Amprente de neuitat

Există undeva o finală

Prin viața continuă.

Și, toate visele se transformă în praf.

Ai promis, că vom fi împreună

Pe pământ și în cer.

Cuvinte dulci, trei în una,

Pe buze gust de sărut…

Gingășie, mângâiere până-n zori,

Cu zborul sufletelor în sus,

Căldură, scântei în ochi.

Și, toate-au rămas doar un vis…

Cu zborul viselor în sus,

Create din povești și speranțe.

Al spiritului și gândului profund,

În răcoarea fericirii deșarte.

Totul trece, se topește-n fum,

Ca vinul băut în stele…

Sărutul contopit cu al meu,

Rămâne- în amintirile mele…

Totul trece,

Continuă în vise,

Tu, de sus,

Rămâi de veghe,

Doar urma buzelor tale a rămas…

Pe ale mele…

#Svetlana_Vizitiu

(1 iunie 2021, în memoria lui Valeriu H., Florești)

1 iunie a fost ziua ta de nastere… Amprente de neuitat: Iubire adolescentină

Să crezi că altcineva te poate face fericit sau nefericit este, pur și simplu, ridicol. Dacă toți oamenii ar gândi mai mult, ar realiza, sau ar fi convinși că viața nu merită – să vă îngrijorați atât de mult pentru ea… Fiecare-i stăpânul destinului său, cu ajutorul Domnului…

Nu vă irosiți timpul cu grijile pentru pielea sa, dacă este ideală sau nu, cu umflatul buzelor și a pieptului cu silicoane, fie dacă v-ați îngrășat cu 10 kg

După mine, ar fi bine să gândiți dacă ați realizat ceva util în viață; ce ai Tu acum în mâinile tale?..

Mulți ani am fost eu destul de rezervată, chinuită de gândul că sunt urâțică, că nu aud, că nu pot vorbi normal, și că nu mă încadrez în nicio echipă, în mod normal… A fost o pierdere enormă de timp! Mă bucur că, în fine, realizez acest lucru, mă bucur, pur și simplu, de resturile din picăturile care mi-au mai rămas, și încep să simt bucuriile mărunte ale vieții… Eh, dacă ar fi alături și cei care au plecat deja la ceruri… 😥

#Svetlana_Vizitiu_Impresii

Maria Dimineț:„Moldovenilor le lipsește demnitatea”

Nu datorează nimănui nimic. Pentru tot ce a obținut în viața ei, este rezultatul muncii sale. De aceea, are posibilitatea să-și trăiască liber viața. Mulți nici nu au această oportunitate, pentru că sunt dependenți de favorurile altora: „Fără libertate omul este aidoma unui animal – trăiește în umilință și oricând poate fi dus la abator. De aceea, am ales mereu să fiu liberă” – Așa spune ea, Maria Dimineț.

Maria Diminet la Radio Sputnic Moldova

S-a născut în orașul Drochia, Republica Moldova, acolo și-a petrecut primii ani ai copilăriei. Ulterior, părinții ei s-au mutat cu traiul în satul Mihăileni, locul unde a crescut și pe care l-a părăsit, la 17 ani, convinsă că va răsturna munții. Maria recunoaște că a primit o educație exagerat de dură: „Educație care mi-a zdrobit aripile, mi-a cultivat temeri, frustrări și complexe. Cu aceste stări, care mă împiedicau să parcurg drumul vieții, am luptat mulți ani. În mare parte le-am învins, dar mai sunt reminiscențe. De aceea, amintirile despre copilăria și adolescența mea nu mă bucură și nu mă inspiră”.

N-a fost pregătită pentru viață. Nici pe părinții ei nimeni nu i-au pregătit, nu știau cum se face. Așa au fost vremurile… „De aceea, nu le reproșez nimic. În perioada sovietică oamenii nu au fost învățați să ofere dragoste, ci doar să se sacrifice ”patriei”. Era o rușine să-ți exprimi sentimentele. De aceea, mulți din generația buneilor și părinților noștri au crescut fără dragoste, și la rândul lor nu au oferit dragoste copiilor lor. Un copil care nu este iubit sau nu simte iubirea părinților riscă să devină o brută”.

La 17 ani Maria a nimerit într-o lume pe care nu o cunoștea deloc. Pe atunci era sigură: „dacă eu nu mint, alții nu mint; dacă eu nu profit, alții nu profită; dacă eu iubesc, alții iubesc”. În scurt timp a descoperit atâta răutate și ipocrizie, cât nu a întâlnit în cărțile citite până la acea vârstă: „Or pentru mine, oamenii erau la fel de buni și deosebiți ca în cărți”. Credea că orice om are calități frumoase, chiar dacă face rău, sie și altora. Și că de datoria ei este să descopere aceste calități. Această convingere (preluată din cărți) a condus-o pe drumul greșit, mai mulți ani. Ca urmare, a acceptat în viața ei persoane distructive, care au profitat de încrederea ei și i-au provocat multă durere. Târziu a înțeles că omul este fie bun, fie rău:

„Omul se naște cu răutate sau bunătate, el nu se schimbă. În funcție de mediul în care crește, el învață să ascundă aceste calități negative sau să le manifeste deschis. Nici Dumnezeu nu ne poate face buni, dacă nu avem această pornire în noi. Poți săpă mult și bine în pământ, dacă în acel loc nu există un izvor. Așa e și cu omul rău. Personal, nu am întâlnit oameni răi care să devină buni, așa cum susțin psihologii”.

Totuși, Maria Dimineț astăzi le este recunoscătoare acelor persoane, care, în decursul anilor, au profitat de sinceritatea și încrederea ei. ”Dacă viața ar fi fost generoasă cu mine încă de la început și mi-ar fi scos în cale doar oameni buni, eu nu aș fi fost ceea ce sunt în prezent. Datorită lor am învățat să fiu puternică, am învățat să mă iubesc pe mine însumi și să înțeleg avantajele singurătății. De ar ști lumea câte posibilități îi poate oferi singurătatea. Singurătatea ne ajută să creăm, să ne dezvoltăm, să găsim resurse spirituale interioare, să ne apropiem de Dumnezeu și să fim fericiți. Fără Dumnezeu suntem nimeni, asta m-a învățat viața. Ne credem imbatabili, dar nu este așa. Oamenii caută fericirea în alți oameni, și nu o găsesc. Și nu o vor găsi niciodată. Mulți nu înțeleg că fericirea se află în noi înșine. Până nu vom învăța să fim fericiți cu noi înșine, nu vom fi fericiți niciodată, orice am avea -bani mulți, statut în societate, realizări profesionale sau personale. Vom continua să fim nefericiți, chiar dacă în societate vom fi cei mai buni sau cei mai râvniți”.

Viața Mariei a început să se schimbe spre bine, cum spune ea, – din ziua în care a născut. De atunci au trecut opt ani. – ”Când mi-am luat pruncul în brațe am înțeles că viața mea are sens, pentru că până atunci nu înțelegeam rostul existenței mele. Pentru prima dată am cunoscut dragostea sinceră și necondiționată – cea a copilului față de mamă și cea a mamei față de copil. Și afirm cu certitudine: aceasta este dragostea adevărată, restul  e doar – interes, teamă de singurătate, fuga te tine însuți sau o necesitate. Numai pe propriul copil îl poți iubi necondiționat, fie că e bun sau rău, urât sau frumos, bolnav sau sănătos. Pe restul îi iubești doar în anumite condiții, care, în viziunea noastră, ne pot asigura o conviețuire adecvată. Omul are nevoie să fie cu cineva, puțini pot trăi singuri toată viața și să fie fericiți”.

După 20 de ani a început să se dezvolte personal, să se autoinstruiască și să se reeduce. Refugiul Mariei au fost cărțile. Citea cu mult nesaț din filozofie, dar și literatură artistică de calitate. La început împrumuta cărțile de la bibliotecă, apoi a început să le cumpere. Îi place să cumpere cărți. –„Astăzi am acasă o mică bibliotecă și îmi doresc, în următorii ani, să umplu cu cărți un perete întreg. Decât să comunici cu o persoană despuiată spiritual (din păcate sunt multe), mai bine să citești o carte. E adevărat, viața nu este mereu ca în cărți, însă cartea este aidoma unui prieten înțelept, care îți oferă sfaturi utile și te ajută să scapi de temeri și prejudecăți. Bineînțeles, poți citi o carte fără să înțelegi nimic din ea. Omul care nu înțelege ce citește reușește doar să vorbească frumos, să manipuleze, însă gândirea lui rămâne neschimbată. Dacă nu schimbi gândurile, nu schimbi nici atitudinea. În consecință, nu-ți schimbi nici viața. Rămâi ce ai fost: cu temeri, complexe, suferințe, orgolii și prostie. Prostia vine din necunoaștere, iar nefericirea – din prostie”.

Recunoaște, că a devenit alt om datorită cărților citite în decursul anilor. Fiecare carte a marcat în felul său, totuși există scriitori și titluri care au reconstruit interiorul Mariei Dimineț: – Feodor Dostoevski, Lev Tolstoi, Marin Preda, Emil Cioran și Henryk Sienkiewicz. În scrierile lor s-a regăsit, iar și ideile lor au îmbogățit-o spiritual. Titluri pe care le păstrează, în continuare, în suflet și le recomandă iubitorilor de carte bună: ”Quo Vadis” și ”Fără Ideal” (Henryk Sienkiewicz), ”Învierea” și ”Despre Dumnezeu și Om” (Lev Tolstoi), ”Marele singuratic” și ”Delirul” (Marin Preda), ”Pe culmile disperării” și ”Cartea amăgirilor” (Emil Cioran), ”Idiotul” și ”Umiliți și Obidiți” (F. Dostoievski), ”Extincție (Thomas Bernhard), ”Supusul Diavolului” și ”Fluturele Alb” (Nicu Nicolăescu). „Feodor Dostoevski merită să fie citit în întregime. Multe dintre ideile lui le descoprim în operele lui Marin Preda și Emil Cioran”.

În jurnalism Maria s-a implicat din 2001. A făcut Facultatea de Jurnalism, apoi masteratul în acest domeniu. Ulterior, a absolvit și un masterat în domeniul studiilor regionale. Își dorea mult să facă politică. Pe atunci credea că rolul politicului este de a oferi soluții pentru problemele oamenilor, soluții care ar face societatea mai bună. Astfel, a ajuns membru al biroului permanent al unui partid politic, care în acea perioadă a canalizat în jurul său electoratul unionist și proeuropean:

„Un partid în care tinerii și-au pus mari speranțe și au investit în el tot ce au avut mai bun. A ajuns la putere acest partid datorită tinerilor, care apoi au fost înlăturați și înlocuiți cu oameni cu probleme de integritate atât morale, cât și profesionale. Am descoperit atunci că politicul nu-și propune nicidecum să îmbunătățească viața oamenilor. Politicul este doar o afacere. Dacă ajungi la guvernare, poți legifera orice ilegalitate. Partidele politice vor să ajungă la guverare deoarece puterea  oferă pârghii de a face mulți bani peste noapte. Nu cred în sinceritatea politicienilor. Politicienii mint, fără excepție – peste tot în lume. E suficient să le analizezi mimicile și gesturile în timpul discursurilor publice ca să realizezi cât de ipocriți sunt. Pentru mine politicienii se împart în două categorii: actori talentați, care joacă bine rolul și actori lamentabili. Tot ce vedem la televizor este un scenariu, unde interesele cetățenilor de rând nu se regăsesc. Politicienii nu rezolvă problemele cetățenilor de rând pentru că nu își propun asta. Pune oameni profesioniști și corecți la conducerea instituțiilor statului, iar ei vor găsi soluții pentru toate problemele. În politică este ca în viața personală: vrei să trăiești decent, muncești. Dacă îți e lene să muncești – atunci faci escrocherii sau furi”.

La începutul carierei de jurnalist Maria a făcut câteva tentative de a părăsi terenul politicului: „Corectitudinea și sinceritatea sunt calități care dăunează unui jurnalist, atunci când este fără experiență și nu știe cum să-și gestionezi emoțiile sau cum să acționeze în anumite situații. Din păcate, în jurnalism nu poți să fii 100 % echidistant, nu pentru că nu-ți dorești asta, dar pentru că sursele manipulează. Sursele te redirecționează din start pe o pistă greșită”. Ca urmare, după ce a făcut masteratul, a ales să dea lecții studenților de la Facultatea de Jurnalism. A activat în acest domeniu cinci ani, timp în care a avut posibilitatea să-și cultive abilitățile, care au ajutat-o, ulterior, să se descurce ușor pe teren și să-și facă bine meseria. În 2009 a revenit în jurnalismul practic, unde a fost, o bună perioadă, reporter. În continuare, de aproape doi ani este realizatoare și prezentatoare de emisiuni radio.

Ce a realizat? – „Experiența de jurnalist și viața frumoasă pe care o trăiesc. Fără experiență și cunoștințe în jurnalism ești un măscărici. Nu ești respectat nici în stradă când vorbești cu oamenii, nici de responsabilii din instituțiile statului. Iar cunoștințele apar odată cu experiența. Bineînțeles, nu apar de la sine: trebuie să te autoinstruiești continuu și în primii ani de activitate, să muncești foarte mult. Și evident, să fii mereu atent când documentezi și relatezi despre evenimente sau fapte. Iar dacă greșești, trebuie să știi să recunoști. Devenim mai buni doar atunci când ne recunoaștem greșelile. Jurnalismul profesionist este o meserie foarte grea, ușor este doar pentru diletanți. Cea mai importantă realizare a mea este fetița mea, Ana. Ea m-a învățat să-mi asum responsabilități, să am răbdare, să fiu puternică și să cred în vise. Datorită ei, mai multe vise ale mele s-au realizat”.

Ce am putea schimba în societatea noastră? – „Trebuie să ne schimbăm pe noi înșine, să fim mai buni, să fim toleranți, solidari unii cu alții. Și atunci și viața noastră se va schimba. Moldovenii au o mare meteahnă: așteaptă să vină cineva din exterior să le rezolve problemele. Unii îi așteaptă pe ruși, alții pe americani, și cu această iluzie ne hrănim de circa 30 de ani. Moldovenii sunt preocupați doar de ce se întâmplă în casele și curțile lor – în rest nu-i interesează nimic. Mereu cineva le este dator – statul, politicienii, primarul, polițistul. Dar să se implice în soluționarea unei probleme din comunitate, nu e treaba lor”.

„Ce le lipsește moldovenilor? Demnitatea. Demnitatea de a nu se lăsa umiliți, demnitatea de a vorbi corect limba maternă, demnitatea de a-și păstra verticalitatea, în orice situație. La moldoveni sensul vieții sunt banii.  Ai bani – esti om, nu ai bani – ești nimeni. Mentalitatea noastră este cauza sărăciei noastre, și banii câștigați peste hotare nu vor soluționa această problemă. Moldovenii trebuie să investească nu în case cu trei nivele și mașini de lux, dar în educația copiilor lor. Nu banii câștigați peste hotare asigură bunăstarea unei țări, dar de nivelul de educație al poporului. Și noi, la acest capitol, suntem corigenți” (Maria Dimineț).

❤ SV

Să nu spui nimănui ce răni te dor: 3 Decembrie – Ziua Persoanelor cu dizabilităţi

Copiii din curte mă ignorau, și nu mă primeau în gască lor, la fel și cei de la grădiniță nu mă doreau în jocurile lor: pentru ei eram ciudată, o maimuţă fâlfâită care nu putea scoate un sunet normal. Dar eu tot mă țineam de ei, şi ei din nou mă fugăreau, strâmbându-mă şi arătând limba lor roză…

Mare pedeapsă e să nu simți bucuria comună, fiind printre oamenii. Eu, ca un catâr, mă înverșunam să întru în jocul lor, și nu puteam înțelege care e motivul supărării lor. Mă consideram fetiţă normală, veselă şi cuminte, precum sunt și ei, cu mare dorinţă de a se întrece cu mingea sau la loto… Nu mă doreau oricum. Le aduceam de acasă dulciuri, furam din bijuteriile mamei ca să le îmbunez inima, şi numai pentru ca ei să se joace cu mine. Mă țineam scai, şi eram geloasă că cu Ala Bala Portocala se poate juca, şi cu mine – nu… Acasă plângeam cu atâta suflet! Iată așa toată copilăria mea, ca apoi în adolescența mea să mă simt la fel de respinsă și singură… Nu se lega comunicarea, eram bucuroasă să tac, să privesc cum se joacă, doar să fiu în cercul lor, alături de ei. De astfel, m-am simțit mereu singuratică și batjocorită în societate. Acum, chiar îmi place să rămân singură, mă bucur să rămân și să trăesc cu imaginația mea unde eu sunt fericită…

Momente de ezitare, atunci când realizezi că nu ești ca toată lumea, dar ai încredere că poți fi mai bună, au continuat și atunci când am crescut mai mare, dar și la maturitate: realizezi că oamenii nu se schimbă, şi că calitățile caracteristice strict înrădăcinate de mic copil, nu dispar nici mai târziu. Rădăcinile dezvoltă alte modele mai dure în mintea ta, în interior: ele fie sunt, fie – nu… Şi – la o cumpănă de viață cu moartea, cu siguranță, apar din nou. Ca să descoperi adevărata ta înfățișare cu spiritul tău cu tot. Probabil, eu mă înfăţişez nu ca o persoană echilibrată, inteligentă, ci care s-a conformat cu pătimirile sale din viață… Dar, nu…

Într-adevăr, eu afirm ca o persoană vulnerabilă, cu o experiență de viaţă dezvoltată prin dizabilitate fizică ca lipsa de auz, cea care a cunoscut dintotdeauna ce poate simți real un invalid mereu obijduit de ceilalți, cei care nu știu cum e să fii în pielea şi situația ta, şi nu o vor simţi niciodată. Familia și prietenii care au grijă de persoane cu dizabilități, pot să te ajute, să te compătimească, dar nici ei nu vor simți adânc drama ta. Apropiații te consideră omul drag și o persoană normală, se comportă adecvat. Ei înțeleg totul… Insă, au şi ei viaţa şi problemele lor. De ce să-i judec eu. Ba niciodată! Pentru că… nici eu nu pot ”suferi” persoanele ca mine. Ele mă fac să plâng, şi eu, pur şi simplu, am obosit de durere… 

Prima mea amintire cu tăticul e dintr-o zi de iarnă la săniuș în troiene de zăpadă, Aveam patru ani, probabil. Eu, fiind foarte mică și slabă, împotmolită într-o blană de urs, îmbrobodită cu un pled fin, dar gros și cald, plus o cușmă deasupra pe cap, legată strâns cu un fular la gât și peste nas, ca să nu răcesc. Și tata cu gura-i aburindă de ger, mă lua în brațe, apoi mă stabilea bine în sanie pentru că atunci când mă pot răstogoli să nu mă lovesc, și mă ducea cu o viteză nebună prin ninsoare în soarele sclipitor de nea, și eu fericită, râdeam de spaimă și fericire. Încă nu puteam vorbi, şi atunci părinții mei au descoperit că nu aud, – de vină fiind o eroare stupidă a medicilor care m-au supradozat cu antibiotice de streptomițină! Am fost marcată pe o viață întreagă, lipsindu-mă de multe plăceri ale vieții la care au acces toţi oamenii ”normali”…

De mică am realizat, că sunt în viață, că am părinți, că sunt un copil fericit cu mamă și tată pe care-i iubeam: am simtit-o în acel moment când tata mă trăgea cu săniuţa cu o viteză la maxim în ninsoarea mare în soarele strălucitor, nu știu de ce, dar e prima ce am memorizat din senzaţiile mele de copil… Apoi, părinții mei se cuprindeau în bucătăria de pe strada ”Sciorșa, 6”, din or. Florești, într-o garsonieră pe care tata abia a primit-o de la serviciu: una fără veceu și baie, dar – a fost primul nostru locaș fericit, în care ne simțeam stăpâni cu acte. Surioara mea încă nu se născuse, eu mă cățăram în brațele părinților, – ambii mă sărutau, și tata mă dădea cu ”huța” atât de vioi pe genunchii lui, că mâina mea stângă a trosnit brusc, și ei speriați m-au dus la urgență. Acolo medicul mi-a bandajat strâns brațul cu tifon, și apoi, noi toți fericiți că n-a fost nevoie de gips, am mers acasă! Am simţit că sunt şi pot fi iubită!

În curtea noastră mare cu vecini era un cucoș mare și rău, cam la nivelul meu de înălțime a celor cinci ani: că eram ca o prichinduță. Mă speriase groaznic: eu fugeam de scăpăra pământul, și cucoşul – după mine să mă ciupească. Am rămas șocată și mult timp mă temeam să merg chiar și la veceul de afară. Am tăcut sau mă bâlbâiam mult timp, or, nu știam cum să le explic părinților despre frica de acest cucoș, dar mama a aflat și i-a spus tatălui… Nu știu , probabil că cucoșul a dispărut, nu știu… Cert, că stăpânul lui se certa cu toți din ogradă, și timp îndelungat îl lăsa să zburde liber să sară la vecini, sau poate încă nu dorea să pape răcituri. Spaima de cucoș m-a marcat pe multă vreme, astfel că nu eram sănătoasă la cap şi săream la bătaie la toţi care mă obijduiau.

Părinților îmi era rușine să recunosc că nimeni nu mă iubește acolo, printre străini. Apoi, am realizat, că dacă vrei să obții ceva, trebuie să te lupți, chiar și pentru scurt timp, atâta timp cât se topea bomboana în gura ”prietenei”, care apoi mă înjosea şi mă strâmba din nas. Aveam exemplu părinților mei tineri și curați la suflet, că cu oamenii trebuie să fii cuminte, răbdătoare și ascultătoare. Prin ereditate aveam mari abilităţi şi talente încă nedescoperite atunci… Am fost inocentă, modestă sau rușinoasă, tare de treabă fetiță, până când și… răbdarea mea a plesnit, asta ca urmare, când am mai crescut nițel. De la șase ani ai mei, cel care mă strâmba din nas și mă făcea fâlfâită… o lua la ”bot”, în special, au avut de suferit băieții, pe care fetele le puneau la cale să mă bată. Copiii devin răi după ce văd cum se comportă alţii în diferite circumstanţe, şi pentru că fac ceea ce văd acasă, observă totul, atitudinea părinților unul față de altul, a celor din stradă și, în special, ce văd acum la ecranele TV… Copiii observă totul, chiar și de la trei ani adulmecă și rugumă cele întâmplate, ca peste ani ani să înțeleagă real ce a fost într-adevăr… Niciun copil nu se naște rău, – răutatea se învață, se împrumută/ se dezvoltă în mediul care el crește, fie (nu) este educat…

La cinci ani mă înecam în bazinul grădiniței și – noroc, că copiii au ieșit deja din bazin, şi doar atunci educătoarea a observat lipsa mea și a reușit să mă scoată din apă, ridicându-mă de braț. În aceste clipe de cumpănă, atunci când mă înecam, a reușit să mă minuneze un Soare frumos dintr-un tunel care mă ademenea spre fericirea raiului, și era atât de sclipitor și frumos, că nu știam ce să fac, să mă supăr sau nu pe educătoarea pentru că nu m-a lăsat să văd finalul? Pe parcursul anilor am înțeles, ce a fost într-adevăr, și de ce educătoarea speriată nu le-a spus nimic părinților… Am realizat, că toată familia Vizitiu și Sinchevici (din partea mamei) se rugau permanent pentru mine, o știu cu siguranță, pentru că și acum simt că miracole care se întâmplă, atunci când ai credință în Dumnezeu…

Iar eu fiind primul lor copil, prima fetiță scumpă și adorabilă, firavă și bolnăvicioasă, cum să nu mă iubească? Astfel, ar trebui să gândească oricare părinte pentru copilul lor, și la supărare ambele părţi să înveţe să ceară iertare… În primul rând de la sine, pentru a realiza care-i vina fiecăruia…

Cred eu, atunci când stai de vorbă cu Domnul, spunând Tatăl Nostru, El Îmi spune, ”dacă te ierți tu, Te iert și Eu”… Îmi știu păcatele și încerc să mă iert, în primul rând… Toată viața m-am simțit în siguranță grație părinților Vasile și Teodora Vizitiu, prin puterea rugăciunii pentru noi, copiii lor! Real, fiind ocrotită și ferită de pericole. Atunci când apar problemele și alte cumpene de viață, am fost mereu salvată mulțumită părinților, surorii mele, oamenilor dragi, prietenii, care prin rugă, gândul și faptele lor cu credință în Dumnezeu, m-au făcut să mă simt în siguranță, și cu stăpânire de sine. În copilărie atunci când în perioada sovietică ironizam ateic icoanele, – ei cu un al șaptelea simț, probabil, au știut că timpul le va aranja pe toate la locul lor, și eu voi prinde la minte, fără să-mi impună mult învățămintele, or să mă mustreze dur, ținând cont și sperând că voi deveni o persoană inteligentă, voi izbuti să ajung o luptătoare, și să mă feresc de sinestătător de oameni furioși și de faptele lor rele… Nu știu, dacă așa credeau și părinții cei străini din curte, care-și fereau odraslele lor de prezența mea atunci când apăream la joacă ”la cuibul cu nisip”, și mă considerau nebună și ironizau în fața părinților mei: ”Vom vedea unde va ajunge ”copchilul” vostru”…

”Să nu spui nimănui ce dureri te dor”… Eu consider că am izbutit, dar voi? ❤

SV

P.S. De ziua persoanelor cu dizabilităţi strigaţi mai tare! Cel surd va auzi, cel mut va vorbi! Real.

Zilnic trecem prin aceleaşi locuri, pe lângă aceiaşi oameni, cu gândurile în mii de direcţii şi nu vedem nimic în jur! În goană nebună după supraveţuire, uităm de acei mai simpli, defavorizaţi, – persoane cu dizabilităţi, cei care ne iubesc necondiţionat şi speră să ne amintim de ei! Şi nu doar de ”Ziua” lor sărbătorită în mod ”legal”. Să nu uităm de cei mai sărmani, mai vulnerabili ca noi! Azi, e ziua persoanelor cu dizabilităţi! – cine se aminteşte în mod normal? Da, statul… Se consideră ca statul formează cei aleşi de noi, de popor… Când vom înţelege, că Statul suntem Noi???
Să le facem viaţa uşoară, dăruindu-le nu doar speranţe, un zâmbet, o vorbă bună, o mâncare caldă în această zi! – Să le oferim o Atitudine, o Atenţie în continuare! să le oferim locuri de muncă, salarii şi pensii normale pentru un trai decent şi tratament normal, astfel, ca în această zi să mulţumeasacă şi ei acestui Stat minciunos, în prezent. Pentru ei e mai mult decât suficient! Şi sunt mulţi: bunicii, părinţii şi copii noştri, vecinii noştri, prietenii tineri şi în vârstă, – toţi cei care acum sunt sunt lângă noi! Niciodată nu poţi şti, când dă nevoia peste tine! Doamne ajută-i!

#Svetlana_Vizitiu #Impresii_blog

Date importante:

#Ziua_Mondiala_a_Persoanlor_cu_dizabilitati. Marcarea acestei zile are ca obiectiv promovarea unei mai bune înţelegeri în ceea ce priveşte problemele cu care se confruntă persoanele cu dizabilităţi şi susţinerea demnităţii, a drepturilor şi a bunăstării acestora.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) arată că, în prezent, peste un miliard de oameni, circa 15% din populaţia lumii, trăieşte cu anumite forme de dizabilitate, 80% dintre aceştia provenind din ţările în curs de dezvoltare, iar 50% neavând acces la sistemul de îngrijire medicală. O statistică îngrijorătoare este şi aceea care arată că mai mult de 100 de milioane de persoane cu dizabilităţi sunt copii, iar probabilitatea ca aceştia să se confrunte cu violenţa este de patru ori mai mare decât în rândul copiilor fără probleme.

În Republica Moldova sunt circa 180 de mii de persoane cu dizabilități, inclusiv peste 11 mii de copii cu vârsta de 0-17 ani.

Persoanele cu dizabilităţi reprezintă 5,1% din populaţia totală a ţării, iar copiii cu dizabilităţi constituie 1,7% din numărul total al copiilor din #Republica_Moldova.

Această zi a fost adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite în anul 1992.

Omul fără identitate – Dumitru Crudu:”Înainte să scriu, alerg o oră”

Trecutul este marea lui necunoscută. De ce a făcut anumite lucruri și nu altele? De ce atunci când știa că anumite lucruri sunt niște mari păcate, totuși le-a săvârșit? Ce l-a făcut să cadă și să greșească? Cum de a intervenit iraționalul în viața lui și a putut să facă anumite greșeli pe care după aia le-a regretat toată viața? Acum se întreabă: ”Eu le-am făcut sau altcineva?” Sunt întrebări la care nici astăzi nu a găsit un răspuns. Din întrebările astea și se constituie FALSUL DIMITRIE, spune Dumitru Crudu.

Aruncând o privire înapoi, el afirmă că a fost fericit în copilărie. Pentru că mama îl învăța foarte multe poezii și povești ca să le recite rudelor la care se duceau în vizită ”la fiecare sfârșit de săptămână cu o regularitate de metronom”. Dumitru putea recita o mulțime. Și la fel de mult îi plăcea să asculte poezii sau povești. Iar după ce a învățat alfabetul, mergea singur la bibliotecă după cărți. Avea el o plasă de rafie și o dată la patru zile o umplea cu cărțile alese de pe rafturi, și pe care… chiar le citea (Dumitru zâmbește). Le devora, le înghițea, pur și simplu. Uneori, era într-atât furat de lectură că pierdea noțiunea timpului și venea mama și-i stingea lumina, că altfel putea citi și până dimineață… 

Vizitele la rude i-au prilejuit unele dintre cele mai mari bucurii în copilărie. În cârcă, la tata, Dumitru mergea la neamurile din satele Cetâreni, Unțești și Milești. Iar când a mai crescut, se lua la întrecere cu tata cine merge mai repede. Și bunica la fel îl învăța poezii și povești. Mătușa Eugenia îl lua cu ea la strâns ciuperci în pădure și îl iniția în splendorile și frumusețile copacilor. Urmează lectura. Pentru că lectura i-a înfrumusețat copilăria…

Despre tata a scris un volum de poezie, dar despre mama a vorbit în romanul ”Un American la Chișinău”, atunci când personajul principal revine din Brașov la Flutura. În acest roman Dumitru Crudu a încercat să exprime toată gingășia și tandrețea care o caracterizau pe mama lui. Despre mama a mai vorbit și într-o povestire din volumul ”Salutări lui Troțki”, dar tot despre ea a scris și poezii, pe care intenționează în timpul cel mai apropiat să le publice într-un volum…

Totuși, Florițoaia Nouă sau Flutura? Într-adevăr, satul natal al scriitorului Dumitru Crudu are două denumiri. Flutura îi spun ei, locuitorii lui, dar în lume e cunoscut ca Florițoaia-Nouă, o denumire pe care a împrumutat-o de la satul vecin, Florițoaia-Veche, un sat cu mult mai vechi decât al lor și unde se află și primăria care îi administrează. Flutura sau Florițoaia-Nouă a apărut pe hartă cam pe la începutul secolului XX, spre deosebire de Florițoaia-Veche, care există încă de pe vremea lui Ștefan cel Mare, dacă nu și mai înainte.

Primele poezii au fost, de fapt, niște… povestiri scrise în cheia lui Vladimir Beșleagă, după lectura romanului său ”Zbor frânt”. ”Era primăvară, afară ploua, Dumitru stătea la masa din odaia lui, cu geamul deschis și cu un caiet alb în față, când i-a venit inspirația să scrie. Mugurii din copacul din față plesneau. Iar ploaia șiroia pe crengi și el scria, scria… Și fiecare cuvânt pe care-l ”scrijelea” pe foaie îl făcea fericit.” Așa a apărut în prezent scriitorul Crudu, motivat de buchiile inspirate ale copilăriei… Astfel scrie Dumitru în continuare… Fericit și cu pasiune.

Prima dragoste a fost colega lui de clasă Iulia Țâcu. Era îndrăgostit de ea lulea, dar nu a îndrăznit să-i spună niciun cuvânt despre sentimentele sale. O sorbea din ochi și deseori mergea să se plimbe prin fața casei ei, doar-doar să o vadă. Când i-a murit tata, a mers și el în urma procesiunii funerare, numai ca să fie alături de ea. Printre personajele din primele povestiri și poezii scrise în acei ani apărea și Iulia.

Prima dragoste la fel l-a inspirat să scrie poeziile din cartea ”FALSUL DIMITRIE”…

În același timp, în acei ani când a scris FALSUL DIMITRIE, primul său volum de debut, Dumitru Crudu avea mari probleme cu actele și cu identitatea. Pentru că nu a vrut să meargă la armată – practic, a fugit! – Respectiv, mulți ani se ascundea de miliție (poliție), ca ”să nu mă ia cu japca la cătănie”. Cu armata nefăcută, nu avea nici pașaport, fără de care nu putea fi un cetățean ca toți ceilalți. Astfel, a fost dat afară de la facultate, apoi a plecat la Tbilisi, unde a trăit sub semnul unei permanente fugi de identitate. Fugea ca să-și salveze pielea. Iar de aici și până la botezul primului volum FALSUL DIMITRIE nu a fost decât un pas. Pentru că așa s-a simțit el în acei ani: ca un om fără idenitate.

Între timp, cartea lui de debut a fost reeditată de câteva ori. Iar în 2014 a publicat o antologie de poezie și titlul ei l-a preluat tot de la prima sa carte. Anul acesta (2018), antologia a fost publicată în traducere poloneză, în Polonia și la lansare a venit și un basarabean din Soroca. Unul, Mihai, care i-a spus că și el se simte un ”FALS DIMITRIE”. I-a spus așa:”înlocuiește Dimitrie cu Mihai și această carte e despre mine”. Iar Dumitru s-a bucurat, pentru că asta înseamnă că volumul mai e și azi actual.

Pentru că multe dintre lucrurile care i s-au întâmplat în viață nu erau ușor de acceptat sau suportat, a mai scris poezii. Când i-au murit anumiți oameni dragi, a scris poezii. A scris poezii pentru a nu-și ieși din minți. Poezii care din litanii încetul cu încetul deveneau rugăciuni. În loc să ia calmante, a scris poezii. Poezia l-a ajutat enorm în acele clipe grele.

Crede că cel mai izbutit din punct de vedere estetic e volumul de poezii ”POOOOATE”, dar cel mai apropiat de suflet e volumul de litanii ”La revedere, tată”.

Este adevărat că a debutat în volum cu o carte de poezie, dar, de fapt, a început cu proză, iar la poezie a trecut ulterior. Apoi, după patru cărți de poezie, a trecut la proză. Acum scrie în paralel și proză și poezie.

Cum reușește? În poezie Dumitru Crudu caută rădăcinile emoțiilor. ”Într-un roman încerc să redau destinul unui om. Vreau să văd ce l-a putut determina pe un om concret să ajungă să facă exact aceste lucruri și să aibă exact această evoluție și nu alta. Să-l văd în mișcare. Și să înțeleg cum a fost posibil să aibă anume soarta pe care o are și nu alta”.

”Pentru roman trebuie să ai inspirație, dar pentru proza scurtă curaj”. Așa cum el scrie în fiecare zi câte o povestire pentru un site din Moldova, nu are când să aștepte inspirația. Nu o așteaptă, ci o provoacă. Cum? Înainte să scrie, aleargă o oră”.

Și-a amintit că cele mai multe prostii le-a făcut în adolescență. ”Dar dacă, printr-o magie, aș redeveni iar adolescent și nu le-aș mai face, oare aș mai fi devenit scriitor? Posibil că nu.”

Cu siguranță, că nu! Mai am o întrebare, și… dacă nu fugea de armată? Cine ar fi devenit Dumitru Crudu?

#Svetlana_Vizitiu_Impresii_viata_carti_blog

#Date_biografice:
DUMITRU CRUDU (născut în 1967, în Flutura, Ungheni, Republica Moldova) este prozator, dramaturg, poet și unul dintre autorii Manifestului Fracturismului, apărut pentru prima dată în ziarul Monitorul de Brașov. În 2003 a primit premiul UNITER și Premiul Fundației Principesa Margareta pentru Cea mai bună piesă de teatru din România (Alegerea lui Alexandru Sutto). Este primul dramaturg român jucat în Africa și în America Centrală. În proză a debutat în 2008 cu romanul Măcel în Georgia. Cu romanul Un american la Chișinău a fost nominalizat la premiul Visegrad Eastern Partnership Literary Award din Bratislava și la premiul pentru proză al revistei Observator cultural. În 2018, pentru cartea de proză scurtă Salutări lui Troțki a primit Premiul „Ion Creangă“ al Academiei Române. În 2019 a publicat romanul Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici. Unul dintre romanele sale, Oameni din Chișinău, a fost tradus în limba cehă, iar o parte din povestirile sale au fost traduse în engleză, franceză, germană și suedeză și au apărut în reviste literare și antologii.

Nelly Sambriș: Despre viață, bunici, dragoste și iertare

    În fiecare om te poți descoperi pe sine. Vedem la alții, doar ceea ce există și în noi. Trebuie să înțelegi ce îl determină pe un om sa fie într-un fel sau altul, ce stă în spatele poveștii lui de viață, dacă reușești, se prăbușesc închipuitele castele de nisip, dispar conflictele interioare, dar și cele din exterior, dispar iluziile și dezamăgirile…

Copilăria are gustul cireșelor din grădina bunicilor, a gutuielor de la colțul casei, a tufelor de liliac, sădite de mîinile lor muncite, a bunatăților ascunse de ochii nepoților sub zestrea de perne brodate cu fir roșu și a teancului de țoluri țesute de tinerețea lor scurtă și păstrată în priviri ca busuiocul de lîngă icoană de la miazăzi a Casei Mari. Vacanțele de vară la bunicii mei, dealuri, păduri, cîmpii, prietenii sincere și copilărești cu vecinele de vîrsta mea, – tot ce poate face oferi o copilărie adevărată. Mai fericită, poate, decît a altor copii, pentru că erau în viață toți cei patru bunici și încă o străbunică.

Primul a plecat la Ceruri bunicul de pe linia tatălui, Grigore. Avea viziuni filosofice asupra vieții, cunoștea arborele genealogic al familiilor din sat, știa ce familie și de unde provine, cînd a venit în sat, cu cine s-a înrudit prin alianță și era convins că trăsăturile genetice îl definesc pe un om și joacă un rol important în destinul acestuia. De la el am aflat că adevărul nu era întotdeauna cel pe care îl aflam de la veteranii celui de-al doilea război mondial, care veneau la scoală, pentru a ne povesti cum au luptat și și-au sacrificat viața pentru viitorul nostru luminos.

“Cei care au luptat cu adevărat, și-au pierdut viața, cei care au stat ascunși pe la dos au adunat pe urmă toate medaliile”, mi-a spus într-o zi, cînd se făcea paradă de 1 mai, în centrul satului.  Mi-a povestit despre trădări, despre cum un vecin l-a vîndut rușilor pe un alt vecin care a luptat în armata română și cum acel vecin a reușit să se salveze ca prin minune. Despre cum un primar gospodar a fost împușcat public de armata sovietică, în urma unei trădări, lîngă monumentul Regelui de lîngă biserică. Și despre un alt caz, cînd datorită unui președinte de sat mai blajin care nu și-a vîndut sătenii, multe familii au scăpat de deportări. “Din familiile celor care au trădat și au pîrît nu s-a ales mai apoi nimic, Dumnezeu există și niciodată nu trebuie să faci rău. Cele mai grele păcate sunt trădarea și iuda”, spunea de fiecare dată.  Înainte de moarte, cînd aveam 14 ani, a scos din portmoneul său vechi o poză cu el, singura din tinerețe, pe care o păstra de mulți ani și mi-a dat-o mie ca amintire. Mi-am ținut promisiunea și peste mai mulți ani i-am dat acelei poze o nouă viață, la un atelier din Chișinău.

Bunicii Teodora și Grigore Sambriș

Bunica Teodora a fost o femeie harnică și curajoasă, care a călătorit mult și nu i-a fost niciodată frică de necunoscut. Cel mai mult o cutremura gîndul la necunoscutul de Dincolo. Nu-și putea imagina cum ar putea să nu mai fie liberă și să nu mai poată să pășească prin grădina fără nicio buruiană:.. “Numai cînd mă gîndesc să stau acolo singură în întuneric fără să fac nimic… este atîta de lucru pe fața pămîntului, aș munci zi și noapte numai să trăiesc”. Din acest motiv, probabil, nu se resemna odată cu trecerea anilor și nu se plîngea niciodată pe bătrînețe. Avea întotdeauna garderoba bine îngrijită, pregătită de sărbătoare, dar mergea rar la biserică. Preoții nu se bucurau de mare trecere la ea. Era sceptică și punea lucrurile la îndoială, era, însă, foarte credincioasă în suflet. De la ea am învățat rugăciunea “Tatăl nostru”.  A plecat la Ceruri de Crăciun, în iarna lui 2011. Cînd îmi amintesc de ea, știu că nimic nu este imposibil și că totul depinde doar de puterea noastră de  a trece cu bine peste punțile vieții. Liliacul sădit de ea, mai înflorește și acum în fiecare primăvară, de ziua mea.

Bunicii Ana si Mihail Balan

Toate vacanțele de vară le-am petrecut la bunicii Mihail și Ana, unde nepoții erau alintați cu dulciuri și cadouri la toate sărbătorile și unde mă simțeam ca acasă.  Bunicul Mihail își trăgea rădăcinile  dintr-o familie de belaruși, era un barbat înalt, frumos, întelept și un foarte bun gospodar. Putea face rost de orice deficit iar casa îi era plină mereu de oaspeți. Pentru el omenia, cumsecădenia, cuvîntul promis, erau litere de lege. Era genul de bărbat responsabil care ducea povara greutăților în familie și un părinte care și-a susținut și ajutat copiii. Avea marea calitate de a ne iubi, pe noi nepoții,  necondiționat și nu ne-a supărat niciodată nici măcar cu un cuvînt. A decedat în 2009, spunîndu-i cu o seară inainte bunicii:  “Aniută, noi am crescut împreuna niște copii cuminți, nu am trăit degeaba pe pămînt”.

Pe bunica Ana, care a împlinit recent 81 de ani, o vizitez cu orice ocazie, la toate sărbătorile și nu doar. Atît cît mai este printe noi, prețuim clipele rămase, că într-o zi nu va mai avea cine să ne petreacă poartă, iar casa ei va rămîne pustie… Este o persoană senină, resemnată și credincioasă, care merge la biserică în fiecare duminică și de sărbători. A știut să-și educe copiii grămăjoară, i-a îndemnat să nu să se certe niciodată între ei și să fie uniți. O tradiție păstrată și astăzi, cînd de sărbători se adună cu toții la o masă. Nu mi-o amintesc stînd mult de vorbă cu vecinele la gard, este o fire luminoasă care nu se teme de singurătate. Doar de Dumnezeu, cum spune ea. Îmi amințește de mirosul gutuielor pe care le aduna toamna într-o broboadă din copacul de la colțul casei, pentru a le pune să “lumineze” pe geamurile din Casa Mare.

Cred că am moștenit de la toți cîte ceva, din ceea ce mi-a fost transmis genetic prin intermediul părinților mei, care m-au iubit și m-au susținut întotdeauna. Uneori sunt introvertă, pot avea momente cînd îmi place singurătatea. Mă reculeg, meditez, citesc și în acele clipe nu mă intresează nimic din ce strălucește: lumea mondenă, petrecerile, shoping-ul sau altceva. Dar îmi plac și oamenii, discuțiile interesante, sunt deschisă și pot pregăti ore în șir bucate pentru oaspeți. Sunt sceptică și am moștenit și capacitatea de a pătrunde în esența lucrurilor, dar, în același timp, nu-mi este străin și acel fior al providenței, care te face să înțelegi prioritățile în viață. E ca și acel far, pe care îl vezi din largul mării și te ajută să nu te rătăcești din drum.

Școala a fost instituția care mi-a pus cel mai mult caracterul la încercare. Acolo lupta pentru un loc sub soare a fost acerbă. Erau mai mulți elevi buni adunați într-o singură clasă, de aceea competiția era cuvîntul la ordinea zilei. În fiecare zi. Pentru niște adolescenși în formare, aceste mici competiții reprezentau o lume întreagă. Spiritul sănătos de concurență a dat roade pe urmă. Am fost și eu una dintre beneficiarii acelei “bătălii” prin care am trecut cu succes.

Iertarea imediată și pînă la capăt poate însemna, uneori, prostie. Un motiv în plus, să-ți mai “sară” aceeași greblă în cap. Nu trebuie să faci ceva doar pentru că așa e mai bine (pentru cine?), mergînd împotriva ta. Emoțiile refulate îți pot pregăti o surpriză care ar putea izbucni într-o zi, ca un foc de artificii, în lipsa oricărui motiv. Iertarea adevărată vine atunci cînd depășesti situația, și poate dura luni sau ani. Din cauza orgoliului, supărările devin obsesive și distrugătoare, dacă nu ar exista orgoliul, acestea nu ar pătrunde în inimă și ne-ar ajuta să avem mai multă empatie față de cei din jur.

Oamenii pot fi duplicitari. Triplicitari, și chiar și mai mult. Ei își pot schimba părerile despre persoanele, lucrurile și evenimentele din jurul lor. Fiecare are o lume a sa interioară care e într-un proces permanent de metamorfoză, și din acest motiv, tu, cu lumea ta interioară, nu trebuie să te abați de la drumul tău, de la ceea ce știi tu că e mai bine pentru tine. Să întelegi cum decurg lucrurile, de ce conjunctură sunt legate acestea și să acționezi în conformitate cu ceea ce îți dictează propria conțiință.  Nimic nu e bătut în cuie, înafară de clipa morții. Aceeași oameni îți pot spune mîine că au crezut în tine întotdeauna. Toți greșim și toți suntem influențabili, așa e natura umană. Altfel devine imposibilă evoluția.

Prietenia adevarată există. Sunt oameni de care te simți legat o viață. Nu contează distanța, unele neînțelegeri și nu are nicio importanță că v-ați vorbit ultima dată acum un an. Există oameni cu care nu trebuie să irosești multe cuvinte pentru a te înțelege. Cel mai mult nu comunicăm prin intermediul limbajului non-verbal, ci la nivel energetic. Asta explică de ce unele persoane ne devin antipatice fără să schimbăm nicio vorbă cu ele, iar pe altele, trăim senzația că le cunoaștem de o viață.

Dragostea înseamnă o cultură a comunicării și respect reciproc. Daca întîlnești pe cineva care te face să-ți pierzi capul iar  în discuțiile cu tine însăți și cu prietenele apar multe întrebări existențialiste fără de răspunsuri, persoana în cauză nu este el.  Iubirea adevarată oferă confort. O cafea dimineața în pat, discuții la miez de noapte, hlizituri într-o călătorie în doi. Restul sunt iluzii după care urmează neaparat dezamăgiri. Pentru ca noi din start asta și facem. Ne automințim în numele a ceva ce nu există, a cuiva care nici el singur nu știe că există în realitate.

Cum iubesc adolescentele și sfatul tatei

O adolescentă și-a cumpărat un telefon.
Când tatăl ei l-a văzut, a întrebat-o: – Care a fost primul lucru pe care l-ai făcut când l-ai cumpărat? – Am pus o folie protectoare pentru ecran și o husă pentru telefon – a răspuns fiica.
– Te-a obligat cineva să faci asta? – Nu, tată. – i-a răspuns ea.
– Nu crezi că este o insultă la adresa producătorului?
– Nu, tată! De fapt, chiar producătorul recomandă folosirea unei huse pentru telefon.
– L-ai acoperit pentru că era ieftin și urât?
– Nuuuu, tată, este cel mai scump din gamă, de fapt, l-am acoperit și protejat pentru că nu am vrut să se zgârie, să-i scadă calitatea ori să se urâțească.
– Dar, când i-ai pus husa, aceasta nu a redus frumusețea și valoarea telefonului?
– Nu, tată, cred că arată mai bine și toate acestea merită din plin pentru protecția pe care o oferă telefonului meu, în acest mod nu-i scade nici pe departe valoarea.
Tatăl și-a privit cu dragoste fiica și a spus: – Totuși, dacă eu te-aș fi rugat să-ți acoperi corpul, care este mult mai prețios și mai valoros decât un simplu telefon, ai fi acceptat cu ușurință? –
Fiica a fost surprinsă și această discuție a făcut-o să înțeleagă ce tot încerca tatăl ei să o facă să înțeleagă de ceva timp…
Deci, fetele dragi, amintiți-vă întotdeauna că îmbrăcatul_indecent și expunerea corpului (totuși) vă reduc valoarea și respectul pe care-l primiți în societate. Aveți grijă de viața voastră și a celor din jurul vostru! /sv/

                        În momentul când te îndrăgosteşti, memoria te dă de bucluc, amintirile, în general, sunt imposibile, adică nu se pot reproduce mental. Spui doar ’’de ce’’, ’’pentru ce’’, însă ’’cum şi când’’ te îndrăgosteşti, în care dată anume,  – este absolut imposibil să memorizezi… 

El era, cum se spune ’’sufletul companiei’’. La început, doar îl plăceam, şi apoi… Când anume, nu pot spune, – m-am îndrăgostit de el ca o nebună. Aveam o pasiune sălbatică pentru el. Ghinionul meu, şi probabil, o mare greşeală a fost că aveam frică să nu se afle şi cei de la facultate despre sentimentele mele, că de altfel, erai ridiculizat la infinit. Nu puteam să povestesc nimănui, nici celor de acasă de jenată ce eram, nici prietenelor, şi cel mai important, nici lui. Eram nevoită să mă mulţumesc cu ceea, că noi împreună eram chemaţi la tablă, la seminare, fie într-o echipă în sala de sport. M-am simţit permanent mizerabil, nefericită, iar toată încrederea de sine se spulbera atunci când îl vedeam pe el. Aici, pentru prima oară m-am privit dintr-o parte şi, pentru prima dată m-am îndoit de sine. Atunci s-au urcat toţi paraziţii în gândul meu şoptind: ’’Sunt urâtă’’‚ ’’Sunt o proastă’’… Toată iubirea asta a căzut peste mine din senin ca un trăsnet, m-a îngenunchiat pierzându-mi echilibrul. Doream, pur şi simplu, să mă întind pe o canapea, într-un colţişor, să nu fiu deranjată, şi să uit, să uit de toate. Mâhnire sălbatică şi Toamnă pe tot parcursul anului. Şi apoi, starea mea cronică, obişnuită cu iubire neîmpărtăşită, – ca şi cum s-a evaporat benevol, s-a depăşit şi s-a învechit, ’’m-a convins soarele de aur’’, or’ ceva de acest gen… ’’Ce mult am obosit’’, – m-am gândit atunci. Totul are un capăt. Iată şi dragostea mea a luat sfârşit. Era clar, că sentimentele mele de aur ajung la finiş, dar am decis încă o dată să mă verific personal. Cu un rânjet tâmpit pe faţă m-am apropiat de el şi i-am spus: ’’Te iubesc!’’ şi am înţeles, că într-adevăr nu simt nimic, de parcă nici nu s-a întâmplat nimic. Şi atunci, … dragostea mea, blestemul cela a trecut peste el. Doamne, cât de mult el suferea, – s-a îndrăgostit peste cap de mine, dar eu deja eram indiferentă! Cu cât mai mult îmi dădea de înţeles că-i plac, cu atât mai mult îl îndepărtam şi-mi permiteam tot felul de trucuri nemiloase… De atunci, sunt bântuită de acest destin parşiv. Mă îndrăgostesc nebuneşte de cei care nu au nevoie mine, şi sunt indiferentă faţă de cei care mă plac. Am fost lipsită de iubire. Înseamnă, lipsită absolut de toate…

Există vreun leac pentru cei ca mine?

#Povesti_reale

SV

Svetlana Iurcu: ”Eu îmi doresc ca visele mele să devină realitate!”

“Șoapta” este cartea lansată astăzi de una dintre cele mai tinere scriitoare din Republica Moldova, Svetlana Iurcu, – la doar 18 ani. O tânără talentată, o elevă exemplară din satul Bravicea, Raionul Călărași, – printre lucrările autoarei se numără și ”Mi-e dor de tine, mamă”, ”Mereu sunt eu…”, ”Uităm de El”, ”Aştept”. Visează, ca în acest an să fie admisă la Academia de Poliție... -”Sunt fericită, deoarece știu că sunt puternică. Și atunci când îmi era greu, mă compar cu o păpădie care stă liberă. Acum înțeleg că și eu pot să dau lumii lucruri frumoase și să-i ajut pe cei care doresc să mă urmeze…” Sunt gânduri sincere ale unei adolescente marcată de tragică moarte a mamei sale, lipsa cărei a maturizat-o înainte de timp, ducând greul copilăriei într-o lume reală spre deosebire de copii cu părinți care își pot permite mofturi. ”Îmi dau seama că nu pot schimba nimic, că nu pot altceva să fac… Nimeni nu știe, cât de tare aș dori să o văd încă pentru un minut, să-i spun cât de mult o iubesc…” Cuvinte cu lacrimi de durere și dor… – Asta e Svetlana Iurcu în prezent. – Lansată pentru prima dată în Chișinău, cartea ”Șoapte” cuprinde povestioare scrise în câteva săptămâni: ”Bunica”, ”Mereu sunt eu”, ”Singurătatea”, ”Satul meu”, ”Sunt fericită” etc, cu expresii sincere și extraordinare, îzvorâte dintr-un suflet atât de tânăr dar matur… – ”Dacă ești bogat, nu înseamnă că ești și norocos, pentru că poți fi zgârcit și lacom. Dacă ai bani, poți fi fericit, poți fi bun, ești tot acea persoană, dar cu o capacitate mai largă. Penrtu asta ai nevoie de idei și de creier, care să te ajute să-ți pui proiectele în practică. Eu îmi doresc ca visele mele să devină realitate.” Lansarea a avut loc la Tucano Coffee (Str.Bodoni) cu susținerea binevoitoare a Blogului unui Moldovean, în prezența colegilor, prietenilor, a doamnei învățătoare de limba română, și surpriza neașteptată cu revenire din Italia a Ludmilei Sandu, cea care a îndrumat-o pe Svetlana să scrie cartea… Felicitări eforturilor susținute ale elevei de a realiza o carte și calde mulțumiri editorului și redactorului-șef ‎Alexandru Mihaila din România. Banii colectați din vânzarea cărților vor fi donați în scopuri caritabile, în ajutorul unui tânăr mutilat în incendiu.
Svetlana Iurcu ne-a cucerit cu sinceritățile ei. Atât de timidă la exterior și hotărâtă interior! Sinceră și matură la o vârstă atât de fragedă. Este imposibil să nu versi o lacrimă atunci când citești lucrările Svetlanei. Vă recomand! (SV)

Mai multe imagini, aici:

Mariana Harjevschi: Destinul meu profesional

Am notat câteva dintre propriile lecţii. Acestea mi-au ghidat propriile vise şi dorinţe… Voi împărtăşi crâmpee din copilăria, adolescenţă, experienţa mea de bibliotecar şi, în mod special, despre ceea ce m-a determinat să îmbrăţişez această profesie, ce mă fascinează să îmi continui experienţa profesională.

Copilăria: Născută în satul Mereşeni, r. Hânceşti.

Buneii – Claudia si Boris HARJEVSCHI

Mariana Harjevschi

Sat de o frumuseţe rară, situat la circa 47 km. Înconjurat de o pădure seculară, de unde îşi corieşte spre sud – râul Sărata. Atestat la 1621. Buneii de pe tatăl meu s-au stabilit în satul Mereşeni după … ce 1896 fiind o cumplită furtună au fost devastate morile de vânt ale boierului Leonard, care după aceasta a decis de a face o oloiniţă şi moară cu aburi. Adusese tehnică din Germania şi l-a invitat pe Efim Orlov (stră-stră-bunelul meu) şi pe feciorul acestuia Izot Orlov (locuitori ai or. Chişinău) în calitate de constructori.

Invitatie la lectura – Bunica, Claudia HARJEVSCHI

Aceştea ulterior au rămas în sat, muncind şi ca administratori la moşia boierului dar şi ca mecanici la moara din sat. În familia Orlov ulterior se naşte bunica mea – Claudia Orlova – care timp de 40 de ani a lucrat ca învăţătoare pentru clasele primare, absolventă a şcolii Pedagogice din Călăraşi – fiindu-mi şi mie prima învăţătoare. Soţul ei, Boris Harjevschi, născut în satul Pojorăni, Ialoveni, fiind absolvent al şcolii Agricole din Cricova – este trimis ca învăţător

Impreuna cu mama

la şcoala din sat, ulterior fiind şi director de şcoală, iar mai târziu revenind la specialitatea sa de zootehnician…

În bratele Parintilor – Liuba si Victor HARJEVSCHI – Impreuna cu Mariana HARJEVSCHI si fratele lui Vlad HARJEVSCHI

În această familie, se naşte tatăl meu – Victor Harjevschi, care a activat în or. Hânceşti la uzina Luci, ca electrician. Mama – fiind trimisă după finalizarea studiilor la Universitatea Tehnică, specialitatea Vinificaţia la Fabrica de Vin din s. Mereşeni. A activat în laboratorul fabricii, ulterior ca tehnolog. Actualmente ambii părinţi sunt la pensie şi locuiesc în satul Mereşeni… În familie suntem 3 – eu fiind cea mai mare şi 2 fraţi – Vlad, absolvent UA şi ASEM şi master la ASE Bucureşti, actualmente locuieşte cu familia în Canada, or. Montreal şi cel mai mic – Vitalie –  activează întro companie de asigurări, aici la Chişinău.

toata familia Harjevschi – Parintii si Fratii

Fireşte, cu mult drag, şi dor revin la casa părintească, unde am locuit împreună cu buneii, părinţii şi desigur fraţii. Deşi fiind cea mai mare, oricum grija, şi atenţia, ne-o purtau deopotrivă buneii şi părinţii, pe noi lăsându-ne să avem ca preocupare şi joaca, şi învăţatura… Şi iată de probabil şi fireasca izolare pentru lectură. Trimitere la fotografia Cu bunica citind: Mereu era cea care ne abona la Florile dalbe, Murzilca, ne cumpara cărţi cu poveşti. Ea mereu spunea că trebuie să ai vise:

„Am avut într-adevăr o mulţime de vise atunci când am fost un copil, iar eu cred că o mare parte din care a crescut din faptul că am avut o şansă de a citi foarte mult.” Îmi place mai ales acest citat pentru că eu cred în ideea – cărţile sunt pline de magie pură mistică. De unde ştii viaţa pe care doriţi să proiecteze şi visele pe care doriţi să realizeze, dacă nu sunt expuse la marea curcubeu colorat de oportunitate pe care această toata lumea are? Puteţi citi science fiction, aventuri, povesti de dragoste, sau tot ce vei dori-doar citit. Imaginaţia care a creat un set complet nou de posibilităţi pentru mintea ta de a explora este magie făcut pentru dezvoltare. Cititul este busola pentru viitorul tău.

Adolescenţă: Fiind născută propriu zis în or. Hânceşti, copilărind la Mereşeni am şi absolvit şcoala primară, actualmente, gimnaziul din Mereşeni, ulterior am plecat la Liceul nr. 1, pe atunci, din or, Hânceşti – multe lucruri frumoase, calde etc. mă leagă de aceste locuri unde mi-am petrecut şi copilăria şi adolescenţa… Viaţa ne poarta paşii prin diferite colţuri ale lumii şi în diferite ipostaze, dar nu am uitat şi probabil nu o voi face niciodată locul de unde am plecat. Este o altă lecţie pe care mi-a spus-o bunicii. Copilăria de altfel e legată şi de s. Văsieni, r. Ialoveni – locul de baştină a mamei, unde obişnuiam mai mult vara să mp reţin mai mult, în rest desigur Mereşeni este satul de care mă leagă cel mai mult… Am fost un copil cuminte – cel puţin aşa mă cred, poate doar uneori mai ambiţioasă. Deoarece avea doar fratele tatălui stabilit în sat – majoritatea întâlnirilor din familie, le petreceam fie acasă, fie în vizită la verişorii mei. Ceea ce mereu ne tot aduna şi ne prindeam împreună – jocurile de şah, dame, construcţii, sau pur si simplu ne dădeam în scrânciob… Cu unii colegi de şcoală ţin legătura, fie mai strâns, fie doar la micile întâmplări care mai sunt acum prin sate – hram, Sărbători de Paşti etc. Cu unii sunt vecină de stradă acum, cu alţii de oficii. Fiecare a îmbrăţişat diverse profesii, au plecat şi peste hotare.

Studii: Fiecare îşi doreşte să vină în profesie din considerente proprii. Pentru unii, sfatul celor apropiaţi contează foarte mult. Nici eu nu am fost o excepţie. Era simplu pe atunci, în 1992 îmi doream să învăţ limbi străine. Doar aşa îmi vedeam viitoare profesie. Acum, de fapt, îmi dau seama că asta îşi doreau colegele mele. Aceasta era în vogă. Şi eu îmi doream să vorbesc engleza şi să fiu ca şi ele. Dar nu a fost aşa. În scurt timp, până a mă decide la ce facultate să aplic, oscilam deja între facultatea de drept pe care, de altfel, mi-o propunea cu mai multă insistenţă tatăl. Lucrurile însă s-au schimbat la foarte scurt timp – la propunerea mamei, am depus actele la specialitatea biblioteconomie. Ca un copil cuminte, m-am lăsat convinsă de mama. Argumentele ei erau ca … să optez pentru o profesie liniştită, ea fiind tehnolog, mereu era implicată, mai ales când se culegea roadă. Apoi una din surorile ei a lucrat ca bibliotecară la Biblioteca Naţională şi mereu elogia această profesie, şi una din verişoarele mele la fel a absolvit, activând chiar în reţeaua Bibliotecii Municipale – la Biblioteca I.Mangher.

Lecţia următoare a fost că intuiţia feminină există cu adevărat şi acesta este un concept biologic, potrivit cercetătorilor dar şi un intuiţia maternă a fost cea care mi-a dictat întrun fel cariera mea profesională... Au urmat cinci ani de facultate, aşa erau studiile pe atunci, timp în care oscilam între a fi sau a nu fi, să continui sau nu la facultate. Şi aceasta pentru că cei din jur încercau să îmi insufle că această specialitate nu are viitor. Cei ce m-au convins să rămân să-mi continui studiile au fost, desigur, profesorii care, prin excelenţa predării, au reuşit să îmi inspire devotament şi un sentiment de afecţiune faţă de această profesie. Iar prima recompensă de fidelitate, pentru care am decis să rămân, a fost bursa în anul trei de facultate, 1997, stagiu pe care l-am avut la Universitatea „La Sapienza” din Roma. Acolo am reuşit să văd primele biblioteci moderne, pe care ni le imaginam ascultând orele de biblioteconomie la facultate, biblioteci pe care le doream, fireşte, să le văd şi la Chişinău. Acel stagiu a avut un adevărat impact profesional asupra mea – o singură lună de primăvară, mediul academic de acolo, bibliotecile universitare şi publice vizitate m-au transformat, mi-am adunat toate argumentele în favoarea acestei profesii de bibliotecar.

Curajul de a spune că sunt bibliotecar s-a dovedit net superior tuturor argumentelor celor care încercau să îmi dovedească contrariul… Aşa că am înţeles că „Nu te compara cu nimeni în această lume … dacă faceţi acest lucru, vă insultaţi pe sine însuşi” Ne pierdem atât de mult timp în gelozie şi dorinţa de ceea ce au alţii. În loc de a lăsa să ne bucurăm, apreciem şi onorăm ceea ce avem. Trebuie să lăsăm acel sentiment de părere de rău că nu ….. lista poate continua şi mai departe. Şi în timp ce vom crea această listă de sens vom trăi. Am fost fiecare special concepute pentru a îndeplini o anumită misiune la acest moment şi loc în univers. Ne sunt destinate să fie aici şi să fie exact ceea ce aducem în lume. Trebuie să ascultăm vocea internă, probabil am avut-o şi cred că o mai am… Revenind în ţară, am fost invitată pentru perioada de vară să fiu angajată la Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu”. Absolvisem trei din cei cinci ani de facultate şi mă bucuram deja de tot în ce s-ar fi desfătat o tânără absolventă. Deşi nu aveam încă diploma de absolvire, simţeam că îmi place ceea ce fac. Să te simţi împlinită din punct de vedere profesional cred că a ajuns în zilele noastre unul din ţelurile spre care tind toţi tinerii, pentru că aceasta contează foarte mult: să fii studentă şi, totodată, să ai un serviciu şi să te simţi pe picioarele tale.

Se tot spune şi aud istorii minunate despre oameni care înainte de a deveni celebri şi-au pus pe hârtie visurile. Însuşi Jim Carrey, în drum spre Hollywood, şi-a scris un cec de 10 milioane de dolari. Motivul – „pentru serviciile prestate”. Ani de zile a purtat cecul asupra sa şi a trecut ceva timp până a fost plătit cu exact o asemenea sumă pentru un film. Personal, îmi întipăream dorinţele şi visele în minte. Încercam să fac faţă şi la facultate, şi la serviciu, pentru care mi se propuse să continui munca la bibliotecă. Îmi onoram sarcinile cu responsabilitate, răsfoiam, citeam şi studiam multă literatură de specialitate. Îmi plăcea ceea ce fac. Şi ceea ce vreau cu adevărat să mărturisesc că nu mă simţisem jenată de a spune că am studii în biblioteconomie, ceea ce de altfel observam la unii colegi de facultate sau chiar de breaslă.

„Cel mai important moment este să îţi placă. Asta e munca vieţii mele”… Desigur, găseam timp şi pentru un film bun, şi pentru un suc cu prietenii. Trebuie să mărturisesc că Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu” a fost şi continuă a fi cu adevărat instituţia în care, aducându-ţi contribuţia zi de zi – fie atunci când împrumuţi o carte, fie te implici în organizarea unui eveniment, fie scrii un articol pentru o publicaţie de specialitate –, eşti şcolit din mers – criticat, apreciat, avansat. Pentru mine, era o a doua şcoală a profesiei. Totodată, sunt din fire o persoană care am nevoie de libertate… Aşa aveam parte de acea libertate şi independenţă din partea directoarei Lidia Kulikovski, dar respectam şi cum obişnuiesc să spun, cuminte. Făceam din pasiune şi îmi reuşea. Fiind la Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu” am înţeles sau cel puţin aşa universul profesional mi-a demonstrat că „în viaţă nu este nimic întâmplător”. Pe parcursul celor 135 de ani de existenţă a BM a avut mai mulţi directori. Cea mai tânără, dar şi cea mai longevivă directoare a fost Daria Harjevschi: a fost numită în funcţie la vârsta de 22 de ani şi s-a aflat în fruntea bibliotecii tocmai 33 de ani, din 1884 până în 1917. Eram atât de curioasă să aflu dacă există vreo legătură de rudenie – de altfel şi colegii mă tot întrebau – că m-am decis să scriu şi o Teză de an despre viaţa şi activitatea Dariei Harjevschi, sub coordonarea Dlui Ion Madan. Cu părere de rău, răspunsul exact nu l-am găsit, nici până astăzi, deoarece străbunii mei nu sunt originari din Moldova. Şi nici dosarele de arhivă nu îmi oferă mai multe. Firul care ne uneşte este că venim din actuala regiune Cernăuţi, părinţii de pe bunelul, tatăl tatălui… Studiile de la facultate îmi oferiseră posibilitatea să îmi câştig un ban prin profesie în viitorul pe care mi-l construiam, dar mediul oferit la Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu” era lumea care îmi crea destinul. Dorinţa de a studia, a cunoaşte, a vorbi limba engleză desigur mă urmărea şi astfel în paralel frecventam cursuri de limbă engleză. Realizam în 1998-1999 că este necesar să cunosc şi computerul, de aceea rămâneam după orele de lucru iarăşi la BM ca să învăţ şi utilizarea acestuia… Responsabilitatea care era şi este o condiţie la Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu” mă obliga să fac lucrurile bine, inovativ, împreună cu colegii de serviciu. Trebuie să recunosc, şi o spun foarte sincer, că sentimentul de devotament faţă de profesie ne făcea să le facem frumos… A urmat o perioadă agitată în care paralel făcând studiile de master, totodată obţineam burse de a participa la şcoli de vară peste hotare (Budapesta, Istanbul ş.a.), participam la diverse activităţi în cadrul altor biblioteci din ţară, inclusiv conferinţe universitare ale studenţilor… Era deja anul 2000, când în una din zile dna Lidia Kulikovski îmi oferea ca sarcină scrierea a două proiecte, a două schiţe de proiect. Desigur discutasem anterior despre conţinutul acestora – Centrul de Informare Economic şi celălalt, care ulterior a devenit şi un proiect care îmi este cel mai drag – Biblioteca Publică de Drept. Mai apoi, cu îmbunătăţirile aduse ambelor proiecte de către dna L. Kulikovski, acestea au fost acceptate de către Fundaţia „Soros-Moldova”. Ziceam anterior despre faptul că nimic nu este întâmplător – şi dorinţa tatălui de a fi mai aproape de jurisprudenţă, şi să fiu cuminte la sfaturile celor dragi –, am fost numită şi coordonatoare de proiect – Biblioteca Publică de Drept. Nimic nu a fost uşor – ceea ce îmi lipsea nu erau cunoştinţele de managementul unei biblioteci de drept, ci experienţa practică. Dar odată ce fusesem implicată în proiectarea nemijlocită a bibliotecii, m-a ajutat foarte mult să tind să o pot crea. De la oferirea unor idei pentru mobilă de bibliotecă, organizarea tenderului de procurare a echipamentului, până la achiziţia de carte şi abonare la baze de date, eu cu noua echipă pe care o formasem reuşisem într-un an să deschidem o bibliotecă specializată de drept, administrând un buget de 200 mii dolari. Pentru a înţelege mai bine specificul unei biblioteci specializate am urmat împreună cu colegii mei seminare peste hotare – Budapesta, Moscova . Proiectul, preconizat pentru trei ani, a fost extins la opt ani. Cel mai dificil a fost pentru mine de a crea o Bibliotecă Publică de Drept în sensul unei biblioteci publice deschise pentru întreaga comunitate şi, în acelaşi rând, a unei biblioteci specializate, având menirea de a servi un grup-ţintă de utilizatori. Prin multiplele sarcini pe care le realizam împreună cu colegii era că biblioteca aluneca spre una de tip universitar. De aceea, împreună cu echipa, am început implementarea managementului proiectelor. Oferirea lecţiilor publice pe diverse tematici juridice cetăţenilor (proiecte finanţate de Ambasada Norvegiei în România, de PNUD), abonarea la baze de date pentru practicienii din domeniul juridic (Ambasada SUA, Fundaţia „Soros-Moldova”), iar cel din urmă  – şi prin stabilirea parteneriatului cu Primăria municipiului Chişinău şi crearea unei baze de date retrospective Monitorul de Chişinău, ce include deciziile Consiliului Municipal şi dispoziţiile primarului de Chişinău, a reuşit să aducă biblioteca aproape de fiecare membru al comunităţii. Ceea ce m-a încurajat mereu în iniţiativele mele au fost colegii de serviciu, cărora le voi fi mereu recunoscătoare… În primii ani ai facultăţii, inclusiv deja fiind director al Bibliotecii Publice de Drept, nu puteam să renunţ la un vis – cel de a studia în Statele Unite. Aplicasem, fiind studentă în ultimul an, apoi şi în primii ani de serviciu, dar norocul îmi surâse abia în 2004, când am obţinut o bursă non-degree. Am avut marele noroc de a studia la Universitatea Indiana din or. Bloomington, urmând practica la Biblioteca de Drept a Congresului. Experienţa a fost una excepţională. … fac referiri la campus, universitate.

Desigur, mediul american este unul care inspiră, iar experienţa de acolo s-a transformat la revenirea acasă în mici „teme de acasă”: proiecte realizate atât în cadrul bibliotecii, cât şi prin implicarea în alte organizaţii nonguvernamentale – Asociaţia Absolvenţilor programelor SUA (membră a Boardului), Asociaţia Bibliotecarului (secretară, preşedintă a Secţiunii relaţii internaţionale, Secţiunea Fundrising) şi Fundaţia Electronic Information for Libraries (EIFL IP) – care, recunosc, pe post de voluntar în ambele asociaţii am reuşit, desigur, împreună cu colegii să obţinem prin scrierea de proiecte… Totodată, expusă la mediul internaţional şi interacţionând cu diverşi experţi în domeniu, bibliotecari (dreptul de autor devenind un subiect de mare interes pentru mine), am fost nominalizată în Comisia pentru dreptul de autor şi probleme juridice din cadrul IFLA (Copyright and Legal Matters Committee – IFLA, CLM), mandat care trebuie să îl onorez din 2009 până în 2013. Poziţia de membru al unei comisii din cadrul IFLA – desigur este o onoare personală şi a instituţiei pe care o reprezint, dar şi o obligaţie pe care ţi-o asumi pe cont propriu (şi asta e specific R. Moldova) că să găseşti surse din exteriorul bibliotecii de a fi prezentă la şedinţele comisiei care, de regulă, sunt în perioada conferinţei IFLA. În perioada între conferinţe – participarea fie online, fie comunicarea prin liste de distribuţii la diverse discuţii, dezbateri ale IFLA şi asta este mereu o provocare pentru mine de a şti ce se întâmplă în mediul profesional… Desigur, rămân şi în continuare aproape de Biblioteca Municipală, de fapt, sunt parte a marii familii care este Echipa „Hasdeu”, rămân aproape şi de Facultatea de Biblioteconomie şi Asistenţă Informaţională. Port mereu recunoştinţă celor care m-au susţinut în orice ambiţie.

Iar tot ce mi se întâmplat după 2013, 3 iunie a fost un moment de cotitură în cariera mea. Recunosc, că 2013 va rămâne a fi istorie în viaţa mea,  atât pentru schimbările majore în carieră, ca o poziţie în zona profesională, dar şi fără îndoială eforturile pe care le-am asumat să menţin o poziţie bine meritată a Bibliotecii Municipale B.P.Hasdeu în sistemul naţional de biblioteci.

Destinul meu profesional s-a identificat cu tot ceea ce fac colegii, şi au şi continuă să facă. Iar echilibrul, fie emoţional sau profesional, pe care mereu îl caut, am început să îl găsesc fie în dialogul sau reuşitele pe care le obţinem… Împărtăşesc că sunt şi situaţii încordate care mă obligă să răspund cu promptitudine, să dau măsură caracterului meu şi pe alocuri să îl şlefuiesc, a experienţei profesionale în cadrul bibliotecii municipale, dar dintr-o altă perspectivă, să fiu mai disciplinată, să am un orar mai bine pus la punct pentru ca să fiu pe aceeaşi linie cu solicitările manageriale şi a aşteptărilor colegilor. Poate s-ar părea că efortul profesional, e unul mic, din perspectiva speranţelor, dar vă împărtăşesc că efortul  este enorm. Recunosc că mi-a fost greu şi uneori continuă să mă confrunt cu agenda, şi asta poate că sunt un Vărsător,  care obişnuieşte să îşi facă propriul program, în care îşi urmăreşte coerenţa şi continuitatea lucrurilor elaborate de sine, al conştiinciozităţii începutului unei idei, proiect, activităţi, al unor norme, subordonări pe care trebuie să le respecte. E un exerciţiu tipic profesional şi pe care îl realizez, oricâte variabile nu apar.

Ultima pistă pe care am atins-o a fost anul trecut 21 noiembrie – susţinerea tezei de doctorat – EVOLUŢIA POLITICILOR ÎN SISTEMUL NAŢIONAL AL BIBLIOTECILOR DIN REPUBLICA MOLDOVA. Mulţumesc celor care au fost alături de mine. A fost dificil şi îndelung acest traseu, dar cu finalitate. Dar dincolo de emoţiile prin care am trecut, este faptul că am fost împreună suficient de înţelepţi, care ne-a garantat menţinerea cimentării poziţiei noastre într-o ierarhie chiar dacă stăm să ne gândim că încă mai traversam ani de criză economică şi o necesităm susţinerea viziunii şi misiunii Bibliotecii Municipale B.P.Hasdeu din partea administraţiei publice locale.

BIBLIOTECA – TE INSPIRĂ, TE SUPRINDE, TE MOBILIZEAZĂ: E un adevăr atât bibliotecile de acasă, cât pe cele care le-am vizitat m-au inspirat, şi m-au dat aripi… Câteva sunt care cu siguranţă m-au copleşit, m-au lăsat fără voce.

• Cea mai modernă bibliotecă – Biblioteca Publică din Salt Lake City, Utah.
  • O instituţie urbană – lecturi, întâlniri, magazine
  • 22,000 m2, 5 nivele – structură curbată din sticlă
  • Săli de lectură, computere, galerii de artă, grădini interioare, havuzuri, săli diverse evenimente mondene, inclusiv şi nunţi.

• Cea mai tehnologizată – Biblioteca Hunt, Universitatea Tehnică din Carolina de Nord.
  • De la deschiderea din ianuarie 2013, Biblioteca James B. Hunt Jr., a fost considerată o bibliotecă a viitorului. Integrând perfect tehnologia cu un vast spaţiu pentru studii şi cercetări pline de provocări intelectuale, făcute cu o deosebită inspiraţie, lumină naturală şi caracteristici trainice, Hunt a devenit o destinaţie pentru mii de vizitatori, care doresc să vadă şi să trăiască experienţa vizitei unei biblioteci a viitorului.
  • Construită pe un fost teren agricol, îmbrăcată în sticlă, clădirea Bibliotecii James B. Hunt ne demonstrează că cercetarea, studierea şi predarea convieţuiesc liber împreună cu tehnologia
  • Vizitatorii care intră de la parter văd Aleea Roboţilor, o arie unde spectatorii pot să se adune în faţa ferestrelor întinse de la podea până la tavan, şi să urmărească motorul de căutare în cadrul colecţiei automatizat al bibliotecii în acţiune. Poreclit BookBot, acesta stochează mai mult de 1,5 milioane de articole, mai ales legate de inginerie şi industria textilă, în peste 18.000 de containere din oţel inoxidabil. Când este selectat un element, unul din cele patru braţe robotice este activat în mod automat, pentru a trage containerul corect şi a-l aduce la staţia de lucru de la etajul al doilea, unde un membru al personalului preia, scanează, şi trimite acest element la o staţie de auto-verificare în mai puţin de cinci minute.
  • La etajul al doilea, expansiva şi plina de lumină Sala de Lectură Grădina în ploaie, a fost concepută pentru studiul în linişte, contemplare şi colaborare.
  • Teatrul de Imersiune, au posibilitatea de a alege dintr-o varietate de prezentări pre-programate, inclusiv de cercetare ştiinţifică, artă, şi inspiraţie, care pot fi proiectate pe peretele curbat din Micro-ţiglă. Spaţiul poate fi, de asemenea, rezervat de cadrul didactic şi absolvenţi, care ar putea utiliza portul USB şi proiecta conţinutul prezentărilor sale de la laptop-urile lor.
  • Centrul Întreabă–ne este punctul central de serviciu pentru întreaga bibliotecă.
  • Un GameLab (laborator de jocuri) la etajul al treilea, completat cu sticla nuanţată şi bariere de zgomot, oferă suport pentru creşterea nivelului de dezvoltare a jocurilor.
  • Comuna de Studii, camerele suplimentare pentru studii de colaborare, studiourile de producţie de muzică şi mass-media.
  • Studioul de Creativitate, aproape orice suprafaţă, inclusiv podeaua, pot deveni proiectabile. Pereţii, care pot fi marcaţi, pot fi deplasaţi de-a lungul pieselor de tavan pentru a crea orice dimensiune sau formă a camerei

• Cea mai frumoasă şi ca arhitectură şi ca servicii – Bibliotecile finlandeze.
  • Biblioteca 10 – tehnologii
  • Biblioteca Atelier urban – Situat chiar în inima oraşului Helsinki în Lasipalatsi, Atelierul Urban este spaţiu” de factorii de decizie în cazul în care oricine poate veni şi aduce ideile la viaţă. Cuvinte cheie -egalitate, creativitatea şi multidimensionalitate
  • 3D printing, staţie de lucru grafică, tăietor autocolant, staţie de lucru editare video
  • DESIGNING TODAY, DESTINATION TOMORROW – 1 nivel pentru cei care vin şi pleacă, nivelul 2 – activităţi, lectură, nivelul 3 – contemplare.

Gleb Ciaicovschi Mereşanu (1919-2000) – muzicolog, folclorist, regizor. Unul din iniţiatorii fest. Mărţişor

Svetlana Popova (1966) – singura femeie dirijor de orchestră, Teatrul de Operă şi Balet

Eugen Sobor (1942) – fost ministru al Culturii al RSSM, preşedinte Uniunea Cineastilor din Moldova până în 2013

Stela Branzila – scriitoare, stabilita la Londra (Noptile basarabene).

                           Mariana HARJEVSCHI, luni, 9 februarie 2015

Mariana Harjevschi la Clubul ”Impresii din viaţă şi cărţi”

Emoţii de bădărani

Fiecare omuleţ are un vis. Nu e unul obişnuit, cum ar fi să cumpere un ou Faberge, dar cam aşa la nivel global, ceea ce ar schimba radical existenţa, şi atunci, – va începe Viaţa! Chiar aşa: Viaţa, de la un nou aliniat. Se începe, se întinde cât un caşcaval şi nu se termină niciodată. Fără deranj. Cine nu se supără, nu e bădăran, iar cine se supără, – duce un trai de bădăran… În ambele cazuri, în societatea asta esti un bădăran! – Conformează-te, şi taci! Confruntându-te cu probleme în căutare a unui loc de studiu sau de muncă, cu serviciul, la care chiar trebuie să lucrezi, cu banii care nu sunt îndeajuns… Un bădăran deja la vârsta de treizeci de ani va înţelege, că tot ce-l înconjoară – este ultima staţie. Soţia morocănoasă, copiii care urlă, socrul care ocupă toaleta, şi un sos necomestibil la nişte paste arse – totul este totul! Barem, am sosit, iar apoi – nimic! Nici bine, nici rău. Soacra niciodată nu va muri, iar la tombolă cât n-ai cheltui, nu vei avea potul cel mare. Staţia Făr-de-Speranţă! – şi poţi să nu mai cobori din tren, nu se va schimba nimic. Dar cum vine cu izbucnirea viselor, oare e totul înzadar? Adormind în adolescenţă, al nostru bădăran visa să devină domnitor al universului! Sau în caz extrem, un George Clooney. Iar aici, nu există nici un Hollywood, nici maşină a timpului. Fiecare tocilar în sinea lui se consideră un Împărat. Iată, acel Bădică hip-hop este destul de fericit, e sudor de meserie şi face în jur de o mie euro lunar, iar împăratul nostru consideră că merită mult mai mult. Aşa l-a educat societatea-mamă, şi de aceea, el îşi vede locul său în viaţă cu o treaptă mai mare. Atât de mare, cum ar fi el pe – Olimp, şi soţia lui – cu un tatu sau puiet la poale, fie cu o zgardă în cavitatea bucală. – Hopa, şi cu un ochi învineţit… Şi aici, din adâncurile subconştientului iese visul cel de bază al eroului nostru – o babă bogată, pe care o găseşte pe o reţea de socializare, şi care-i dă bani. Nu, nu vă hliziţi, oameni cruzi! Asta noi înţelegem că el nu va fi în stare să o satisfacă cu nişte boarfe de piele. Poate doar cu un trandafir, şi-atunci ea va deveni fericită doar de la o privire a lui? – Aţi privit ”Matrix”, partea a doua, se pare? Un bastard de francez fals s-a uitat la o doamnă în restaurant şi o satisface cu privirea lui. Astfel şi visează: el – pe ea, iar baba îi cumpără un BMW, o moşie la Monaco… Unde se vor băga copiii, soţia şi socrul cu toaleta, – de asta el habar n-are: Împăratu’ are alte griji. Mai presus de toate, el – se vede scăldat în ciocolată. Se plimbă, mângâindu-şi ego-ul de rebel, plus ochit şi binecuvântat de privirile femeilor, pe când prima lui soţie munceşte La Italia… – E bărbat, ce mai! Precum stripteuz-ul Tarzan, fără să se dezbrace. Acum puteţi să vă râdeţi cât doriţi, chiar dacă poate fi de neconceput acest amuzament în raport cu visele altora. Spune-mi, ce visezi – iată ce este cel mai sacru şi ireal…
Am un vis în care copiii mei sunt deja maturi, inţeligenti şi asiguraţi, cu nepoţii care-i adoră şi respectă. Cum se face, dar mai am nişte fobii că fac prea puţin pentru ei, şi nu reuşesc să-i ajut precum ar dori… De aceea, şi este doar un vis, nu planuri.
Să visezi la bărbaţi bogaţi, frustraţi şi fără emoţii sau sentimente, – în capul meu există deja un subînţeles că omul nu e doar un portmoneu, – e cu o mulţime de gândaci în capul lui, dar am şi eu pe ai mei câte doreşti. Să visezi la o dragoste nebună, – păi, aşa ar trebui să te cheltui emoţional în răspuns; în general, poţi avea multe supărări pe cap, de altfel, reprimarea dorinţelor provoacă o serie de frustrări. Să visezi la banii căzuţi din pod, – e şi asta un motiv pentru necazuri, de obicei, banii singuri nu vin la nimeni. Visul la ţările îndepărtate, eh, – numai nu cu a mea aerofobie, dar e mai mare lenea de a urma iadu’ pustietăţii. Ce aş mai visa la India, – nu am nici un drept, căci n-am parale… N-ai parale, – nu ai dreptul să visezi! Astfel, parcă am de toate de ce e nevoie pentru un trai decent… Poate doar de sănătate, locuri de muncă pentru copii, bani… Din nou, – banii… De altfel, este o exprimare sănătoasă a emoţiilor pe măsura unei societăţi care de zeci de ani se tot maturizează şi nu se poate opri din limita de stoc… În continuare, rămânem copii într-o comunitate, care mănâncă banane occidentale. Iar merele las’să putrezească, nu are cine să le culeagă…
Articolul este scris pentru competiţia SuperBlog 2014

Cu Internet sau fără?..

Pentru nimeni nu e secret faptul, că în zilele noastre Internetul a devenit o parte integrantă a vieţii noastre. Nu cu mult timp în urmă, doar am început familiarizarea cu World Web, unde fiecare site reprezentă ceva nou pentru noi, iar fiecare pagină se încărca timp de câteva minute. Mă gândesc la epoca off-line anterioară, la faptul că majoritatea din noi, în căutare a unui loc de muncă, în lipsa accesului la reţea, de regulă, studia atent ziarele, fie recurgea la ajutorul rudelor şi a prietenilor. Odată cu apariţia internetului, viaţa pare că a devenit mai uşoară, mai veselă; unele persoane lasă impresia că grație internetului au devenit mai erudite, mai înţelepte, pentru alții –  viaţa lor a devenit mai bogată şi mai variată. Nu e de mirare, că actualmente, Internetul se asociază cu asemenea concepte precum Viaţa, Cunoaşterea, Informarea şi Libertatea. Dar… Tocmai acum, când internetul a devenit accesibil pentru fiecare majoritate în așa mod, încît, s-a creat o iluzie că această sursă de informație ar fi făcut dintotdeauna parte din viața noastră, – contemporanii noştri, iată că nu se pun pe gânduri la ceea cum a fost viaţa până la Internet. Desigur, până la descoperirea lui, a fost mult mai complicat cu comunicarea… Or, în present, a discuta cu cineva a devenit mult mai ușor, contactele par a fi mult mai libere, tehnologia modernă nu interferează, dimpotrivă, în spațiul virtual a devenit mai uşor să discuţi sau să faci cunoştinţă cu cineva… Multe depind de firea şi caracterul omului. Internetul ne-a schimbat chiar și modul de viață. Anterior, ne jucam/distram mai mult în curtea casei noastre, acum spațiul nostru de distracție este mai mult pe reţele de socializare.

În perioada sovietică, nu aveai nici motiv, nici timp să te plictiseşti. Comparativ cu tinerii de azi, care stau ore în șir cu nasul în tablete sau smartphoane, noi, cei ce reprezentăm avangarda veche – ne scufundam în jocurile din curte, sau cărţi, stând toată ziulica în cozile interminabile pentru procurarea mobilierului, a pâinii sau a salam-ului Doktorskaa… Uneori, când stau acasă şi ”nu am ce face”, îmi imaginez că dacă trăiam ca pe timpuri în perioada sau condițiile USSR-ului, aş petrece timpul mai productiv, probabil pentru a obţine ceva… din deficiturile tradiționale, ce apăreau într-o cantitate mică și doar ocazional la magazinele acelui timp. Pe-atunci, chiar de aveai bani, nu puteai procura cele necesare – vitrinele magaziilor erau imediat pustiite în asaltul cumpărătorilor flămânzi. Azi, prin toată varietatea paletelor de vitrine pline cu mărfuri de prețuri exagerate, că ţi se învârte capul, – un salariu lunar nu-ţi ajunge pentru a plăti studiile propriilor copii, barem să-ţi astâmperi poftele!

De ce totuşi era mai interesant de trăit pe vremuri? O spun, nu din motiv de nostalgie, ci pentru că mă bucur într-o anumită măsură, că în copilăria mea nu am avut nici telefon mobil, nici computer. Îmi amintesc cu zâmbet acele timpuri, şi sunt convinsă că era mult mai interesant să trăieşti! Pe-atunci se apreciau si comemorau Rădăcinile. Astăzi, le-am uitat, ori ne prefacem că le-am dat uitării, cu o absolută… făr-de-rușine și indiferență… Mentalitatea a devenit distrugătoare, și odată cu ea, copiii merg într-un pas… Mi-e dor de unele momente din acea perioadă, deoarece pe-atunci lumea chiar ştia să se distreze, să se bucure de orice clipă împreună. Oamenii erau mai sufletişti, mai apropiați şi mai comunicabili. Citeau mult mai mult ca în prezent, mergeau mai des în vizite, la teatru sau la cinematograf, la biblioteci, la întâlnirile în oraş cu prietenii, cu amicii, iar în timpul unei călătorii cu trenul se legau mai uşor conversaţiile, telefonau mai des unul altuia la fix, scriau corect gramatical și trimiteau mii de scrisori lungi și adevărate, nu virtuale, – în care se descriau emoții, stări, impresii şi bucurii reale! Erau parcă mult mai atenți unul la altul, sensibili, solidari, la nevoie, sărind  în ajutor, şi cel mai des, – dezinteresat şi necondiţionat…

Da, şi întâlnirile îndrăgostiţilor erau mai romantice: acum, romantica, din păcate, e pe cale de dispariţie… În prezent, toţi au telefoane mobile, dar adesea se întâmplă că nici ziua cu focul, nu poţi găsi persoana de care ai nevoie! Poate dorul pentru un alt gen de comunicare fac amintirile legate de copilărie sau adolescenţă, întotdeauna pozitive pentru fiecare dintre noi… Acum alături unii lângă alții, oamenii uită că pot comunica pe viu, adesea îi observ cum stând în grup (mai ales tinerii) fiecare tace chitic fiind preocupat cu butonarea telefoanului mobil, sau ascultă muzică la cască. Pentru un om care are frumoasă, şi în acelaşi timp, dificilă misiune de a educa şi a forma ca oameni nişte copii, este o dezamăgire profundă să observi că epoca asta a tehnologiei i-a atras şi pe ei în vâltoarea on-line-ului, a virtualului creator de aparenţe. Ce îmi doresc este să retrăiesc momentele acelea pline de farmec ale copilăriei mele prin intermediul micuţilor care trebuie să înveţe că prietenii adevăraţi nu-şi dau întâlnire pe Facebook, că socializarea presupune mai multă distracţie, mai multe beneficii atunci când este reală, şi nu virtuală.

Unde sunt copilăriile de altă dată? Unde este forfota de pe străzi, unde sunt găştile de copii care băteau mingea cât era ziua de lungă? Acum nicio mama nu mai scoate capul pe fereastră să-şi cheme copilul la masă, niciun tată nu-şi mai ceartă fiul că s-a murdărit şi e plin de praf. Acum totul se învârte în jurul unei tablete – nucleul divertismentului pentru toată lumea.   Până şi jocurile acelea demodate precum „De-a v-aţi ascunselea” stârnesc mai multă adrenalină, energie şi voie bună decât jocurile online în care, ca un mic roboţel înţepenit pe un scaun, copilul butonează de zor tastatura şi mouse-ul. Ce poate fi mai frumos, decât să-mi transform grădina în Strada Copilăriei, să fiu înconjurată de zâmbete inocente, de ţipete de voioşie, de suflete care îmi dau speranţă? E frumos să ştii că fericirea celorlalţi multiplică fericirea ta, că poţi avea grijă de amintirile tale, reînviindu-le prin intermediul copiilor care gustă fiecare moment, fructificându-l… Da, înainte se comunica în direct mult mai activ, iar viața era mai tihnită. Azi, se comunică activ on-line, viața a devenit mai agitată… Ce a rămas în urmă, formează impresiile legate de copilăria generației noastre. Alte impresii vor forma amintirile pentru actuala generație de copii și tineri. Aşa că, sper că și copiii noştri cu aceeaşi nostalgie, peste ani, își vor aminti de tablete și smartphone-urilelor actuale – nu e nimic rău în acest lucru…

Dacă e să fim obiectivi, – Internetul şi toată ”supa lui însoţitoare” ne bine-dispune cu accesul fiabil la gamă diversă de informaţii şi comunicarea pentru unii se face mult mai convenabilă; să nu uităm despre accesul instant la nenumărate servicii cu hard-disk-uri; posibilitatea de a opera inteligent diverse servicii fără a ieşi din casă, la fel, – rezervarea on-line de bilete şi imprimarea lor imediată pe o imprimantă personală, sau – magazine on-line; accesul la servicii directe bancare, plăţi comunale; livrare la comandă a oricărui produs oriunde în lume; accesul la orice literatură, filme, consultări cu experţii, conferinţe on-line etc . În general, Internetul este disponibil cu orice sursă de informaţie de care au nevoie oamenii. Totul în viața aceasta trebuie să aibă anumite limite ca și multe alte lucruri în viață… Vinul în cantități mici poate fi folosit ca leac, abuzul de dulce – duce la obezitate sau diabet zaharat. Astfel, și utilizarea Internetului presupune o cultură: în condiții de autocontrol cu dozare, – ne devine prieten, şi în caz de pierdere a controlului, internetul devine un drog, pentru cei care nu pot lupta cu dependenţa, afectând psihologic, mintal si social, persoanele slabe de caracter… În trecut, noi nu dispuneam de multe lucruri materiale, și comunicam în direct. Azi, avem acces la toate, dar nu ne ajunge comunicare vie… Cea de suflet.

#Svetlana_Vizitiu_Impresii, Finalista #Super_Blog_Romania

(Pentru competiţia SuperBlog)