă ani muream de mengită; anterior, cu două săptămâni, învățătoarea claselor primare mi-a ”zdrobit” capul de tabla clasei, pentru că nu-i dădeam unei colege cartea ”Ala-Bala-Portocala”: de ce am memorizat atât de clar? Altă educătoare din grădiniță mi-a spart ochelarii și mi-a rupt sprânceana, ciocnindu-ne ”cap în cap” cu o fețiță, pentru că ne plângeam una pe alta, noi, copile de 5 ani. Astă este mentalitate la noi, și în continuare. Au fost momente când mașinile treceau la un milimetru de cumpăna de mine. Iar medicii, mi-au ”dăruit” și ei un ”handicap” pe viață… Cât mai trebuie şi să mai poți îndura ca să te încrezi în Cel de Sus? În cele mai grele perioade ale vieții, e foarte important să nu ne refuzăm unul pe altul, să ne răbdăm și să ne iubim. Fie, și cu o pauză. Erau clipe, când mă ”rupeam”, nu mai aveam puteri și răbdare, dar niciodată nu mi-am permis timp pentru depresii, nici nu cred în așa ceva, – îmi zic, că e boala celor fără de ocupații. Dacă o cășnicie nu e bolnavă și s-au păstrat ceva valori, totul se poate restabili. Ce-i mai important e să nu-ți pierzi copiii, cu toate că, uneori vrei să scuipi pe toate problemele și să spui: ”Basta!” Chiar dacă îmi pare, că am ajuns la limită, peste un timp îmi trece, și atunci… îmi spun un sincer ”Baftă!” Încerc mereu să discut cu cineva, caut contacte, discuții, puncte de apropiere și, doar să nu mă închid în sine! În acest sens, am mare noroc de parinți, soră, frate, copiii mei… Suntem persoane emoționale, vesele, săritoare la nevoie. Se pare, că e timpul s-o mai încetinesc cu spiritele, să mă astâmpăr, – vârsta nu mai e aceeași. Dar încearcă să te lupți cu interiorul tău! Să greșesti și să te căiești, – asta e și despre mine. Și pustietatea, care uneori apare în urma unei dezamăgiri în omul, care ți-a fost prieten, – o descarci peste alte persoane, care nu merită această atitudine. Apare prudența, suspiciunea. Dar se merită să oferi șanse pentru încredere, fără abuz, fără impunere. Viața uneori e o robie, din care nu poți fugi, nici să vrei, – pentru că este timpul pentru un tratament excelent! Oricare îți este dispoziția, trebuie să conștiențizezi realitatea, să prețuiești și să iubești. Vii în lume, și printre oameni imediat îți fuge negativismul, problemele personale, chiar și bolile se pierd. Un sfat gratuit: atâta timp cât oamenii se schimbă, universul se poate schimba. În acest butoi cu miere, e și-un strop cu fiere! 😀
Sau, poate în acest butoi cu fiere, e și-un strop cu miere? 😉
Te roade pe dinăuntru, nu te lasă să dormi, se stabilește în creierul tău și nu te poți bucura de viață. Este cheia determinativă a umilinței. Obidă. Nu te simți satisfacut de viață. Anume tu, și nu cel care te-a obijduit. Nu contează, că te chinui, că te-ai tras la față și te gandești doar la răzbunare, la sensul vieții tale, poate chiar și la suicid; Cel, care te-a obijduit, ca răspuns, nu traiește mai ușor, mai greu… În loc să-ți ierți răufacătorul, îți calicești ție viața. Obida și ura, adâncindu-se în constiința ta, te pot îmbolnăvi serios, atât fizic, cât și psihic. Și mamele cu gânduri pesimiste afectează sănătatea copiilor. Copiii din familii vulnerabile, bolesc mai des, problema, în primul rand, e în dezordinea din capul și gandurile mamei (în special, cu ajutorul tatei!)
Deci, fă ordine în creierul tău; Gândește pozitiv! Cert că acest lucru este greu, și mie îmi venea greu să cred! 🙂 Frustrarea, îți închide toate căile spre un viitor luminos… Sună, cam ”sovietic”, dar așa e. În special, obida întretaie relațiile intime, dezvoltarea lor hormonală, și, cât timp nu ierți și ramâi cu frământările tale, nu te poți gândi la alte relații, în cele din urmă, îți întalnești un partener cu probleme, la fel… ca cel precedent. Sau, la fel… ca tine!
Obida te lipsește de posibilități de a te bucura, să fii satisfacut în continuare de viață. Să privești în părți și să admiri natura, anotimpul, copiii, muzica și filmele. Pur și simpu, nu te lasă să trăiești și să fii fericit…
Certând lumea, ceartă-te pe sine! Salvarea mea vine din caracterul meu: atunci când în urma supărărilor, în disputele cu unii oponenții, invinuindu-i direct, eu oricum… în sinea mea mă simt eu cea de vină. Este mai ușor să fii tu cel de vină, decât să ții la o persoană și să-l consideri dușman.
Privește-ți ”fostul”… Probabil, că nu se omoară dupa despărțirea voastră. Nu are nevoie de responsabilitățile care le-a lăsat pe umerii tăi… Așa că, în cele din urmă, chiar de el ai nevoie? Îți calicești viața, și cea a copiilor din cauza celui care nu va merită? Lasa-l, eliberează-te de răutati. Să fie sanatos. Destule argumente, pentru a te elibera odată și pentru totdeauna de obidă și să-ți ierți fostul partener? Cât de banal n-ar suna, dar numai tu ești responsabilă pentru viața ta. În cele din urmă, cu trecerea anilor îi vei spune mulțumesc, că te-a ”lepădat” atunci și nu acum…
Nimeni, niciodată, nu va rezolva problema în locul tău și nici nu-ți va schimba direcția gândurilor.
Daca te va ajuta; scrie pe o foaie, tot ce s-a acumulat in sufletul tău; toate retrăirile și sentimentele negative. Resimte și retrăiește din nou situația, sau problema în sine, cu fiecare cuvânt emotiv, și dacă e nevoie, răcnește, strigă și plângi! După ce ai scris, – recitește, mai încet, spunând: ‘‘Iartă-mă, îmi pare rău’‘.
Ca și cum te-ai adresa universului. Apoi, multumește-i:”Îți mulțumesc. Eu te iubesc”. E o metodă purificătoare… Se spune, că te eliberează de răutate, și începi să te simți mai bine. Vei simți, că într-adevăr iubești… nu doar universul. Te vei simți eliberată și de gânduri, care te rodeau tot timpul. Lista scrisă, – o arzi. Cenușa o arunci în chiuvetă la WC, fie o imprăștii în aripile vântului.
Mai departe, pe o foaie, scrie-ți planul vieții noi. Cică, cât este de excelent și minunat totul. Improvizează, imaginează, scrie-ți visurile tale. Speranțele și dorințele. Viața e atât de frumoasă! Împaturești foița, și o ții în geanta ta, se poate și la piept, într-un buzunarel secret, atât cât vei simți nevoia, ca urmare recitind-o, după necesitate. Cu Tatăl Nostru… Dacă nu te-a ajutat să te dezbaieri de frustrări și obide, repetă metoda purificătoare din nou peste un timp. Dar nu mă intreba, unde să-ți cauți linistea din interiorul tău; eu una, nu știu, o fac rugându-mă, și mai mult mă încred in Dumnezeu.
Și, mă rog zi de zi… Să dea Domnul sănătate tuturor, și să fiți fericiți! Să dea Domnul, minte și vouă și mie! ❤
Atunci când burniţa descurajării mă îngrozeşte, fă ca viaţa mea spirituală să înflorească.. fă să dispară ceaţa groasă care îmi învăluie fiinţa întreagă ! Fii Tu Soarele neprihănirii care să strălucească !
RECUNOȘTINȚĂ!
Impresii din viata si carti / Svetlana Vizitiu 