Impresii din viata si carti / Svetlana Vizitiu

Oameni, destine, istorii de viata, dragoste, pasiune, carte, lectura, club


4 comentarii

Victoria Guțu:„Cu ochi deschiși visez lumina…” /Recenzie literară/


„Oare câte stele în visteria cerului
Și nici un bob de grâu
În sufletul meu.
Caut înțelepciunea
În lan
Și doar mac întâlnesc…”

Fiecare om are un vers aparte. Poezia Victoriei Guțu se crează din cele mai sincere sentimente, din dragostea pentru oameni, din frumuseţea zilnică, din simplitatea încununată cu efervescenţa dată de vârsta tinereţii. Pentru Victoria motivatia este importantă! – a scrie un vers e o terapie a sufletului. Poezia rămâne o religie, un act sacru, o poveste despre iubire, suferinţă şi dor. Crede în Dumnezeu, ar vorbi mai mult – despre El, minuni trăite, visuri ne/realizate, și, mai are multe idei… Poposind în miezul rimelor descoperim o generozitate lirică fără margini, versurile stau sub semnul speranței, iar zborul Victoriei prin univers este dureros de pătrunzător.
„Vântule, dă-mi aripile tale, să mă ridic până la ultima vamă a văzduhului, învață-mă să merg pe ape, să mângâi izvorul-lacrima pământului, să ating nuferii-zâmbetul apelor, și crinii-fecioria câmpului. Vreau să-mi prind în păr visul la depărtări albastre, să-mi făuresc colier din stele. Vreau să privesc în ochii azurii ai cerului, să le sorb ploile salmastre- dulcea lor lăcrimare. Vreau să alerg cu vântul pe cărări cerești, să culeg… Rouă stelară, să sărut obrazul soarelui, și fruntea lunii…să fiu eliberată din lanțurile clișeelor, să am libertatea…de a șopti, de a cânta la strunele dorului.
Învaţă-mă, vântule….a bate la ușa inimilor, iar spre apus de viață…la porțile Raiului” („Scrisoare către vânt
)
Gândul poetic cuprinde o aură de autenticitate și claritate pe care este imposibil să nu o observi. Sunt versuri la care te întorci pentru salvarea spiritului, redeschizând paginile, colindând printre plămădiri lirice senzaționale, încărcate de sensuri înalte, de emoție și mângâiere.
„Nu privi spre golurile mele;
Care nu se vor umple nicicând,
Privește la plinuri, pentru că ele
Se pot goli subit oricând.” (din „Privește-mă”)
Uneori, evadând din lumea înconjurătoare, cu nopțile nedormite, Victoria se refugiază în palma plină de puritate a poeziei și preferă compania cuvintelor pe care le-a simțit aproape în anii nu atât de îndepărtați: atunci a pierdut-o pe mama… „Copilăria mea a fost colorată în spectru de curcubeu. Mama, Dumnezeu să o ierte (a plecat din viaţă pe când aveam 13 ani) a făcut tot ce îi era în putere. Pe data de întâi septembrie 2000, m-a dus la școală, în clasa întâi. Eu, sustrasă de pantoful care mă strângea, am pierdut grupul clasei întâi, și am întrat cu totul în altă clasă, să fi fost a doua…nu știu…”
„Nu pot uita dragostea pentru lectură. Îmi făceam programul de citire în fiecare vară. Aveam o normă a paginilor citite, cel puţin 100 pe zi. Astfel, se făcea că citeam și acasă, și afară ,,la joacă”. Norma cărților citite era obligatoriu minim 30, evident că citeam și pe ascuns, pe sub pătură, de aici dragostea mea pentru literatură.
Decesul mamei, mi-a spulberat toate aspiraţiile. A început o perioadă de maturizare. Școala a devenit un refugiu pentru mine, acolo nu mă mai gândeam la obstacolele cu care luptam.
Am fost un introvert, îmi deghizam emoţiile, devenisem retrasă, doar eu și cărțile. Însă, participam la concursuri școlare și extracurriculare, olimpiade etc. Frumoasă experiență, totuși…”
Autoarea pune semnul întrebării legat de trecere a timpului, de durerea sufletului și atinge subtil subiecte referitoare la destin, având încredere în puterea nemărginită a credinței și în abilitatea oamenilor de a se salva prin iubire.
„Sub pleoapa soarelui cu nimb
Îmi căutam grăbit…vedere.
Atât de mult speram să schimb
Moartea pe o în-vi-e-re.
Mă agățam de raza lunii
Să mut luna-n ochii mei,
Să risipesc noaptea-genunii
Şi goana după semi-zei.
Cu ochi deschişi visez lumina,
Şi noaptea îmi devine albă
Ascund sub pleoapele- cortină
O mare imensă captivă în salbă.” (din „Visele insomniei”)
Deseori privește viața ca pe o scenă aflată în amurg și prin nopțile insomniei încearcă să-și alunge neliniștile invocând imagini de iubire și experiența oamenilor de alături. Atât de fragedă, neliniștită, o crengută mereu în freamăt, și totodată, suflet singuratic, Victoria găsește puteri să-i liniștească pe ceilalți aflați la o răscruce îndoielnică… Cu iubire pentru iubire, acesta-i tratamentul… „Te așteptam atât de verde și fragilă, Să calci cu talpa goală iarba, Cu sufletul înfrânt de lacrima umilă, Devenită rouă pe sub pleoapa oarbă. Te așteptam ca firul de ninsoare, Să mă topești în jarul pasional, Tu te-nchideai în floarea de răcoare, Să nu te stingă ochiul de cristal. Te așteptam cu brațele deschise, Cu sternul zvâcnind un fluture-n puls, Tu zborul meu îl alungai din vise, până ce în cocon m-am ascuns. Și nu știai că port pe inelar o cumpănă-a fântânii, pe vecie Și că logodită sunt în har Cu slova-rimă dintr-o poezie.” (Te așteptam)
Pentru mine… vindecarea e la Dumnezeu. Eu cu Doamne Iisuse adorm…” Are experiență în comunicare cu oamenii depresivi. Poate ajuta și comunica cu ei, dacă e nevoie. Crede că „unii caută acolo unde chiar nu este nimic”. Se consideră deja hiper,,psihologizată”. A trecut și ea prin stări… după pierderea mamei. O doare și îi compătimește pe oamenii în astfel de situații, pentru că știe cât de greu le vine.
„Sunt oare vinovată
Că nu-mi pot duce cerul
Pe palmele-pàmânturi
Ce germineazà màrul?
Şi chiar de port o vinà
Când nopţi mi se trezesc
Ìn candelele stinse
De-un viciu omenesc…”
Tatăl meu- eroul meu! е cel mai bun tată! Unicul meu sprijin în toate greutățile vieții”;
Prin firea ei, din proprie experiență scurtă de viață, Victoria abordează noțiunea timpului într-o manieră filosofică, ca o clepsidră ce ia forma infinitului. Eu-l liric își acceptă destinul, șterge lacrimile și luptă pentru armonie și binecuvântare. Îl are pe tatăl ei alături, marele sprijin și bucuria ei; Plină de dor, crede în iubire și înmulțirea ei printre „iubiri ce mișcă sori și stele”… O inimă extrem de sensibilă, nu se lamentează, scrie în continuare, cucerind mențiuni după mențiuni literare, chiar și cele internaționale!

– „Tatăl meu era și este foarte afectuos cu mine, este foarte generos, blând. Am avut o perioadă în viaţă când sănătatea atârna pe un fir de ață. Au urmat tratamente, spitalizări, sunt amintiri prea grele pentru a fi expuse.
Dacă tot vorbim despre cărţi, editarea primului volum pentru mine a fost o adevărată minune și un dar al Maicii Domnului. Fiind plecată cu bunica în pelerinaj la Poceaevo, așa neputincioasă cum eram, m-am rugat la Ea să pot publica o carte. Imediat după ce am revenit de acolo, adică a 2-a zi, la Universitatea la care învățăm, USARB (facultatea franceză-engleză traducători) a venit scriitorul Nicolae Dabija în persoană! A fost o lucrare deosebită a Maicii Domnului, de a-mi împlini dorinţa. Astfel, am întrat eu în lumea literaturii…”
Timpul poeziei este pentru tânăra poetă – fără început și fără sfârșit, cu granițele fixate într-o sensibilitate enormă. Un talent creator, cu o compoziție literară autentică, concepută cu sinceritate, autoarea demonstrând că știe să mânuiască la fel de bine versul clasic, dar și pe cel modern. Călătoria prin grădina cuvintelor încărcate de spiritul metaforei reprezintă o binecuvântare. Iar Poezia devine uneori adevărată rugăciune pentru înmulțirea iubirii și a armoniei între oameni. Dorul stoarce lacrimi din plopi fără pereche Dorul dă paloare și unui trandafir, Iar mi se-adună Dorul în cartea mult prea veche… A zorilor când plopii puteau plânge cu mir. Mi-e dor de cerul ce chema din galaxie O cea mai mică stea ce-mi sunt în univers De fașele albite de-un soare- veșnicie În care nu încape slava pentru vers. Dorul îmi închide pleoapele cu soare, Să pot vedea trecutul atât de-nseninat De visul meu de-a plagia culoare În lumea adumbrită cu’o frunză…de păcat.” (Dorul)

Poeta Victoria Guțu este conștientă de puterea cuvintelor care zidesc sau pun degetul pe rană. Uneori versurile ei devin strigăt de ajutor și durere sub cerul neliniștilor tainice ale unui suflet zbuciumat care tânjește după mersul normal al lumii.E primăvară-n suflet și dincolo de el – Culeg pe șes curajul dând flori de ghiocel…”

                              „Sunt doar o palmă de lut, nimic mai mult. Sunt om.”

„Mă numesc Victoria Guţu, sunt, prin harul dăruit din mâna cerului, poetă.
Am debutat în 2008, în clasa a VIII-a cu poezii ce au fost apreciate în cadrul concursului republican ,,Florii 2008″. A urmat publicația în cadrul revistei ,,Noi”. Cu toate că talentul și gustul metaforei, au început să se manifeste încă la gimnaziu, în anul 2017, poeziile mele au fost observate de către regretatul scriitor Nicolae Dabija, care m-a îndemnat să public câteva texte în săptămânalul ,,Literatura și arta„, iar apoi să editez primul meu volum de versuri. Nicolae Dabija a devenit tatăl poeziei mele. Cartea ,,Lumina din glastră” a fost lansatā în anul 2018.
Au urmat publicații în revista ,,Roua Stelară„. Poeziile mele au fost apreciate în România, de aceea, cel de al doilea volum- ,,Crucea înflorită” a fost publicat la editura Lyric Graph, sub conducerea onoratului Trandafir Sîmpetru, atunci am devenit membră a Uniunii mondiale a scriitorilor.
Am publicat poezii în mediul on-line, de asemenea, în antologii ,,Pași spre cer„, ,,Întomnarea cuvântului” și în Antologia scriitorilor Români de pretutindeni, Montreal, Canada
Poeziile au fost traduse în limba arabă, engleză, fiind publicate în varia antologii în curs de apariție. Au urmat multiple publicații în revistele din România.
Mulțumesc bunului Dumnezeu pentru harul pe care, sper din suflet să-l înmulțesc.Vă doresc să vă colorați viața cu nuanțele dorite! O zi cu soare vă doresc!” (Victoria Guțu)
Din amintiri, de la studii și la capitolul experiență de viață, câteva impresii:
-„Am trecut multe probleme de sănătate. Din fericire, nu am avut recidive mult timp. Am amintit acest lucru, doar pentru a menționa că și aici – m-a găsit poezia, prin intermediul vizitelor unor profesori universitari din România, care mi-au propus să public o carte. Nu aveam suficiente scrieri, pe atunci, așa că, am agățat dorința ,,în cui”, până în momentul când voi reuși să adun mai multe poezii”
-”Din experienta profesionala, jobul la Radio a fost o experiență minunată, cu situaţii comice… Aici mi-am întâlnit iubirea…”
-„Cu cât tac mai mult, cu atât aud mai bine glasul cerului, fie că tace senin, fie cà vorbeşte ploaia. Stropii-cuvinte cristaline. Soarele-cuvântul luminii… Vorbele- la o moară de vânt…au zburat…fără întoarcere. Dumnezeu aude glasul celui care tace…”
-„Azi, ignoranța afişează pe panouri,/imagini țipătoare,/reverberate-n goluri, /nimicul urlă astăzi fără rost,/acoperind frumosul cu-n strat de praf anost,/Şi deseori mă las cuprinsă de-un val de fascinație,/Câte prostii le pot veni-n imaginație”
–„Am avut câteva situaţii comice la Universitate. Orele de franceză presupuneau exerciții fonetice. Colegul meu, Alexandru, în încercarea de a produce sunetele ,,pe cât de melodios și corect posibil, a rămas cu mandibula blocată. Efectiv… nu putea închide gura. S-a rezolvat, bineînțeles, dar a rămas în amintire.”

Aprecieri si referințe la autoare:

Eusebiu Cristian – Un OM deosebit din toate punctele de vedere!

Antonina Calo Felicitări: Victoria Guțu, fiorul poetic din rândurile domniei tale este molipsitor!

Carolina Eremia: Ce frumos! Tu știi să dansezi cu cuvântul, e atât de minunat!

Maria Corini- Gânduri frumoase, cosmice! Sincere felicitări de imaginile incantate!

Oana Togan- Esti minunata si-mpraștii praf de zâne! Sa nu uiți asta, indiferent ce nori apar pe cer, ai venit aici să stralucesti
Ticu Ionut Marian – O inimă pură, sensibilă, un suflet minunat

Recenzie literară de Svetlana Vizitiu, Impresii din viață și cărți

Recitaluri video pe versurile poetei Victoria Guțu:



3 comentarii

Eugenia Ursu „Ce ai iubit odată, lasă rădăcini adânci în suflet”


  

Cred ca sunt binevenite astfel de momente în zbuciumul vieții cotidiene… Poate din când în când, e bine să închidem ochii și sa visăm măcar pentru o câteva clipe! Ar fi bine să conștientizăm că tot ceea ce se intamplă înăuntrul nostru este mult mai important decât ceea ce se întamplă în exterior. Cu cât mai repede vom avea încredere în noi, cu atât mai repede vom ști cum să trăim cu adevărat! De ce? Pentru că doar noi ne alegem drumul pe care vrem să mergem! E atât de ușor să ne trăim viața in toate cele patru taine divine: lumină, înțelepciune, dragoste și speranță! Totul depinde de noi, de ce alegem să spunem, să facem, să gândim, să simțim!
Este o adevarată inspirație! O femeie superbă atât la exterior, cât și în interior, o femeie pe care o admir și pe care am urmărit-o mulți ani la rând. Apreciez atitudinea, seriozitatea și responsabilitatea pentru munca ei, și nu numai. Ulterior, am descoperit cât de mult evoluase, cât de puternice și sănătoase sunt mesajele pe care le transmite oamenilor prin organizarea festivalurilor și evenimentelor de artă și cultură. Mi-am dorit neapărat să vă transmit o părticică din ceea ce reprezintă astăzi ea, Eugenia Ursu.
Este liberă, cu adevărat liberă, nu e constrânsă de nimeni și de nimic. A avut în ultimii ani tot felul de încercări în această perioadă: pandemia, războiul din vecinătate… Tot felul de stari, întrebări, introspecții care i-au creat o stare de ușoară melancolie și dorința de a se dezvolta și mai mult, de a evolua și a prospera. Un Om adevărat de Creație! Se bucură deși timpul trece cât ai clipi, dar nu trece degeaba… Se bucură de fiecare clipă și chiar dacă poate în general toată viața e pe repede înainte, nu uită să-și ia o clipă, să respire și să fie recunoscătoare!
Luxul pe care o femeie își poate permite: respectul de sine, libertatea și pacea. Fiecare își alege cum vrea să-și trăiască viața, și Eugenia Ursu cunoaște foarte bine acest lucru. Prin modul în care se definește și se situează în societate, se observă că menține echilibru emoțional. Este o femeie puternică, convingătoare, discretă, și spune că oamenii care au capul pe umeri nu te judecă, îți dau dreptate.
Sufletul este indestructibil și activitatea ei continuă în eternitate. E asemeni soarelui, care, pentru ochii noștri, pare că apune pe înserate, dar care, în realitate, merge pentru a difuza lumina în altă parte!
Tot ce și-a dorit în viață, a obținut prin propria insistență, curaj și corectitudine. Locuiește în Chișinău de la șapte ani ai săi, împreună cu părinții, un frate mai mic și două surori mai mari. A mai avut un frate mai mare, a decedat la 11 ani, până a se muta cu toții la Chișinău.
Mama a fost educatoare la grădiniță, tata – viorist înnăscut, care acorda strunele după auz, cântând orice melodie, iar prima lui vioară și-a meșterit-o de sinestător. Tata era meșter la toate: bun lemnar, zidar, croitor, electrician etc. Având doar șapte clase, el ajuta fiica la orice obiect, când ea avea nevoie, ba chiar și la franceză, cu toate că nu o cunoștea, el prindea studiile din mers prin metoda logicii. Astfel, Eugenia devenise cea mai bună elevă la limba franceză din școală, luând permanent premiile de frunte la olimpiadele școlare, orășenești și republicane.
Atunci când au trecut cu traiul din satul Sinești, raionul Ungheni, în Chișinău, Eugenia a învățat la o „școliță” mică de patru clase, care se afla în vecinătate, unde locuiau, la Schinoasa 2 (anii 1956-1959).
După finisarea claselor primare, trebuia să continue studiile la școala nr. 23 din sectorul Telecentru. Auzise că cea mai performantă școală pe atunci se considera școala nr.1, actual liceul Gheorghe Asachi. A decis să studieze acolo, și, împreună cu trei colege de clasă, fără să le spună părinților, (ea, Eugenia Chitic, Musea Răileanu și Goriță Jenea) au bătut la ușa Dmn director Luca Mihail Iacovlevici și l-au rugat să le primească în clasa a 5-a. Fetele au fost refuzate, conform regulamentului teritorial elevii trebuiau să învețe la vreo școală după locul de trai. „Noi, însă așa de tare doream să învățăm anume la școala nr.1, că din propria inițiativă veneam vara, în vacanță, și în fiecare zi să lucrăm pe lotul experimental al școlii și ajutam la reparația claselor școlii.”
În cele din urmă, directorul s-a convins că „fetele sunt harnice”, că școala merită așa eleve sârguincioase și le-a admis la studii. Mai mult ca atât: la 1 septembrie fetele au fost prezentate în fața careului, lăudate că au ajutat vara întreagă în munca lotului experimental și chiar la reparație.
Fetele, într-adevăr, învățau bine, au reușit să ajungă printre cele mai exemplare eleve, finisând cu succes școala.
Eugenia Ursu: „De multe ori ma gândeam că prin dorință, insistență, curaj și corectitudine îți poți atinge scopul, astfel procedez și în prezent.” În present, nu crede, că a putea găsi un exemplu asemănător la generația tânară din trecut, cea care nu lasă mobilul din mână, nici măcar atunci când vin în ospeție la bunei…”
Speranțe sau visele care s-au realizat
„Orice speranță, orice vis trebuie să fie realizate, adică să faci ceea ce ești sigur că poți face.”
Eugenia Ursu deapănă amintirile… Din băncile școlii i-a plăcut meseria de pedagog și era convinsă, că va putea să o îmbrățișeze cu succes.
Odată ce avea succese la limbă franceză, și-a spus că va ajunge profesoară de franceză, fără să țină cont că admiterea la facultate este una foarte mare, minimum 25 de abiturienți pe un loc. Acolo, unde aveau prioritate băieții după armată, cei cu stagiul de muncă, cei de la sate, dar, în special, cei cu relații… Parcă nu mai era loc pentru ea, cea cu mare dorința și abilități.
„Eu nu mă încădram în nici una din prioritățile Universității, dar fiind încăpățânată, am fost abiturientă trei ani la rând. La al patrulea an mi-am dat seama că aș reuși și la altă facultate, de exemplu, la filologie – limba și literatura română, unde e mai mică concurența, ca ulterior să lucrez profesoară, așa cum îmi doream. Examenele le-am susținut cu ușurință la Institutul de Stat „Ion Creangă.”
Câtă bucurie avea când a venit prima dată la școală pentru a preda elevilor limba și literatura română! – „Îmi îndeplinisem visul, dorința.”
A lucrat din 1974-1990 în mai multe școli: nr., 29, 56, 46, și la Colegiul de Construcție, ca metodistă și profesoară de limbă și literatură română, la Școala din Stăuceni, școala 63, în calitate de directoare de școală, astfel, continuînd în paralel ceea ce a dorit mult din copilărie: – activitatea în domeniul artei și culturii, cu studiul de limbi străine.
Scopul primordial realizat – A devenit pedagog! Cunoașterea limbilor rusă, română, franceză i-au prins bine, apoi studierea individuală a limbii engleze, cunoașterea calculatorului și șoferia – îi sunt utile și în present, pentru activitatea în varia domenii – ale pedagogiei, de artă și cultură. O face cu drag, și subliniază aceast – cu mult Drag! „Pentru ca, fără dragoste nu ai rezultate, nici satisfacție și nu ești fericit. Sunt fericită, pentru ca azi fac ceea ce îmi este drag și-mi reușește.”
Cea mai mare bogăție a omului e familia

spune Eugenia Ursu: O familie frumoasă, sănătoasă, prosperă, te menține mereu în topul celor mai fericiți.”
Are familie model, copii, nepoți minunați, soțul o iubește, sunt împreună zeci de ani. S-a căsătorit la 20 de ani. Și chiar dacă prima căsătorie s-a încheiat cu un divorț, foarte calm și liniștit, se bucură că a rămas cu fiica Victoria, pe care o iubește enorm, și cu care colaborează la diferite proiecte și, practic sunt mereu alături; fiica este cel mai de nădejde sprijin și ajutor în toate realizările mamei. Victoria este profesoară de geografie și turism la Centrul de Excelență în viticultură și vinificație din Chișinău. Trecută și ea prin două căsătorii, e fericită, cu cei doi copii Gherman Valentin, 21 de ani și Cristina Oancea, 8 ani, adevăratele lor comori. Sunt educate, au rezultate frumoase la învățătură.
Pe când fiica Victoria avea 5 ani, a urmat a doua căsătorie cu Petru Ursu, profesor la Colegiul de vinificație din Chișinău, astăzi Centru de excelență în viticultură și vinificație. Eugenia Ursu se bucură și pentru soțul ei, o persoană disciplinată, corectă, punctuală și cu verticalitate. Are cerințe și pentru sine, cât pentru elevi, rămâne respectat de colegi, și de studenți.
Din a doua căsătorie a născut un fiu, „mândria noastră” – Valentin Ursu. A absolvit Colegiul de vinificație, apoi Academia de studii economice. Astăzi lucrează director executiv la Movaro M. Este căsătorit, are doi copii școlari Andrei și Valeria. Sunt nepoții ei dragi, care preferă să vină mai des la buneii lor, și… ”ca să le îndeplinim poftele, în special, cu dulciuri. Ne bucurăm mult pentru familia mare și sănătoasă, dar și pentru faptul că toți suntem în țară, aici, unde ni-s rădăcinile. Toți avem serviciu stabil, plus și o activitate, obștească, care ne oferă energie și dragoste de viață” – adaugă Eugenia Ursu.
Important că ei toți locuiesc în vecinătate, în comuna Stauceni, mun. Chișinău, fiind mereu în activitate, și nu au timp pentru lucruri mărunte. Chiar dacă sunt profesori cu salarii modeste, s-au străduit să le asigure copiilor cu ungheraș propriu, o temelie și să se bucure de viață împreună, cu cei dragi și cu prieteni.
Amintiri despre bunei
„Aveau izvor în grădină. Mie îmi plăcea să merg la izvor să aduc apă pe cărăruia între florile de toate culorile: lalele, gura leului, vizdoage, maci si multe altele, toate aveau un miros atât de îmbătător. Probabil acel izvor cu apă cristalină, acea grădină cu flori mirositoare, acel mare copac de aguțe măscate, din care nu doream să ne coborâm, pe de o parte și blândetea buneilor – ne chema mai des să fim alături de ei. Veșnică amintire buneilor, care atât de mult se bucurau, când veneam în ospeție… Iar izvorul și grădina cu flori mirositoare, și astăzi, îmi amintesc de buneii mei frumoși, harnici, buni și plini de umor…”
Crede că unele dintre cele mai frumoase amintiri sunt cele despre bunei. Chiar de veneau rar la ei, buneii nu-i certau, îi serveau cu toate bunătățile, pregătite special pentru nepoți: dulciuri, prăjituri și copturi de casă, mai ales, cu celebra „babă neagră” coaptă la cuptor, plăcinte, clătite, papanași dulci…
Buneii Eugeniei Ursu au fost din raionul Ungheni. Buneii din partea mamei au locuit în satul Bogheni, – de tată – în satul Sinești.
Ai mamei mamei părinți Simion și Elena Cocieru provineau din familii mai înstărite, cu loturi de pamânt și gospodării frumoase. S-au bucurat de cei cinci copii ai lor – Nicolae, Volodea, Alexandru, Ana (mama Eugenie) și Ioana, cea mai mică, care, la rândul lor, au familii numeroase a câte patru, cinci, ba chiar și zece copii are Alexandru, fratele mamei.
La buneii din Bogheni veneau mai rar, pentru că locuiau în Sinești, erau încă mici și mergeau cu părinții acolo doar de sărbători. Amintiri mai puține, dar vii: lor le plăcea ordinea și disciplina, nu acceptau gălăgia, poate de aceea îi vizitau mai rar…
În schimb buneii din partea tatei Alexandra și Principii erau veseli și plini de viață. Bancurile și glumele se spuneau de dimineață până-n seară…
Lectura e principală sursă de cunoștințe.
Baza lecturii trebuie să fie aplicată din familie, bineînțeles. Din cei șapte ani de acasă. Cartea crează din om o adevărată personalitate cultă și inteligență. Mă bucur că am avut parte și de părinți, cărora le-a plăcut cartea, și de profesori, care m-au îndrumat corect. Lectura m-a ajutat să studiez și să-mi ating scopul în viață. Cu biblioteca am fost obișnuită din școală, eram mereu îndrumați să citim suplimentar, să mergem în sălile de lectură și să pregătim diferite referate. Și pentru că școala nr.1 era în vecinătate cu Biblioteca Națională sau cu Biblioteca Municipală B. P. Hasdeu, veneam destul de des pentru a lectura… Mai târziu am descoperit și alte biblioteci românești care au apărut mai târziu: „Onisifor Ghibu”, „Tudor Arghezi,” etc.” – spune Eugenia Ursu.
Aici făcea ea cunoștință cu lucrările scriitorilor clasici și contemporani, recomandate de școală, dar și cu lucrările, studii de conduită, îngrijirea sănătății, cărți de dragoste, cărți despre personalități, toate, la rândul lor, gasindu-si un loc aparte în gândul și sufletul ei, reînnoind informațiile avute anterior. Adoră și azi, literatura clasică, universală, cea contemporană. Fiecare dintre acești scriitori a avut ceva de spus: o istorie, o întâmplare, un sfat, toate care sunt utile în viață. Biblioteca personală a Eugeniei Ursu cuprinde volume variate de dicționare, enciclopedii, cu scriitori clasici și contemporani, autohtoni și universali. Îi plac si prezentările, lansările de cărți noi, evenimentele din încinta bibliotecilor BM B.P.Hasdeu din Chișinău și alte spații din Republica Moldova; Clubul Impresii din viață și cărți cu personalități interesante, fie cu membrii din Uniunea Scriitorilor, ori cu alți scriitori autohtoni – oameni de varia specialități, cu darul de a scrie, de a lasă că moștenire ceea ce le reușește din viața satului, a localului natal, fie despre viața lor, artă și cultură, sau ce au reușit pentru pământenii, compatrioții săi.

Acolo unde se promovează Omul și Cartea, preferă si fie și Eugenia Ursu. În special, unde e ARTA!

Pe lângă toate activitățile, Eugenia Ursu desfășoară și cea de voluntariat, este coorganizatoare și membru al juriului la unul dintre cele mai prestigioase concursuri: Festivalul din Moldova „Două inimi gemene”, în memoria Doina și Ion Aldea-Teodorovici, de asemenea, membru și președinte juriu la zecile de concursuri de Artă și Cultură de peste hotarele Moldovei.
De șapte ani este producătoare și președinte al celui mai mare Festival-Concurs Internațional de Artă din Moldova „Constelația talentelor”, la care anual participă circa mii de participanți concurenți. De peste 20 de ani muncește și ca președinte în Asociația Obștească „Moldova și minoritățile sale’, Club UNESCO. Activează și în Rotary Club Chișinău Centru, fiind aleasă președinte pentru anii 2023-2024.
Uneori chiar si indirect reușești să-ți atingi scopul și să-ți realizezi proiectele.
Cum a apărut ideea de a organiza Festivalul-Concurs International de Arta „Constelația talentelor”?
Teatrul, artă, cultura le-a practicat din școală. Își amintește cum în clasa X (1966), a susținut cu succes concursul, și frecventa orele în trupa teatrală, organizată și condusă chiar de regretatul regizor Emil Loteanu la Moldova-film! Doar că orele dintre învățătură și lecțiile de artă teatrala coincideau, din acest motiv avea probleme și cu profesorii, și cu părinții, în special cu profa de fizică Alexandra Ivanovna… A fost nevoită să renunțe la arta teatrală…
S-a transferat, deci, la școală teatrală la Teatrul de păpuși „Licurici„. Și, a început activitatea de muncă, ca actriță de teatru.
Deplasările frumoase prin republică și peste hotare, în Moscova… Era ceva deosebit de interesant. Însă nu și pentru părinții ei care i-au interzis să meargă la studii în Sankt-Petersburg, unde avea și locul deja rezervat ca pentru studentă din Moldova. Tânăra Eugenia s-a dezis de teatru si a continuat activitatea în domeniul educației, astfel continuă zeci de ani.

Ceea ce ai iubit odată, lasă rădăcini adânci în suflet.

Și atunci când lucra în școală ca profesoară de limba și literatură română, dânsa făcea cu elevii teatru, cânta, dansa și reușea în toate.
După ce a plecat din domeniul Educației, Eugenia Ursu a continuat să activeze colaborând cu varia festivaluri și concursuri din țară, dar și cu cele internaționale.
A creat Asociația ei „Moldova și minoritățile sale„, Clubul UNESCO, prin care desfășura o vastă activitate atât în țară, cât și peste hotare, descoperind și promovând tinere talente.
Treptat, a făcut cunoștință cu artiștii celebri, printre care și Bedros Kirkorov, Artist al Poporului din Federația Rusă. La spectacolul organizat în 2012 la Filarmonica Națională, dedicat activității de 10 ani în UNESCO, în rând cu talentele frumoase descoperite, ca invitați speciali au fost artistă a poporului Nelly Ciobanu și Bedros Kirkorov.
Participanții concertelor naționale, și internaționale, au cîntat, fiind acompaniați de orchestra trupelor de carabinieri și corul „Credo” al MAI, condusă de Oleg Cazacu.
Bedros Kirkorov observând potențialul și performanțele Eugeniei Ursu, abilitățile de organizare, chiar din prima zi i-a propus să organizeze un Festival propriu, dar și o colaborare cu Asociația „De la inimă la inimă„, pe care o conduce Dumnealui.
Eugenia Ursu deja aveam experiență mare în activitate, de vreo zece ani cu Festivalul-Concurs International de muzică ușoară „Două inimi gemene„, care se organiza la cel mai înalt nivel.
Astfel, a pornit ideea organizării concursului „Constelația talentelor„, care are un Regulament în trei limbi, un imn în colaborare cu compozitorul din România Claudiu Bulete și care astăzi este la a 7-a ediție. „Este ca un copil, pe care vrei să-l crești și dezvolți.”
Festivalul care a adunat sute și mii de participanți din circa 37 de țări, practic de pe toate continentele – Europa, Asia, Africa, America, Australia.
Festivalul care a descoperit, a promovat și continuă să descopere talente, care devin cartea de vizită a Moldovei: Ionel Istrati, Anișoara Balmuș, Ana Cernicova, Irina REVENCO, Uliana Nisterovscaya, Mihaela Stratan, Mariana Mihăilă etc.
La Festival au fost invitați în spectacole de deschidere formația DoReDos, Brio Sonoris, Nelly Ciobanu, Ana Cernicova, Ionel Istrati, care crează un farmec impresionant, mai ales că mai mulți dintre ei au fost descoperiți chiar de Doamna Eugenia Ursu!
Rămâne extrem de recunoscătoare Marelui Artist Bedros Kirkorov, cel care a insistat la ideea de a-și crea dânsa propriul Festival! În semn de recunoștință, Bedros este învitat la fiecare ediție ca președinte al Juriului, cântă la deschiderea Festivalului, face master-class-uri, fiind astfel cartea de vizită a festivalului.

Date biografice și activitatea: Ursu Eugenia
Data nasterii: 16 ianuarie 1949, s. Sinesti, r-nul Ungheni
Domiciliu in present – or. Chisinau, com. Stauceni, str.Studentilor 2, ap. 36
1966 – a absolvit scoala nr. 1 din Chisinau. (Gheorghe Asachi) Paralel am absolvit scoala muzicala, specialitatea dirijarea corului si pianul. Deasemenea ani de actorie la studioul “Moldova film”, profesorul Emil Loteanu.
1974 – a absolvit facultatea de limba si literatura romana (moldoveneasca) la Institutul pedagogic” Ion Creanga” din Chisinau.
Vorbește fluent limba rusă, franceza. Limba engleză – în masura necesară pentru colaborarea în proiectele cu alte tari…
Activitatea de lucru a inceput-o in calitate de actrita la teatrul de papusi “Licurici”
In continuare am lucrat ca profesoara de limba si literarura la mai multe institutii scolare (scolile nr. 56, 46, scoala medie din Stauceni, colegiul de constructie-profesoara si metodista, scola nr.63 – directoare până 1999).
Activitatea obsteasca. Din 1999 a inceput să activeze la Organizatia Mondiala a Copiilor talentati in calitate de coordonator de proiecte, in 2000 am fost aleasa Secretar General al Federatiei din Moldova a Asociatiilot, Centrelor si Cluburilor UNESCO
-Din 2002 – presedintă a Asociatiei “Moldova siminoritatile sale”, Club UNESCO, pe care o conduce și în present.
-In cadrul Asociatiei a desfasurat diferite activitati educationale si culturale (expozitii de pictura si fotografii, mega programe internationale cu diversa tematica, Conferinte ale oamenilor de stiinta in domeniile de arta, medicina, pedagogie).Este coorganizatoare la diferite festivaluri si concursuri nationale si internationale. Organizează spectacole si serate de creatie cu oamenii de artă, etc. Personal, Eugenia Ursu promovează tinere talente in tara si peste hotare (prin concursuri, spectacole, Radio, TV, presa).
-Membru si presedinte al juriilor la concursurile nationale si internationale de arta (cântec, dans, moda) din Moldova “Doua inimi gemene”, in memoria Doina si Ion Aldea-Teodorovici, “Zvezdociki Adighei” – Caucazul de Nord, Adighea, organizat de Ministerul Culturii, “Medovii krai” – Ucraina, Melitopol, “Ulibka mira” – or. Moscova, “Volare” – Piatra Neamt, Romania, “Neghinita” – Bacau, Romania, “Colibri” – SUA, Los Angeles s.a. (circa 15 concursuri internationale anual, la care sunt promovate tinerele talente din tara), “Zvezdnii puti” din Ialta, «Белая жемчужина Черного Моря», din Tuapse, “Constelatia Necunoscuta” din Vaslui, Romania, “Stars of the world” din Bulgaria, “Art in Experience” din Macedonia, „Rising stars” din Kosovoa, “Sea perls”, din Israel, „Red sea Star” din Egipt etc.
Din 2017 organizează si desfasoară unul dintre cele mai mari festivaluri – Festivalul-Concurs Internatinal de Arta “Constelatia talentelor” din Moldova. La 27-30 octombrie 2023 se va desfasura editia a VII.
-In ultimii ani, și de la prima editie a avut participanti din 18-37 de țări sau republici. Anual circa 500-1000 de participanti la diferite categorii (vocal, coregrafie, artra instrumentala, arta vorbirii, arta plastica si modeling), și pe care în continuare ii promovaează pe diferite căi.
-Colaborare si promovarea tinerilor talentati de la vârsta de 7-8 ani… Multe echipe de dansatori din Republica, pictori, declamatori, pe care i-a promovat in tară, si peste hotarele ei, care -au reprezentat si reprezinta Moldova la cel mai înalt nivel – la foruri, festivaluri si concursuri nationale si internationale.
-Se bucură de colaborari strânse, deosebit de frumoase cu membrii si presedintii de juriu ai Festivalului-Concurs International “Constelatia Talentelor”: Bedros Kirkorov, Artist al Poporului din Federatia Rusa, Nelly Ciobanu, Artista a Poporului din R.Moldova, Dumitru Mita (Brio Sonoris), Armando Gukasiyan, Armenia (presedinte WAPA (Organizatie Mondiala a Artelor interpretative),Iurie Levcic, Compozitor,director Centru de Arta Cernauti, Claudiu Bulete, compozitor, Romania (autorul Imnului “Constelatii Talentelor) etc.
Din 2018 sunt presedinte WAPA (Organizatia Mondiala a Artelor Interpretative), sectiune Moldova.
Eugenia Ursu este presedinte al Clubului Rotary Chisinau Centru pentru anul 2023-2024, unde desfasoară o activitate intensă pentru comunitate.
Performanțe si distincții:
2013 – Medalia de Onoare a Universitatii de Stat „Grigore Scovoroda” din Pereyaslav Hmelnitk, Ucraina.
2014 –Ordin: Lucrator emerit in cultura din R. Adigheea, Federatia Rusa
2015 – Ambasador al Pacii (oferit de Catre Federatia Universala pentru Pace)
2015-2019 – Crucea Recunostintei oferita de catre Societatea „Apolon” din Romania
2021, 3 octombrie – Trofeul WAPA (Organizatia Mondiala a Artelor Interpretative) pentru promovarea la nivel international a tinerelor talente
2021, 30 oct. – Medalia de aur WAPA pentru sustinerea tinerelor talente la nivel International si pentru Organizarea excelenta a Concursului „Constelatia talentelor” in Moldova.
Diplome de multumiri din tară și de peste hotarele ei, pentru activitatea obstească

Suntem foarte mult închiși în percepțiile noastre și pe care le proiectăm în jur. Este momentul acela când realizezi ca lumea nu functionează așa cum trebuie, dar că e totuși atât de frumoasă și că îți oferă atât de multe. Când te trezești așteptând ce-i mai rău de la o zi la alta din cauza pandemiei, sau – a războiului vecin, si… un copil îți zâmbește pe stradă. Eugenia Ursu, se gândește la viitorul acestor copii. Și le ajută în prezent, cum este posibill în țara noastră. Le este recunoscătoare tuturor care o înțeleg și o susțin. E dovedit științific faptul că recunoștința este o emoție cu un impact pozitiv imens asupra stării noastre de sănătate – fizică și mentală. Oricat de rau te-ai simti, un pic de recunoștință îți va ridica moralul și te va pune pe picioare. Protagonista noastră este un adept al modului de viață sănătos.
Și, este un om al liniștii, găsește că întreaga lume este plina de valori pe care trebuie de promovat și ajutat. Chiar si sunetele muzicale adâncesc doar liniștea sufletului. Un om plin de zgomot nu devine niciodată conștient de linistea imensă a nopții.Totul depinde de om. Lumea nu este nimic altceva decât proiecția ta pașnică, pentru lucruri și fapte frumoase, de ce să nu ne ținem de aceste principii? Acestea sunt credo-urile Eugeniei Ursu. Astfel am perceput-o și am înțeles-o… Avem nevoie de cât mai multe personalități ca Ea! Moldova are nevoie!

Când n-am mai avut nimic de pierdut, am castigat totul. Când am încetat să mai fiu cine eram, m-am găsit pe mine însumi. Când am cunoscut umilința, chiar și atunci, mi-am continuat visul și am înteles ca eram liberă să-mi aleg destinul.
Am ajuns în timp, și la timp, la aceste gânduri, nu a fost o cale ușoară, este o călătorie inițiatică pe care o parcurg în continuare. Fiecare zi vine cu învățăturile ei, cu trăirile ei pe care sunt recunoscătoare că le am. Și din acest spațiu al recunoștinței, găsesc liniștea mea și a lumii! Alături de familie, prieteni, talente și festivaluri, promovări de personalități veritabile! Vă mulțumesc!” – Eugenia Ursu.

  • Svetlana Vizitiu, Impresii din viață și cărți, blog. Chișinău, Republica Moldova
    Aprilie, 2023


11 comentarii

Marcel TOMA „La ai mei 50”. Portretul unei epoci – Recenzie literară


Să scrii o carte autobiografică nu este niciodată o chestiune facilă, mai cu seamă dacă vorbim despre un astfel de subiect delicat. Scriind-o, Marcel Toma se „îmbracă” în hainele potrivite, descoperindu-se pe sine prin recuperarea trecutului, a momentelor aparent nesemnificative, dar esențiale pentru ceea ce a devenit în prezent. Este cartea unei astfel de experiențe. „Până la urmă, viața le-a așezat frumușel pe toate la locul lor. Cam mereu le-a așezat, uneori fără mari eforturi sau intenții – așa a ieșit

Delicatețea cu care autorul scrie, încercând să-i menajeze bruma anilor de sinceritate ascunsă, devoțiunea cu care, înfrângându-și mila și sila deopotrivă, îl asigură că e în regulă și că va păstra discreție față de ceilalți, toate acestea definesc dragostea, cea care se luptă cu durerea, singurătatea, furia, neputința, fie cu trecutul relațiilor amestecate, prin trădarea sau pierderea prietenilor și persoanelor dragi… Doar scriitorilor adevărați le reușește, mai cu seamă atunci când „opera” cu care lucrează este strict autobiografică: să nu cadă fie în sentimentalism, fie în caricatural de sorginte naturalistă. Anii, ele reprezintă implicit o proiecție, nu foarte îndepărtată, a bătrâneții care te așteaptă, cu deposedările ei inevitabile. Este patrimoniul lui: nu banii, nu reacțiile imediate, doar omul, inima și sufletul… .” Un soi de pasiune, mai ales pe segmentul autobiografic, în care se amestecă organic toate aptitudinile sale de observator, jurnalist, narator. Personajele sale sunt dintr-un diapazon atât de divers, încât fiecare în parte pare să aibă o existență demnă de un roman. Fiecare povestire nu mizează pe senzațional, nu pe nevoia de a șoca, doar strict pe subiect și fără să traumatizeze, ducându-ne pe latura observării. Noi, cititorii, devenim parte din lectură numită Viață.

 „Nu era timpul întrebărilor – trăiam așa pentru că așa trebuie. Dacă trebuie, înseamnă că trebuie. Dacă trebuie să proslăvim socialismul dezvoltat și comunismul care, iaca-iaca, bate la ușă, înseamnă că-l proslăvim. Dacă trebuia să adunăm bani pentru războiul din Afganistan, adunam. Dacă trebuia de scris scrisori copiilor din alte locuri ale țării noastre de atunci, sau din alte țări, prietenoase nouă, scriam. Credeam în toate astea? Nu era timp pentru crezut și pentru gândit – trebuia de adunat măceș și semințe de salcâm, de prin râpe. Asta pe lângă fier vechi și maculatură. Dar asta rămânea acolo, cu statul și cu ideologia. Acasă trebuia să facem altceva. Trebuia să ne gândim la noi, pentru că statul la oameni nu se gândește. Așa știam de acasă…” – Prin această frază autorul a descris exact timpurile societății de atunci… Și, prezentul care… continuă, așa cred. Scriitorul s-a referit și la experiența politică dulce-amară prin care a trecut fără să vrea…

Umor și lacrimi pe care le presimți în miezul cuvintelor, în disperarea și anxietatea acestor constatări. O carte a regăsirii și a luminii: „Scriu cartea asta pentru că niciodată nu mi-am propus să fac asta, eu fiind destul de previzibil în pronosticuri și conservator în planificări – fără riscuri. Tocmai de asta m-am trezit, într-o noapte, cu gândul – hai c-o fac și pe asta. Na, oamenii mai fac și lucruri trăsnite. Mai iau și un câine la casă fără să-i intereseze prea tare părerile nevestelor legat de acest subiect. Oricum e mai real decât să scrii scrisori fetelor în orașe necunoscute, fără a indica adresa sau oricare alte date care ar ajuta ca răvașul să ajungă la destinație – doar numele. Sau decât să scrii unor autori de proiecte cu zece milioane de abonați. Дедушке на деревню… Lui Moș Crăciun nu i-am scris. Nici lui Moș Gerilă.”

Nimeni nu consideră că deține toate sau singurele adevăruri, dar și întrebările și răspunsurile te fac să vezi lumea cu alți ochi. Realizezi că mai nimeni nu ne-a explicat niciodată, de-adevăratelea, de unde vine vântul. Iar întrebările perioadei sovietice sunt, pe cât de multe, pe atât de importante și uneori amuzante: „Și toate astea cam trebuiau făcute pe ascuns, pentru că, formal, cetățeanul sovietic nu avea dreptul să mai facă și alți bani în afară de salariul oficial. Formal. Ce nu trebuia de făcut ziua se făcea noaptea. Noaptea se fierbea țuica, noaptea venea „gazonul” cu motorină pe care o foloseam atât la încălzirea casei, cât și la creșterea florilor. Ne vedem fiecare de treburile noastre, paralele cu treburile statului și încercam, din răsputeri, ca acesta să nu se încurce. Treburile noastre cu treburile statului.” Sau „Atunci nimeni nu punea întrebări. Atunci, dacă aveai muci, erai un copil mucos și nu un copil bolnav și întrebarea era de ce nu-ți ștergi mucii, nu de ce nu mergi la medic?”, „Nu interesa pe nimeni ce te interesa pe tine.”

Sper autorul să nu se supere, dar eu cred că nu s-a schimbat mai nimic, nici în prezent, – statul cu ale sale, și noi – cu ale noastre, doar persoanele din „stat” se schimbă pentru că… alegem noi, poporul, la fel de haotic precum anterior. Pentru că răspunsul e chiar în carte: „Oricum, el (statul) nu accepta ca lumea să mai facă ceva, bani inclusiv, fără acordul lui, așa că mai derula campanii de stricat teplițele sau de aruncat lăzile cu roșii în Nistru, pe care lumea încerca să le transporte pentru a le vinde netrudovye dohody, vidite li…”

Momente descrise atât de apropiat stării de spirit prin care am trecut cu toții, acea generație, rămân amintirile și triste constatări; și prezența noastră în această istorie…

Așa se face că, uneori, să a o funcție bună, fie luarea gradelor superioare, de exemplu, faptul de a ajunge conferențiar universitar sau chiar conducător etc. devin o simplă formalitate, de unde și instaurarea mediocrității și chiar a nulității. Și autorul menționează astfel: „Boșii nu-și respectă angajații, că e vorba de boși de partide sau de redacții – da, ei știu că respectivii lucrează, undeva la ei, dar prea multă importanță nu le acordă, se prefac că nu le știu numele, sau poate nici nu se prefac. Pe cei străini îi știu și îi apreciază. Chiar mă gândeam ce amuzant e, cum eram apreciat la justa valoare și pupat în fund când eram la o altă redacție, dar când am ajuns să scriu pentru redacția unuia din ei, brusc, m-am făcut iobag. Era straniu să constat starea de lucruri după ce, pe când, pe când eram la o lată redacție, mai devreme, trimitea soli cu un Jack, se pare, să scriu anume eu articolul despre ei în revistă...”

 „Pe atunci conta mult să cunoști, să scrii și să vorbești corect, fie ea și în sport. Tocmai de aceea au ajuns, în breasla de la noi, oamenii simpli, fără studii sau experiență acasă la ei, singura lor capacitate profesională fiind cunoașterea și utilizarea corectă a limbii materne. Cum vorbeau ei în casă, așa vorbeau și la televizor. La noi era puțin altfel, mai complicat – ori cu accent sătesc, ori cu accent rusesc. Mai rar, corect, curat românește. La vorbit mă refer. Așa ajungeau băieții simpli peste Prut vedete de televiziune la noi. Pentru că ei erau români și vorbeau românește. Noi, doar români, în suflet și în gând…”

Într-o lume mereu în grabă, să te oprești doar pentru a respira pare un lux, când, de fapt, este o necesitate. Tot mai mulți oameni pun, prin meditație, o pauză de un sfert de oră pe zi tuturor gândurilor și emoțiilor pentru a putea face față avalanșei din restul zilei. Cartea lui Marcel Toma nu este doar o metodă de regăsire a echilibrului interior dedicată reflecției și amintirilor, ci este posibil de aplicat, mai mult pentru relaxare, conștientizarea trăirilor interioare, dezvoltarea atenției, cât și asupra abilităților sociale și emoționale. Te poți aprofunda în gândurile înțelepte, într-un limbaj simplu și înțeles, pentru a te deștepta chiar Tu! Și pentru a schimba ceva în societatea în care trăiești.

Marcel Toma a scris o poveste ruptă parcă din copilăria multora dintre noi. Cu bunătatea și dragostea lor, există personaje în carte care m-au emoționant mult de tot! Cu un limbaj simplu și un cadru care poate stârni amintiri nostalgice, povestea asta poate cuceri pe oricine, dar mai ales pe cei care își aduc aminte de preșurile țesute la război, de gospodăriile curate și frumoase de la țară, de ulița plină de praf și joacă în mahala. Un lucru ne-ar fi străin acum: simplitatea.

 „Revenind la copilăria mea, gândul îmi era și la vreo nuntă la rude sau în mahala – asta chiar era fericirea. Se mai întâmpla însă că fericirea să se împiedice de moartea vreunui prim-secretar de partid. Primul om în stat, de fapt. Toată țara plângea că murise conducătorul ei, iar vecinii mei plângeau că li se ducea pe apa sâmbetei nunta fetei din cauza doliului general, că aveau de aruncat o grămadă de cărnărit și tot felul de alte mâncăruri…”

Satul Cosăuți, Soroca. „Satul meu a dat oameni normali care se gândesc mai întâi la soarta lor și a familiei lor, iar mai apoi, la soarta țării – asta dacă presupunem că cei care conduc se gândesc la soarta ei. A dat și vedete, oameni care apar la televizor, scriu cărți, versuri la muzică… Suntem moldoveni. Satul meu a dat oameni muncitori și talentați...”

 „Spre deosebire de tata, care vedea mai mult minus în toată ecuația schimbării, eu cu mama vedeam doar plusuri. Nu aveam timp de regrete. La fel ca și tata, mama nu a avut de câștigat nimic după schimbarea sistemului. Din contra… Poate că și datorită ei satul are o carte din care fiecare poate afla ceva frumos despre satul meu natal și nu doar al meu. Nu poate. Sigur că datorită ei. Ea era cu Eminescu și cu judecata lui, cu donațiile de carte și altfel de materiale didactice din România. Ea nu lega schimbările negative din viața personală cu schimbările care aveau loc în societate…”

Mama… „A fost ultima dată când am văzut-o pe mama vie, am mers în aceeași ambulanță…”;„Era ora șapte dimineața. Era clar. Lumea s-a terminat, pentru câteva secunde, dar viața nu-ți lasă timp pentru sentimente și te ține bine în picioare. Te ajută cinismul medicilor, pentru care tu ești doar unul dintr-o mulțime. Te ajută și formalitățile, actele pentru care trebuie să alergi, dar și toate grijile care, de acum încolo, sunt doar pe capul tău.”

De ce plânge autorul? De dragoste, de dor, de neputință, de durere, de fericire, de împlinire. Și încă o mie de motive se pot adăuga pe această listă. Din păcate, în acest capitol al vieții el plânge de durerea pierderii de mamă… Și de dorul părinților…

Am avut momente în viață în care am rămas singur, aproape, când mulți și-au întors spatele pentru că au crezut ceva, nu știu cum și nu știu când. Dar atunci era mama care m-a susținut, a venit de la țară și a stat cu mine câteva luni. Acum nu mai era. Nu știam de unde să încep… Interesant e că am primit susținere și ajutor inclusiv de la cei de la care chiar nu mă așteptam. Recunosc, au fost mai puțini decât cei la care mă așteptam. De la oameni străini.”

Omul, de fapt, e o specie tare interesantă. Mai ales ai noștri oameni. Nu există oameni buni și oameni răi. Există oameni, cu bune și cu rele. Dacă nici eu nu pot afirma cu certitudine că am făcut doar fapte bune la viața mea, ce să mai zic de alții?”

Marcel Toma, fin observator și cunoscător al firii umane, ne prezintă și o altă abordare a temei binelui și răului. Deși nu se ascunde sub principalul fir narativ, lansează semnale de alarmă pentru persoanele care reușesc să strice aproape de fiecare dată echilibrul unei lumi cu potențial de lume perfectă. Există loc de bunătate și povești în lumea asta mare, dar noi, cei deghizați în balauri, demolăm toate posibilitățile:

La scurt timp am ajuns să aud prin târg vorbe bărbătești despre invidie. Albă era puțină. O perioadă eram sigur că doar femeile știu să se invidieze și că la bărbați e altfel. Aparent, există o solidaritate bărbătească la pachet cu ajutorul frățesc sau prietenesc. Aparent.. După ani buni pe acest front cu zeci de proiecte realizate în cont, fiind invitat la un post TV, redactorii de acolo au avut imprudența să scrie genericul rubricii „Bărbatul care dezbracă orice femeie…”

„Au fost timpuri când am simțit ce înseamnă război… Țara mea – deja aveam o altă țară, nouă, care parcă era mai a mea…”; „Erau timpuri când nici bani nu prea erau. Cu bani orice prost poate trăi – încearcă fără. Mai întâi s-au devalorizat, apoi s-au schimbat în niște cupoane, ca mai apoi să arunce trei zerouri și să se îmbrace în altă haină…”;

„Politicienii au fost o categorie aparte: de fiecare dată eram uimit cât de ușor rămâi copleșit și manipulat, încât la urmă ești de acord cu fiecare idee și ajungi să gândești cu gândurile lor. Au o școală bună de manipulare și convingere, la sigur.”; „Atunci erau timpurile când politicienii, dar și funcționarii, deschideau ușile caselor lor, acum nu o mai fac când e vorba de presă. Acum, când trebuie să arate, public, ce venituri au și să plătească în cazul în care sar calul! Acum nici câini nu au, iar dacă îi au, nu sunt de rasă, îi țin legați ți îi hrănesc cu pâine seacă. Nici case mari nu au, toți trăiesc prin bojdeuci, dar dacă și au, nu sunt ale lor, ci ale rudelor de gradul nu știu care. Sau sunt întreținuți de mama pensionară, în general.” – Și mai vesel sau amuzant!

O bucată de vreme eram de părere că e suficient să faci un lucru bun și societatea, din oficiu, va aprecia asta și te va duce în brațe sau în palme. În realitate, te duce în palme, da peste față – din dreapta-n stânga. Și invers. Viața te învață că societatea este formată din oameni, iar oamenii, mai ales, în țara noastră, nu știu de ce, nu se uită prea bine la succesul celor din jur…”

Multe expresii bune de citate… Le găsești și le poți extrage din acest volum minunat! –

„O generație care a fost, este și va fi mereu datoare și care, în șir, cedează.”(p.47)

Poate părea frustrat, dar nu este așa, Marcel Toma, din fire optimist și vesel, pur și simplu, din propria-i experiența de viață, le spune lucrurilor pe nume!

E frumos să visăm și noi preferăm Visul în locul oricărei realități. Autorul încearcă să nu se implice în dezbateri generale și idei care-și dau cu părerea despre viitor. Nu are problemă cu viitorul, crede în el: „Tot ce se va întâmpla după va fi după. Poate mai meșteresc o carte cu noi isprăvi și impresii. Contează să nu îmbătrâniți voi, că eu… nu garantez că tocmai la vârsta de o sută, dar mă voi strădui să-mi dau darea de seamă despre ce s-a întâmplat și după cincizeci. Până aici a fost să fie. Dacă ați ajuns până aici cu cititul, înseamnă că mi-ați citit cartea, motiv din care vă și mulțumesc.

Subliniez câteva impresii care mi-au consolidat pasiunea față de acest autor: Marcel Toma ne poate surprinde cu detalii, dar felul în care o face nu e obositor, inconsecvent sau abundent. Dimpotrivă, poți simți nesațul fiecărei propoziții și-ți dorești ca povestea să continue. Atmosfera impecabil redată – prin realism, și despre lucruri uitate de mult timp. Firesc și sensibil. /SV/

       Referințe la autorul cărții „La ai mei 50”:

Marcel Toma nu doar a venit „cu un raport de activitate la 50 de ani”, ci a schițat portretul unei epoci – zbuciumată, dificilă, dar cu siguranță, foarte interesantă…”; „…Mulți dintre noi au pornit la drum din „bunăstarea sovietică”, cu sate pline de viață, unde fiecare-și avea propriul rost. Apoi a venit „marea deșteptare”, când miturile s-au risipit unul câte unul. Apoi am trecut prin război, prin sălbaticii ani”90, prin „înfiriparea capitalismului”, prin pandemie, apoi din nou ne-am pomenit cu un război chiar la hotarul nostru. Iar în mijlocul tuturor acestor procese și evenimente, Marcel Toma a plasat oamenii. Nu pe sine, cum s-ar putea crea impresia la un moment dat, ci anume oamenii dragi lui, dar și pe cei pe care viața i-a scos în calea sa pur accidental – de la foști conducători ai țării până la „muritori de rând”. Fiecare și-a lăsat amprenta asupra destinului lui Marcel…”  – /Igor Volnițchi, scriitor, jurnalist/

El nu-și impune prietenia sau amiciția, dar nici nu iartă atunci când este „călcat pe bătătură”. Iar faptul că a reușit să-și stabilească „diagnosticul” atât de bine, e o dovadă că se cunoaște pe sine, ceea ce nu se poate spune despre mulți dintre noi. Doar oamenii care se cunosc pe sine au dreptul moral de a-și da cu părerea despre ceea ce văd în jurul lor sau despre alți oameni. Pentru că doar astfel de oameni pot fi obiectivi și-i pot ajuta și pe alții să privească prin prisma obiectivismului procesele prin care trec sau lucrurile care li se întâmplă. Din acest punct de vedere, apariția respectivei cărți este pe deplin justificată”. /Igor Volnițchi/

Ce poți face la 50 ani? Să scrii o carte. Marcel Toma a îndrăznit să cocheteze cu proza, chiar dacă asta a făcut-o mereu prin reviste, bloguri și gazetării. O analiză matură la ai săi 50 o poți face doar dacă ai umor și o critică pusă pe bune. Cartea conține amintiri și analize a unor întâmplări care la început au nedreptățit eroul, dar mai apoi i-au adus argumentele care au fost de leac. Chiar dacă satul Cosăuți n-a dat președinți de țară, ni l-a dat pe el, pe Marcel Toma. Azi am un motiv de mândrie aparte pentru el. Născut cu mamă profesoara de română, în cer s-au aprins luminile. Ea, Vera Toma,  poate sa stea liniștită. Marcel a dat roade!” Viorica Nagacevschi/

                Autorul Marcel Toma este învelit cu toată dragostea în cartea asta frumoasă, așteptăm una la fel și la 55, și ulterior!.. Acum cartea „La ai mei 50” vă așteaptă în magazinele de carte Cărturești Chișinău, Bestseller, Librăria din Hol, Librăria din Centru, Librarius și la Biblioteca Municipală B.P. Hasdeu!

– Lectură pufoasă! – așa spune autorul…

                   Svetlana Vizitiu, Impresii din viață și cărți Blog


3 comentarii

Top cărti, autori recomandare BM B.P. Hasdeu


Numai prin lectură putem pătrunde în universul cunoașterii.
„- Am citit o grămadă de cărți, însă în mare, pe majoritatea le-am uitat. Atunci, care e rostul cititului? o întrebare adresata de un elev către Maestrului său. Maestrul nu-i oferi niciun răspuns.
După câteva zile, în timp ce se aflau în apropierea unui râu, Maestrul îi spuse tânărului învățăcel că îi e sete. Apoi îi arătă o strecuratoare veche și murdară, ce odihnea pe pământ și îi ceru să îi aducă puțină apă să bea. – Maestre, ce îmi cereți e lipsit de logică, protestă tânărul.
Maestrul însă nu-i oferi nicio explicație, văzându-și netulburat de meditația lui.
Înțelegând că nu avea sens să-și contrazică Maestrul, tânărul ucenic luă strecuratoarea și începu să execute absurda operațiune.
Și așa, tot scufunda strecuratoarea în apă și tot o umplea și de fiecare dată apa se scurgea prin orificiile strecurătorii. Zeci de ori, sute de ori, a tot încercat, dar n-a fost chip ca apa să rămână în strecurătoare.
Într-un târziu, epuizat, se așeză lângă Maestru:
— Mi-e peste putință să aduc apă cu strecurătoarea. Iartă-mă, Maestre, mi-e imposibil; nu am reușit să trec această probă, am ratat, îmi pare rău!
— Nu, răspunse zâmbind Maestrul, nu ai ratat. Privește strecurătoarea: acum strălucește, e curată, zici că e nouă. Apa care s-a scurs prin orificii a curățat-o.
„Vezi tu?” continuă Maestrul, „înainte de a citi o carte ești precum era strecurătoarea la început, iar cartea, precum apa din râu. Nu are atât de mare #importanță dacă nu poți păstra totul în memoria ta; importantă este apa pe care cărțile o lasă să curgă în tine; pentru că, fara urmă de îndoială, cărțile, cu ideile lor, cu emoțiile lor, cu sentimentele lor, cu cunoașterea lor, cu adevărul pe care îl găsești în paginile lor… curăță mintea ta și spiritul tău și te fac să devii alt om: unul mai bun, renovat.”
Acesta este rostul cititului…

– 26 februarie 1838 – s-a nascut Bogdan Petriceicu HASDEU, poet, prozator, dramaturg, ziarist, eseist, jurist, istoric, folclorist, filolog, lingvist, filosof și arhitect – ne-a lăsat convingerea că încadrarea în circuitul universal al valorilor se poate face doar prin păstrarea și promovarea limbii, istoriei și culturii. / 185 de ani de la naștere/ S-a nascut la Hotin, in Basarabia ocupata de Imperiul Þarist, si a studiat la universitatea din Harkov, dupa terminarea studiilor slujind ca ofiter in armata rusa. La 1856, cand sudul Basarabiei a revenit la Moldova, a trecut in acest tinut pentru a scapa de impilarea si deznationalizarea fortata practicata de administratia de ocupatie. Rusii i-au cerut extradarea, iar la refuzul autoritatilor romane, i-au anulat dreptul de mostenire pe care-l avea asupra unor mosii ale familiei ramase in partea ruseasca a Basarabiei. Mai tarziu insa i s-a recunoscut acest drept pe cale judiciara.La 1857 a fost numit membru al tribunalului din Cahul. Dupa sapte luni a demisionat. In 1858 s-a mutat la Iasi, ca profesor de liceu si bibliotecar al universitatii. A donat bibliotecii universitare 4.000 de volume. In acest timp Hasdeu a pus bazele mai multor publicatii, intre altele, revista „Din_Moldova” (1862-1863) in care a publicat poezii lirice, fabule, nuvele, critice etc.Intre 17 mai 1876 si 1 aprilie 1900 a fost director al Arhivelor Statului din Bucuresti, in aceasta calitate contribuind la publicarea documentelor in „Arhiva_istorica” si „Cuvente_din_batrani”, atat din arhivele romanesti, cat mai ales din cele straine, fiind primul conducator al Arhivelor Statului a inceput sa publice còpii dupa acte din arhivele straine privitoare la romani.In 1877 a fost ales membru al Academiei Romane ca un omagiu al intregii sale opere de pana atunci, dar si ca recunoastere a spiritului sau enciclopedist.Din 1878 a fost profesor de filologie comparata la Universitatea din Bucuresti. A tiparit o parte din lectiile sale pline de originalitate si de cunostinte vaste asupra literaturilor straine si a limbii romane.Hasdeu a cochetat si cu politica. Partizan al lui Kogalniceanu, a sustinut lovitura de stat din 2 mai 1864 a lui Alexandru Ioan Cuza. Ulterior, a sustinut dinastia straina, de Hohenzollern, apoi, pe aceeasi linie a ideilor de factura paneuropeana, a devenit membru al Partidului Liberal, ajungand deputat liberal in parlamentul Romaniei. Dupa moartea unicei sale fiice, Iulia, in 1888, a devenit mistic si fervent practicant al spiritismului, scop in care a construit Castelul Iulia Hasdeu de la Canpina. S-a stins din viaţă în data de 07 septembrie 1907, la vârsta de 71 ani, la Campina, lasând in urmă o opera vast și perenă. In ciuda criticilor, foarte dure uneori, asupra metodelor de lucru, Hasdeu ramane un mare om de cultură, un neobosit cercetător și un pionier al mai multor domenii ale filologiei si istoriei Romaniei.

  • „Fii liber sau conservator, fii cum știi, dar crede în Patrie”

Mizerabilii de Victor Hugo /26 februarie 1802- d.22 mai 1885/
Bărbatul este cea mai evoluată dintre creaturi. Femeia e cel mai sublim ideal.
Dumnezeu a făcut pentru bărbat un tron, pentru femeie un altar. Tronul exaltă, altarul sfinţeşte.
Bărbatul e creierul, femeia inima. Creierul primeşte lumină, inima primeşte iubire. Lumina fecundează, iubirea reînvie.
Bărbatul este puternic prin raţiune, femeia e invincibilă prin lacrimi. Raţiunea convinge, lacrimile înduioşează sufletul.
Bărbatul este capabil de orice eroism, femeia de orice sacrificiu. Eroismul înnobilează, sacrificiul aduce sublimul.
Bărbatul are supremaţia, femeia are intuiţia. Supremaţia semnifică forţa, intuiţia reprezintă dreptatea.
Bărbatul este un geniu, femeia este un înger. Geniul este incomensurabil, îngerul este inefabil.
Aspiraţia bărbatului este către glorie, aspiraţia femeii este îndreptată către virtutea săvârşită. Gloria face totul măreţ, virtutea face totul divin.
Bărbatul este un cod, femeia este o evanghelie. Codul corijează, evanghelia ne face perfecţi.
Bărbatul gândeşte, femeia intuieşte. A gândi înseamnă a avea un creier superior. A intui înseamnă a avea pe frunte o aureolă.
Bărbatul este un ocean, femeia un lac. Oceanul are perla care-l împodobeşte, lacul poezia care-l luminează.
Bărbatul este un vultur care zboară, femeia o privighetoare care cântă. A zbura înseamnă a domina spaţiul, a cânta înseamnă a cuceri sufletul.
Bărbatul este un templu, femeia e sanctuarul. În faţa templului ne descoperim, în faţa sanctuarului îngenunchem.
Bărbatul este plasat acolo unde se sfârşeşte pământul, femeia acolo unde începe cerul.” / Victor HUGO/

Poet, dramaturg și romancier francez. Scriitor romantic, era pair al Franței din 1845, senator al Parisului și membru al Academiei Franceze din 1841
Romanul „Mizerabilii”este considerat drept una dintre capodoperele umanității, poate cel mai mare roman din toate timpurile!
-Scris de Victor Hugo, marele romantic al Franței, romanul n-a fost primit bine de toată lumea, mai ales în Italia, unde criticul care avea grija ediției spunea că”ar fi o carte doar pentru francezi”. Iată răspunsul genial al lui Hugo:”E o carte scrisă pentru toate popoarele. Nu ştiu dacă va fi citită de toate, dar eu am scris-o pentru toate. Oriunde omul zace în necunoaştere şi disperare, oriunde femeia se vinde pentru pîine, oriunde copilul suferă că n-are o carte care să-l învețe şi un cămin unde să se încălzească, cartea”Mizerabilii”bate la uşă şi spune:”Deschideti-mi, vin pentru voi!”Trebuie să mai stărui? Voi nu aveți săraci? Uitați-vă jos! Nu aveți paraziți? Uitați-vă sus!
Unde este armata voastră de profesori, singura armată pe care o recunoaşte civilizația? Aveți scoli gratuite şi obligatorii? În patria lui Dante şi a lui Michelangelo ştie toată lumea să citească? Au nu aveți, ca şi noi, un buget de război gras şi un buget de învățămînt ridicol? (cît de puține lucruri s-au schimbat în 200 de ani-n.m.)
Să verificăm ordinea noastră socială, să-i vedem păcatele!
Rezumat. Cartea Mizerabilii, e oglinda noastră în măsura în care e a voastră. Înțeleg că împotriva ei se ridică anumiți oameni şi caste. Oglinzile, fiindcă spun adevărul, sunt urîte. Asta nu le împiedică să fie folositoare. Eu am scris pentru toți, pătruns de o mare dragoste pentru țara mea, dar fără să mă preocup de Franța mai mult decît de alt popor. Pe măsură ce înaintez în viață, mă simplific şi devin din ce în ce mai mult patriot al umanității. Fac şi eu ce pot, sufăr de suferința universală şi încerc s-o uşurez, n-am decît puterile şubrede ale unui om şi strig tuturor:”Ajutați-mă!”
Iată, domnule, ce m-a provocat scrisoarea dtale să spun! Am stăruit atîta din pricina unei fraze din scrisoarea dtale:”Mulți italieni spun că „Mizerabilii”e o carte franceză. S-o citească francezii”!
Vai, o repet, mizeria e treaba noastră, a tuturor, fie italieni, francezi, englezi.
De când istoria scrie şi filosofia meditează, mizeria e veşmântul neamului omenesc. A venit momentul să smulgem zdreanța asta groaznică a trecutului şi să învelim picioarele goale ale Omului-Popor în haina de purpură a aurorei”.
Cât de frumos gândea Hugo! Iată dar care este menirea intelectualui adevărat. El trebuie să vadă adevărul dincolo de interesele meschine ale unuia sau altuia şi să fie alături de cei mulți şi oropsiți, de cei care disperă şi strigă în zadar, pentru că nu-i aude nimeni, niciodată.

COLLEEN MCCULLOUGH – „Pasarea Spin„- Există o legendă despre o pasăre care cântă o singură dată în viața ei, mai minunat decât orice altă făptură de pe pământ. Din clipa în care își părăsește cuibul, pleacă în căutarea unui copac cu spini și nu-și află odihna decât atunci când îl găsește. Ea cântă între crengile răzvrătite până când se străpunge singură în cel mai mare și mai ascuțit spin. Și murind, ridică deasupra agoniei sale triluri mai frumoase ca ale ciocârliei și privighetoarei la un loc. Un #cântec la superlativ ca preț al existenței sale. Pentru ceea ce-i mai bun în lumea asta nu există decât un singur preț: acela al unei mari dureri.
Așa spune legenda.
„Pasărea, cu spinul înfipt în piept, urmează ciclul implacabil al legii nescrise; nu știe de ce impuls este condusă, dar își începe călătoria pe care o sfârșește aruncându-se singură într-un spin. Și moare cântând. Chiar în momentul în care spinul o pătrunde, ea nu-și dă seama că o așteaptă moartea; cântă, cântă până când nu mai rămâne nici o picătură de viață în ea, până când nu mai poate să scoată nici un sunet. Dar noi, noi cei care ne implantăm singuri spini în piept, noi știm! Noi înțelegem! Și totuși o facem. O facem!”. /COLLEEN_MCCULLOUGH – „Pasarea Spin” (final)/
Scriitoarea australiană Colleen McCullough / 01 iunie 1937 – 29 ianuarie 2015/ al cărei bestseller din 1977 „Pasărea spin” a fost adaptat într-o miniserie de televiziune de mare succes, ar fi implinit 85 de ani /în 2022/. A murit la 77 de ani într-un spital din Norfolk Island, joi, după ce în ultimii ani a suferit din cauza mai multor probleme de sănătate. Scriitoarea a trăit pe o insulă de pe teritoriul australian din Pacificul de Sud, în ultimii 40 de ani, după ce s-a căsătorit cu un localnic, Ric Robinson. Cea mai recentă dintre cele 25 de cărţi ale sale, „Bittersweet”, a fost publicată în anul 2013. Colleen McCullough a devenit scriitoare după ce a lucrat mai bine de un deceniu în calitate de cercetătoare în ştiinţe neuronale, în Australia, Marea Britanie şi Statele Unite, şi a avut un succes imediat după publicarea romanului „Pasărea spin”, o dramă de familie cu o acţiune plasată într-o fermă din Australia.
Acţiunea acoperă 60 de ani din viaţa membrilor familiei Cleary, veniţi în Australia pentru a prelua o ferma lăsată moştenire de o mătuşă, şi se centrează pe povestea iubirii interzise dintre tânăra Meggie Cleary şi preotul Ralph de Bricassart.
Mary Carson, proprietara unei mari ferme de animale, se îndrăgosteşte de preotul parohiei, Ralph de Briccasart, chiar dacă el o remarcă pe nepoata lui Mary, Meggie Cleary. Deşi atras de tânără, Ralph îşi părăseşte parohia pentru a-şi începe ascensiunea în ierarhia bisericească. Hirotonisit ca arhiepiscop în Roma, Ralph este chinuit încă de dragostea sa pentru Maggie, care se mărită cu Luke, într-o încercare disperată de a-l uita. Ralph se întoarce în Australia pentru o idilă senzuală alături de Maggie, deşi amândoi ştiu că fericirea lor nu este de lungă durată.
Drepturile de ecranizare a romanului „Pasărea spin” s-au vândut cu 1,9 milioane de dolari, iar volumul a fost adaptat într-una dintre cele mai urmărite miniserii de televiziune din toate timpurile, în care rolurile principale au fost interpretate de Richard Chamberlain şi Rachel Ward. Cartea s-a vândut în peste 30 de milioane de copii pe plan mondial.
,,Pasărea spin ” ecranizat în 1983 /40 de ani/

Marin_SORESCU, poet, dramaturg şi eseist, ministru al Culturii (1995), membru al Academiei Române (Premiul mondial de poezie „Fernando Riello”, Madrid, 1983; Premiul Herder pentru întreaga operă, 1991) ( n. 19 februarie 1936 – m.06.12.1996).

Operele lui au fost traduse în mai mult de 20 de țări, totalizând peste 60 de cărți apărute în străinătate. Şcoala primară o face în comuna natală. Începe Liceul „Fraţii Buzeşti”, Craiova, transferat apoi la Şcoala Medie Militară Predeal, absolvită în 1954. Mai apoi face Facultatea de Filologie din Iaşi (1955-1960). Stabilit la absolvire în Bucureşti, cu o ascensiune rapidă în lumea literară ca poet, romancier, dramaturg, eseist. Operele lui au fost traduse în SUA, Canada, Mexic, Brazilia, Columbia, India, Anglia, Germania, Franța, Grecia, Suedia, Italia, Olanda, Spania, Portugalia, China, Singapore, Rusia, Cehia, Slovacia, Serbia, Macedonia, Bulgaria ş.a. A publicat primul său volum („Singur printre poeţi”) în 1964 şi de atunci a impus un stil degajat, uşor ironic, fantezist. Sunt foarte cunoscute şi volumele din ciclul „La lilieci”, un univers poetic pornind de la un cimitir ce poartă acest nume.

Ca dramaturg, piesele sale s-au bucurat de o primire excepţională, fiind traduse şi prezentate pe scenele din Paris, Zürich, Tampere, Berna, Copenhaga, Geneva, Napoli, Helsinki, Dortmund, Varşovia şi Port-Jefferson (SUA)

În articolul Un tânăr poet, portret literar, în „Contemporanul”, octombrie 1964, G. Călinescu afirma că Marin Sorescu „găsește un punct de vedere ce n-a trecut altuia prin minte, așază oul ca și Columb, spărgând coaja în partea sferoidală și apoi, găsindu-și o stabilitate, vorbește în chipul cel mai simplu. Perspectiva insolită devine un regim normal.” Marin Sorescu are o „capacitate excepțională de a surprinde fantasticul lucrurilor umile și latura imensă a temelor comune”.

Încă de la început, Marin Sorescu și-a datorat popularitatea poeziei și succesului în critică. El apare în literatura română pe fondul unei necesităţi de combatere a pseudopoeziei proletcultiste, căreia îi răspunde prin creaţia sa eliberată de dogmatism, care parodiază subtil regulile clişeizării de orice fel. Sorescu a debutat cu volumul de versuri parodice Singur_printre_poeți (1964). „Nu întamplător poetul a debutat cu parodii. Spiritul parodic trebuie considerat însuşirea principală a întregii lui literaturi“ afirma Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură ).

Însemnătatea şi rolul acestuia rezidă în prefacera limbajului poetic românesc și în crearea unei formule poetice. „În ciuda faptului că poeziile lui par să-şi poarte la vedere ideea, ca unele făpturi acvatice scheletul, nu există un acord clar în părerile criticilor despre poet, ceea ce denotă un anumit mister, neaşteptat la prima vedere” (Nicolae Manolescu).

Primul volum din La_Lilieci (1973) aducea în prim plan lumea satului dintr-o perspectivă cu totul nouă, una în care refuzul convenţiilor lirice, tragicul şi comicul coexistau într-o cheie considerată ironică, dar nu lipsită de afecţiune. Copilul ia parte la jocurile vârstei (lupta cu gărgăunii din scorbură), unele utile economic (făcutul pe momâia), sau cască gura la spectacolul lumii rurale, cu obiceiurile şi tradiţiile ei. Volumele II-VI au fost publicate în 1978, 1980, 1988, 1995 şi 1998 (postum).

Valoarea pieselor de teatru ale lui Sorescu a fost intuită din prima clipă de către critici şi regizori, aproape toate bucurîndu-se de puneri în scenă foarte interesante. Teatrul lui Sorescu nu este poetic în sensul verbal, unii comentatori l-au înrudit mai degrabă cu poezia autorului decît cu genul dramatic. Marin Sorescu interiorizează dialogul, care devine un fel de convorbire a omului cu el însuşi. Această trăsătură este evidențiată în trilogia Setea_muntelui_de_sare (1974). Titlul trilogiei este o metaforă care sugerează setea de Absolut a omului superior, iar cele trei drame care o compun sunt mediații-parabole, realizate prin ironie. Ilustrând titlul trilogiei, dramele #Iona, #Paracliserul și #Matca sunt parabole pe tema destinului uman, parafrazând trei mituri fundamentale: mitul biblic (Iona), mitul meșterului #Manole (Paracliserul) și potopului (Matca)

Poezia Trebuiau_să_poarte_un_nume, a fost recitată de autorul însuși. Viziunea_viziunii (1982) și Trei_dinţi_din_faţă(1977) sunt romanele reprezentative ale scriitorului. În varianta sa necenzurată, Trei dinţi din faţă este mai mult decât un roman erotic, este un roman al mutilării omului într-un comunism absurd şi dureros.

În proza pentru copii, autorul practică ludicul „de plăcere”, fantezia, insolitul asocierilor, cu volumele: Unde fugim de-acasă?(1967), O aripă şi-un picior (1970), Cocostârcul Gât-Sucit (1987), Cirip-Ciorap (1993), Ocolul infinitului mic, pornind de la nimic (2005), Diligența cu păpuși (1998).

Despre Marin Sorescu> Este cunoscut și pentru preocupările sale pentru pictură, având de-a lungul timpului numeroase expoziții în țară și străinătate;

Textele sale au fost traduse în peste 20 de limbi;

A fost redactor la revistele „Viața românească”, „Viața studențească” (1960-1963), „Luceafărul” (1963-1966); A fost redactor-șef la Studioul Cinematografic „Animafilm” din București (1966-1972) și redactor-șef al revistei „Ramuri” din Craiova (1978-1990);

În 1990 a fost numit director al Editurii „Scrisul românesc” din Craiova;

A fost ministru al Culturii în perioada 25 noiembrie 1993 – 5 mai 1995.

A tradus integral creația poetică a lui Boris Pasternak;

O poezie de Marin Sorescu, tradusă în engleză, a apărut afișată din data de 10 februarie 2020 în metroul londonez și va sta acolo timp de patru săptămâni. Poezia Perseverență a fost aleasă pentru proiectul intitulat „Poems on the Underground” (Poezii în subteran), o inițiativă care aparține mai multor instituții britanice, între care Primăria Londrei

Tudor Mușatescu ”Titanic vals”, „Visul unei nopți de iarnă”
A fost un poet, prozator, dramaturg și umorist român. (120 ani de la nastere)
“Nu vreau să mor până nu termin de trăit!”, spunea autorul “muşatismelor”. Tudor Mușatescu – un dramaturg de o savoare deosebită. A plecat din această lume pe 4 noiembrie 1970 la 67 de ani. A lăsat în urmă capodopere ale dramaturgiei româneşti. Fiul său, Bogdan Muşatescu, spunea că „Titanic vals“ a avut 35 de ridicări de cortină, la o singură reprezentaţie.
„Dacă îmi recunosc un merit ca dramaturg este că oricare din personajele mele, înţepat cu un ac, va sângera sânge viu, uman“, spunea Tudor Musatescu, autorul pieselor „…Escu“ sau „Visul unei nopţi de iarnă“.
Câteva dintre cele mai cunoscute muşatisme:
Era atât de zgârcit, încât, noaptea, lătra în curte ca să facă economie de câine.
Unii trăiesc gratis, alţii degeaba.
De ce prostul e mărginit, când prostia e nemărginită?
Bănuitorul se trezeşte înaintea ceasului deşteptător, ca să-l controleze dacă sună exact.
Caloriferul stins e mai rece decât frigiderul în funcţiune.
Când stai de vorbă cu proştii numai duminica e o adevărată sărbătoare.
Fost primar, fost prefect, fost senator, fost ministru, conu Mişu a fost numai fost.
Marele cusur al femeilor este că te iubesc, totdeauna, când ai altceva de făcut.
E frumos să fii bun, dar trebuie să fii şi bun la ceva.
Numai după invidia altora îţi dai seama de propria ta valoare.
Dragostea.. Bătăi de inimă pentru dureri de cap.
Sentimentul care vine în galop şi dispare în – vârful picioarelor.
Femeile nu înşeală, compară.
Plictiseala lungeşte ziua şi scurtează viaţa.
N-am cerut vieţii nimic. Tot ce am avut, i-am smuls. Şi tot ce n-am avut, mi-a furat.

– Marele filosof Mihai ȘORA ne-a părăsit, dar ne-a lăsat multe mesaje și lecții de viață (7 noiembrie 1916 – 25 februarie 2023)
Născut în 7 noiembrie 1916, la Timișoara, Mihai Șora a fost considerat un reper pentru lumea intelectuală a României. Extrem de activ pe rețele de socializare, Șora a fost mereu prezent la protestele din piata victoriei din 2017 – 2018.
A urmat studii de filosofie la Universitatea din Bucuresti (1934-1938), unde l-a avut profesor, printre altii, pe Nae Ionescu, după care a plecat la Paris, unde a obtinut titlul de doctor in filosofie, devenind pentru o vreme cercetator la Centre National de la Recherche Scientifique. Revenit in tara, s-a dedicat unei vaste activitati editoriale, regandind din temelii colectia „Biblioteca pentru toti”, in care vor aparea in deceniile sapte, opt si noua cele mai importante carti ale culturii universale. Din anii ’70 a inceput sa publice dialoguri filozofice in revistele literare, care mai tarziu vor alcatui carti de referinta in filozofia romaneasca. Dupa 1990 a fost membru fondator al Grupului pentru Dialog Social si a ocupat fotoliul de ministru al Invatamantului in primul guvern de dupa revolutie (Templul Coral).
După evenimentele din decembrie 1989 a fost ministru al învățământului în primul guvern Petre Roman (30 decembrie 1989–28 iunie 1990). Șora a precizat că și-ar fi dat demisia din guvern în semn de protest față de mineriadele din 13–15 iunie 1990 și că ar fi refuzat să fie reconfirmat pe post în guvernul constituit după alegerile din mai.
În anul 2000, Mihai Șora și alți intelectuali (Sorin Vieru, Horia Roman Patapievici) s-au alăturat unei manifestații împotriva lui Corneliu Vadim Tudor și a extremismului politic.
Mihai Șora a fost unul dintre oponenții vocali ai modificărilor la legile justiției, care au declanșat protestele din 2017–2018, alăturându-se deseori demonstranților, în ciuda vârstei înaintate. Poziția sa în cadrul demonstrațiilor: „Ceea ce au făcut guvernanții în această noapte pot face oricând, în orice moment, cu orice lege, nu doar în Justiție. Dacă acum pui lacăt pe independența Justiției, mâine poți interzice circulația persoanelor, poți suprima internetul, presa liberă; poți închide granițele, poți trimite oamenii în lagăre, la munca silnică ori îi poți, pur și simplu, extermina. Iar toate acestea în numele votului democratic care te-a adus la Putere, în numele „democrației”, al poporului… În numele „democrației populare. Mecanismul de atac la statul de drept este predictibil și își dovedește, iată, ciclicitatea implacabilă. A fost noaptea minții guvernanților. Este prea mult și prea periculos pentru a-i lăsa să-și facă în continuare de cap!” / Primarul din Timişoara Dominic Fritz:
”Mihai Şora a fost o inspiraţie pentru generaţii de români, a echilibrat revolta cu speranţa, generozitatea cu determinarea, #înţelepciunea cu amuzamentul. Ne va rămâne un far călăuzitor, în Timişoara, România si Europa. Drum lin!”

IULIA HAȘDEU „Îngerul_și_ghiocelul”
Într-o zi, un înger zbura în văzduhul limpede legănându-se printre stelele strălucitoare. La fiecare stea se oprea şi culegea o floare la întâmplare. Şi după ce adunase câte una din fiecare lume a universului, făcând astfel în braţe un buchet ceresc, s-a pogorât pe Pământ şi a cules şi de aici o floare la întâmplare.
Apoi, urcă din nou la cer şi dispăru sub bolta de azur. Florile de pe Pământ, care îl zăriseră pe îngerul strălucitor, fără a vedea însă şi floarea ce o luase, se întrebau geloase care dintre ele era fericita surioară pe care o alesese îngerul şi o luase cu sine.
– Este un trandafir, spuneau trandafirii.
– Este un crin alb ca şi el, spuneau superbii crini.
– Nu, este o floare de portocal cu parfum divin, încercau să convingă portocalii.
– Vă spun eu, suratelor, că nu poate fi decât o lalea, strigă fălindu-se o lalea splendidă.
Chiar şi violeta, atât de modestă de obicei, aspira la cinstea de a avea o soră în Rai şi susţinea cu blândeţe că îngerul luase cu el o violetă.
Singur, ghiocelul stătea deoparte, în tăcere. Celelalte flori uitaseră de el. Deodată, din înaltul cerului o lacrimă ca o perlă căzu şi prinse a străluci pe ghiocelul cu tulpiniţa frântă.
Îngerul nu mai apăru; însă o voce divină străbătu văzduhul înmiresmat, ca o rugă blândă şi necontenită.
– Biată floare, zise , floare cu adevărat modestă; pentru că te-am vătămat, cere-mi o răsplată; spune-mi, ce doreşti?
– Mai nimic, răspunse ghiocelul.
– Vrei parfumul trandafirului?
– Nu.
– Strălucirea lalelei?
– Nu.
– Albastrul brebenelului?
– Nu.
– Frunza parfumată a lămâiului?
– Nu.
– Atunci, ce doreşti?
– Pentru că îţi face plăcere să-mi oferi un dar, Stăpâne, dă-mi voie să mă nasc şi să înfloresc iarna, sub zăpadă şi promoroacă şi fă ca la mireasma mea îmbătătoare, la apariţia mea binecuvântată, oamenii înăspriţi şi înfriguraţi de vânt şi de ger să se simtă încălziţi şi întăriţi de speranţa apropiatei primăveri, a soarelui de foc cu raze divine.
Din ziua aceea, GHIOCELUL este totdeauna prima floare care ne zâmbeşte după urâcioasa iarnă, alb ca şi cum ar mai purta încă urma lacrimii sfinte.

O primăvară frumoasă și de suflet vă doresc!!!

#Svetlana_Vizitiu, prezentare, recenzii, carti din fondul BM B.P.Hasdeu


Scrie un comentariu

Mihail Gheorghe Cibotaru:„Am avut noroc de acea mână ocrotitoare”


Un suflu filosofic a plecat în plină pandemie, un scriitor celebru care a trăit și a văzut multe în viața lui. Omul, care avea ce își aminti, împărtăși, avea ce și cu ce să compare…
Eroii scriitorului, în cea mai mare parte, oamenii simpli preocupați nu de bunurile materiale, ci de lumea lor interioară: ei gândesc, caută, încearcă să înțeleagă sensul existenței, sentimentele, se luptă în apărarea lor. Interesat de caracterele ambigue, solide, pozitive, romanele autorului sunt adesea construite pe opoziția dintre conținutul extern, cotidian, și cel interior, al vieții spirituale. Mihail Gheorghe Cibotaru se concentrează ferm pe caracterele personajelor, subliniază declinul moral al omului în societatea modernă, acea nesimțire, lipsa de înțelegere și egoismul care au pus stăpânire pe viața și sufletele lor. Plin de expresii colocviale, limbajul personajelor este strâns împletit cu discursul autorului. Subiectul morții, perceput mai mult ca subiectul plecării, – o reflecție despre ceea ce rămâne, – comparativ cu ceea ce a fost. Iar imaginile țăranilor, ale bătrânilor, au devenit un centru moral și etic ale celor mai reușite creații de autor. Satul și bătrânii, realizați de autor ca veriga cea mai importantă a lanțului de generații, – este o descoperire estetică a scriitorului, cu toate că astfel de imagini au mai fost descrise și înainte în literatura basarabeană sovietică. Dar, Cibotaru, probabil ca nimeni altul, a reușit să le realizeze filosofic în contextul timpului și ale condițiilor sociale actuale. Problema continuității, tema vinovăției, uitarea… Intervalul de timp. Orașul-satul. Viața rurală grea.
Frumusețea rurală apare indisolubil legată de frumusețea caracterului popular (Sârgoaca). În același timp, eroii romanelor M. Gh. Cibotaru, ne amintesc despre timpul și sinele lor. Interesul pentru poveste și eroul ei constă anume în farmecul vieții satului în sine și în descoperirea psihologiei atât de neobișnuite și de încredere a personajelor rurale, transmisă printr-un echilibru găsit cu succes de autor; epic și liric, vesel și tragic…
Autorul ca și cum trăiește viața eroului său, această este înțelegerea lui despre lumea din jurul lui, aceasta e relația lui cu oamenii.
/ Svetlana Vizitiu, impresii/

„Soției nu i-am spus nimic despre pățanie/ Nici n-aveam de gând să-i vorbesc vre-odată. Dacă n-ar fi avut loc, în aceeași zi, o întâmplare cu sfârșit tragic. Priveam cu soția ultimele știri la televizorul din oadaie… Pe la sfârșitul emisiunii, aflăm o informație care m-a săgetat din creștet în tălpi: astă noapte secretarul doi al ambasadei Germaniei la București care mergea cu automobilul spre frontiera cu Ungaria, ca să-și întâmpine familia cu care apoi să plece la odihnă, a decedat într-un accident rutier: șoferul ațipise la volan și vehicul o luase pe contrasens. Leit întâmplarea noastră. Cu deosebirea că noi am avut noroc de acea MÂNĂ OCROTITOARE. Îi spun soției: dar știi că această informație putea fi completată cu o altă veste: că în împrejurimi similare, au pierit trei cetățeni ai Republicii Moldova, printre care ministrul culturii și locțiitorul său…” /„Crestături pe tulpina unui destin”/

Date biografice și activitatea literară:

Mihail Gheorghe CIBOTARU, prozator, publicist și scenarist.

  • Întoarcere_în_trecut_nu_există” de Mihail Gh. Cibotaru, o Dramă contemporană despre realitate și problemele cu care ne confruntăm, despre drama familiilor care părăsesc țara si pleacă în cautarea unui trai mai bun, despre identitate, valori și tradiții.
  • Eclipsa” de Mihail Gh. Cibotaru
    Lupta sinelui cu ideologia politică din timpurile nu chiar îndepărtate ne duc la gândul că nu ne-am schimbat în mod deosebit, atunci când stereotipurile îndemnau să le faci toate la ordinile cuiva care considera că procedează tocmai cum spune legea. Tinerii de azi nu cunosc acele amănunte, dar le pot afla din această carte… Ce poate exista mai inuman decât atunci când statul, de fapt, nu e tocmai pornit să te apere? Cum se spune clientul are dreptate întotdeauna, dar cel care îl deservește are legile sale… Nimic nu se schimbă, de aceea și persistă diferența în mentalul moldovenilor și a celor din țările civilizate. Autorul evocă sentimentele triste sau fericite dintr-o epocă foarte apropiată timpului nostru care totodată ne îndepărtează tot mai mult de acel trecut… Dar, ce este interesant – e că gândurile sau acțiunile autorului, ne ajută să facem această deosebire pentru a ne deștepta ulterior…
    Îi dau binețe în moldovenește, el însă îmi răspunde în rusește, cu ton rece, oficial, și eu îmi dau seama că am făcut prima greșeală. Trebuia să mă pricep că unde-unde, da aici, în această instituție, se vorbește într-o singură limbă, în cea oficială, pe care sunt obligați s-o cunoască toți. Cu atât mai mult că mi-i un adevărat chin să comunic în graiul părinților mei. Deși acolo, acasă, adică la Tiumeniul meu, am cărți, am dicționare, am discuri cu muzică de-a noastră, iar când mă întâlnesc cu unii conaționali – vin încolo după câștig – încerc să mă întrețin în moldovenește. Ce-i drept, asta mă costă eforturi ca, până la urmă, să trec la graiul care mi-i mai aproape…” (din carte)
  • În 2013 a scos o carte de tulburătoare aduceri-aminte – ”Crestături pe tulpina unui destin”. ”Aceste memorii le-am așternut prin întunericul văzului, dar și prin lumina sufletului și ambiția spiritului de a nu-mi părăsi condeiul…”, precizează Mihail Cibotaru. Cu adevărat, nu-și părăsește condeiul, înșirând și alte scrieri, mai ales cu caracter memorialistic. „Acasă, când m-a văzut mama, a plesnit speriată din palme și a rostit cu voce sfâșiată:„Ce s-a întâmplat, dragul mamei?„ Tot atunci a sosit și tata, respirând adânc. Probabil, afând de la Tudorel ce s-a întâmplat, a alergat alarmat… A oprit-o pe mama care vroia să mă spele – eram însângerat și pe creștet, și pe obragi – m-a tipărit încurajator pe umăr, zicându-mi:„Lasă că trece… Nu-i nimic grav… Așa cresc flăcăii„, și-a rotit privirea căutând ceva și dând de bățul de lângă ungher cu care „calma” porcii atunci când aceia nu încăpeau la treucă, îl înșfăcă, și-mi zise:„Mergem. Să stăm de vorbă cu veneticul dracului!” – din „Crestături pe tulpina unui destin” – 200 de pagini de-o sinceritate copleşitoare, în care firul biografic se împleteşte cu destinele strămoşilor & contemporanilor săi, pentru a ţese o pânză epică acoperind peste şapte decenii, din ziua venirii sale pe luni, pe 21 iunie 1934, când mama l-a „răsturnat”, şi încheindu-se „azi, 7 aprilie 2010, ziua Bunei Vestiri, la un an de la evenimentele din Piaţa Marii Adunări Naţionale…”
  • Romanul Sarjoaca – despre viata satului Varvareuca, Florești, destinele si sperantele satenilor…
  • „Lucrarea lui Mihail Gh. Cibotaru „Bătăușul” este un (micro)roman-confesiune, care oferă filmul unor evenimente bulversante, răscolitoare, comasate într-un singur destin, zis Alexandru Basarabu-Căruntu (poreclit sugestiv Bătăușul). Realmente, acest destin vizează o generație programată de un regim satanic și metamorfozată de schimbarea la față a aceluiași sistem. Acest tânăr cu minte ageră, înverșunat și cu un simț exagerat al neîmpăcării cu toată lumea, este un model aproape perfect al unui neam trezit dintr-un somn hipnotic. Evadat din acel coșmar inoculat, personajul caută cu disperare să-și recapete nu doar identitatea, ci și imunitatea firească…” (Claudia Partole)
  • Scriitorul Iurie Colesnic a afirmat că Mihail Gheorghe Cibotaru este autorul care pune problema și lasă cititorul să mediteze asupra ei. ”Este ostașul generației anilor ’60. Pe umerii acestei generații de sacrificiu au crescut scriitorii anilor ’90. Datorită generației respective, avem un trecut istoric demn de poporul nostru”
  • Acum doi ani, la lansarea celor două volume de proză intitulate – ”Către voi prin lumina întunericului” de scriitorul Mihail Gheorghe Cibotaru, care cuprind texte noi scrise de autor în ultimii zece ani, de când și-a pierdut vederea, primul președinte al Republicii Moldova, Mircea Snegur, a menționat că Mihail Gheorghe Cibotaru a fost și rămâne un scriitor realist. ”Nici un aspect din viața noastră cotidiană nu rămâne în afara operei sale. Romanul său ”Bătăușul” descrie evenimentele din 7 aprilie 2009, când mai mulți tineri au fost torturați în comisariatele de poliție. ”Admir caracterul lui de a scrie în orice condiții”…
    Tematica prozelor lui Mihail Gheorghe Cibotaru este în foarte mare măsură legată de universul rural și evocă satul ca pe o realitate familială, cunoscută, privită din interior. Mihai Cimpoi afirmă că ea „se naște la intersecția reportajului literar în vâltoarea vieții și în mrejele diabolic înnodate ale cotidianului gol”; iar la cea mai recentă lansare a sa, criticul Ion Ciocanu a subliniat că: „Mihail Gheorghe Cibotaru scrie adevărul pur, dureros, așa cum este. El nu numai descrie realitatea, dar o și trăiește în sufletul său”.
  • Cărțile sale au fost apreciate cu numeroase premii, atât din partea Uniunii Scriitorilor din Moldova, cât și din partea altor instituții. A deținut Premiul de Stat al RSSM pentru volumul de publicistică „Sârjoaca”, Ordinul „Gloria Muncii”, 1996, Ordinul Republicii, 2015.
  • In calitatea sa de redactor-sef, Mihail Gheorghe Cibotaru a condus una dintre cele mai prestigioase reviste de pe timpuri – „Moldova”. Avand un tiraj de peste 100 mii de exemplare, aici activa cea mai buna echipa de ziaristi din R. Moldova, majoritatea lor scriitori: Anatol Gujel, Alexandru Gromov, Anatol Ciocanu, Boris Marian, Victor Dumbraveanu, Valeriu si Larisa Turea, Anastasia Rusu s.a. In paginile revistei au aparut primele creatii literare ale lui Nicolae Dabija, Ion Hadarca, Leonida Lari, Vasile Romanciuc, Nicolae Vieru, Haralambie Moraru s.a. De asemenea, in cadrul rubricii „Rampa”, au fost lansati cei mai mari interpreti de muzica populara si usoara de la noi: Nicolae Botgros, Zinaida Julea, Mihai Ciobanu, Anastasia Lazariuc, Ion si Petre Aldea-Teodorovici… Om de o rara cumsecadenie si generozitate, a semanat lumina in sufletele mai multor oameni, a sustinut si instruit o pleiada intreaga de ziaristi si scriitori. Tot el, pentru ca a publicat un interviu cu Grigore Vieru, era sa-si piarda functia de redactor-sef al revistei „Moldova”. Acelasi lucru avea sa-l pateasca si cand a publicat un ciclu de versuri de Ion Hadarca. Iar dupa aparitia eseului „La umbra cuvantului” de Ion Druta, consacrat lui Andrei Lupan, unde se pomenea si de o damigeana de vin (era tocmai pe timpul lui Andropov, in plin razboi contra lui Bachus), vigilentul secretar al CC al PCM Victor Smirnov, informat la „tanc” de cenzura, a cerut eliberarea din functie a conducatorului revistei. Noroc de pictorul Mihail Petric, membru al colegiului de redactie, care l-a rugat pe fratele sau Pavel Petric, secretar pentru cultura al CC, sa-l „gratieze”, zicandu-i: „Ar fi cea mai mare prostie sa-l dai afara pe Cibotaru. El a facut cea mai prestigioasa revista de la noi”. Mihail Cibotaru a publicat, in perioada sovietica, poemul „Cavaleria de Lapusna” al regretatului poet Liviu Damian, caruia nimeni nu indraznea sa-i dea unda verde. Curajul si demnitatea lui Mihail Gheorghe Cibotaru au salvat mai multe opere si talente, care, daca nu era el, nu ar mai fi fost cunoscute publicului larg.
  • „A părăsit această lume un om care și-a dăruit întreaga ființă culturii naționale”.
  • Mihai Popov: ”A plecat spre cele veșnice un Om cu suflet mare, cult, talentat și de o modestie excepțională. Și-a iubit cu adevărat țara, neamul și, evident, familia. A crescut și educat împreuna cu soția doi bravi feciori, care o sa duca mai departe traditiile și moștenirea familiei Cibotaru”
  • Ion Bradu:”Primele mele texte la „Moldova Socialista”, cotidian rigid de partid, poarta semnatura lui M.G. Cibotaru. Si azi le tin minte. Fata din ploaie. Cerul copilariei tale Marie! Intoarcerea zapezilor. Asemenea texte profund poetice, necanonice, doar M.G. Cibotaru putea viza intr-un cotidian de partid. Drum bun M.G Cibotaru. Pe un tarim unde este multa lumina, pentru ca prea mult intuneric ai avut, scriind, in ultimii ani aici pe pamint.”
  • Ioan Mânăscurtă:”Dumnezeu să-l odihnească în pace! În vremuri de restriște a știut să păstreze echilibrul. Pe când era la revista „Moldova”, am susținut o rubrică, „Arabescuri”, de care se tot împiedica Comitetul Central, ca să nu zic și despre niște „amici” care aspirau să fie „rubriciști” la revistă… În fine, vremuri trecute și nume de care nu-și mai amintește nimeni… În mod firesc, la CC era chemat redactorul șef, care numai el știe cum se descurca și ce le spunea rinocerilor și celorlalte ligioane, după care, când ne întâlneam, făcându-mi mucalit cu ochiul, zicea: Ei, cred că nu te superi, dar le-am spus că ar face bine să nu citească toate prostiile… -Cum, prostii?! Iată scriitorul X ne scrie (este vorba de un denunț, bineînțeles) că în subtext autorul are în vedere… -Care subtext? Prostii de-ale lui Mânăscurtă… Ca să nu pară prost, slujitorul comunismului moldovenesc cădea ușurel și treptat de acord cu redactorul șef, avertizându-l, totuși, să fie vigilent…”
  • Dorina Proca:”Domnul să-l ierte.. I-au fost date grele ispite.. Sa fii scriitor și sa ți se ia vederea… Și sa scrii în continuare cu mana soției… E un adevărat eroism… Zbor lin printre stele.. Ai fost mereu printre ele.”
  • Constantin Tampiza:”A fost și va rămâne in inimile noastre o mare personalitate. Scrisul lui trezea liniște și zbucium, speranța și dragoste, o caldura sufleteasca și vis frumos…”
  • Victor Pavliuc:”Dumnezeu să-l odihnească, iar noi să trăim, să-l pomenim și să nu uităm că acest Om va rămâne în istorie nu numai prin creația proprie, ci și cea a condeierilor crescuți în școala ziarului ”Tinerimea Moldovei” și mai ales a revistei ”Moldova”
  • Titus Știrbu:”Mi-a fost drag sufletului. Este un mare prozator. A descris legende ale mai multor locuri din preajma satelor noastre (vecine) Vărvăreuca și Cenușa. Am avut mai multe întâlniri cu cititorii nu doar în raionul nostru, Florești. Păcat… Condoleanțe domniței Tamara și feciorilor scriitorului.”
  • Ion Hadârca:”Pe lângă cei patru prozatori emblematici ai literaturii basarabene: Druță, Busuioc, Beșleagă, Vasilache -. Mihail Gh. Ciubotaru era al cincilea deget, cel gospodăros, care închide/a palma mult bătătorită a literelor noastre nevoite… Un nume luminos ce va rămâne în cultura noastră, drept un clarvăzător, în pofida întunericului dinafară…”
  • Constantin Rusnac:”Mihail Gheorghe Ciubotaru este un om al condeiului care a așternut pe hârtie durerile și năzuințele țăranului nostru; un om cu verticalitate, care, în ciuda circumstanțelor, mereu a spus ce gândește; este unul dintre Semănătorii sentimentelor de bine în sufletele noastre, care, aidoma plugarului, cheamă ploaia ca să iasă vlăstare noi, viguroase. Veșnică să-ți fie amintirea, dragă Scriitor, Om, Mihai Cibotari!”
  • „Om de o rara cumsecădenie și generozitate, a semănat numai lumina, sprijinind literatura, arta, cultura națională. Va rămâne în amintire susținătorul nostru, cel care a contribuit la includerea Camerei Nationale a Cartii in lista instituțiilor de importanta deosebita pentru țară” – /Camera Națională a Cărții din Republica Moldova/
  • Să nu scrii de rău despre nimeni, dragul mamei” – deviza gravată pe scutul lui Mihail Gh. Cibotaru, prozator basarabean aparţinând generaţiei ’60-70… „in primăvara lui 1990, deja cunoscutul jurnalist & scriitor află despre soarta fetei de care a fost cândva îndrăgostit şi care fusese deportată în Siberia, în vara lui ’49, detaliul cel mai elocvent fiind chiar acesta: la căsătoria Linei, în Siberia, tot cu un floreştean, mama „i-a făcut cadou acest covor”, pe care îl ţesuse cândva cu flăcăul ce avea să-i devină soţ, respectiv – tatăl fetei. Or, la întoarcerea familiei pe meleagurile natale, ea se vede nevoită să-l taie în jumătate, fiica preferând să rămână locului, unde a prins între timp rădăcini. „Şi iată, acum îl ţin pe perete, amintiri despre tinereţe, despre dragostea cu Vasile, dar şi despre tragedia familiei lor, ruptă în două, ca şi acest covor: o parte aici, alta – în Siberia…” /Crestături pe tulpina unui destin/

  • Mihail_Gheorghe_Cibotaru. S-a născut pe 21 iunie 1934 (d. 20.01.2021), în satul Vărvăreuca, r. Florești, astăzi jud. Soroca. În anul 1954 a absolvit școala medie din Florești, iar în anul 1959 Facultatea de Filologie a Universității de Stat din Chișinău. Activitate redacțională și publicistică la ziarul „Tinerimea Moldovei” (1957-1959); redactor-șef adjunct la „Moldova socialistă” (1959-1975); redactor-șef la revista „Moldova” (1975-1994) ș.a. În perioada 1994 – 1997, a îndeplinit funcția de ministru al Culturii din R. Moldova.
    A debutat editorial cu volumul de proză „Tăcerea_pădurilor” (1965). A publicat zeci de titluri, dintre care amintim: „Durerea_liniştii”, „Glasul inimii”, „Sârjoaca”, „Drumuri”, „Îndrăzneala”, „Păsări călătoare”, Semanatorii, „Un rătăcit printre străini”, „Eclipsa”, „Bătăuşul” (în care descrie evenimentele din 7 aprilie 2009, când mai mulți tineri au fost torturați în comisariatele de poliție), „Către voi, prin lumina întunericului” (carte de proză care relatează despre cumplita dramă a pierderii vederii) ș.a.. A semnat scenarii de filme artistice și documentare: „Întâlnirea”, „Cutremurul”, „Corespondentul special”, „Hora satului” ș.a.
  • 20 ianuarie 2020 – ne-a părăsit Omul si Scriitorul Mihail_Gheorghe_Cibotaru


4 comentarii

Victor Ciobanu:„Îndemnul către iubire”. Recenzie literară


Scriitorul Victor Ciobanu este o revelație apărută dintr-o generație curajoasă care s-a realizat cu adevărat prin talentul său mult mai târziu… Farmecul autorului, dragostea de viață și devotamentul față de persoana iubită cuprind viața trăită și evenimentele descrise cu o lumină aparte. Cu adevărat, credință, speranță și iubire.
Cărțile lui îl fac și pe cititorul adult să se gândească la multe lucruri. În spatele descrierii unor poeme sau documente istorice, se simte dorința de a face din această lume un loc mai bun, de a o scăpa de xenofobie și de ură. Se dovedește că tema dragostei, a toleranței – se află în centrul atenției în operele sale. Tema satului și a consătenilor provoacă un sentiment ciudat pe care adesea nu-l înțelegem decât atunci când… Dumnezeu ne iubește cu o dragoste aspră.
Dar, ce putere a iubirii în versuri! Că există orice poem, în care să depășești totul, să nu strici, să nu renunți, să fie un sprijin pentru o persoană… Poezii scrise într-un rimt minunat, adevărat. Câtă simplitate și spirit de observație! Ca autor, este simpatic chiar și cu cei care stau „de cealaltă parte” indiferent de ideologii sau priviri politice. Scriitor autentic și pentru toți cititorii…
Lectura cărților V. Ciobanu sunt o modalitate grozavă de a profita la maximum de o seară în familie sau la o cafea cu prietenii.

IUBIRE împletită-n vers”, autor Victor Ciobanu
Dragostea nepresărată cu un strop de tristețe pare plictisitoare. Cât de strâns legați sunt acești doi iubiți eterni ai vieții – iubirea și singurătatea. Și cât de subtil este legată în versuri
Sensibilitatea. Ea este jenantă tot timpul, de ea se tem… Chiar e ascunsă într-un buzunar lateral. Și o scot seara în singurătate, în pernă. Ca să vedem cum se zbârcește într-o zi – tandrețea noastră, ale căror dialoguri sincere și chiar puțin ciudate țințesc cumva direct la inimă într-un mod uimitor și sunt amintite atât de puternic chiar și atunci când te trezești în miezul nopții. -„Nopțile ghiceam în stele,/Tot sperând în zi de mâine./Fericiți priveam la ele,/Până-n zori, mânuță-n mână. / Ah, ce repede s-au dus/Acei ani bogați în farmec/Și ce repede-am ajuns,/Să cântăm final de cântec! / Mărul meu s-a scuturat,/Sunt bărbat în toată firea,/Din sărutul fermecat/Rămas-au rodul și iubirea.” /fragment din Sărut fermecător, p.17/
Speranțele și dragostea – în felul lor atrag și te fac să simți durere, dar și fericire… Să realizezi că uneori trebuie să ne asumăm riscuri:-Trăiește așa cum simți! Poate că nu va funcționa. Uneori nu merge deloc, dar trebuie să încerci. Continua sa incerci. Altfel poți deveni marionetă cu zâmbete pictate, iar înăuntru ești doar rumeguș… „Te văd ades, puică, trecând, /Pe cărăruia dintre nuci,/În vânt cosițe fluturând,/Când vii acasă sau te duci. /Și nu e altul mai ferice/În ziua-n care te-am văzut/Dar cine poate să-mi explice/Esența dulcelui sărut? /În toamnă frunze ruginii,/ Rămân goluți pomii de nuc,/În zile scurte și pustii,/Când nu te văd eu mă usuc.” /Motiv de fericire, p.13/
Poeziile sunt uimitoare. Cred că povestea lor l-a susținut pe scriitor în momente dificile, dar și ne oferă nouă putere și motiv de reflecție.
O Carte bună de motivație pentru lectură de seară. Într-un fel, e o biblioterapie pentru relații! Te obligă să gândești la obiectivele tale de viață, te învață să le stabilești corect și să te programezi pentru a le atinge în relația cu partenerul de viață. În general, mi-a plăcut. Recomand lectura cărții, sunt momente memorabile: „În lumea asta totu-i trecător,/Un vânt se potolește, altul vine,/Doar dragostea, simțirile nu mor,/Iubire-a fost și-n veci ea va rămâne. / Tu, scumpo, iubește-mă, ca înainte/În plină vară sau la început de an,/Iar eu să-ți fiu ca un copil cuminte/Și fericit să fiu, să nu mă simt orfan./ Un leac fermecător să-mi fie-a ta iubire,/Pastilă sigură de dragoste și dor,/Să ne scăldăm în dragoste, în pace, fericire/Și să simțim din plin efect lecuitor.” /Iubește-mă, p.37/ – Un vers minunat ca-un izvor prin valurile solare. Așa mi-am imaginat citind, cu un soare mare..

Duminica Mare” de Victor Ciobanu
O atenție deosebită autorul acordă mijloacelor de exprimare și preferă să vorbească direct cititorului. În general, poetul folosește un anapaest de patru rânduri și se adresează cititorului într-o conversație amicală, subliniată de mărime aleasă poetică, schimbând alternanța rimelor masculine după cele feminine, iar ritmul dorit este stabilit de o rimă încrucișată. Gândul autorului se desfășoară de la strofă în strofă, ceea ce face posibilă definirea genului nu doar ca poem-mesaj, dar și ca strofe aparte. Descrie anotimpurile, fără comparații floride, iar metaforele sale sunt de înțeles aproape oricui.
Sfârșit de toamnă/Trist i-afară, frig şi plouă/Cerul s-a-mparţit în două /Jumătate – stropi în ceață,/Altă parte – fulgi cu gheață./Nouri grei – roiuri de fluturi/Nu grăbesc în al lor drum/La hotarul dintre timpuri /Se împotmolesc în fum./Se mai văd pe cer cocori/Dar … treptat cedează toamna,/Scuturând puful din nori/Iarna-şi demonstrează blana./Mie, însă, nici nu-mi pasă, /Clit pe masă cu plăcinte,/Cu iubita stau în casă/
Strofele sunt unite prin anafore, subliniind, poate, mesajul principal al poetului care nu neglijează istoria plaiului natal, nici patriotismul. O carte pentru urmași, dar specifică pentru orice vârstă.
Izvorul veșniciei /La vechea Molovata lângă stânci/Țâșnește-o apă rece lângă o cruce./O vână de izvor cu rădăcini adânci,/Spre vechiul Tyras seva sa își duce./ Trecut-au hoardele turcești pe-aici/Și guri de tun în preajmă au bubuit./Și crunți vrăjmași, tâlhari și venetici/La mal abrupt de Nistru au căzut. / Izvorul pașnic însă n-a murit,/El murmură, își ține bine calea,/Spre libertate ideal râvnit,/Acolo unde îl așteaptă Marea. / Dar câte fete dorul și-au cântat/Din dragostea de inimă pereche./Curate jurăminte s-au legat/La cel izvor din Molovata Veche.(p.54)
Ca mijloc de exprimare, autorul recurge la metafore, de ex., („O vână de izvor cu rădăcini adânci”; Fete dorul și-au cântat; Curate jurăminte,), personificare (Spre libertate – ideal râvnit)
Versul e pur și simplu, clasic. Și ce este viu aici? Inima mea mică, a ta poate mai mare… Un potențial spiritual uriaș.

Amintiri la Început de iarnă/În astă zi ghimpoasă,/la început de iarnă,/O plapumă se țese
pe văi să se aștearnă,/Peste pământul puhav/întru suportul vieții/Din care am ieșit /și vom intra cu toții./Tot cad fără-ncetare /fulgi albi /pufoși de nea/Ca și atunci, /demult,/ în copilăria mea./Și/gândul mi-e acolo, /în anii de departe,/Ce au plecat, /pe rând,/și nu s-or mai întoarc/Mă văd copil zglobiu /în albul din ogradă,/Şi alintat de grija/băbuței de zăpadă/Cu cete de copii
/Pe deal la săniuș,/zburând ca o săgeată /pe panta din Costiş./Apoi cu nerăbdare, /ca-n timpul cel străbun,/Noi așteptam să vină/bătrânul Mos Crăciun,/Cu daruri scumpe mie, /cu vrăji și acadele/Ce-mi încălzesc şi-acum /nespus zilele mele./Din cartea de poezii „Gânduri așternute-n rânduri”/2022/
SPOVEDANIE /Șirag de ani încet sau scurs/cu soare și ninsoare./Dar, uite! că am și ajuns
să-mi pun o întrebare./Pe unde-am fost, ce am obținut,/prin „Eu”-ul meu de manieră?/Ce-am dobândit, de ani cernut,/la capăt lung de carieră?/O spun din start și răspicat –/nu mi-am râvnit fotoliu/și nici să fiu un împărat/pe tron de Capitoliu./Destul mi-a fost „OM” să mă știu/și fiu stimat de lume,/nicicând nu mi-am dorit să fiu /ceva mai sus de culme./Prieteni buni într-una am avut,/ce unii doar și i-au visat./Când sufletul și gândul m-au durut /ca pe un frate fost-am alinat./Și de-am greșit pe undeva /regret, îmi cer scuzare,/căci poate că așa-mi va fi /și crucea mai ușoară./
… În viață cumpene am avut,/s-au întâmplat de toate,/dar peste ele am trecut/cu capul sus și demnitate.”
Constatare /Mă dusei la o-ntâlnire /Să-mi văd tinerețea mea/Dar văzui spre-a mea mâhnire/Cu totul pe-altcineva./Îmi doream ochii să vadă/Pe cel mândru și frumos/ Făt-Frumosul din baladă/Dar văzui un mustăcios.Mustăcios cu tâmpla sură/Şi puțin încovoiat, /Purta ochelari în ramă/Nefiind acel băiat./Cel băiat cu ochi de rouă/Şi cu părul cârlionțat/Ce rupea inima-n două,/Când trecea seara prin sat./

  • Fărâmituri de Moșie” de Victor Ciobanu
    O adevărată Enciclopedie a satului, cuprinzând multe alte subiecte și titluri în carte: Frații; De ce tace clopotul; Fierarul călit din neamul Blajenilor; Destinul unui basarabean leovean; Pimen Cupcea – prima personalitate notorie a satului Cupcui (baștina autorului); Despre preotul Gheorghe Agura; Spicuri din viața lui Ghiță Mocanu…; Repercusiuni staliniste; Ultimul primar…; Parcul copilăriei; Fântânița lui Copăceanu, etc. O lume a oamenilor simpli de la țară.
    Trecutul nu este susceptibil la nicio schimbare, s-a întâmplat deja, nu poate fi decât regândit și eliberat, rupând firul fragil cu el. Fiecare persoană în ochii autorului Ciobanu este unică în felul său, iar ceea ce se întâmplă în viața fiecăruia consătean nu este în zadar, pentru că totul este în corelație strânsă. Anume această relație scriitorul o subliniază și este unul dintre mesajele principale ale întregului volum.„Câteodată mă gândesc, că bine ar mai fi să se restabilească acel parc, măcar în limitele posibile rămase, cu aleile sale de liliac, porțile ornamentate, văruite într-un alb strălucitor, trotuarele acelea din cărămidă roșie… Poate ar mai ține oamenii din sat grămăjoară și nu ar împânzi lumea cu copcuieni.”
    Emoțiile după lectură copleșesc. Un subiect sincer, emoționant, cu profunde note filozofice. Mai devreme sau mai târziu, vin momente de conștiințizare, de regândire a traseului vieții parcurse. Probabil, prin astfel de momente istorice de reflecție, înțelepciunea ajunge la om. Majoritatea scriitorilor nu fac excepție și se inspiră din povestirile oamenilor din sat. În carte, putem găsi lucrări dedicate special vieții la țară și a realizării trecutului. Din înălțimea experienței sale, a anilor trăiți, autorul îndeamnă să nu privim înapoi, pentru că e trecut, dar fără trecut nu ar exista prezentul pe care îl avem acum, deci, să învățăm trecutul pentru a influența pozitiv prezentul și viitorul…
    „…se acumulase suficientă informație, care se cerea analizată și sistematizată, precum fructele diferitor specii de pomi culese într-un singur coș. Badea Culiță, însă nu dădea semne de oboseală, răspunzând la orice întrebare concret, laconic, cu precizie în ceea ce privește data, locul, persoanele vizate cu nume și porecle. Ba chiar îmi spunea și cum era ziua la momente mai cruciale: cu ploi, vât, soare… Mi-am făcut impresia că toată viața lui este înregistrată în memorie, precum evenimentele istorice pe o peliculă de cinema…”
    Astfel de istorii îmbogățesc lumea spirituală a cititorului, dar, în același timp, această carte nu este pentru oricare cititor. Este o carte pentru un cititor sensibil, atent, cu o subtilă organizare patriotică.

  • Dar, înainte de a pleca, vreau să las aceste amintiri pentru generația nouă de nepoți ai contemporanilor de astăzi ca o părticică din sufletul meu și din viața satului de odinioară.”/Victor Ciobanu/
  • Pietrele de temelie ale satului Cupcui” de Victor Ciobanu; Petru Costaș
    Minimul realității sovietice este maximul povestirilor din carte, maximul psihologismului subtil și elegant. Aproape în întregime, volumul constă din documente istorice ale satului cu semnificații și descrieri – și nu există nicio slăbiciune sau tensiune nicăieri. Doar reflecții filozofice despre consătenii și legătura timpurilor, despre modernitate și trecut. Toate atrag prin subțilitatea acută a gândirii și tematică largă. Piatra de temelie! Să nu uităm de deportări… Doar memoria și timpul arată unei persoane esența sa! Dacă rămâne doar binele, iar răul se estompează și este șters – asta e grozav! Înseamnă că sufletul este strălucitor și tot ceea ce a fost, doar l-a făcut mai bun și l-a umplut de bunătate!
    Valeria Dascăl:„Lucrarea „Pietrele de temelie ale satului Cupcui” este un interesant și documentatt studiu istoric, materialul expus fiind fiind aranjat în două compartimente. Primul se referă la biserica din localitatea Cupcui, iar cel de-al doilea pune în lumină istoria Școlii de agricultură, care a activat pe moșia ei…
  • „Perioada cuprinsă între anii 1930 și 1940 pentru com. Cupcui a fost una liniștită, fără evenimente zguduitoare de însemnătate crucială. Deși această perioadă a fost f. scurtă, considerăm că totuși a fost cea mai frumoasă și fructuoasă etapă în dezvoltarea satului, întrucât aici deja de aproape 10 ani activa cu succes Școală Inferioară de Agricultură Cupcui (ȘIAC), ducându-i faima în tot sudul Basarabiei și partea de sud-est a României și lăsând amprente adânci în dezvoltarea satului și memoria sătenilor.Școala avea un corp profesoral excelent, o infrastructură de invidiat, construită și înzestrată cu inventar științific și agricol de performanță încă până la sfârșitul deceniului II al sec. trecut. Anual erau înmatriculați în jur de 20 elevi care se încadrau activ în procesul de educațe profesională și de lucru. Școala mai efectua un proces de iluminare în masele de țărani din sat și cele vecine prin nenumărate seminare teoretice și demonstrațiuni practice. ȘIAC participa și la diverse Expoziții, întrucât aici se făcea și lucrul de cercetare științifică ce ținea de domeniul geneticii, selecției și avea ce prezenta (oi de Karakul, vaci și tauri de selecție, porcine). Pe câmpurile experementale ale școlii se obținea material semincer de elită de grâu, orz, secară, porumb, boboase, pentru aprovizionarea jud. Cahul cu semințe pentru semănatul de toamnă și de primăvară. Vânzările materialului semincer obținut erau strict coordonate cu Camera agricolă a jud. Cahul, care aviza eliberările de materialului. La lucrările agricole și de deservire a Școlii agricole erau încadrați zeci de salariați localnici. Plus la această, mulți agricultori ai satului lucrau pământurile în dijmă, școala oferindu-le material semincer și tehnică agricolă necesară pentru lucrări.” (V. Ciobanu)
  • „Incontestabil faptul că cei care ne-au învățat să aplicăm corect formula vieții au fost părinții și dascălii noștri. Dacă părinții ne-au dat viață și ne-au învățat bunele maniere, atunci Măria-sa ÎNVĂȚĂTORUL a fost acela, care ne-a ținut mânuța să facem corect primul cârligel pe foaia de caligrafie, ne-a învățat buchea cărții. Prin viața mea au trecut mulțime de învățători și profesori, care și-au adus aportul în formarea personalității mele. Toți deopotrivă îmi sunt dragi, fiecare avându-și locul său în sufletul meu. Dar niciodată n-o să-mi uit prima învățătoare Natalia Ion Vioară, prima dirigintă Elena Efim Mihailov, directorul de școală Alexei Ion Blajă, învățătorii Serghei și Elizaveta Pârlea, Maria H. Blajă, Lidia și Stanislav Țurcanu, Maria Munteanu … Apoi au urmat alte trepte cu alți minunați profesori : Raisa Pacalo, Ștefan Prigorschi, Ion Ghurschi, Ecaterina Rotaru, mai târziu Ion Dediu, Vasile Șalaru, Mina Lozan, Al. Lupușor, Petru Obuh, Mihai Mîrza …Mulți dintre ei nu mai sunt printre noi. Astăzi este un prilej bun de a ne aminti de ei, cei plecați în lumea celor drepți, iar celor rămași să le doresc sincere felicitări cu ocazia Zilei Profesorului, dorindu-le cele mai sincere urări de bine, sănătate și prosperitate” /V.Ciobanu

  • Creațiile lui Victor Ciobanu vor fi înțelese mai bine de oamenii în etate, deoarece ating subiecte foarte serioase, profunde: satul, baștina, patriotismul, viața, libertatea, deșertăciunea, dragostea și singurătatea. Ceea ce o simți și o înțelegi doar de-a lungul anilor. Iar poeziile sale sunt reale! Nu este greu de diagnosticat un poem: este viu, real și plin de suflet. Doar că aceste epitete nu sunt capabile să transmită nici măcar o pătrime din farmecul ei și nivelul transcendental al performanței. Versurile trebuie citite, simțite și înțelese indiferent de starea de spirit! La BM B.P.Hasdeu!

Recenzii de Svetlana Vizitiu, Impresii din viață și cărți blog
decembrie 2022

Referințe la autor, aprecieri și constatări:

Valentina Moroșanu: „Povara gândurilor frumoase se transformă în versuri, cântece, edificii, cărți, sculpturi, poduri…ce unesc minți și inimi ! Frumoasele versuri ale poetului, Victor Ciobanu, colorează prin muzicalitatea sa naturală. Riturile de trecere ale vieții umane au specificul și legendele lor… În poezia ,,Capriciile Babei Dochia”, prin originalitatea întrebărilor retorice și exclamațiile retorice, poetul o invită pe Baba Dochia să mediteze în privința ritualurilor sale, …încurcând ițele primăverii. Florile- sărbătoarea reînvierii : Un fior dulce ca mierea, pe care o așteaptă toți. Substantivele – ,,floră, corolă” fac parte din terminologia domeniului -biologie, ce simbolizează sentimentul comuniunii dinamice ale Omului cu Natura și Universul.”

Emilia Plugaru– Frumos scris. Triste evenimente. Asta e istoria noastră.

Vladimir Ciobanu – Cita istorie se ascunde inca despre cei care au fost dusi si rupti de tara si…

Ina Stana Rebigan -Pentru domnul Victor Ciobanu ..Astazi cautând pensulele si tuburile de culori ca sa pictez ceva am dat peste lucrarea pe care am creat-o si puctat-o pentru coperta cartii domniei voastre FRÂNTURI DE MOŞIE aparuta anul trecut si am intrat in posesia unui exemplar .Am adus nepotelei mele acest exemplar pentru ca sa il aiba amintire de la bunica ei INA STANA REBIGAN care este departe de ea ca sa nu isi uite originile .Va multumesc pentru alegerea facută.”

Gherghina Tofan Prețios document! Lucrând la Monografia satului natal, am avut surpriza să descoperim asemenea documente. Ba chiar un ziar scris de mână, dar cu date interesante legate de toponimia locurilor și a numelor, a profesiilor și modului în care-și petreceau viața fruntașii satului și nu numai…Ar fi cazul să ne întoarcem în timp și să reluăm tot ce a fost bun în viața satului românesc.

Anastasia Balmuş-Vă preţuiec pentru muncă depusă şi dragostea de baştină! Stau şi eu de o lună în Arhiva Naţională a RM şi studiez materialele despre satul meu de la înfiinţare şi până în 1944, căci cele din anul 1944 incoace le-am cercetat, vre-o 15 ani în urmă, în Arhiva raională. Tot nu-mi ajungea timp să termin. Acum găsesc atâtea lucruri interesante…E un lucru enorm, ce ţine de timpul tău, consacrare, sănătate şi finanţe! Mă gândesc, că puţini vor aprecia acest lucru, nestiindu-l. Dar am o satisfacţie enormă, că totuşi fac un lucru util! Din una mie de necititori, sper să se găsească 2-3, care vor fi interesaţi de istoria satului natal. Mutanţi devenim nu toţi odată!

Ion Tataru – Felicitări, domnule ambasador al adevărului!!! Îmi place insistența dumneavoastră prin care aduceți adevărul istoric la suprafață! Un popor nu are viitor, dacă nu-și cunoaște trecutul! Nu este de neglijat astfel de personalități care au stat la baza formării unei industrii autohtone!Continuați cu același entuziasm! Bravo!

     

Date biografice și activitatea literară:

Victor Ciobanu s-a născut 19 mai 1955 în s. Cupcui, r-nul Leova.
Primele învățăminte de conduită și de viață le obține de la părinții Teodora și Victor Ciobanu, iar dragostea de poezie, lectură i-a fost insuflată de dascălii școlii medii de 8 ani din localitate, pornită de la creația lui Mihai Eminescu, pastelurile lui Vasile Alecsandri, poveștile lui Ion Creangă…
Face studii de specialitate la Școala de Bază de Medicină din Chișinău, absolvind-o în 1974. Însă dragostea de natură predomină asupra celei de medicină, perfecționându-și studiile la Universitatea de Stat din Chișinău (facultatea de ”Biologie și pedologie”), avându-i ca profesori Boris MELNIC, Ion DEDIU, Mina LOZAN, Vasile ȘALARU, Anatolie PODUBNÎI, Pavel GRIGORCEA, Ion MAHU, Petru OBUH, Mihail MÎRZA …, celebrele personalități din lumea academică. După absolvirea USM în anul 1984, urmează trei ani de studii postuniversitare la secția de aspirantură a AȘ a Republicii Moldova.
Activitatea profesională de bază a fost desfășurată la Academia de Științe a RM unde a activat 11 ani și Ministerul Agriculturii (22 ani), fiind preocupat de domeniul protecției plantelor. În virtutea activității profesionale, este autor și coautor a numeroase articole științifice, cărți de specialitate, Registrului de Stat al Republicii Moldova de Produse de Uz Fitosanitar, atlase de dăunători, boli, buruieni și îndrumări metodice pentru specialiștii din agricultură.
Începând cu anul 2000, în paralel cu activitatea de bază, începe să facă și poezie, proză scurtă (nuvele, eseuri, amintiri …). În acest sens deseori face glume, zicând că este „un tânăr poet în vârstă”.
Pasionat de istoria satului natal. A colectat și a studiat numeroase documente din biblioteci și arhive referitoare la diferite perioade istorice ale satului, deportările staliniste.
Activitatea literară este încununată cu un prim-volum nu prea mare de poezii „Pe aripi de gânduri …”, selectat și îngrijit cu dragoste de către fiică autorului Marina Moldovan, editat în 2017 la Luxemburg.
În a. 2018 este reeditat într-o ediție mai largă sub denumirea „Gânduri așternute-n rânduri” (Chișinău. Tipografia „TipocartPrint”). Conține poezii cu diversă tematică: socială, de dragoste, plaiul natal, dedicații etc.
Un volum separat cu poezii de dragoste față de persoanele iubite sub denumirea „Iubire împletită-n vers” este editat în 1919. Unele poezii au fost publicate în antologia Salonului Literar-Artistic „Arta prin educație” (Ploiești) „Lumini de curcubeu în pandemie” (Editura Amurg sentimental, București, 2021).
În 2021 apare lucrarea Fărâmituri de moșie (Editura „Pontos”, Tipografia „Print-Caro”), o carte în care autorul, cităm din preambul „pune accentul pe oamenii satului de baștină. Pentru el fiecare erou al cărții este un destin, o individualitate despre care merită să se vorbească, pentru că dânșii, fiecare în parte și toți împreună, sunt cei care întemeiază un sat și, prin faptele lor, îl fac să dăinuie în timp și în spațiu”.
Anul 2022 este întregit cu două lucrări de suflet. Prima carte „Pietrele de temelie ale satului Cupcui”, făcută în baza documentelor de arhivă și destinată aniversării a 222 ani de la prima documentare a bisericii „Sf. Ierarh Nicolae” din localitate și centenarului de 100 ani de la înființarea Școlii Inferioare de Agricultură Cupcui, o școală românească deschisă în aprilie 1922, la doar patru ani după actul de Unire din 1918. În activitatea de succes a Școlii Agricole o contribuție esențială a avut și Pimen Cupcea, personalitate istorică a Basarabiei, născută la 1896 în satul Lalova de pe malul Nistrului.
A doua carte este un volum de poeme lirice despre natură, anotimpuri, variate specii de păsări, mamifere, insecte, plante… – întitulată „Duminica Mare”. A fost editată în preajma acestei sărbători de vară și include poezii cu o tematică deosebită, dedicată copiilor, elevilor și persoanelor pasionate de biologie, dragostea și ocrotirea naturii.

Text, foto: Svetlana Vizitiu, Impresii


5 comentarii

Mama, tata, mi-e dor de voi…


Au îmbătrânit frumos alături, s-au sprijinit unul pe altul aşa cum au făcut mereu. Ne-au învățat ce-i iubirea si ne-au dăruit-o: noi, copiii lor le-am răspuns cu mult respect. Mama spunea că bătrânețea nu te apără de dragoste, dar dragostea te apără de ea. Ai avut dreptate, mămica mea! Cât timp ştim să iubim, nu îmbătrânim…

Cel mai înfricoșător moment este când observasem cum a „îmbătrânit” mama. Iat-o, tânără și frumoasă, alături de tata, te duce în clasa întâi. Iar nopțile spală, tricotează, coase, repară, calcă hainele și prepară de-ale gurii pentru a doua zi. Ziua lucrează. La amiază, vine acasă să ne hrănească cu un prânz cald, pe tata și pe noi, copii, după ce aleargă din nou la serviciu… Apoi mereu cu tata, își făceau griji, cum noi acolo, pe la universități în Chișinău: dacă avem ce mânca, dacă învățăm și avem grijă de sănătate… Tu, studentă în Chișinău, vii acasă la Florești, să te alimentezi, să-ți umpli sacoșele cu produse alimentare, și fugi repede la autobuz ca să te bucuri de tinerețe și viață studențească în capitală… Apoi, apare perestroika, și mama în tot acest timp muncește și are grijă în continuare, de casă fără să uite că are 40 de ani și… așa de mult dorește să rămână femeia pe care o adoră tata…

Primul păr cărunt al mamei, pe care tu, ca de obicei, observi prea târziu, pentru că în toți acești ani erai prea ocupată de sine și, cu siguramță, nu ți-a păsat de mama. Ție, în general, îți părea că părinții sunt veșnici. Sau, că nu-i mai iubești pentru că tot îți fac observații, și era de ajuns să spui „mămico” ca să te ierte. Iar mama râde și-ți spune: -viața abia începe… Tăticu, obosit de lucru zilnic, acasă te curpinde și întreabă dacă ai note bune. Niciodată nu ajuta la teme, avea încredere în copiii lui – că învațăm cu „soveste”. Noi învățam, – de frică să nu aducem note rele, și pentru a cunoaște, și pentru a nu ne face de rușine. Părinții ne-au învățat de responsabilitate și disciplină, doar că în veacul ’21, nu prea are cineva nevoie de asemenea calități…

Apoi, te confrunți cu tata referitor la ideologii politice sau sport; cu mama – la ceea cum… te îmbraci și te machiezi, sau, că mănânci nesănătos… Cu timpul, dintr-un motiv oarecare, aceste confruntări nu te mai irită,- dai din cap în tăcere sau fredonezi o melodie. Și îndată ce încerci să fugi cu treburile tale, mama te tot întreabă dacă nu ești flămândă, și dacă ai ce mânca acasă, și dacă ai prieteni care nu te supără, și dacă ai dat analize la medic și cauți de sănătatea ta… „De ce umbli cu capul gol, ia și îmbracă cușmă”; „Ai grijă cum treci drumul”, „Numaidecât să suni cum ajungi acasă”… Iar tu, desigur, ai uitat, și tot mama-tata te sună să vadă dacă ești bine… Ca de obicei, tu mereu bolnavă, știi că te vor îmbrățișa și ajuta, apoi vor trimite bani și medicamente, plus carne și miere de albini, ca să nu bolești… Aștepți un cuvânt bun și-l primești de la părinți. Grija lor de la tine a trecut la nepoți…

  • Cine te-a rănit, nu te va vindeca niciodată! Cine nu ți-a arătat respect, nu te va respecta niciodată! Cine a aruncat cu noroi în tine, nu te va curăța niciodată! Cine te-a făcut să plângi, nu-ți va şterge lacrimile! Cine te-a doborât, nu te va ridica niciodată; Când cineva e nepoliticos, pleacă! Când cineva vrea să te dezamăgească, rămâi ferm! Nu lăsa comportamentul urât al cuiva să-ți distrugă liniştea interioară!
    Uneori trebuie să renunți la oameni, nu pentru că nu-ți pasă, ci pentru că lor nu le pasă de tine. – Iubește, dar nu spune pe cine. -Zâmbește, dar nu le spune de ce. – Fii fericit, dar nu le spune motivul.
    Oamenii obișnuiesc să strice lucrurile frumoase! Dar, numai părinții vor ține cu tine, numai o mamă te va vindeca și îți va fi alături la toate nevoile tale… – spunea mama mea /Teodora_Vasile_Vizitiu/

Treci cu degetele prin părul mamei și brusc observi că într-adevăr a încărunțit și au apărut riduri, și că demult își colorează părul, și își încleștează mâinile când o apucă durerile… Iar tu, n-o mai poți ajuta cu nimic. Un nod se ridică în gât, în interior ți se strange de amărăciune, însă te stărui să nu observe mama cât de tristă devii

Tata a fost un model pentru mine și mi-am dorit întotdeauna să-l fac mândru. Nu știu dacă am reușit acest lucru, dar știu ca am încercat întotdeauna și poate voi continua să fac asta, chiar dacă nu mai este fizic lângă noi.
Durerea pierderii lui pe 11.12.2020 nu a trecut și nu va trece niciodată, am învățat doar să trăiesc cu asta.
Nu am mai pictat, nu am organizat evenimente la Clubul Impresii din viata si carti, de când l-am pierdut. Cu greu mă apuc să scriu ceva și în blog… Așa este! Cumva, activitățile care îmi aduceau atâta bucurie în suflet și de care se mândrea tata, îl asociez acum cu șocul avut la aflarea veștii pierderii mămicii mele Teodora /07.09.22.
Vă iubesc și îmi este foarte dor de voi, părinți!

    Acum ei sunt alături în pământ, au zburat la Domnul să se odihnească… Și tu, tot crezi că nu e real, că acum vei telefona și mama-tata îți vor răspunde: „Da, Svetlana…” Din nou vei dori să fii micuță lor alergând prin mahalaua ta acasă, în întâmpinarea părinților scumpi, zâmbind cu ochii, și pentru prima data să pronunți, nu în grabă sau tărăboi, ci din adâncul inimii tale: „Mamico, tăticule, vă iubesc atât de mult…

Au trecut doi ani de când tata a dispărut de lângă noi și trei luni de când l-a urmat și mămica, și aproape în fiecare zi vreau să le sun să cer un sfat, o susținere, să vorbesc despre mine, despre familia mea și despre lumea asta nebună și transformările ei. Ne rămân amintirile, ne rămâne educația, ne rămâne dragostea pe care, acum, o dăm mai departe copiilor și nepoților noștri.

Mâina se întinde, din nou, spre telefon, și pe o clipă răsună fericirea care… brusc se scutură în tristețe… Am vrut să le dau o veste, să cer un sfat, să mă împărtăș cu nevoile mele, ca de obicei.., dar deja nu e posibil.
Îi văd adesea pe părinți printre oameni, neamuri, colegi, imagini… Mereu erau sufletul evenimentelor, ale șezătoarelor de familie… Îi caut cu privirea dezamăgită, și tare mă bucur când îmi apar în vise. Recent, boceam la o durere de mea care n-are scăpare, și, la final, înspre dimineață – tata apăru brusc frumos și vesel, și-mi răsti dur: – Sveta!!! – Am înțeles și parcă mă calmasem…
Credeam că aveam probleme sau nevoi, dar de unde puteam ști că eram, pur și simplu, fericiți!?

Slavă părinților noștri!

Svetlana Vizitiu, fiica

In amintirea parintilor Vasile si Teodora Vizitiu. Dumnezeu să-i odihnească în pace și lumină…

In imagine, parinții cu Sanda fiica mea si Timur, nepoțelul (revelion, 2017), a doua – eu micuță în brațele lor


4 comentarii

Chișinăul citește – Claudia Partole, Vasile Romanciuc, C. Cheianu. Descoperă Biblia. La BM B.P.Hasdeu.


Cărțile autorilor: „Fraierul”, de Claudia Partole, (categoria tineri);) „Toate întâmplările se prefac în cuvinte”, Vasile Romanciuc (categoria copii) și „Hotel California”, de Constantin Cheianu (categoria adulți – au fost selectate în cadrul celei de-a XIX-a ediţii a Programului de lectură „Chişinăul citeşte”2022. Programul de lectură „Chișinăul citește” Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu”, este unul din cele mai îndrăgite și longevive programe culturale de nivel municipal, ce promovează lectura și susține cunoașterea literaturii române contemporane din Republica Moldova. Programul este de implicare educațională și culturală a tuturor cititorilor.

  • „Fraierul”, de Claudia Partole (categoria tineri)
    M-am născut! Mama m-a adus pe lume. M-a ajutat să cresc, dar, după ce am căzut rău de tot, să renasc ar fi miracol…” /p.61/
  • O carte de atitudine pentru adolescenți, părinți, profesori, diriginți, cadrelor didactice în procesul educațional, dar și pentru dezvoltare personală. Experienţa personajelor îi va ajuta să-şi clarifice multe întrebări de relație și comunicare, să devină mai buni şi mai toleranţi cu oamenii. Cei maturi vor avea în această carte un bogat material didactic expresiv şi convingător. Părinţii reprezintă primul model social de influenţare a copiilor şi că aceştia contribuie la formarea concepţiei despre viaţă, a modelului de comportare şi de relaţionare a copiilor.
    „Îl auzeam pe tata vorbind de unul singur. El, care se amuza, nu foarte de mult, pe seama unui vecin dus cu pluta, care mergea pe stradă certându-se cu sine. Acum, ținea capul în pumni, frământându-se și încercând să-l convingă pe un cineva nevăzut că nu are dreptate. Vorbea încet, cu glas îndoielnic, dar revoltat la culme: – Nu poate fi! Nu putea fi Nicu al meu la volanul mașinii tale! N-avea cum… Întâi de toate, nu știe să șofeze! Deși nu pot ști ce-a fost în capul lui… Copiii ăștea! / „Ai dreptate! Nu eram eu!” îi strigam, dar nu mă auzea, continua să-i vorbească acelui nimănui. Ascultam, asistând ca un inculpat la propriu-i proces, dar neavând dreptul la cuvânt.”(p.64)
    Fraierul”, un volum important pentru a înțelege copiii voștri, dar și pentru dezvoltarea armonioasă a personalităţii copilului, şi pentru crearea unei relaţii adecvate şi a unei comunicări eficiente între părinte şi copil. Ca orice altă relaţie, relaţia părinte-copil este una complexă, care începe să se construiască încă din primele zile de viaţă ale copilului şi care impune foarte multe condiţii- răbdare, dăruie, înţelegere, atenţie, dragoste, comunicare… Această relaţie se bazează atât pe comunicarea verbală, cât şi pe cea nonverbală – gesturi, mimică, ton al vocii, postură care să întărească cele comunicate verbal de părinte. Toate, ce includ un cuvânt Atitudinea – veți citi în această carte.
    În „Fraierul” personajul principal, un adolescent se așază confortabil ca într-o lume a propriilor alegeri și hotărâri. In orizontul și-n limitele acestei lumi, protagonistul cărții își caută chemarea. Se distanțează de ceilalți. Renunță la tutelă în favoarea libertății sale jinduite. Acum, sentimentul de atașament e valabil doar pentru justificarea senzației sale de libertate și de plutire. Pune în iluzie lumea marilor sale ambiții. Cedează închipuirilor fără temei și ia fantasma vârstei ca pe cea mai frumoasă realitate a tuturor posibilităților omenești. Doar că atunci când își descoperă sentimentul încăpățânării de a fi adult cu orice preț, înțelege o altă realitate, care nu este numai năzuința îndârjirii sale, e chiar viața lui, existența însăși. Stimați colegi, recomand cartea profesorilor de română, diriginților, cadrelor didactice care realizează procesul educațional al dezvoltării personale, tuturor celor interesați de integrarea experiențelor de lectură în contexte școlare și de viață.
    Aveam motive să mă înfurii: toți se săturaseră de mine! „Nimeni nu are nevoie de prezența mea! Îi văd, îi simt, cum se prefac, își ascund adevăratul chip. Eu fiindu-le un fel de cerșetor de sentimente! La ce bun o asemenea viață?”… De odată auzii, adânc în capul meu, glasul bunicii Iulia:„Numai acei cărora nu le pasă de oamenii dragi, își vând sufletul satanei – se sinucid! Viața e un dar…”
    Modelele educaţionale aplicate de părinţi în relaţiile cu copii pot avea influenţe negative asupra dezvoltării personalităţii acestora. Din acest motiv este important ca părinţii să găsească un echilibru în ceea ce priveşte organizarea şi controlul copilului şi cerinţele pe care le au de la aceştia. Volumul va ajuta părinții să înțeleagă și să găsească acest echilibru, iar adolescenții vor merge în întâmpinare pentru a evita comunicarea negativă, desigur, pentru ambele părți, desigur, dacă sunt oamenii înțelepți. – „Pentru prima dată am râs cu poftă. De mine am râs… Citisem undeva despre efectul benefic al râsului. Se zice că: 1. Este cel mai bun remediu împotriva stresului. 2. Ajută la arderea caloriilor. 3. Contribuie la întărirea relațiilor dintre oameni. 4. Ajută la oxigenarea tuturor țesuturilor din corp. 5. Are efecte afrodisiace… Râsul meu a fost triumfător.”(Fraierul, p.187)
    „Cuvintele tatălui, ca un bisturiu, îmi tatuau obrazul. Cred că ma îmbujorasem de rușine?! Mă simțeam ca un intrus. Aș fi vrut, încă nu eram în stare să-l cuprind de umeri și să-i cer iertare. „Ai meritat un fiu mai bun!” Dar nu mă auzea. Zadarnic depuneam efort să strig:„Nu eu sunt de vină! Doar am încercat să întorc volanul…”
    „Timpul trece peste mine, ca apa peste pietre. Se preling clipele, orele, zilele… Trec! Fără să le pese lor de mine, iar mie de ele. Nu mă interesează absolut nimic! Trăiesc profund, mai mult în durere sufletească și nesiguranță, contopindu-mă plongând întruna la adâncime, fără să-mi doresc să ies. Timpul, deși curgător, pare împiedicat de neputința mea. Voiesc, dar și nu… să dispar. O stare imposibil să-mi fi imaginat când era bine, sănătos. Acum sunt înlănțuit de o tristețe sfâșietoare.”
    Claudia Partole este membră a Uniunii Scriitorilor din Moldova (1993), a Uniunii Scriitorilor din România (2000) și a Uniunii Jurnaliștilor din Republica Moldova. S-a născut la 14 iunie 1955 în s. Cotova, raionul Drochia. În 1977 a absolvit secția ziaristică a Facultății de Filologie de la Universitatea de Stat din Moldova. După absolvire, lucrează redactor la Editura „Cartea moldovenească”, apoi colaborator la ziarul „Învățământul public” (actualmente „Făclia”), colaborator literar la revista „Alunelul” şi redactor-șef la revista „Festina lente” a Școlii de Limbi Moderne și Management, unde a fost și profesoară de etică și estetică. De-a lungul anilor, semnează versuri, eseuri, proză și dramaturgie atât pentru copii, cât şi pentru maturi. Debutează editorial în 1982 cu cartea pentru cei mici „Mahalaua veselă”. Activează la Radio și Televiziune, dar și în presa scrisă.
    Din prefață: „Deseori mă gândesc că, până acum, trăiesc pe contul Copilăriei şi Adolescenţei. De fapt, răspund mesajelor primite de la ele. Şi mă simt obligată să le plătesc tribut prin cărţile pe care le scriu. Dar o fac nu din simplă datorie, ci din mare drag şi dor… Cartea „Fraierul” o consacru Adolescenţei! Totodată, îi mulţumesc unui tânăr – Dragoş Eşanu din satul Bujor, Hânceşti, pentru provocare. Mi-a zis la o întâlnire: „Cartea „Rebela” e pentru fete, dar şi băieţii au frământările lor…” E foarte important ca cineva să-ţi dea un imbold, să te inspire.
    ” Claudia Partole
  • ––––––––
  • Toate întâmplările se prefac în cuvinte”, Vasile Romanciuc (categoria: Copii)
  • Copiii pot învăța poezii de mici, ei pot învăța orice, dacă ai atitudinea corectă, dacă îi trezești curiozitatea și-i menții interesul constant, rezultatele vor fi topitoare. Pentru a facilita aceste momente, pentru a capta atenția copilului, scriitorul Romanciuc devine foarte creativ. Prin poeziile sale autorul ne oferă mici instrumente pentru o abordare ușoară, interesantă pentru copil și care desigur va da rezultate bune în educația lui…
    În paginile scriitorului Romanciuc veți citi poezii, care sper ulterior să devină o lectură obligatorie pentru copii! O lectură cu voce tare pentru copilașii care încă nu au deprins citirea versurilor, ce înseamnă prima apropiere a celor mici de lectură, de ritmuri și rime, de minunea poeziei care ne înfrumusețează viața. Cel mai virtuos mânuitor de cuvinte, autorul joacă cu verbele impunând substantivele sau adjectivele – să între în memoria copilului înainte de le studia la lecțiile de bază, printr-o doză de umor și întelepciune creând imaginații bogate de aventură și bucurie în lumea poeziei, totodată cultivând dragostea de neam, casă părintească, natură și pace.

    Mama, blând, mă ceartă iar: /-Tot vorbești la celular?/Îi răspund, zâmbind amabil:/-Mai vorbesc, dar… la portabil./-Bine, puiu”… Ești gentil…/Azi, rămâi fără mobil.” („În glumă și în serios”, p.51)
    Ce bună ești, Cenușăreasa, ești/Lumina dulce-a vechilor povești…/Ne poartă-n lumi de vis și de noroc/Trăsura ta cu șase cai de foc…/Te căutăm, cu prințul, după bal – /Știm că e-al tău condurul de cristal…/Noi te iubim! Cu drag, le mulțumim?Domnului Charles Perrault, Fraților Grimm…”(p.94)
    Vino pe ospețe, vară,/N-ai mai fost de astă-vară!/Zici că ai sandale noi?/Vin”să le vedem și noi! / Știi cireșul de la poartă?-/Cerceluși pe ramuri poartă!/Unul ție, unul mie -/Vom culege câte-o mie”/ În ogradă avem pui,/ Dacă vrei, în palmă pui!/Cer mâncare, apă cer,/Beau un strop – se uită-n cer… / Florile din straturi, vii,/ Te așteaptă ca să vii./Vin”la ele să te uiți,/De te uiți – nu le mai uiți. / Vino pe ospețe, vară,/N-ai mai fost de astă-vară!” („Scrisoare verișoarei”, p.39)
    Cartea este o minune –/Ca-n preasfânta rugăciune,/Ea, din mic, te face mare/Și, din slab, te face tare,/Ești bolnav – te-nzdrăvenește,/Ești sărac-te-mbogățește…/Nu ești sigur, ține minte:/Cartea ți-e ca un părinte,/Ea și-e soră, ea ți-e frate-/Fără carte, nu se poate…/Orice literă e plină/De căldură și lumină./Vrei frumos și drept să crești,/Și puternic? Să citești!/Și-atunci, filele veline/Devin aripi pentru tine./Dacă ai aripi de carte,/Zbori mai sus, vezi mai departe…”
    O antologie de versuri pentru copii, întrunite în câteva capitole: Doi iezi, Poveşti din Ţara ca nelumea, Poezii mici de crescut mare, Am un nume frumos şi O furnică în bibliotecă. Un volum numai bun pentru a petrece clipe de neuitat în compania copiilor dumneavoastră şi, în acelaşi timp, pentru a le insufla atât dragostea pentru carte, cât şi dorinţa de a învăţa lucruri noi. Tocmai pentru a facilita această latură educativă a cărţii, altfel cât se poate de ludică bibliotecarii noştri vin în ajutorul dumneavoastră – să vă ajute să ghidaţi copilul pe calea cunoaşterii, sporindu-i curiozitatea şi dorinţa de a învăţa.
    Volumul ”Toate anotimpurile se prefac în cuvinte” de Vasile Romanciuc este o antologie care trebuie pusă de către pedagogi alături de manuale.” Iulian Filip
    Vasile Romanciuc, un poet solar (poet-grădinar, zice Mihai Cimpoi), dar fatalmente împovărat de tenebrele timpului, este un nume emblematic al generaţiei poetice „şaptezeciste” şi unul dintre cei mai reprezentativi poeţi moderni ai literaturii române din Basarabia.” Ion Hadârcă
    Vasile Romanciuc e actorul care, trăind în lumea miraculoasă a copilăriei, trage pe simțuri această neprețuită cămașă (a copilăriei) ca să devină poet”. Arcadie Suceveanu
    Vasile Romanciuc este deţinătorul mai multor premii: Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, Premiul Național al Republicii Moldova, Premiul Nichita Stănescu, Diploma de Onoare a Consiliului Internațional al Cărții pentru Copii și Tineret – IBBY (Basel, Elveția,), Premiul Otilia Cazimir al Salonului de Carte Românească (Iași), Marele Premiu Ion Creangă al Salonului Internațional de Carte pentru Copii (Chișinău). A fost decorat cu Medalia „Mihai Eminescu”, Ordinul de Onoare al Republicii Moldova, Ordinul Republicii, Ordinul „Meritul Cultural” – în grad de Ofițer, categoria A „Literatură” (România).
    S-a născut pe 17 decembrie 1947 în satul Bădragii noi, Edineț. Poet, membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova (1976) și al Uniunii scriitorilor din România (1994) dar şi al PEN-Centrului Internațional. După absolvirea Școlii medie nr. 2 din Edineț (1966), își continuă studiile la Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Filologie, Secția Ziaristică (1966-1972). După absolvire, este redactor la postul de radio „Luceafărul” (redacția emisiunii pentru tineret), consultant la Uniunea Scriitorilor (secția literatură pentru copii), redactor la editurile „Literatura artistică”, „Gheorghe Asachi”, „Museum” (1972-1997). În prezent, este șef de redacție la Editura „Prut Internațional”. Debutează editorial în 1974 cu volumul de versuri genealogie, după care urmează: Citirea proverbelor (1979), Din tată-n fiu (1984), Ce am pe suflet (1988), Note de provincial (1991), Un timp fără nume (1996), Îndoiala de sine (1997), Marele pustiu invizibil (2000)etc.
    Să vă bucurați pe deplin, alături de cei mici, de puritatea și armonia acestor simple și luminoase poezii!
  • Hotel California”, de Constantin Cheianu (categoria adulți)

                                           „Adu-ți aminte, Doamne, că viața mea este o suflare…”

Istoriile lui Cheianu reprezintă o satiră la adresa societății, cu tendințe moralizatoare, e și firesc. Impactul narațiunii și felul ei sunt neobișnuite pentru o lectură normală. Naratorul se adresează într-un dialog continuu cu cititorul, explicându-și totodată intențiile creatoare. Evident că autorul nu se poate împăca cu ideea că sistemul birocratic al vremii noastre este atât de înrădăcinat în sufletul societății, încât orice încercare de trezire ar fi sortită eșecului…„Era un fel de „salut” de la fosta Uniune Sovietică, unde nouăzeci la sută dintre așa-zișii scriitori ajungeau la casele de creație împrăștiate prin tot imperiul nu aveau alt merit decât acela de a fi buni la fabricat maculatură realist-socialistă… Mediocritatea se adaptează foarte bine și în societatea liberă, conchise decepționat Catarama.”(p.9)

Ce-ți poate trece prin minte când auzi sau citești numele acestui volum? „Eagles”, cu albumul său celebru din 1976? Melodia s-ar potrivi numai bine poveștilor înșirate de Cheianu. Înainte să citim cartea, pare că e scriere de o greutate majoră. De fapt, chiar este, și după lectură.Mai avea oare după asta vreo garanție că nu va recidiva, că nu se va înșela tot atât de ușor în privința a ceea ce va mai scrie?! Decât să mai treacă printr-o experiență atât de parșivă, mai bine să se ocupe de altceva, să-și descopere adevărata vocație cât încă mai este tânăr.” (p.19)

Am dansat și noi pentru prima dată „rock-n roll”. Adevărul este că nimeni nu avea habar de „rock-n roll...”. O carte cu povești triste soldate cu eșec, despre criza oamenilor de creație, perenitatea și mediocritatea în literatură, despre stereotipuri de gen și sexism din perioada moldovenească postsovietică, despre inocența tulburătoare a sufletelor, despre… conflicte interioare. Abia în compania francezilor Alina și colegii ei au realizat cât sunt de crispați și de atenți la ce spun, la impresia pe care o produc, la felul cum se îmbracă. Vizitatorilor din Europa le era în cot de toate acestea, ai fi zis. Contaminați de acest spirit al lor, elevii moldoveni izbuteau la finalul celor două săptămâni de ședere să le imite jemanfișismul și dezinvoltura, numai că, odată francezii plecați, toată spoiala occidentală se topea în câteva zile ca zăpada în martie.”(p.54)

 Proză scurtă cu istorii distincte, ce descrie viața a trei personaje, cu visuri, aspirații și dorințe neîmplinite. Trei istorii complet diferite (Catarama, Alina și Merișor). Aparent nu-i leagă nimic, nu se întrezărește nicio similitudine, dar la o analiză minuțioasă se observă o linie fină: nereușită într-un anumit punct al vieții. Pesimist și trist. „Când ceea ce găseai tu coincidea cu cifra înscrisă la sfârșit, bucuria era imensă. Puneai atâta pasiune în toate astea, încât părea să nu existe nimic mai plăcut pe lume decât lucrul la o ecuație. La fel și moartea. Era un rezultat știut de dinainte și bucuria de a parcurge drumul vieții te făcea să uiți de ea. Spre deosebire de algebră însă, aici nimeni nu mai dorește să ajungă niciodată la rezultat. Ceva mai presus de voință ta te împinge cu o forță ascunsă și brutală spre el. moartea, un lucru prin care trebuie să treacă toți oamenii…”(p/124)

Hotel California” este o carte cu trei istorii scurte, diferite, ce descriu povestea de viață a trei personaje. Acestea, la prima vedere, nu au nimic în comun, dar la o analiză mult mai detaliată, observăm o linie asemănătoare – nereușită într-o anumită etapă a vieții sau într-un anumit plan al acesteia”. Felicia Istratii

O carte potrivită pentru cei care iubesc proza scurtă, proza de analiză și anume analiza personajului, pentru că veți găsi trei istorii complet diferite (Catarama, Alina și Merișor), cu realități și trăiri diferite, la etape diferite ale vieții … chiar căutam un fir comun între ele și nu știu care ar fi? (disonanța față de propriile trăiri, reflecții asupra stării lor?) chiar dacă nu am reușit să aflu firul comun am citit cu mare interes toate trei istorii și cred că fiecare în parte ar merita nuvela proprie, atât de mult m-am atasat de ei și aș fi vrut sa aflu mai multe despre destinele lor...” Cristina Pascari

Mirarea perpetuă a personajului narator este interesantă în sine, pentru că este «pură», nedeliberată… (…) Stuporile succesive ale eroului dau un puternic fond de autenticitate povestirii. De fapt, capacitatea de a se mira, de a nu ceda comodităţii convenţiilor sociale, care transformă prea curând stratul fertil al percepţiei copilului într-un teren bătătorit de reguli prestabilite, îl însingurează pe protagonist în mijlocul colegilor săi, conferă felului său de a fi datele unei filozofii in nuce.(…) Ultima mirare a protagonistului este legată de moarte, de care Merişor se apropie firesc, ca de un prag după care nu mai urmează nimic. Moartea e un fel de ecuaţie cu rezultatul ştiut dinainte. Senzaţia sfârşitului transpare in rânduri tulburătoare, ca atunci când realizezi că tot ce-ai învăţat în şcoală nu-ţi mai este de nici un folos…” Vitalie Ciobanu

Constantin CHEIANU (născut în 1959, în s. Trușeni, Strășeni), dramaturg, prozator, publicist. După absolvirea Facultăţii de Litere a Universităţii de Stat din Chișinău (1982), devine redactor la hebdomadarul „Literatura și arta”, unde debutează cu nuvela Rouă tânără. Cofondator, împreună cu regizorul Alexandru Vasilache, al Teatrului de Buzunar (1993), pe scena căruia este montată dramatizarea sa după romanul lui Gabriel García Márquez Un veac de singurătate. Prima piesă originală a autorului, Plasatoarele, este premiată de Ministerul Culturii din Republica Moldova și montată la Teatrul „Eugène Ionesco” (regia Alexandru Cozub), spectacolul cucerind Marele Premiu al Festivalului Naţional de Dramaturgie (1998). În același an, este distins cu Premiul pentru Dramaturgie al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova pentru volumul Luministul (Editura Arc, 1997), iar în 1999 apare, la Editura Cartier, prima parte – Totul despre mine! (Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova) – a ceea ce avea să devină, zece ani mai târziu, dilogia autobiografică Sex & Perestroika. Volumul a stat la baza unui spectacol cu același nume, montat în anul 2014 de Luminița Țîcu la Teatrul-Laborator „Foosbook”. Între 1999 și 2017, unsprezece piese ale autorului sunt montate pe scene din România, Republica Moldova și Ucraina. Spectacolul Luna la Monkberry (Golanii revoluţiei moldave), în regia lui Alexandru Grecu, este distins cu Marele Premiu al Festivalului Naţional de Dramaturgie organizat de Teatrul „Satiricus” (2008). În anul 2018, apare romanul său Ultima amantă a lui Cioran. Din anul 2010 până în prezent realizează două emisiuni de satiră politică: Ora de ras și Mai pe scurt la postul JTV. Hotel California (proză scurtă), de Constantin Cheianu (Rotonda)

  • Descoperă Biblia / Povestiri din Cuvântul lui Dumnezeu pentru cei mici (și nu numai)

Biblia nu este introdusă în proiect. Dar, am decis că ar fi un lucru important pentru cititorii noștri. Recent, diaspora din Germania a făcut o donație frumoasă de cărți creștine „Descoperă Biblia” cu povestiri din Cuvântul lui Dumnezeu pentru cei mici (și nu numai). Cartea prezintă o selecție atentă din cele mai cunoscute povestiri creștine – 240 din Vechiul si 125 din Noul Testament, transpuse într-un limbaj simplu, adaptat la înțelegerea celor mici. Tradusă în 11 limbi, cu 832 de pagini, 365 de ilustrații color, 7 hărți geografice! Include si rugăciuni cunoscute pentru copii, – un colorit sfânt care va face deliciul micilor cititori. 365 de zile comunicând cu Dumnezeu. Cele 240 povestiri interesante din VT ne relatează despre creația lumii, despre neascultarea primilor oameni, despre viața patriarhilor. Ele ne prezintă căile minunate ale lui Dumnezeu cu poporul Israel. Cele 125 de povestiri din NT ne relatează despre venirea lui Isus Hristos pe pământ, despre moartea Lui pentru păcatele noastre și despre planul lui Dumnezeu cu Biserica Sa. Pentru a însuși mai bine adevărurile biblice, la sfârșitul fiecărei povestiri ni se propun câteva întrebări pentru reflecții.

Toată puterea Mi-a fost dată în cer și pe pământ. Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Și învățați-i să păzeasc tot ce v-am poruncit. Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin. / Porunca misionară a lui Isus Hristos: Matei 28.18-20/

     O minunată capodoperă biblică în ajunul sărbătorilor de iarnă!

        Cărțile promovate vă aşteaptă pe rafturile Bibliotecii Municipale B.P.Hasdeu, Chișinău!
Recenzii de Svetlana Vizitiu, Impresii din viață și cărți, blog


Un comentariu

Anatolie Cărbune: Funcția e trecătoare, omenia-i veșnică


                                     „Dacă vrei să fii pomenit de bine, fii Om până la eternitate.”   

Literatura unor scriitori cu timpul se pare că va deveni uitată, dar uneori chiar scriitorii care au fost foarte citiți, comentați și recitați întră într-un colț aparte care reînnoiește amintirea. Totul e în funcție de ideologia și gustul epocii. Cel mai bun agent literar al unui scriitor este el însuşi, pentru care realitatea, este inseparabilă de opera sa. Stilul scriitorului Anatolie Cărbune este obiectiv, violent, pătrunzător, cu provocare, în același timp, își aranjează metodic ideile, gândurile, opiniile, meditațiile. Abordează subiecte și teme care nu sunt neapărat confortabile cititorului, dar o face printr-o sumă de fraze pe care am putea foarte bine să ni le gravăm în spirit și în inimi. „Viața nu e ban și nici avere,/Nu e funcție și nici putere,/Viața este-un dar pe care omul/Nicicând nu-nțelege că și pomul/Cât de rezistent nu ar fi cade,/Veșnicia e doar în balade!”(din „Dumnezeu așa a vrut să fie”) -Te supune unui test emoțional și te îndeamnă să privești lumea cu alți ochi. Are un drum lung realizat până în prezent, dar pașii au fost făcuți, și, în continuare, pășește într-o dinamică pozitivă.

Până a o face pe șeful încearcă să îți arăți calitățile omenești. Șefi sunt mulți, OAMENI mai puțini.” – O conștientizare a unei voci puternice, care are ceva de comunicat, și nu ezită să abordeze subiecte incomode, este una din sensurile prezente ale lui în viața literară și pe rețele sociale.

   Lucrează la volume care sunt pe cale de apariție, își găsește timp să comunice și să discute cu oamenii online. În noiembrie 2008 a apărut prima carte de autor „Culegere de poezii politice „Acasă”. În 2015 – autor de text în volumul de poezii „80 de poeme”, Curând va apărea o antologie „Îmbrățișări stelare”, în care autorul va avea cinci pagini. La fel, în 2022 – volumul „Drumul trădărilor sau povestea vieții mele” / proză/.

Drumul spre mine/Drumul spre casă/E drumul spre mine, Nu este farsă,/E drumul spre bine!/E unicul drum/Ce duce și vine,/E unicul drum/Ce duce spre mine!/Drumul spre casă /E cel mai din toate,/Drumul spre casă/Din drum nu te-abate!” – Tema călătoriei spre sine, în dubla ei semnificație, ca modalitate de cunoaștere spirituală și, respectiv, de evadare din „unicul drum“ al realității obiective, vehementul protest împotriva iraționalului activism prometeic al omenirii, revoltele de ordin metafizic, mustrarea de cuget provocată de semnarea pactului cu diavolul („Diavolul nu politic, ci dracul în adevăratul sens al cuvântului. Dracul e printre noi, în noi, și își face treaba bine, din care cauză și am ajuns unde am ajuns...”), descrierea tărâmului („Situat în calea drumului spre Izvoare…”) și a lumii floreștene văzută ca topos sumbru sau, dimpotrivă, ca spațiu paradisiac (vezi, din textul mai jos) au drept fundal un alt mod de a gândi rosturile actului poetic, opus celui actual, iar confecționarea unor replici creative la poezia sa, realizate prin revizuire, fie și una parodică a societății, întârzie. „I-am ajutat pe mulți,/Și oameni i-am făcut,/Dar au ajuns inculți,/Sau, zis, uman rebut./Firește că nu toți,/Unii parlamentari,/Alții escroci și hoți,/O parte „demnitari”./Regret, dar asta e,/I-am ajutat, cândva./Azi mă întreb, de ce?/Cu sănătatea mea!/Așa suntem noi cei/Ce ne dăm folosiți,/Ridicăm derbedei /Ca să fim umiliți!”. Clasic prin rigoarea formală a discursului poetic și prin limpezimea mesajului și modern, prin libertatea romantică a imaginației, scriitorul Anatol Cărbune impresionează fiind citit și comentat… „/Nimic nu-i a omului,/Tot e-n mâna Domnului,/Pământul și Soarele,/Cerul, Luna, stelele./Nimic nu-i a omului,/Și fauna, și flora,/Tot e-n mână Domnului,/Și briza, și-aurora!/Nimic nu-i a omului,/Tot e-n mâna Domnului! /2022/

Prin paradigme adunate în rânduri concise, scriitorul Anatolie Cărbune pare să ne poarte prin trăirile propriului destin de 70 de ani, un loc în care durerea se distilează cu resemnare, patriotismul cu curățenie, iar amintirea cu penitența:

Au trecut mulţi ani, dar şi astăzi îmi văd satul meu natal aşa cum era în anii cincizeci. Mic, că şi acum nu este mare, dar atunci casele erau în marea majoritate în vale de la şosea. Situat în calea drumului spre Izvoare /cândva r-nul Florești/, judeţul Soroca, primul sat, cu o lutărie la intrare din partea dreaptă a şoselei, destul de mare pe timpul cela, care servea ca principalul material de construcţie, aşezat pe malul râului „Căinarca”, un  râu nu prea mare, dar şesul care se întindea de o parte şi de alta, cu dealul de la Trifăneşti, cariera de nisip, dar se scotea şi piatră, şi stufăria de pe mal de la marginea satului, îl făcea cu adevărat destul de pitoresc. Şoseaua din centrul satului era cel mai bun drum, dar şi el plin de gropi, iar în vale, dinspre satul Ivanovca, peste râpă, era o groapă mare, care se întindea până aproape de punctul medical, că aşa îi ziceau toţi, care după ploi se umplea cu apă şi nu puteai să treci decât pe o cărare îngustă de tot, de sub gardul de piatră care se întindea dea lungul a două gospodării. Noi, şarlatanii de copii, permanent mergeam pe gard, fiind ocărâţi de gospodari că-l dărâmăm.  În partea de sus a satului se afla şcoala, nu prea mare, lângă ea o biserică din lemn, iar alături pereţii noii biserici începută până la război şi neterminată. Nu peste mulţi ani biserica din lemn fusese demolată, fiind într-una din nopţi furat tot din ea, găsind a doua zi dimineaţă doar o opalcă cu mâncare pentru cai, rămasă sub pereţii bisericii, ce însemna că toate lucrurile fusese transportate cu căruţa,  iar în cea din piatră, făcuse depozit. Mare zarvă fusese a doua zi când venisem la şcoală, plângea lumea, îşi făceau cruce bătrânii şi se rugau la pereţii rămaşi, dar nimănui nu-i păsa, era clar că fusese bine organizat de activiştii comunişti împreună cu discipolii lor comsomolişti. Credeau că în aşa mod vor distanţa enoriaşii de la credinţă, dar cei care aveau în suflet adevărata credinţă nu se dăduse bătuţi şi mergeau să se roage la biserica din Căinarii Vechi, sat situat la o distanţă nu prea mare de Sevirova. Case vechi, mici, doar pe alocuri se mai vedea câte o casă mai măricică, a foştilor gospodari de până la 1940 sau ale unor demnitari deja sovietici, care din nimic devenise capi de sat şi colhoz. Cum spunea bunelul de pe mamă:

– Azi golanii şi nimicurile au ajuns „nacialnici” (şefi). Dar aşa le spunea el în bătaie de joc.

În centrul satului era un club mic, dar pentru vremurile celea destul de încăpător, într-o aripă a lui era biblioteca sătească, în care oricând găseai cărţi despre eroii revoluţiei şi marelui război pentru apărarea patriei (sovietice). Bibliotecară era Irina Petrovna, aşa îi ziceam, cu cerinţe foarte înalte faţă de cititori. Dacă luai o carte de la bibliotecă, te duceai, o povesteai şi numai după aceea primeai alta în schimb. La club lumea se aduna nu atât de des, doar când se difuzau filme indiene, sala era arhiplină, în rest, flăcăii şi fetele mari se adunau mai mult de sărbători, că mulţi organizau şezători (serate) pe la casele lor. La sărbători şi noi ştrengarii de copii alergam fără rost în jurul clubului, că înăuntru nu ne primeau. Era începutul anilor cincizeci când m-am născut, într-o dimineaţă de marţi, la 25 decembrie 1951, dar m-au scris părinţii în actele de identitate la 01 ianuarie 1952, motivând că aveau frică să nu fiu luat prea timpuriu în armată. De atâta chin şi amar cât îndurase sărmanii, ba cu ruşii, ba cu ţara-mamă, România, se temeau şi de umbra lor, de aceea făceau totul ca să-şi apere odraslele. Mai cu seamă în primii ani de după război când peste ei dăduse şi foamea impusă de regimul comunist şi sărmanii oameni erau bucuroşi să ajungă la ziua de mâine. Cu atât mai mult că erau timpuri grele  staliniste, legate de deportări şi persecutări a celor care nu acceptau sau erau împotriva regimului comunist, de constituirea colhozurilor. De rând cu toţi ceilalţi săteni greu o începuseră şi părinţii mei. Tata, tânăr ostaş sovietic, născut după revoluţia din octombrie, adică după unirea Basarabiei cu Patria-mamă, România, la 07 ianuarie 1923, dar de fapt tot timpul spunea că s-a născut de crăciun, dar atunci crăciunul se sărbătorea pe 25 decembrie, adică reieşea că eu m-am născut într-o zi cu el, venind de la război în 1946  cu trenul, coborând la staţia din or. Mărculeşti, având careva merinde primite de la unitatea militară, le împrăştia celor care cerşeau, neştiind ce îl aşteptă acasă. Dar acasă era mare sărăcie şi foame. De rând cu alţi săteni şi părinţii lui cu fraţii mai mici îndurau foame. Din firea lui era liniştit, dar cu caracter. Îmi povestea cum nu vroia să plece în armata sovietică. De două ori fugise şi doar a treia oară fiind prins, ţinut vreo două luni închis, fusese luat şi dus la război. Erau îngrijoraţi şi părinţii lui, adică buneii, că deja aveau un fecior, mai marele, Victor, pierdut fără veste pe front şi nu vroiau să-şi mai piardă unul. Mare le fusese bucuria, când îl văzuseră viu şi nevătămat, dar îndeosebi se bucuraseră fraţii mai mici, care vedeau în el salvarea. Aşa şi fusese.” /A. Cărbune „Regimul comunist sau premisele dispariției imperiului”/

                                  Expresii, citate de Anatolie Cărbune:

  • Familia este o zidărie rezistența căreia depinde de rezistența lutului care o ține, cu cât mai închegat este lutul, cu atât mai rezistentă este zidăria. (Firește lutul suntem noi, membrii familiei.)”
  • Funcția e trecătoare, omenia-i veșnică
  • Diferența dintre frumosul exterior și interior, în majoritatea cazurilor, e ca distanța de la cer la Pământ, exteriorul e cicea, iar interiorul e ducă-se pe pustii, adică e cuibărit diavolul în sufletele multora. Diavolul nu politic, ci dracul în adevăratul sens al cuvântului. Dracul e printre noi, în noi, și își face treaba bine, din care cauză și am ajuns unde am ajuns. Ar fi bine să ne îngrijim de sufletele noastre, de interior că prea multă atenție atragem exteriorului, iar interiorul îl lăsăm în voia Satanei.”
  • Dacă vrei să fii om bun, omule, nu fi nebun!”
  • Fericirea nu constă în bani și nici în funcții, fericirea omului constă în liniștea sufletească, libertatea de a gândi și face ceea ce îi provoacă satisfacție.”
  • Schimbând hoți pe hoți or netoți pe netoți nu poți schimba situația, ea poate fi schimbată doar prin reunirea neamului românesc
  • Pe parcurs a 30 de ani am ridicat o mulțime de idioți în funcții ca să rămânem tot la poziția inițială, poate și mai rău!”

                                      Versuri de autor A. Cărbune:

„Viața nu e ca la carte Bătrânețea este-o haină /Nu-ntr-atât de grea,/Ba chiar aș zice că-i faină /Dacă ea te vrea./Unii, nostalgici, cu jele,/Zic inadecvat:/- Bătrânețea-i haine grele!/Nu-i adevărat!/Eu, în prag de bătrânețe,/Sunt înaripat,/Nu e ca în tinerețe,/Dar e minunat!/Mulți ar vrea și-n greu s-ajungă,/Dar s-ajungă, zic,/Fără foc și bani în pungă,/Dar s-ajungă, zic!/Greu este, dar e și bine/Că suntem, zic, vii!/Mâine nu știi, om bun, cine/Va ajunge, știi!/Viața nu e ca la carte,/Nu-i poveste, știi,/Orice om cu a lui parte,/Sunt zori și chindii!”

     „A căzut frunza de nuc/Și-așteptăm să dea în floare,/Nu se-aude cânt de cuc,/Nici cocori nu-s în cuibare. /Codrii dorm în somnul lor,/Trece toamna, încă una,/Sus se schimbă nor cu nor,/Altu-i Soarele și Luna./Trece toamna, nu-s cocori,/Rândunelele-s plecate,/Mai târziu noi dăm în zori,/Sub amiază-i înserate. /Zi de zi de neînvins

Iarna loc cu sila-și face,/La pământ, covor întins,/Toamna, ruginită, zace./Nu azi, mâine, alb covor/Iarna peste plai și-a-ntinde,/Și din cer, din orice nor,/Altă iarnă s-a desprinde!

      „Nu bate în frate, frate! Din adâncuri depărtate,/De când, frate, erai frate,/De pe când strămoșii noștri/Nu erau ca și noi monștri,/Erau frate lângă frate/Și luptau pentru dreptate./Din adâncuri depărtate,/De pe vremea lui Socrate,/De pe când omul chiar dacă/Mai slăbuț era la moacă,/Știa că fratele-i frate/Și lupta pentru dreptate./Din adâncuri depărtate/Omu-a fost cu demnitate,/Nu ca azi, frate-meu, frate,/Frate pe frate îl bate,/Lumea s-a schimbat și tare,/Azi omul valoare n-are!/Frate, frate, rog, nu bate,/Nu bate în frate, frate,/Suntem ramuri pe-o tulpină,/Venim dintr-o rădăcină!„

       „Omule, păgân nu fi!/Nu pune accent pe vreri,/Va trece și asta zi/Cum a trecut cea de ieri,/Fii om bun căci nu poți ști /De mâine vei spune „ieri”/Căci nu știi dacă vei fi!/Omule, azi, cât trăiești,/Fii om bun și nu călău,/Astăzi fii, cât, încă, ești,/Nu fi, omule, zic, rău!/Azi trăiește, omule,/Ai familie, copii…/Viața-i scurtă, omule,/Astăzi ești, mâine nu știi!”/2022

Referințe despre autor și opera lui A. Cărbune:

  • Anatolie Cărbune este epigramist care locuiește în Florești. Fost profesor de fizică şi matematică, acum pensionar, și fost candidat ca independent la Primăria din Florești. Unionist, participant la marșul până la Prut pe jos și, ca orice unionist, om demn, curat, dornic de dreptate. De aceea Anatolie Cărbune e și protestatar autentic față de jaful din R. Moldova și a fost prezent săptămâni de zile (și de nopți!) în corturile din Piața Marii Adunări Naționale” /George Simion/
  • Frumoase versuri, este drumul pe care îl parcurgem!” Livia Mihăescu
  • Frumoase versuri,Triste și puțin cam reci,Și nadejde-ai,primăvara,Soare pe poteci!..” Preguza Stepan
  • Pentru că, la fel ca Anatolie Cărbune, sunt mulți oameni buni, sufletiști, care pot fi motorul schimbării, vreau să răspund public demnului basarabean. Îl respect pe omul acesta și pe voi, restul, pentru că, până la urmă, înțelegeți. Ia uitați ce a scris, tot pe Facebook, acum două săptămâni:„A apărut o iniţiativă, din teritorii, să constituim un grup de iniţiativă în raion, în afara castelor politice, şi să pregătim o mare adunare a cetăţenilor în raionul Floreşti, să cerem socoteală moşierilor locali, de ce nu, să-i mai rărim că s-au plodit ca ciupercile după ploaie. S-o începem de jos în sus, că invers nu s-a reuşit. Poate e cazul să dăm start sezonului politic de la talpa ţării şi nu de prin palatele construite pe bani fura” /Timpul, 16 martie 2016/

Date biografice

     Născut în 1951 în s. Sevirova, raionul Florești. A absolvit Institutul Pedagogic „Taras Șevcenko” din or. Tiraspol, facultatea de fizică și matematică, 1974; Universitatea de Studii Politice și Economice Europene Constantin Stere, facultatea politologie și instruire juridică, 2007. A activat ca profesor de fizică și matematică în satele Izbiște și Ohrincea din raionul Criuleni, 1974-1976; organizator pe lucrul extrașcolar în ȘM din s. Prajila, raionul Florești, 1976-1980; instructor la Comitetul Executiv raional Florești, 1980-1982; șef adjunct la Direcția Învățământ Florești, 1982-1989; instructor la Comitetul Executiv raional Florești, 1989-1993; director al Școlii Medii nr.1 din or. Florești, 1993-2000; președinte al ONG /Cetatea Sorocii/, 2000-2010; vicepreședinte al raionului Florești, 2010-2012; pensionar.

   Anatol Cărbune. Născut la 25 decembrie 1951, dar scris în certificatul de naștere, de sovietici, 01 ianuarie 1952, în s. Sevirova, raionul Florești, într-o familie de ţărani cu șapte copii, patru frați și trei surori. În 1959 a păşit pragul şcolii din satul natal, pe care o absolvesc în anul 1967. /Autobiografie/

„Între anii 1967 şi 1969 continuu studiile la şcolile medii din s. Frumuşica şi or. Floreşti. În 1969 sunt înmatriculat la Institutul Pedagogic de Stat „Taras Şevcenko“ din Tiraspol, la facultatea fizică şi matematică, pe care o absolveesc în anul 1974. Din 1974 încep activitatea în calitate de profesor de fizică şi matematică la şcoala medie din s. Izbişte, raionul Criuleni. În 1976 revin la Floreşti, unde activeaz în diferite funcţii: director pentru lucrul educativ în şcoala medie din s. Prajila; maistru, apoi şef de depozit la întreprindere de construcţie; instructor la Executivul raional Floreşti; şef adjunct la Direcţia raională Învăţământ Floreşti; director al Școlii Medii nr. 1 Floreşti; şef al oficiului de consultanţă juridică în probleme funciare judeţul Soroca, 2010 vicepreședinte al raionului Florești. În 2007 absolvesc Universitatea de Studii Politice şi Economice Europene, devenind licenţiat în politologie, specializarea politologie şi instruire juridică.

Debutez politic din 1988, participând la toate manifestaţiile care au fost desfăşurate pe parcursul anilor. Din 1995 sunt membru al Partidului Renaşterii şi Concilierii, partid condus de primul Preşedinte al Republicii Moldova, Mircea Snegur.

În 2002, în urma fuzionării mai multor partide, inclusiv al partidului respectiv, devin membru al Partidului Liberal.

După fuzionarea din 2003, devin membru al Partidului „Alianţa Moldova Noastră“, din care, în 2005, pentru că mă aflam în opoziţie dură faţă de preşedintele partidului, sunt exclus, constituind cu o parte impunătoare a membrilor de partid, în frunte cu unul din vicepreședinți, Partidul Democraţiei Sociale. În 2007, în urma fuzionării Partidului Democraţiei Sociale cu Partidul Social Democrat, devin membru al Partidului Social Democrat. După coalizarea PSD-ului cu PCRM la 6 iunie 2008, în CM Chişinău, părăsesc acest partid.

Activitatea literară: Primele publicaţii mi-au apărut în 1980 în ziarul raional „Drapelul Roşu“, ulterior in „Timpul“. Din 2000 colaborez fructuos cu ziarul independent „Observatorul de Nord“. Îmi public de asemenea materialele în ziarele: „Luceafărul“, „Timpul“, „Ziarul de Gradă“ şi „Jurnal de Chişinău“.

În noiembrie 2008 apare prima carte „Culegere de poezii politice „Acasă”, o carte apărută cu scârț, fiind tras pe sfoară de directorul editurii.

În 2015 autor de text în volumul de poezii „80 de poeme”, editată de Cenaclul „Grigore Vieru”, Toronto, Canada.

2015 – jurnalul săptămânii, Europa Liberă.   

2016 – DIPLOMĂ DE EXCELENȚĂ, Japonia, concurs „POEZIE PATRIOTICĂ”.

2019 DIPLOMĂ – limba română 30 de ani în stânga Prutului, conferită de Academia Națiunii Române, președinte Valeriu Mocanu.

2020 – DIPLOMĂ OMUL ANULUI 2020, gala premiilor de excelență.

2022 – va apărea o ANTOLOGIE „ Îmbrățișări stelare” editată de către Cenaclul Internațional literar-artistic „STELE CĂZĂTOARE”, în care voi avea cinci pagini.”

Toamna vieții mele/Iată că și toamna,/Toamna vieții mele,/A venit și toamna, /Toamna vieții mele!/Simt ca iarna vine,/Îmi e tot mai rece,/Dar a fost și bine,/Și toamna va trece./Au rămas în urmă/Primăvara, vara, /Și rămân de turmă,/Și cobor eu scara./Treaptă după treaptă /Încet scara vieții /Eu cobor m-așteaptă /Anii bătrâneții. Iată că și toamna,/Toamna mea, firește,/Iată că și toamna…/Simt că se răcește! /2022, A. Cărbune/

Vizită la cardiolog

-Ce îți place să faci? Care lucru te abate de la gândurile bolii?

– Să scriu!

– Scrie, Dle, scrie cât mai mult, doar așa o să poți să treci peste dureri atăt trupești cât și sufletești.

Să vă spun sincer este o rețetă bună, deocamdată, dar și doza nu o măresc, încerc să o mențin constantă.” /Anatolie Cărbune, 2022, noiembrie/

Recenzie #Svetlana_Vizitiu_Impresii_blog

…E la un alt cot din cărarea vieții mele, dar nici pe departe la ultimul. În drum spre mine este și a doua carte.’#Pe_cararea_vietii_mele /A- Carbune/


6 comentarii

60 de ani. Vasile și Teodora Vizitiu împreună


Fiecare suflet de pe pământ are o poveste de-a lui, dar îți trebuie un gram de iubire ca s-o înțelegi. Este greu să explici ce simți când mor cei dragi, astfel, de parcă ar fi o chestiune de câteva clipe, de fapt așa și este, a fost omul și nu mai este. Este greu să pierzi picături de inimă, greu să privești cum ea se destramă. Șocant să realizezi că omul drag a decedat în fața ta! Și teribil de greu să știi că nu ai fost alături de cel drag în ultimile clipe ale vieții lui… E bine că suntem oameni și avem cea mai valoroasă și cea mai scumpă, cea mai dureroasă și usturătoare – amintirea noastră! Atâta timp cât amintirea trăiește, ei sunt mereu cu mine… Amintirea lor mă ajută să trăiesc…

Iar astăzi, 4 noiembrie 2022, părinții mei Vasile și Teodora Vizitiu, ar fi sărbătorit 60 de ani de cășnicie, în familie, cu prietenii și cei dragi, la o masă cu bucate, cântece și recitaluri, cu aplauze, un eveniment superb și atât de drag inimilor noastre…


Dragii mei, voi simți mereu dragostea voastră! Cât de multe de-ale noastre au plecat cu voi, și cât de multe de-ale voastre au rămas cu noi! -Tăticule, ți-ai trăit viața strălucitor și fără cusur, așa cum se putea pe vremurile conservatoare. Și în momentele dificile ai glumit, ne ridicai starea de spirit, ne lipseai de griji și-ți asumai întreagă responsabilitate pentru a ne simți noi, în siguranță. Privirea ta duioasă ne-a dat putere, iar mămica te susținea în toate. Ai fost cel mai bun tată, soț, prieten grozav! E greu să le descrii pe toate în cuvinte… – Mămica, tu ai fost cea mai grozavă mamă, și bunică pentru copiii mei care îți duc zilnic dorul. – Nu sunteți plecați… decât în rai la Domnul, și – rămâneți vii în inimile noastre.


Acolo, în ceruri locuiesc sufletele dragi, care încearcă să ne protejeze de rău. Trebuie doar să învățăm să-i ascultăm, să-i auzim. Putem primi sfaturi de la ei, așa cum sfătuie și Bunul Dumnezeu. Părinții ne trimit căldura lor din cer atingându-ne cu razele solare. Când plângem, ne simțim rău, ei suferă și plâng cu ploi torențiale… Strălucind de sus cu soare blând, ne luminează calea dificilă a vieții. Iar soarele lor e zâmbitor mereu, și trebuie să reușim în cale bună! Doar demonul nu simte apelul părinților, de aceea și pornește războiae cu oamenii nevinovați…


Soarele părinților se-arată zâmbitor atunci când reușim, noi privim la cer și simțim mesajul lor, îi mulțumim, ne bucurăm cu tristețe pentru că ne este dor… Dorul după ei ne sugrumă de multe ori, dar și noi vom pleca acolo cu timpul, la ei, să nu uităm să ne trăim viața pentru urmașii nostri, la fel precum au fost părinții noștri buni…
La Domnul au plecat părinții noștri… Rugați-vă pentru ei măcar uneori… +

Părinții nu mor, ei continuă să trăiască în inimile cărora le este dor. Timpul să ogoiască durerea cu care firul ne-a legat. Părinții sunt cu noi alături. Și noi cu ei, la infinit. Pentru totdeauna. Au devenit transparenți, nu-i vedem cu ochi normali, dar simțim orice clipă. Și când avem nevoie de sfaturi, ne uităm la cer, îi căutăm prin Domnul și ne rugăm… Părinții ne sunt alături, și în veșnicie suntem noi cu ei. Părinții – nu noi alegem, ei ne aleg prin voia Domnului. Pentru ca cineva să ne îndrumeze, să ne apucă de mâini când greșim calea, să ne mângâie pe cap, când strigăm ajutor…

În viață, cei mai importanți – sunt mama și tata, părinții care ne dăruie viață, ne ocrotesc și ne învață, ne dăruiesc primele lecții de viață și exemplu de dragoste și siguranță. Amintirile despre ei sunt dragi sufletului și inimilor, până lacrimi. Altfel nici nu poate fi, parinții sunt o părticică a fiecărui dintre noi.
Părinții nu sunt aleși… Ei ne aleg pe noi. Simbolul lor de dragoste este infinitul. Temerile lor nu vor trece pentru noi. Oriunde îi duce eternitatea – Se vor întoarce la noi, copiii lor

Vă iubesc, mama, tata… ❤

Svetlana Vizitiu, fiica voastră
Noiembrie, 2022

În memoriam – Vasile Vizitiu /n.30.01.1936-d.11.12.2020/

Teodora Vizitiu /n.08.04.1939-d.07.09.2022/

Clipe minunate cu părinții:

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2016/02/03/vasile-vizitiu-omagiat-de-prieteni-si-colegi/
https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2014/06/26/vasile-vizitiu-la-clubul-impresii-din-viata-si-carti/
https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2014/06/17/vasile-vizitiu-cu-satul-in-suflet/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2016/09/04/cu-satul-in-suflet-prin-mari-si-oceane-autor-vasile-vizitiu/
https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2016/06/28/un-capitol-de-vasile-vizitiu-marinar-cu-satul-in-suflet/


2 comentarii

Minunata Galina Codreanu, La multi ani!


Am fost, noi, mulți, prieteni, și din bebeluși;

De sărbători, la frigărui, ne adunăm la rug,

Și bucuria noastră a zguduit mult timp,

Cu zâmbete și melodii în ritm…

Nici în prezent nu credem în necazuri,

Mergând prin neajunsuri, lipsă de bani sau aur,

O lume optimistă strălucește pentru noi,

Iar tot ce-am realizat, e pentru voi!

  • Prieteni!

Am cam rărit-o azi, cu visele împlinite,

În continuare, ne alege răsăritul,

Pentru că tu, prietenă, îmi spui,-

  • Las-o domol, și mâine e o zi, doar știi!

Nu credem în tristețe, în balauri,

Chiar de ici-colo brusc apare -o străină, ură…

Invidia o mângâiem cu-n text ori film,

Căci orice caracter – cu bunătăți e plin!

Mulți am fost, puțin rămas…

De atitudine mai des ne-am ars.

Așa am învățat povara vieții,

Ce fericire, este Experiența! –

Ce bine că există la fel oameni,

Să o transmită bucurând și… banul,

Cu timpul se va spune că e ficțiune,

Și azi, e sentimentul ce ne aparține!

#Svetlana_Vizitiu pentru #Galina_Codreanu

La mulți ani, dragă prietenă! Cu plecăciune, îți mulțumesc că exiști și ne bucuri cu înțelepciunea și campania ta, pur și simplu! Să dea Domnul sănătate ție și celor dragi ție! ❤

Imagini foto de la eveniment>


Un comentariu

„Profesoara mea”. Vasilisc Donica Ieromonah


       În noaptea aceasta lungă de toamnă, sub cerul plin de stele, senin ca apa izvorului, în bătaia rece a lunii, în minte mi se zbate, ca un șarpe aruncat în foc, și vrea să pătrundă la lumină, o învățătură auzită cândva demult, de unde și de la cine nu știu la moment, important este că se vrea spusă.

       E despre plugarul harnic, e despre omul muncit, pe vânt și soare, pe ploaie și arșiță, din zori și până în noapte, e despre omenie, e despre neamul meu. Neam care știe să soarbă din pământ vlagă, căci rupți de pământ nu mai trăim, ne ofilim, ne uscăm.

       Parcă o aud rostită de cineva… Ah da, în sala de clasă, de profesoara mea de română de la gimnaziu, de lumânarea ce se trecea încet, luminând calea a zeci și zeci de suflete-copii ce astăzi sunt, mulți dintre ei, oameni.

Parcă o aud cum spune tare și răspicat, și vrea să fie auzită și de cei ce ,,nu aud’’:

–     Atunci când plugarul nu rupe suficient din haturi și le lasă de se lățesc și se întind, iar sălbăticia se răspândește și înăbușă sămânța bună și recolta, sămânța bună crește tot mai puțină, chiar și în pământul bun, sălbăticia devenind o normalitate, ce de fapt este o anormalitate și vinovat de aceasta se face doar cel ce lenevind sau din indiferență nu a ținut plugul drept și nu a rupt haturile tot așa ca cel ce a făcut-o anul trecut…

      Era o înțelepciune spusă metaforic, de parcă ar fi uitat să adaoge vorbele scriptice, rostite de cel mai mare dintre învățători – ,,Cine are urechi de auzit, să audă!’’

      Mersul ei apăsat, coafura ei aceeași dar mereu diferită, șalul pe care îl purta pe umeri, să-i țină de cald, așa cum credeam noi, dar de fapt era un look al ei, privirea ei în care citeam un pedantism și o punctualitate aspră, care veneau în contradicție cu modestia nemaipomenită pe care o exprima chipul ei, toate îi insuflau un respect nemărginit.

      Explicațiile de limbă și literatură împletite cu cele de viață, mă înfiorau. Cum îi mai scânteiau privirile, ca unei fetișcane îndrăgostite, și ochii ei de culoare închisă păreau două nestemate, când ne vorbea despre lecturile sale și cum din ele a învățat multe, evadând din realitatea grea a satului și a vieții sale nereușite. Asta am înțeles-o eu acum, ea însă niciodată nu se plângea și nu dădea pe față toate acestea, de parcă îți părea că trăiește o istorie din cărțile ei pe care le-a citit, dar una fericită. Mai târziu am înțeles cât de nefericiți sunt cei ce nu au citit măcar o carte în viață, cum zice vorba înțeleaptă ,, Milioane de oameni n-au deschis niciodată o carte. A vrea să le explici ce pierd e totuna cu a explica unui surd despre frumuseţea muzicii lui Mozart. ‘’(Nicolae Manolescu)

        Ne învăța multe. Știa multe, de ziceai că e o enciclopedie, un dicționar sau o carte vie, care cuprindea toată știința lumii. Azi ai spune – un server, ce are stocată toată informația despre tot și toate, care la un clik distanță îți furnizează informația dorită.

        Multe din cele învățate de la lecțiile ei nu le mai țin minte, ca și toți ceilalți, de altfel, pe care i-a învățat, dar unele lucruri simple, unele învățături de viață, ce au prins contur mai târziu, au rămas adânc sculptate în sufletul meu, al nostru, e sămânța care la timpul potrivit a răsărit, a crescut, oferindu-și roadele.

         Era slabă și uscățivă, cu chipul blând, pe care erau sculptate însemnele timpului și ale încercărilor vieții. Când zâmbea i se arătau niște dinți albi și lungi, cu o strungă la mijloc, semn de noroc, cum spunea bunica și despre mine, deși pe viața ei n-ai zice că a fost așa. Avea pielea palidă și ochii mari maro, ce-i sticleau satisfăcut ori de câte ori noi eram cu temele învățate.

         Și-a petrecut toată viața de om vrednic aproape singură și pe toate ale satului, ale casei, ale gospodăriei de la sat le putea face. Dar vorba ceea ,, puternic nu te naști, puternic devii’’. A rămas singură de cum s-a întors în sat de la studii și după ce s-a măritat nereușit. Avea doar un fiu de trei ani și o mamă bolnavă. Și cum le reușea pe toate de una singură? Și cum i-a reușit, așa, de una singură, să-și înmormânteze mama, să-și petreacă fiul la armată, apoi să-l însoare, ca să rămână iarăși singură? Ei singura, cu dragostea ei nemărginită față de copii satului, pentru care se jertfea zilnic, pe care la fel îi petrecea la armata, însura și mărita, îi certa când călcau strâmb, îi lăuda, cum numai ea știa, când reușeau ceva, când aduceau roade. Îi sfătuia, chiar maturi fiind, oameni la locul lor, și nimeni nu se încumeta să nu-o asculte, rămânând aceeași mereu, cea care insufla respect nemărginit.

       Nu se supăra aproape niciodată. Singura ei supărare era când uitam ceva din materia predată. O singură vorbă ne înspăimânta când recapitulam cele învățate dintr-un modul de învățare, pe care nu o înțelegeam nimeni, dar ne era groază când o auzeam ,,Vorba mea de astă vară, a rămas pe prispă-afară!’’. Suna a uitare, a neatenție, a neglijență, a tot ce poate fi mai rău pentru un discipol care uită povața profesorului său. O zicea și celor maturi pe care i-a luminat de la începuturi, cu generații și generații, cărora le-a luminat calea în întunericul vieții…

       Ne așezarăm pe două scăunele mici în fața casei ei. Tăcuram amândoi și priveam în jur. În ochii ei calzi și blânzi am observat o bucurie și o împlinire deplină. Liniștea a fost spartă de un motan frumos, lingușitor care a scos un miorlăit cuminte, pe semne și el era instruit bine de profesoară. I-am oferit cartea zicând că aștept o notă și comentariile profesioniste, la care mi-a răspuns modest:

–   Din mine critic… Se subapreciase cu o simplitate hristică, deși nu e așa, știam bine, și acum ar fi gata să-și răsuflece mânecile hainei și ar putea porni cu plugul slovei la arat pe ogorul unui text literar, răsturnând metaforele și epitetele în brazde de comentarii literare ca ale celor mai mari critici literari ai vremii. Să știi că cel ce scrie cu sufletul și grija pentru alte suflete este asemenea lui David psalmistul, care prin opera sa de geniu, de mii de ani tot mângâie și salvează mângâie mii de suflete, adaugă timid.

       Nu știam că în simplitatea ei, toată viața l-a avut pe Dumnezeu aproape, ca pe cel mai bun prieten. Nu spunea deschis despre asta, nici acum după ce au trecut mulți ani de la oarba încercare de scoatere a lui Dumnezeu din viața oamenilor și repunerea lui la locul de slavă ce i se cuvine. Le-a trăit pe ambele cu verticalitate. Fiind profesor, fierbându-se în sistem, era aproape impusă să se supună marilor cerințe dictatoriale, iar acum, după trecerea acelui val negru, avea încă în oase frica regimului fără Dumnezeu. Dar toată viața, anume El, Hristos cu toată învățătura Lui i-a fost punct de reper și sprijin, căci acolo unde nu știa ceva, unde nu putea de una singură, chema ajutorul care nu întârzie niciodată, se sfătuia cu cerul prin rugăciuni.

–    Epitetul vieții fără Dumnezeu, este focul veșnic, rosti după o lungă pauză, iar motanul cuibărit în poala ei ca un ghemotoc, torcea fericire, dorea parcă să toarcă un curcubeu.

      Profesoara mea dragă și scumpă, nu s-a schimbat deloc, e aceeași care am cunoscu-o, pe care o știu, care va trăi veșnic în inima mea. Mă învață iar. Seamănă semințe ce vor aduce rodul cuvenit mai apoi. M-au bucurat până la lacrimi aceste constatări. Cuvântul e împărțit necontenit, ca niște semințe, în cele patru vânturi de profesoara mea.

Vasilisk Donica despre Dna Ecaterina Petru Josan, s. Zahoreni, r. Orhei

Născut la 15 decembrie 1985, în satul Zahoreni, raionul Orhei, Vasilisk Donica este un împătimit de poezie și proză. Și-a făcut studiile la Colegiul Pedagogic Vasile Lupu din or. Orhei, apoi a absolvit Universitatea de Stat din Tiraspol cu sediul în or. Chișinău (licențiat în științe ale educației, fi lologie) și a făcut studii de master la Universitatea de Stat din Moldova (master în științe umanistice, istoria și cultura religiilor). În prezent, ieromonahul Vasilisk slujește la Mănăstirea Saharna și predă religia la Gimnaziul din Saharna Nouă, raionul Rezina. A scris primele versuri în adolescență – frumoasa vârstă a îndrăgostirii. Treptat, creațiile sale au devenit mai variate, mai adânci, mai duhovnicești . Gândurile și trăirile sale, așternute pe hârtie, au ajuns pe paginile a numeroase reviste și publicații atât din Republica Moldova, cât și din România. În 2021, a fost premiat cu diplomă în cadrul Galei Premiilor Revistei Regal Literar din România – Premiul pentru Creație. Vasilisk Donica este unul dintre cei mai fideli oameni ai Revistei Timpul – Portal de cultură, oferind cu regularitate texte spre publicare și contribuind substanțial la promovarea revistei, susținând atingerea obiectivelor și scopurilor propuse de portalul nostru. Cu siguranță, Ieromonahul a devenit un om important nu doar pentru Revista Timpul, dar și pentru cultura națională. /Timpul


Un comentariu

Educația și Dezvoltarea personală: Cărți noi la Biblioteca Hasdeu


La ce-i folosește omului toata știința lumii, dacă nu-i în stare să ierte un singur cuvânt supărător sau o privire care-l rănește? La ce bun o sută de sticle de ulei vărsat în candelă, dacă niciun strop nu este mărturia iertării unei singure jigniri? La nimic, totul este inzadar…

  • Copilărie și parentalitate cu impact”/ Runcan Patriția, 2020

                                            „Înainte de toate, vreau să știi: ești iubit și demn de iubire.”

O parte dintre copiii de astăzi nu se mai mulțumesc cu puțin. Își doresc tot mai mult. Dacă primesc nouă lucruri din zece, nu știu să se bucure de cele nouă, ci se întristează că nu l-au primit al zecelea. Materialul deține astăzi puterea. Astfel, se nasc neputința, frustrarea, egoismul, nemulțumirea. Suntem părinții care nu am avut atunci foarte multe opțiuni și credem că, oferindu-le copiilor noștri, poate mai mult decât au nevoie, acesta este binele. Avem noi, adulții, dorințe materiale tot mai mari și mai mari, iar copiii noștri ce pot înțelege? Care le vor fi reperele?..

În carte autoarea ne descoperă autencitatea, la fel dezvăluie importanța înțelegerii trecutului și importanța dezvoltării capacității de a-l analiza într-o manieră constructivă, pentru a crea o relație puternică și echilibrată cu copilul lor și pentru a nu se limita doar să reproducă același model parental, dacă acesta nu este sănătos. Este extrem de important ca mamele să beneficieze de terapie psihologică, pentru a fi capabile să își depășească traumele din trecut și pentru a-și însuși abilitățile specifice necesare construirii relației pe care și-o doresc cu copilul lor, într-un mod construirii relației pe care și-o doresc cu copilul lor, într-un mod conștient și voluntar.

Un volum cu multe informații utile despre educație și asistență psihologică, recomand în mod special, părinților.

„Cuvântul care mi-ar descrie cel mai bine copilăria este acasă. Acasă, lângă părinții mei, unde am trecut împreună prin bune și rele, unde am avut zile bune și zile mai puțin bune, unde am crescut, unde am fost educată și sunt mândră de educația primită, unde m-am jucat de dimineață până seară cu prietenii mei…”

Bunătatea sufletească și respectul sunt două valori după care îmi ghidez viața. Îmi place să ajut pe cine pot, nu doar familia, îmi place să ofer bunătate și, totodată, să respect și, la rândul meu mi-aș dori să fiu la fel de respectată. Respectul joacă un rol important în viața de zi cu zi și ne ajută să clădim relații interumane bazate pe acest aspect.”

Traumele din copilărie ale genitorilor, nerezolvate la vreme, reprezintă un teribil element perturbator pentru copilăria și viitoarea viață de adult a celor mici. Incidența tot mai accentuată a familiilor disfuncționale face tot mai rar valabil adevărul: „Din familii rele ies copii buni” (însă cu o dublă condiție, echilibrul și selectivitatea dovedite de copil). Desigur, teoreticienii și practicienii avertizează și „repară”, colaborează și se luptă cu varii ipostaze ale ignoranței și stricăciunilor avându-i ca autori pe părinți. Nu-i deajuns. Nu-i mereu la timp. Nu e pentru „toată lumea” copiilor afectați. Nu e cu asumarea și sprijinul tuturor părinților. Nu e, în toată clipa, cu toate resursele (profesioniști, instrumente, bani) trebuincioase celor mai bune terapii și rezultate. Din păcate, în lumea reală, atât de multe nu se pot!” Conf. univ. dr. Ștefania Bejan, Universitatea “Al. I. Cuza” din Iași

  • „Mind Power=Subconștientul poate totul”/Kenoe, John, 2021

Din carte poți învăța: Cum să-ți valorifici puterile minții; Cum să-ți sporești creativitatea; Cum să-ți interpretezi visele; Cum să folosești cu succes tehnici de vizualizare; Cum să-ți îmbunătățești imaginea de sine; Cum să-ți dezvolți conștiința prosperității; Cum să construiești și să menții relații împlinite…

„Relaxează-te și umple-ți mintea cu încredere și speranță că vei primi răspunsul corect. Amintește-ți, speranța și încrederea nu sunt doar atitudini, ci și vibrații de energie. Aceste vibrații vor atrage soluțiile și răspunsurile potrivite la fel cum un magnet atrage metalul. O minte care vibrează, crezând că răspunsurile se îndreaptă spre ea în mod natural, atrage acele răspunsuri…”

„…Când doctorii au administrat un placebo, având impresia că era morfină, efectul acestuia asupra pacienților a crescut. Când doctorii credeau că morfina pe care o administrau era un placebo, efectul ei asupra pacienților scădea. Evident ceea ce credeau doctorii a influențat rezultatele la fel de mult ca ceea ce credeau pacienții. Dar cum se poate una ca asta? Cum ceea ce crede un doctor poate influența asupra pacientului? Oare nu contează doar ceea ce gândește pacientul?”

Vorbește-i subconștientului tău cu încredere, repetând mereu ceea ce îți dorești să facă acesta, dar formulează în așa fel, de parcă subconștientul deja face acel lucru. „Subconțtientul meu îmi oferă acum…” Repetă-ți asta de cel puțin 10 ori, simțind că procesul este deja în mișcare.”

Gândurile sunt semințe care sunt semănate în mod constant. Așa cum semințele de grâu produc grâu, conținutul gândurilor tale va avea un efect în viața ta. Vei culege ceea ce vei semăna. Mintea ta conștientă este precum grădinarul care are grijă de pământ. Este responsabilitatea ta să alegi cu înțelepciune ceea ce ajunge în grădina interioară – subconștientul tău. Pentru majoritatea, rolul nostru de grădinar nu a fost niciodată explicat. Neștiind acest rol, am permis semințelor de toate tipurile, și bune, și rele, să pătrundă în subconștientul nostru.

JOHN KEHOE, autor, profesor și filantrop. De peste 40 de ani îi învață pe oameni puterile uluitoare ale minții. El și-a dezvoltat pentru prima dată programul Mind Power în 1978, după un timp petrecut singur în pădurile din nord-vestul Pacificului. Pe parcursul carierei sale, a ținut seminare în fața a sute de mii de oameni din întreaga lume și a fost consultant pentru numeroase companii, printre care DeBeers și Mobil Oil.

Noi ne creăm propria realitate. Odată ce înțelegi că subconștientul tău îți va aduce ceea ce dorești și începi să lucrezi zilnic pentru a proiecta gânduri și imagini despre ceea ce vrei, lucruri uluitoare vor începe să ți se întâmple. Și nu este vorba de noroc. Pur și simplu, subconștientul lucrează cu mintea ta conștientă și îți aduce oamenii și circumstanțele de care ai nevoie pentru a-ți atinge obiectivele.”

  • Iluzia fericirii. O izbăvire terapeutică”/ Furtună, Dorian, 2020

Chiar dacă omul crede că fericirea e posibilă, cea mai impardonabilă greșeală e să o caute, să încerce să o dobândească prin acțiuni orientate spre fericire. Studiile de specialitate au dat un verdict clar: căutarea intenționată a fericirii poate fi autodistructivă pentru individ… Mai întâi, pentru că oamenii au o închipuire eronată despre ce este fericirea și adeseori urmează rețete și sfaturi inadecvate.

„Iluzia fericirii” – E o carte de filosofie, o filosofie de tip nou, impregnată cu studii științifice, cu referințe la cercetările sociologice, psihologice și antropologice. E o lucrare care invită la reflecții, iar tema fericirii e doar un prilej să ne implicăm într-un exercițiu filosofic și de gândire critică, să ne punem mintea în mișcare și să încercăm să privim dincolo de clișeele de care abundă lumea.

„Nu cumva fericirea unora constă în nefericirea altora? „E o lege a logicii: când cineva câstigă, un altcineva pierde. Orice câștig e pe contul cuiva, numai pierderea e pe cont propriu”, scria Victor Teleucă. Dar cu fericirea cum stau lucrurile?”

Nu e nimic rău în proiectarea speranțelor pentru viitor, dar e mai bine când învățăm să tolerăm eșecul, când de mici suntem vaccinați psihologic, față de maladiile spiritului, față de rateurile sorții

Tomas Hobbes:„Orice bucurie intimă și orice veselie provin din faptul că există oameni în comparație cu care ne putem simți plini de măreție

Autorul: „Nu vă creați valori eronate și așteptări dezamăgitoare. Faptul că toată lumea aspiră la fericire dovedește că idealul fericirii e cel mai neîmplinit. De ce mai insistăm dar cu această isterie a fericirii, dacă rezultatul e defectuos? Răspândind iluzia fericirii, răspândim depresia, chiar dacă avem bune intenții. Noi trăim în secolul cu cele mai multe cărți despre fericire pe cap de depresiv; aceasta e cam tot ce a dobândit cultul fericirii deocamdată.”

  • Uhu: Ghid de reeducare a părinților”/Hadârcă, Ionela, 2021

Educația cu blândețe a copiilor, dar și a părinților care au înțeles că se poate și altfel, fără abuzuri și umilințe, care caută să se vindece și să ofere generațiilor viitoare un început curat, bazat pe cooperare și respect, este motivul pentru care autoarea Ionela Hadârcă a realizat cărți care ne oferă soluții și idei care vor ajuta părinților să aibă o relație armonioasă cu copiii lor, cu partenerii și cu ceilalți adulți. Dar, și invers. Părinții care au înțeles cartea vor face și copiii lor să înțeleagă, doar să nu lipsească dorința… De a trăi și educa normal.

„…nu înțeleg de ce, la oameni, părinții îi întreabă pe copii ce vor, dacă, oricum, nu le respectă alegerile.”

„Noi, bufnițele, care suntem… știi tu… mai suntem și foarte serioase. Poate datorită faptului că am fost recunoscute drept simbol al înțelepciunii, nu ne maimuțărim niciodată în acest fel. Din ziua în care puii ies din ou, noi vorbim cu ei dela egal la egal. Fără a face mutre și a schimonosi cuvintele…”

„La bufnițe nu există cuvântul „alintat”. Poate din cauză că noi nu purtăm puii în burtă. La noi mama-buhnă clocește ouăle 28-35 de zile, duă care se îndepărtează de cuib doar pentru câteva minute, ca să le aducă micuților de-ale gurii. Cât sunt mici le aduce viermișori sau le rupe bucățele de carne. Când ies din ou, puii noștri au capul mare, ochii bulbucați, picioarele slabe și lungi, iar corpul – acoperit cu puf cenușiu. Ei șin ciocul mereu deschis în așteptarea hranei și scot niște sunete stridente. Sunt încredibil de frumoși, deși niciun animal din pădure nu este de acord cu aceasta. Ca să devină și mai frumoși, mama-bufniță îi cuprinde întruna, îi sărută și le repetă că sunt minunați. Cu timpul ei înșiși cred asta și se trasnformă în creaturile splendide (și modeste) pe care le cunoști.”

„De obicei, adulții consideră că au întotdeauna dreptate. Ei știu ce este mai bine pentru cei maici. Îi învață permanent câte ceva și le fac o sumedenie de observații. De asemenea, părinții mai întotdeauna întârzie undeva. Deseori merg înaintea copiilor, le spun întruna să grăbească pasul, să se îmbrace mai iute și să mănânce mai repede. Asta se întâmplă până când copiii cresc, apoi, brusc, toate grijile părinților dispar și acesștia se pun pe așteptat. Atunci copiii sunt deja mari și mereu grăbiți. Și iarăși nu au timp pentru alții.”

Uhu Ciuf-de-Pădure, o bufniță înțeleaptă (și foarte modestă), își petrece timpul comparând viața familiei sale – formată din soție, doi pui și bunicii – cu cea a familiei Tartinescu, care locuiește în blocul de lângă pădure și astfel trage cele mai înțelepte și neașteptate concluzii despre cum își educă părinții copiii. Dar cine a spus că doar părinții și bunicii sunt cei care îi pot educa pe copii? Uneori, e posibil (ba chiar trebuie) să fie invers! Savurați o lectură de seară, în timpul căreia veți afla și părerea celor mici despre lucrurile pe care credeți că nu le observă.

Autoarea: „Nu e o dizabilitate națională, e o trăsătură caracteristică a părinților de pretutindeni, care apelează la ipocrizie, neconsiderându-se vinovați (ca și în cazul mitei la care recurgem, liniștindu-ne că altfel nu era chip, și că noi, de fapt, nu suntem oameni răi). Sună înfricoșător, dar conținutul e destul de cruțător. Dar nu vreau să stric surpriza.”

  • Copilul înțelept”/ Silvestru, Aurelian, 2022

Înțelepte expresii, cu lecții și învățăminte – povești de viață, majoritatea adaptate din operele clasice.

Așa și a murit – o simplă orătanie. Pentru că asta se credea. Pentru că nimeni niciodată nu i-a spus că este vultur.”

Adevărul trebuie să invingă, indiferent cine pierde”, glăsuiește un proverb oriental. Dar cine mai mult decât omul care dorește să facă bine și nu știe cum?”

Vă imaginați, ca Dumnezeu să întârzie la o întânire? Dar iată că în povestea „Călugării” – Creatorul „un pic transpirat și cu veșmintele stropite de noroi. – Iertați-Mă că am întârziat, le-a zis, dar am întânit în cale un țăran cu carul împotmolit,  în glod și l-am ajutat să iasă din încurcătură…”

„Când Dumnezeu spune ceva, întregul Univers i se supune!”

Scrisă simplu, mai ales, pe înțelesul copiilor, volumul este recomandat, în special acestei categorii pentru dezvoltare personală!

„Ultimul cuvânt în istorie aparține copiilor. A investi în ei înseamnă a investi în viitor, în speranța că vom avea o bătrânețe liniștită și asigurată.” „Cel ce deschide o școală închide o temniță” – Voctor Hugo. Iar cel care adună copii orfani în ea închide și o parte din infern!

Moni Stănilă:„O carte extrem de utilă pentru orele de dirigenție sau pentru serile de lectură de acasă, care ar putea înlocui cu mult succes timpul pierdut la calculator su televizor”

  • Muzica: Descifrarea tainei”/Gagim, Ion, 2021

Sunt știute efectele miraculoase pe care le are muzica asupra plantelor sau animalelor, iar în acest volum autorul este tot mai interesat de impactul pe care îl are ea asupra creierului uman. În mod surprinzător, specialiștii au descoperit că muzica ne ajută mult mai mult decât credem. Ion Gagim a realizat într-un format special interviuri cu personalități care ne dovedesc acest impact asupra noastră…

Autorul ne descoperă – Talentul de asculta; Tăcerea dintre sunete; Muzica vorbește despre …muzică?; Lumea în care ar trebui să trăim; Armonia spiritului; Viețuire fără muzică; Magia artei de a cânta; Dumnezeu ne vorbește în limbajul muzicii; Existență în Lumină; În fața eternității; etc.

Este cuprinsul volumului muzical, și avem rare cărți bune în acest domeniu. Personalități, mari muzicieni, operele lor, interviuri, impresii din viață, multă fiolzofie și psihologie totodată audiind muzica lor.. Muzica ne învață a trăi pe aripile ei melodioase și inspirătoare… Și autorul ne ghidează în lumea ei particulară inclusiv zborul ei spiritual.

De vorbă cu melomanul sub formă de dialog, între ghid sau îndrumător, iubitorii de muzică vor pătrunde în tainele ei. – Câteva fragmente care ne pun pe gânduri, ne insuflă importanța expresiilor ale personalităților pomeniți de autor:

Vorbind despre necesitatea de a învăța să ascultăm și să înțelegem muzica, mă refer la muzica „clasică”… Bach, Mozart, Beethoven, Schubert, Chopin, Brahms, Ceaikovski, Rachmaninov, ș.a. … Muzica lor are multiple semnificații și fiecare din noi poate desluși în ea un sens anume. Pentru că muzica, adresându-se tuturor, se adresează, de fapt, sufletului fiecăruia dintre noi în parte.”

În general, dacă e să vorbim despre ascultătorul de muzică, trebuie să spunem că acesta are un statut aparte. Există acest termen special pentru iubitorii de muzică – meloman. Dacă cineva n-a putut deveni, din anumite considerente, un talentat compozitor sau un talentat interpret de muzică… atunci poate deveni un talentat ascultător de muzică…”

„…există ceva comun, ceva care determină esența muzicii unui sau altui compozitor. Rahmaninov este un compozitor rus, și muzica sa exprimă spiritul acestui popor. Desigur, sub aspectul culturii, al gândirii, filosofiei și al spiritului rus, și nu sub aspecte cu totul străine muzicii – politic, ideologic etc… În același timp opera sa a devenit o muzică universală.”; „…Rahmaninov (discipolul lui Ceaicovski) este un îndepărtat strănepot al lui Ștefan cel Mare…”;

„Există vreo altă creație muzicală, oare, care ar zdruncina trăirea și conștiința noastră atât de puternic ca „Simfonia a cincea” sau o altă care ar pătrunde atât de profund în sufletul nostru, cum este „Sonata lunii”?”

        Ca persoană cu deficiențe de auz din copilărie, nu sunt de acord cu autorul referitor la persoanele care nu aud muzica: „Copiii cu deficiențe de auz rămân mult mai mult în urmă în dezvoltarea lor intelectuală decât copiii cu deficiențe de văz.” De fapt, muzica și cititul m-au creat ca personalitate… cu intelect, – ascultând zilnic muzica, mi-am perfectat auzul prin melodii de suflet, chiar dacă nu aud sunetele cu litere sonore și nu deslușesc toate cuvintele în discuții, melodiile lente (nu Rock) sunt eficiente. Confirm că persoanele hipoacuzice sunt dansatori minunați pentru că simt ritmul muzical. O persoană care aude normal, cred că nu va înțelege și… nu are dreptul să răspândească ce au spus alți înțelepți cu auzul lor perfect despre cei care nu aud. Altceva e omul care aude, dar e orb, poate fi mai inteligent, dar nu poți insista că omul surd e mai prost dacă nu aude normal muzica: Totul se învață, la fel ca micuțul pășind primii lui pași… Ascultând timp îndelungat muzica, un surd poate și să o creeze, exemplu viu fiind clasicul Mozart…  Ceea ce confirmă și fraza evidențiată mai jos /SV/

„Orice muzică, oricum am caracteriza-o, rămâne a fi… muzică, adică este mai mult decât ar putea mintea noastră să cuprindă și să exprime în cuvinte. Muzica depășește chiar genul în care este scrisă. Citim în cărțile de specialitate, și nu numai, despre creația unui sau altui compozitor care este definită, comentată, apreciată diferit, iar în multe cazuri discutată în contradictoriu chiar de specialiști...” Incluziunea socială și dezinstituționalizarea elevilor cu nevoi speciale presupune ca toți școlarii să locuiască și să studieze într-un mediu comun, unde să le fie respectate drepturile.

Practicarea muzicii clasice este recomandată tuturor categoriilor de vârstă, fiindcă are numeroase beneficii asupra corpului și creierului uman. Depresia, de exemplu, dincolo de tratamentul medicamentos sau terapeutic, care poate fi recomandat în anumite cazuri, există această terapie prin muzică, pe care o poți folosi pentru a ameliora simptomele sau pentru a preveni instalarea episoadelor depresive.

       Recomand cartea pentru a acumula mai multă informație utilă și melomanilor.

  • „#Femeia de la poarta închisorii”/ Rusu, Ileana,2022

Romanul Ilenei Rusu este genul de carte care atinge subiecte cât se poate de serioase. Abundă în informaţii pretioase despre sufletul unei femei, despre multiplele straturi ale societăţii moldave, despre cauzele sociale, psihologice, sau despre femeile care îndeamnă în apărarea drepturilor omului. Este despre o femeie, care alege să trăiască o experiență destul de dură și se căsătorește cu un deținut. O altă linie de subiect sunt părinții eroinei Margo – tata care a făcut 10 ani de închisoare în regimul sovietic, și mama, care l-a așteptat, fiindu-i cea mai fidelă soție. Romanul conține scene erotice, contraversate de unii cititori. Alții se regăsesc în viaţa zbuciumată a eroinei care trece printr-o copilărie plină de tragism. Aluzii, pline de sens, autoironie, sarcasm, și din nou crimă…

Toate discuțiile aveau menirea să umple golul unui eșalon de creieri spălați și clătiți în câteva ape tulburi. Una peste alta, oamenii din sat erau harnici, cu palmele bătătorite, uneori săritori la nevoie, altădată, în momente de luciditate spirituală, chiar darnici și blânzi. Însă cum una nu exclude pe alta, majoritatea se scălda într-o dedublare prozaică, stagnată din generații în gânduri plate și, scuzați tautologia, negândite chiar.”

Noul volum autobiografic, desigur, nu pentru toți e la înălţimea așteptărilor. De data aceasta, Ileana Rusu, care este și jurnaliastă, reușește să îmbine talentul de povestitoare, capacitatea de a crea un spaţiu securizant pentru cititorii ei. Este același spaţiu în care domnesc empatia și toleranţa și unde ar fi binevenite femeile să caute adăpost cu înțelegere…

Romanul cu mențiunea 16+ are mai multe mesaje, dar cel mai important e că iertarea cheamă noi păcate. Și da, o oarecare doză de prostie are fiecare în viața sa, așa cum a avut și Margo și care a costat-o prea mult. Apoi, la pușcărie se ascund, deloc paradoxal, cele mai iscusite minți de escroci. Știți câte femei le-au căzut în plasă? Nici eu, dar cred că foarte multe. – spune autoarea despre cartea sa. – Recomand lectura tuturor femeilor rătăcite în iubiri oarbe, dar și celor care știu deja ce vor de la viață. Cartea se potrivește și bărbaților curajoși, care vor să pătrundă în lumea unei femei colorate, dezinvolte și dezinhibate.” Romanul autoarea l-a scris un an de zile, în pandemie, după ce a trecut prin Covid:„ Uneori nășteam cuvinte și plângeam, pentru că romanul este unul autobiografic, dar cu foarte multă ficțiune.”

#Top_carti, Recenzii de Svetlana Vizitiu,

Impresii din viata si carti blog. 2022, septembrie

Alte surse ca recomandare de carte din fondul BM B.P.Hasdeu:


8 comentarii

Iurie Brașoveanu, pictor și poet, un cer întreg fără hotare…


La tine vin prin roua dimineții,/Sunt rugaciunea, tu  îmi eşti altar/Sfințindu-ne-n mirajele din ceruri/Prin constelații fără de hotar… /din „Lumina din umbră”, Iurie Brașoveanu/

Iurie Brasoveanu, pictand icoana

Muza mea: Eu știu, a fost Război în Cer/Și muza mea e greu rănită./Cum să renasc eu din blestem/Când aripa mi-i doborâtă? / O, Doamne, vreau cu Pacea Ta/Să ungi aripa mea rănită,/Presoară liniștea din Cer/Pe fruntea mea cea obosită. / Și aud un glas:/“Fii liniștit,/Cel care-mi ceri azi îndurare,/Eu pun hotar între blestem/Și între a Cerului iertare. / În gândul tău înălțător/Cobor scântei de lumânare,/Iar muzei tale îi dau Eu/Un Cer întreg fără hotare…” Iurie Brașoveanu

       Greu de spus cine-i Iurie Brașoveanu în „primul cap” – artist plastic sau poet?Mama a fost toată viața profesoară de limba și literatura română, dar la începuturi a predat și ore de desen, ea mi-a fost prima îndrumătoare. Mulțumesc părinților pentru susținere, că nu mi-au interzis să pictez pe butoaiele din beci, pe poartă, pereții din casă și tot ce-mi stătea în cale. Voiam să devin pictor și pasiunea mea a pornit din casa părintească.”

Arta mereu a entuziasmat imaginația scriitorilor. Maestrul scrie inspirat de oameni si natură, dar mai ales, de Creatorul lor. Talentul său literar a ajuns să fie apreciat după pânzele sale faimoase / volumul cu poeme „Mai sus de umbra durerii”/. Ultimul timp, creează și în relief, portrete în tehnică specială, punctate cu tuș, peniță, dar și pigment japonez. Aplică această tehnică la ilustrații pentru Antologii și Enciclopedii (Gala Poeziei „Șapte inimi România”) cu sute de scriitori autohtoni, și pentru volumele aparte ale autorilor de proză sau vers. Combinând grafica și poezia, creează o formă impresionantă de artă apreciată la justă valoare de experții în domeniu, dar Iurie creează în așa mod și pentru a fi înțeles de generații, nu doar de contemporanii lui. „Toate-s trecătoare, iar oamenii sunt obișnuiți să se arunce după modă. Aprecierile vin mereu la justa valoare de la generațiile următoare. Ce a fost actual acum 200 de ani, noi n-am știut. Ce va fi „actual” cu 200 după noi, va fi pentru timpurile lor, nu ale noastre. Generații noi în care vor fi și experți, dar și oamenii care vor aprecia lucrurile mult mai clar. Vor aprecia cu sufletul, nu cu invidia.

    Maestrul pictează cu ulei, acril, orice pentru a stăpâni destul de profesionist albumele cu icoane sau peisaje, e și portretist talentat. – „Mă inspir din mine însumi. Eu mereu îmi ilustrez stările sufletești.”

Îi plac, în special, momentele în care pictează sub sunetele de vânt, ale stropilor de ploaie, atunci și operele lui, crede el, sunt mai reușite. „Mi-i viața năpădită de ploaia tristă-a zării / Și cad din nori fiorii pe tâmplele visării...” (din „Mi-i viața”)

Pânzele și versurile create le adună în materialul care poate folosit la orice publicație. Nu a imbinat nimic întâmplător, poezia merge separat, la fel și pictura, și cu același succes combină grafica lui cu creațiile scriitorilor româno-basarabeni. Opera lui e influențată de univers în ansamblu. Nu reacționează la ce se discută pe internet; este rezervat, dar stăpân pe sine: „Nu se dau oamenilor din tainele sufletești”.

Pasiunea pentru pictură vine din străbunei sau răstrăbunei... E genetic. O răstrăbunică de-a mea a fost pictoră bisericească, fiică de Preot. Ouăle pascale le picta cu o măiestrie deosebită. Altă mătușă e Pictoră Emerită în Ucraina, lectoră universitară (facultatea de pictură), o verișoară e ceramistă aici in Moldova, o altă verișoara – sculptoră în Rusia.
Totul a început încă din frageda copilărie, de la poemele lui M. Eminescu. Uneori făceam culori din stoarcerea plantelor, pictam totul ce-mi stătea în cale, până și pereții în casă, si butoaiele în beci… dar sunt recunoscător și mulțumesc părinților care mereu m – au susținut. Datorită mamei si tatei, am devenit pictor, apa la rădăcini am avut-o de la ei.
Mai mult inspirație e de la Cer, din aer, de la natură. Mă inspiră Opera lui Eminescu. Dar când pictez sau fac grafică eu, deseori, îmi vorbesc mie însumi… Îmi ilustrez sufletul, e totul ce vine din interior. Pun suflet în fiecare lucrare.”

      Prin pânzele Maestrului Iurie Brașoveanu – realizezi brusc că viața este nesfârșită, și lumea noastră pare dreaptă și frumoasă. Imaginea artistului plastic se bazează în special pe icoanele cu îngerii sfinți, ale cărora chipuri bisericești le pictează cu atâta măiestrie. După ce aplică culorile, la fel de provocător… este îndemnul la credință. Ca și în poezie, înșiră nu predici, nu instrucțiuni, – o rugă la Bunul Dumnezeu. „O, toate-s trecătoare, și zâmbete, și ură,/ Tu crucea ta o du, căci e-o credință pură./ Durerea te-a ajuns, cu prăbușirea serii,/Dar tu n-ai lunecat în gropile căderii” („Mi-i viața”)

Si dragoste nemărginită pentru femeia iubită – „să aprind acea luminare de neuitare a chipului dispărut la neguri abisale”. Sunt creații ce înregistrează temerile și speranțele marelui artist plastic. Expune lumea interioară, dar nu toți înțeleg atitudinea, unii văd doar chip sau culoarea aplicată și mai mult nimic. Iar poezia maestrului este caracterizată de metafore îndrăznețe, limbaj simplu și structură figurativă, cu mesaj pătrunzător. Uneori nostalgic, trist… Iurie Brașoveanu scrie și pictează – de-a lungul întregii sale vieți creative. E foarte serios, și plin de întrebări metafizice. Teoretic poetul surprinde și fixează ceva evaziv, pentru că fiecare poet și pictor de icoane – simte și exprimă ceva mai flexibil ca gândul, dar când realizezi în ce ai pătruns, se dovedește a fi ea „Dragostea”. Nu puf, ci o saltea cu pernă grea de dureri pentru persoană pierdută în timp…

Prea greu Pământu-și poartă suflarea sa de patimi,/ Doar Cerul are zborul pe-aripa sa de lacrimi/Și mă scufund în valuri de grele insomnii,/Ce rece îmi e fruntea în beznele pustii.” ( din „Insomnie”)

     Personalitatea și creativitatea pictorului coincid în sensul că tot ceea ce Iurie Brașoveanu creează, – trece cumva prin el însuși, gândește și retrăiește, se implică în tot ce reprezentă imaginea vieții. Orice operă de artă poartă amprenta personalității creatorului ei. Prin natura și originalitatea operelor, deja se poate recunoaște autorul, pentru că arta lui a devenit nu doar o expresie a sufletului lui, ci și o reflectare a lumii obiective în versalitatea și relațiile sale diverse, un tablou amplu al vieții, modelul său în ansamblu.

„Părinții mei au fost cei care m-au marcat, dar am avut norocul să învăț în clasa profesorului Gheorghe Gorun, de la Școala de Arte din orașul Sângerei. Grație cunoștințelor acumulate în clasa experimentatului profesor și pictor, am învățat să iubesc natura, să iubesc oamenii, să-l iubesc pe Dumnezeu. Alături de el am reușit să-mi identific propria manieră de a lucra cu pensula, cum să așez culoarea pe pânză, cum să concep o nouă lucrare. Pornind de la o pată de culoare, păstrând gama, echilibrul, inventând compoziția lucrării, până la urmă am reușit să obțin realități artistice. Or, locul de proveniență este principalul „motor” al unei cariere artistice de succes. Am acumulat cunoștințe și o bună experiență de la distinsul profesor și pictor Gheorghe Gorun, pentru că el eliminase culorile de pe pământ și ajunsese să picteze spectral, cu culorile curcubeului, amplificând și exaltând fiecare culoare, care trebuia să fie curată și amplă. 
Îmi place opera lui Michelangelo, Rembrandt, Repin și Brâncuși. Averea pictorilor e sacrificiul în creație, iar profitul în meserie e mai mult satisfacția sufletească și urmele ce le lași după tine.”

Tângește după anii de studii, atunci când învăța la Colegiul Republican de Arte Plastice „I.E.Repin”/ actual, Alexandru Plămădeală/. Și-a apărat diploma în 1981. Primul său tablou a fost „Prima arătură a primului tractor în Republica Moldova”: „În prim plan un bătrân semi-aplecat ține în pumni pământul proaspăt arat, pentru a realiza acest personaj, mi-a pozat chiar bunelul meu Ion. Răscolesc amintirile și realizez că trecutul mai trăiește în prezentul meu.”

      Creativitatea autentică a autorului Iurie Brașoveanu poartă adevăr și frumusețe, și mai multă bunătate. Experiența de viață l-a marcat și prin nedreptăți, nu-i întotdeauna doar pictor, este Om, și foarte inteligent. Trăiește printre oameni, absoarbe destine, le trece pe imagini, grafică, culori… Și, diferă de ei prin emoții închise. Nu admite implicarea cuiva în viața personală, de aceea prezintă interes nu doar prin creațiile sale plastice. Dacă voi scrie că scrie ingenios, se va supăra… Este și el vulnerabil ca toți oamenii de creație.

    Semnificația operei unui artist plastic se dezvăluie pe parcursul timpului, pe deplin doar în istorie: – Are dreptate Maestrul. Este conștient de aceasta, și că treaba pictorilor, a poeților – e să creeze, supunând impulsurilor interioare ale sufletului, chiar dacă ei uneori creează la comandă. Inspirația n-o poți vinde, dar poți dărui un tablou frumos. Iurie Brașoveanu, pictor și scriitor – plin de demnitate personală și profesională, conștient de talentul său, nu se consideră mai sus decât oamenii obișnuiți. Oricât de complexe, contradictorii și dificile ar fi caracterele geniilor veritabili, întotdeauna pentru ei sunt mai importante munca și aprofundarea de sine în arta lor. Sunt un artist care lucrează pentru libertatea sufletului. Lumea mea-i totul ce vedeți în lucrările mele. E o lume abstractă pe care o văd și o trăiesc doar eu. Mânile mele pictează ceea ce-mi dictează sufletul. Și când fac grafică, sau pictez icoane, trec într-o altă lume… Unde e Liniște și Lumină aparte… Unde sunt eu în crezul meu artistic… Prin artă se declanșează revoluția sublimului, al misterului inepuizabil.”

Artistul trăiește prin artă, iar creativitatea este dominantă a personalitații sale. Orice altceva ar fi fost secundar și tranzitoriu, dacă nu ar fi pierderea persoanelor dragi… Viața continuă.

       Ca artist plastic, Maestrul Iurie Brașoveanu interacționează cu mai multe curente moderne, creând opere de artă unice, ce îmbină simbolismul și expresionismul până la experimente îndrăznețe cu diferite stiluri și tehnici, ulterior perfecționând și grafica portretistică învăluită cu fanteziile surprinzătoare caracteristice modelului din fața lui. Întrucât interesul lui pentru arte plastice s-a născut devreme, același lucru s-a întâmplat și cu picturile sale ulterior. 

        Din amintiri: La șase ani, mama l-a luat pe micul Iurie într-o excursie la Muzeul Național de Artă de pe Ștefan cel Mare, villa Herța. Au întrat, ținându-se de mână. Ghidul povestea ceva despre istoria artelor, brusc văzu copilul și voi să o facă pe înțeleptul: cică, un copil nu are ce căuta într-un grup pentru maturi, căci sunt tablouri serioase ale marilor maestri, pe care sunt redate nuduri, iar pentru copil se va găsi ceva mai util afară – floricele și fluturași. Atunci mama i-a spus că poate achita un alt bilet pentru maturi „numai, vă rog, să-l lăsați să vadă și el tablourile. Că l-am adus la muzeu să vadă opera de artă. Fluturașii și floricele le vede acasă.”

Excursia, desigur că l-a marcat pentru întreagă viață…

        Se spune că Dumnezeu mișcă mâna pictorului de icoane. Opera pictorului Brașoveanu a treptat iconografia basarabeană în rândurile celor mai impresionante realizări ale culturii naționale, cât și mondiale. A pictat în biserici, în temple europene. Ce înseamnă a picta icoane? Fețele sfinților, trăsăturile biblice, culori mai moi, figuri măiestuoase, tenul cald apropiat culorii trupului. Maestrul a completat imaginile sfinte cu detalii individuale, conturând figurile și pliurile vestimentațiilor, a înseninat clar chipurile clasice și le-a făcut mai vii pe fundalul întunecat sau roșu-maro. Punct cu punct, linii de pensulă cu ulei pe icoanele pe care au apărut trăsături umane realiste. Pictarea catedralelor sunt cele mai monumentale lucrări ale pictorului.

     Iurie Brașoveanu prin creația lui a dus faima moldovenilor departe de hotarele ei. Pictează și restaurează opere de artă în Franța, România, Moldova, dar și în Italia, țara în care e stabilit cu traiul de câțiva ani. Opera lui înfrumusețează prestigiosul Salon „Marlboro Classics” din Paris. Lucrări de restaurare precum Villa Rey din Torino, villa de reședință a regelui când Torino era capitala Italiei. Iconostasul bisericii „San Massimo” patriarhatul Moscovei din Torino, 30 de cărți ilustrate ale poeților din Moldova, România, Armenia, Brazilia, Italia, Israel și Cuba, 13 icoane, creație proprie, reproduse în 9 cărți de specialitate italienești, etc. „A te manifesta ca artist peste hotarele țării nu este greu dacă ai în preajmă valoarea creației tale ca călăuză. Urmele care le lași în umbra ta fac un pod de lumină, care te înalță și îți permit să înțelegi rostul aflării tale pe drumul provizoriu….

El moaie peniţa în culorile trecutului, prezentului, universului, se inspiră din sentimentele de dragoste, din creaţia lui Eminescu. Culorile i se duc după vis. Râde ochiul, privirea ce lasă el în urma liniilor grafice înşirate cu gândul. Adâncul său sufletesc, flămând de frumos ia culoarea pe aripa inspiraţiei şi reuşeşte să creeze asemenea lucrări de grafică, ca acele treizeci – vernisate recent pentru publicul din Moldova. Le priveşti, le contemplezi şi simţi miracolul lor, lumina, culoarea – o revelaţie. Am apreciat că picturile sale sunt zigzaguri de stea. Parfumul timpului în desenul lor devine etern. Artistul recunoşte că este supus acestei meserii prin vis şi prin cuvânt artistic, poetic. Pe cât e mare grafician, asemenea şi poet… Creând, îşi potoleşte zvâcnetul sufletului, virtutea talentului. Când pictează şi crează forme, simte cum se consumă. Fiorul creaţiei îi alimentează trăirea. Rămâi devorat de acest talent, de arta lui – un echilibru perfect în fiecare lucrare. În acest dans al culorilor şi liniilor, el susţine că îl vede… –

     „Simbolismul e o Taină. Prin acest miracol, îl oprești pe spectator în fața operei tale, impunându-l să gândească, să mediteze. Doar cine poate vedea Lumina Luceafărului, va simți zborul și arderea din Pasărea Măiastră, roua de lângă rădăcinile copacului împletită în scară, treptele căruia ating cerul, oul – enigmă, inelul fără început și fără sfârșit contopit din apă și pământ, aer și foc…;Oprește-te, Omule… și privește la Cer, căci ești Simbol al Universului! Am trecut prin circumstanțe atenuante ale vieții care mi-au marcat popasul mai evident prin grafică. Deoarece ea poate conține o combinație de text, ilustrate și culoare, fapt care m-a îndreptat către premeditarea unei selecții. Realizez lucrări în acuarelă, ulei și pastel – pe pânză, lemn sau piatră, dar pe hârtia între alb și negru mă aflu în toate culorile Universului, în care distincția imaginară poate deveni ambiguă. În așa fel creez și combin simboluri, într-o formă reprezentativă de idei și imagini.”

    Personalitatea lui Eminescu în picturile artistului plastic:„În toate expoziţiile mele de la Chişinău şi cele din străinătate am abordat în permanenţă tematica eminesciană. Am ilustrat Scrisorile lui Eminescu, poemul „Împărat şi proletar” şi alte lucrări. Nu m-am despărţit niciodată de creaţia eminesciană. Ea mă însoţeşte pretutindeni”; „Cu poezia lui Mihai Eminescu am crescut de mic. Cărțile fiind frumos ilustrate, lăsau impresii plăcute. Au format în subconștient, ca un tandem – colac împletit în două forme, egale ca lungime, greutate și mărime – poezia care pictează, și pictura care scrie. Când scriu poezia e ceea ce-mi dictează sufletul, iar când pictez e autoportretul lui. Arta e naștere, viață și moarte, toate frumos îmbinate cu o trecere dintr-o formă în alta. Conceptul de artă e conceptul de dragoste – un sentiment foarte emoțional în starea de fericire, unde simțul moral și estetic au contopire cu o altă persoană – O DĂRUIRE! Între mine și artă e o dăruire reciprocă. Să credem în Dumnezeu care a creat Universul. EL, care a existat înainte de veacuri și a dăruit frumusețea cosmică pentru oameni. Desenez pe hârtie un punct și o linie, dându-le viață, căci ele sunt mișcare și interval de timp ce merg împreună spre cele veșnice.” /Iurie Braşoveanu/

În aceste clipe, poetul Iurie Brașoveanu finișează un poem cu 101 strofe care va fi publicat ulterior!

   Varia personalități despre Iurie Brașoveanu:

Nicolae DABIJA: Magia artei. Iurie Brașoveanu își învață privitorii să vadă, ca și cum i-ar învăța să citească lumea. Graficele lui te descătușează, îți dau vedere, îți dăruiesc aripi, te fac liber.Pe el nu-l interesează zăpada decât dacă are câțiva corbi pe ea.Nu-l interesează muntele decât dacă vede cel puțin un fir de iarbă răsărind dintre pietre.Nu-l interesează cerul decât dacă are un Dumnezeu în el. O sală cu lucrări de-ale lui emană evlavie, ca o biserică a artei.El nu schimbă lumea, ci o re-inventează. Universul gândit de artist e plin de bunătate, de frumusețe, de echilibru, de perfecțiune.El rescrie cuvintele cu ajutorul liniilor. Care pot spune multe – totul vrea să creadă graficianul – pentru cel care știe să le citească.Încă o dovadă că scrisul și desenatul sunt lucruri diferite. Un exemplu ar fi Picasso din ultimii săi ani de viață, care picta genial, iar când ajungea să-și semneze lucrările, abia dacă găsea cele câteva litere ce-i alcătuiau numele.Literele artistului sunt desene care alcătuiesc concepte filozofice, lieduri muzicale, poeme întinse.În tot ce face Iurie Brașoveanu e un poet, unul care nu se aude, ci care se vede. Poemele lui grafice vorbesc ochilor. Ele se întâmplă sub privirile tale. Plasticianul evadează în propria lui ficțiune. Într-un proces de înzdrăvenire a valorilor, într-un act de reînrădăcinare a sensurilor.Lucrările sunt situate între granițe –, ca o altă Basarabie a spiritului, exilată între ceruri care au murit și bolți care abia se nasc – acestea, precum nisipurile mișcătoare, își schimbă locul, de la o clipă la alta, de la un spațiu la altul, de la un privitor la altul. I le poți vedea cu adevărat doar dacă le porți în tine, doar dacă le aveai în inima ta cu mult înainte de a te întâlni cu ele într-o sală de expoziție, unde încerci nu sentimentul că le vezi, ci acela că le revezi, nu bucuria că le cunoști, ci – că le recunoști.Diderot credea că arta supremă nu poate viețui fără a-și demonstra caracterul uimitor.Mirarea se transmite de la meșter la privitor, care dintr-o persoană care admiră devine o persoană care se miră. De atotputernicia artei, de lumea ei încăpătoare de sensuri, de visul acesteia de a schimba lumea, de a o face mai bună, mai frumoasă și, prin urmare, mai rezistentă.Iurie Brașoveanu – cel mai important grafician basarabean la ora actuală – cucerește sălile de expoziție ale Europei, fiind un călător care își poartă lumea cu sine, un cetățean al Universului imaginat chiar de arta sa.El seamănă cu magicianul Kircher, care, ni se spune, în prezența reginei Christinei a Suediei, ar fi recreat un trandafir, pe care inițial, dându-i foc, l-a prefăcut în cenușă). Iurie Brașoveanu recreează trandafirii noștri incendiați de intemperiile istoriei, redându-le culoarea proaspătă a petalelor, foșnetul blând al frunzelor, mireasma lor cerească.Asistăm la o magie care nu poate să aparțină decât marii arte, cea pe care o profesează Iurie Brașoveanu, acest grafician unic și artist plastic de excepție din Europa de azi.

Maria Mardare – Fusu: „Aveți Ochiul care vede conținutul sufletului, dar și măiestria de al reda pe chip! Uimitor, nespus de frumos este Grigore Vieru! Admirație!”

Poeta Renata Verejanu:„Orice lucrare a pictorului Iurie Braşoveanu este o metaforă. Este un joc de simboluri cu trecerea unei forme în altă formă. Lucrările lui Iurie Braşoveanu vin din profunzimea poeziei lui Mihai Eminescu.”

Nour Gheorghe: „Pentru „Eminescu-Eternitatea”- Felicitari maestre Iurie Brasoveanu! si pentru cei care nu stiu , va fac cunoscut ca aceasta lucrare deosebita a fost premiata cu Trofeu la Concursul International ,,Univers Romanesc XXL ,,sectiunea Grafica-Pitesti.”

Victoria Rocaciuc: „Autorul recurge la diverse forme de simbol, abordat suprarealist, geometric, cu elemente de abstract. Constituită din mai multe puncte, transparența structurilor sale grafice se asociază cu pictura neoimpresionistă, realizată în tehnica pointelistă.”

Ion Birsanu: „Am fost întotdeauna coplesit de lucrarile, de maiestria, de omenia marelui nostru pictor Iurie Brasoveanu…M-am convins ca el este si un mare poet…Bravo…Va cuprind maiestre, ne mindrim!”

Ludmila Cotoman: „Mai presus de orice, omul poate fi cunoscut prin creaţia lui, în totalitatea ei sau în ce are mai valoros. În lucrarea omului stau – ca o comoară într-o zidire –gândurile lui. Graficianul IURIE BRAŞOVEANU trăieşte retras, dar munceşte pentru om, pentru universul său spiritual. Năzuinţa artistului înseamnă muncă, visarea artistului înseamnă muncă, iar obiectele facerii sunt rezultatul trăirilor sale în faţa vieţii…”

Victor Ciobanu:Excelența Sa a binevoit să ilustreze și coperta volumului meu de poezii „Iubire împletită-n vers”, apărută în 2019 la tipografia „Tipocart Print”, pentru ce țin să-i mulțumesc frumos încă odată. O perioadă de timp a activat în Torino (Italia) în calitate de grafician, pictor, restaurator de icoane etc., dar niciodată maestrul n-a uitat de părintele său, având grijă de el, chiar aflându-se departe de hotarele Republicii Moldova. Însă, viața mai are și întorsăturile ei, când moartea ne fură persoanele dragi sufletului. Astfel, la 11 decembrie curent (2021), la orele 4 spre dimineață, într-un mesaj scurt bunul meu prieten îmi scrie „A murit tătunea”. Tătunea tot tătune rămâne, chiar dacă copii lui sunt la a doua tinerețe. Și acum, drag prieten, când încă lacrima nu s-a uscat și fumul de tămâie mai persistă în casa părintească, vreau să-mi exprim încă o dată condoleanțele și să-ți amintesc că viața nu s-a terminat, iar noi, în numele copiilor noștri și în amintirea părinților, trebuie s-o continuăm…

                       Date biografice, activități, premii

Iurie BrașoveanuPROFESOR, ARTIST PLASTIC, POET – Membru Titular al Uniunii Artiștilor Plastici din Rebublica Moldova, Membru al Academiei Mondiale de Literatură,  Membru de Onoare ,,Trofeu XXL,,(România), Membru de Onoare în Mişcarea Internatională ,,Poetas del Mundo”(Italia), Membru WAPA-(World Association of Performing Arts), (Organizația Mondială a Artelor Interpretative).

Iurie Brașoveanu s-a născut la: 7 noiembrie 1962, satul Copăceni, raionul Sângerei (județul Bălți) din Republica Moldova. Fiul lui Gheorghe (Ion,Vasile) și Lidia (Gheorghe,Alexei) Brașoveanu (Primul din cei 4 copii ai familiei). A studiat la Şcoala cu clasele I-VIII, (anii 1969-1977) din s.Copăceni. (Gimnaziul Adrian Păunescu). Școala de Arte Plastice pentru copii din or. Sângerei (1975-1977).  Colegiul Republican de Arte Plastice „I.E.Repin” (A.Plămădeală).(1977-1981).  Studiază la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” (Facultatea de Grafică și Pictură,1984-1989). Fiind profesor de gradul întâi, conducător al reuniunii metodice a profesorilor de arte plastice, timp de 20 de ani (1981-2001), a predat arte plastice la catedra școlilor din or. Sângerei.

În Italia se află din 2001 și activează ca liber profesionist. Face restaurări în renumita ,,VILLA REY”. Vila-reședința regilor, când orașul Torino era capitala Italiei. S-a ocupat în prevalență de pictura iconografică, tablouri religioase și portrete, restaurări de mobilă de anticariat, icoane și tablouri. Semnează cartea proprie de versuri „Mai sus de umbra durerii” în 1997, editura  ,,Ruxanda” din Chișinău (Republica Moldova); Semnează volumul ,,TRECUT-AU ANII” 2020,Editura ,,Mușatinia”Roman, Neamț(România).

A editat albumul de portrete ”Oameni iluștri”, dedicat unor personalități ale culturii române. Albumul a apărut în versiune electronică și cuprinde 200 de pagini, în care a inclus 70 de portrete, grafică și versuri din creația sa. ”Este un album de grafică alb-negru, în care sunt toate culorile universului. Aceste două culori simbolizează nașterea și moartea și despart lumina de întuneric. Lucrarea vine ca un recviem pentru cei plecați în eternitate. Aici sunt portretele poeților Mihai Eminescu, Veronica Micle, Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Leonida Lari ș.a. A realizat și multe lucrări de grafică, pictură de șevalet, restaurări și icoane. De asemenea, a restaurat două icoane datate din sec. XVI, care se află la Mănăstirea „Sfânta Maria” din Moncalieri, Italia. În același timp, artistul a participat la toate expozițiile de grup de la Centrul Expozițional ”Constantin Brâncuși”, iar actualmente este prezent cu lucrări în trei expoziții din România. A fost președinte al juriului la secțiunea grafică, la Concursul Internațional de Arte „Trofeu XXL 2021”, ediția a V-a, din București.

AUTOR al lucrărilor de grafică, pentru ilustrarea a 30 cărți de poezie a unor autori din Moldova, România, Italia, Armenia, Brazilia, Izrael și Cuba. (2001-2022). Autor a 13 ICOANE (stil bizantin), PUBLICATE în cărți de specialitate italienești.(2008-2013). GRAFICIAN ,,ASCIOR,, – Asociația pentru Civilizația Ortodoxă (România). ILUSTRATOR la săptămânalul ,,LITERATURA  ŞI ARTA”, (Rep.Moldova). MEMBRU și PREŞEDINTE AL JURIULUI la varia CONCURSURI NAȚIONALE și INTERNAȚIONALE. Prezintă numeroase expoziții personale și de grup în Republica Moidova, România, Italia, Turcia, etc. Premiat cu medalii, trofee, diplome și distincții la mai multe Concursuri și Festivaluri Naționale și Internaționale (POEZIE și GRAFICĂ)

Premii și distincții: Premii acordate de săptămânalul „Literatură și Artă” (pentru arte, 2008, 2015; pentru critică, 2013; pentru grafică, 2017); Decorat cu medalia jubiliară „Eparhia Chișinăului – 200 de ani” (acordată de Mitropolitul Chișinăului și al întregii Moldove în semn de recunoștință pentu activitatea sârguincioasă spre binele și întru mărirea Bisericii Ortodoxe din Moldova, 2013); Premiului “Simpatia publicului” (acordat la Expoziția Internațională “Dumnezeu din inima mea”, organizat la mausoleul „Bela Rosin” din Torino, 2014); Diploma de onoare a Galeriei “Elle” (pentru operele expuse, contributul și prestigiul adus galeriei, făcând-o să-i crească faima pe plan cultural, Preganziol , Italia 2016); Diploma de excelență acordată de Biblioteca românească  “Grigore Vieru” din Torino (pentru prezentarea critică a artistei Simona Liliana Cumpăratu la Expoziția Personală de Pictură și Grafică „Dincolo de Culori”, 2016); Diploma de excelență acordată de Muzeul Național de Artă  al Moldovei (pentru Expoziția Personală de Grafică „Poduri de Dor”, 2017); Diploma de excelență acordată de revista „Orizonturile Bucuriei” (în semn de mulțumire pentru meritele deosebite în promovarea activitatii ASCIOR, pentru creșterea responsabilității naționale, a nivelului cultural și duhovnicesc al societății, 2017); Trofeul “Univers românesc XXL” (la secțiunea Grafică, acordat de Uniunea Artiștilor Plastici din România, Pitești, 2018); Diploma de excelență (sectiunea Grafică, acordat de Academia Olimpică Română, filiala Vâlcea, 2018); Premiul “Centenarul Marii Uniri” (acordat în cadrul Galei Premiilor Uniunii Internaționale a Oamenilor de Creație, ediția I, la secțiunea  “Artiști plastici contemporani”, 2018); Premiul “Marele Eminescu” (acordat de Cenaclul “Grai Matern” pentru lucrările sale excepționale expuse la vernisajul expoziției “Eminescu în poezie, cântec și arte plastice”, organizată la Centrul Academic “Mihai Eminescu”, Chișinău, 2019);

Ordinul “Sf. Ierarh Simion Ștefan” (acordat de Biserica ortodoxă autocefală din Republica Moldova și Mitropolia ortodoxă română de stil vechi din Transilvania, pentru păstrarea și promovarea culturii românești, identității naționale și a credinței ortodoxe strămoșești, înmânat în reședința Mitropolotană din Câmpia Turzii de Petru, Mitropolit al Transilvaniei, 2019); Membru Titular UAP R.Moldova. În 2020 devine Laureat al PREMIULUI săptămânalului „Literatura și arta”, a obținut Titlul de merit „Premium”, la Concursul „Eleganța Iubirii” – Creații literare și Artă în imagini, din Montreal, Canada, premiul special la Concursul național „Uniti per la legalita” din Italia, premiul UNU la Concursul Internațional „Elogiul iubirii”, secțiunea grafica și pictura, din România, a fost desemnat „OMUL ANULUI 2020”, la Gala Premiilor de Excelență a Academiei Națiunii Române: „Este rezultatul muncii creative care semnifică recunoștința din partea unui consiliu de personalități de înaltă cultură spirituală, or puțini sunt acum care depășesc invidia și ura, punând pe piedestalul LUMINII – DRAGOSTEA, având curajul, puterea și dorința de a aprecia la justa valoare FRUMUSEȚEA din OM. Cu pietate pentru Excelența Sa, Domnul Valeriu Mocanu – Președintele Academiei Națiunii Române!”

 În 2022 – Premiul „Tonitza” la Concursul Internațional „Elogiul Iubirii” (România); Premiul „MICHELANGELO BUONAROTTI”, ca Președinte de Juriu (secțiunea Pictură) la Concursul Internațional de Artă „LA FONTANA DELL AMORE” din Italia.   

      „Iurie Brașoveanu, pictor și poet

Întorcându-se, lângă icoane,

Stă maestrul Iurie Brașoveanu

Albia dispare în grădină,

Iar el scrie câmpii cu inimi.

Există omul, ca o lume vie,

Nimeni nu l-a chemat,

Domnului s-a închinat,

Și Domnul a spus – Să fie!

El – sunt eu, gândit de tine,

O imagine color a verii,

O rază urmărită apune,

În pânze ea răsare…

Nu merge după fiecare, –

Un val de îndoieli, frământări,

Destinul și-l tămăduiește –

Cu grafici plin de stări.

El este Eu, a ta imagine,

Cu primul trandafir.

Petale răsărite lin,

Culori în orice fir…

 / S. Vizitiu, august, 2022/

Surse memorabile:

https://www.facebook.com/iurie.brasoveanu/photos

Iconografia de Iurie Brașoveanu:

Portrete în grafică din albumul „Oameni ilustri” de Iurie Brașoveanu

În memoria mamei

Recital de poezie la Clubul Impresii din viata si carti, Biblioteca Hasdeu: 

https://www.facebook.com/clubulimpresiidinviataisicarti/videos/2763425443918276/

Recenzie de Svetlana Vizitiu, Impresii blog


3 comentarii

Natalia Zavtur, în memoriam


Aviatorii mărilor de carte,

misterioși, ca preoții, departe…

de lume fără rost, să certe,

nici temple să le ia cu asalt…

Acolo a rămas Zavtur Natalia –

Va arde veșnic luminarea…

Pe merit, printre înțelepți,

În marile universități.

Calmă zeiță ne preda pe viu

Bibliografia

De parcă a coborât de sus,

Creatoare a cărților să fie!

A bunului Dumnezeu –

în luptă pentru rațiune

Ea, profesoară – strămoșii ne-a păstrat

Trăind în cărți cu pagini unici,

Balade de științe a cântat.

Cine ară și seamănă bine

În câmpul lor devin secerători.

Ar fi spus că lumea înțeleaptă vine,

Că mintea noastră e cu spor.

A fost mereu un înger bun…

Trăia cu greu, săracă pe pământ,

Nu se plângea, modestă, și micuță,

Acum e Înger mare dincolo de sus…

În memoria Nataliei Zavtur

/S. Vizitiu, 17 iulie 2022/ Promoția de bibliotecari 1984 USM/

Natalia ZAVTUR (18.07.1954 – 16.08.2022) a făcut studii doctorale la Institutul de Cultură din Moscova și a absolvit Facultatea de Biblioteconomie și Bibliografie a Universității de Stat din Moldova. În 2010 a fost desemnată cu titlul onorific „Om emerit” prin Decretul Președintelui Republicii Moldova.

Biblioteca Municipala B.P. Hasdeu, Mariana Harjevschi:

„Cu nemăsurată durere și mult regret ne gândim zilele acestea la colega noastră Natalia ZAVTUR (18.07.1954 – 16.08.2022) care a trecut azi la cele veșnice, după o boală nemiloasă. Lector universitar (Catedra Biblioteconomie și Asistență Informațională, USM), bibliograf, specialist în domeniul biblioteconomiei și al culturii informației, formator în cadrul Campusului Competențelor la Biblioteca Municipală B.P. HASDEU, colaboratoare a revistei BiblioPolis, autoare a numeroase cercetări despre managementul instituțional și a mai multor programe curriculare de specialitate, deținătoare a unor funcții de management în instituțiile infodocumentare din țară (șef sector, BM, director adjunct pentru activitatea științifică și metodică, Biblioteca Tehnico-științifică, UTM), membru al diferitor comisii în cadrul Asociației Bibliotecarilor din Republica Moldova, Natalia ZAVTUR va rămâne în amintirea noastră drept un om plin de lumină. Nu vom uita forța și dăruirea ei profesională, grija pentru breaslă, abilitatea de a colabora în echipă. Bibliotecar cu școală, ea a fost o persoană cu multă deschidere și dorință de perpetuă perfecționare. Plecarea ei lasă în inimile noastre, ale colegilor și ale studenților multă tristețe și părere de rău. Golul lăsat în urmă nu poate fi acoperit de nimeni și nimic. În aceste momente dificile, exprimăm condoleanțe și profunde sentimente de compasiune familiei îndurerate, colegilor și tuturor celor care au cunoscut-o și apreciat-o. Fie ca Cel de Sus să-i odihnească sufletul în pace!”

Biblioteca Tehnico-ştiinţifică UTM: Durere și jale în sufletele miilor de bibliotecari, cărora Doamna Natalia Zavtur le-a implantat nu doar cunoștințe, dar și fărâme din sufletul ei mare și frumos, din omenia și cumsecădenia, din dragostea pentru semeni și pentru tot ce înseamnă Lume, din multiplele Haruri cu care a înzestrat-o Dumnezeu.

Colectivul Bibliotecii Universității Tehnice a avut norocul să fie îndrumat în formarea și dezvoltarea sa profesională de Doamna Natalia Zavtur mai bine de zece ani. Dar nu numai… Doamna Natalia crea în jurul său o oază de înțelepciune, erudiție, bun simț și mult mult suflet, care a influențat și oamenii ajunși în preajmă. Colegele și-au exprimat regretul și au scris cuvinte de adio pe blogul bibliotecii: „A fost profesoara mea preferată, regrete… Dumnezeu s-o odihnească în pace…”/„Ce veste grea! A fost profesoara, care m-a ghidat în studenție, dar și o colegă foarte bună, săritoare la nevoie, ne-a învățat multe lucruri bune, un om de suflet. Rămân doar amintiri frumoase despre doamna Natalia! Dumnezeu s-o ierte și să o țină în grija sa!”/„Un Om cu litera mare…”/„ Царствие небесное, очень душевный человек, всегда готовый помочь другим…”/„Ce veste tristă, greu de crezut. Dumnezeu să o odihnească în pace și să-i daruie Împărăția cerului.”/„Foarte trist. Pentru fiecare găsea cuvinte de incurajare, de indrumare. Era foarte înțelegătoare și avea un suflet blând. Păcat….Dumnezeu s-o odihnească în pace. Rămân povețele și amintirile frumoase.”/„Dumnezeu s-o odihnească în pace, suflet blând și afectuos”/„A fost o persoană deosebita, sincera, modestă, un suflet blând și Om de omenie. Drum lin spre ceruri și Bunul Dumnezeu sa o aibă în paza sa.” Ne rugăm, ca bunul Dumnezeu să o primească pe doamna Natalia în Împărăția Cerurilor, iar noi îi vom păstra amintirea…

Liudmila Artemi-Deli: O lovitura grea pentru biblioteconomia Moldovei. A fost un pedagog neinlocuit la USM… si va ramane in amintirea noastra…

Parascovia Onciu: Cu profunda tristete consemnam trecerea la vesnicie a colegei noastre Natalia Zavtur , Om de o bunatate nemarginita, o profesionista in domeniul biblioteconomic, mama buna bunicuta, prietena. Lumina lina draga noastra. Condoleante familiei, prietenilor, colegilor

Aliona Nosatîi: Doamne! Atât de bună la vorbe, gânduri, fapte! Inteligentă, generoasă, sinceră… Țin minte ultima convorbire, când mâna blagină a Dumneaei m-a atins, zicându-mi : ,,Ai grijă de sănătate, fată, îmi ești dragă”… Nu am să vă uit niciodată, Doamna Natalia… Sincere condoleanțe…🙏😥😥

Galina David-Căruță: Odihnă veșnică. A fost un lector minunat, liniștită și înțelegătoare, ne-a învățat multe lucruri utile pentru viață și munca de bibliotecar.

Galina Davîdic: Doamne sfinte! Cât e de trist! Lumina lină spre aștri… Condoleanțe familiei, rudelor, colegilor și tuturor celor care au cunoscut-o!

Maria Vatamanu: Incredibil! Prea devreme. Ne cunoșteam din anii de studenție. Atât de muncitoare, cumsecade, omenoasă… Lumină lină!

Angela Dunas: Cu durere in suflet transmitem profunde condoleante familiei. A fost si va ramane un exemplu de virtute si de onestitate, un model de conduita pentru multe generatii… O Doamna cu un suflet nobil si mare pentru toti… A fost o Doamna deosebita… Fie ca bunul Dumnezeu s-o odihneasca in imparatia cerului ! Lumina vesnica!

Lucia Brehoi: O profesoară cu nume înveșnicit prin sutele de specialiști la formarea cărora a contribuit… Multe flori a meritat… Prea puține a primit… Drum lin spre ceruri!

Raisa Bruma: Nu voi uita nicicind aceast om blind cu suflet mare, specialist devotat profesiei. Dumnezeu sa aiba grija de ea!! Drum lin spre infinit, draga Natalia!

Ludmila Vedrascu: O inimă bună a încetat să mai bată, un suflet mare s-a ridicat la cer, lăsând în urmă o nemărginită durere şi un gol imens…

Galina David-Căruță: Odihnă veșnică. A fost un lector minunat, liniștită și înțelegătoare, ne-a învățat multe lucruri utile pentru viață și munca de bibliotecar.

Cudlenco Maria: Trist! A fost un profesionist desăvârșit

Ruban Lidia: Si noi promotia de bibliotecari 2010 am avut ore cu D-na Natalia, si am cunoscut-o ca fiind o fiinta blinda si buna! Ne va ramine astfel in amintire!

Asociatia Bibliotecarilor din Republica Moldova : „Comunitatea bibliotecară este profund îndurerată în legătură cu trecerea în eternitate a Nataliei ZAVTUR. Doamna profesoară pentru unii, colegă pentru alții și pur și simplu un profesionist dedicat, preocupată de soarta profesiei de bibliotecar. Model de verticalitate, bibliotecar de înaltă ținută morală a reprezentat unul dintre oamenii care au contribuit decenii la creșterea profesională a mai multor generații de bibliotecari, – respectul și recunoștința față de care vom manifesta cu pietate întotdeauna.

BiblioPolis:Timp de aproape doi ani, Natalia Zavtur a ținut o rubrică permanentă în revista „BiblioPolis” – rubrica „Revista presei”, în cadrul căreia, cu multă inteligență și dăruire, a recenzat unele publicații periodice de specialitate, din țară și de peste hotare, prezente în colecțiile BM „B.P. Hasdeu”. Pregătind materialele pentru publicare, Natalia Zavtur a încercat mereu să faciliteze lectura profesională a colegilor de breaslă, atenționându-i asupra problemelor actuale ale teoriei și practicii biblioteconomice. Lucrând împreună, am avut bucuria să descoperim în Natalia Zavtur, cea care a purtat cinste profesiei de bibliotecar în spațiul nostru, o personalitate de o rară onestitate și corectitudine, omenie și bunătate. Prin dispariția Nataliei Zavtur, am pierdut atât o colegă de excepție, atât un membru al Familiei BM „B.P. Hasdeu”, cât și un membru al echipei de redacție a revistei „BiblioPolis”. Este trist să vorbim, de acum încolo, despre Natalia Zavtur la timpul trecut, însă ceea ce ne rămâne este să-i păstrăm memoria luminoasă și să-i continuăm, cu același devotament profesional, eforturile pe tărâmul biblioteconomic…


8 comentarii

Petru RACOLTA, „Pe urmele tatălui” /recenzie literară


Să n-ai încredere niciodată în puii de năpârcă, până la urmă tot te mușcă”.
Precum spunea neuitatul Sherlock Holmes, „toate cele mai groaznice crime se comit tocmai în locuri liniștite și îndepărtate”… Și aici, într-un loc potrivit, sămânța unui maniac îndobitocit zace brusc în zeci de fecioare nevinovate! Tinere, care tremură de frică, încercând să prevină răul ce vine! Fete inocente dispar sau mor prin suicid, pentru că unii părinți sau mirii, le consideră târfe, alte intrigi mai sunt țesute, iar mafiotul misterios Jucatorul sau partenerii de poliție corupți apasă pe trăgaci, țintind propria lor cocardă de poliție!- „Nimănui nu-i place să-i între poliția în casă, pe neașteptate. Chiar dacă se crede om cinstit, cu frică de Dumnezeu și de legile pământești, pe care știe că le-a respectat cu sfințenie. Cei mai temători sunt oamenii cu o educație precară suspicioși pe felul cum își fac agenții de poliție treaba și temători că vor fi trași la răspundere pentru te miri ce. La urma urmei e bine că există poliția, atâta vreme cât stă la locul ei și te apără fără să se apropie de prea mult de tine, gândesc acei cetățeni simpli.”
O poveste despre modul în care relațiile dintre rude și colegi pot schimba întreaga soartă și, în cazul personajului principal. Este dilema unei polițiste cu dragoste de neam. La un moment dat în viaţă nu te mai interesează pâinea bună sau rea nici la propriu, nici la figurat, ci te interesează viaţa sufletului – care nicăieri nu este mai bună decât acolo unde ai văzut pentru prima dată lumina zilei. „Patriotismul e unul dintre cele mai josnice motive invocate de care-și urmăresc propriile interese, iar acesta e cel mai murdar pe care l-am văzut…”;„Nu vezi ce vremuri trăim? Vin emigranții, ne ocupă pământurile, ne înlocuiesc limba și obiceiurile, ne iau fetele și le schimbă religia, după care toarnă o droaie de copii musulmani. Țiganii se inmulțesc și ei ca iepurii, iar românii migrează sau se retrag în cercul lor tot mai strâmt, în casele tot mai asaltate de violența fanaticilor, a răufăcătorilor. Ești tânără, sănătoasă, frumoasă și deșteaptă. Viitorul poporului nostru stă în oamenii ca tine și ca logodnicul tău. Am văzut ce se întâmplă în alte țări, deci știu ce vorbesc.
Magia judiciară este un lucru subtil și periculos. Ea necesită nu doar cunoaștere aprofundată de practici magice, ci și de curaj personal. Polițista Delia le cuprinde pe ambele. Ea își știe meseria. Nu se sfiește de dificultățile următoarei anchete, ba chiar cere să fie ea cea responsabilă. Nicio frică în fața amenințărilor și vrăjitoriilor ilegale. Și oricum s-ar învârti cazul, Delia, devenită comisar de poliție, nu se va putea lipsi de sfaturile infractorilor înșiși, pentru că în orașelul ei, unde slujește din voia sorții, se pregătește o adevărată naștere ale fecioarelor. Unele chiar s-au sinucis .. Și problema poliției, ca în toate timpurile – să găsească și să neutralizeze criminalii. – „În Justiție trebuie să ai răbdare și să calculezi fiecare pas, dacă vrei ca vinovatul să ajungă la condamnarea meritată.”; „Pe bună dreptate se spune că primul pas e cel mai important, dar și cel mai greu.Doar că trebuie să știi în ce direcție sa-l faci…Acel pas poate consta într-o prima atingere a unei persoane, o primă lacrimă prin care sufletul își dărâmă zidul de apărare, un prim cuvânt de înțelegere și încurajare.
Un roman care captivează cu o lume originală și atent lucrată, precum și cu atenția autorului la psihologia criminalilor și la cele mai mici detalii. De asemenea, este important ca cititorii să înțeleagă intriga detectivului neobișnuit. Anchetatoarea Delia investighează aparițiile bruște ale fecioarelor însărcinate. Ancheta o duce la descoperirea sarcinii nedorite la ea însăși, iar ulterior descoperă că acest caz are legătură cu rudele și chiar colegi ai tatălui decedat. Și ea, Delia, pornește pe urmele tatălui, va investiga și va câștiga, în cele din urmă…- „Era o fată mândră – la propriu și la figurat – și cu speranța că-și va găsi un bărbat care să pună dragostea mai presus de situația materială și un copil al altuia. Chipul ei luminos, ochii mari și inteligenți, părul bogat care-i cădea într-o cascadă pe umeri, fizicul încă perfect, dar, mai ales, convingerea că totul va fi bine erau motive suficiente să creadă că va răzbi, în cele din urmă. Chiar și de una singură.
Doar că dintr-o dată, ultima investigație este teribil de încurcată într-o minge strâns împletită. O crimă care a legat-o personal în același venin, făcând-o și pe ea însărcinată fără implicarea vreunui bărbat… – „În aceste momente, i-ar fi prins bine măcar o prietenă adevărată sau un coleg care să o susțină. Dar o polițistă devotată profesiei nu-și putea găsi uțor o persoană de încredere, nici între cei cu care lucra și nici în timpul liber, oricum prea puțin în ceea ce o privea…
„Zâmbea amar când a strecurat această percepție, pentru că nu era o femeie superstițioasă, fiind convinsă că soarta stă în mâna fiecăruia și numai accidentele o pot influența.”
Nu lipsește tema dragostei, doar că voi lăsa cititorul singur să se alimenteze cu aceste sentimente din carte: „Se spune că o femeie, atunci când nu reușește să-și găsească un bărbat pe care să se bazeze și să-l iubească, și-l creează. Unele o fac doar în visuri, altele trec la treabă în realitate.”
Sau „Iubirea nu vine ca furtuna și nu se dărâmă la primul cutremur. Dragostea la prima vedere e o pasiune care poate fi trecătoare. Ea trebuie construită în timp, cărămidă cu cărămidă, cimentată cu alte sentimente și gânduri comune…” Și, încă: „Adevărul, cât ar fi de periculos într-un început de relație, trebuie spus din start, altfel riscă să te oblige la un amalgam de minciuni din care nu mai poți ieși cu conștiința împăcată.

Adică, ai grijă și pe cine iubești că poate fi el criminalul!
Autorul scrie în așa fel încât să vrei să te dizolvi în textul lui, să te apuci de cuvinte cu mintea și să reușești să afli cine-i de vină. Aici fiecare cuvânt își are locul său și o propoziție poate înlocui câteva pagini de descrieri. Dar spre surpiză, afli criminalul doar la sfârșitul romanului, oricât n-ai bănui pe toți din start. – „E greu să te zbați o lungă perioadă să afli un secret, dar și mai dificil este după ce îl descoperi și nu știi ce să faci cu el. Dacă e ceva mai puțin important și ai niște prieteni cu care să-l împarți, poate deveni cel mult un subiect de bârfă sau amuzament. Dar când e vorba de un lucru foarte grav și nici nu ai cu cine să-l împărtășești, se transformă într-o piatră care-ți apasă inima și îți chinuie gândurile.
Ingeniozitatea creativă a lui Petru Racolta este de netăgăduit. Și, în același timp, el construiește o poveste intrigantă și integrală, adâncindu-te mult în care, este deja dificil să te desprinzi. Romanul repartizează varia genuri – detectiv, fantasy, misticism, realism magic – dar toate sunt unite de „ciudățenia” inerentă scriitorului, filosofie și fantezia lui fără margini. – „Se spune că omul devine mai înțelept la bătrânețe, dar cele mai condensate gânduri îl încearcă atunci când știe că i-a rămas foarte puțin de trăit. Fiecare după viața pe care a dus-o și realizările spirituale pe care le lasă în urma lui. Cei care au oferit și au dăruit iubire, dar sentimentele frumoase s-au transformat într-o moștenire sufletească pentru omenire, vor zâmbi împăcați în fața morții, mulțumiți că au rodit cu folos. Dar aceia care s-au luptat pentru sine, acumulând bunuri materiale și pierzând timpul prin petreceri numeroase, folsindu-le ca pe un drog pentru a-și colora viața, vor pleca din ea cu mare părere de rău. În acele ultime zile or să priceapă cât de prețioasă a fost fiecare zi irosită, cât de puțin au contat banii și petrecerile cu care se lăudau. Cât de mult ar fi putut dărui și cât de puțin au făcut-o, ce multe lucruri bune ar fi putut face, dar cât de puține au realizat!”
Deci, linia detectivului din roman este combinată organic cu ficțiunea vizionară despre viitorul tehnologiilor de clonare prin transferul de conștiință. Pe lângă intrigă în sine, din amintiriile eroilor aflăm despre trecutul personajelor, și la urmă autorul divulgă în detaliu despre lumea viitorului și trăsăturile sociale și legislative prin mintea unui criminal teribil. În special, cititorii vor da de întuneric, sânge, împușcături, evenimente misterioase, descrieri ale problemelor existențiale de corupere în poliție, cu care personajele principale se confruntă în paralel. Iar Delia, elementul călătoriei în investigații, este obligată să dea de realități incredibile, observând conexiuni ciudate ale unor colegi și aparent imposibile și coincidențe care nu ar trebui să existe într-o lume adevărată.
O jumătate din carte – se acumulează ritmul, intensitatea și emoția. Pe măsură ce crește gradul de murdărie, abominație și cruzime, revelat în sufletele umane. În unele momente, devine aproape neplăcut din punct de vedere fizic. Delia, fără să vrea, va trece de multe încercări. Și care va fi finalul romanului, să afle cititorul singur. Romanul este scris foarte autentic și realist. Nu te gândești deloc la fantezie, istoria poate fi reală, prinde și te face să empatizezi, să te obișnuiești cu imaginile relației dintre personajele principale, precum și cu imaginile celui de-al doilea plan (relativ vorbind). Anume studiul atent al acestora este motorul principal și demnitatea romanului, care depășește toată negativitatea. Cartea este ambiguă, nu poți conta pe o lectură ușoară, dar merită atenție.
Ca urmare, ce-mi place mult de tot, este optimismul incurabil al autorului Petru Racolta:
Suntem încredințați că după orice furtună apare soarele, care liniștește natura și sufletele oamenilor, prin mângâierea razelor blânde… Dar rănile provocate de orice furtună nu se șterg cu buretele, ci au nevoie de timp pentru a se cicatriza, a revigora speranțe și a crea o noua stabilitate.

Impresii_viata_carti_blog, #Recenzie de #Svetlana_Vizitiu, 2022

Alte surse despre autor și referințe literare: Radu Prodan:„Pe urmele tatălui, cel de-al doilea roman publicat de Petru Racolta la editura SIONO, conține o idee cu totul indeită, iar revelarea acesteia constituie o reală surpriză… Petru Racolta creează o problemă pornind de la o întrebare banală și, printr-o construcție realistă a evenimentelor, poartă cititorul prin meandrele unei intrigi stufoase și spumoase, din care nu lipsește umorul din colțul gurii, cu care ne-a obișnuit scriitorul maramureșean”
„Petru Racolta este un autor cu ștate vechi, dacă putem spune asta, cărțile sale abordând o pleiadă de subiecte, de la povești pentru copii #Revolta_din_ogradă, science-fiction #Planeta_Paradis și, în fine romanul polițist combinat cu o fantezie debordantă, reprezentat de cele două producții menționate aici: #Fetița_care_visa_pentru_alții și #Pe_urmele_tatălui… #Povestirile_unui_maramureșean, autorul fiind originar din Seini, unde trăiește și în prezent. Regăsim aici un scriitor cu un umor mai degrabă intuit decât afișat, o ironie subtilă ce devine, uneori, auto-ironie, înveșmântată într-un limbaj care, fără a fi laconic, nu se pierde în mai multe direcții de odată, ci rămâne ancorat pe subiect, în tușe clare, fără echivocuri. Dacă ar fi să tregem o concluzie, cărțile lui Petru Racolta ar putea fi comparate cu o litografie extrem de detaliată, a cărei complexitate rezidă în redarea cu precizie a celor mai simple elemente și îmbinarea lor, iar rezultatul este un tot unitar cu o coerență și o coeziune remarcabile”


3 comentarii

Nicolae Dabija. Ecoul amintirilor unui academician


Dacă cel de alături nu crede în ceea ce faci, e un păcat nu contra ta, ci contra lui. Dumnezeu care, dacă a pus în tine o sămânță de har, te va întreba, atunci când vei veni în fața Lui, ce-ai făcut cu ceea ce ți-a dat, – ție, mai mult decât altora – iar tu neglijându-l ai comis, așa cred, un păcat care poate fi comparat cu o omucidere a unui copil conceput, căruia nu i-ai dat voie să se nască.”/N. Dabija/

    „M-am născut într-o bibliotecă, dar nu una obișnuită, ci una plină de icoane și cărți bisericești. Era biblioteca celui care mi-a fost un exemplu în toate, arhimandritul Serafim Dabija, stareţ al mănăstirii Zloţi. Multe din discuțiile noastre mi-au fost învățături de mare folos în viață, mai cu seamă cele despre credința în Cel de Sus. Părintele este reprezentantul unei generații de sacrificați ai istoriei și cel care mi-a semănat germenele credinței.” A avut o copilărie fericită, pentru că a fost plină cu cărți. Generația lui a fost una foarte norocoasă, luând în considerare faptul că nu avea televizor, internet, dar aveam foarte multe cărți, care i-au ajutat să crească și să nu rătăcească prin istorie. Atunci când a deschis ochii, i-a deschis pe nişte cărţi: cărţi pe sub paturi, cărţi pe sub masă, cărţi, cărţi, cărţi în toată casa bunicilor lui– Ioan şi Ana Dabija – unde a văzut lumina zilei… Nicolae Dabija avea vreo 12 ani când, aflându-se pe o câmpie din preajma satului, o pană a căzut de undeva de sus, la un pas înaintea lui. A ridicat ochii spre cer, dar el era pustiu. Astfel n-a văzut nici o pasăre. S-a aplecat și a cules-o de jos. Și a crezut că e o pană de înger. A mers acasă, a introdus în ombilicul penei o mină de creion și a scris atunci prima lui poezie. Era despre rujă, numele basarabean al trandafirului, de care erau atunci pline grădinile satului: ,,Dintre toate florile pe lume/ numai ruja cel mai mult / o mângâi și-i spun pe nume, / o cuprind și o sărut.// Nu de-atâta că e floare, / mândră floare între flori, / dar că sfânta ei culoare / cea mai vie e în zori.” A fost cel mai fericit atunci când, elev fiind, i s-a arătat Născătoarea de Dumnezeu într-un vis, iar a doua zi a primit la țară, unde se afla, o scrisoare de la publicația „Tinerimea Moldovei” prin care poetul Nicu Stegaru îl anunța că poezia lui „Stele” va fi publicată în numărul următor al ziarului. „De-a lungul zilelor pe care le-am trăit, m-am străduit să fiu vrednic de lumina acelui vis de adolescent, care m-a făcut cel mai fericit.”

         Scriitorul Nicolae Dabija a avut un rol important în lupta de renaștere națională din Republica Moldova, a susținut revenirea limbii române la grafia latină și decretarea ei ca limbă oficială în RSS Moldovenească! Aproape jumătate din călătoria lui pe culmile literare, a dedicat-o misiunii de redactor-șef la ziarul „Literatura și Arta”, publicație care a avut un rol important în lupta de renaștere națională la sfârșitul anilor ’80. În timpurile sale bune, săptămânalul depășea tirajul de 260.000 de exemplare. Volumul de debut „Ochiul_al_treilea”, a fost ca un fascicol de lumină intensă în literatură. Cartea a scris-o în 1970, când, fiind exclus din facultate pentru „acțiuni antisovietice” (citea cărți românești și scria pe „ici-acolo” conspectele de student cu alfabet latin), s-a aflat un an de zile în satul de baștină. Deși la apariția volumului din 1975, care a așteptat cinci ani de zile în sertarele editurii, a fost calificat cel mai reușit volum de debut, n-a putut să publice din el nici măcar un singur rând. Apariția lui, care a însemnat și anularea interdicției la semnătură din presă, Dabija a comparat-o cu o descătușare a luminii, ținută sub oboroc.

Tata a fost un om modest şi n-a suferit niciodată de vedetism. Din contra, considera că fiecare dintre noi îşi are locul lui în viaţă, iar aprecierea trebuie să vină întotdeauna din altă parte. Aşa că nu-i plăcea să iasă în evidenţă, să-şi etaleze meritele (deşi avea multe), ori să adauge la numele lui: poet, academician, scriitor, ziarist, deputat etc. Semna simplu: Nicolae Dabija. Iar dacă se întâmpla să citească vreun articol cu laude la adresa lui, lua pixul şi tăia din el toate cuvintele care i se păreau exagerate, mărturisind că: „Mai bine e să te laude Dumnezeu, decât omul”. /fiica Doina Dabija/

După absolvirea școlii medii, în anul 1966, Nicolae Dabija a fost admis la Facultatea de Ziaristică a Universității de Stat din Chișinău, fiind exmatriculat în anul III pentru activitatea pro-românească: „Unchiul meu, arhimandritul Serafim Dabija, stareţ al mănăstirii Zloţi, înainte de a fi arestat în 1947 şi condamnat la ani grei de Siberie „pentru că a construit o mănăstire în scopuri antisovietice” (aşa scrie în sentinţă), a reuşit să salveze uriaşa bibliotecă mănăstirească. Când am venit la universitatea din Chişinău, am adus cu mine nişte volume din acea bibliotecă: Iorga, Eminescu, Stere, Russo. În ele scria altceva decât ne spuneau profesorii la ore. Nu ştiam pe atunci, copil sosit de la ţară, că există securitate, nici eu, nici grupul de la ziaristică: ne certam cu profesorii, lectorii se temeau de noi, decanul ne ruga să nu punem întrebări la seminare, ne îndemna chiar să nu frecventăm anumite obiecte (istorie, filozofie, ateism), la care se spuneau cele mai multe minciuni. În anul trei, când patru studenţi – subsemnatul, Aurelian Silvestru, Vasile Romanciuc şi Ion Vicol – au fost exmatriculaţi, toată grupa, caz unic în fosta URSS, a scris cerere să plece din universitate. A fost un scandal enorm. Până la urmă, din cei 25 de colegi, 21 au rămas. Azi toţi sunt scriitori, ziarişti, personalităţi binecunoscute în Basarabia. Dar acea lecţie a însemnat mult pentru fiecare dintre noi: am învăţat cum să fim solidari, ca astfel să rezistăm împreună. Am fost restabilit peste un an la facultate, nu la Ziaristică însă, ci la Litere. Dar în acel an, cât am lipsit de la Chişinău, izolat în satul de baştină Codreni, lângă Căinarii lui Mateevici, am scris cartea mea de debut „Ochiul al treilea” şi am citit saci de cărţi, pe care părintele Serafim Dabija mi-i trimitea de la Cernăuţi. Fără acel moment dramatic, biografia mea ar fi fost incompletă, iar experienţa mea de condeier ar fi întârziat. Până la urmă, am ajuns să cred că acea încercare a fost una norocoasă pentru destinul meu ulterior. Cred de atunci că, dacă în viaţă eşti umilit pe nedrept, Dumnezeu numaidecât îţi va trimite o aripă, ca să te ajute să te ridici.”

Se schimbă doar înălțimile, nu și visurile”. Într-un poem intitulat „Rugă” Dabija afirma despre poezie următoarele:„ Rugă-cântec, rugă-plânset, rugă-blestem (naivă, credulă, nebună) /de aed care speră cu un poem / c-ar putea face lumea mai bună.”

,,Când ești umilit pe nedreptate, atunci Dumnezeu îți trimite o aripă ca să te ridice

A avut o mare cumpănă, în vara anului 2007 Nicolae Dabija a căzut într-o prăpastie lângă Țâpova: „Această nenorocire s-a întâmplat  în ziua de 7 iulie 2007, ora 19. Chiar dacă unii spun că cifra șapte este una norocoasă, pentru mine aceasta a însemnat prăbușirea la fundul unei prăpastii. Căzând de la înălțimea de 9 metri, pot spune că am rămas întâmplător în viață. Totul se datorează Celui de Sus care m-a ajutat să trec peste această încercare. Am simțit că Dumnezeu m-a binecuvântat, astfel după această încercare am publicat cartea ,,Tema pentru acasă”, o biblie a suferinței basarabiene, care este una din cele mai citite cărți. Succesul acestei cărți se datorează în mare parte faptului că am expus experiența unică prin care a trecut neamul nostru și nu am imitat literatura străină. Se spune că,  înainte de a muri, omului i se arată filmul vieții sale în câteva fracțiuni de secundă. Eu am văzut acest roman, eroii săi, care parcă încercau să mă ajute în perioada internării mele în spital. Meritul acestei narațiuni este că am putut transforma suferința în fericire.

Nicolae Dabija despre:

Prietenia însăși e o lecție. De ce? Pentru că Dumnezeu îți dă rudele – bune, rele, pe care le ai – pentru toată viața, pe când prietenii ți-i dă pentru totdeauna. Prieteniile adevărate pot fi numite și transplant de suflet. Nu dorim nimic mai mult decât o revenire la firesc. Suntem o așchie de popor românesc ruptă cu o bucată de țară, în urma înțelegerii dintre cei doi mari tâlhari ai istoriei, Hitler și Stalin, și astfel trebuie să fim înțeleși și de comunitatea internațională, dar și de fiecare dintre noi.”

Despre omenie, omul și natura: „Dimineața e mereu un început, e o alegere de a fi și de a te simți tu… în orașul tău! Chișinăul pentru mine poate fi blând, iubitor și cuceritor doar dimineața, când lumina te cuprinde de la frunte la tălpi, un fel de dimineață permanentă…Căutăm să fim eroi, căutăm să fim vedete, căutăm să avem bunuri materiale, să le facem pe toate pentru a avea ceva în schimb, dar oare ce oferim noi că ni s-a dat viața?! Omul trebuie să poarte natura după el. Omul fără împăcare și dragoste e ca un copac fără ramuri. Cu fiecare ocazie încerc să mă întorc la natură și de fiecare dată când ajung să merg printre firele de iarbă și țărână înțeleg că îndepărtându-ne de noi pierdem ceva esențial, ceva foarte valoros, pierdem Omenia.”

Fericirea: „Predispoziția cuiva de a fi fericit se naște în familie: dacă părinții se iubesc, sunt fericiți, buni la suflet, se susțin reciproc, această energie se transmite și copiilor lor.”, A fi fericit într-un cuplu este simplu. Acolo fericirea vine din respectul pentru celălalt, care înseamnă, în viața de zi cu zi, a-l înțelege și a te face înțeles”.

Personalitatea lui Nicolae Dabija este asociată, pe bună dreptate, cu prestanta revistă Literatura şi arta condusă de poet din 1986, adică treizeci şi cinci de ani, un adevărat bastion al luptei anticomuniste în ultimii treizeci de ani, cu atâtea merite în trezirea conştiinţei naţionale. Cel pe care-l aşezăm între sfinţii preacuraţi ai poeziei româneşti, Nicolae Dabija, era şi un om al acţiunii, al gesturilor clare şi sincere în social, era, aşa cum spunea cândva Grigore Vieru, ,,cea mai complexă personalitate din Basarabia şi o dovadă că Basarabia n-a murit şi n-are de gând să moară.” /Daniel Corbu/

     „Nicolae Dabija este poetul cu cea mai mare popularitate în Basarabia şi unul dintre cei mai citiţi publicişti din Europa. Opera acestui poet circulă în peste 20 de limbi. În revista #Literatura_şi_Arta a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, al cărei arhitect este din anul 1986 i-a adus poetului Dabija o binemeritată reputaţie… Născut într-o cetate asediată, cum este Basarabia, acest poet cu nume de voievod pare să fi fost predestinat de a intui şi exprima în poezie şi publicistică – într-un fel nemaipomenit în cultura românească de după Eminescu – starea de spirit şi aspiraţiile românilor pe care îl reprezintă în scrisul său, într-un stil sofiani, încărcat de revelaţii, specific culturii ortodoxe…”(George Bajenaru, SUA, în „Cuvântul românesc”, Hamilton, Canada, noiembrie, 1998.)

         Opere_literare –  în luna mai 2020, i-a apărut o carte de proză, pe care a intitulat-o „Prima dragoste e totdeauna ultima”. Timp de o lună pandemică agențiile de difuzare ale cărții au vândut online peste 4000 de exemplare de carte.  „Tema pentru acasă” e un roman de dragoste și moarte. În carte, eroii sunt puși în condiții-limită. Ei pierd aproape totul, dar nu-și pierd dragostea unuia pentru celălalt, care le ajută să recupereze totul. Celelalte cărți de proză „Nu vă îndrăgostiți primăvara”. „Te blestem să te îndrăgostești de mine!” și „Prima dragoste e totdeauna ultima” tratează și ele acest sentiment vechi de când lumea și pururi nou – dragostea.”-N.Dabija

       Romanul Temă_pentru_acasă – o scriere despre regăsirea de sine, un roman percutant, profund, despre ființarea în timp și spațiu a unui personaj aflat într-o situație tragică, dar prin biografia căruia poate fi recuperată în istorie. „A spune cuiva te iubesc este o invitație la veșnicie.” Scriitorul Dabija reușește să ne transporte în trecutul sovietic prin această poveste de dragoste ce înflorește în acea perioadă dificilă pentru omenire. Mihai Ulmu, învățător în școala din Poiana, este arestat de către soldații sovietici. După arest, acesta este judecat și trimis în Siberia în lagărele de concentrare. Una dintre elevele sale, Maria Răzeșu, este îndrăgostită de Mihai și decide să plece în Rusia și să-l găsească… Pe lângă faptul că ne învaţă ce este dragostea adevărată, Maria şi Mihai reuşesc să ne dea şi o lecţie de viaţă, o lecţie de viaţă şi de moarte. Apropiat de profunzimea ideatică a unor autori precum Dostoievski, Borges sau Bulgakov, poartă marca originală a unui mare prozator de limba romană. „Nu-i înveți pe alții ceea ce vrei, nu-i înveți ceea ce știi, îi înveți ceea ce ești.”- Spune Dabija în roman, apoi: „Memoria e ca un ghem pe care nu mi-ar ajunge nici veșnicia ca să-l depăn până la capăt. Și, dacă m-aș trece eu, copilul meu ar vorbi mai departe ceea ce n-am reușit eu să rostesc într-o viață de om. Iar dacă n-ar reuși nici el- să fiți atenți la ce îngână ierbile din cimitire!”; ” – Pentru că deznădejdea e încă viață, la limita ei dinspre moarte, dincolo de care nu mai urmează nimic, dar e viață totuși, viață încă.” O carte care ne reamintește nouă, basarabenilor, cine suntem, care este istoria noastră ca popor și cui „datorăm” tragedia noastră…

Cartea a ajuns la a patra ediţie şi, conform datelor furnizate de Asociaţia Bibliotecarilor din republică, aceasta „a fost împrumutată de biblioteci de peste 100 000 de ori, find cea mai citită carte de beletristică naţională din ultimii zece ani.” Este o naraţiune despre intelectualitatea basarabeană de după 1940, în care e inclusă şi preoţimea, un roman despre dragoste şi despre deportări. ’’ − Părinte, îl mai întrebă poetul, de ce să ne omoare nişte indivizi doar pentru că nu suntem ca ei?! Mai răi sau mai buni, mai deştepţi sau mai proşti, dar suntem şi noi oameni, avem şi noi ca şi dânşii ochi, urechi, inimă, mâini, picioare, doruri, gânduri, speranţe, disperări.’’ Autorul ştie convingător cum să pună personajele sale să realizeze adevărate meditaţii pe marginea acestui subiect – credinţa în Cel de Sus. Aceste pagini sunt memorabile şi unele care dau romanului Tema pentru acasă o semnifcaţie spirituală unică.”

” – Aici la marginea lumii, între viață și moarte, oamenii nu atât sunt, cât devin alții. Așa cum ființele mușcate de vârcolaci se transformă în vârcolaci, la fel și oamenii slabi, fiind încolțiți de fiare, se transformă de multe ori, la rândul lor, în fiare. Suferința îi unește pe oameni, dar îi și învrăjbește. Dar nu-ți pierde deznădejdea!” /N. Dabija/

Cititorii despre „Temă pentru acasă” – „Mi-a plăcut frumusețea prin care sunt descrise personajele și locurile, dându-le astfel viață. Am sperat la un deznodământ mai fericit, însă precum a fost soarta a sute de mii de români moldoveni – sfârșitul a fost trist, dar demn. Recomand cu drag acest roman! /Ion Bargan/ ;

– „Dabija mi-a intrat în suflet de la prima pagină. Temă pentru acasă e un roman aparent simplu, fără a ieși în evidență prin narațiune, scurt, însă emoționant, mai ales pentru români. Suferințele basarabenilor din anul 1940, când URSS i-a invadat, situația intelectualilor, cărora Dabija le și dedică romanul, trimiși la muncă zilnică în lagăre în Siberia, precum și instalarea fricii într-o Basarabie săracă, însă plină de credință sunt câteva din temele pe care Dabija le abordează. Povestea profesorului de literatură Mihai Ulmu este povestea unui om cult, cu principii și credință, care ajunge în Siberia, unde realizează ce înseamnă cu adevărat să fii om. Aceasta e și tema pe care le-o dă elevilor săi înainte să fie luat de la oră de soldații URSS. Ce înseamnă să fii om cu adevărat? E o artă sau un destin? După mulți ani, profesorul și elevii lui se reîntâlnesc cu răspunsul la această întrebare. Maria Răzeșu este exact femeia basarabeancă care crede în Dumnezeu și în destin, care merge până la capătul lumii în căutarea a ceea ce îi e sortit, care îndură ce îi dă Dumnezeu și e fericită pentru soarta ei. E un personaj deosebit, frumos construit, care te face să te simți mândru de originea ta. Cu o femeie ca Maria până și taigaua siberiană pare un Rai. – Recomand această poveste scurtă, ce surprinde foarte bine esența neamului nostru, apropierea noastră de Dumnezeu și de natură, de artă și de viață. Nu are cum să nu te emoționeze scena în care soldații URSS iau portretul lui Eminescu și îl înlocuiesc cu cel al lui Stalin, iar elevii îl dau jos și îl pun după catedră, sau nunta lui Mihai și a Mariei în taiga, în mijlocul naturii, sau interogatoriul la care a fost supus Mihai în biserică, sau scena finală în care Mihai strigă din nou catalogul” /Ana Stanciu-Dumitrache/

Romanul „Tema pentru acasă” este în primul rând o satiră a societăţii totalitare, o caricatură a regimului stalinist. Scenele uneori suprarealiste te îngrozesc, dar şi te amuză uneori, tocmai pentru că autorul intenţionat accentuează absurditatea comportamentului uman. Textul este presărat abundent cu expresii aforistice, meditaţii filosofice asupra condiţiei umane. Natura e descrisă într-un registru voit poetic. Cartea merită nota maximă.” /Valentin Eni/

                   „Te_blestem_să_te_îndrăgostești_de_mine” – un roman sublim, care, prin simpla narare a unei povești de dragoste (im)posibile, reliefează faptul că iubirea este o ciumă de care nu se moare, dar nici nu se trăiește. Un adevărat poem epic, opera lui Dabija dobândește, pe parcurs, un lirism extraordinar, în care visezi, te pierzi și, într-un final, te regăsești. Exact ca-n viață. În roman Nicolae Dabija abordează subiecte dificile și sensibile, lucru care îl obligă pe cititor să se îndrăgostească iremediabil de scriitura sa.

Total diferită de „Tema pentru acasă”, „Te blestem să te îndrăgostești de mine” este o lectură ceva mai ușoară, dar cu aceeași încărcătură emoțională; încapsulează povestea de iubire a cuplului primordial din Basarabia, poveste care este un soi de ac de siguranță, pilon de sprijin pentru ceea ce numim astăzi n-a fost să fie. „Neamul nostru e condamnat să iubească. El nu s-a raportat niciodată la lume, ci a raportat lumea la el.”; „Durerea e unica bucurie a vieții mele. Dacă mă mai doare ceva, înseamnă că încă n-am murit de tot. Voi trăi, Maria!” – din ‘„Te blestem să te îndrăgostești de mineN. Dabija.

Dragostea de țară eu aș compara-o cu dragostea de mamă. Vei întâlni de-a lungul vieții tale mame (ale altora) mult mai frumoase, mult mai tinere, mult mai bogate, dar o vei iubi mereu cel mai mult pe una – pe cea care ți-a dat viață.”… „Este foarte important ca unui copil să i se spună o rugăciune. Pe când eram copil, bunica mă învăța să îmi fac cruce, iar tata mă învăța să scriu. Eu am confundat aceste lucruri astfel țin pixul cu trei degete ca și cum m-aș ruga. În felul acesta scrisul pentru mine este ca o rugăciune. Este foarte important ca omul să-l descopere pe Dumnezeu cât mai devreme, pentru că până la urmă, cu toții îl căutăm pe Domnul. Copilul care știe Tatăl Nostru este un copil salvat, care va fi ajutat de Cel de Sus. Spun acest lucru, deoarece recent am ascultat o emisiune la radio în care un copil din România povestea că era în mijlocul mării și s-a scufundat vaporul pe care se afla. Deși nu putea să înoate, a început să spună Tatăl Nostru și în timp ce se zbătea în apă a văzut  că a venit spre el o bârnă de care se agățase. Băiatul respectiv spunea că se simte foarte norocos că Cel de Sus i-a transmis o astfel de bârnă care i-a salvat viața.” -„Noțiunea de patriot în Republica Moldova trebuie reinventată. Or, la ora actuală, toți trădătorii de neam, toți vânzătorii de 30 de arginți ai idealurilor naționale, toți cei care conspiră contra poporului moșilor și strămoșilor lor, își zic „patrioți”, afirmând că trădările și lepădările de Neam le fac în numele convingerii lor de patrioți.”… „Patriei mele îi doresc să fie și patria mea și a copiilor copiilor mei, nu doar a celora care vociferează la mitinguri „Maia Maldova!… Republicii Moldova îi doresc să se regăsească în drumul ei către sine, să-și afle locul său pe hărțile lumii în contextul Țării de la care a fost ruptă în 1940, să se debaraseze de ideea marxistă că sărăcia ar fi o virtute, mai ales la nivel statal, să prospere copiii ei – fiicele și fii plecați în lume – revenind Acasă, ca împreună să-și poată clădi Viitorul, unul mai bun, pe care aceștia și-l merită cu prisosință.” – Nicolae Dabija/

          Date biografice, referințe și activitatea literară:

 Nicolae Dabija /n.15 iulie 1948- 12 martie 2021/ poet, academician, scriitor, ziarist, deputat, – este autor a peste 80 de volume de poezie, proză și eseuri. În ultimul deceniu, Nicolae Dabija a editat trei cărți de proză. Romanul lui „Tema pentru acasă” (2009) a ajuns la cea de-a opta ediție, cu peste 100.000 de exemplare vândute, fiind tradus în mai multe limbi, ceea ce constituie un record pentru o carte de proză românească și apreciat în Franța cu prestigiosul Premiu „Prix de l’ Autre Edition” și care a apărut și în Statele Unite ale Americii.

Nicolae Dabija s-a născut pe 15 iulie 1948 în satul Codreni, raionul Cimișlia. În perioada 1966 – 1972 a studiat în cadrul Universității de Stat din Moldova, Facultatea de Ziaristică. Pe parcursul activității sale profesionale a fost lector la catedra de literatură română a Universității Pedagogice de Stat „Ion Creangă”, lector superior la catedra Știinţele comunicării a Universității Libere Internaționale din Moldova, deputat în Parlamentul Republicii Moldova, preşedinte al Societăţii „Limba noastră cea română”, preşedinte al „Asociaţiei Oamenilor de știinţă, cultură şi artă din Republica Moldova”, vicepreşedinte al „Ligii culturale a românilor de pretutindeni”, preşedinte al „Forului Democrat al Românilor din Republica Moldova” etc.

Numele lui Nicolae DABIJA este legat de istoria celor mai notorii publicații din țară cum ar fi: revista „Nistru” (ulterior „Basarabia”); revista „Orizontul”; săptămânalul „Literatura și Arta”.

N.Dabija,E. Doga,martie 2017.Foto SVizitiu, BM Hasdeu

A fost distins în anul 1988 cu Premiul de Stat al Republicii Moldova în domeniul literaturii şi artei, iar în 1995 cu Premiul Academiei Române „Mihai Eminescu”. Pentru remarcabila sa operă poetică şi pentru implicarea sa în redeşteptarea spiritualităţii româneşti i s-a acordat în anul 2000 Ordinul Steaua României în grad de Comandor. În anul 2010 Academia de Studii Înalte din România îi acordă titlul de „Honoris Causa” şi titlul onorific de Academician în semn de înaltă preţuire şi respect pentru întreaga activitate; în 2013 obține titlul onorific „Om emerit”, iar în anul 2014 în semn de înaltă preţuire pentru promovarea culturii, limbii şi spiritualității românești i se acordă Ordinul „Meritul cultural” în grad de Mare Ofiţer. Marele Premiu al Festivalului Internațional de Poezie de la Seul (Coreea de Sud) i-a fost acordat în 2020 poetului Nicolae Dabija,
Nicolae Dabija este scriitorul român cu cele mai multe premii internaționale, între acestea enumerându-se: Marele Premiu al Festivalului Internațional de Poezie de la Trieste (Italia) în 2014, Marele Premiu „Dulce Maria Loynaz” la Festivalul Internațional de Poezie de la Havana (Cuba) în 2017, Premiile „Sceptrul Poeziei” (Macedonia) în 2015, „Danubius” (Ungaria) în 2018, „Bogdani” (Albania) în 2018, „Giacomo Leopardi” și Premiul pentru Poezie la Festivalul Internațional de Poezie de la Fontana i Liri (Italia) în 2015, Premiul „Lʼamour de la Liberté” (Franjța) în 2018, Premiul Internațional al Literaturii (Coreea de Sud) în 2019 ș.a.
La acestea, în acest an se mai adaugă o înaltă distincție: Marele Premiu și medalia de aur ale Festivalului Internațional de Poezie de la Seul (Coreea de Sud), care s-a desfășurat on-line cu peste 300 de participanți din diferite țări ale lumii în perioada 26-27 septembrie 2020.
Un juriu format din cinci poeți, profesori universitari de la diverse instituții din Coreea de Sud a decis să-i acorde acest cel mai înalt Premiu literar în valoare de 5000 de dolari pentru „sensurile profunde” ale creației sale, „pentru ineditul metaforei, care „deschide ferestre în zidul cotidianului” (trimitere la distihul poetului „Doru-mi-i de Dumneavoastră / Ca unui zid de o fereastră”, devenit cunoscut în lume.
Prin acordarea acestui Premiu, nu e apreciată doar creația mea, ci și cea a tuturor creatorilor de cultură din Republica Moldova, o țară mică cu istorie milenară”, a menționat în discursul de acceptare a acestui premiu poetul Nicolae Dabija.
La ediția din 2019 a Festivalului de Poezie de la Seul, unde a fost prezent, poetului i se acordase Premiul Internațional pentru Literatură, susținând cu această ocazie la Universitatea din Seul conferința „România și Republica Moldova – cele două Corei ale Europei”.
În 2020, în cadrul ceremoniei de premiere care s-a desfășurat în orașul Changwon, patria poetului Dal-jin Kim, clasic al literaturii coreene, Nicolae Dabija a rostit on-line un discurs la conferința „Schimburile culturale – ca niște transplanturi de vise”, transmisă și de televiziunile din Coreea de Sud și publicată în presa literară.
Nicolae Dabija, PSALM
Nu am, Doamne, nimic, şi-s bogat.
Sunt, Doamne, cel mai bogat, că te am.
Cu fiece mugur ce iese din ram – Te-am aflat,
cu cerul ce-mi intră în casă prin geam!
Nu Te supăra, Doamne, că port roura-n gene,
că cel mai fericit am fost, fără să ştiu:
când sfâşiat eram de fiare în arene
Tu mă strângeai la pieptu -Ţi, ca pe-un fiu…
Şi ce uşoare-s lanţurile grele
şi piatra de sub cap mi-e pernă moale –
în locul unde lacrimile mele
se întâlnesc cu râurile Tale!

    Este autorul cărților: „Ochiul al treilea”, Chişinău, 1975; „Apă neîncepută”, Chişinău, 1980; „Zugravul anonim”, Chişinău, 1985; „Maraton printre gloanţe”, Râmnicu-Sărat, 2008; „101 poeme”, Bucureşti, 2009; „Privighetori împăiate”, Iaşi, 2009; „Poeme pentru totdeauna. Opera poetică.”, Iaşi, 2011; „Tăceri tălmăcite-n cuvinte”, Botoşani, 2014; „Pe urmele lui Orfeu”, Chişinău, 1983; „Libertatea are chipul lui Dumnezeu”, Craiova, 1997; „Icoană spartă, Basarabia”, Craiova, 1998; „Drumul spre biserică”, Chişinău, 2013; „Urma sârmei ghimpate”, Râmnicul Sărat, 2013; „Manifest de Unire”, Bacău, 2013; romanul „Tema pentru acasă”, Iaşi, 2009;  nuvele „Nu vă îndrăgostiţi primăvara!” , Chişinău: Editura pentru Literatura şi Arta, 2013, etc.

    A părăsit această lume pe 12 martie 2021 în urma complicațiilor Covid-19, o personalitate, un om care și-a dăruit întreaga viață culturii și limbii române.

În acea Zi Sfântă a Unirii, pe care sper s-o apuc, n-am să fac nimic altceva decât să mă bucur.”

#Impresii_viata_carti, #Svetlana_Vizitiu, sef sector BM

,,Nicolae Dabija în amintirile contemporanilor” este un dar al prietenilor, care adună aprecieri critice și mărturii despre viața și opera poetului, unul dintre sfinții preacurați ai poeziei, una dintre marile valori naționale românești.”/”NICOLAE DABIJA ÎN AMINTIRILE CONTEMPORANILOR”, o carte a mărturiilor despre viața și opera poetului orfic Nicolae Dabija. – Daniel Corbu/

Alte surse: In memoriam


https://www.facebook.com/bibliostiri/posts/pfbid02gdjn4iw16GFi3zsfiVVSPmLX1XTbjUo4tSzsf3f4oCVgkRzJ2hrz9CzQ47gmWgTcl


2 comentarii

Antologiile Amurgului sentimental


Antologii care sunt volume de descoperiri, cu oamenii nu doar învăluiți de glorie, fie membrii USM sau USLR, – includ și scriitori obișnuiți, debutanți care tocmai au pășit pe calea slujirii poeziei sau prozei scrise. Poezie ca artă în antologie nu e multă, dar nu acest lucru a stat ca sarcină în fața editorilor. Privești chipurile autorilor, citești biografiile lor scurte și realizezi – iată a trăit sau trăiește omul care are un serviciu aparte, dar sufletul doare, dar sufletul cheamă, îl obligă să ia stiloul și carnetul… butonând tastatura calculatorului. Creațiile apărute în paginile antologiilor, sunt uimitoare, ne fac să ne oprim o clipă și să ne gândim câtă umanitate avem noi, în comun. Oamenii cu diferite meserii și diferite talente, dar pe toți unește o viață, una minunată – cea scriitoricească. Este descoperirea unei vieți ca model în antologiile lansate…

Antologii cu scriitorii româno-basarabeni, lansate sub eghida Editurii Amurg Sentimental! 2021-2022

Ele ne dezvăluie o imagine a vieții contemporane, a poeziei creative; proză; versuri sau texte pasionale – impregnate de puterea realistă a artei; includ la fel și operele scriitorilor care au jucat un rol important în formarea și îmbogățirea limbii literare românești, și cel mai important, sunt cuvinte care transmit un fior viu sufletului uman.

  • Întoarce-te, privește în urmă. Acest lucru nu se va mai întâmpla niciodată, totul rămâne în urmă. Nu există oameni „mărunți”. Există oameni care au mai mult sau mai puțin succes, care nu s-au realizat fie, au eșuat, dar nu au devenit mărunți din acest motiv. Nu este vina lor, este nenorocul lor în acea clipă…

Fiecare om – este o întreagă lume. Cei care reușesc, este bine să ofere sprijin celor frustrați, și invers, cei care au pierdut, să fie înțelegători, să nu-și permită umilirea celor care au reușită… Să se susțină unul pe altul în continuare, atunci… va veni rândul succesului pentru fiecare…

Eu respect oamenii puternici care își fac drum, care știu unde merg. Dar, îmi sunt mai apropiați persoanele diferite de cele descrise mai sus, cele care nu cunosc multe, care nu se îndoiesc, care ascultă și respectă opiniile altora, și care apără cei nevoiași atunci când este necesar… Privește în urmă, totul devine istorie, și volumele lansate vor aminti urmașilor noștri cât de buni am fost… Da, suntem buni și vom fi…

Rămâne „Antologia sub flamura Unirii”, „Lumini de curcubeu în pandemie”! „Bucuria cuvintelor”!

Le mulțumesc editorilor Amurgului sentimental – autorilor Machidon Ion și Gabriela Alef, mulțumesc Veronicăi Pîrlea-Conovali pentru activitate neobosită și inimă mare!

La Multi ani tuturor și multă prosperare pentru viitor, și pentru stabilitatea Limbii Române! Doamne ajută!

S. Vizitiu, Impresii


7 comentarii

„Poveste cu patru neveste”, Olga Căpătână /recenzie/


                                           

„Toate blestemele noastre s-au întors în noi ca bumerangul.”

                                    „Totul este ca în oglindă: cât dai, atâta ți se va întoarce”

O poveste feminină uluitoare, vitală, despre viață, lupta internă de superioritate cu colegele, prietenele, experiențe amoroase, interese personale, atitudinea sinceră a unei femei ocupate față de copii și instituția familiei. Aceasta este cea mai controversată carte pe care am citit-o în ultimul an. Dezgust inițial față de unele personaje principale, momente de furie și dispreț, dar în același timp recunoașterea pe sine în unele capitole cu participarea lor trezesc milă… „Am fost o proastă. Nu am știut să apreciez ce am” – regretele amicilor care au blestemat și răul făcut s-a întors împotriva lor… Sunt zeci de rânduri în carte, complet diferite, în care eroinele înșală și trădează…

La început e ca peste tot – toate femeile prietenesc, zâmbesc, se adună la sărbători, pregătesc bucate, beau vin, totul e bine și frumos. Totul e bine și frumos într-un colectiv de zeci de femei? Of, Doamne! Unde? Pe ce lume? Educatoare, dădace, bucătărese, asistente medicale, etc, etc. Toate aceste colective de femei sunt prietenoase la început. Când ceva începe prea bine, de obicei se termină prost. Aceasta este legea… Tot acest entuziasm inițial este inutil. Ca niște împrumuturi care nu pot fi plătite. Dar, din păcate, trebuie să plătești pentru tot în viață. Atâta timp cât nu ai probleme, nici o ciocnire cu șefii sau colegii, ești membru al aceste familii, care se numește colectiv de muncă, dar dacă se întâmplă ceva, colectivul se împarte în două tabere. Sau mai multe chiar. Începe a forfoti, vorbe, șoapte, discuții pe la colțuri, pe la spate. Și dacă colectivul are un director deștept, cu experiență, pune capăt îndată vorbelor. Dacă nu – ia partea cuiva și atunci colectivul se duce de râpă…”

Mi-a plăcut cartea, stilul autoarei unul intrigant; mult sex și fără vulgaritate, înjurături. „s-a stins lumina, toți participanții la această serată s-au dezbrăcat și, în întuneric, bâjbâind, și-au găsit pereche pentru a face dragoste. Scuzați, mă rușinam să scriu cuvântul „ sex”; pentru că în Uniunea Sovietică nu exista așa ceva.”

Impresia generală a lucrării: o poveste puternică, un stil competent, personaje detaliate și locuri detaliate – sunt valori aparte pentru un roman. M-a captivat de la primele pagini și m-a ținut cuplată până la sfârșit. Uneori evenimentele se desfășurau în așa fel, încât voiești să închizi cartea și să nu citești despre răutățile unor personaje, dar curiozitatea e cea care te face să zăbovești. Nu am văzut o descriere normală a prieteniei a patru fete, ci o rivalitate pe viață și moarte! Localitatea, satul frumos descrise, trezesc amintiri pașnice. Trăsăturile oamenilor care locuiesc acolo, lupta veșnică pentru un loc la soare, cine este mai bun, mai deștept, mai frumos și iubit…

Chira este un personaj foarte modest, instabil, emoționant, ducând în cap un dialog, prea rațional, realist și dur, dar în același timp mistic clar, filozofic și empatic. Este imposibil să o tratezi indiferent. Emoția de bază este la fel de greu de definit. Și ura, și mânia, și acceptarea, și respectul și simpatia și orice emoție sunt strălucitoare; orice, dar în niciun caz indiferență, răutate, invidie, lipsă de caracter, intrigile create impotriva ei – din partea amicelor sau colegi – Musea, Ala și Liusea…

La început pare că romanul e mai mult pentru fete, dar nu, povestea curge ca un cântec, plonjând treptat în viața periferiei plebeilor trădării: Trădarea rudelor, a prietenilor, colegeleor, trădarea națiunii de la care pornește totul. – „… tezaprietenul la nevoie se cunoașteeste inventată mai precis pentru prieteniile masculine decât pentru cele feminine. Pentru femei, exact opusul, cel mai groaznic lucru pentru femei  este fericirea feminină a celei cu care lucrezi cot la cot.”Când te trădează cei, pe care îi iubești, sau pe care îi crezi prieteni, durerea este inevitabilă, dar a doua oară știi măcar că poți trece peste ea. Chira va trece și peste asta. Ea va păstra familia cu orice preț. Copii ei vor avea tată. Iar prietenele? Nu are nevoie de prietene Chira. A ridicat capul și s-a uitat în jur cu dispreț. Gata, Chira așa va trăi mai departe – cu capul sus, nu cu gheb în spate.

 Mentalitatea de vină, cea care acaparează mințile și, de aici urmările dramatice… Romanul pare să fi avut, în cele din urmă, un final fericit, dar numai noi știm câtă durere rămâne în sufletul protagoniștilor. Sunt puține personaje din carte pe care le respecți cu adevărat, dar există multe nume de familie sonore și evenimente excentrice: „în viață poți găsi orice îți dorești, – dragoste, bani, lucru, cu excepția dreptății, așa că dacă te aștepți la o recompensă adecvată pentru faptele tale bune, atunci nu se merită. Renunța. Teza „cum ești cu oamenii, așa sunt ei cu tine” nu funcționează nici la moldoveni, nici la ucraineni. Asta pentru că eu am crescut în Ucraina și nu prea am văzut dreptate. Da răul pe care ți l-am făcut s-a întors ca un bumerang peste noi. Se întoarce, sigur, vezi ce s-a întâmplat cu noi, cu toate. Dar te-a pălit și pe tine, care ai făcut oamenilor bine și ai încercat să împrăștii dragostea ta necerută peste noi. Crezi că cu cât dăruiești mai mult, cu atât mai mult primești? Vezi că e puțin altfel. Cu cât iau mai mult de la tine, cu atât mai puțin ai tu. Oamenii care nu mint, spun totdeauna adevărul, sunt crezuți mult mai rar decât mincinoșii, iar cei ce iubesc nu sunt aproape niciodată iubiți. Din păcate, așa funcționează totul, iar natura umană nu poate fi schimbată

     Prima parte este dedicată copilăriei și adolescenței a celor patru fete care trăiesc în Moldova, într-o perioadă dificilă postbelică. Fetele abia încep să cunoască viața, sunt înconjurate de griji și vise despre o viitoare viață adultă:Dragostea e mare bădărănie, cam cum e pântecăraia, când te apucă, pierzi și mintea, și cinstea.”; „Știi, există două verbe care nu ar trebui folosite în viață de o femeie – a lua cu de-a sila și a ține cu de-a sila un bărbat”;

În același timp, realitatea le amintește tot timpul de politica instabilă în țară și severitatea vieții de zi cu zi… – „Tot timpul dator – patriei, partidului comunist, acum și femeiei acestea, pe care nici nu a iubit-o cândva. A rămas gravidă după ce a petrecut cu ea două nopți… Și el, din bunătate sufletească a luat-o, i-a dat certificat de căsătorie, să aibă cu ce șterge vorbele lumii, nu a lăsat-o cu copil din flori. Asta nu e sacrificiu din partea lui Marius?”

Întregul sistem sovietic funcționa în așa fel, că era inutil să te oțărăști, să te împotrivești sistemului. Muncești, nu muncești, dar vei primi totuși un apartament, așa cum va decide Ivan Ivanovici din sindicate și administrația fabricii sau șeful sovietului orășenesc, dar mai aproape de pensie, până atunci – cămin sau împreună cu părinții vei locui. Vei pleca în vacanță când vor decide șefii. Deficitul a fost creat intenționat pentru a forma mai deplin și mai fiabil un sentiment de lipsă de speranță în toți cetățeni. Vrei să te îmbraci frumos – dar nu poți, obosești să speli rufele cu mâinile – așteaptă până vine rândul mașinii de spălat. Frigider tot vei cumpăra când ți-a veni rândul. Mergi la sindicate și înscrie-te la rând, totul vei avea când va decide Ivan Ivanovici. Absurd, dar asta e situația. Pe timpul războiului, mama lui Denis își amintește bine, cum mergeau bărbații să-și apere țara, ei spuneau femeilor: dacă nu eu, atunci cine? Dar a trecut războiul, bărbații au revenit acasă, a venit și soțul ei, rănit, necăjit, a zăcut vreo zece ani, slava Domnului măcar i-a ajuns puteri să îl facă pe Denis. Apoi a murit, de la comisariatul militari a primit ajutor să-l înmormânteze. Iaca stau medaliile acolo, sub icoană. Da acum știți cum este? Politicienii își pun tot o întrebare: dacă nu reușesc acum să fur, atunci când?”

      Ca toți ceilalți copii din cartierul lor, fetele aud constant certuri ale părinților, confruntări ale vecinilor, au mare nevoie de bani pentru hrană, studii și haine noi… Fetele cresc, sporește invidia, goana după mire bogat, bani și funcții, concurența între ele crește… Proza ​​vieții continuă. – „Au învățat într-o clasă, se cunoșteau demult. El nici nu poate să spună o iubește sau nu. S-a obișnuit cu ea, cum s-a deprins cu volanul camionului.’’;„La vârsta de adolescentă, Musea și-a dat seama că nu va fi a doua Brigitte Bardot și, disperată să nu se adâncească în prăpastia sărăciei ca și mama ei, a decis ferm să se căsătorească cu o pungă de bani.’’;„Vladimir și-a strâns valiza și i-a lăsat „наказ” Natașei, dacă se naște în lipsa lui un fiu, să-l numească tot Vladimir, este numele celui mai renumit revoluționar. Iar dacă, din nefericire, se va naște o fiică, să o numească Marusea, apoi i-a lămurit cu mândrie ce înseamnă acest nume – моя Русь’’;„Pentru că nu e moral să naști copil de fată mare, și cum să lucrezi la comitetul executiv, fiind o imorală?’’

Moldova cu istoria, legile, regulile, mentalitatea, modul ei de viață. – „Învârteala omului sovietic consta în a ciordi orice poate de la locul de lucru, pentru că proletariatul este proprietarul, nu cineva, care pur și simplu a ieșit la plimbare. Știți ce înseamnă dictatura proletariatului? Mai mult ca atât, cât de mult ar fura, nu e satisfăcător, pentru că leafa pe care o primeau este de nimic. Iaca secretara de la judecătorie, ea ce poate fura? Hârtie, agrafe, creioane… Toată hârtia primită pentru a tapa deciziile judecătoriei populare a trecut la ea acasă. Pentru ce atâta hârtie? Să fie, a prinde bine. Dar parcă asta e furt? Ai luat, nu ai furat. Furtul încep acolo, unde sunt valori materiale”

Suntem îmbibați cu trădare, am crescut în ea și puțim a trădare. Parcă nu comuniștii au șantajat, au spionat și au ascultat tot ce spunem, tot ce se discută? Crezi că eu nu știu cum a fost denunțat bunelul tău? Sovieticii au semănat lăcomie, invidie. În trădătorii din cercurile lor au încredere, învață de la ei.” Sau  „Puțini oameni pe timpul cela putea să spună, că direcția spre care arăta mâna celui mai mare revoluționer din toți revoluționerii se afla la dracu-n praznic.”

    Pare a fi o poveste obișnuită a prietenelor pe fundalul trecutului sovietic, cum au ieșit dintr-o zonă disfuncțională, despre familiile lor și viața ulterioară… Dar un fel de magie a sincerității pătrunde în toate aceste cărți, astfel încât tu nu te vei smulge: „Ce este conștiința, mamă? Liusea râdea împreună cu tata. La ce este bună conștiința? O armă cu care îți tai drepturile și dorințele. Ești de acord cu mine, tată?”;

„În marea majoritate, oamenii doresc să se îndrăgostească. Şi când această minune se întâmplă, se străduie ca informaţia dată să ajungă cât mai curând la obiectul adoraţiei. Prin cuvinte, prin semne, prin fapte. Sunt multe metode de a face o fată să înţeleagă că este iubită: îi oferi flori, o inviți la cinema, sau să se plimbe pe strada centrală a orașului.sau:

 părinți, niciodată, sub nicio formă, nu-i spuneți unui copil că tot ce face este rău. Că nu este frumos, că trebuie aibă grijă de tot ce face, pentru că e înconjurat de oameni și că părerea altora contează! Dacă, desigur, vrei ca copilul să te asculte și să se împărtășească cu problemele lor. Copilul crede mamei și la început o să creadă că da, într-adevăr nu este cuminte, nu este frumos, iar apoi se va aprinde instinctul de supravețuire, care îi va spune că, din moment ce îl consideri rău, înseamnă că nu înțelege mama nimic, că nu-l iubește.”

Ce să-ți mai dorești de la viață? Ala își dorea dragostea pierdută a tatălui ei. În orice bărbat frumos ea vedea, probabil, pe tata, încerca cu țârica să scoată din bărbați acea dragoste stinsă.”

     Romanul cuprinde două direcții diferite, în care personajele principale trădează și sunt infidele… Nu doar infidelitate, ci înșelăciune feminină. De mult timp, a fost și încă este acceptat adulterul masculin care (adică) nici nu se consideră infidelitate, un păcat sau lucru atât de grav ca delict. Sex și fără obligații, pare să fie așa aranjat de natură. Trădarea unei femei însă este o chestiune complet diferită, cel mai adesea ea este implicată într-un sentiment profund și însoțită de emoții și experiențe stridente. Din anumite motive, acest subiect devine teribil de interesant pentru cititori, așa cred eu. Adulterul soțiilor este în centrul intrigii, după trădările colegiale. Brusc, destinele tuturor se intersectează și devine limpede că nimeni pe nimeni nici n-a iubit, doar după o lungă experiență de suferințe și regrete rezultă că unele personaje descoperă… ca au mai rămas cu sentimente pentru soții lor…

Cineva spunea, că fetele din familii nefericite, care nu au văzut dragoste în familie sunt capabile să-și arunce viața pe altarul ei fără regret. Nu te poți aștepta la asemenea fapte de la cei răsfățați.”

„ Îi trebuie Liusei sport? Ea se straduia sa slabescă, se necajea câteodată cu diete, si abea acum a inteles remediul : cat mai multa dragoste!”

După Cehov, ea a decis să citească mai puțin – atâta tristețe este în jur, de ce să te mâhnești din cauza imaginației cuiva, care a scris „Ultima noapte de dragoste, prima noapte de război”, de exemplu. Despre nopți de dragoste Tamara mai poate citi, dar despre război – nu și nu. Mai mult decât atât, nu va citi Tamara „Idiotul” lui Dostoevskii; prea mulți idioți în jur. Și primul soț a Tamarei s-a prefăcut în idiot, lucrând doctor în psihiatrie.”

„ Mama a rămas singură, dăinuind o obidă pe toți bărbații din lume. Feodor suna, la început venea, aducea niște bani, cerea învoiala mamei să se plimbe cu Ala. Mii de familii se destramă, divorțează, de ce să nu rămână prieteni?”

       De fapt, cartea este despre adevărata trădare a prietenelor… O temă foarte actuală și în prezent…

Dacă Chira se gândea la fericirea sa, nu la fostele colege de lucru, care au jignit-o, să fi întors pagina, ea, sigur, avea să se simtă fericită, dar… Era supărată din interior! Din rădăcină, ca să zic așa, s-a infectat cu ciudă. Și asupra soțului, și asupra colegelor… Nu și-a dat seama, că a răspândi furie și mânie către ceilalți este complet inutil. Cu cât arunci mai mult, cu atât crește mai mult în interiorul tău ura care te macină, te distruge.”

Să-l vadă cu alta și să se întoarcă acasă ?

  •    În primul rând, e femeie, dragă. Femeia care și-a băgat un singur gând în cap – să-și păstreze familia. O femeie cu un singur gând în cap poate muta munții și nu va cruța pe nimeni, dacă va îndrăzni cineva să-i stea în cale.
  • Și eu vă rog s-o lăsați în pace și să vă căutați de treabă.”

         Îți dai seama cu adevărat că ești îndrăgostit de o carte doar atunci când ai terminat de citit-o și ai plecat fără ea. După ce am citit prima parte, personajele au devenit foarte apropiate. Se simte în același timp rușine, înțelegerea rivalității dintre prietenii apropiați și admirația pentru capacitatea autoarei de a vorbi atât de clar despre aceste probleme. Singurul dezavantaj este că cauți ceva asemănător, dar nu există unul asemănător, și slavă Domnului.

Pentru mine personal, această poveste a întrat în tot ceea ce ar putea să între – cu toate gândurile despre oameni, prietenie și dragoste, dependență și afecțiune, rivalitate colegială… Separat, este minunat că un strat imens este dedicat creativității – scrisului popular, care-mi este aproape și clar. Și tot ceea ce se învârte în jurul subiectului de creare a dialogurilor este, de asemenea, așternut frumos.

„Și ne iartă nouă păcatele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”

                           Recenzie Svetlana Vizitiu, Impresii din viață și cărți, blog

Expresii interesante din romanul „Poveste cu patru neveste de Olga CĂPĂȚÂNĂ:

„Auzi – normale… ce ne propun aceia privim, pentru că programele erau aceleași peeste tot – noutățile despre Uniunea Sovietică – cea mai pașnică țară din lume, despre creșterea economiei, despre propunerea muncitorilor de a scumpi prețul la vodcă și carne. Ar vrea să vadă proletarii din orășelul moldovenesc pe acei muncitori, care cer ca vodca șă fie mai scumpă… Vodca în Uniunea Sovietică era totul – psihoterapeut, anestezie, valută.”

„ -Cui strigi, omule? Proletariatulul din acest orășel, care nu a învățat la școală nici limba moldovenească, da tu le spui că aceasta вообще este limba română ? În acest orășel au fost numai școli cu predare în limba rusă, de unde să știe ei ce este Basarabia ? La școală au învățat istoria Uniunii Sovietice, iar cea a Republicii Moldova au trecut-o în galop, așa, pe nesimțite, parcă este, parcă nu-i. Proletariatul din acest centru raional știe ce este cuvântul „erou”, dar ce are acest cuvânt cu Ștefan cel Mare sau Alexandru Ioan Cuza? Le-au povestit la școală despre Pavlic Morozov, despre revoluționari și partizani. Chiar și al „II Război Mondial” se numea Războiul pentru apărarea Patriei… Dacă vreți să știți, românii l-au bătut pe bunelul, chiar la școală îi dădeau cu rigla peste palmă, apoi și jandarmii români l-au bătut odată, când a luat din livada boierului o desagă cu mere. Pe timpul comuniștilor toți luau ce voiau – din livada colhozului, de la uzine, de la fabrici. Și nimeni nu dădea cu cureaua în oamenii muncitori. Ajungea pentru toți. Mișa nu spunea nimănui, că bunelul bătut de jandarmi a fost împușcat de bolișevici în Gulag. La ce bun? La trădat un vecin, l-a scris în lista ceia neagră în ’46, pentru că bunelul a tras gardul cu jumate de metru peste grădina vecinului și acela l-a scris că el e împotriva sovietelor.”

P. S. Autoarea le va împăca în cele din urmă, pe toate cele patru neveste, după ce nimeresc toate la Kiev, la Irpeni, „sub bombe și înțeleg că viața e o eclipsă, o sucitură, că nimic nu are importanță – nici bărbații, nici castele, numai însăși viața, care poate fi întreruptă așa, din senin”…
Nu e poveste, prieteni dragi, este o istorie reală și nemaipomenită! Recomand!

❤ SV, 14 iunie, 2022 /Pictura în ulei de SVizitiu/


 

 

.


Un comentariu

Nicolae BĂLȚESCU „Purtăm din facere imboldul revenirii” /recenzie literară/


Iubirea Dumnezeiască a rămas neînțeleasă pe această stea albastră…”

Definitoriu ar fi ceea ce e bine scris plantat în memoria liricii. Lirica existențială a poetului basarabean Nicolae Bălțescu, demonstrează preocuparea autorului pentru problematica filozofică a relației omului cu Dumnezeu, o poezie interesantă a zborului sufletesc către lumină. Autorul aduce oscilaţia dintre linişte şi furtună, în poemele sale, într-o peisagistică unde sufletul se deschide de la sine; se găseşte ancorat în propriile sale simţiri cu care împreună, se frământă și luptă pentru împăcarea celorlalți… Vorbește despre credință, speranță și prostia umană… O poezie a luminii, că lumea poate si trebuie sa revină la cele sfinte! Astfel caracterizează critica de specialitate creația poetică a lui Nicolae Bălțescu – medic si poet, autorul cărții de versuri, intitulate sugestiv „Purtăm din facere imboldul revenirii”.

Lumea a fost plăzmuită în cuvânt și în Iubire. Lumea s-a născut într-o poveste și Codul ei vibra în Nemurire.”/p.11/

      Volumul reprezintă un dialog poetic, care învinge distanțele și cu siguranță va învinge și timpul: este structurat în opt capitole: Gânduri; Cele zece Porunci; Purtăm din Facere imboldul revenirii; Femeie trebuie să urci!; Iubire pământească; Imagini; In Memoriam Leonida Lari; Eseuri.

Un om integru, poetul este apărătorul tuturor lucrurilor bune într-o lume strâmbă, incapabilă de a primi frumosul. Durerea răutății unora dintre semenii noștri, a urii, a neînțelegerilor este aspru pusă la zid de acest militant pentru bine, pace, liniște și iubire.

     Iubirea față de Dumnezeu se întâmplă categoric înainte de a fi în cele din urmă, divină… Iubirea lui Dumnezeu neînțeleasă de noi pe această pământ… Conştientizarea condiţiei omeneşti este gravată; Respectând valorile, bunul simț, educația strânsă de-a lungul timpului, autorul ne oferă o paletă de poezii care înnobilează și dă viață și îndemn în a-i da slavă lui Dumnezeu, în așa fel încât să fie „Trezește-te, lume”: „Rătăciţi, pământenii, bezmetici, legaţi de pământ,/Înlănţuiţi, zăvorâţi, închişi ca într-o cetate,/Pe deplin limitaţi de spaţiu, de timp,/Nu mai puteau înţelege calea spre Infinit, Eternitate:/Voinţa curată devenise prea slabă în răstimp.

Întunericul totul sufoca pe Pământ,/Omenirea cu o viteză nebună aluneca în abis/Şi nu mai putea să găsească calea spre Puritate, Lumină:/Dorul de Înalt nu le apărea nici în vis,/Salvarea umanităţii era în Puterea Divină.

Dumnezeu privi îndurerat nesăbuita Lume în rătăcire./De dragul ei, în Marea Lui Iubire, trimise pe pământ/Colacul izbăvirii – Însăşi Iubirea, devenită Viu Cuvânt,/Să spargă zidul întunecat, să aducă mântuire,/Să redeschidă calea spre iertare şi Paradis.” / (fragment)/

Sau: „Omul singur şi-a provocat, cu obstinaţie, această izgonire./ Nevrednic să primească, smerit şi simplu, Graţia Divină…” /din „Aroganța”/

      La începutul anilor ’90, când a revenit în ţară, Nicolae Băltescu a fost alături de poeta-martir Leonida Lari, care a fost şi verişoara lui. Au lucrat împreună la Glasul Naţiunii, a susţinut-o, încurajat-o, şi a protejat-o întotdeauna, pe cât era în stare să o facă. „Leonida Lari-fiinţă receptivă, sosită din Netimp,/Departe de minciună, de nedreptate… (din poezia „La moartea Leonidei”) i-a marcat destinul de poet: „Din cenușă precum Pasărea, sclipitoare, / Cu iubirea ta, vei renaște în Iubirea Lui, /Vei reveni într-o Lume Nouă, în Răsăritul / Nou de Soare, Zâmbitoare, într-un alai/ De Lire și de Muze…”

     Plenitudinea sufletului său îndurerat se revarsă și asupra semenilor săi. Sunt evocate figurile părinților săi, ale rudelor, prietenilor, familiei și ale omului iubit. Autorul nu a uitat nici de dragostea de țară, de tradiții și obiceiuri, de frumoasele sărbători care încununează sufletul românului adevărat. Ne dezvăluie lumea lui interioară – o lume concentrică circulară, în care păstrează comori nebănuite, ivite de sub pana sa îndrăzneață. Sufletele umblă ca și cum desculțe, scriind împreună povestea lor în cartea emoțiilor. Chiar dacă dorul nu are somn, autorul merge pe drumul destinului, căutând să compună romanțe soției sale, pe care să le cânte o viață întreagă. Poetul vorbește cu mama, care îi poartă amintirile, gândurile și dorul, acolo unde doar inima și intuiția pot ajunge:

Pare că nu demult a fost, mai ieri./Măicuţa mea, de tot îmi este dor:/Mâinile tale moi, ce-mi alinau dureri,/În braţe mă ţineau atât de iubitor,/Îmi alungau tristeţea primelor căderi./Măicuţa mea, pare c-a fost mai ieri… /din „Mi-e dor de tine, mamă”/

     Cultivând cu precădere o Poezie în vers clasic, versurile sale sunt puternice, cu ecouri în sufletele lectorilor săi, imprimându-le acestora trăirile sale și îndemnându-i să trăiască cinstit și în spiritul Cuvântului. Autorul privește viața ca și Poezia în ansamblul ei, identificându-se cu frumosul din ea:

Imn Poeziei (fragment): „Poezie, ritm al adevărului,/Iubirii şi dreptăţii în cuvinte,/Predecesoare a simţirii/Şi mladă a desăvârşirii!/Poezie, eşti prima dimineaţă/A lumii şi a omenirii,/Eşti grai de suflet,/Muzică sublimă/În veşnicul veşmânt/Al purităţii din Olimp,/Calea în transcendent,/Culoarea exprimării/Ce-i dincolo de spaţiu/Şi de timp.”

       O căutare continuă, de adevăr, de sine sau de celălalt, într-un Eden presărat cu elemente stilistice din natură sau cu precădere nocturne precum în poezia „Tablou nocturn”/p.188/: Ceața amurgului, Luna naște un miracol, Paradisul nocturn și mâhnit, Misterul de umbre și raze, Muntele minune, palat de argint, Codrii-arbori cu plete, etc.

Sau, „Seara la sat” : „Seara e-n sat, vine amurgul risipă, / Soarele roșu-jăratec nostalgic se lasă-n apus./Ultimul suflu al zilei se grăbește să-l ducă/ În veșnicie, ce astăzi s-a-nscris și s-a spus. / Umbrele lungi închid pleoapele zilei încet,.. / p.186, fragment/

În „Luciferice flori” autorul reflectă trăirile profunde, deosebit de cel al altor poeţi. Starea spiritului omenesc este aşternută pe filele cărţii, astfel, citind această poezie în lumea celor ce sunt de partea dreptăţii, o poezie pătrunzătoare, clară, născută din iubire de patrie şi crezul în divin, se face scrisă, citită, fără pauze de gândire, și nu e niciun cifru, ci un aşternut liber pentru cuvinte aduse de un adevăr înţeles:

„Depărtări enorme ne despart de Sfântul Dumnezeu… / Acolo, în Plan Divin, e cu neputinţă să apară gândul rău” sau:

Să-ţi spun deschis ce sunt batjocura şi îndoiala,/Prin prisma Adevărului privite? Nimic nu sunt,/Decât dorinţe exprimate! Neîncrezătorul spune,/Complet inconştient, exact ce îşi doreşte, lasă/Lăuntricul său pradă cătăturii, voit şi-l dezgoleste…/Doar şi în negare, şi în apărare se află răsădite/Adânc dorinţe ascunse, foarte uşor de cunoscut…/E trist şi dureros când dezveleşti mereu în semeni/Numai mizerie şi multă nepăsare, în suflete enormă/ Degradare.” / din „Batjocură și îndoială”/

    Volumul se termină cu eseuri precum niște valuri concentrice, care sfidează singurătatea, care se regăsesc în trăirile trezite, în proză și versurile încă nescrise. Un continuu flux și reflux de gânduri, de lumi paralele, prin care dialogul devine insistență, ritm lăuntric, revărsându-se către cititor, acaparându-l. Uneori pesimist, alteori optimist, poetul crede și speră… Ecourile vin și pleacă, într-o discursivitate lăuntrică, abisală, cu reverberații în universul idilic, atât de delicat, dar durabil construit de cei doi: autorul și moldovenii…

O viață de-o zi are aici, pe Pământ. Doar o zi! / Dar câtă smerenie, dragoste, tihnă în splendida Floare! / Ea știe că ziua va trece și va muri, / Nici urmă de dor, de tristeți în priviri, doar candoare.” fragment, /N. Băltescu/

  Referințe literare la cartea autorului:

Mariana Gurza:„ Iubirea divină și iubirea pământească sunt cele două constante ale volumului. Dacă a versificat decalogul ,,prin care Dumnezeu prin Marea Lui Iubire ne-a arătat exact Calea Revenirii, Calea ce ne conducea spre Eternitate” prin iubirea pământească, a cântat femeia. ,,Iubire pământească în care sunt redate trăirile, sentimentele omului față de femeie. Frumoase sentimente, frumoase trăiri dar… scăldate la lel de frumos în egoism, în slăbiciuni, imaginații morbide etc. Sunt manifestările unei iubiri pământești. Iubirea adevărată trăiește în spirit și niciodată nu se lasă despărțită de dreptate!”

Gelu Dragoș, critic literar: în postfața la volumul ,,Purtăm din Facere imboldul revenirii” reiterează că scriitorul Nicolae Bălțescu ne propovăduiește  Iubirea Dumnezeiască. Fratele de peste Prut, Nicolae Bălțescu din Chişinău, Republica Moldova, ne propune o nouă carte de suflet, numită „Purtăm din Facere imbodul revenirii…”. Acest demers literar ni-l explică chiar Domnia sa în cuvântul de început: „Prezentul volum care se pregăteşte să vadă lumina zilei pe această planetă Terra nu este scris de mine. Сunoştințele nu sunt de o erudiție pământească, ele au fost sorbite şi coborâte pe Pământ din Izvoarele cele mai Pure şi mai Înalte. Aceste cunoştințe au trecut prin mine şi sunt transmise mai departe din Marea Recunoştință Față de Iubirea Tatălui Ceresc pentru astă lume, pentru omenire. Într-adevăr, toate câte au fost şi sunt, toate s-au întâmplat şi se întâmplă în Voia Lui Celestă. Lumea a fost plăsmuită în Cuvânt şi în Iubire. Lumea s-a născut într-o poveste şi Codul ei vibra în Nemurire.”

Și în încheiere: „Poezia lui Nicolae Bălţescu nu este una uşoară de citit, autorul apelează la antici, la legende, la pildele Sfintei Scripturi, este o poezie filosofică, religioasă, una adânc trăită prin toţi porii, marcată de o atmosferă de suferinţă, de căinţă, de aşteptare la vremuri mai bune, fiindcă, în viziunea lui, se apropie Apocalipsa, iar lumea actuală trebuie să se trezească la realitate, trebuie urgent să aleagă unde doreşte să ajungă, „În Sus sau în Jos!”, cale de compromis neexistând! Am să închei tot cu cuvintele autorului despre apariţia acestei cărţi şi scopul ei: „Să ne ferească Dumnezeu de o îndrăzneală nătângă, absurdă prin gând sau prin cuvânt să încercăm să măsurăm Iubirea Lui Dumnezeu cu măsura unei iubiri pământeşti! Vă chem, vă invit: deschideţi această carte şi asupra Slovei apleacaţi-vă…

      Cititorii pot trage învățăminte din poemele Bălțescu, el luându-și în serios rolul de apărător al valorilor cât și de aducător al acestora. Biblioteca Municipală B. P. Hasdeu dispune de multe volume ale autorului, și cititorii sunt bineveniți în sălile de lectură să vină cu propriile lor impresii...

                   Recenzie, impresii de Svetlana Vizitiu

Nicolae Bălțescu, 6 iunie, 2022, la #Biblioteca_Hasdeu


2 comentarii

Nina Corcinschi:„Nu mai pun mare preț pe inteligența minții, ci pe cea a inimii”


„Mirosul de carte se amesteca primăvara cu mirosul florii de tei, de după geamul deschis. Dacă există un Paradis al copilăriei, pentru mine acel Paradis s-a numit Biblioteca mamei Viorica.”
Cărțile ei sunt foarte populare în rândurile scriitorilor. Care este secretul talentului ei? Simplu – o narațiune care se dezvoltă dinamic, îmbinând erudiția cu vocația scrisului, într-un limbaj antrenant și savuros.
Conștientizarea de sine ca scriitor vine la un om după multă muncă asupra cărții. Și atunci când talentul, dragostea pentru literatură, dorința de cunoaștere și o capacitate uimitoare de muncă se împletesc minunat într-un scriitor, acesta ocupă un loc special printre semenii săi. Astfel este Nina Corcinschi, o scriitoare apreciată de cititori și „iubită de cărți”. De aceea și și-a întitulat un volum „Cărțile care mă iubesc”. În atenția ei se află o varietate de aspecte de istorie și critică literară, un loc aparte ocupând literature contemporană. Face critică literară de întâmpinare, dar este cunoscută în special prin cercetarea științifică, prin monografiile și studiile literare publicate în reviste importante. Cărțile ei se disting printr-un stil matur, viguros, printr-o îndelung exersată capacitate de analiză a literaturii, prin diagnostice clare și precise. Nina Corcinschi se impune ca o excelentă autoare și expert în domeniul său. Pentru cititori simpli, studiile autoarei merită timpul necesar pentru a fi înțelese… „Când îmi scriu textele, când sunt în arealul protector al literaturii și criticii literare, mă simt în largul meu
”.

În prezent, Nina Corcinschi continuă să scrie critică literară. Coordonează proiectele de cercetare la Institutul de Filologie Română „Bogdan Petriceicu-Hasdeu”, unde este director. Coordonează și teze de doctorat, predă cursuri de literatură la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” etc. Mereu se informează în legătură cu noile apariții editoriale și scrie despre literatura din Basarabia în cadrul a două rubrici, în revistele Timpul (Iași) și Vatra (Târgu-Mureș). Face și emisiuni televizate, cum ar fi Cartea Basarabiei , la Axial TV, comentând cele mai reușite cărți scrise de basarabeni.
Îi place să creeze singură, în liniște, rareori scrie în echipă, iar când ultimul capitol se termină, se dedică familiei, copiilor săi pe care îi adoră… Cu toate că este cercetător științific, pune cel mai mare preț pe valorile umane, nu atât pe inteligența minții, cât pe cea a inimii, pe bunătate, empatie, generozitate.
Marile mele lecții de frumusețe îmi sunt oamenii, sunt mereu uimită și pioasă în fața frumuseții umane, a bunătății. Mă simt bine când am în preajma mea oameni buni, în care umanitatea capătă cele mai senine forme. Oameni al cărui relief sufletesc este blând, calm, iubitor și odihnitor. E o mutare de accente, pe care mi-a adus-o timpul, cu decepțiile sale inerente, care nu ne scutesc pe nimeni dintre noi și se constituie în lecții ale vieții. Acum nu mai pun mare preț pe inteligența minții, ci pe cea a inimii. Pe înțelepciunea, care asigură nu cunoașterea, ci înțelegerea. În preajma oamenilor înțelepți, lecuiți de vanitate – cred că alte două calități esențiale, umorul și bunătatea, de acolo vin, din înțelepciune – mă simt în largul meu.”- Nina Corcinschi
Nina de mică a fost singură. Nu a avut prin preajmă decât părinții, bunicii din ambele părți erau decedați. Unica bucurie îi erau cărțile și biblioteca din sat, la care mama lucra în calitate de bibliotecară. Nina trăia în paradisul ei literar și cele mai frumoase clipe ale vieții sale de copil s-au scurs acolo, în bibliotecă. Își amintește unde se aflau revistele Nistru, unde era amplasată literatura universală, revede și acum cum cădea lumina de la geam pe cotoarele prozei lui Sadoveanu. Amintirile o emoționează și acum: rafturile pline cu cărți, patefonul din care răsunau cântecele lui Ion Suruceanu, Toto Cutunio; mesele încărcate cu reviste și ziare, inconfundabilul miros de hârtie și tipar; totul întruchipa bucuria întânirii cu cartea. – „Niciun loc nu e atât de viu în amintirile mele de cândva”. – „Aud vocea blândă și caldă a mamei, văd aevea prezența ei zâmbitoare printre rafturile de cărți. Sunt doar două locuri unde mă visez mereu: în casa părintească și la bibliotecă.” Biblioteca publică din Orhei „este madlena mea”, scria Nina într-o postare. Și mărturisește că momentele de glorie ale copilăriei îi sunt strâns legate de acei pereți înalți, de sanctuar, plini de cărți, pe care le putea atinge. Atât de multe cărți adunate la un loc, copila din Dișcova nu mai văzuse altundeva. Nina o ruga pe mama s-o ia la biblioteca din Orhei și cât timp ea participa la seminare împreună cu celelalte bibliotecare, fata se plimba prin sălile cu expoziții și cărți, urca și cobora scările și apoi ieșea afară, unde „o izbea aerul proaspăt, tumultos de „altă” lume”…
Din tihna Dișcovei și singurătatea ei de copil care hoinărea mai mult prin păduri decât printre oameni, se pomenea în plin vacarm al orașului, care o tulbura și o fascina. Nu avea voie să se îndepărteze, i se părea o aventură extraordinară să înconjoare monumentul lui Vasile Lupu, să se plimbe prin curte, să cerceteze împrejurimile…
Astăzi, „Dișcova copilăriei mele, din care am plecat după clasa a IX-a, la Orhei, ca să revin mai apoi în vacanțe care s-au tot scurtat din an în an până au devenit vizite grăbite la casa părintească, și de la un timp – la cimitirele părinților mei, e tot mai mult un vis. E amintire, spațiu al regretelor, Vale a Plângerii… Reprezentările despre baștina mea nu sunt unitare, cât au fost vii părinții au avut un relief blând, luminos. După, spațiul s-a înnegurat, a devenit cețos, irespirabil. De parcă o cometă, un astru ostil, ca în filmele de sfârșit de lume, a despicat timpul în două. Lumea în două. De până și de după. Acum, când mă gândesc la Dișcova, văd alături cele două morminte ale părinților. Întâi mama Viorica, apoi tata Ion. Văd casa părintească, în care locuiesc niște tineri. Și vechea bibliotecă sătească, din care s-a păstrat o imagine palidă, diformă a bibliotecii de cândva. Și oameni în căruțe, care mă privesc curioși, pe care-i privesc cu jenă, pentru că nu-i mai recunosc.
În spatele bibliotecii era un copac uriaș de vișini, de atunci vișinele sunt fructele ei preferate. Se vede cățărată în copac, cu bucuria că poate urca atât de sus. Iar lângă bibliotecă, magazinul cu veșnica tentație – bomboanele. Se întâmpla să facă și spectacolele de copil alintat pentru a primi dulciurile dorite. Iar pentru bomboane cu vișină în rom a primit cea mai memorabilă bătaie cu urzica, de la mama. „Nimic nu mi-a făcut copilăria mai fericită decât cărțile. Să iau cheile în lipsa mamei, să pătrund în bibliotecă, să încui ușa pe dinăuntru și să mă bucur de cărți. Să le mângâi cotoarele, să le inhalez cu bucurie mirosul, să le răsfoiesc – toată numai curiozitate și plăcere. Visele mele de adult au miros de cărți, miros de bibliotecă. Visele mele se plimbă printre rafturi de cărți, au memoria locului exact unde se putea găsi Dostoievski și Tolstoi. Și în celălalt capăt, pe dreapta – literatura română. Dacă literatura universală era în colțul mai dosit-miraculos al bibliotecii, pe raftul cu literatura română mereu cădea soarele. Sus era literatura grea – Rebreanu, Camil Petrescu, Eliade, rafturile de jos erau cu literatura pentru copii – Emil Gârleanu, poveștile lui Creangă, povești populare moldovenești etc.
Nu ar mai putea să vadă prezentul satului natal, fără a simți firile invizibile care-l leagă de trecutul din memoria ei. De aceea, – spune Nina, – realitatea Dișcovei de acum e una glisantă, o imagine nu e niciodată statică și autarhică, un pârlaz, bunăoară, „mă duce cu gândul la mine mică sărindu-l, la oamenii care mă privesc, la ceilalți copii, vocea cărora o aud străpungând timpul”. Peretele din fața magazinului nu e doar un perete. Pe el erau cândva lipite afișele filmelor indiene. Era peretele reveriilor sale de copil, mergea acolo în fiecare zi să vadă dacă nu cumva e lipit pe el afișul fermecat. Era gardul Promisiunii. Gardul care anunța marele eveniment: în data cutare, seara, va rula un film indian celebru. Numai să nu se îmbete cei doi mecanici din satul vecin, Puțintei, și să uite să vină pe bicicleta lor zgomotoasă. Numai să nu fie presiunea electrică prea mare și să se stingă lumina în timpul filmului, cum se întâmpla adeseori. Și mai era ceva în acel spațiu din apropierea gardului. Acolo, în fața casei de cultură și a bibliotecii, de hram, pe 4 august, și de Paște, era joc în sat. Veneau muzicanți și cântau până dimineața. Curtea se umplea de lume, tineri și mai bătrâni, petrecăreți veseli, flăcăi care ocheau fete și le scoteau la joc, ca spre dimineață să le petreacă acasă. Aerul vibra de muzică, de mirosuri de pârjoale și sarmale, dar mai ales de emoții, în acele două zile de hram. Nicio sărbătoare nu avea o mai mare rezonanță socială ca hramul copilăriei mele. Nicio altă sărbătoare nu crea așa un vuiet și o forfotă înainte cu vreo lună de hram și vreo 2 luni după. Până la marele eveniment se făcea curățenia anuală, se spălau țolurile, se înșirau afară covoarele și în casă pereții se dădeau cu var și ușile cu vopsea. Afară, la fel, se vopseau casa, gardul și poarta. Meniul se pregătea cu câteva zile înainte. Răcituri, sarmale, legume, gogoașe cu brânză, pârjoale și sculătoarea – orez cu lapte. Totul copt în oale, în cuptorul din curte. În noaptea de dinaintea hramului, mama niciodată nu dormea, gătea mâncarea la cuptorul de afară. Dimineața devreme mă trezea și mă trimitea în beci să pun farfuriile cu răcituri. Beciul ținea loc de frigider, nu am avut frigider decât hăt, târziu, după anii 2000. Țăranii, cei mai mulți, își răceau mâncarea în beci. Cum mai pluteau mirosurile de pârjoale în aerul rele al dimineții! De hram aveam neapărat rochie nouă, cumpărată la piața din Orhei. O rochie albă, care-mi accentua frumos talia, am păstrat-o așa, din nostalgie, mult timp după ce am plecat din sat.”
Ce mai e Dișcova Ninei în prezent? – „Un sat însingurat, părăsit de tineri, abandonat de săteni, risipiți prin lume după câștig. Un sat îmbătrânit subit. Golit de voci, de mișcarea de cândva… Acum, Dișcova îmi vorbește preponderent prin mirosuri. Acestea îmi reînvie realități dosite adânc în memorie. Mirosul de iarbă proaspăt tăiată, de colb, de fum toamna. Dar cel mai tulburător – mirosul de cărți. Nimic nu-mi poate altera mirosul cărților din biblioteca de cândva.”
Studiile universitare Nina le-a făcut la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă”, la Filologie, specialitatea limba română-limba latină: „Au fost ani grei, anii post ‘90, de o sărăcie lucie. Biata mama nu avea bani nici pentru drum – 9 lei pe atunci. Veneam acasă o data la două săptămâni și eram încărcată de acasă cu ce mai găsea mama prin beci – borcane cu salată, pâine coaptă de acasă, cartofi și făină. Acestea trebuiau să-mi ajungă pentru 2 săptămâni.
Procesul literar modern necesită o critică literară modernă. Fiecare autor are propriul său drum spre critică, propria experiență literară acumulată de-a lungul anilor și care reprezintă, în primul rând, interes științific.
Adevăratele studii ale Ninei au fost cele postuniversitare – de autodidact. Era deja măritată și cu fiica Cătălina în brațe, când ideea unui doctorat în literatură i s-a părut „soluția salvatoare a identității mele feminine”, care se reducea în acel moment la statutul de soție și mamă. Nu a fost un orgoliu profesionist, ci o necesitate vitală. Scrierea acelei teze de doctorat (despre publicistica lui Nicolae Dabija, sub coordonarea lui Ion Ciocanu – o altă paranteză e că nu ea a ales nici tema, nici conducătorul) a fost un supliciu, întrecut doar de procesul susținerii. Acesta a durat 2 ani, cu mari impedimente ideologice, era anul 2006, comunismul instituționalizat, în persoana politrucului H. Corbu, personaj-cheie la susținerile de teză, încă era în forță. Nina și-a luat revanșa cu al doilea doctorat, scriind despre romanul erotic…
Pasiunile Ninei Corcinschi de maturitate sunt Spectacolele de Operă, parfumurile și recitirea cărților dragi. Și scrisul, desigur.
Cugetări, expresii, aprecieri literare:

  • Nina, vezi că ai acoperit toată cultura şi o bună bucată de educaţie. Mă bucură mult, mă însoreşte (chiar dacă nu se vede) colaborarea cu Institutul de Filologie Română „B. P. Hasdeu”, condus de tine, şi cu tine, în mod absolut special. Mulţumim” /Silvia Caloianu/
  • Nina Corcinschi este în opinia mea un astfel de talent în critica literară de la noi, este omul cu un veritabil instinct al valorii și al talentului și cu o tot atât de remarcabilă ideosincrazie pentru tot ce înseamnă veleitarism și mediocritate. Am aplaudat în nenumărate rânduri diagnosticele atât de precise pe care le-a pus cărților și autorilor despre care a scris. O minte și o scriitură limpezi și pătrunzătoare, un dar analitic subtil dublat de un temperament de luptătoare, o voce puternică și delicată în același timp – sunt doar câteva din datele acestui condei inconfundabil. Mi se pare că orice autor își dorește ca Nina Corcinschi să scrie despre cartea lui, pentru că oricum ar face-o – elogios ori critic – ai de învățat lucruri pe care n-o să ți le spună nimeni altcineva. Iar dacă te laudă, dobândești imunitate la criticile oricui”. /Constantin Cheianu/
  • Cartea Ninei Corcinschi „Arcul voltaic”. Textul ca lume (i)mediată e scrisă cu nerv, coerent, refuzând atât viciile criticii masculine enunţate mai sus dar şi pe cele (tradiţionale) ale unei anumite critici feminine autohtone: pelteaua divagaţiilor liricoide, în primul rând, şi ridicolele aproximări şi dezechilibre ale pasului critic atunci când comentariul încearcă a escalada nişte înălţimi mai anevoioase ale gândirii. „Imediatul” este mereu dublat de „mediat” în esenţialitatea unei prezenţe afective a „(i)mediatului” unei critici ardente şi detaşate totodată. De aici şi dubla natură a acestor articole critice: energie şi logică, formule concise scânteietoare şi bucle teoretizante, dexteritate şi rigoare. Comentariile aerisite, mizând pe colocvialitatea tonului, alternează ori se asociază cu riguroase analize de gramatică a sensurilor. Impresiile lecturilor imediate coexistă cu acribia şi decelarea minuţioasă în perspectiva unor metode consacrate de investigaţie critică. Sprinteneala condeiului e insesizabil înlocuită de un stil auster, grav, iar atitudinea ludică, pigmentată cu umor sau cu o uşoară ironie, se întâlneşte cu ceremonialuri meticuloase de cercetare literară” (Andrei Țurcanu).
  • Narațiunile erosului”-„ O citesc pe Nina Corcinschi de multă vreme și de fiecare dată o fac cu încredere, dar și cu plăcere. Critica ei emană nu doar suplețe, inteligență, verticalitate, ci și o grație pe care eu unul nu mi-o permit. Spune ce are de spus, convinge, dar și seduce. Citești și îți dai seama că te-a cucerit în timp ce te-a câștigat de partea ei… Nina Corcinschi e o îndrăgostită de literatură, pe care nu și-a ales-o numai ca domeniu de cercetare, ci, am impresia, și ca azimut. Tema cărții de față, pentru care i-a trebuit curaj (nu doar social, profesional, ci și existențial), pornește din fascinație și din tensiunea de a înțelege viața prin intermediul culturii… Lectura Ninei Corcinschi este una care nu-și refuză voluptatea. Aici e aici: literatura e un obiect erotic sau, atunci când iese din medie, capătă corporalitate. Scriitura e trup, are ritm, provoacă reacții. Dintre cele mai elementare. Simple și atotcuprinzătoare adică. Erotismul e înscenare livrescă a unor senzații. A scrie despre erotism e un gest erotic… Autoarea pornește de la provocările pe care literatura însăși le ridică în fața cercetătorului: dacă în romanul clasic, tradițional eroticul era mai curând evitat sau obliga la strategii ale subversiunii, pentru a nu leza pudibonderia de fațadă a spiritului burghez, romanul modern și postmodern detabuizează imaginarul și intensifică intimitatea, pe care o extinde chiar și asupra fenomenelor cetății. Se contopesc, sub semnul ficțiunii, spațiul privat cu cel public. După cum remarcă autoarea, imaginarul erotic își întețește aspectul senzual, ca urmare a acceptării corporalității și a imaginarului plăcerii ca teme recurente în spațiul public. Romanul nu numai că se repliază în fața acestui fenomen, dar și reprezintă unul dintre factorii esențiali de schimbare a sensibilității, de emancipare a moravurilor…” /Bogdan Crețu/
  • Liberă în opţiuni, Nina Corcinschi este de-a dreptul degajată în modul de tratare a materialului literar şi cu totul nestingherită în analize, aprecieri şi verdicte. Aici imediatul criticii se dublează, victorios, de nestânjeneala unei siguranţe a instrumentelor critice, cu ajutorul cărora simpla lectură, mediată, devine lectură şi comentariu critic. Nu mai e vorba, s-o spunem apăsat, de acea slobozenie impresionistă cu care ne-a cam plictisit o anumită critică a improvizărilor şi a afectelor dezgolite.Trecută prin lentilele groase ale teoriei, reacţia emotivă în faţa textului tinde întruna să fie subsumată reflecţiei şi analizei, se decantează şi se încheagă în fraze suculente şi în formule critic de sinteză nuanţate. Sunt formule pline de curaj, memorabile, dincolo de care se resimte libertatea de gândire, dar şi rigoarea abordării, chiar dacă uneori această rigoare mai poartă semnele unei obstinate tentaţii teoretizante. Cu siguranţă, viitorii cercetători ai autorilor şi ai textelor date nu vor mai putea trece fără să le ia în seamă” (Andrei Țurcanu).

  • Nina Corcinschi este și un om implicat civic, are mereu un cuvânt de spus despre probleme de limbă, de cultură, de politică.
  • Limba română vorbită în Republica Moldova după 30 de ani de la declararea independenței este impurificată și maculată de elemente rusești, dar și de elemente din limba engleză, care au câștigat tot mai mult teren. Tot aud studenții în pauzele de la ore, vorbind un cuvânt în română, altul în rusă și un al treilea în engleză. Am ajuns să avem o limbă română pestriță, foarte diversă în elemente împrumutate din alte limbi” /N. Corcinschi/
  • Referitor la Războiul rus împotriva Ucrainei /24 februarie 2022/ :„Ucraina acum e o rană vie. Oameni care trăiau ca și noi, cu bunele și relele lor, s-au pomenit bombardați, scoși din case de un asasin. Niște copii cărora abia le-a mijit musteața devin carne de tun, într-un război pe care nu ei l-au provocat. Un agresor cu năluciri imperialiste dispune cum vrea de viețile lor! Dacă nu puteți ajuta, nu vă obligă nimeni. Dacă nu puteți empatiza cu suferința aproapelui, cel puțin, demonstrați decență. Orice comentariu de genul „românii din Ucraina erau considerați… Insula șerpilor nu era a lor… erau prea cu nasul pe sus etc.”, în acest context al suferinței, al proximității morții este OBSCEN! Și spune multe despre cât de (ne)oameni sunteți! Ce putem face pentru ucrainenii care s-au pomenit scoși din case, bombardați, asediați, în pericol de moarte? Cel puțin să le respectăm suferința și doliul!
    Nu suntem naivi. Dacă Ucraina cade, imediat cade și Republica Moldova! Mulțumim pentru solidaritate, frați români!”
    /Nina Corcinschi/
    Iată și un fragment în care criticul literar lasă loc scriitoarei:
  • „Acum 2 zile am revenit la Dișcova mea. Am mers direct spre cimitir, la părinți. Eram toropită de căldură, obosită de drumul rău al satului care făcea mașina să scârțâie din toate încheieturile. În praful drumului, de undeva a apărut o bătrână. Mergea greu, părea că vrea să treacă podețul spre cimitir, așa că am oprit cu gând s-o iau cu mașina. Bătrâna s-a oprit și atunci am văzut-o mai bine. Era înfofolită în multe haine, avea basma de lână pe cap, deși era o căldură sufocantă. Un ochi îi era sec, orbit, celălalt abia mijit. Din gură îi curgea un firicel de salivă. Nu părea însă dizgrațioasă, nu inspira oroare. Doar milă. Mă duc la Dișcova, eu îs din Dișcova a explicat bătrâna. Și unde te duci, mătușă?. Mă duc la mama mea, mama mă așteaptă, că e măritată aici, în Dișcova. Atunci am înțeles că bătrâna delira și am vrut să pornim din loc. Dar tu cine ești, de-a cui ești, mă întrebă ea. Eu sunt fiica lui Vanea și a Vioricăi Maler. Îi cunoști pe părinții mei? Da, îi cunosc, buni oameni, dar au murit amândoi. Vorbele ei m-au tulburat, bătrâna nu era dementă cu totul, știa că părinții mei nu mai sunt în viață. Mama ta, Viorica era o femeie cumsecade, dar s-a prăpădit. Buni oameni, buni oameni. Dar eu sunt săracă și mă duc la mama, că mă așteaptă. Vorbea repede, mult, repetând aceleași vorbe. Avea clipe de luciditate, așa cum avea și rătăciri de memorie. În avalanșa ei de amintiri nu distingea prezentul de trecut. Am întrebat-o cine este, cum o cheamă. Ileana Herea mă cheamă. Și mă duc la mama. Că mă așteaptă, că e măritată în Dișcova. Nicolae, colegul de drum, a scos 50 de lei și i-a dat. Bătrâna a mulțumit apăsat, Dumnezeu să vă apere, Dumnezeu să vă păzească! O clipă m-am gândit să-i mai dau și eu niște bani, dar ceva m-a oprit. Părea că nu de bani avea nevoie bătrâna, chit că se bucurase de acei 50 de lei. Părea ruptă de materialitatea lumii, vorbele ei fără șir, privirea ei abia mijită cu singurul ochi care-i rămăsese viu, îmi amorți cumva instinctul de-a o ajuta, așa cum preconizasem inițial, când oprisem mașina. M-a străbătut atunci intuiția că mai degrabă ea are ceva pentru mine, decât eu pentru ea. M-am întrebat cine o fi fiind Elena Herea, avusesem o colegă cu numele Herea, poate era o rudă de-a ei? I-am urat bătrânei sănătate și am plecat mai departe, dar imaginea ei m-a urmărit mult timp după.
    Bătrâna părea provenită din liniștea și singurătatea marqueziană a Dișcovei, din alcătuirea mistică a satului vechi, adusă de firul amintirilor, răsărită din colbul drumului, din memoria acestuia, ca să îngâne viața cu moartea, trecutul cu prezentul. O bătrână-oracol, care-mi spunea că o așteaptă mama ei, mie, care mergeam la mama mea din cimitir. O imagine cronotopică a Dișcovei, bătrână, ofilită, mutilată de timp, dar încă vie, dureros de vie. Oare nu asta a rămas din Dișcova mea – un sat situat între lumea veche și cea nouă, între memorie, reverie, vis și realitatea care încă-și caută un nume? /Nina Corcinschi/

  • Sarcina Ninei Corcinschi este să atragă atenția asupra unei lucrări importante, să provoace cititorul la un dialog cu cartea, să-l ajute să distingă între literatură bună și literatura proastă, să-i dea repere de lectură.
  • Nina Corcinschi cred că singurul, deocamdată, reprezentant al noului val al criticii universitar-academice ce a vădit, e drept că doar într-un singur volum din cele publicate până acum, Arcul voltaic, apetența pentru examenul critic propriu-zis, curajos și nemotivat de nimic altceva decât de propriile sale gusturi (ultragiate sau măgulite)”, scrie Adrian Ciubotaru.
  • Date biografice si activitatea literară:
    Nina Corcinschi s-a născut la 20 septembrie 1979 în satul Dișcova, raionul Orhei. A absolvit Facultatea de Filologie a Universității Pedagogice de Stat ”Ion Creangă” din Chișinău. Este doctor habilitat în filologie, conferențiar universitar, director al Institutului de Filologie Română „Bogdan Petriceicu-Hasdeu” al Ministerului Educației și Cercetării. Membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova și din România.
    A publicat volumele ”Poezie și Publicistică. Interferenţa limbajelor”, ”Arcul voltaic. Textul ca realitate (i)mediată”, ”Publicistica literară din Republica Moldova (în colab.), ”Cărțile care mă iubesc”, ”Cartea din mâna lui Hamlet. Andrei Țurcanu de vorbă cu Nina Corcinschi (în colab.), ”Narațiunile erosului”,„ Realitatea ca hologramă” ș.a. A îngrijit edițiile Alexandru Robot. Scrieri. Poezie. Proză. Publicistică. Eseu (2018), Alexandru Robot. Scrieri. Eseu. Publicistică. Cronici. Interviuri (2019) și a pregătit (selecție și prefață) antologia Rost, de Andrei Țurcanu (2018) și ediția Andrei Țurcanu, un destin asumat (2020). A fost distinsă cu Premiul Uniunii Scriitorilor din R. Moldova (2008, 2013), Premiul Academiei de Ştiințe a Moldovei pentru critică literară (2010, 2012), Premiul Academiei de Științe a Moldovei în domeniul literaturii „Grigore Vieru” (2018), Premiul „Ion Creangă” al Muzeului Național al Literaturii Române, Iași (2019), Premiul „Ioan Strat” pentru management cultural, acordat de Revista „Convorbiri literare”, Iași (2019) și cu Premiul Consiliului Uniunii Scriitorilor din Moldova (2018, 2020
    ).
  • Interviu Svetlana Vizitiu, Impresii…
  • Imagini din arhiva N.C.


7 comentarii

Carolina Eremia:„Vreau o Moldovă frumoasă,cu vise și planuri,cu speranță și realizări,cu dragoste de Dumnezeu și de aproape.”


Are și ea cititorii ei, – sunt salvarea ei. Carolina zilnic „mâzgălește” câte puțin pe rețele sociale pentru o carte viitoare. Ei bine, când termină paginile, îi arată soțului. Chiar dacă el nu incurajează postarile ei prea sincere despre familie: ,,De ce scrii așa de sincer? Ești ca o carte deschisa”; ea are încredere în gustul lui, el este o persoană citită, erudită, curios, deși este muzician clasic la Operă. Așa că se simte binecuvântată și e fericită cu soțul său… Oricum, Carolina decide în cele din urmă, ce să facă sau să scrie… ,,Scriu, pentru că atât timp cât există oameni care vor să citească, am ce să le spun. Scriu pentru că lumea caută adevărul, iar eu nu am învățat să îl ,,înfloresc”. Dacă voi vedea că nu mai primesc nici un Like, nici un comentariu, voi înțelege că e timpul să nu mai scriu”. Reacțiile denotă interes, iar interesul celor ce citesc îmi dau stimul să scriu.

Aprobarea celor de acasă – e bine, dar mai important e ce gândește toată lumea, – sunt criticii ei reali. De mulți ani a reușit să vorbească atât de consecvent și cu atâta subtilitate despre drepturile omului – violență, inegalitatea de gen și rasială, despre probleme sociale, diaspora, etc., arătându-le nu doar ca „probleme ale mediului”, ci ca parte a vieții interioare a individului, și, în consecință, ca problemele de stat.

Adoră întâlnirile cu oameni de la care are ce învăța, care o motivează și o inspiră… – „Și voi meritați daruri, rasfățați-vă uneori. – spune ea. – Nu pierdeți timpul așteptând să vă răsfețe alții. Viața e prea scurtă!

Amuzantă istorie cu soțul ei, despre care Carolina ar scrie zilnic. El născut dintr-o mamă moldoveancă și un tată rus, cu studiile școlare, colegiu și universitate în limba rusă, într-o zi îi spune: ,,Da scrie și în rusă, să te citească rușii”. – ,,Adică tu? Uite, postările mele sunt un prilej bun pentru tine de a învăța mai bine limba română. Citește și spune-mi părerea ta” . – ,,O, nu. Nu mă chinui. Îmi va lua mult timp să citesc”. ,,Nu-i nimic. Nu te grăbesc”. – Apoi urmează: ,,Ce înseamnă cuvântul…?”, ,,Ce e asta ,,…”? Astfel eu acord lecții de română.

Textele ei sunt construite în așa fel încât prin multiplele perspective ale eroilor din viața reală să fie refractă reflecția autorului asupra demnității umane, a diverselor tipuri de opresiune, mit și iubire. Interesante expresii, idei si evocări, – atrag atenția utilizatorilor dornici să cunoască sau să se împărtășească și ei cu adevărul vieții. Carolina nu este o scriitoare profesionistă, mai degrabă – o pepiță, dar modul ei de a scrie este mai impresionant decât scrierile unor profesioniști… Apar ades momente dificile în viață, îi este greu la suflet, pentru că Carolina, de fapt, este o luptătoare pentru adevăr și caută să rezolve nedreptățile sociale, și, în Moldova e cam greu la acest capitol… „Aș vrea să avem o societate de oameni onești, sinceri, cu verticalitate, care luptă pentru dreptate și corectitudine. O societate unde legile nu sunt imperfecte, pline de ambiguități, unde fiecare își îndeplinește la servicuu funcțiile conștiincios, unde nu există corupție, salariu în plic, cumătrism, preferați și ,,oi negre”.  O societate unde să fie mai multe căsătorii, mai puține divorțuri, mai mulți copii născuți, mai puțini tineri plecați peste hotare. Vreau o Moldovă frumoasă, cu vise și planuri, cu speranță și realizări, cu dragoste de Dumnezeu și de aproape.” – recunoaște Carolina.

        Este o femeie simplă, modestă, dar îndrăzneață și cu mult curaj la nevoie…

Zice că nu și-a făcut o carieră strălucită, nu are realizări cu care ar putea să se mândrescă părinții ei, dar duce o viață deloc plictisitoare. În fiecare zi întalnește oameni noi, interesanți, de la care are ce învăța și ea. Viața ei este una obișnuită, formată din griji, probleme, soluții, succese, pierderi, vise și iluzii.

Un lucru îl regretă: că nu s-au păstrat relații strânse cu colegii de școală, liceu și facultate: „Cu unii mă mai intersectez pe tărâmul Facebook-lui, dar nu ne întâlnim”. Prieteni are puțini și speră că sunt într-adevăr cei adevărați. Nu îi deranjează cu problemele personale „sau să le testeze fidelitatea”. Cei mai buni prieteni îi sunt – Dumnezeu, părinții mei și soțul ei.

Migrația, distanța, problemele personale răcesc relațiile, din păcate și multe prietenii se destramă.

Astăzi, Carolina Eremia lucrează la Directia de Asistență Socială. Și pentru că salariile sunt prea mici, uneori reușește să dea doritorlor lecții de limba italiană și română. Are studii superioare în economie, deși nu crede că, în prezent, anume studiile superioare pot defini un om. Nu e ce a dorit, de fapt, „a fost, pur și simplu, o fiica ascultătoare”. A mai lucrat în diverse locuri (ajutor de contabil, colaboratoare de oficiu, depozitar la farmacie, casieră, traducătoare). Trei ani ca badanță în Italia și jumătate de an în SUA! Citește mult, scrie, îi place să călătorească, să comunice cu oamenii interesanți, să fie utilă. Apreciază sinceritatea, cumsecădenia, cuvântul ținut, oamenii empatici. Detestă fățărnicia, vorbă goală, minciunoșii cronici.

În timpul liber, luptătoarea noastră compune poezie, proză, scrie amintiri din anii munciți peste hotare, – cu limbajul ei precis și complet lipsit de manierisme, uneori cu atâta umor că te bucuri să râzi. Poezia a intrat în viața mea odată cu apariția scânteii primei iubiri în inima mea. Nu i le-am citit niciodată. Nu avea rost, iubirea lui nu putea fi cucerită prin poezii. Mai târziu am început să scriu și despre alte lucruri: viață, Dumnezeu, oameni, suflet. În ultimul timp îmi place să scriu proză – istorii din viață, impresii, trăiri, mesaje de suflet. Am un vis, de fapt trei – o carte cu poezii, alta cu istorii scurte, a treia cu citate. Sper să mă ajute bunul Dumnezeu să le realizez.”

Carolina Eremia s-a născut la țară, într-un sătuc din nordul Moldovei, Lencăuți.

M-am născut într-o zi de iarnă, pe 22 februarie. Mama ar fi vrut să mai aștept în burtă, să vin pe lume pe 23 (Ziua Armatei Naționale pe timpul URSS), ca să nu-mi lipsească in viața curajul. Nu am vrut să aștept și de atunci am un neajuns – sunt cam nerăbdătoare. Dar curajul nu-mi lipsește. Am și alte calități și defecte și sper că ultimele sunt mai puține decît primele. Nopțile eram tare plângăcioasă și tare îl mai deranjam pe bunel. El mă dojenea și totuși, cînd am început să stau în picioare și când îi auzeam vocea seara, mă țineam de marginea patului și săream în sus de bucurie. Ardeam de dorința de a-l vedea. Pentru tătuca Mișa eram cea mai iubită nepoată (prima) și așa am și rămas. Am avut un raport frumos cu el, îl admiram mereu pentru caracterul puternic, firea cumpătată, ințelepciune și dreptate.

Cand s-a terminat concediul de maternitate al mamei, (pe atunci era foarte scurt, nu aveam nici un an), m-a luat pe mine, un pui de om, mai multe genți și cutii și am plecat noi în două (tata era la armată) la Nisporeni, iar peste câțiva ani la Chișinău. Așa am devenit eu fată de oraș.

Mai târziu, când veneam verile în vacanță, se așeza cu mine pe prispă și discutam ca doi oameni maturi, îmi spunea din viața sa, îmi spunea și niște probleme de logică (cum de și le amintea?), îmi cerea sfatul în anumite situații.

Bunica era mai ocupată, nu prea avea timp să stea cu mine pe prispă, dar mă iubea și ea. Iubirea ei era în turtițele pe care le cocea când veneam, în untul pe care îl bătea din smântâna văcuței, în faptul că mă lăsa să dorm mai mult dimineața în timp ce ea trebăluia ca furnica pe afară.

Primii ani de școală i-am făcut la școala nr.19, astăzi gimnaziul ,,Miguel de Servantes”. Acolo am reușit să fac un singur an de limbă spaniolă, după care a trebuit să trec, din cauza schimbării geografice a casei noastre, la  liceul româno-italian ,,Dante Alighieri”. Acolo s-a format iubirea mea pentru limba italiană. Poate datorită prezenței profesoarei de italiană – Ludmila Kojușko, care a întruchipat (Dumnezeu s-o ierte) inteligența, educația, noblețea, dragostea pentru limbă, grija pentru elevi, etc.

Am avut norocul de a avea mentori la liceu mulți profesori buni, pe care nu ii pot uita: Eudochia Ghedea (mi-a transmis dragostea pentru slova românească și dorința de a da frâu liber la gânduri), Angela Grati (cu ea pluteam imaginar în Franța și descopeream o lume nouă), Raisa Petrovna (profesoara de matematica, care la balul de absolvire a convins-o pe mama că sunt bravo în cifre și trbuie să aleg economia), Elena Usatîi (profesoara de isotrie și prima dirigintă la liceu), Liuba Munteanu (dirijoarea de cor), etc.”  

Mă mândresc cu conaționalii mei care se remarcă prin succese frumoase, merite, victorii la concursuri, festivaluri, competiții internaționale, care reușesc să devină profesioniști de valoare în firme și instituții străine. Asta denotă că avem un patrimoniu intelectual de mare valoare, că țara noastră are cu ce se mândri și că putem fi cunoscuți în lume nu doar datorită sărăciei noastre sau cantității de vin băut pe cap de locuitor. – Moldova, țara mea dragă, verde, solară! Ai atâtea lucruri frumoase și interesante, oameni buni și inteligenți, mă bucur să îi descopăr în tine! Te iubesc!”

Și, vedeți ce frumos scrie despre dragoste și culori: Dragostea colorată

„Îmi plac hainele de culoare albă, pentru că albul simbolizează puritatea, inocența, iau eu nu le-am pierdut. Din fericire…ori din nefericire (din perspectiva ultimului eveniment neplăcut din viața mea).

Uneori îmi plac și cele negre, pentru că se zice că oferă siluetei eleganță.

Îmi place să port roz, îmi amintește de copilărie și viața fără griji, când poți zbura prin vise și nu-ți pasă de ce sa pui pe masă și cu ce să plătești facturile.

În aceeași măsură îmi plac hainele albastre, de toate nuanțele, dar mai ales de un albastru deschis, pentru că îmi amintește de Cer, de Dumnezeu.

Verdele îmbrac când vreau să fiu mai aproape de natură, de copaci, de iarbă, iar galben – când mi-e dor de căldura soarelui.

Roșul e culoarea iubirii. Totuși haine de roșu aprins nu am – am auzit că el ,,îngrașă”. Pot să îmbrac însă un roșu închis, neinvaziv.

Uneori îmbrac ceva de culoare violet, în imaginația mea violetul poartă în sine ceva enigmatic.

Oranjul mi se asociază cu vestimentația unui clovn, așa că, deși am simțul umorului, nu risc să mă îmbrac în oranj.

Nu prea agreez cenușiul și cafeniul. Sunt culori demoralizante. Mă induc in depresie. Am un singur pulover de culoare gri, primit cadou și cojocica mea cafenie, tot cadou.

Nu mă dau în vânt după bej, dar îl îmbrac câteodată.

Voi în ce culori vă îmbrăcați? Ce vă face să vă simțiți bine?”

           Cărțile recomandate de Carolina:

„Nu îmi imaginez viața fără de cărți. Ori de câte ori am timp liber, iau în mâini o  carte. Ce am citit și pot să vă recomand cu încredere?” –

  1. ,,Straniera” de Claudia Partole este o carte despre experiența unui migrant departe de casă, despre suferința morală suportată când ești nevoit să te ,,ciocnești” de caractere diferite de al tău, despre sacrificiu, luptă, răbdare și putere. Claudia Portole e o mare cunoscătoare a artei, e o enciclopedie vie, care oferă o descriere detaliată a locurilor frumoase din Italia.
  2. ,,Istorii din străinătate” de Iurie Cojocaru, publicată în română, italiană și engleză e un mănunchi din 50 de istorii de viață, scrise de mame și tați plecați departe, dar și de unii copii pe atunci lăsați acasă, astăzi deveniți adulți. Ea ar trebui să devină cartea de căpătâi a oricărui moldovean, pentru că noi toți am făcut parte din cele două tabere: cei plecați și cei ce au/au avut pe cineva plecat. Durere, sacrificiu, disperare, frică, trădare, iubire, luptă, prietenie…de toate veți găsi în aceste mărturisiri…și nici un gram de minciună.
  3. ,,Versete tomnatice – versuri și cugetări” de Svetlana Vizitiu. E o culegere frumoasă de poezii, cugetări și citate, prin care autoarea transmite toată esența ei de femeie, mamă, fiică, profesionistă, cetățean. E o carte scrisă cu sinceritate și curaj, ce pune în evidență o analiză minuțioasă a vieții, a oamenilor, a sufletului uman.
  4. ,,Amintiride Anna Timotin. Fiecare amintire a autoarei trezește și amintirile noastre, ale cititorilor, răscolește emoții, trăiri, drame ascubse, istorii nespuse, ascunse în colțurile adânci ale sufletului. Toate istoriile sunt cusute cu același fir roșu – dorul. De casa părintească, de satul natal, de apropiați, de copilărie, de anii de șccoală, de ea de atunci. Dorul de ce ne este scump nu moare niciodată, în pofida timpului trecut și  a distanței parcurse.
  5. ,,Crucea singurătății” de Pășuța Gonța, care te cuceresște din primele rânduri prin înțelepciune, adevăr și profunzime, e cartea mamelor, soțiilor, surorilor, fiicelor care au ales să ducă (vorba autoarei) ,,crucea celor trei S: străinătate, singurătate, suferință” (eu aș adăuga un al patrulea S: sacrificiu.
  6. ,,Petale de veșnicie” de Ludmila Sandu e o lucrare prin care autoarea își ,,dezgolește” sufletul, relatând amintiri din copilărie, adolescență și maturitate, oferă lecții frumoase de viață, născute datorită experiențelor personale, eșecurilor și victoriilor sale, precum și sfaturi, îndemnuri minunate care să ne facă existența mai frunmoasă, iar sufetul mai liniștit, mai armonios.

                                                    Poeziile Carolinei Eremia:

Nu râde de mine că sunt o badantă,/Munca mi-e grea şi pierd sănătate,/Departe de ţară, de fiu şi de fată,/De aer moldav, de scumpele sate.

Nu crede că banul îmi vine uşor!/Înghit umilinţă şi drepturi nu cer,/Mă roade continuu puternicul dor:/De casă, de-ai mei, de vremuri de ieri.

Sarcastic nu zice amicilor noştri/Că funduri bătrâne să spăl am ales!/E-o muncă onestă şi poate doar proştii/Că suntem de preţ, încă, n-au înţeles.

Nu mă bârfi pe la spate cu alţii!/Găsește curaj, întreabă-mă franc;/Nu am venit să caut relaţii,/Prea mare e prețul la ceea ce fac.

Nu-mi spune că sunt o trădătoare,/Că ţara lăsat-am pentru bani mulţi!/Eu vărs ani la rând lacrimi amare,/Muncind pentru casă, şcoală şi nunţi.

Nu fi de invidie plin şi de ură,/Încearcă şi gustă din pâinea-mi amară!/Vei vedea ce greu e-a păstra o inimă pură,/Când eşti îmbrâncit, când fac să te doară.

Nu râde de mine că sunt o badantă,/Nu crede că altceva să fac n-aş putea!/Eu nu am pierdut a mea demnitate/Pe calea cu spini (ce-ți pare cu roze!), căci nu e a ta.

                   Bunica (fragment)

Cum mă simt? Nu prea văd bine,/Ma dor oasele bătrîne,/Dar tu ai grijă de tine,/Spune dacă n-ai de pîine./Cine-mi vine? Mai că nimeni,/Mulți s-au dus în lumea-amară,/Dar vorbesc cu al meu cîine/Cînd pe prispă stau eu seara./Doar la radiola mică/Mai aud glasuri de oameni./Greu îmi este singurică/Și m-apuc-adesea teama”.

                  Iubesc (fragment)

Iubesc primăvara în haina-i de mireasă,/când totu-i plin de farmec, de vals și poezie,/Iubesc când ninge-afară și-i albă feerie/și un miros de brad e emanat în casă./Iubesc pe mal s-admir cum soarele apune,/Când cerul arde-n flăcări, iar marea e inertă./Iubesc tăcerea nopții când zilnica alertă/Ca-n paralici adoarme și înc-un basm se spune.

                       Citate: Daca nu găsim timp pentru alții, nu avem dreptul să ne supărăm când ei nu găsesc timp pentru noi.

Durerile și necazurile lasă răni adâțnci în sufletul nostru. Bucuriile și succesele sunt alifia care le tămăduiește.

Nu te stresa că ceva nu ai, bucură0te de ce ai. Alții nu au nici atât.

Nu căuta oamenii frumoși, caută frumosul în orice om.

Unora le ești recunoscător pentru simplul motiv că tac.

                         Proză:(fragmente)

,,Înainte brazi erau mai mulți, mai falnici, mai înalți (în unii ani tata aducea brazi înalți aproape până în pod), dar cu fiecare an văd că au devenit tot mai piperniciți. Și cu fiecare an mă doare tot mai mult sufletul: se taie tot mai mulți brazi, dar oare se pun alții în loc? Oare nu va rămâne Moldova complet fără ei? Oare se merită să oprești viața unui brad, să îl scoți din sânul naturii-mamă de dragul de a-l avea în casa ta câteva săptămâni? De dragul mirosului neobișnuit care nu se asemăna cu nimic altceva? De dragul pozelor frumoase în care să te fudulești că ai un brad în casă? ” (Bradul)

,,Un copil are nevoie și de mamă, și de tată – pentru că astfel învață ce este o familie integră în care sunt prezente iubirea, respectul, compromisul, iertarea, suportul.

Un copil are nevoie și de mamă, și de tată – pentru a spune cuvintele ,,mamă” și ,,tată” la fel de des, pentru a le putea declara că îi iubește în egală măsură.

Un copil are nevoie și de mamă, și de tată – pentru a deveni o personalitate puternică, fără frustrări, slăbiciuni, dureri purtate din copilărie.

Un copil are nevoie și de mamă, și de tată – pentru a nu fi luat în derâdere de cei de seama lui și a nu purta stigmatul ,,fără tată” sau ,,fără mamă”. (Un copil are nevoie și de mamă, și de tată)

,, M-am convins de mai multe ori că oamenii buni există în jur. Trebuie doar să crezi în puterea lor de a face bine. Și să faci și tu bine, ori de câte ori poți. Pentru că binele nu trebuie să se oprească, el trebui înmulțit, promovat, extins.

Dostoievski a spus: ,,Frumusețea va salva lumea”. Eu aș dezvolta ideea: frumusețea interioară, bunătatea sufletului, dragostea pentru aproapele său va salva lumea.

Fiți buni, că asta ne ajută să rămânem oameni!”

La Multi ani fericiți, Carolina Eremia!!!

Svetlana Vizitiu, Impresii blog, februarie 2022


3 comentarii

Carti autori, aniversare din colectia BM B.P.Hasdeu 2022


Venim cu cărți și istorii foarte interesante din viața și activitatea literară a autorilor:

  • Singurul copil al lui Ion Creangă a fost trimis în armată„Şcoala militară din Iaşi îi răpise orice ingenuitate, dându-i fumuri şi nu-i dăduse nimic în schimb, nicio cultură serioasă. Era tocmai unul din acei semidocţi de care vorbea Eminescu, un cioflingar de târg care se cam ruşina de tata şi avea gusturi măreţe”, în caracteriza mai târziu criticul George Călinescu pe Constantin Creangă. Dar, Ion Creangă, nu a fost un tată iubit. Fiul său, Constantin, a trăit în umbra personalităţii ilustrului său tată. Scriitorul Ion Creangă ne-a lăsat opere nemuritoare care au îmbogăţit literatura română. Însă despre viața lui personală se cunosc prea puține amănunte. Criticul George Călinescu şi contemporanii lui Ion Creangă îl descriu pe Constantin ca pe un adolescent mediocru, care nu călca pe urmele tatălui său. Încrezut, dar incapabil să-şi găsească o cale în viaţă, Constantin apela în permanenţă la tatăl său şi la influenţa pe care acesta o avea în rândul junimiştilor bogaţi. FIUL LUI ION CREANGĂ A FOST LENEȘ, ÎNFUMURAT ȘI FĂRĂ CULTURĂ./continuare aici:
  • Mihai Eminescu – „Cred că sunt oameni care îl consideră pe însuși Eminescu, un mit. Întrucât a fost o personalitate boemă, melancolică, un „geniu nemuritor și rece”, s-au creat diverse controverse în jurul îmbolnăvirii sale și sfârșitul său timpuriu. Un alt mit cred că este și universalitatea creației sale.Există traduceri ale operelor, dar din nefericire, acestea nu pot reproduce exact muzicalitatea versurilor, acea joacă creativă cu sensurile cuvintelor românești. Trecând de toate aceste critici, poate ar trebui să vedem dincolo de acest senzațional și să îl apreciem pe Mihai Eminescu prin prisma romantismului său literar, a creațiilor sale desăvârșite și a multitudinii de semnificații pe care vocea_literară a insuflat-o culturii românești” /continuare aici:
  • James Joyce se naște într-o familie catolică din clasa mijlocie a societății irlandeze, în cartierul Rathgar din Dublin. Este fiul cel mai mare al lui Mary Jane Joyce (născută Murray) și al lui John Stanislaus Joyce. Înainte de nașterea sa, părinții mai avuseseră un fiu, care nu a supraviețuit. Tatăl său era moștenitorul unei familii prospere din Cork, iar mama era fiica unui comerciant de vinuri din Dublin. Deși a mai avut încă nouă frați, James a fost răsfățatul familiei. In1888–1891- Urmează primii ani de școală la Clongowes Wood College, un prestigios colegiu iezuit din Kildare County, ale cărui taxe nu vor mai putea fi suportate de familie după 1891, astfel încât viitorul scriitor este nevoit să părăsească instituția respectivă. Influențată și de anumite schimbări politice ale momentului (căderea lui Charles Stewart Parnell, patronul familiei Joyce, de la putere), starea materială a familiei intră în declin, astfel încât cu toții trec printr-o perioadă tumultuoasă, cu nenumărate schimbări de domiciliu și cu lipsuri din ce în ce mai mari generate de nașterea altor copii. 1893 – Familia se mută din nou, iar James și fratele său, Stanislaus, sunt trimiși la școala Christian Brothers din North Richmond Street, zonă care va deveni ulterior cadrul din incipitul povestirii „Arabia“, inclusă în volumul Oameni din Dublin. Biografii lui Joyce consideră această schimbare ca fiind catalizatorul unor experiențe noi, /140 de ani de la nastere/ continuare aici:
  • O nouă apariţie editorială la ed. Pontos – volumul de versuri a dnei Elena_Mihăeş, profesoară a zeci de promoţii de elevi şi un bun sprijin a tinerilor profesori. Lansarea volumului a avut loc la Casa de Cultură din Cimişlia cu sprijinul fiului autoarei, cunoscutul comentator politic Mihăeș Roman / D. Maxim/Cartea Elenei Mihăeș „Eu lumii zâmbesc” a apărut post-mortem. Risipite prin caiete și mape, scrise cu diverse ocazii, versurile, diferite ca tematică, unele luminoase și pline de candoare, altele relevând clipe de tristețe, durere și suferinţă, au fost adunate cu mult drag de fiul Roman Mihăeș. Regăsim chipul autoarei în emoțiile și frământările, zbuciumul sufletesc, visele și speranțele ce și-au găsit oglindire în poeziile inserate în placheta „Eu lumii zâmbesc”.Profesoara de limbă română Elena Mihăeș a educat mai multe generaţii de copii în spiritul demnităţii, al dragostei de ţară, de neam şi grai. A ştiut să se apropie de copii cu sufletul, trezindu-le curiozitatea și interesul, stimulându-le căutările creative. Pasionată de metaforele verbului matern, ea își găsea refugiu în lumea poeziei. Era un om onest, deschis, îi plăcea adevărul și lupta pentru el, atât prin cuvântul rostit, cât și prin cel scris. Scriitoarea Claudia Partole a scris o frumoasă și emoționantă prefațăCărțile editate vor fi dăruite în cadrul lansărilor de carte participanților prezenți la aceste evenimente. Parte din cărți va fi oferită bibliotecilor publice. Doritorii de peste hotare – rude, prieteni, cunoscuți de-ai autoarei – vor putea să citească versurile semnate de Elena Mihăeș în PDF-ul, expediat la cerere de către Editura Pontos.Să păstrăm o clipă de reculegere pentru liniștea și împăcarea sufletului Elenei Mihăeș care nu mai este printre noi, dar care a lăsat urme frumoase pe Pământul care i-a fost nespus de drag./Marcela Mardare/ /continuare aici:
  • Ion Vieru ( 07.XII.1041- 19.01.2022), poetul, deținător al titlului onorific „Maestru al Literaturii” s-a stins din viață, la vârsta de 80 de ani. ”Doamne, cât e de frumos / Satu-acesta dintr-o parte, / Parcă-ai spune că aici / Nu e nici un fel de moarte. / parcă-ai spune că aici, / Doamne, nu-i nici o durere / Să te bată cu putere: / Nici o lacrimo ă, nimic… / Doamne, Doamne… / Vai, ce zic?” #Doamne din volumul #101poeme de Ion Vieru Ion Vieru s-a născut pe 7 decembrie 1941 în satul Pelinia, jud. Bălți. A absolvit Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Filologie (1965). A activat în calitate de redactor la editura Literatura Artistică (1972-1983), redactor și șef de sector la Comitetul de Stat pentru Edituri, Poligrafie și Comerțul cu Cărți, director la Biroul de propagare a literaturii, consilier la Uniunea Scriitorilor din Moldova. Maestru al literaturii (1999). Laureat al Ligii culturale a românilor de pretutindeni (pentru volumul „Aici pe pământ”, 1999). A debutat editorial cu placheta „O palmă de cer” (1969), urmată de „Ploile dorului” (1972) și de alte cărți în care dominantă este tematica satului, poetul rămânând un fiu fidel al „țărânilor de acasă”: „Doamne, cât e de frumos/ Satu-acesta dintr-o parte,/ Parcă-ai spune că aici/ Nu e nici un fel de moarte./ Parcă-ai spune că aici,/ Doamne, nu-i nici o durere/ Să te bată cu putere:/ Nici o lacrimă, nimic…/ Doamne, Doamne…/ Vai, ce zic?” („Doamne”). A publicat și cărți pentru copii: „Pomul” (1978), „Cântă-mi, ciocârlie” (1979), „Soneria” (1985).„Prin dispariția lui Ion Vieru, am pierdut un scriitor talentat și un coleg de breaslă de mare cultură și sensibilitate umană…”/Uniunea Scriitorilor Md/ – ”Valuri, valuri, vălurele / Trec pe Nistru și pe Prut, / Și îmi poartă-n larg cu ele / Floarea dorului / Durut. // Valuri,Valuri,vălurele, / Câte valuri?… / Câte-s ele?” din #Floarea_dorului /continuare aici:
  • Poteci_spre_ziua_a_șaptea”- Carte apărută în timpul în care oamenii se înstrăinează din ce în ce mai mult de religie, înlocuind-o cu diverse surogate, Ieromonahul_Vasilisc_Donică în volumul de faţă încearcă să-i readucă pe cei pierduți la credinţă: ,,Ai un Tată și o Mamă în cer, foarte iubitori. În calitate de copil al lor, te poți ruga și le poți cere ajutorul și îndrumarea. Poți folosi puterea de care te umpli în urma rugăciunii pentru a găsi soluții la încercările din viața ta.” sau „Dar nu noi alegem când și de ce ne naștem, ci Dumnezeu, El are cu fiecare un plan, pe care îl împlinește vrei, nu vrei. Ca Dumnezeu să-și împlinească planul divin cu el, trebuia să se sacrifice și să se prăbușească un neam întreg, ștergându-se astfel păcatul, și un nou neam din neamul lor să se nască și să trăiască, făcând parcă un fel de «restart». ”Volumul cuprinde în sine ceea ce este mai folositor pentru umanitate. Nuvelele proorocesc cele viitoare, fac „aluzii” istorice la #Biblie, dă legi pentru viaţă, arată ce trebuie să facem şi, ce să spunem, într-un singur cuvânt, este o adevărată comoară de învăţături bune prin exemple din viață, punând la îndemana fiecăruia, după sârguinţa lui, ceea ce este o binecuvântare.„Ce Bun e Dumnezeu cu noi…”
  • Nina_Corcinschi”Am scos-o, în sfârșit, la capăt cu rapoartele Institutului de Filologie Română „Bogdan Petriceicu-Hasdeu”. Deși am muncit cu toții în condiții de pandemie și n-a fost ușor, sunt mândră de rezultatele colegilor mei și le mulțumesc tuturor pentru efortul depus! La Institut, în anul acesta s-au organizat (inclusiv în parteneriat cu alte institute (inter)naționale) 24 de #evenimente on-line (conferințe, simpozioane etc.), s-au publicat 200 de lucrări științifice (monografii, dicționare, culegeri de lucrări ale conferințelor (inter)naționale, articole în reviste de profil), 3 nr. de revistă Philologia și 2 nr. de revistă Limbă, Literatură, Folclor. Un rezultat nou-nouț este și site-ul LogosPlus (logosplus.ifr.md), un portal de resurse filologice, destinat publicului larg, care cuprinde tablete de cultivare a limbii, dicționare on line. Mă bucură enorm cărțile și articolele semnate de colegii mei și cred că trebuie să ajungă rapid în biblioteci, librării și școli. Pozele atașate reprezintă doar câteva titluri dintre cele publicate.
  • Simfonie_mutade Nichita_DANILOV:”O zi mult așteptată! Azi, dl Silviu Lupescu, mi-a înmânat primele 20 de exemplare ale volumului meu de nuvele si povestiri, Simfonia muta! Cu aceasta ocazie am lăsat autografe pe un număr de 52 de „simfonii” care vor putea fi achiziționate online de pe siteul editurii, la preț promoțional. Multumesc echipei Polirom, doamnelor Oana Roiu si Raluca Tolcev, Carmen Parii (coperta) care au facut posibila aparitia cartii in stare exceptionala! Sunt fericit!”
  • Carolina Eremia despre #Versete_tomnatice de Svetlana_Vizitiu. – ”Mi pare câteodată Că nu mai am cui Să-i povestesc totul: De la obișnuitele istorii, Până la cele mai tainice povesti”; cu gingășie despre mama – omul care mereu o așteaptă:,,Mâinile mamei, aripi în ger, Ne încălzesc, ne protejează De suferințe, pierderi și negi, De pericole și de dureri”; cu mândrie despre copiii săi – bogăția ei adevarată: ,,Ați înțeles pe cine atât de mult eu iubesc? Nu este o taină, ba chiar o șansă… Eu vă destăinui: e acel bărbat dintre bărbați – cel mai bun… E al meu, cel mai iubit… E Fiul meu”. Cu câtă dragoste vorbește despre #Bibliotecă – locul ei de muncă, a doua ei casă: ,,Și totuși ne place, Pentru că ne adunaPe cei singuratici/La o Carte/Și comunicare”. Aduce profesia ,,#bibliotecar” la un rang foarte înalt, ce merită respect și prețuire:,,BIbliotecarul e o specie rară, Poate fi psihologȘi părinte,Și frate, Și blogger. Sociabil de la natura, Zambet larg, Atenție maximă, Cu blândețe și spor Ajuta sa zbori”. / Carolina Eremia / continuare aici:
  • Alexandru_Ioan_Cuza – Popularitatea Domnitorului Cuza_Vodă a fost imensă, principalul motiv fiind larga difuzare în popor, în toate straturile sociale, a numeroase povestiri și legende, menite să reliefeze câteva calități pe care omul de rând le descoperise în personalitatea acestuia: spiritul de dreptate exercitat mai ales în funcția supremă în stat și simbolizat de „ocaua lui Cuza”, punerea mai presus de orice a intereselor țării, apropierea de popor, arată Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe de la București, potrivit sursei citate.Sursa citată adaugă: „Se poate afirma că tradiția despre Domnul Unirii de la 1859 a pătruns mai adânc în mentalitatea populară decât în cazul altor figuri istorice, fiind probabil strâns legată de epoca de înfăptuiri sociale și naționale din timpul domniei sale. Astfel, importantele reforme, ca cea agrară și secularizarea averilor mănăstirești, organizarea pe baze noi a armatei și a sistemului administrativ și juridic și-au găsit o admirabila reflectare în conștiința colectivă.”Astfel, folclorul românesc a creat imaginea domnitorului care aduce dreptate oamenilor simpli și care străbate drumurile țării, îmbrăcat modest, pentru a nu fi recunoscut, declinându-și identitatea doar în final, când pune capăt unor nedreptăți sau unor nereguli (sociale, administrative, comerciale etc.).Folcloristul Constantin Rădulescu-Codin a adunat în volumul „Legende, tradiții și amintiri_istorice adunate din Oltenia și Muscel” din 1910 câteva opinii ale românilor de la acea vreme despre Alexandru Ioan Cuza:- „Cuza-Vodă nu era fudul. Umbla așa ca noi și, de multe ori, ca să prinză pe mulți slujbași cu ocaua mică, își schimba fața și hainele, să nu-l cunoască nimeni”;- „Tot Cuza-Vodă a unit țărișoarele noastre, pe Valahia cu Țara Moldovenească, de a făcut țara noastră strașnic de mare și puternică, cum e azi. Strașnic domn a mai fost Cuza-Vodă”;- „El a făcut școalele, el ne-a dat pământ și tot el a surpat pătulele împărătești. Și bine a făcut. Că băga acolo fitece român treisprezece banițe de porumb în tot anul și, când să-și ia și el agonisita, tot ce răgăduise acolo, tocmai după trei ani, i se dădeau numai trei banițe din tot ce pusese. Ziceau cârmuitorii că l-au mâncat șoarecii, și porumbul era mâncat de cioclii satului”;- /Continuare aici:
  • Aron_Pumnul, cărturar român, ziarist, pedagog, lingvist, filolog, participant la evenimentele Revoluţiei de la 1848 din Transilvania. A fost profesor de limba şi literatura română şi un animator cultural de prestigiu, avînd o deosebită vocaţie pedagogică. Printre elevii lui s-a numarat Eminescu, care i-a dedicat prima sa poezie publicată – „La mormîntul lui Arune Pumnul”. A alcătuit prima antologie de texte literare româneşti, „Lepturariul românesc” (vol. I-VI, Viena, 1862-1865), lucrare valoroasă din punct de vedere documentar (n. 27.11.1818 – dec. 24 ianuarie 1866). Marele Mihai Eminescu, elevul (ardeleanului de la Cuciulata) glăsuia cu multă mândrie despre profesorul său: „a încetat de mult de-a mai fi numai o persoană simplă. Nu mai e muritorul slab, muritorul plin de defecte pământești. El e personificarea unui principiu, sufletul – nemuritor neapărat – care a dat consistență și conștiință națională maselor și a făcut din ele o națiune”. Aron Pumnul s-a născut la 27 noiembrie 1818, în localitatea transilvăneană Cuciulata, de lângă Făgăraș, într-o familie de țărani iobagi. Nașterea sa a avut loc într-un an năpăstuit de o secetă cumplită, care a adus pagubă și foamete în rândul țărănimii. Familia a fost numeroasă ca toate familiile țăranilor noastre pe vremuri. Părinții săi erau neștiutori de carte, tatăl era analfabet. Scrisorile pe care le trimitea Aron de la Viena, le citea altcineva, poate dascălul ori preotul. Aron Pumnul de mic copil a rămas orfan de mamă. Avea un frate mai mic, Moise, căruia îi promitea daruri dacă va merge la școală și va învăța bine, precum și o soră măritată în Șercaia. Din cauza bolii de inimă, frecventează școala târziu, la 14 ani. Se spune că groful ungur Mikes … /continuare mai jos/

Așa cum se știe, la moartea lui Aron Pumnul a fost tipărită și difuzată, în chiar ziua înmormântării, broșura: „Lăcrimioarele învățăceilor gimnaziști den Cernăuți la mormântul prea iubitorului lor profesor Arune Pumnul, răpăusat într-a 12 (24) ianuarie 1866”. Broșura conține debutul poetic (cunoscut sub titlul La mormântul lui Aron Pumnul) al elevului Mihai Eminoviciu care exclama, regretând: „Pumnul nu mai este…” Și părăsește gimnaziul pentru totdeauna.În inimile noastre, Aron Pumnul va rămâne mereu un apărător al #limbii_române.

  • Winston Churchill (30.11.1874 – dec. 24 ianuarie 1965, prim-ministru al Marii Britanii, scriitor, laureat al Premiului_Nobel pentru Literatură în anul 1953.Sir Winston Leonard Spencer Churchill a fost un om politic britanic, prim-ministru al Regatului Unit în al Doilea Război Mondial.Deseori apreciat ca fiind unul din cei mai mari #lideri de război ai secolului, a servit ca prim-ministru în două mandate (1940-1945) și (1951-1955). A fost ofițer în Armata Britanică, politician, istoric, scriitor și artist. Este singurul prim-ministru britanic laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (în 1953) și a fost prima persoană care a primit titlul onorific de Cetățean de Onoare al Statelor Unite.- Winston_Churchill
  • Anii_tineretii_meleAutobiografia – volum autobiografic parcursul timpuriu si anii formatori ai unuia dintre cei mai influenti politicieni europeni ai secolului XX.Parcurgand acest text pasionant, intelegem cu usurinta de ce Winston Churchill a fost recompensat cu Premiul Nobel pentru Literatura in 1953. Ironia sa fina, fluenta limbajului, talentul descriptiv si acuratetea cu care ilustreaza scene de razboi sau situatii politice sunt de neegalat. In Anii tineretii mele, veti avea placerea de a va familiariza cu Anglia epocii victoriene, veti cunoaste contextul social si politic al Imperiului Britanic de dinaintea devastatoarelor Razboaie Mondiale si veti fi martori indirecti la evenimente care si-au lasat amprenta asupra autorului, influentandu-i cursul vietii si gandirea.”Si iata ce doresc sa le spun parintilor, mai ales celor instariti: nu-i dati fiului vostru bani; in masura in care va puteti permite, dati-i cai. Nimeni nu a dat niciodata de necaz calarind cai – cu exceptia necazurilor onorabile. Nicio ora petrecuta in sa nu este irosita. Tinerii s-au ruinat adesea pentru ca aveau cai, pentru ca au pariat pe cai, dar niciodata pentru ca i-au calarit; fireste, cu exceptia cazurilor in care si‑au rupt gatul – ceea ce, daca se intampla in timpul unui galop, este o modalitate cat se poate de buna de a muri.””Razboiul, candva crud si magnific, a devenit crud si murdar. De fapt, a fost complet stricat. De vina sunt Democratia si Stiinta. Cand acestor doi bagaciosi si incurca-lume li s-a permis sa ia parte la luptele reale, soarta razboiului a fost pecetluita. In locul unui numar mic de profesionisti bine pregatiti, care apara cauza tarii lor cu vechile arme si cu frumoasa complexitate a manevrelor stravechi, sustinuti in fiecare clipa de aplauzele natiunii lor, acum populatii intregi, inclusiv femei si copii, se arunca unii impotriva altora intr-o exterminare brutala, si numai o echipa de functionari cu ochi aposi fac factura pentru macelar.””Cei mai multi dintre baieti erau multumiti si multi dintre ei au gasit in salile de clasa si pe terenurile de sport cea mai mare distinctie pe care au cunoscut-o vreodata in viata. Nu pot decat sa consemnez faptul ca eu eram o exceptie – fara indoiala, din cauza defectelor mele. As fi fost mult mai bun ca ucenic de zidar, m-as fi descurcat mult mai bine daca as fi fost trimis sa fac comisioane sau sa-l ajut pe tata sa aranjeze vitrina unei bacanii. Ar fi fost ceva palpabil; ar fi fost ceva firesc; as fi invatat mai mult; m-as fi descurcat mult mai bine. Si as fi putut sa-l cunosc mai bine pe tata, ceea ce ar fi fost o mare bucurie pentru mine.””In mod sigur, #educatia prelungita, indispensabila pentru progresul societatii, nu este fireasca pentru omenire. Este impotriva firii. Baiatul doreste sa-si urmeze tatal in cautarea hranei sau a prazii. Ar vrea sa faca lucruri folositoare, atat cat ii permit puterile. Ar dori sa castige o leafa, oricat de mica, pentru a-i putea ajuta pe cei de acasa. Ar dori sa aiba un timp numai al lui, pe care sa-l foloseasca sau sa-l iroseasca dupa plac. Nu cere decat dreptul de a munci sau de a muri de foame.”Winston Spencer Churchill-
  • Tanarul_titan – Cartea lui Shelden urmăreşte biografia lui Winston Churchill începând din 1901, anul debutului său ca parlamentar, şi până în 1915, când, după dezastrul militar de la Gallipoli, este nevoit să demisioneze din funcţia de Prim Lord al Amiralităţii. Este răstimpul în care se formează uriaşa sa personalitate politică, este vremea ascensiunii sale fulminante ca om politic: primul discurs în Camera Comunelor, în calitate de conservator, trecerea în tabăra liberalilor, apariţia în Cabinetul britanic, mai întâi ca subsecretar de stat la Ministerul Coloniilor, mai apoi ca preşedinte al Consiliului Comerţului şi ministru de interne, până la prima poziţie în Amiralitate. Este povestea unui Winston Churchill animat de un avânt romantic surprinzător, dacă ne raportăm la imaginea, mult mai prezentă în conştiinţa noastră, a personajului politic decisiv din anii celui de al Doilea_Război_Mondial. În paralel cu viaţa_politică, Shelden prezintă şi evoluţia vieţii sale private, cu iubirile sale neîmpărtăşite, căsătoria cu Clementine Hozier, naşterea copiilor.
  • Al_Doilea_Război_Mondial” – Winston Churchill – ”Trebuie să privesc aceste volume ca o continuare la Istoria primului război mondial, pe care am descris-o în Criza mondială, Frontul de est şi în Urmarea. Împreună, acestea acoperă relatarea unui alt război de treizeci de ani. Ca şi în volumele anterioare, am urmat, atât cât sunt în stare, metoda lui Defoe, în care autorul leagă cronica şi comentarea marilor evenimente militare şi politice de firul experienţei personale a unui individ. Eu sunt poate singurul bărbat care a trecut prin ambele cataclisme supreme ale istoriei, fiind in funcţii importante. În timp ce, în primul război mondial, am avut posturi de răspundere dar subordonate, in cea de a doua luptă cu Germania am fost timp de peste cinci ani şeful Guvernului Majestăţii Sale. Scriu deci din altă poziţie şi cu mai multă autoritate decât era posibil în primele mele cărţi. Nu-l descriu ca o istorie, deoarece asta este sarcina altei generaţii. Dar afirm cu încredere că este o contribuţie la istorie care va servi in viitor. Aceşti treizeci de ani de acţiune şi pledoarie cuprind şi exprimă efortul meu de o viaţă şi sunt mulţumit dacă sunt judecat după ei. Am aderat la regula mea de a nu critica o măsură privind războiul sau politica după eveniment, decât dacă mi-am exprimat mai înainte, public sau oficial, părerea mea sau am avertizat în legătură cu aceasta. Într-adevăr, într-o lumină ulterioară, s-au netezit multe dintre asperităţile controversei contemporane. M-a durut să înregistrez aceste neînţelegeri cu atâţia oameni pe care i-am simpatizat şi respectat, dar ar fi greşit să nu ţinem seama de învăţăturile trecutului în faţa viitorului. Nimeni să nu-i desconsidere pe aceşti oameni ale căror acţiuni sunt descrise în aceste pagini fără să-şi analizeze propriul suflet, fără să-şi revadă activitatea publică şi să aplice lecţiile trecutului la viitoarea lor comportare. Nu trebuie să se presupună că mă aştept ca toată lumea să fie de acord cu ceea ce spun şi cu atât mai puţin că scriu doar pentru a fi popular. Îmi depun mărturia conform ideilor care mă călăuzesc: am avut toată grija să verific faptele, dar multe apar azi la lumină în urma cunoaşterii unor documente capturate sau a altor dezvăluiri care pot oferi un alt aspect concluziilor trase de mine. Într-o zi, preşedintele Roosevelt mi-a spus că …/Continuare mai jos/:
  • Virginia Woolf / 140 de ani de la naștere/ cunoscută drept una dintre figurile moderniste literare de frunte ale secolului al XX-lea. Este o scriitoarea britanică recunoscută drept o inovatoare încă din timpul vieții. Nenumăratele aspecte ale personalității acestei scriitoare au o forță imaginativă incomparabilă: feminismul, fascinația ei pentru Londra, dorința ei necontenită de a experimenta (fiecare roman a fost scris cu intenția de a încerca ceva nou), nevoia de a se exprima liber și de a fi independentă, vulnerabilitatea.
    • Virginia Woolf, nascuta Adeline Virginia Stephen, a fost o scriitoare engleza, eseista, feminista, editoare si scriitoare de povesti, cunoscuta drept una dintre figurile moderniste literare de frunte ale secolului al XX-lea.In perioada interbelica, Virginia Woolf a fost o personalitate marcanta in societatea literara din Londra si membru al Grupului Bloomsbury. Operele ei cele mai renumite includ: Doamna_Dalloway (1925), Spre_far (1927), Orlando (1928) si eseul de dimensiunea unei carti A_Room_of_One‘s Own (1929), cu faimosul sau dicton: „O femeie trebuie sa dispuna de bani si de o camera separata, daca vrea sa scrie fictiune”.Virginia Woolf a inceput sa scrie ca profesionist in 1905, initial pentru Times Literary Supplement, cu un articol despre Haworth, casa familiei Bronte «Primul ei roman, The_Voyage_Out, a fost publicat in 1915 de catre tipografia fratelui ei vitreg, Gerald Duckworth and Company Ltd. Acest roman a fost initial numit Melymbrosia, dar Woolf a schimbat titlul in repetate randuri. Versiunea anterioara a romanului a fost reconstruita de catre Louise DeSalvo si acum este accesibila publicului larg cu titlul planuit. DeSalvo sustine ca multe din schimbarile pe care Woolf le-a facut in text se datoreaza schimbarilor din viata ei.Woolf a continuat sa publice romane si eseuri cu un caracter intelectual, bucurandu-se de succes atat din partea criticilor cat si a publicului. Multe dintre operele ei au fost publicate pe bani proprii la Hogarth Press. Ea a fost considerata ca fiind una din cele mai mari romanciere a secolului al XX-lea si unul dintre cei mai insemnati modernisti. Dupa terminarea manuscrisului ultimului ei roman (publicat postmortum) Between_the_Acts, Woolf a cazut victima depresiei asemanatoare cu cea pe care o mai avusese. Inceputul celui de-al Doilea Razboi Mondial, distrugerea casei ei din Londra in timpul atacului prin surprindere, si primirea rece a biografiei sale de catre un prieten- Roger Fly, au agravat starea ei intr-atat incat nu a mai putut sa lucreze.Pe data de 28 martie 1941, Woolf s-a sinucis. Ea si-a imbracat paltonul, i-a umplut buzunarele cu pietre si a intrat in raul Ouse din apropierea casei sale, unde s-a innecat. Trupul lui Woolf a fost gasit abia pe 18 aprilie. Sotul ei a inmormantat ramasitele ei icinerate sub un copac in gradina din Monk’s House, casa lor din Rodmell, Sussex. Operele ei au fost traduse in mai mult de 50 de limbi, de scriitori de talia lui Jorge Luis Borges si Marguerite Yourcenar.

𝑈𝑛𝑎 𝑑𝑖𝑛𝑡𝑟𝑒 𝑐𝑒𝑙𝑒 𝑚𝑎𝑖 𝑠𝑒𝑛𝑠𝑖𝑏𝑖𝑙𝑒 𝑚𝑖𝑛𝑡̦𝑖 𝑠̦𝑖 𝑖𝑚𝑎𝑔𝑖𝑛𝑎𝑡̦𝑖𝑖 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑎𝑢 𝑟𝑒𝑢𝑠̦𝑖𝑡 𝑠𝑎̆ 𝑖𝑛𝑜𝑣𝑒𝑧𝑒, 𝑖̂𝑛 𝑚𝑜𝑑 𝑓𝑒𝑟𝑖𝑐𝑖𝑡, 𝑟𝑜𝑚𝑎𝑛𝑢𝑙 𝑒𝑛𝑔𝑙𝑒𝑧. (𝐽𝑜𝑟𝑔𝑒 𝐿𝑢𝑖𝑠 𝐵𝑜𝑟𝑔𝑒𝑠)

  • Pierre_BEAUMARCHAIS – 290 de ani de la nastere! 24 ianuarie 1732 – S-a născut Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais (dec. 18 mai 1799)- autorul francez al unor texte de teatru, dintre care două au cucerit o mare popularitate: „Bărbierul_din_Sevilla” şi „Nunta_lui_Figaro”. Sub paravanul peripeţiilor ilare, el pune în discuţie un întreg sistem_social, contestând privilegiile_aristocraţiei. Piesele lui Beaumarchais din seria Figaro cuprind Le Barbier de Séville (Bărbierul din Sevilla), Le Mariage de Figaro (Nunta lui Figaro), și La Mère coupable. Figaro și Contele Almaviva, cele două personaje ale lui Beaumarchais, cel mai probabil create în călătoriile lui în Spania, au fost (împreună cu Rosine, și mai târziu Contesa Almaviva) singurele prezente în toate cele trei părți. Ele reflectă schimbărea atitudinilor sociale înainte, după, și în timpul revoluției franceze. Figaro și Almaviva au apărut pentru prima dată în Le Sacristan, pe care a scris-o prin 1765 și a redenumit-o ” un interludiu, imitând stilul spaniol „. Faima lui a început, totuși, cu prima piesă dramatică (drame bourgeois), Eugénie, care a avut premiera la Comédie Française în 1767. Aceasta a fost urmată de o altă dramă, Les Deux amis ou Le Négociant de Lyon (Cei doi prieteni sau Negustorul din Lyon), cu premiera pe 13 ianuarie 1770, tot la Comedia Franceză.Privind dintr-un alt unghi, piesele Figaro sunt semi-autobiografice . Don Guzman Brid’oison (Le Mariage) și Bégearss (La Mère) au fost caricaturile celor doi adversari reali ai lui Beaumarchais, Goëzman și Bergasse. Pajul Chérubin (Le Mariage) seamănă cu tânărul Beaumarchais, care medita la sinucidere când a aflat că iubita lui urma să se căsătorească cu altul. Suzanne, eroina din Le Mariage și La Mère, a avut ca sursă de inspirație cea de-a treia soție a lui Beaumarchais, Marie-Thérèse de Willer-Mawlaz. Între timp, câteva dintre monologurile contelui reflectă remușcările dramaturgului pentru numeroasele lui experiențe sexuale.Le Barbier a debutat în 1775. Continuarea Le Mariage a trecut inițial de cenzori în 1781, dar reprezentația a fost imediat interzisă de Ludovic al XVI-lea, după ce a citit-o personal. Regele nu a fost mulțumit de felul cum piesa satiriza aristocrația. În următorii trei ani, Beaumarchais a revizuit-o de mai multe ori, pentru a putea să treacă de cenzor. Regele a ridicat interdicția în 1784. Piesa a debutat în acel an și a fost extrem de populară și în rândul aristocraților. Opera lui Mozart a avut premiera cu doi ani mai târziu. Ultima piesă a lui Beaumarchais, La mère… a avut premiera în 1792 la Paris.Pentru a-i aduce un omagiu marelui dramaturg francez Molière, care a scris titlul original al piesei, Beaumarchais a redenumit La Mère coupable în L’autre Tartuffe. Toate cele trei piese Figaro s-au bucurat de un mare succes, și sunt jucate și astăzi în teatre și săli de operă. /Continuare aici:
Text si foto S. Vizitiu, BM B.P.Hasdeu

Alte surse la subiect:

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2021/12/06/top-carti-sarbatori-de-iarna-bm-b-p-hasdeu/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2020/02/20/top-6-carti-pentru-dezvoltare-personala-din-colectiile-bm/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2021/12/21/ieromonah-vasilisk-donica-poteci-spre-ziua-a-saptea/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2019/12/04/carti-de-iarna-carti-cu-spirit-de-vacanta-si-de-viata-top-5-carti/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2021/06/12/recomandare-autori-top-carti-pe-vara/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2019/03/29/top-5-carti-4-lectura-iata-invatatura-cea-mai-buna/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2020/10/21/top-6-carti-pe-timp-de-pandemie-autori-si-literatura-universala-la-biblioteca_hasdeu/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2020/10/28/top-5-carti-autori-literatura-artistica-bm-b-p-hasdeu-in-pandemie/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2021/11/08/top-carti-colectia-profesionala-editate-la-bm-b-p-hasdeu/


3 comentarii

Tristețea


Îți vine uneori să plângi,

Cafea să bei într-o tristețe…

Problemele, vrei să le uiți,

Pe toate să le arunci, la rece.

Să te ascunzi sub plapuma tăcerii,

Dând drumul gândurilor până-n zori…

Întrând în a singurățății eră,

De parcă nu ea a lipsit de mii de ori…

Din nou, să te gândești… mai la nimic,

Să tot privești la geam, în balta ploii,

La picături în ceață, și-n monitor cu linc,

Sperând că vine Cineva, te fură…

(Noiembrie, 2019. Svetlana Vizitiu)

(Din Volumul ~„Versete tomnatice ”)

O poveste de viață cu multe învățăminte și întelepciune… 😉 

Când voi fi bătrână, mă voi muta cu fiecare dintre copiii mei…
Să le dau la fel de multă bucurie cum mi-au dat și ei mie…
Vreau să dau înapoi tot ce am primit de la ei…
Făcând aceleași lucruri …
Oh, le va plăcea …
Când voi fi bătrână și voi locui cu copiii mei, voi scrie pe pereți cu creioane colorate.
Voi sări pe canapele cu pantofi …
Voi bea din sticle și le voi lăsa în fața frigiderului ….
Voi înfundă toaletele cu hârtie igienică…
Când voi fi bătrână și voi trăi cu copiii mei, când ei vor vorbi la telefon și nu mă vor vedea, mă voi juca cu Zahărul și Făina …
Când voi fi bătrână și voi trăi cu copiii mei, voi sta și mă voi uita la televizor și voi schimba mereu canalul…
Îmi voi scoate șosetele și pierd mereu una…
Mă voi juca cu Noroi până la sfârșitul zilei…
Când voi fi bătrână și voi locui cu copiii mei, când mă vor chema la cină, nu voi mânca legume, salată sau carne…
Voi vărsa lapte pe masă…
Și când se vor enerva, eu voi fugi dacă pot…
Când voi fi bătrână și voi trăi cu copiii mei și mai târziu, când voi fi în pat, ei o să-i mulțumească lui Dumnezeu pentru tot…
Iar copiii mei se vor uita la mine cu un zâmbet pe jumătate și vor spune:
Este atât de dulce când doarme!” 🙂

Amprente de neuitat

O cafea să bei în tihnă

Versete tomnatice, Svetlana Vizitiu. Lansare de carte la BM

Vârsta e doar o cifră


4 comentarii

Carolina Eremia despre „Versete tomnatice”/S.Vizitiu/


SVETLANA VIZITIU. Un nume cunoscut în Moldova și România, probabil și peste hotare, căci ai noștri sunt oriunde. O aveam în prieteni pe Facebook de câțiva ani, urmăream ce scria pe pagina ei personală, dar și pe blogul ,,Clubul ,,Impresii din viață și cărți”. Acolo are atâtea istorii, confesiuni, gânduri, încât poți să îi citești doar blogul și nimic altceva pe Facebook. Recunosc că încă nu i-am ,,devorat” toate postărle. Vara aceasta am avut ocazia să fiu prezentă la lansarea cărții sale – ,,Versete tomnatice- versuri di cugetări„. Am ascultat cât de frumos au vorbit cei care o cunosc de ani de zile, ca om, prietenă, scriitoare, și m-am umplut de o bucurie imensă pentru ea. Svetlana cucerește prin toate: zâmbet larg, ochi jucăuși, aspect îngrijit, interes sincer față de interlocutor, vorbire înțeleaptă, dragoste de oameni, de Dumnezeu, de viață. Svetlana mi-a dăruit ceea ce e cel mai de preț pentru un om care scrie – cartea. De fapt, două cărți, a ei personala și cea scrisă împreună cu răposatul ei tată. ,,Versete tomnatice” e o culegere frumoasă de poezii, cugetări și citate. Poeta Svetlana Vizitiu transmite prin versuri toată esența ei de femeie, mamă, fiică, profesionistă, cetățean. Versurile ei, deși cu puțină rimă, se citesc ușor și pătrund adânc în suflet:,,Admir oamenii/Care trăiesc:/Nu se impun,/Înțelepți,/Nu sunt falși”.,,Există Fapte/Ce nu pot fi iertate,/Cuvinte/Ce nu pot fi uitate,/Momente /Când un om,/Cândva apropiat,/Devine la fel de îndepărtat”. Svetlana scrie despre iubire în culori, transmițând emoțiile, sentimentele trăite. E o iubire care a cunoscut toate etapele: gingășie, extaz, pasiune, durere, dezamăgire, singurătate, amintiri. ,,Te-ai înecat vreodată-n om?/Nu pentru o oră sau moment -/Pleoapele închizând,/Să pierzi a timpului noțiune”. Sau: ,,Nu-ți face griji, /o noapte mai avem,/Îți voi șopti că ești al meu,/Te voi privi a câtă oară/Ca pentru prima dată”. Autoarea impresionează prin sinceritatea ei extraordinară, calitate rar întâlnită în zilele noastre. În poezii e așa cum e și un viață, nu joacă teatru, nu încearcă să pară mai bună, recunoaște greșelile, eșecurile, pierderile: ,,Noi nu prețuim Viața/În mod corespunzător,/Cheltuim darul lui Dumnezeu/Fără tâlc – de zeci de ori”, dar, în același timp, se bucură ca un copil de lucrurile frumoase și atât de simple: ,,Cât de mult contează cuvântul bun, /la timp/Și nu un ins pustiu bucșit cu bani…” sau ,,Acolo unde ești iubit/Și cineva te așteaptă,/Devii diferit”.

În poeziile sale Svetlana Vizitiu pune deseori accentul pe valorile frumoase, sănătoase, importante în societatea noastră: prietenia adevărată, puterea de a ierta, dragostea necondiționată, sinceritatea. Puțini scriitori o fac.,,Există trei cuvinte,/Trei mari competente:/Să ceri, /să ierți, /să mulțumești”.,,Nu mai avem și alte vieți,/Deci, aruncam obida-n fum…/Dar, luptă-te pentru înțelepciune, /Mereu s-o faci, fără minciună! Autoarea are curajul de a-și face chiar și autoportretul: ,,Sunt demodată, /îmi plac rochii de seară, /și tocuri,/Modestie din onoare, /medicină fără mită, /pe-alocuri,/Să fac daruri, /să cânt piese vechi,/Cununie la altar și, /desigur sentimente – pe veci”. Cu reverență, admirație vorbește despre tatăl său, care a fost pentru ea cel mai bun prieten și învățător: ,,Doamne, tată, ce dor mi-e de tine…/Îmi pare câteodată/Că nu mai am cui/Să-i povestesc totul:/De la obișnuitele istorii,/Până la cele mai tainice povesti”, cu gingășie despre mama – omul care mereu o așteaptă:,,Mâinile mamei, /aripi în ger,/Ne încălzesc, /ne protejează/De suferințe, pierderi și negi,/De pericole și de dureri”; cu mândrie despre copiii săi – bogăția ei adevarată: ,,Ați înțeles pe cine atât de mult eu iubesc?/Nu este o taină, ba chiar o șansă…/Eu vă destăinui: e acel bărbat dintre bărbați – cel mai bun… /E al meu, cel mai iubit…/E Fiul meu”. Cu câtă dragoste vorbește despre Bibliotecă – locul ei de muncă, a doua ei casă: ,,Și totuși ne place,/Pentru că ne aduna/Pe cei singuratici/La o Carte/ Și comunicare”. Aduce profesia ,,bibliotecar” la un rang foarte înalt, ce merită respect și prețuire:,,BIbliotecarul e o specie rară, /Poate fi psiholog/Și părinte,/Și frate, /Și blogger. /Sociabil de la natura, /Zambet larg,/ Atenție maximă, /Cu blândețe și spor /Ajuta sa zbori”. Are dedicații minunate pentru oamenii de valoare: Victor Cobzac, Elvira Cemortan-Voloșin, Ana Podaru, Dina Ciocanu. Iubirea ei de viață, de orice clipă trăită se simte intens în poeziile ei – ,,Să râzi și să visezi din nou/Și, fără teamă, să iubesti… /Doar atunci vei realiza /Ce înseamnă să Trăiești!” Sunt valoroase sfaturile sale, îndemnurile utile:,,Nu-l insulta/Pe cel mai inferior ca tine./El are propriul destin. /Și dacă va trebui să-l rogi ceva?”Sau: ,,Formula fericirii e una foarte simplă: Dăruiește-te în fiecare clipă /Celui care atât de mult/Are nevoie de tine”. Reflecțiile personale din partea a doua a cărții pun în evidență un om corect, onest, cu verticalitate, care rămâne ,,Eu” în orice situație și care nu se îndoaie ca trestia după direcția vântului. În multe situații descrise am rezonat cu ea, m-am regăsit, am gândit la fel, am simțit la fel. Ce interesant și plăcut e să te intersectezi în viață cu oameni ce, deși nu îți sunt rude, se înrudesc cu tine datorită viziunilor comune, a percepției similare a lucrurilor. Svetlana a pus pe foaie cugetări profunde, care ne pun pe gânduri, pildele ei sunt lecții de preț, ne ajută să privim în interiorul nostru și să vrem să facem acolo curat. Iată una din ele: ,,L-am rugat pe Dumnezeu să-l pedepsească pe dușmanul meu. /Și Domnul mi-a răspuns: ,,Nu. El este destinat să-ți fie cel mai bun prieten”./L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea răbdare. Și El mi-a spus: ,,Nu. Răbdarea este rezultatul testelor îndurate. Ea nu se dăruie, ea se învață!” /L-am rugat pe Dumnezeu să mă lipsească de mândrie, de acest orgoliu sălbatic. Și El mi-a spus: ,,Nu. Mândria nu se ia înapoi, nu se oferă, nici nu se lipsește. Ea se refuză, pur și simplu!”/L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dăruiască fericire. Și Domnul mi-a răspuns: ,,Eu îți dau binecuvântarea, iar Fericirea depinde numai de tine!”/L-am rugat pe Dumnezeu să mă protejeze pe mine și pe cei dragi mie de durere. Și Dumnezeu a răspuns: ,,Nu. Noi suferim și depășim suferința prin durere – doar Împreună”./I-am cerut lui Dumnezeu să pot creste spiritual. Dar Domnul mi-a spus: ,,Nu. Spiritul trebuie să se dezvolte și să crească singur, iar Eu îți voi șopti Cum”. M-am rugat la Dumnezeu să mă ajute să-i iubesc pe alții la fel cum mă iubește El. Și Dumnezeu a spus: ,,Cu mare bucurie! În sfârșit! În cele din urmă, ai înțeles Ce este necesar să Ceri…”Cât de înțelept!!! Citatele create de Svetlana Vizitiu – ,,Perlele înaripate” – sunt rodul unei analize minuțioase a vieții, a lumii înconjurătoare: ,,Vârsta este doar un număr: el nu definește mintea omului și concepțiile lui asupra vieții”, ,,Nu priviți în urmă, acolo voi deja ați fost și ați văzut totul. Mergeți mai departe, unde sunt lucruri mult mai interesante!” Autoarea spune lucrurilor pe nume, folosind deseori ironia: ,,Medicii șmecheri se tot întreabă unde te doare, ca apoi să te împungă în acel loc!”, ,,Dacă șeful tău a început să fie politicos cu tine, înseamnă că cineva dintre voi va fi în curând demis”, dar și autoironia: ,,Nu sunt deșteaptă, sunt …cu experiență. Dacă aș fi fost înțeleaptă, nu as fi acumulat o asemenea experiență”.

Svetlana Vizitiu e un fenomen, ascunde în sine și copilul, și maturul în același timp, e pornită pe pozne, joacă, glume, dar e gata în orice moment să manifeste responsabilitate și seriozitate. Despre Svetlana Vizitiu aș putea încă multe să vorbesc, dar vă las să îi descoperiți lumea interioară citindu-i cartea și urmărindu-i blogul. Vă asigur că o să vă placă. Și ea, și el.

Carolina Eremia

– Dragă Svetlana, sincere și calde felicitări pentru ,,Versete tomnatice”, e un testament frumos pentru societatea noastră, un suflu de aer proaspăt, un dialog de suflet cu cititorii. – Bravo! La mai mult și la mai mare! /Carolina Eremia /

23 Decembrie, 2021

Iți multumesc din suflet, Carolina! Este surpiză pentru mine. Mă bucur că cartea place cuiva și trezește emoții. Doamne ajută!

#Svetlana_Vizitiu


6 comentarii

Ieromonah Vasilisk Donica, „Poteci spre ziua a șaptea”


Ieromonah Vasilisk Donica, „Poteci spre ziua a șaptea”

Orice persoană poate avea un cuvânt de spus asupra unei credințe și poate adopta o atitudine, pro sau contra. Important este să fii tu o persoană mai bună, cu o atitudine corectă, pentru a demonstra clar de ce ai ales să crezi. Demersul se dorește a fi și o reconstituire a propriei sale biografii exemplare, urmărind avatarurile de natură psihologică și culturală survenite pe parcursul anilor în care, autorul „Incert, dar cu o dorință efervescentă de a făuri destine, dar totodată și de a spune mereu tuturor ,,cuvântul”, am cugetat mult, iar dilema de a deveni preot sau învățător m-a făcut să-mi continui studiile…
O carte interesantă într-o formă artistică, care merită citită și care deschide totodată ochii cititorilor asupra unor aspecte esențiale ale umanității. Apărută în timpul în care oamenii se înstrăinează din ce în ce mai mult de religie, înlocuind-o cu diverse surogate, Ieromonahul Vasilisc Donică în volumul de faţă încearcă să-i readucă pe cei pierduți la credinţă: ,,Ai un Tată și o Mamă în cer, foarte iubitori. În calitate de copil al lor, te poți ruga și le poți cere ajutorul și îndrumarea. Poți folosi puterea de care te umpli în urma rugăciunii pentru a găsi soluții la încercările din viața ta.” sau „Dar nu noi alegem când și de ce ne naștem, ci Dumnezeu, El are cu fiecare un plan, pe care îl împlinește vrei, nu vrei. Ca Dumnezeu să-și împlinească planul divin cu el, trebuia să se sacrifice și să se prăbușească un neam întreg, ștergându-se astfel păcatul, și un nou neam din neamul lor să se nască și să trăiască, făcând parcă un fel de «restart». ”
Volumul cuprinde în sine ceea ce este mai folositor pentru umanitate. Nuvelele proorocesc cele viitoare, fac „aluzii” istorice la Biblie, dă legi pentru viaţă, arată ce trebuie să facem şi, ce să spunem, într-un singur cuvânt, este o adevărată comoară de învăţături bune prin exemple din viață, punând la îndemana fiecăruia, după sârguinţa lui, ceea ce este o binecuvântare.
Nuvelele se constituie într-un posibil punct de pornire pentru reconcilierea dintre cultură și teologie, în așa fel încât Hristos să între din nou în inimi, iar Omul să-și reia călătoria către Dumnezeu:„În biserică încă nu începuse slujba, dar el sta neclintit, cu ochii umeziți de lacrimile ce îi curgeau șiroaie. Icoana din fața lui era la fel ca cea pe care o purta la el, doar că aici Maica Domnului și Pruncul erau mai vii și de dimensiunile reale pentru o mamă cu pruncul în brațe. Biserica era așa cum o văzuse de multe ori în visele sale, când privea cerul, iar norii îl conduceau pe acolo pe unde nu a fost niciodată, dar mai apoi avea să meargă.
Parintele scrie despre puterea rugăciunii simple, însă esențiale pentru a depăși perioadele de cumpănă, zilele mai grele și încercările vieții de zi cu zi. A ne ruga înseamnă că suntem chemați să întrăm într-o relație cu cineva care ne aude atunci când vorbim în tăcere. Convingerea este că atunci când spui adevărul ești mai aproape de Dumnezeu: „Știa din istorioarele povestite de Mama că rugăciunea a stins puterea focului, gurile leilor le-a încuiat, războaie a potolit, lupte a curmat, vifore a domolit, porțile cerului le-a deschis, bolile le-a vindecat, supărările a depărtat, pe vrăjmași i-a alungat, cetăți clătinate a întărit, molimele și rănile cele trimise de Sus le-a îndepărtat. Acestea și multe altele a făcut și va face rugăciunea.”
Vasilisc Donică încheie cartea într-un mod optimist„Cât de frumos este să răspândești iubire! Este ca și cum toată plăcerea lumii ai aduna-o în aroma iubirii, ca un sculptor plămădind lutul, ca un pictor pregătind pe paleta sa nuanțele de culori, ca un poet frământând poezia de geniu, ca Însuși Dumnezeu cugetând opera cea mai de preț din ziua a șasea, dinspre seară. Din miliarde de plăceri ale vieții, trebuie să reușim să le adunăm pe toate în clipe ca acestea, iubind, reușind astfel să cuprindem nemurirea într-o clipă.” – Așa să fie! În momentele acestea avem nevoie!
Cartea de faţă oferă tinerilor și celorlalte categorii de cititori argumentele necesare pentru a demonstra că adevărata înțelepciune stă în dragostea pentru Dumnezeu și în ascultarea față de El.

Referințe despre autor:

Foto de S.Vizitiu. Catedrala

• „Poezia lui Vasilisk Donica este un dialog cu Dumnezeu și un drum direct spre Dumnezeu, aceasta dezvăluie misterele dumnezeiești și ne leagă de lumea divinului” – au menționat cei de la Revista Timpul.
„Ai un mare har în ceea ce scrii, continuă!” – m-a îndemnat telefonic regretatul academician, scriitor, poet și redactor Nicolae Dabija
• din Prefață: ”„Omul modern” rămâne singur în fața „binelui” și a „răului” pentru a defini, a trăi și a înțelege cum vrea el aceș termeni fundamentali. Altfel spus, fără Dumnezeu rămânem orfani de lumina harului și de înțelepciunea divină, căci marele paradox al existenței noastre constă în capacitatea omului de a folosi libertatea dată de Creator ca mijloc de mântuire sau iluzia unei libertăți aparente, ce ne ține sclavi în captivitatea patimilor și a păcatului.
E cutremurător de trist faptul că marea majoritate a oamenilor își trăiesc viața ghidați de latura ”umană” a unei libertăți false, ce promovează cu vehemență idealul bunei stări materiale, dar și psihologice, care exclude toate legile dumnezeiești și universale.
„Nimic nu-l face pe om așa de nerușinat, cum conștiința stricată”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur.
Astfel, spre marele nostru regret, conștiința noastră degradează fără binecuvântarea lui Dumnezeu, devenind străină de propria noastră fire.
” + IOAN, Episcop de Soroca, vicar al Mitropoliei Chișinăului și a întregii Moldovei.

     Svetlana Vizitiu, recenzie

Uniunea Scriitorilor de Limba Română invită cititorii la lansare de carte, autor Ieromonah Vasilisc Donica – Joi, 23 decembrie, ora 15.00, în incinta Bibliotecii Municipale B.P.Hasdeu, Sediul Central, str. Stefan cel Mare, 148. Sloganul evenimentului: „Ce Bun e Dumnezeu cu noi…”


8 comentarii

Nu căuta avut, sărac, Prieten să-ți fie!-tata-Vasile Vizitiu în memoriam


Îi voi fi mereu recunoscătoare pentru tot ce a făcut pentru noi! A fost un barometru și omul exemplu pentru mine. Căutările mele ulterioare pentru bărbatul drag, de fapt, au fost căutarea idealului pe care l-a întruchipat tatăl meu. Dar n-am mai găsit ceva asemănător… ca Vasile Vizitiu. Este o pierdere enormă pentru mine și apropiații mei…
Tata avea un caracter principial, un mentor înțelept cu suflet de țăran, muncitor și mereu pus pe treburi. Realizez cam târziu că întotdeauna mă uimea prin adâncimea gândurilor, o calitate minunată: să calculezi totul până la cel mai mic detaliu în avans și să cunoști pe cel cu care discuți în profunzime. Observam că și cei care l-au cunoscut, erau onorați să stea de vorbă cu el, și tata prin firea lui, era foarte apropiat cu cei mai simpli, nevoiași sau de la țară…
Nu mai sunt tânără nici eu deja, pot spune că copilăria mea se asocia cu tata: o personalitate unică: Decentă, principială, emoționantă și fără compromisuri, cel care alege partea adevărului și a bunătății. A fost un om foarte autoritar, și pricepea bine abilitățile și potențialul omului, avea propriul punct de vedere necontestat, și serviciul tatei avea doar de câștigat din acest motiv, întotdeauna luau locuri de frunte prin uniune, până și după anii ’90… Iar serile după lucru ades obosit, tata se închina mamei și ne asculta pe noi, copiii lui, tare ne iubea și mereu ne alinta cu daruri.

Tata înseamnă foarte mult, indiferent ce vârstă ar avea. Nu iei în serios viața, atât timp cât tata trăiește. După ce nu mai este în viața, ești în derivă o perioadă, și după aceea realizezi că ești tu cu tine, în fața a orice. Nu mai vorbesc de mamă. După moartea ei, simți ca ceva din Interiorul tău… se rupe…
Avem o tendință în țara noastră: noi foarte iubim să primim. Iar lui Vasile Vizitiu îi plăcea mult să dăruiască. Îmi spunea:„Sveta, tu să dai mai mult, și vei primi de zece ori mai mult.
Nu căuta pe cineva avut sau cu pile, Prieten să-ți fie!” – am memorizat cuvintele tatei și am fost surprinsă, câtă dreptate avea…

Mi-aș dori să mă întorc în trecut măcar pentru câteva clipe. La părinții mei, copilărie. Nu pentru a schimba ceva, ci pentru a retrăi acele momente în care am fost fericită și nici măcar nu știam…
Atunci cand omull se ţine de o Speranţă, disperarea nu se agaţă de el nici în clipele cele mai dificile…
Eu îmi doresc să fiu înconjurată de oamenii care știu să atingă inimile celorlați, pentru că așa era și tata. Omul care prin loviturile vieții a învățat să crească și a păstrat duioșie în suflet. Pas cu pas, prin amintiri am adunat cuvintele spuse de omul meu drag… În continuare voiesc să țin de sfaturile lui tata și voi realiza pe cât e posibil în țara mea instabilă, dar la care ținea enorm tăticul meu:
Mă grăbesc să trăiesc cu intensitatea pe care doar maturitatea o poate da. Doresc să fiu împreună cu oamenii de omenie. Cei onești care pot râde de greșelile lor, cei care și-au atins succesele și au rămas la fel de simpli în comunicare. Oamenii care realizează chemarea sa și nu fug de responsabilități. Care apără demnitatea fără a o călca la alții. Care vor să fie de partea adevărului, dreptății și nu să se ascundă de nevoile celor care i-au ajutat cândva…
Sunt cele ce-ar merita o viață trăită. „Eu nu pot tolera manipulatorii și oportuniștii. Mă îngrijorează invidioșii care încearcă să-i discrediteze pe cei mai capabili, pentru a-și atribui funcțiile, talentele și realizările..” Ferește-te, de astfel de persoane.
Nu vreau să discut despre titluri. Mi-a rămas puțin timp, să nu plângi. Să mergi la biserică, să te rogi pentru toți… Sufletul nostru mereu se grăbește, să ai grijă orice să faci cu cap!”
Și eu, fiica tatălui meu, urmez poruncile tatei, realizând totodată cât este de greu să o faci „cu cap” la noi… Deja nu mai am timp pentru activități absurde la care nu doar din cauza pandemiei oamenii nu se grăbesc. Nu-mi mai fac timp pentru persoane absurde care nu se comportă conform minții și visurilor sale.

Cineva pleacă, cineva vine… Se pierde, se găsește… În ultimul an mi-am pierdut multe persoane dragi, prieteni și cunoștințe. În sfârșit, am realizat că părinții noștri făceau tot ce puteau pentru noi. Chiar dacă aparent nu au făcut ceva măreț. Acum cu siguranță am înțeles că „cool” nu înseamnă cluburi de noapte sau să stai zile întregi la calculator, nu, viskey sau kola în pahare, ci un ten sănătos, somn normal și oamenii dragi alături de tine. Noi pictam pe câmpurile caietelor, concuram pentru cine e mai eminent, luptând „pana la prima picătură de sânge”, și spre regret, pe mulți deja i-am înmormântat. Rămânem cea mai experimentată și, fără supărare pentru ceilalți, cea mai progresistă generație. Am avut norocul să ne naștem până perioada în care copiii au fost lipsiți de libertate și dreptul de a alege. Ne-am obișnuit să nu ascultăm pe nimeni, să nu ne bazăm pe cineva și să nu așteptăm nimic de la nimeni. Noi, copiii anilor 60-70-80 suntem deprinși să facem totul singuri spre deosebire de cei de azi. Pentru că mai bine ca noi nu o vor face nimeni…

Nu te grăbi, nu te grăbi, fii mai calmă!”, repeta tata.

Nu mai doresc să mă supun celor care știu bine că nu se va realiza scopul lor decât pe raporturi și planuri de hârtie. Nu am timp pentru a lupta cu mediocritatea, le permit unora să creadă că sunt eu mediocră… Nu vreau la ședințe nu pentru că nu aud, nu vreau la întâlnirile în care ego-urile sunt pompate. Nici la adunări nesfârșite despre statut, legi, proceduri sau reguli interne, știind că totul e o fațadă pentru un trust cu oameni obsedați, și nu e ceea ce într-adevăr ar dori să învețe urmașii noștri…

De ce plâng? Nu e din cauza amintirilor, cuvintelor adunate. Eu plâng pentru oamenii dragi ce se pierd unul pe altul. Pentru copilărie zdrobită a copilașilor fără de părinți. Pentru bătrâneii ce mormăiesc în unison și care nu vor ajunge la etate. Fără de „dar” și „indiferent ce ar fi”. Dintr-un exemplu de încredere, o familie puternică care nu va exista pentru copii și nepoți. Din cauza celor care au încolțit unul în altul fraze cu glumele și poveștile lor, triste sau fericite. Dintr-o dragoste ruptă.

De ce mai plâng. Nu din cauza sentimentelor stupide împachetate în mine. Eu plâng la înmormântarea familiei noastre…
Eu plâng pentru tânărul întâlnit dimineața în drum spre serviciu. Cu ochii umflați și o glugă pe cap. Neprihănit și neîngrijit. Afumat și drogat… Și ducea un pachet cu lapte și un baton de pâine acasă. Pentru că nu mai are unde pleca decât să continuă să fie leneș, pentru că un loc de muncă nu va găsi în Moldova, motivul ar fi lipsa de experiență… Alți tineri vin și dorm, pur și simplu, pe banca bibliotecii. Bine că cu câteva clipe înainte a citit ceva din versuri, sau din proză, fie s-a bucurat de societatea bibliotecarilor discutând o temă oricare. Și cred că nu le-a trecut prin cap să le bruscheze că lucrează „doar bibliotecare”, precum în această săptămână au făcut-o la adresa mea doi funcționari publici.
Probabil că nu există întâmplări accidentale-n viață. Întâlnim exact oamenii de care avem nevoie pentru ca să le deschidem ușile. Pentru ca și ei să ne poată salva într-o zi de cumpănă. Cu toate acestea, de multe ori acest lucru nu se face imediat, nici pe departe…
Îmi număr anii după moartea tatei și constatez că mai avem puțin timp pentru a trăi decât am trăit…
Am încă mult de învățat de la tine, tăticule, ceea ce am uitat, îmi voi aminti numaidecât…
Ne lipsești enorm, tăticule… Întreaga familie îți duce mult dorul, să știi… ❤

Mare onoare am avut să-mi fii Tată!
Dumnezeu să te ierte și să te odihnească în liniște. Te iubesc!

Svetlana Vizitiu, fiica ta

In Memoriam Vasile VIZITIU (30 ianuarie 1936 – 11 decembrie 2020)

Vasile si Teodora Vizitiu
Parintii mei scumpi
https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2021/01/28/nu-fi-trist-tata-voi-veni-in-ospetie/
https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2021/04/11/onoare-si-amintire-binecuvantata-tata/
https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2021/01/13/tata-cuvinte-in-tacere/
https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2021/05/08/oamenii-nu-invata-cum-sa-moara/
Alte surse cu tata in viata:
https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2019/01/30/taticule-iti-multumesc-pentru-dragostea-ta/
https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2020/01/30/izvor-unic-parintii-la-multi-ani-taticule/
https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2016/09/04/cu-satul-in-suflet-prin-mari-si-oceane-autor-vasile-vizitiu/
https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2016/06/28/un-capitol-de-vasile-vizitiu-marinar-cu-satul-in-suflet/
https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2014/11/04/la-multi-ani-teodora-si-vasile-vizitiu/
https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2016/02/03/vasile-vizitiu-omagiat-de-prieteni-si-colegi/
https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2014/06/26/vasile-vizitiu-la-clubul-impresii-din-viata-si-carti/
https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2014/06/17/vasile-vizitiu-cu-satul-in-suflet/

La 7 septembrie 2022 a plecat la Domnul si mamica mea Teodora Vizitiu, a plecat la tata… 😥


2 comentarii

Unire în cuget și faptă. Top cărți BM B.P.Hasdeu


      Curge Prutul între țări române / I se-aude plângerea-n Carpați / Olt și Mureș sar ca să-l îngâne / Jiu și Nistru, voi ce așteptați?” (G. Vieru)

„Vitalitatea poporului roman s-a remarcat prin indărătnicia și încrâncenarea cu care a perseverat și a asimilat, romanizând toate neamurile ce au venit peste ei” (N. Iorga)

       Stocarea memoriei scrise a umanității, în biblioteci și arhive, este o întreprindere care interesează, în mod evident, cititorii, publicul cel mai larg al societății. Respectivele documente și mărturii aparțin prin definiție trecutului, calificarea lor nu poate fi asigurată decât de istorici. Prezentul prin strămoșii noștri ne demonstrează realitatea proceselor, remizelor istorice care au dus la revoluția Unirii din 1 decembrie 1918, câteva cărți din fondul Bibliotecii Municipale B. P. Hasdeu vă prezint aici, tot odată vă invit să vizitați expoziția din sala de lectură a Bibliotecii Centrale situate vis-à-vis de monumentul lui Stefan cel Mare în centrul Chișinăului.

     Unirea de la 1918 fusese pentru opinia publică și politică cheia de boltă a edificiului național românesc, fapt reflectat de literatura istorică a vremii. După acest an, Unirea, ca fapt politic și temă istoriografică, a fost marginalizată, pendulând între interdicție și alterarea semnificației. Începând din 1958, în mai multe trepte, s-au manifestat semnele revenirii Unirii în atenția și în interesul puterii de la București. 1968 a fost anul unui reviriment masiv, tema Unirii inundând pur și simplu publicistica românească, de la cea istorică până la cea culturală, de informare cotidiană sau dedicată celor mai surpinzătoare domenii, precum pedagogia, medicina, marina, etc…

       Unirea de la Decembrie 1918 reprezintă un eveniment important in istoria României. La 1 decembrie 1918, la Alba-Iulia, s-a realizat unirea Transivaniei cu România astfel realizindu-se visul de veacuri al poporului român.

Din 1990 ziua de 1 decembrie a fost proclamată prin lege, ca Ziua Națională a României.

Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 nu a fost doar opera marilor oameni de stat romani de o parte si de alta a Carpatilor (Iuliu Maniu, Ion Bratianu, Alexandru Vaida-Voevod, Vasile Goldis, Cardinalul Iuliu Hossu, Nicolae Iorga si ceilalti), a Casei Regale si a apropiatilor acesteia (Regele Ferdinand I „Intregitorul”, Regina Maria, Barbu Stirbey, Martha Bibescu etc.) sau a marilor oameni de arme (cum au fost viitorii maresali. Averescu si Prezan ori generalul Traian Mosoiu). La aceasta opera uriasa, de infaptuire, dupa atatea veacuri de lupta, a idealului unitatii nationale, au contribuit si o multime de oameni simpli, care nu au apucat sa intre in cartile de istorie si ale caror roluri, multe cu valoare de simbol le redescoperim abia acum, la celebrarea Centenarului. Actul istoric infaptuit la 1 Decembrie 1918 a constituit apogeul unor actiuni politice, militare si diplomatice care, multa vreme, au fost sau sunt inca invaluite in mister, protagonistii lor fiind unii dintre marii eroi necunoscuti sau abia intuiti ai acelor imprejurari istorice de o insemnatate vitala pentru natiunea romana…Intr-un peisaj politico-istoric pestrit si, adesea, absolut imprevizibil, nu lipsesc, insa, nici controversele legate de acest act epocal care a transformat din temelii Romania, redevenita – din pacate, doar pret de doua decenii – ” Dacia Mare”…Eroii nestiuti din decembrie 1918. Cum s-a folosit Alexandru Vaida-Voevod de masonerie pentru recunoasterea internationala a Marii Uniri. Secretele negocierilor din 1919-1920 in corespondenta lui Nicolae Iorga Armata romana starpeste regimul comunist maghiar al lui Bela Kun si salveaza Romania ReintregitaIuliu Maniu si Ionel Bratianu – jocuri cu mai multe strategii. Ferdinand I, al saselea(!) unificator al – Daciei Mari – Istoria secreta a planurilor de unire dintre Romania si Ungaria Basarabia vs. Transilvania: paradoxurile Unirii din 1918Ardelenii, banatenii si „ciocoii regateni” – de ce s-a opus Traian Vuia „unirii fara conditiuni” Regina Maria, eroina nationala. Momentul decisiv cand Regele Ferdinand se adreseaza ostasilor aflati in pragul dezastrului. Reincarnarea lui Stefan cel Mare: Unirea Basarabiei cu Regatul Romaniei sau ce ne ascunde – intentionat! – istoriografia

  • Aportul Bisericii la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 / Adrian Ignat

Subiectul ales spre a fi tratat, dedicat contributiei factorului bisericesc la realizarea Marii Uniri, se justifica cu prisosinta pentru ceea ce a reprezentat unirea din 1918 pentru istoria noastra ca natiune si pentru viitorul nostru ca stat national. Am dorit ca prin demersul meu anumite aspecte ale acestui subiect sa fie analizate, clarificate si prezentate intr-o forma care sa intregeasca cunoasterea rolului jucat de Biserica Romana – Ortodoxa si Greco-Catolica – la marele act national din 1 Decembrie 1918.

         Pasionaţii de istorie regăsesc între cărţile expuse „Istoria ilustrată a românilor. De la origini până la Marea Unire” de Ion Țurcanu (Ed. Litera Internaţional, 2007), „Istoria Unirii Românilor” de Stelian Neagoe (Ed. Știinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986); „Românii la 1859. Unirea Principatelor Române în conştiinţa europeană (vol. I – Documente externe; vol. II – Texte străine) (Ed. Știinţifică şi Enciclopedică, 1984); „Epoca Unirii” de Dan Berindei (1979); „Alexandru Ioan Cuza. Acte şi scrisori” – ediţie alcătuită de D. Ivănescu şi Virginia Isac (Ed. Junimea, Iaşi, 1973); „Mărturii despre Unire” (Ed. Tineretului, 1959); „100 ani de la Unirea Principatelor” de N. Ciachir (Ed. Militară,