Sărbătorile de iarnă – e perioada noastră favorită din an. Adorăm să petrecem timpul citind cărți de Revelion. Cărți pentru copii și maturi, cu romane sau povești de Crăciun, cu iubire, săniuș și cu multă zăpadă. Au devenit între timp cărțile noastre preferate. Deși multe intră în categoria de povești pentru copii, eu recomand cu căldură tuturor cititorilor indiferent de vârstă. Ele cuprind tot ceea ce așteptam în ajun de An Nou: dragoste, magie, bunătate, bucurie, zăpadă, reni, spiriduși, elfi, polul Nord. Cărți cu povesti sau legende celebre în lumea întreagă, care-i va duce pe cititori pe tărâmul viselor, așteptându-l pe Moș Crăciun. Să vedem care sunt preferatele voastre!
– „Asta-i seară, seară sfântă” de Vasile Pop – Prin ,,Caiete mureșene”, Fundația Culturală ,,Vasile Netea” oferă cele mai frumoase și mai trainic înrădăcinate cântece ceremoniale ale neamului nostru – Colindele
– „Datini strămoşeşti de Crăciun şi Anul Nou” de Miloşescu, Pantelimon. – Naşterea Domnului vestită prin colindele din ajunul Crăciunului, pline de semnificaţie. Colindele se anunță de la popor la popor, menționând istoricul datinilor de Crăciun şi An Nou. Urături, strigături, alte obiceiuri ale poporului român (Capra, Pluguşorul, Sorcova, semnificaţia Pomului de Crăciun, Steaua etc)
– „În noaptea de ajun” sau „Serile în cătunul de lângă Dicanca”, Nikolai Gogol – Autorul și-a pus primele impresii și amintirile copilăriei în aceste imagini ale vieții de țăran. Într-o serie de scrisori adresate mamei sale, el i-a cerut descrieri ale obiceiurilor din sat, ale hainelor, ale superstițiilor și să-i prezinte povestiri vechi. Aceste informații au fost utilizate de Gogol ca surse primare. O poveste splendidă de dragoste, cu obiceiuri, colinde și aventuri surprinzătoare ale țăranilor în ajun de Nașterea Domnului…
– „Poveste de Crăciun” de Charles Dickens – Una din cele mai celebre cărți de Crăciun, pe care am citi-o deja de două ori. Este reprezentativă pentru listele cu cărți de Crăciun. Domnul Scrooge, vizitat de fantomele Crăciunului va ajunge să aprecieze într-un final viața și sărbătorile de iarnă. O carte înduioșătoare, în stilul caracteristic al lui Charles Dickens.
– „Scrisori de la Moș Crăciun” de J. R. Tolkien – volumul cuprinde o serie de scrisori ce datează pe o perioadă de mai bine de 20 de ani, din 1920 până în 1943. Aceste scrisori, ce îl au ca expeditor pe Moș Crăciun sunt primite an de an de către copii lui Tolkien: John, Michael, Christopher și Priscilla. Aceste scrisori sunt redactate uneori și de secretarul elf Ilbereth sau de către ajutorul de nădejde al lui Moș Crăciun, Ursul Polar și conțin ilustrațiile încântătoare ale autorului, Tolkien. An de an, Moșul îi informează pe copii acestuia despre activitatea sa de Polul Nord. Aflăm astfel despre peripețiile prin care el trece alături de Ursul Polar care pare a fi un magnet pentru pozne, dar și stadiul în care se află cu pregătirile pentru Ajunul Crăciunului.
În cartea Scrisori de la Moș Crăciun, Tolkien face referire și la cel de-al doilea război mondial, prezentând cruzimea acestuia și schimbările care au avut loc în viețile oamenilor. Ca o paralelă, Moș Crăciun le povestește copiilor despre războaiele pe care le duce el cu goblinii și de ajutorul primit se la gnomii. Cu timpul, ca și ajutoare, lui Moș Crăciun i se alătură cei doi pui de urs, nepotii Ursului Polar dar și oameni de zăpadă, elfi de zăpadă și urși de cavernă.
– „Omul de zăpadă” de Raymond Briggs – Scrisă în anul 1978, cartea a devenit o poveste clasică pentru copii și nu numai. James construiește un om de zăpadă, iar în toiul nopții se trezește și descoperă că acesta a prins viață. Între ei se leagă o prietenie strânsă și magică, iar omul de zăpadă îl invită să descopere lumea în zbor.
– „În ajunul Crăciunului” de Anton CEHOV. – O piesă luminoasă despre visul unor copil de a pleca în America.
– „O săptămână în decembrie” de Sebastian FAULKS. – Autorul abordează cu umor temele contemporane, precum ar fi actuala criză economică, manifestările fundamentalismului religios, prăpastia dintre generații, efectele erei electronice, dar și relațiile interumane, printre care se evidențiază câteva povești de dragoste. Acțiunea are loc la Londra, cu o săptămână înainte de Crăciun, în 2007. Sunt șapte zile în care șapte vieți se intersectează în atmosfera societății londoneze contemporane: un manager de fonduri speculative aflat în căutarea celei mai răsunătoare tranzacții a vieții sale, un jucător de fotbal profesionist recent sosit din Polonia, un tânăr avocat cu prea puține cazuri și prea mult timp pentru speculații teoretice, un student absorbit de teoriile islamiste, un autor de recenzii literare, un elev dependent de canabis și de reality-show-uri și un conductor de metrou – o tânăra al cărei traseu unește toate aceste vieți și multe altele într-un circuit zilnic.
– „24 de Povești în așteptarea Crăciunului” – o carte magică de Crăciun pentru copii în care sunt adunate marile basme din folclorul internațional, dar si celebrele povești ale lui Hans Christian Andersen, Charles Dickens sau ale Fraților Grimm, însoțite de e ilustrații vii și strălucitoare. Vă veți întâlni cu personaje de neuitat, cum ar fi bătrânul Scrooge, Spărgătorul de Nuci, Fetița cu chibrituri, Cântărețul din Hamelin, Kastanka, cei trei Magi ori Sfântul Nicolae.
– „Marea carte a Crăciunului” – o enciclopedie a Crăciunului. Pe lângă povești, colinde, jocuri și activități, cartea cuprinde și rețete de Crăciun, scrisori pentru Moș Crăciun, cât si numeroase informații despre Moș Crăciun, spiriduși, reni, sanii, etc ce vor satisface curiozitatea copiiilor.
– „Crăciunul în cele mai frumoase povestiri” – Un dar de care să te bucuri în tihnă, în așteptarea sărbătorii cu dulciuri și fulgi de zăpadă. S-au adunat aici comori de altădată pentru copii, părinți și bunici. Din ținuturi de vis sau din orașe adevărate, din păduri îndepărtate sau din case primitoare vin întâmplări și personaje ce povestesc Crăciunul cu un farmec cuceritor. Așa că oprește timpul în loc și citește cartea unei sărbători pentru a cărei magie depun mărturie, printre alții, Charles Dickens, Mark Twain, Oscar Wilde sau Arthur Conan Doyle.
– „Scrisoare de la Moș Crăciun” de Mark Twain – Mark Twain i-a scris în anul 1875 fiicei sale, Suzie o scrisoare semnată de Moș Crăciun de care avem și noi ocazia să ne bucurăm în zilele noastre.
– „Darul magilor” de O. Henry – În Ajunul Crăciunul, Della dorește să îi cumpere un cadou de Crăciun soțului ei, James. Neavând o situație financiară foarte bună decide să își vândă părul pentru a-i lua cadoul mult dorit. Însă în ziua de Crăciun ambii vor avea parte de o surpriză. O carte despre iubire și sacrificiu, o analogie la povestea magilor din Biblie.
– „Amintiri din copilărie” de Ion Creangă – în partea a doua a cărții, unde găsim niște pasaje de te ung pe suflet. Partea preferată e fragmentul cu mersul la urat.
– „Baba Iarna intră-n sat” de Otilia Cazimir – Acest volum cuprinde multe poezii, nu toate fiind de iarnă. Dar Baba Iarna intră-n sat, alături de Iarna pe uliță sunt poeziile copilăriei mele. Îmi trezesc emoții și amintiri atât de dragi.
– „Ninsoarea din vis” de Eric Carle – În seara de Ajun, obosit după o zi de muncă, un fermier stă la gura șemineului și se gândește cum poate exista Crăciun fără zăpadă. Dar adorme și visează că ninge, iar împreună cu animale sale, numite Unu, Doi, Trei, Patru și Cinci este acoperit de o pătură albă. Se trezește și descoperă că a nins cu adevărat. În același timp își amintește că mai are încă treburi de făcut. Își pune paltonul roșu și trece la treabă.
– „Darul de Crăciun” de Daria Radu – Cartea fascinează prin frageziunea și delicatețea liniei melodice, prin autenticitatea și eleganța stilului ei în ansamblu. Puritatea sufletului se așterne cu dăruire pe portativul eternității care înflorește inimioarele celor mai dragi și atât nevinovați – copiilor noștri.
– „Păzea, se-ntoarce Moș Crăciun!” de Pascal Bruckner. – O carte despre sentimentele și emoțiile lui Moș Crăciun și cum vede el lucrurile care se întâmplă în ajunul sărbătorilor. Disperat de atitudinea copiilor față de el, dar și a întregii lumi ce nu-l mai cosideră existent, acesta încearcă să demisioneze…
– Folclor moldovenesc / alc. şi îngrij.: M. G. Sabina, I. D. Ciobanu. – Ch., 1956. – 518 p. – Unul din compartimentele cărţii este destinat Urăturilor şi colindelor, culese din folclorul moldovenesc. Include o urare cu cinci variante, Pluguşorul, Voinicul Ştefan şi leul, Săracul şi bogatul, Colindă şi Doi fii la părinţi. La finalul fiecărei urături sau colinde este indicată localitatea de unde a fost culeasă. Folclorul include cultura fiecărui popor în parte, prin creaţia orală care s-a transmis din generaţie în generaţie, cu spiritul viu al naţiunii, reușind ca fiecare popor să fie distins în felul său. Astfel, folclorul, cu poveşti, balade, proverbe, zicători, cîntece, poezii reflectă trăsăturile naţionale ale poporului moldovenesc.
– „Sărbători şi obiceiuri: răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român : în 4 volume – /Volumul I : Oltenia. – Obiceiurile sărbătorilor de iarnă din Oltenia. /Volumul II : Banat, Crişana, Maramureş. – Sărbători şi obiceiuri cu dată fixă sunt incluse diverse sărbători inclusiv cele de iarnă: Crăciunul şi Anul Nou. Obiceiurile sărbătorilor de iarnă din regiunile menţionate. /Volumul III : Transilvania. – Obiceiurile sărbătorilor de iarnă din Transilvania. / Volumul IV : Moldova. – Obiceiurile sărbătorilor de iarnă din Moldova.
– „Folcloristica” de B. P. Hasdeu în 2 vol. – Un capitol dstinat colindelor de iarnă, vorbindu-se despre originea şi clasificarea lor (colinde proprpiu-zise, colinde religioase, colindele de la Moş-Ajun, Colindele Sorcovei, Pluguşorul). „… Nu poate fi un mijloc mai interesant şi mai sigur de a cunoaşte forţele morale şi intelectuale ale unei naţiuni, decît numai prin literatura sa populară; şi nu este nici un alt mijloc mai nimerit şi mai frumos de a da unei literaturi culte un caracter original şi distinctiv, decît numai nutrind-o din literatura populară” afirmă B. P. Hasdeu.
În magia sărbătorilor de iarnă! – Cele mai frumoase cărți, povești și poezii cu ocazia sărbătorilor de iarnă, le puteți găsi aici la Biblioteca Centrală a B. M. ,,B. P. Hasdeu”!
La mulți ani tuturor și binecuvântarea Domnului să aveți!!
Prezentare Svetlana Vizitiu, Impresii din viata si carti
Vino la Biblioteca Ta și cere orice carte dorești! Provocarea verii e în toi, și răcoarea Sălii cu coloane (BM B.P. Hasdeu) e foarte ademenitoare! Dacă nu e carte, avem și puzzle să vă pună la întrecere cu picii – mici… Dacă serios, atunci recitiți ce vă propun aici: mai nou, mai vechi, ceva trist, ceva îmbucurător, dar – de suflet… Puneți mâna pe carte, și veți realiza brusc că ceva se-ntâmplă! Da, da,- deveniți mai Înțelept! Iată și recomandarea noastră de carte!-
Anna_FRANK, autoarea unui celebru jurnal, “#Jurnalul_Annei_Frank”, în care a descris istoria familiei sale în timpul #ocupaţiei_hitleriste în Olanda (n.12 iunie 1929 – m.12.03.1945). Copiii de azi trebuie să afle cât mai multe despre trecut, strămoşi şi întâmplări eroice. Şi dacă manualele şcolare prezintă destul de sec şi poate plictisitor seria evenimentelor istorice, fără să ofere detalii despre trăirile şi emoţiile oamenilor care au trecut prin întâmplări dramatice, prin atrocităţile războaielor, vin mereu în ajutor cărţile pentru copii, cu texte pe înţelesul lor şi cu ilustraţii grăitoare. Cartea ”Jurnalul Annei Frank” reieşită din colaborarea scriitoarei Josephine Poole şi ilustrată de Angela Barrett se concentrează asupra lui Anne şi prezintă celor mici viaţa ei, o fată normală, asemenea lor, care s-a născut însă într-o perioadă dificilă şi extraordinară din istoria nu foarte îndepărtată. O prezentare despre ascensiunea rapidă a lui Hitler, evenimentele din Europa din timpul războiului, campania urii pornită de nazişti împotriva everilor. Poole introduce în poveste detalii despre viaţa lui Anne, prinsă în vârtejul acestor frământări, precum mutarea în Olanda, dragostea sa pentru Peter, trădarea şi capturarea din anexa secretă în care se ascundea, condiţiile grele de detenţie…. O astfel de carte, care poate face cunoscute copiilor primele informaţii despre prigonirea evreilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, aşa cum a fost văzută şi trăită de martori, este Anne Frank, scrisă de Josephine Poole şi ilustrată de Angela Barrett. Bineînţeles că celebrul de acum Jurnalul lui Anne Frank stă la baza acestei cărţi care se doreşte a fi o biografie ilustrată a scurtei vieţi a lui Anne şi se adresează copiilor care nu i-au citit încă jurnalul, tocmai pentru a le trezi curiozitatea de a o face. Annelies Marie „Anne” Frank a fost o tânără evreică germană, cunoscută mai ales pentru Jurnalul său publicat postum, care descrie cei doi ani petrecuți de ea și familia ei în ascunzătoare în Amsterdam. Jurnalul Annei este probabil cea mai citită piesă din literatură pe tema Holocaustului din lume. S-a născut la 12 iunie 1929 la Frankfurt, în Germania. #Familia ei a fugit la Amsterdam pentru a scăpa de #persecuția_nazistă. În anii 1930, tatăl ei a construit o afacere de succes. Familia Frank a rămas în apartamentul său de dinainte de război până când fiica lor mai mare, Margot, a primit o chemare oficială pentru a se prezenta într-un lagăr de muncă nazist în 1942. Punând în acțiune un plan care fusese destinat unui moment ulterior din timpul războiului, familia s-a ascuns în anexa secretă a clădirii companiei lui Otto Frank, tatăl Annei. Au fost însoțiți în ascunzătoare de partenerul de afaceri al lui Otto, Hermann van Pels, precum și de soția acestuia, Auguste și de fiul lor, Peter. În ceastă perioadă, Anne a scris despre experiențele ei în ascunzătoare, ca o adolescentă curioasă în floarea vârstei. În primăvara anului 1944, după ce a auzit un reportaj radio de război care cerea relatări directe despre ocupație, Anne a început să editeze și să rescrie secțiuni și, de asemenea, și-a schimbat stilul și tema. Pe lângă descrierea vieții de zi cu zi în ascunzătoarea lor, Anne a reflectat asupra identității sale naționale și religioase și a unor teme mai mature, inclusiv relația dificilă cu mama sa, povestea ei cu Peter van Pels și schimbările fizice din timpul adolescenței. La 4 august 1944, când Anne avea 15 ani, la ascunzătoarea familiei Frank a avut loc o descindere ca urmare a unui pont anonim, iar familia a fost arestată și închisă în lagărul de tranzit de la Westerbork. În luna următoare, au fost deportați la #Auschwitz. În octombrie 1944, Anne și Margot au fost trimise la Bergen-Belsen, unde amândouă au murit de tifos în martie 1945, cu doar câteva săptămâni înainte de eliberarea lagărului. Otto Frank a fost singurul membru al familiei care a supraviețuit Holocaustului. După război, Miep Gies, una dintre creștinele olandeze care au ajutat la ascunderea familie Frank, i-a dat lui Otto jurnalele lui Anne, pe care le păstrase. Otto Frank le-a editat într-o carte numită Jurnalul unei tinere fete, publicată pentru prima dată în Țările de Jos în 1947 și ulterior tradusă în peste 50 de limbi. Casa în care s-au ascuns în Amsterdam, de pe strada Prinsengracht nr. 263, a devenit muzeu și este vizitată de mii de persoane în fiecare an.
– Dorul_prin_stele de Silvia_Postoronca. Vă prezentăm o poetă ce preferă simplistul termen de autor, cu imagini reale din viața de toate zilele. Volum de debut, un început literar prodig, plin de promisiuni. O reîntoarcere, la și prin cuvânt, sensibilă, frumoasă, dă naștere prin vers ales acestui prim pas pe meleag de poezie, propunându-i cititorului o călătorie delicată în mirificul univers sufletesc al tinerei autoare Silvia POSTORONCA. Elegiacă sau optimistă, timidă sau convingătoare, simplă sau complexă, poezia se simte la ea acasă! Expresii ce luminează, mângâie, încălzesc, poeta e parte din noi, dăruindu-se pe sine și învăluindu-ne într-o aură metaforică surprinzătoare; ne dezvăluie o lume interioară subtilă, complexă, ce se descoperă pe ea însăși, cu mirare și dor, ca o rază literară, gingașă și caldă. În căutare de echilibru şi întregind sentimente unice din vecinătatea cu frumosul, versurile sale ne poartă prin vise și speranțe, ne răscolesc cu duioşie amintiri din viață. Aşteptăm şi următoarele cărţi ale poetei, mai ales că aşa cum mărturiseşte:„Dar după ploaie vine soare / Și-aștept căldura iar să vină, / Să crească puiul cel de floare, / Ce-a stat cuminte în grădină.” (din „Ecoul inimii”) sau:„Cât părinții ne sunt vii / Și portița e frumoasă, / Încă mai suntem copii, Încă mai venim Acasă” (din „Cât părinții sunt în viață”) (prezentare #Svetlana_Vizitiu_Impresii)
„Rareori se intampla sa nu aiba dreptate cel ce scoate la iveala pacatosenia din fapta buna, dar Dumnezeu priveste cu indurare fapta buna, chiar daca isi are radacina in porniri trupesti.“ (Thomas MANN) 6 iunie 1875 – S-a născut scriitorul german
– Thomas_MANN, laureat al Premiului #Nobel pentru #Literatură pe anul 1929 (“Casa Buddenbrook”, “Muntele vrăjit”, “Moarte la Veneţia”, “Iosif şi fraţii săi”, “Doctor Faustus”) (n.12.08.1955). Paul Thomas Mann a fost romancier german, eseist, unul dintre marii scriitori ai secolului XX, laureat al Premiului Nobel pentru Literatura pe anul 1929 (pentru romanul Casa Buddenbrook). Si-a facut studiile la München, unde a trait si a scris de altfel o lunga perioada, intre 1891 si 1933. Lucreaza la o societate de asigurari si colaboreaza la periodicul satiric „Simplicissimus”. Intre anii 1895 – 1897 calatoreste impreuna cu fratele mai mare Heinrich, in Italia iar in 1905 se casatoreste cu Katia Pringsheim, fiica unui profesor universitar cu care va avea sase copii (patru vor deveni, la randu-le, scriitori). Debuteaza in 1898 cu volumul de nuvele Micul domn Friedmann pentru ca, in 1901, publicand romanul Buddenbroocks sa obtina un imens succes public si in critica. In 1919 este ales „Doctor Honoris Causa” al Universitatii din Bonn iar in 1926 devine membru al Academiei prusace de literatura. Dupa instaurarea hitlerismului, in primavara lui 1933, nazistii aflati la putere declanseaza o campanie violenta impotriva lui, i se retrag titlurile si i se confisca bunurile. Intre anii 1934 si 1938 locuieste in Elvetia, la Küsnacht unde publica revista „Masura si valoare” in care militeaza „pentru cultura germana libera”. In 1938 emigreaza cu toata familia in SUA, primind in 1944 cetatenia americana. Revine in Germania in 1949 pentru o conferinta despre Goethe la Frankfurt am Main si la Weimar, dar se stabileste, in 1952, in Elvetia, langa Zürich. A murit la 12 august 1955 in urma unei arterioscleroze. A scris opt #romane, peste treizeci de povestiri, o drama epica, numeroase eseuri; un amplu jurnal si o rasfirata corespondenta ii intregesc opera. Faima i-au statornicit-o cele patru romane mult cunoscute, Casa Buddenbrook, Muntele vrajit, tetralogia Iosif si fratii sai, Doctor Faustus – impreuna cu patru romane mai putin cunoscute, Alteta regala, Lotte la Weimar, Alesul, Marturisirile escrocului Felix Krull. Dintre povestiri, celebre cu deosebire sunt Tonio Kröger, Moarte la Venetia, Mario si vrajitorul, Capetele schimbate si Legea. Majoritatea eseurilor a consacrat-o unor #scriitori, cu precadere germani, dar si rusi, precum si catorva filosofi, psihologi si compozitori germani.
– Pe 5 iunie 1871 s-a nascut Nicolae_IORGA, istoric, critic literar, dramaturg, memorialist, scriitor şi politician român – 27 noiembrie, 1940 – A fost asasinat, la marginea comunei Strjnic, („#Oameni_cari_au_fost„, „#O_viaţă_de_om„, „#Istoria_literaturii_române în veacul al XIX-lea”) (n.17.01.1871).Un mare #istoric și om #politic român; #enciclopedist, #critic_literar, #documentalist, #dramaturg, #poet, #memorialist, #ministru, #parlamentar, prim-ministru, profesor universitar și #academician român. Membru al Academiilor română, franceză, iugoslavă și poloneză, multe universități din lume i-au acordat diploma de doctor honoris causa.A studiat la Liceul Național din Iași în 1888; Universitatea din Iași cu diploma “magna cum laude”; studii universitare la Paris, Berlin și Leipzig, obținând doctoratul (1893) la numai 23 de ani și devine membru corespondent al Academiei Române.În 1894, obține prin concurs catedra de istorie la Universitatea din București. Din 1911 este membru activ al Academiei Române. Începând din 1908 ține cursuri de vară Vălenii de Munte, județul Prahova. Rector al Universității din București (1929-1932). Autor a circa 1.250 de volume și 25.000 de articole. Opera sa istorică cuprinde diverse domenii: monografii de orașe, de domnii de familii, istoria bisericii, a armatei, comerțului, literaturii, tipăriturilor, a călătoriilor în străinătate etc. Câteva din publicațiile mai importante: Studii și documente cu privire la istoria românilor, în 25 de volume (1901-1913, Istoria imperiului otoman în 5 volume. În 1903 a preluat conducerea revistei Sămănătorul. La Vălenii de Munte (1908), pune bazele unei originale “fundații” culturale: tipografie, editură, Universitate populară (din 1912). Nicolae Iorga a fost fondator (1920) şi director al Şcolii Române din Paris. A editat şi condus numeroase ziare şi reviste (“Neamul românesc “, Revista istorică”, “Revue Historique du Sud-Est Européen” etc.)Activitatea politică: cofondator al Partidului Naționalist-Democrat, în anii 1931-1932; Prim-ministru și Ministru al Educației Naționale. Membru al parlamentului în mai multe legislaturi.Este şi cel mai mare poligraf al românilor: a scris 1 003 volume, 12 755 de articole, 4963 de recenzii în cei 69 de ani de viaţă.Câteva dintre publicaţiile mai importante: ”Studii şi documente cu privire la istoria românilor” – 25 de volume, ”Istoria Imperiului Otoman” – cinci volume, apărută în germană, ”Istoria românilor” – 10 volume.Ca literat, Iorga a scris poezii şi drame cu conţinut istoric : ”Învierea lui Ștefan cel Mare”, ”Tudor Vladimirescu”, ”Sfântul Francisc din Asisi”, volume memorialistice ”Oameni care au fost”, ”O viaţă de om, aşa cum a fost”.Ca istoric literar a publicat ”Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea”, ”Istoria literaturii religioase”, ”Istoria literaturii româneşti contemporane”.
– Mircea_Cărtărescu, scriitor, reprezentant al „generaţiei ’80”, teoretician al postmodernismului românesc – s-a născut la 1 iunie 1956, în București. Absolvent al liceului „Dimitrie Cantemir” din București, urmează cursurile Facultății de Limbă si Literatură Română. În 1980 prezintă teza de licență despre imaginarul poetic eminescian din poezia postumă, care s-a transformat în volumul „Visul chimeric”. În anul 1999 obține doctoratul în literatură română cu o teză despre Postmodernismul românesc coordonată de profesorul Paul Cornea, publicată în același an la editura Humanitas. Este căsătorit cu poeta Ioana Nicolaie. Este considerat de critica literară drept cel mai important dintre poeții generației optzeciste. Este profesor universitar doctor la Catedra de literatură română a Facultății de Litere a Universității din București. A debutat cu poezie la Cenaclul de Luni, coordonat de profesorul Nicolae Manolescu, și în volum în antologia Aer cu diamante, dar a citit și proză la Cenaclul de proză „Junimea” condus de Ovid S. Crohmălniceanu. De altfel va publica o proza în antologia Desant’83. A debutat în volumul individual Faruri, vitrine, fotografii la editura Cartea Românească în anul 1980. A continuat să scrie versuri, a publicat mai multe volume, intre care se remarcă Poeme de amor sau Totul. Un proiect unic în felul său este Levantul, o epopee eroicomică dar și un periplu prin istoria literaturii române. Procedeul a fost utilizat și de scriitorul irlandez James Joyce în capitolul intitulat Boii soarelui din romanul Ulise. Scriitorul reciclează toate stilurile poetice, de la Dosoftei la Nichita Stănescu, performanță unică, de nimeni atinsă și apoi de nimeni repetată. E un teoretician important al postmodernismului românesc, și un autor contemporan de succes, apreciat atât în țară cât și în străinătate. Este un prozator și romancier care practică speciile literaturii fantastice, sau fantasy în volumul Visul (reluat într-o formă ușor diferită sub titlul Nostalgia). Ultimul proiect editorial, trilogia romanescă Orbitor, are forma unui fluture, și conține trei volume, Aripa stângă, Corpul și Aripa dreaptă, ultimul fiind editat în luna iulie 2007. Operele sale au fost traduse în limbile engleză, italiană, franceză, spaniolă, poloneză, suedeză, bulgară, maghiară, etc. Este scriitorul român contemporan cu cota externă cea mai ridicată în acest moment, mulți critici literari cred că ar putea fi primul laureat român al premiului Nobel pentru literatură. Între 1980 și 1989 a fost profesor de limba română, apoi funcționar la Uniunea Scriitorilor și redactor la revista Caiete Critice. Din anul 1991 este lector la catedra de Istoria literaturii române a Facultății de Litere din București. Din anul 2004 este conferențiar la aceeași catedră, iar din 2007 devine profesor. #Cărți_publicate Versuri – Faruri, vitrine, fotografii…, Cartea Românească, București, 1980 – Premiul Uniunii Scriitorilor pe 1980 Poeme de amor, Cartea Românească, București, 1983 Totul, Cartea Românească, București, 1985 Levantul, Cartea Românească, București, 1990 – Premiul Uniunii Scriitorilor pe 1990 Dragostea. Poeme (1984-1987), Editura Humanitas, București, 1994 50 de sonete de Mircea Cartarescu cu cincizeci de desene de Tudor Jebeleanu, Editura Brumar, Timișoara, 2003 Proză – Visul, Cartea Românească, București, 1989 – Premiul Academiei române pe 1989 Nostalgia, ediție integrală a cărții Visul, Editura Humanitas, București, 1993 Travesti, Editura Humanitas, București, 1994, Premiul Uniunii Scriitorilor și Premiul ASPRO pe 1994 Enciclopedia zmeilor, Editura Humanitas, București, 2005 Gemenii, Editura Humanitas, București, 2006 (nuvelă din Nostalgia) REM, Editura Humanitas, București, 2006 (nuvelă din Nostalgia) Mendebilul, Editura Humanitas, București, 2006 (nuvelă din Nostalgia) Orbitor. Aripa stângă, Editura Humanitas, București, 1996 Orbitor. Corpul, Editura Humanitas, București, 2002 Orbitor. Aripa dreaptă, Editura Humanitas, București, 2007 ”Înainte să merg la facultate, după armată, eu eram destul de bine pus la punct cu poezia modernă, cu clasicii modernității, mai puțin eram curios de poezie română contemporană. Nu îi știam pe poeții anilor ’70, care pe atunci erau foarte la modă. Am început să scriu în stilul culturalist, cu citate, cu aluzii literare, culturale, și așa am ținut-o doi ani de zile, până când, frecventând cenaclurile literare din acea vreme, i-am cunoscut pe colegii mei din facultate care deja scriau un alt fel de poezie. Încercau să schimbe fața poeziei românești cu o poezie mai directă, mai rapidă, mai adaptată la realitate, mai exuberantă, mai umoristică, mai satirică, mai ironică, față de poeziile mele foarte încrâncenate, dornice de a spune totul dintr-o dată. Ăsta a fost păcatul poeziei mele dintotdeauna, am vrut să spun mult prea multe, am vrut să fac poezie mare, fără să-mi dau seama că balenele eșuate pe țărm se frâng tocmai pentru că sunt atât de mari. Colegii mei care scriau în anii ’80, cei numiți optzeciști sau ai generației în blugi, ei nu agreau ce scriam eu și eram într-un conflict puternic, la început. Am început să-i citesc și să-mi placă ce scriau ei, a fost un paradox, eu îi citeam să găsesc argumente împotriva lor. A fost un mic război în ’75-’76, eu eram mai mic ca ei, de-un leat cu Vișniec și Magda Cârneci, pe când Coșovei, Iaru, Stratan, Mușina erau mai mari. Cu un an, doi, dar în facultate conta, când ești în primul an, cei din anul trei par deja veterani, iar cei cu cinci ani mai mare sunt deja expirați. Dintr-un adversar al acestor poeți, le-am devenit prieten, a fost generozitatea lor de a mă adopta între ei, au șters cu buretele polemicile inițiale. Curând și eu am început să scriu în acest stil, era vorba de un stil deoarece la început poeții optzeciști scriau așa de asemănător încât nu puteai să-ți dai seama al cui e fiecare poem. Apoi și-a găsit fiecare nișa lui, zona sa unde puteau să-și arate personalitatea. Am devenit repede cel mai bun prieten al lui Traian Coșovei, aș spune că până la Revoluție am fost cei mai buni prieteni, nedezlipiți, ne vedeam în fiecare zi. Sunt emoționat când vorbesc despre asta pentru că mi-a fost cel mai bun prieten de atunci și până astăzi nu am mai avut o relație atât de apropiată cu cineva. Nu era un prieten comod, ne certam aproape săptămânal, era un om foarte simpatic și drăguț, dar de multe ori foarte coleric și nu era ușor de suportat. Nici eu nu eram cel mai cald prieten, dar țineam mult unul la celălalt. Am ținut și la Florin Iaru, care până astăzi este un coleg și prieten optzecist pe care-l respect foarte mult, am ținut și la Nino Stratan, la Romulus Bucur, la Mariana Marin cu care am fost coleg de facultate.” (M.Cartarescu)
– Ce înseamnă să fii evreu? De ce există? Ce este răsplătit sau justificat de această provocare neînarmată, fără a aduce decât o durere?” (Pasternak Boris Leonidovici)
30 Mai 1960 – A murit poetul şi prozatorul rus Boris LeonidoviciPasternak, un simbol al victimelor cenzurii sovietice. Capodopera sa, „Doctor Jivago” – 1957, nu a fost admisă spre publicare în URSS decît după moartea sa. Laureat al Premiului #Nobel pentru Literatură în anul 1958, Pasternak a fost nevoit să refuze premiul (n.10.02.1890).#Date_biograficeViitorul poet sa născut la Moscova într-o familie evreiască intelectuală. părinții, tatăl Pasternak – artist, academician al Sankt-Petersburg Academia de Arte Leonid Osipovich (Isaac I.) Pasternak și mama lui – un pianist Rosalia Isidorovna Pasternak (Nee Kaufman, 1868-1939), sa mutat la Moscova de la Odessa în 1889, cu un an înainte de nașterea sa.Familia Pasternak a menținut o prietenie cu artiști celebri (I. Levitan, Mihail Nesterov, Polenov, Ivanov, Nikolai Ge), în casă erau muzicieni și scriitori, printre care Tolstoi.În 1900, Rainer Rilke sa întâlnit cu familia lui Pasternak în timpul celei de-a doua vizite la Moscova. La vârsta de 13 ani, sub influența compozitorului A. N. Scriabin, Pasternak a fost dus de muzică, pe care a studiat timp de șase ani (s-au păstrat două sonate pentru pian).Sunt oameni cu talent. Dar acum cercurile și asociațiile sunt foarte diferite. Toate turma este un refugiu al neglijenței, fie că este încă credincioșie față de Solovyov, Kant sau Marx. Adevărul este căutat doar de singuri și pauze cu toți cei care nu-i plac deloc.În 1900, Pasternak nu a fost admis în a cincea gimnaziu (acum școala din Moscova nr. 91) din cauza ratei procentuale, dar la sugestia directorului pentru anul viitor, 1901, a intrat imediat în a doua clasă. Din 1906 până în 1908, în cea de-a cincea gimnaziu pentru două clase mai tinere decât Pasternak, Vladimir Mayakovsky a studiat în aceeași clasă ca și fratele lui Pasternak Shura.Ei încearcă să facă bine, dar vă lovesc cuțitul în coaste.Pasternak a absolvit gimnaziul cu o medalie de aur și toate scorurile cele mai mari, cu excepția legii lui Dumnezeu, din care a fost eliberat. După o serie de ezitare, a refuzat cariera unui muzician și compozitor profesionist. În 1908 a intrat în departamentul juridic al Facultății de Istorie și Filologie din cadrul Universității din Moscova (mai târziu a fost transferat la filosofie).În vara anului 1912 a studiat filozofia la Universitatea din Marburg, Germania, de la șefa școlii neo-kantiene din Marburg, prof. Hermann Cohen. În același timp, el a făcut o ofertă ideii lui Vysotsky (fiica unui mare comerciant de ceai D. V. Vysotsky), dar a fost refuzată, așa cum este descris în poezia „Marburg”.În 1912, împreună cu părinții și surorile sale, a vizitat Veneția, reflectată în poemele sale din acea vreme. A văzut în Germania cu vărul său Olga Freidenberg (fiica unui scriitor și inventator al lui Moses Filippovich Freidenberg). Ea a fost asociată cu mulți ani de prietenie și corespondență.Dar faptul de fapt este că un om a crescut de-a lungul secolelor de secole și nu ia dus nu un băț, ci o muzică: irezistibilitatea adevărului neînarmat, atractivitatea exemplului ei.După o excursie la Marburg, Pasternak a refuzat, de asemenea, să se concentreze asupra studiilor filosofice în viitor. În același timp, el începe să intre în cercurile oamenilor literari din Moscova.A participat la reuniuni „Musaget“ simbolist cerc editura, și apoi în cercul literar și artistic Julian Anisimova și Vera Stanevich din care a crescut de scurtă durată grup postsimvolistskaya „Lyrics“.Începând cu 1914, Pasternak a aparținut comunității de futuriștii „Centrifuga“ (care include, de asemenea, alți foști membri ai „Lirică“ – Nikolay Aseev Serghei Bobrov).Conștiința este otravă, un mijloc de auto-otrăvire pentru subiectul care o aplică pe sine.În același an, el a devenit foarte familiarizat cu un alt futurist – Vladimir Mayakovsky, a cărui personalitate și creativitate au avut o influență clară asupra lui. Mai târziu, în anii 1920, Pasternak a menținut contacte cu grupul Mayakovsky „LEF”, dar, în general, după revoluție, a deținut o poziție independentă, fără a intra în asociații.În 1928 poeme jumătate „gemene în nori“ și trei poeme din colecția de „versuri“ au fost combinate ciclu Pasternak în „timp inițială la“ puternic și reciclată (unele practic complet rescris); Celelalte experimente timpurii în timpul vieții lui Pasternak nu au fost reproduse. Cu toate acestea, după „Gemeni în nori”, Pasternak a început să se realizeze ca scriitor profesionist.Blocul este un fenomen de Crăciun în toate zonele vieții rusești.În 1916 a fost publicată colecția „Over the Barriers”. Iarna și primăvara anului 1916 Pasternak a petrecut în Urali, în apropiere de orașul Alexander provincia Perm, în satul Vsevolodo-Vilva, a acceptat invitația de a lucra în managerul de birou plante chimice Vsevolodo-Vilvenskimi Boris Zbarsky asistent pentru corespondența de afaceri, comerciale și situațiile financiare.Se crede că prototipul orașului Yuryatin din „Doctor Zhivago” este orașul Perm. În același an, poetul a vizitat Berezniki Soda Plant pe râul Kama.Omul se naste sa traiasca, sa nu se pregateasca pentru viata.Părinții Pasternak și surorile sale din 1921 părăsesc Rusia sovietică pe petiția personală a lui A. V. Lunacharsky și se stabilesc în Berlin. Corespondența activă a lui Pasternak cu ei și cu cercurile emigratorii ruse în general, în special cu Marina Tsvetaeva, și prin aceasta cu R.-M. Rilke.În cei 20 de ani a creat, de asemenea, o colecție de „Teme și Variațiuni“ (1923), un roman în versuri „Spektorsky“ (1925), ciclul „boala ridicat“, poemul „nouă sute cinci ani“ și „locotenentul Schmidt“. În 1928, Pasternak sa întors la proză. Prin 1930, anul al nouălea se termină note autobiografice „Safe conduită“, care expune opiniile sale de bază privind arta și creativitatea.Pasternak și Chukovsky la primul congres al Uniunii Scriitorilor din 1934Obiectul adorării noastre, cu cât ne pare mai mult un sacrificiu, cu atât îl iubim mai mult.La sfârșitul anilor 1920 și începutul anilor 1930, a existat o scurtă perioadă de recunoaștere oficială sovietică a activității lui Pasternak.A participat activ la activitățile Uniunii Scriitorilor din URSS și în 1934 a ținut un discurs la primul său congres, la care NI Buharin a cerut lui Pasternak să fie numit oficial cel mai bun poet al Uniunii Sovietice. Ediția sa mare de un volum din 1933 până în 1936 este reprodusă anual.Zinaida Nikolayevna familiarizat cu Neuhaus (Nee Eremeeva, 1897-1966), în timp ce soția sa pianista Neuhaus, împreună cu ea în 1931, Pasternak ia o excursie în Georgia, unde sa întâlnit cu poeții T. Tabidze și P. Iashvili. Intreruperea prima sa căsătorie, în 1932 se căsătorește cu Pasternak ZN Neuhaus.Așa este viața în jur. Ce-o înnebunește, tunete și fulgere? Nu, priviri oblice și o șoaptă a unei rezervări. În ea, toată ambiguitatea și trucul murdar. Un fir unic, ca o păianjen, a tras-o și nu există nici un scop, încearcă să iasă din plasă – doar să devii mai confuz. Iar peste cei puternici îi domină vile și slabi.În 1935, Pasternak a participat la Congresul Internațional al Scriitorilor pentru Pace, care are loc la Paris, unde se confruntă cu o criză nervoasă (ultima excursie în străinătate). După părerea mea, filozofia ar trebui să fie o condiție redusă pentru artă și viață. Făcând-o singură este la fel de ciudat ca un hrean.Pasternak Boris LeonidoviciAceasta duce la prima perioadă lungă de înstrăinare a lui Pasternak din literatura oficială. Odată cu slăbirea interesului față de puterea sovietică, poemele lui Pasternak preiau o tentă mai personală și mai tragică.În 1935, Pasternak a interceptat soțul și fiul lui Anna Akhmatova, eliberat din închisoare după scrisori către Stalin Pasternak și Akhmatova. În 1937 a arătat un mare curaj civic – a refuzat să semneze o scrisoare de aprobare a executării lui Tukhachevski și a altor persoane, vizitând demonstrativ casa lui Pilnyak, reprimată.În 1936 sa stabilit la dacha din Peredelkino, unde va trăi cu întreruperi până la sfârșitul vieții sale. Până la sfârșitul anilor 1930, sa întors la proză și traduceri, care în anii 1940 a devenit principala sursă a câștigurilor sale. În această perioadă, Pasternak a creat traduceri clasice ale multora dintre tragediile lui Shakespeare, Faustul lui Goethe și „Mary Stuart” de F. Schiller.Prezența artei pe paginile „Crimei și pedepselor” șocă mai mult decât crima lui Raskolnikov.1942-1943 a petrecut în evacuare în Chistopol. Mulți oameni au ajutat bani, inclusiv pe fiica lui Marina Tsvetaeva, Ariadne Efron.În 1946, Pasternak sa familiarizat cu OV Ivinskaya și a devenit „musea” poetului. El ia dedicat multe poezii. Până la moartea lui Pasternak, au fost strâns legate.În 1952, Pasternak a suferit un prim atac de cord.Aripile vă sunt date să fugiți pe aripi pentru nori și eu, femeia, să vă agățați de pământ și aripi pentru a acoperi puicuța de pericol.Romanul „Doctor Zhivago” a fost creat timp de zece ani, între 1945 și 1955. Fiind, în opinia scriitorului însuși, punctul culminant al lucrării sale de prozator, romanul este o pânză largă de viață a inteligenței ruse pe fundalul perioadei dramatice de la începutul secolului până la războiul civil.Romanul este pătruns de o poetică înaltă, însoțită de poeme ale personajului principal – Yuri Andreevich Zhivago. La momentul scrierii romanului, Pasternak și-a schimbat numele de mai multe ori. Romanul ar putea fi numit „Băieți și fete”, „Lumanarea arsă”, „Experiența rusului Faust”, „Nu există moarte”.Organizația Moscovei a Uniunii Scriitorilor din URSS, în urma consiliului Uniunii Scriitorilor, a cerut expulzarea lui Pasternak din Uniunea Sovietică și privarea cetățeniei sale sovietice.Viața de trăit nu este un câmp de traversat.Printre scriitorii care au cerut expulzarea au fost Oshanin LI și AI Bezymenskii, B. Slutsky, A., S. A. Baruzdin, BN Polevoy și multe altele (a se vedea. Procesul-verbal al reuniunii reuniunii All-Moscova de scriitori în ” Referințe „). Trebuie remarcat faptul că o atitudine negativă față de roman a fost exprimată de unii scriitori ruși din Occident, printre care și V. V. Nabokov.Din 1946 până în 1950, Pasternak a fost nominalizat anual pentru Premiul Nobel pentru Literatură. În 1958, candidatura sa a fost propusă câștigătorului de anul trecut Albert Camus, iar Pasternak a devenit al doilea scriitor din Rusia (după IA Bunin), care a acordat acest premiu.Principalul necaz, rădăcina viitorului rău a fost pierderea credinței în prețul propriei opinii.Publicistul David Zaslavsky, la rândul său, publicat în „Pravda“ articol „buzz propagandă reacționar în jurul valorii de iarba literar.“În mediul scriitorului, acest fapt a fost de asemenea perceput negativ.În ciuda faptului că premiul a fost acordat Pasternak „Pentru realizare semnificativă atât în lirica contemporană, precum și continuarea tradițiilor mare roman rus epic“ eforturile autorităților oficiale sovietice a avut o lungă perioadă de timp să fie amintit doar ca asociat ferm cu romanul „Doctor Jivago“, anti-sovietic a fost detectată esența, care în mod continuu, în timp ce agitatori, critici literari, societatea lectorii „Cunoaștere“.Jawaharlal Nehru și Albert Camus a preluat petiția pentru noul laureat al Premiului Nobel Pasternak, înainte de Nikita Hrușciov, dar sa dovedit a fi în zadar, deși, desigur, scriitorul nu a fost nici o lovitură sau închis, ar fi posibil în epoca lui Stalin.În ciuda excluderii din Uniunea Scriitorilor sovietici, Pasternak continuă să fie un membru al Fondului Literar, primind taxele publicate. În mod repetat și-a exprimat persecutori crezut că Pasternak este probabil să vrea să părăsească URSS, a fost respins – Pasternak într-o scrisoare către numele lui Hrușciov a scris, „să părăsească patria lui pentru mine este echivalent cu moartea. Sunt conectat cu Rusia prin naștere, viața și munca „.În vara anului 1959, Pasternak a început să lucreze la piesa „Blind Beauty”, incompletă, dar în curând a descoperit o boală (cancer pulmonar) în ultimele luni din viața sa, îl capturează în pat.Dmitri Bykov, care a scris o biografie artistică a lui Pasternak, consideră că boala sa dezvoltat pe o bază nervoasă în timpul persecuției și își asumă responsabilitatea pentru moartea lui Boris Leonidovici autorităților.Pasternak a murit de cancer pulmonar la 30 mai 1960 în Peredelkino. Raportul despre moartea sa a fost publicat numai în Literaturnaya Gazeta.Zinaida Nikolayevna Pasternak a murit în 1966 din aceeași boală ca soțul ei. Guvernul sovietic a refuzat să îi acorde o pensie, în ciuda petițiilor multor scriitori celebri; ea este îngropată în Peredelkino. Fiu Leonid Borisovici a murit în 1976 în 38 de ani (la aceeași vârstă ca Yuri Zhivago).Evgenia Vladimirovna Pasternak a murit în 1965.Boris Pasternak are 4 nepoți și 10 strănepoți.În 1987, decizia de a expulza Pasternak din Uniunea Scriitorilor a fost desființată, «Doctor Jivago», în 1988, a fost tipărit pentru prima dată în URSS ( «New World»), în 1989, o diplomă și o medalie de laureatul premiului Nobel, a fost acordat în Stockholm, fiul poetului – Evgeny Pasternak. Sub bine sa editat mai multe colecții de lucrări ale poetului în ultimii ani, Rusia a publicat numeroase colecții de amintiri și materiale pentru o biografie a scriitorului.„#Doctor_Jivago“ a fost făcută într-un film pentru prima dată în Brazilia în 1959, când a fost pus film de televiziune cu același nume ( «Doutor Jivago»). Cele mai renumite din lume de adaptarea cinematografica a romanului ramane un David Lean, livrate în 1965.În 1987, premiera operei a fost scrisă cu un an înainte de compozitorul britanic Nigel Osborne „Electrificarea Uniunii Sovietice“ bazată pe lucrările lui Boris Pasternak.Primul muzeu public, expoziția sunt dedicate Pasternak, a apărut în Rusia în anul 100 de ani de la nașterea sa. Apoi Pasternak muzeul a deschis porțile în Chistopol, în casa în care a locuit poetul, în evacuarea în timpul Războiului pentru Apărarea Patriei (1941-1943), și în Peredelkino, unde a trăit timp de mulți ani, până la moartea sa. (Casa Muzeu oficial în Peredelkino a fost fondat în 1986). Directorul casei-muzeu a poetului – Natalia Pasternak, fiica lui care se încadrează.De asemenea, se intenționează instalarea unui monument al poetului de la Moscova.”Vandalii au strâns coroane vechi, le-au pus lângă piatră de mormânt și l-au pus în foc. În plus, crucile din mai multe morminte vecine au fost rupte, mai multe pietre funerare au fost sparte „, a anunțat postul de radio.Poliția nu a găsit atacatorii, deși, în opinia directorului cimitirului, aceasta a fost făcută de unul dintre adolescenții locali.Primele două volume ale colecției au inclus poezii, a treia povestire, articole, eseuri, al patrulea – romanul „Doctor Zhivago”, al cincilea – jurnalism și dramă, traducerile a șasea. Corespondența extensivă a poetului a durat patru volume (un total de 1675 de scrisori). În ultimul, al unsprezecelea, sunt memoriile contemporanilor despre BL Pasternak.Publicația este însoțită de un disc multimedia, care conține înregistrarea de Boris Pasternak, citind poezia sa, muzica, traduceri ale operelor dramatice care nu au fost incluse în ansamblul de bază.- Lucrări și cărți* Lewers din copilărie (roman, 1918, publicat în 1922);* „Trei capitole din poveste” (publicat în 1922 în ziarul „Moscova luni”);* „Pe trenuri timpurii” – o carte de poezii, publicată pentru prima oară în 1943;* „Când se va descifra” – un ciclu de poezii de Pasternak, publicat complet postum în „Alese” (Moscova, 1961).
Recomandare iubitorilor de arte, un Top-cărți 2021 pentru cititorii curioși de carte nouă bine-venită pe rafturile BM B.P.Hasdeu! Vă așteptăm, cu cea mai mare viteză la bibliotecă!…
– Vladimir Beșleagă, Trei zile cu IGOR VIERU. – Ch., 2020
„Luptăm cu zel contra alterării gusturilor, când dezaprobăm lebedele de la piață, fie pictate sau de ghips fără să ne dăm seama că acest folclor urban de mahala, precum și cel literar de altfel, își are dreptul la existență, că prezintă și el o latură a manifestărilor noastre sufletești și artistice. Dacă forma de ipsos e aceeași, ca pe timpul bâlciurilor și iarmaroacelor din copilărie, în schimb, colorarea lor e surprinzător de variată. Ar trebui să știm că tocmai în acest domeniu s-a născut „matrioșka”, devenind apoi un foarte căutat suvenir national. Din acest domeniu a evoluat și pictura pe sticlă, cu cerbi sau hulubi rătăciți în buchete de flori, unde se monta o fotografie deasupra inscripției „nu mă uita”. Această lume a furnizat motive de inspirație numeroșilor artiști care, consacrându-le versuri și picturi omagiale, le-au pus într-o altă lumină.”(Igor Vieru)
Interviu, text, fonogramă, nuvele, confesiuni… Cartea s-a născut din discuțiile unui mare pictor cu un mare prozator. Trei zile au stat de vorbă, Igor Vieru și Vladimir Beșleagă, timp în care au pus în discuție idei, reflecții și întâmplări ce i-au afectat viața pictorului Vieru. „În cele trei zile cât ne-am întretinut, a arătat inepuizabil în reflecții şi idei, dar mai cu seamă se lăsa dus de amintiri, povestindu-mi întâmplări și situații ce i-au marcat şi hotărât viața… Din multele episoade ce mi-a relatat în stilul său plin de spirit si necruțător de realist (Igor Vieru pe cât era de elevat, poetic în arta sa, pe atât era de dur și direct în judecăți şi aprecieri), am putut să-mi dau seama de marile și grelele încercări ce i le-a hărăzit destinul. Și la început, în tinereţe. Și mai târziu, la maturitate…” (Vladimir Beșleagă)
Date biografice: Igor Vieru s-a născut la 23 decembrie 1923 în România, satul Cernoleuca (actualmente în nordul Republicii Moldova). Tatăl lui a fost Dumitru Vieru, care, pe lîngă alte ocupații, avea o anumită înclinație către pictură. Împreună cu mama viitorului pictor, Ana Vieru, el dorea foarte mult să-și dea copiii la școală. După absolvirea școlii primare locale, Igor Vieru trece la gimnaziul din satul vecin, Climăuți, dar din cauza crizei materiale prin care trecea familia, el este transferat într-o școală mai depărtată de satul natal. Aici el își urmează studiile, exersînd în permanență pictura și studiind istoria artelor. În 1944 Igor Vieru se întoarce în locurile sale de baștină și lucrează un timp învățător la Horodiște. Încă de pe atunci Vieru se manifestă drept un entuziast și pasionat educator al gustului estetic la elevi. Face primii pași spre creația sa artistică executînd o galerie de picturi mici pe sticlă, asemenea diapozitivelor. Acestea reprezentau diferite imagini cu tematică foarte variată, care ilustrau lecțiile petrecute la școală și contribuiau la dezvoltarea imaginației și gustului copiilor. Dorința de a deveni plastician l-a făcut însă să abandoneze meseria de învățător și să uite de acele miniaturi. Pentru întregirea studiilor în artă, în 1946 Igor Vieru se înscrie direct în anul III la Școala de Arte Plastice din Chișinău la facultatea pictură. După absolvirea ei în 1949, devine profesor de desen la Școala Pedagogică din Călărași ca după doi ani să revină la Cernoleuca, unde va preda limba franceză. În 1953, Igor Vieru participă la expoziția republicană cu pînza Ion Creangă ascultînd poveștile lui moș Bodrîngă, care îl atestă ca pictor stăpîn pe mijloacele de axpresie. Datorită acestui tablou, este primit după patru ani în rîndurile membrilor Uniunii artiștilor plastici din U.R.S.S.. Din 1957 Vieru se stabilește la Chișinău, unde lucrează un timp la revista Chipăruș. Ceva mai tîrziu este numit director al Muzeului de Arte Plastice din Chișinău, iar mai apoi expert al comisiei de atestare a lucrărilor de artă pentru expozițiile din cadrul Ministerului Culturii al R.S.S. Moldovenească. În 1963, datorită activității fructuoase în domeniul artelor plastice, pictorului Igor Vieru i se conferă titlul de maestru emerit în artă din R.S.S. Moldovenească. Deținînd diferite funcții, Vieru colaborează activ cu editurile chișinăuene, participă la toate expozițiile republicane, precum și la cele unionale și de peste hotare, își împărtășește cunoștințele sale în ale compoziției și culorilor elevilor de la Școala de Arte Plastice „I. E. Repin” și pregătește o promoție la Școala Medie-Internat Republicană de Pictură. Igor Vieru aparține generației de mijloc ai pictorilor moldoveni, care punea bazele unor tendințe noi, moderne în pictura moldovenească, adică o viziune artistică asupra lumii, corespunzătoare realității contemporane. Aceste principii noi de creație ale pictorului se trag din împletirea organică a realului cu poezia, pictura tradițiională fiind privită dintr-un unghi care nu-l împiedică a o înțelege pe plan superior de revalorificare.Împreună cu Mihai Grecu și Valentina Rusu – Ciobanu au stat la baza școlii naționale de pictură. Opera sa însumează circa 70 picturi și 12 culegeri de ilustrații de carte. Printre cele mai cunoscute lucrări ale sale se remarcă: „Primăvara”, „În satul natal”, „Balada despre pămînt”, „Toamna”, „Sărbatoare la Cernoleuca”, „Meșterul Manole”, ilustrațiile la cărțile cu povești „Păcală și Tîndală”, „Harap Alb”, „Capra cu trei iezi”, „Guguță”, „Făt Frumos și soarele”, etc.Creaţia marelui plastician atrage privirile spectatorilor de orice vîrstă şi orientare estetică deoarece, aşa cum afirmă criticul Eleonora Brigalda-Barbas în prefaţa la albumul semnat de ea, „apelînd la valenţele metaforei şi ale simbolului, artistul exprima rosturile majore ale existenţei umane”.Receptiv la tot ce e legat de plaiul natal, Igor Vieru a devenit un rapsod al plaiului și al vieții țăranului moldovean. Impunîndu-se publicului iubitor de artă mai ales prin tablourile cu temă rustică, Vieru a executat lucrări cu factură plastică, trecute prin filiera imaginativă a unui artist experimentat și de o înaltă tensiune creatoare. În ultimele sale opere se face tot mai pronunțat elementul metaforic, care îi lărgește spațiul artistic. Operele sale sunt o fuziune a artei grafice, a picturii și a scenografiei care îi influențează tot mai mult pictura, imprimîndu-i o înfățișare aparte. Dupa o boala îndelungată, la 24 mai 1988 Igor Vieru se stinge din viață. E înmormîntat în satul natal Cernoleuca.
– Aurelian Dănilă, SCRIERI DESPRE OPERĂ. – Ch., 2019
O selecție de articole, interviuri și lexicon despre Opera Națională din Chișinău și artiștii săi. Articolele ce urmează, treizeci și șapte la număr, împreună cu cele două interviuri, sunt de fapt și portrete, realizate în tonalitatea fiecărei personalități, căreia autorul îi găsește pista de lansare în scenă, clipele de grație, norocul ori loteria ieșirii în scenă.
„Simțeam lipsa spectacolelor pentru copii, înțelegeam că trebuie să ne preocupe acest lucru, dat fiind că anume cei mici sunt viitorii spectaotri maturi și că e de datoria noastră să montăm spectacole pe înțelesul lor, formându-le gustul pentru unul din cele mai complicate genuri ale artei”
Autorul nu „cruță” epoca și luminează și din altul înțeles și importanța primadonei Maria Bieșu: „Ca să nu „italienizăm” teatrul cu totul, nu mai „ajuta” Ministerul Culturii, care avea reperial de politică spus, că publicul nostru are nevoie și de spectacole patriotice, de subiecte legat de eroismul poporului sovietic… Salvarea noastră era Maria Bieșu, pentru care se montău în mare parte spectacolele, dânsa fiind o genială interpretă anume a operelor din țara lui Verdi, dar mai mult și puterea de a-și spune cuvântul în calitate de deputat sovietic” (p.18)
„Portretul lui Alexandru Samoilă e întitulat Maestrul și „Aida”, reluându-se confesiunea elegantă a dirijorului despre ce înseamnă această operă în destinul său. Conturând harta peregrinărilor, devenirii și afirmării lui Alexandru Samoilă în Rusia, România, Turcia, Ucraina, autorul subliniază cu amărăciune dezinteresul autorităților din Chișinău pentru valorificarea potențialului marelui muzician, cărturărit temeinic în mai multe centre culturale ale lumii, dar și în cele mai prestigioase scene.”
„Într-un interviu cald cu un condrumeț pe distanță lungă, celebrul nostru tenor Mihail Munteanu, îi face o destăinuire de răscruce întrebătorului: „Am învățat bine la școală. Voiam numaidecât să ajung la oraș, ca să-mi continui studiile, chiar dacă întotdeauna știam ce profesie aș vrea să îmbrățișez… Odată însă, la o rudă de-a părinților, care locuia în Ucraina, dădusem de o placă cu vocea lui Caruso (nici acum nu-mi dau seama de unde s-o fi luat). Rămasem atât de impresionat, încât tot drumul spre casă îmi suna în urechi acea voce pe care doream numaidecât s-o mai ascult vreodată. Îmi încolțise ideea să învăț a cânta la modul cel mai serios…” (p. 225)
Date biografice: Dănilă Aurelian- critic de artă, scenarist, jurnalist, diplomat. Născut în anul 1948, 19 ianuarie. A absolvit Facultatea de Interpreţi a Institutului de Arte din Chișinău şi Școala Superioară de partid de la Leningrad (Facultatea de Jurnalistică). A fost redactor-şef la Comitetul de Stat pentru televiziune RSSM. Din anul 1968 ocupă mai multe funcţii diplomatice, fiind ambasador al Republicii Moldova în Austria, Germania, Suedia şi Danemarca. La începutul anilor ’80 a fost director al Teatrului de Operă şi Balet de la Chișinău. Colaborează cu studioul „Telefilm-Chișinău”. Are lucrări ştiinţifice în domeniul artelor. A fost prim vice-ministru al ministrului de externe al Republicii Moldova, preşedinte al Uniunii oamenilor de teatru. În anul 2003 a fost ales președinte al Consiliului de Administrație al Comitetului Internaţional Delphi. Pe parcursul anilor 2005-2009 a fost președinte al Uniunii oamenilor de teatru din Republica Moldova. Este membru al Uniunilor Scriitorilor, Jurnaliştilor, oamenilor de teatru, doctor habilitat în arte.
Dacă ne uităm părinții, ne uităm baștina, limba, tradițiile – dispărem ca oamenii, ca popor. (Petrea Teodorovici)
Veta Ghimpu-Munteanu:„Am considerat că e o mare nedreptate și că numele lui Petre Teodorovici, cel care ne-a făcut cunoscut lumii întregi, în mod special prin cântecul „Melancolie”, dar și a sutelor de cântece înregistrate cu diverși cântăreți autohtoni, cât și de peste hotare, merită să fie readus în circuit.Trebuia înveșnicită viața și activitatea marelui Maestru printr-o carte. Am adunat tot ce a fost scris în presă, am descifrat emisiuni radio și TV, transpunându-le în texte, i-am intervievat pe toți cei care l-au cunoscut și au colaborat cu Petre Teodorovici. La redactarea cărții m-a ajutat dezinteresat Ionel Căpiță și m-au susținut tinerii Ana și Alexandru Ștolea și mulți alții. Închinăciuni. La carte am anexat un CD cu 70 de cântece semnate de compozitor pentru a nu fi date uitarii. Veșnică să-i fie amintirea.”
Cartea este însoțită de un disc (CD), ce cuprinde marea majoritate a cântecelor semnate de Petre Teodorivici, și o puteți lectura și la Biblioteca Municipală B. P. Hasdeu! O antologie de succes prin amintiri și expresii de la varia personalități naționale!
Date biografice: Petre Teodorovici s-a născut la 18 mai 1950, în oraşul Leova. Provine dintr-o familie de intelectuali. Tatăl, Cristofor Teodorovici, a învăţat zeci de copii să îndrăgească muzica, fiind profesor de solfegiu şi dirijor de cor în Leova. Mama, Maria Aldea, cu studii medicale la Bucureşti, a asigurat venirea pe lume a mai multor copii, fiind ginecologă. În familie au fost trei fraţi: Adrian, Petre şi Ion. Ei toţi au învăţat să cânte la instrumente muzicale, însă pentru Adrian muzica a rămas o pasiune. Adrian a făcut colegiul de medicină veterinară şi s-a specializat în apicultură şi vitărit. Cântă la pian doar când îl apasă dorul. Îmi povesteşte despre ei, Petrică şi Ion. Nu poate să vorbească despre Petrică şi să nu pomenească de Ion. E fericit când vorbeşte despre ei, iar amintirile curg… Îmi arată la calculator un interviu cu Petrică, căci aşa obişnuiau să îi zică cei care îl cunoşteau, şi câteva fotografii. Fratele mai mare spune că mezinul a fost un copil ager şi ambiţios. Cât a fost elev, nu prea şi-a făcut temele pentru acasă, dar ştia să răspundă la toate obiectele când era întrebat. „A avut capacităţi înnăscute. El învăţa din mers. La şcoală a avut doar note de 4 şi 5. În Leova s-a înfiinţat şcoala de muzică atunci când el a mers în clasa întâi. Noi l-am dat la vioară, dar din cauza unei probleme cu o mână rareori repeta la vioară. A fost un băiat bolnăvicios în copilărie”, îşi aminteşte fratele Adrian Teodorovici. În familia lor era o tradiţie ca toţi să cânte la pian. Lui Petre nu i-a plăcut să cânte nici la acest instrument. Deseori bunica îl ducea la orele de pian, căci bunica Elena şi mătuşa Nătăliţa au fost cele care l-au protejat, l-au crescut, dar şi l-au alintat pe Petrică. în 1964 la Colegiul de muzică „Ştefan Neaga” din Chişinău. Dragostea pentru muzică i-a venit după ce a absolvit colegiul de muzică. A evoluat pentru prima dată pe scenă în 1967, în cadrul formaţiei de amatori „Fortina”. În anul trei de colegiu, Petre a făcut cunoştinţă cu Emil Loteanu, fiind invitat să joace în filmul „Lăutarii”. Aveau nevoie de un tânăr care să joace rolul unui haiduc. „A mers pentru o lună să se filmeze. În film apare doar trei secunde, cum a sărit dintr-o scârtă de paie. Când a revenit, a fost dat afară de la colegiu. Atunci, s-a pregătit de admitere la Institutul de Arte. Acolo l-a întâlnit pe profesorul Ion Popescu Gavrilovici, un bun prieten al lui Cristofor Teodorovici. Proaspătul student s-a mutat cu traiul la profesor. Locuinţa acestuia semăna cu o bibliotecă. Aşa s-a terminat copilăria lui Petrică. „S-a scufundat în cititul cărţilor. Citea toată noaptea. Venea acasă în fiecare sâmbătă şi povestea ce a citit”. Într-o călătorie la Moscova, a întrat într-o librărie şi a descoperit o avere. Un raft plin cu cărţi în grafie latină scrise de Eminescu, Alecsandri, Sadoveanu şi alţi scriitori români. A cheltuit toţi banii agonisiţi. A venit acasă fără cadouri. Mai târziu Petre şi-a descoperit pasiunea pentru cărţi. „Petre a citit din scoarţă-n scoarţă toate cărţile aduse de mine acasă. El şi-a cultivat inteligenţa citind mult în adolescenţă”, este de părere fratele. A lucrat neîncetat, şi ziua, şi noaptea. Familia, prietenii, notele muzicale, versurile, Prutul îl inspirau. A scris melodii pe versurile mai multor poeţi, iar piesele sale au fost interpretate de Anastasia Lazariuc, Ion Suruceanu, Sofia Rotaru, Nina Crulicovschi, Ştefan Petrache şi alţii. Avea prieteni peste tot, el, Petre Teodorovici. Fratele Adrian consideră că Petre Teodorovici a rămas în umbră, chiar dacă muzica scrisă de el a fost plină de viaţă. ”Cine nu îşi aminteşte piesa „Astă vară la Soroca”, interpretată de Angela Ciumac, pe versurile lui Dumitru Matcovschi?”, se întreabă acesta. A scris melodii pe versurile poeţilor Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Anatol Ciocanu, Simion Ghimpu ş.a. Poetul său preferat a fost Eugen Rotaru. Într-o zi Petre a compus muzică pentru vreo cinci poezii scrise de acesta. „Este un record. Petre a fost şi rămâne un geniu, un fenomen”
Cântecele sale au au răsunat în cadrul festivalurilor muzicale din Slovacia, Finlanda, Cuba, Argentina, Italia, Rusia, România, fiind interpretate de renumiți artiști din diferite țări.
Petre Teodorovici a scris și muzică de filme și spectacole, ca de exemplu pentru comedia muzicală „Liola”, după piesa lui Luigi Pirandello. Personal a interpretat doar câteva piese: „Mă-ntorc cu drag în satul meu”, „Santa Maria Maggiore” și „Maria” (pentru Maria i s-a acordat Marele Premiu al Festivalului de la Mamaia). A fost conducătorul artistic al formațiilor Bucuria, Ecou, Teo-Dor. În ultimele luni de viață a scris cu Grigore Vieru (care era și el atunci spitalizat) o serie de piese pe care le-a numit „Cântece de spital”. În 1989 lui Petre Teodorovici i-a fost conferit titlul de Maestru emerit al Artei, iar în 1996 a devenit cavaler al ordinului Gloria Muncii (1996). Pe parcursul anilor a semnat o serie de cântece care au devenit rapid șlagăre, printre care sunt „Santa Maria Maggiore”, „Scrisul nostru”, „Veniți acasă”, „Romantică”, „Ultima oră”, „Vara la Soroca”, „Amicii mei”, „Seniorita Grația”, „Seară albastră”, „Vin din munții Latiniei”, „Te iubesc, popor român”, „Basarabia”, „Dați-le voie flăcăilor basarabeni peste Prut”, „De ce?”, „Trandafir”, „Adio”, „Veșnic dragostea”, „Clipa mirilor”, „Irena” ș.a
Petre Teodorovici s-a stins din viață pe 5 iulie 1997, la Chișinău, la vârsta de 47 de ani
– Dorina Khali–Butucioc. Dramaturgia națională din anii 90 / prefață M. Cimpoi. – Ch., 2020
Deși se revendică discret de la marile spirite teatrale, deși reiau marile căutări ale deceniilor teatrului modern și postmodern, dramaturgii și regizorii basarabeni ai anilor 90 au totuși talentul de a le reformula într-un mod original. Excesele verbale ale teatrului absurdului sunt depășite prin popularea textelor cu neologisme, prin re-cuperarea, re-condiționarea și re-utilizarea depozitului lingvistic existent, printr-o deschidere către toate stilurile și toate „manierele”, prin dezbateri culturale și literare, prin încantații filosofice etc. Creatorii de teatru re-iau, deci, motive teatrale care parodiază reciproc, dialoghează cu cele vechi sau creionează noi convenții teatrale”.
Volumul a câștigăt locul III la Concursul de debut în literatură 2020, organizat de BM „B.P. Hasdeu”, la categoria „Critică și eseu”. Autoarea și-a propus să schimbe situația dramaturgiei naționale contemporane, analiza pornind de la paradigma postmodernistă, care s-a manifestat în special, în domeniul poeziei și prozei. Așa cum dramaturgia este un domeniu al artei cu o specificare aparte, obiectivele studiului au ținut cont de anume această latură – realizarea unui concept de teorie teatrală, condiționat de lipsa unui mod decis și clar de relaționare a pieselor teatrale cu fenomenul postmodernismului. Accentul se pune nu pe structura literară dar pe proiectarea unei viziuni de ansamblu asupra modificărilor care au avut loc în anii 90 în dramaturgia și teatrul naționale.
„Împreună cu viitorii actori, scenografi şi teatrologi re-descoperim modalităţile de analiză a acţiunii unei piese, inclusiv şi după metoda lui Stanislavski, căutăm cauzele şi efectele distanţării brechtiene. Teorii, metode, sisteme…”
Date biografice: Nascuta la 21 noiembrie 1975 in satul Larga, Briceni. Studii liceale la Lipcani, universitare la Facultatea de Filologie a Universitatii „A. Russo” din Balti, doctorale finisate la Institutul de Filologie si apoi la Institutul Patrimoniului Cultural al Academiei de Stiinte a Moldovei. Tema tezei de doctorat ce urmeaza a o sustine in curind este „Dramaturgia anilor’90 in contextul postmodernismului”. Membra a Uniunii Teatrale din Republica Moldova si a Asociatiei Internationale a Criticilor de Teatru. Unul din fondatorii, alaturi de Sava Cebotari si Dumitru Crudu, ai Centrului de Dramaturgie Contemporana din Chisinau. Participa la multiple conferinte si festivaluri teatrale nationale si internationale, publica articole in revistele: Viata Basarabiei, Limba romana, Arta, Teatru, TeatruAzi (Romania), Apsaros (Georgia), TheatreCultures (Grecia) etc. In prezent, e cercetator stiintific la Sectorul Teatrologie al IPC al ASM si lector la AMTAP.
– Gilles, Mouellic, JAZZUL – O ESTETICĂ A SECOLULUI XX. – Cluj, 2003
„Muzica a omului, a corpului si a placerii, muzica clipei traite, a spontaneitatii ,nascuta dintr-o dorinta de viata si dintr-o teribila opresiune, jazzul este, in acelasitimp, tipat de placere si de durere al unui popor” – o definiție ideală a jazzului?
La fel ca pictorii clasici, compozitorii căutau un ideal, o frumusețe absolută, în spatele căreia trebuia să dispară actul creației. Armonia muzicii devenea armonia lumii create de Dumnezeu. Jazzul a facut tabula rasa: nu are un trecut decât traiul greu al oamenilor. Prin această inocență, această virginitate, va influența, într-o primă fază, secolul, punând sub semnul întrebării însăși muzica. Dintre toate curentele muzicale care au marcat trei secole de prezență a negrilor pe teritoriul american, doar blues-ul continuă, în afara oricărei nostalgii, să existe în paralel cu jazzul. Prin geniul deschizătorilor săi de drumuri, jazzul le transcende până la a deveni un fapt artistic major care va marca secolul său nu doar la nivel muzical. „Acest rapid tur de orizont ajunge: multe curente artistice s-au inspirat din jazz pentru a incerca să își reinnoiască limbajul. Chiar dacă motivele profunde ale acestor multiple întâlniri au fost câteodată foarte discutabile, jazzul, devenind o referință estetică majoră, a dovedit ca este o artă a timpului său”.
Spontanietatea este ceea ce diferențiază improvizația jazzistică de toate surogatele care au presărat un secol fascinat de mașină. Creația este un act uman: ca în cazul lui Picasso, corpul uman este cel care acționează. Spontaneitatea este o înflorire a corpului.
Gilles Mouëllic, profesor de Muzică și Arte ale Spectacolului, la Universitatea Rennes 2, Franta. A obținut doctoratul în Muzică și studii în cinematografie cu teza Jazz și cinema: convergențe estetice. Este director, împreună cu Véronique Campan, al colectiei Le Spectaculaire/Cinéma, de la Presses universitaires de Rennes. Desfasoară o bogată activitate de cercetare în domeniul artei cinematografice si a interferenței dintre muzică și film, cu accent pe jazz, activitate reflectată în multe lucrări, articole și studii publicate.
– Orice carte se plămădește și se coace cu greu, având nevoie de multă căldură sufletească și de dorință de a o citi din partea cititorilor. Autorii au depus suflet, străduința de a aduna gândurile și faptele oamenilor interesanți prin viața lor de toate zilele… Oamenii de artă, în mod special, atunci când vorbim despre acest domeniu în această postare.- Veniți la Bibliotecă, dragi cititori, și cereți să vă fie prezentate orice carte doriți, precum și cele recomandate în acest blog!
Tot ce trăiești în viață vine din tine… Numai când predai negativul, vine miracolul în viața ta! Află, unde poți găsi resursele de inspirație pentru a deveni ceea ce-ți dorești! Cartea îți oferă o șansă: Vrei să fii înțelept? – Citește!
#Secretul_Mulțumirii. De fapt, eu pe tine te iubesc” de #Marius_GHIDEL
Mesaje din lumea de dincolo – o convorbire cu cineva din infinit. Cartea transmite o stare, ne duce către ea, fără s-o dați în căutare – ea vine singură la voi. Încercați doar să lăsați mintea critică la o parte, atunci și înțelegerea vă va cuprinde! Oamenii se trezesc, mai ales atunci când au o lovitură de la soartă. Ei sunt mereu preocupați de a avea, a câştiga, a aduna. Important este să vezi o lume frumoasă indiferent de ceea ce trăieşti, atunci eşti salvat. Trăieşti deschis şi nu îţi suprimi viitorul prin adăugiri şi căutări, prin zbateri zadarnice zi de zi. Raiul tău vine atunci când nu mai vezi răutăți și vinovați în jurul tău, iar când opusele le vezi egale tu eşti liber de tine: această e stare de desprindere. Viața este o sărbătoare când tu nu te mai lupţi, când accepţi viaţa cum este, fără revoltă, atunci se deschide cerul şi vine energia iubirii la tine, graţie divină. „Faptul că ne abatem de la iubire ne duce în suferință și ne îmbolnăvește pe toate planurile”, spune Marius Ghidel. Deosebite prin tot ce cunoaștem a fi experiența unui om, trăirile lui Marius Ghidel sunt un pretext pentru a dezvălui cunoașterea spirituală în subconștientul lui și s-o prezinte oamenilor. Învățăturile lui spirituale aplicate zilnic, pot schimba viața unui om, cum ar fi: Eliberarea de sub povara suferinței prin eliberarea de ego, de grijă, de umbrele care întră în viața noastră și se transformă în frică… Suferința omenească, căderile din inconștiența lui, – împlinesc destinul pentru care a venit în trup. Omul are nevoie de experiență proprie pentru a realiza unele lucruri, dar nu fiecare este în stare să descifreze, fie să formuleze sentimentele sau emoțiile sale. Cartea vă poate veni în ajutor: învață cum să faci pașii necesari pentru a vindeca sufletul, trupul și viețile, în întregime.
„Dacă în tine este iubire, atunci nu se poate să mai vină cu răutate. La tine vine exact ce ai în suflet. Ai dragoste, doar cu dragoste se vine la tine. Ai război, cu război se vine. Omul care vine din față și-ți face o răutate este din tine. Faptul că în viață ceva nu îți merge bine este tot din tine. Toate vin din noi, sunt negațiile și condiționările noastre. Că noi am condiționat viața și am vrut să fie cum vrem noi. Și atunci ea îți arată ce este în tine. Nu poți să te superi pe ce este din tine, sau să învinovățești exteriorul pentru ceea ce ești tu. Absurd. Oprești din tine atacul și se oprește din afară. Pentru că în fundal orice condiționare este una. Adică te cerți acasă și te trezești că nu găsești un serviciu. Te superi pe el sau îi spui ceva, și acest atac îți blochează ție împlinirea în altă parte unde ai nevoie cel mai mult de o rezolvare. Deci tu nu ai voie să ai nicio critică, acuzație, nemulțumire față de nimeni. Pentru că judecata ta repetată întră adânc și se transformă într-un atac din afară. Într-un dușman. În momentul când ataci, tu îți întărești ego-ul, și el naște automat un adversar. Tu l-ai născut. Agresivitatea lui sunt ăia din afară care îl atacau. Primești din ceea ce ești. Nu ai voie să gândești rău despre nimeni și nimic. Dar este frumos că este așa. Să vezi ce forță este dacă înțelegi acest principiu. Când renunți la viața ta, celălalt nu mai poate să te lovească. Că el lovește cu forța opoziției tale, dacă renunți, că să facă? Nu ai voie să gândești negativ despre nimeni, că îți faci singur rău. Când renunți la negativitate, renunți la eu… Eul este o condiționare a ta. Rolul răutății tale este doar să-ți facă rău. Și până la urmă faci un rău ca să atragi alt rău care să te scadă. Și dacă insiști, înseamnă că vrei o durere mai mare. Ego-ul se hrănește cu durere. Și te lovește când tu ești cel mai comod așezat și îți este cel mai bine… Tot ce trăiești în viață vine din tine… Numai când te predai vine miracolul în viața ta”
„Atitudine de Lider” de Keith HARRELL. Cum să preiei conducerea prin dobândirea capacităților de a-i influența pozitiv pe alții pentru a da ce au mai buni în ei.
Te gândești vreodată la puterea cuvintelor și la modul în care cuvintele părinților își fac drum în mintea copiilor? Îți aduci aminte cuvinte auzite în copilărie care încă îți afectează viața și astăzi? Din interviurile cu liderii remarcabili s-a evidențiat o tendință. Părinții lor au avut aproape întotdeauna atitudini pozitive și și-au influențat puternic copiii. Mulți americani aflați în funcții de conducere își amintesc afirmații repetate în copilăria lor, auzite de la părinți:„Merită să muncești din greu pentru a obține un lucru pe care merită să-l ai”. (din capitolul Puterea Minții)
Indiferent ce rol ai într-o organizație, fie că este vorba de afacerea sau comunitatea ta, fiecare are șansa să facă un lucru deosebit. Nu contează dacă ești extravertit sau introvertit, dacă ești curier sau membru al consiliului de conducere. Ai șansa să faci ceva deosebit.
Oamenii dornici să investească energie și pasiune sunt cei care conduce în viitor. Când punem în practică aceste convingeri, descătușăm creativitatea și apar tot mai multe idei în fiecare colț. Drept rezultat, vom avea un avantaj competitiv. Oamenii minunați, stimularea creativității și inovația… ia atitudine pentru a fi luat în seamă. Fă ceva deosebit, indiferent de fișa postului sau de funcția ta. Dacă facem lucrurile bine, ne vom dezvolta. Prin dezvoltare, se vor crea posturi minunate, vor fi promovări și oportunități de a conduce…
Dacă poți realiza ceva deosebit în grupul de oameni care-ți place și cu care te bucuri să-ți petreci timpul, vei avea parte de multă recunoștință și de multe satisfacții în viața ta.
Oricine poate fi un lider. Nu trebuie să ai o poziție de conducere pentru a influența pozitiv alte persoane. Dobândirea calităților de lider este cheia spre împlinire personală și profesională și este direct legată de influența pe care o exercităm asupra vieții altor persoane. Capacitatea de lider este molipsitoare în cel mai bun sens al cuvântului. Angajamentul de a da ce avem mai bun și de a-i inspira și pe alții să dea ce au mai bun este fundația unui model de conducere care-i motivează și pe alții să reacționeze în același fel. Conducerea eficientă este un produs secundar care rezultă din dobândirea și punerea în aplicare a atitudinilor corecte. Trăsăturile care rezistă timpului – precum cinstea, integritatea și responsabilitatea – sunt cele care îi fac pe oameni să aibă încredere în liderul lor. – Atitudinea și aptitudinea îți determină altitudinea, – spune autorul.
„Harrell este ca un steag care flutură chiar și atunci când nu bate vântul” (Wall Street Journal)
„Găsește-ți starea de echilibru” de Tracy, Brian; Stein, Christina
Clarifică-ți prioritățile, simplifică-ți viața și realizează mai mult. – Calea spre succes începe cu primul tău pas. „O călătorie de o mie de leghe începe cu primul pas” – a spus-o chiar Confucius. Obiectivul tău ar trebui să fie acela de a reduce pesimismul și emoțiile negative și a-ți spori optimismul și gândirea pozitivă! De îndată ce ai o viziune clară privind viitorul tău, întoarce-te în prezent și pune-ți întrebarea: „Ce trebuie să fac pentru a ajunge la acest ideal?” În acest volum vei descoperi și vei învăța cine ești cu adevărat, ce valori stau la baza credințelor, atitudinilor și acțiunilor tale și ce trebuie să faci pentru a-ți crea un plan care să-ți asigure o viață plină de pasiune și sens pe direcția aleasă de tine. Că îți stă în putere să începi viața fără regrete și în care să te simți deplin angajat în relațiile tale și în tot ce faci. Viață ta, în care fiecare zi să aibă sens și scop și să-ți aducă bucurie! Poți avea o viață pozitivă și în echilibru complet cu Eul tău profund. Când găsești echilibrul în viață și acționezi în acord cu tot ce ai mai bun, te vei bucura de o fericire binemeritată și de armonie între toate elementele care formează o viață de succes, asa cum ți-o definești tu. În zilele noastre, toată lumea are prea multe de făcut și prea putin timp disponibil. Evident. că și tu te simți adesea copleșit de obligații, sarcini și responsabilități. Provocarea este sa îți simplifici viața, astfel încât să petreci cât mai mult timp cu lucrurile cele mai importante pentru tine și cât mai putin cu cele lipsite de importanță. „Ar trebui să avem toți în minte că cea mai mare glorie a vieții nu constă în faptul de a nu avea niciodată eșecuri, ci în a fi capabil să te ridici după fiecare eșec” (Nelson Mandela). În final, îți concentrezi mintea pe cele mai importante lucruri pe care le poți face zilnic pentru a realiza ceea ce-ți dorești cu adevărat. Când decizi să creezi ceva, începe cu credința că tot ce trebuie sa faci este să identifici și să dai deoparte toate căile care nu funcționează. Apoi, rămâne doar acea cale care funcționează!
„Știi de ce ești singură?” de Lane, Laura; Spera, Angela
O carte plină de umor și de sfaturi practice. Morala pe care o vei desprinde din acest volum va face experiența întâlnirilor romantice cu mult mai fezabilă, un pic mai puțin ciudată si, chiar distractivă! Dacă vrei să nu rămâi singură, citește această carte. Un extraordinar ghid de dating, deopotrivă inteligent și amuzant, care chiar te-ar putea ajuta să-ți găsești partenerul de viață. O lectură de neratat atât pentru celibatare, cât și pentru cele care și-au găsit deja marea iubire. Unele domnișoare se plâng / Se amuză, iar voi trageți concluziile: „Poporul este singurul îndreptățit să ia decizia! Nu un grup de oportuniști. Noi, cele singure, suntem nefericite. De fapt, suntem chiar Les miserables. Revistele pentru femei și cultura de masă au mințit o țară întreagă. De noi depinde să răsturnăm această orânduire și să alegem ca „întâlnirea cu sex” să aibă loc oricând dorim noi!” „De fiecare dată când vreau să cunosc un bărbat, mă lupt cu această regulă de fier. Câteodată vreau să facem sex după două întâlniri, altă dată după zece. Mă tem să nu fiu catalogată drept o curvă sau mironosiță. Trebuie să preluăm controlul. Se impune un coup d’etat (lovitură de stat)!”
Morala poveștii: Știi de câte ori o fată i-a spus unui bărbat: „Jur că nu fac niciodată asta?” Și pentru un bărbat nu contează dacă este prima sau a zecea oară. Pur și simplu, asumă-ți alegerea! Asumă-ți decizia și nu o prefață cu un bizar dans al vinovăției. Îl faci să se simtă prost pe bărbatul cu care ești, iar tu treci drept o persoană lipsită de încredere în propriile decizii, fapt care nu interesează și nu atrage pe nimeni! Dacă te simți vinovată într-o relație, probabil că nu ești de fapt pregătită pentru ea și ar trebui să mai aștepți. Nu e nicio rușine în asta. Dezvoltă-te personal în ceea ce-ți dorești, și poate… într-o altă relație!
Managementul Timpului Tău – Ghid de gestionare a stresului pentru cei copleșiți de probleme și responsabilități -, de Rita EMMETT
Câte ore pe zi dedici muncii? Te simți epuizat și copleșit pentru că nu poți să te rupi niciodată din telefon sau mesageria electornică? Problema nu este lipsa timpului, ci cum folosești timpul. Nu contează cât muncești, ci cât realizezi. Și pare că, uneori, preocuparea principală este să părem ocupați, nu să fim productivi, acest lucru poate fi valabil chiar și atunci când nu ne privește nimeni.
#Managementul_timpului este un #ghid_de_gestionare eficienta a timpului tău, timp alocat vieții profesionale, personale, familiale și sociale, calculate si analizat 24 din 24 de ore, 7 zile pe săptămână. Gestionarea proasta a timpului tău duce la epuizare fizica și psihica, motiv pentru care #Rita_Emmett vine cu tehnici și strategii de gestionare eficienta a stresului, extrem de bine structurate si argumentate, pentru cei copleșiți de probleme și responsabilități.”Viata” spune ea, “ este ca un cont în banca. Trebuie sa faci depozite sub forma lucrurilor care contribuie la buna ta condiție fizică, intelectuala, emoțională și spirituală. Dacă doar faci mereu retrageri pentru munca și alte obligații și nu mai depui nimic în loc, vei ajunge la epuizare. Epuizarea fizica și psihică, ți nu numai este decât un pas pana la depresie, ruperea relațiilor, dificultăți financiare, probleme de sănătate.” Cartea de fata îți oferă strategii, tehnici, sugestii și idei pentru a scăpa de stres și de simptomele care îl însoțesc. Cu putina chibzuință – și câteva schimbări- poți învăța cum să continui să muncești, eficient și productiv, dar fără să te stresezi și să-ți rămână timp pentru activități care îți plac cu adevărat. Când începi sa-ți acorzi grija de sine, recompense și apreciere, vei fi uimit sa constați ca îți regăsești cheful de viata, entuziasmul și energia. Aceasta carte îți va arata cum sa atingi acel echilibru. În plus te va ajuta:
-Să întelegi ca a învăța să-ți gestionezi stresul poate fi unul dintre cele mai grozave daruri pe care ți le poți oferi;
– Să constiențizezi ca soluția nu este eliminarea totala a stresului;
– Să descoperi cai de a adăuga distracție vieții tale;
– Să reevaluezi sentimentul de vinovăție ce poate apărea atunci când faci ceva ce adăuga bucurie în viața ta;
– Să intelegi de ce este crucial sa încetezi sa fii perfecționist (și cum să faci asta);
– Să găsești căi pentru a-ți simplifică viața;
– Să elimini oboseala și să te simți plin de energie…
Svetlana Vizitiu, prezentare / recomandare de carte de la Biblioteca Municipală B.P.Hasdeu. Vino la #BM!
Înainte de a deveni o scriitoare legendară, Agatha Christie a lucrat mult timp ca farmacistă la o farmacie. În timpul Primului Război Mondial, s-a înscris voluntar ca asistentă medicală și a lucrat timp îndelungat prin spitale ajutând pe cei răniți, muribunzi, infirmi. Apropo, anume aceasta activitate ea considera că a fost cea mai nobilă din viața ei. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, aproape în tot războiul, a ajutat soldații răniți în spitale. Și, desigur, devenind scriitoare, nu și-a uitat trecutul său prin farmacii și spitale, ceea ce i-a sporit mult creativitatea. Partea uriașă de omucideri (83 crime) a fost scrisă despre cele cu intoxicație prin otrăvire. Astfel, persoana din apostasul său era și o asistentă grijulie, blândă, sensibilă, care încerca sincer să exalte milă și bunătate, dar în celălalt spațiu interior al scriitorului, ea era deja otrăvitoare și o criminală pricepută. Doi oameni într-unul, încă și diametric diferți – fără îmbinare și fără aplauze. Ambele Agata – sunt reale. Într-o parte lumească, ea salva viețile soldaților. Și în alta scriitoricească – otrăvea și ucidea pe toți cei din casă. Ambele s-au descurcat minunat și cu talent deosebit. Nu m-ar mira să fi ajuns mafioză a lumii criminale și nu în comunitatea scriitoarelor. Și… atât de mult i-a mers soțului ei. Foarte norocos… După ce a aflat că bravul ei colonel, un adevărat domn, un vânător de tigri și a tinerelor seducător Sir Archibald are o amantă tânără care își petrece timpul la clubul de golf country și cheltuie o grămadă de bani pe ea, Agatha chiar a fost uimită de curajul acestei grosolănii și a căzut într-o precipitație de lacrimi. Dar după ce onorabilul Sir Archibald a anunțat brutal și cinic că intenționează să divorțeze de soția sa și să se căsătorească cu o tânără, Agatha a decis să se răzbune. În 1926, Marea Britanie și întreaga lume a fost sorbită de știrea că pe o șosea a fost găsită o mașină pustie cu o haină de blană feminină. După o vreme s-a dezvăluit că celebra scriitoare Agatha Christie a dispărut – iar mașina găsită îi aparținea. Scotland-Yard a fost ridicat în picioare și toca lumea criminală, interogând despre soarta femeii dispărute. Dar, nicio urmă. Cel mai interesant lucru este că toată lumea știa că Archibald vrea să divorțeze și, prin urmare, putea… s-o Ucidă! Mai ales după cum se știa, noaptea în care a dispărut Agatha, el a petrecut-o în casă lor de la țară cu amanta. Scotland-Yard era convins că era acolo pentru a-și crea alibiul. Pe scurt, întreagă Marea Britanie îl urmărea cu dezgust pe ticălosul soț și aștepta orice paie, orice dovadă care să-l bage în spatele gratiilor. Ziarele, societatea, indignați cereau arestarea imediată a soțului blestemat. Minunatul Archibald a primit din plin tot chinul iadului și tot disprețul mulțimii. Amanta de rușine și de atacuri asupra ei, a fugit rapid de la el. Nu se mai putea vorbi despre o nouă nuntă. A fost implicat însuși Conan Doyle în anchetă, cel care a reușit să găsească femeia dispărută după metoda lui Sherlock Holmes. Potrivit legendei scriitorului, deducerea și ajutorul unui medium l-au ajutat la descoperirea „crimei”. Deși versiunea cea mai evidentă și adevărată susține că cineva a sunat la poliție și a spus că femeia căutată era în acel moment în Swan Hydropathic Hotel. Distrându-se foarte vesel pe ringul de dans, și mult timp ia parte la tratamente spa foarte costisitoare. Poliția a ajuns cu alertă în hotel și, într-adevăr, a găsit scriitoarea frumoasă și odihnită – sănătoasă și în excelentă dispoziție. La hotel a locuit sub numele de „Theresa Hill”. Ulterior, ea va spune că a avut o abatere temporară a sănătății mintale de durere. De aceea nu-și amintește cum a ajuns aici și nu-și amintește, în general, nimic. Dar psihologii vor spune că toate aceste trucuri și cu abatere mintală nu au existat, deoarece doamna petrecea foarte bine timpul la restaurant, dansa și cânta la pian, participând la tratamente scumpe la spa și bând un vin foarte scump. Ceea ce o persoană cu instabilitate psihică nu o poate face în principiu.
Motivele dispariției Agatha Christie au fost analizate și de psihologul britanic Andrew Norman în cartea sa „The Finished Portrait”, în care acesta, în special, susține că ipoteza amneziei traumatice nu rezistă criticilor, deoarece comportamentul Agatha Christie a mărturisit contrariul: ea a înregistrat la hotel, sub numele de amanta soțului ei, a petrecut timp cântând la pian, tratamente spa și vizitând biblioteca. Cu toate acestea, după ce a studiat toate dovezile, Norman a ajuns la concluzia că există o fugă disociativă cauzată de o tulburare psihică severă. A fost o răzbunare pe soțul ei, umilirea lui completă, victorie asupra lui și zdrobirea absolută a viitoarei sale căsnicii. Amantele, ca șobolanii, mereu o iau la fugă primele, salvându-se dintr-o corabie care se scufundă. La urma urmei, asistenta cea bună din ea a preluat controlul, și doar putea… să-l otrăvească pe necredinciosul Archibald. Ea, Agatha, va divorța de el și se va căsători în curând cu un bărbat mai tânăr decât ea, unul pasionat de arheologie. Archibald va fi șters de pe fața pământului cu această știre! În 1930, călătorind în Irak, în timpul săpăturilor din Ur, și-a cunoscut viitorul soț – arheologul Max Mallovan. El era cu 15 ani mai tânăr decât ea. Iar Agatha, despre diferența de vârstă cu al doilea soț, va spune o frază frumoasă: ′′Este minunat să ai un soț arheolog – în fiecare an devii tot mai valoroasă pentru el”. De atunci, ea a petrecut periodic câteva luni din an în expediții cu soțul ei în Siria și Irak, această perioadă a vieții sale s-a reflectat în romanul autobiografic „Spune-mi cum trăiești”. În această căsătorie, Agatha Christie a trăit tot restul vieții, până la moartea ei, în 1976.
Agatha Cristie cu soțul arheologul
′′În nouăzeci și nouă de cazuri, femeile se comportă ca niște proaste, doar a suta se dovedește a fi mai șmecheră decât orice bărbat.”-Agatha Christie
Date biografice și literare:
Cărțile lui Agatha Christie au fost publicate în peste 4 miliarde de exemplare și au fost traduse în peste 100 de limbi ale lumii. Deține recordul pentru numărul maxim de producții teatrale ale operei. Piesa de teatru a lui Agatha Christie, The Mousetrap a fost pusă în scenă pentru prima dată în 1952 și este încă în continuă expunere. La a zecea aniversare a piesei de la Teatrul Ambasador din Londra, într-un interviu acordat ITN, Agatha Christie a recunoscut că nu consideră piesa cea mai bună pentru producție la Londra, dar publicului îi place și merge la piesa de mai multe ori pe an. Agatha Christie nu se temea să atingă probleme sociale în lucrările ei. De exemplu, cel puțin două romane ale lui Christie (Five Piglets and The Test of Innocence) au descris cazuri de erori judiciare legate de pedeapsa cu moartea. În general, multe dintre cărțile lui Christie descriu diferitele aspecte negative ale justiției engleze a vremii. nu a făcut niciodată subiectul romanelor sale o crimă de natură sexuală. Spre deosebire de poveștile de detectivi de astăzi, în lucrările ei nu există practic scene de violență, bazine de sânge și nepoliticos. „Detectivul era o poveste morală. Ca toți cei care au scris și au citit aceste cărți, am fost împotriva criminalului și a victimei nevinovate. Nu s-ar fi putut trece prin mintea nimănui că va veni momentul în care detectivii vor fi cititi din cauza scenelor de violență descrise în ele, de dragul de a primi plăcere sadică din cruzime, din cauza cruzimii … ”- a scris ea în autobiografia ei. În opinia ei, astfel de scene plictisesc sentimentul de compasiune și nu permit cititorului să se concentreze pe tema principală a romanului.
Agatha Mary Clarissa Mallowan (Agatha Mary Clarissa, Lady Mallowan), nee Miller (Miller), mai cunoscută prin numele primului ei soț sub numele de Agatha Christie. Născută la 15 septembrie 1890 – a murit 12 ianuarie 1976. Scriitoare engleză. Părinții ei erau imigranți bogați din Statele Unite. Era fiica cea mai mică din familia Miller. Familia Miller a mai avut încă doi copii: Margaret Frey (1879-1950) și fiul lui Louis Montand „Monti” (1880-1929). Agatha a primit o educație acasă bună, în special, muzica și doar frica de scenă a împiedicat-o să devină muzician. Pentru prima dată, Agatha s-a căsătorit cu colonelul Archibald Christie la Crăciunul din 1914, de care era îndrăgostită de câțiva ani – chiar și când era locotenent. Au avut o fiică – Rosalind. Această perioadă a fost începutul carierei Agatha Christie. În 1920, a fost publicat primul roman al lui Christy, The Mystery of the Stiles Incident. Există o presupunere că motivul apelului lui Christie la detectiv a fost o dispută cu sora ei mai mare Mudge (care s-a arătat deja ca scriitoare), că și ea va putea crea ceva demn de publicat. Doar la a șaptea editură, manuscrisul a fost tipărit în 2000 de exemplare. Autoarea a primit 25 de lire sterline. Într-un interviu acordat companiei britanice de televiziune BBC în 1955, Agatha Christie a spus că și-a petrecut serile de tricotat în compania prietenilor sau a familiei și, în acel moment, ea gândea la o nouă poveste, până când s-a așezat să scrie un roman, cu un complot – a fost gata de la început până la sfârșit. Prin propria admitere, ideea unui nou roman ar putea veni oriunde. Ideile au fost aduse într-un caiet special plin cu diverse note despre otrăvuri, articole din ziare despre crime. Același lucru s-a întâmplat și cu personajele. Unul dintre personajele create de Agatha avea un adevărat prototip viu – maiorul Ernest Belcher, care a fost la un moment dat șeful primului soț al lui Agatha Christie, Archibald Christie. El a devenit prototipul lui Pedler în romanul din 1924 „Un bărbat în costum maro” despre colonelul Reis.
Datorită călătoriilor lui Agatha Christie cu soțul său în Orientul Mijlociu, evenimentele mai multor lucrări ale sale au avut loc acolo. Scena altor romane (de exemplu, „Și nu a existat nimeni”) a fost orașul Torquay sau împrejurimile sale, locul în care s-a născut Christie. Romanul Oriental Express Murder din 1934 a fost scris la Hotel Pera Palace din Istanbul, Turcia. Camera 411 a hotelului unde locuia Agatha Christie, acum muzeul ei memorial. Christie a stat adesea la conacul Abney Hall din Cheshire, care aparținea cumnatului ei James Watts. Cel puțin două opere ale lui Christie au avut loc pe această moșie: „Aventura budinței de Crăciun”, povestea este inclusă și în colecția omonimă și romanul „După înmormântare”. „Ebni a devenit o inspirație pentru Agatha; de aici au fost luate descrieri ale unor locuri precum Stiluri, Chimniz, Stownates și alte case, care într-un fel sau altul sunt Ebni „. În 1956, Agatha Christie a fost distinsă cu Ordinul Imperiului Britanic, iar în 1971, pentru realizări în domeniul literaturii, Agatha Christie a primit titlul de Cavalierdam (comandant ing. Dame) al Ordinului Imperiului Britanic, ai cărui proprietari dobândesc și nobilul titlu de „doamnă”, folosit în fața numelui. Cu trei ani mai devreme, în 1968, titlul de Cavaler al Ordinului Imperiului Britanic a fost acordat soțului lui Agatha Christie, Max Mallowen, pentru realizările sale în domeniul arheologiei. În 1958, ea a condus Clubul de detectivi englezi.
În perioada 1971 – 1974, sănătatea lui scriitoarei a început să se deterioreze, dar, în ciuda acestui fapt, a continuat să scrie. Specialiștii de la Universitatea din Toronto au investigat stilul scris al lui Christie de-a lungul anilor și au sugerat că Agatha Christie suferea de Alzheimer. În 1975, când a slăbit complet, Christie a transferat nepotului său toate drepturile asupra piesei sale de succes, The Mousetrap.
Agatha Cristie a murit pe 12 ianuarie 1976 la casa ei din Wallingford, Oxfordshire, după o scurtă răceală și a fost înmormântată în satul Cholsey. Autobiografia lui Agatha Christie, pe care a absolvit-o scriitoarea în 1965, se încheie cu cuvintele: „Mulțumesc, Doamne, pentru viața mea bună și pentru toată dragostea care mi-a fost dată”.
Unica fiică a lui Christy, Rosalind Margaret Hicks (Rosalind Margaret Hicks) a trăit și ea 85 de ani și a murit pe 28 octombrie 2004 la Devon. Nepotul lui Agatha Christie, Mathew Prichard, a moștenit drepturile unora dintre operele literare ale lui Agatha Christie și este în continuare asociat cu fundația Agatha Christie Limited.
Agatha Christie a considerat cel mai bun roman „Zece mici indieni” ca fiind cea mai bună lucrare a ei. Insula stâncoasă pe care are loc romanul este scrisă din natură – aceasta este insula Burg din Marea Britanie. Cititorii au apreciat și cartea – are cele mai mari vânzări în magazine, dar pentru a respecta corectitudinea politică, aceasta este acum vândută sub titlul „Și nu a existat nimeni”.
În lucrarea sa, Agatha Christie demonstrează conservatorismul viziunilor politice, destul de tipic mentalității engleze. Un exemplu viu este povestea „Istoria funcționarului” din ciclul despre Parker Payne, despre unul dintre eroii despre care se spune: „El a avut un fel de complex bolșevic”. Într-o serie de lucrări – „Cele patru mari”, „Orient Express”, „Captivitatea lui Cerberus” există imigranți din aristocrația rusă, care se bucură de simpatia constantă a autorului. În povestea menționată anterior, „Povestea funcționarului”, clientul domnului Payne este implicat într-un grup de agenți care transferă desene secrete ale inamicilor din Marea Britanie către Liga Națiunilor. Dar, potrivit deciziei lui Payne, o eroină este inventată pentru eroul că el poartă bijuterii aparținând frumosului aristocrat rus și le salvează împreună cu amanta de la agenții Rusiei sovietice.
Pentru contribuția sa în domeniul literaturii polițiste, Agatha Christie a fost recompensată cu mai multe premii printre care Grand Master Award și Edgar Award, iar după cărțile sale s-au realizat nenumărate filme, seriale, jocuri video și benzi desenate.
Cateva Carti_Online de Agata Cristie atașate mai jos:
Jane AUSTEN „Mandrie_si_prejudecată” Cea mai cunoscuta si mai apreciata opera a lui #Jane_Austen va introduce in lumea de la cumpana veacurilor XVIII si XIX. Observatia fina si umorul autoarei ofera cititorului delicioase momente de lectura, surprinzind modul de viata britanic la un anumit nivel social. Nu lipseste nici povestea de dragoste cu peripetiile ei. În romanul „Mândrie și prejudecată” Jane Austen prezintă povestea familiei Bennet, care locuia într-un sat din Anglia la granița dintre secolele XVIII și XIX. Astfel, opera descrie societatea conservatoare a secolului trecut într-o oarecare opoziție cu ideile reformatoare ale secolului al XIX-lea. Jane Austen este considerată a fi una dintre premergătoarele feminismului, din operele sale preluând ideile și valorificându-le mai târziu scriitoare precum Emily Bronte, Charlotte Bronte și George Sand. Romanul a fost cu greu publicat în anul 1813. Inițial a fost dus la editură de tatăl scriitoarei, dar a fost respins din cauza suspiciunii că ar fi scris de o femeie. Totuși, odată publicat, romanul a avut un mare succes. În acea perioadă, literatura era scrisă, în special, pentru femei, dar tocmai lor nu li se permitea să scrie. De aceea, romanele de până la Austen, nu abordau teme feministe sau nu prezentau ca personaje principale femei independente și culte. Elizabeth Bennet reprezintă tipul sufragetei. Ea este o tânără cultă, independentă care nu se supune canoanelor clasice feminine. Lizzy consideră că o femeie ar trebui să se căsătorească doar cu persoana cu care crede că poate duce o viață fericită. Din acest motiv, ea refuză două cereri „foarte avantajoase”. De asemenea, în opinia ei, femeile nu trebuie să știe să deseneze, sa picteze, să danseze, să cânte sau să practice alte asemenea activități frivole pentru ca ele să fie considerate „vrednice”. Ea însăși este un exemplu în acest sens. Nu știe să cânte sau să deseneze, cu toate acestea caracterul său îl cucerește pe atât de râvnitul domn Darcy. Domnul Darcy, personajul principal masculin, poate fi asociat cu primul cuvânt din titlu – mândrie. El este dominat de o mândrie care îi obturează vederea asupra realității. Pe de altă parte, Lizzy, personajul principal feminin, este copleșită de prejudecățile sale în legătură cu persoanele care au avere. Astfel, titlul este un element anticipativ pentru relația celor doi. Elizabeth și domnul Darcy sunt singurele personaje rotunde ale romanului. De asemenea, sunt singurele care înregistrează o evoluție morală. La finalul romanului putem observa cum cei doi abandonează prejudecățile și, respectiv, mândria. Acțiunea se declanșează atunci când în cadrul liniștit al satului apar doi tineri burlaci cu o mare avere, domnul Bingley și domnul Darcy. După acest moment, dintre cele cinci fiice ale familiei Bennet se disting Jane și Elizabeth. Ele sunt cele mai mari și deci cele mai aproape de măritiș. Așadar, romanul va urmări evoluția relației celor două cupluri. Pe lângă subiectul principal al acestui roman, pe plan secund întâlnim alte personaje angrenate în acțiuni de scurtă durată. Aceste momente sunt importante pentru contextul general al romanului întrucât ele reprezintă pretexte pentru desfășurarea acțiunii generale. Deși Jane și domnul Bingley sunt puși și ei în centrul atenției cititorului, ei nu au un impact la fel de puternic asupra acțiunii. Cei doi sunt personaje plate, caracterizați fiind doar de bunătate și naivitate. Povestea lor este pusă în paralel cu cea a domnului Darcy cu Elizabeth. Totuși, piedicile care apar în relația lor nu sunt cauzate de ei (cum este în cazul celălalt), ci ele poartă amprenta celorlalte personaje. Doamna Bennet este exponentul tuturor mamelor acelei perioade. Ea este preocupată doar de casă, bârfele satului, iar nu în ultimul rând de găsirea unor parteneri cât mai buni pentru fiicele ei. Ea este descrisă ca o femeie limitată intelectual, dar încrezătoare în ideile ei. Acest dezacord este o sursă de umor pentru cititor, adesea doamna Bennet fiind surprinsă în ipostaze ridicole. Personajele secundare și episodice, precum domnul Collins, Lady Catherine de Bourgh, Charlotte Lucas, Georgiana Darcy și domnul Wickham, sunt caracterizate printr-o singură trăsătură definitorie. Elizabeth Bennet este întruchiparea idealului feminin gândit de Austen. Trăind în societatea aceea dominată de forța și gândirea masculină, Jane Austen decide că vrea să schimbe ceva. Prin scrierile sale, ea oferă o alternativă femeii secolului al XVIII-lea. Jane Austen analizează și descrie până în cele mai mici detalii atmosfera generală a Angliei acelei vremi. Astfel, personajele ei devin exponenți ai claselor sociale. Toate acestea sunt îmbinate cu măiestrie într-o acțiune ce atrage și fascinează cititorul. Odată cu modelul oferit prin personajul principal feminin, Jane Austen adaugă în „Mândrie și prejudecată” și câteva dintre problemele cu care se confruntau reprezentantele feminine ale vremii. De exemplu, doamna Bennet este preocupată atât de intens de viitorul fetelor ei, nu doar dintr-o lipsă de ocupație. În acea perioadă, moștenirea nu putea fi lăsată cuiva de sex feminin. De aceea, în cazul în care domnul Bennet ar fi murit, surorile Bennet împreună cu mama lor ar fi ajuns în stradă. Așadar, fetele trebuiau cât de curând să își găsească un soț pentru a asigura viitorul lor și al familiei. Austen descrie această situație și astfel trage un semnal de alarmă asupra faptului. Scris între Octombrie 1796 și august 1797, romanul devine preferatul familiei Austen în cadrul lecturilor de seară. În data de 1 noiembrie 1797, George Austen, tatăl autoarei, îi trimite o scrisoare editorului londonez Thomas Cadell, descriindu-i conținutul romanului. Editorul nu este însă convins și refuză să-l publice. După acest refuz, trec 15 ani și romanul este citit des în timpul lecturilor de seară ale familiei Austen. În perioada 1811-1812 Jane Austen revizuie manuscrisul și îi schimbă titlul din Primele impresii în ”Mândrie și prejudecată”. În redenumirea romanului, Jane Austen, probabil, a avut în vedere „suferințele și opozițiile” rezumate în finalul romanului Cecilia de Fanny Burney’s, intitulat „Mândrie și prejudecată”, unde fraza apare de trei ori cu majuscule. Oferă manuscrisul unui alt editor, Thomas Egerton, din Whitehall, pentru suma de 110 Euro (Jane Austen ceruse de fapt Euro150). Este publicat în ianuarie 1813, în trei volume și costa 18 șilingi. La 27 ianuarie Jane Austen primește un exemplar. Romanul se bucură de succes și se vând 1500 de exemplare. În luna noiembrie este tipărită o a doua ediție, iar în 1817 o a treia. Numele autorului a fost anonim până în 1853, când a fost republicat în Anglia. Charlotte Brontë, D. H. Lawrence și Mark Twain se numără printre cei care nu erau favorabili operelor publicate de Jane Austen. În 1870 nepotul autoarei, James Eduard Austen – Leigh publicând A Memoire of Jane Austen, trezește din nou interesul pentru operele acesteia. Secolul XX ii face dreptate, William Dean Howells, Henry James, Rudyard Kipling și alții admirându-i opera. Stilul vivace, ironia înțepătoare, forța de caracter, energia Elisabethei, se adresează și cititorilor contemporani. „Astăzi nimeni nu o poate ignora pe domnişoara Austen. Ea este mai înfloritoare ca oricând. Cărţile ei figurează pe listele de bestselleruri, ecranizări ale romanelor sale nu contenesc să apară pe micul sau marele ecran, într-un vârtej de baluri, călătorii cu trăsura, plimbări prin păduri primitoare. Ea provoacă simpatii feministe, identificări romantice, nostalgia parcurilor tematice, reînsufleţiri ale spiritului epocii georgiene, aprecierea conservatorilor, aprobarea marxiştilor, omagii literare, abordări critice deconstructiviste. Omagiul marelui public este egalat pe deplin de aprecierile criticilor. Această renaştere pe frontul criticii, care durează de mai multe generaţii, îşi dă întâlnire acum cu popularitatea generală, post-modernă, a scriitoarei, cu revirimentul clasic al citatelor din operele sale. Aparent retrasa fată bătrână din Chawton, căreia îi displăcea oraşul Bath, evita măritişul, îşi ascundea scrisul când începea să scârţâie uşa şi lucra cu migală pe plăcuţe de fildeş de doi inchi, a devenit un obiect al idolatriei universale, spre încântarea celor mai diferiţi lectori.” (Malcom Bradbury) Este una dintre cele mai preferate cărți, în prezent… #Recomandare_de_carte, #Biblioteca_Hasdeu, #Impresii_prezentare_Svetlana_Vizitiu, #Lectura_nationala2020, #Citim_la_BM, #Biblioteca_stiri – la Biblioteca Municipală B. P. Hasdeu.
Aureliu_Busuioc#În_căutarea_pierderii_de_timp – Un Jurnal_cubanez – un foileton început în 27.01.1983, revăzut cap-coadă în 1997 şi dat la tipar în 2011. Include o serie de eseuri, pamflete, evocări ale vremurilor/persoanelor demult trecute; graiul neamului, alte variaţii pe teme de cultură şi limbă, Interviuri, pagini memorialistice consacrate deportării… Eseistica lui Bucuioc cuprinde o paletă inedită din genul literaturii de frontieră, ce îmbogăţește peisajul literar basarabean. „Fraţilor, dar n-aţi încercat să vă reînvăţaţi limba dacă aţi uitat-o?” Sunt atât de puţini cei ce nu se jenează să recunoască acest lucru… Iar tinerii care se întorc de la studii din străinătate nu sunt aşteptaţi cu braţele deschise în Moldova. „Desigur, e mult mai plăcut, chiar palpitant, să participi la greve în apărarea limbii pe care crezi că o cunoşti, să strigi sloganeşi să arunci anateme pe capul conducerii care vrea să ne ducă în altă parte- şi cred că nu e deloc rău şi acest lucru -, dar e mult mai greu să te piltmburta pe carte şi, prin muncă asiduă, să-ţi restitui ceea ce ti-a fost furat.’ (tfneori, chiar cu învoirea ta, de unde şi păcatul!) …Mă voi linişti-doar când voi auzi un demnitar vorbind normal limba ţării sau în parlament nu vor fi strecuraţi cunoscători de rusă (şi aceea aproximativă) şi total netunoscători de limba oficială a ţării, limbă în care se scriu legile! Limba_noastră, frumoasa noastră limbă românească, nu aşteaptă declaraţii de dragoste. Ea aşteaptă dragostea noastră.” – a menționat scriitorul. Continuarea o aflați solicitând cartea la Bublioteca Municipală B. P. Hasdeu!
Aureliu Busuioc – poet, prozator, dramaturg, eseist, jurnalist, publicist, redactor, director, romancier, scenarist, scriitor și traducător din Republica Moldova. S-a născut pe 26 octombrie 1928 în satul Codreanca din judetul interbelic Orhei (decedat pe 8 octombrie 2012). A învătat și la Școala Militară de Ofiteri Activi de Transmisiuni din Sibiu. A fost redactor-șef la ziarul „Tinerimea Moldovei” și redactor-șef adjunct al revistei „Chipăruș”. În 1977 a fost secretar al Consiliului de conducere al Uniunii Scriitorilor din R Moldova. Lectura operelor lui Aureliu Busuioc creează o plăcere deosebită.
„Singur_în_fața_dragostei” pătrunde cu toate frumusețile și pagubele dragostei. Publicat pentru prima dată în anul 1966, textul a prilejuit lansarea lui Busuioc ca romancier, după ce acesta publicase anterior versuri. Având drept temă principală iubirea, romanul prezintă povestea de dragoste născută între doi dascăli din mediul rural. Acțiunea romanului se desfășoară în satul Recea Veche, de-a lungul a cincisprezece capitole, care urmăresc povestea_de_dragoste dintre Radu Negrescu (personajul principal) și Viorica Vrabie. Negrescu trecuse printr-o căsnicie nereușită, de foarte scurtă durată, cu Lida, uniune soldată cu o puternică decepție a protagonistului. Decepționată și ea în urma ratării unei căsnicii cu un ziarist…, urmarea o aflați solicitând cartea la Bublioteca Municipală B. P. Hasdeu! Mihai_Cimpoi :„Proza şi dramaturgia sunt ale unui poet, dat fiind deficitul de substanţă epică şi construcţie dramaturgică, recuperat însă de sentimentul dramaticităţii vieţii. Dotat cu inteligenţă şi spirit de observaţie şi umor, Busuioc reprezintă tipul rar de scriitor „urban” care valorifică cu predilecţie un material de viaţă rural. Proza sa refuză relatarea domoală moldovenească, fiind dinamică, „cinematografică”, eseistică şi având nerv ironic…”(din „O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia”). Aureliu Busuioc s-a impus în literatură ca poet, fiind semnatarul unor importante cărţi de poezie, pline de vervă umoristică şi meditaţii filosofice. Pentru scriitorii generaţiei postbelice a fost ca un model de cultură literară şi civică, de verticalitate, de curaj demn de urmat. Pentru merite deosebite Aureliu Busuioc a fost menţionat cu premii şi diplome: Laureat al Premiului Tineretului din fosta URSS „N. Ostrovski” (1974); Maestru emerit al artei (1984); Laureat al Premiului Naţional al Republicii Moldova.
Anul 2020 – 121 de ani de la naşterea scriitorului Ernest Hemingway, romancier, nuvelist, prozator, reporter de război, unul dintre cei mai apreciaţi scriitori americani din istorie. Scrierile lui s-au bucurat de un succes imediat încă din timpul vieţii, iar multe dintre scrierile sale au fost ecranizate la scurt timp după apariţie. În anul 1953, Hemingway a fost laureat al Premiului Pulitzer, iar un an mai târziu a primit Premiul Nobel pentru Literatură. Ernest Miller Hemingway s-a născut la 21 iulie 1899, la Oak Park, Illinois, o suburbie a orașului Chicago, fiind cel de-al doilea copil al familiei Clarence Edmonds Hemingway – de profesie medic – și Grace Hemingway – de profesie muziciană. Se spune că tatăl său şi-a dorit ca şi cel de-al doilea copil al său să fie fată, astfel că, după naşterea lui Ernest, tatăl și-a îndreptat întreaga afecțiune către sora mai mare a lui Ernest, Marcelline. Astfel că, pentru a atrage măcar atenția mamei sale, fiul începuse încă de mic să folosească un limbaj jignitor. Familia Hemingway îşi petrecea verile la casa de vacanţă de lângă lacul Walloon, unde micul Ernest era învăţat de tatăl său să pescuiască, să vâneze şi era luat în drumeţii, experienţe care nu doar că au fost surse de inspiraţie pentru scrierile sale de la maturitate ci i-au favorizat şi cele mai mari pasiuni ale vieţii: să pescuiască şi să trăiască în zone îndepărtate şi izolate de restul lumii. În perioada 1913-1917, Hemingway a urmat cursurile şcolii generale şi ale liceului din Oak Park, fiind atras de box, polo şi fotbalÎn perioada liceului ia şi primele lecţii de jurnalism, după ce unul dintre profesorii săi concepea sala de clasă ca o redacţie a unui ziar.Acum începe Hemingway să publice primele texte în „TheTrapeze“, ziarul şcolii, adoptând stilul jurnaliştilor sportivi, întocmai cum fusese învăţat, cu propoziţii scurte, paragrafe scurte, într-un ton pozitiv. După absolvirea liceului, se mută în Kansas City, unde se angajează reporter la ziarul Kansas City Star. Participă la Primul Război Mondial, înrolându-se voluntar, în anul 1918, în formațiile auxiliare ale Crucii Roșii americane care activau într-o unitate de ambulanțe pe frontul din Italia. A fost rănit, la 8 iulie 1818, de explozia unui obuz în apropiere de localitatea Fossalta di Piave, apoi, după încheierea războiului, este decorat de către autorităţile italiene cu Medalia d’Argento al Valore Militare și Croce al Merito di Guerra. S-a recuperat la un spital din Milano, unde s-a îndrăgostit serios de o asistentă, pe nume Agnes von Kurowsky, însă, după externare şi revenirea în America, în martie 1919, Agnes îi scrie o scrisoare, în care îl anunţă că este logodită cu un ofiţer italian, moment în care Hemingway suferă o serioasă depresie. Încă nerefăcut complet, Hemingway şi-a petrecut timpul în expediţii sau la pescuit cu foştii colegi de liceu, experienţe care vor sta la originea unor viitoare scrieri de proză scurtă. Devine apoi corespondent al publicaţiei „Toronto Star Weekly“, apoi se îndrăgosteşte de Hadley Richardson – o roşcată cu opt ani mai în vârstă decât Ernest – , o dominşoară care venise în vizită la sora colegului de cameră al lui Hemingway. A urmat o perioadă de corespondenţă intensă între cei doi, apoi căsătoria, Hemingway se angajează corespondent extern al publicaţiei „Toronto Star“ pentru Paris, iar cei doi se vor muta, pentru o perioadă, în Capitala Franţei. În anul 1923, cei doi soţi s-au instalat într-un apartament din „Cartierul Latin“, iar Hemingway îşi va dedica timpul scrisului. El considera că la Paris trăiau cei mai interesanţi oameni din lume, iar şederea aici i-a prilejuit întâlnirea cu Gertrude Stein, James Joyce şi Ezra Pound, iar la petreceri i-a cunoscut pe Pablo Picasso, Joan Miró şi Juan Gris. Întâlnirea cu poetul american Ezra Pound avea să rămână definitorie pentru întreaga sa carieră, după ce acesta l-a sprijinit în conturarea unui stil aparte, numit „teoria iceberg“ – adică reflectarea lucrurilor cele mai simple în modul cel mai simplu, într-o proză energică, aspră, dură, cu o mare economie a mijloacelor stilistice și susținută de un ton colocvial – şi l-a introdus în cercurile frecventate de James Joyce, care reprezentau tot atâtea ocazii de a se lansa în discuţii artistice stropite din plin cu alcool. În septembrie 1923, copilul soţilor Hemingway, John Hadley Nicanor, se năştea la Toronto, apoi familia va reveni la Paris. Hemingway publică primul său volum, proza scurtă „Tabăra indiană“, care a cunoscut un succes remarcabil. A urmat vizita lui Hemingway la Pamplona, perioadă în care a devenit pasionat de coride, şi a început să scrie pentru romanul „Şi soarele răsare“ (Fiesta), care avea să fie publicat în octombrie 1926. „Fiesta” este romanul de debut al lui Hemingway, iar acțiunea se concentrează în jurul unui grup de americani expatriați care trăiesc la Paris și fac excursii prin Franța și Spania. Povestitorul acestui roman scris la persoana întîi este Jake, fost combatant în Primul Război Mondial, care suferă de pe urma unei răni misterioase, ce îl împiedică să aibă o relație sexuală cu personajul feminin central al cărții, Brett Ashley. Pe parcursul întregii poveşti, Brett și prietenii ei călătoresc, se distrează, se îndrăgostesc sau doar flirtează, dar nu reușesc să alunge un sentiment straniu, de goliciune, de vid, specific „generației pierdute” de după război. Ernest va avea, apoi, o aventură cu jurnalista Pauline Pfeiffer, de care soţia sa va afla, iar divorţul soţilor Hemingway se va produce în ianuarie 1927, scriitorul fiind obligat să-i acorde fostei partenere o parte consisentă a încasărilor de până atunci. În mai 1927, Hemingway se va căsători cu Pauline Pfeiffer, iar cei doi se vor muta în Key West, în America. La finalul anului 1928, Hemingway primea o telegramă prin care era anunţat că tatăl său se sinucisese, iar scriitorul a intrat într-o depresie adâncă, de care nu va mai scăpa până la finalul vieţii. În anul 1929, Hemingway publică romanul „Adio, Arme“, iar critica de specialitate i-a acordat cele mai înalte calificative. „Adio, arme” este povestea locotenentului Henry, concentrat pe frontul italian în timpul Primului Război Mondial, și a pasiunii lui pentru Catherine Barkley, o soră medicală britanică. Încă de la prima lor întîlnire, Catherine îi povestește, de parcă în contextul respectiv propria ei tragedie și-ar fi pierdut orice interes, cum logodnicul ei fusese omorît în luptă cu un an înainte, după ce încercase în zadar să o convingă să se căsătorească.Cei doi încep o relație, iar Henry este convins că nu e îndrăgostit de Catherine și nici nu o va iubi vreodată. Pentru el, acesta e doar un joc, la fel că bridge-ul, doar că în locul cărților sunt folosite cuvinte. Curînd, însă, jocul devine serios și în cele din urmă Henry dezertează ca să fie împreună cu Catherine. Hemingway s-a deplasat apoi în Spania, fiind măcinat de aceeaşi depresie, iar rodul acestui sejur va fi colecţia „Moarte după_amiază“, publicată în anul 1932, bazată pe dorinţa sa de a scrie despre coride şi despre „moartea în cea mai pură formă“. „Moarte după-amiază” este considerată și astăzi cea mai bună carte despre coride, însă nu este un tratat simplist despre luptele cu tauri, ci o meditație profundă asupra vieții. Ernest se va delecta cu vânatul, călătorea încontinuu, iar în 1933 s-a aflat, alături de soţie, într-un safari în Africa, unde a suferit de o dizenterie care era să-i fie fatală. Experienţele de acolo aveau să se afle la baza remarcabilei proze scurte „Zăpezile de pe Kilimanjaro“, ce va vedea lumina tiparului în anul 1939. „Zăpezile de pe Kilimanjaro și alte povestiri” este o colecție de narațiuni scurte, cu un puternic caracter autobiografic, având ca subiect pasiunea reală a autorului pentru vânătoare, pescuit, coride, schi, box, safari, precum și experiențele acestuia din timpul războiului. Hemingway declara că personajul principal este inspirat din „viaţa singurului om care nu mă poate da în judecată, adică eu”. La revenirea în America, Hemingway şi-a cumpărat o ambarcaţiune, pe care a numit-o „The Pilar“, şi a plecat în Caraibe, a petrecut o perioadă lungă la Bimini, în Bahamas, iar rodul şederii sale aici va fi noul său roman, „A avea şi a nu avea“, publicat în anul 1937. În perioada războiului civil din Spania a fost corespondent al agenției americane North American Newspaper Alliance (NANA), prima oară în februarie – mai 1937, apoi între august 1937 şi ianuarie 1938, apoi din martie până în mai 1938 și din septembrie 1938 până la retragerea de pe Ebru. În toată această perioadă, Hemingway va călători intens, în Franța, la Toulouse, apoi la Barcelona, Valencia și Alicante, apoi pe câmpul de luptă de la Guadalajara, la Brihuega. În corespondenţele trimise ziarelor americane, Hemingway nu a fost doar un simplu corespondent de război, ci a trimis mesaje de solidaritate cu lupta dusă de republicani cu forțele intervenționiste reunite ale Germaniei hitleriste, ale Italiei lui Mussolini și ale rebelilor spanioli conduși de generalul Franco. Mai mult, Hemingway va realiza, alături de cineastul olandez Joris Ivens, un film despre Spania, al cărui scenariu și comentariu au fost scrise de autorul american, un film-mărturie despre lupta poporului spaniol pentru libertate. În anul 1938, Hemingway participa în SUA la cel de-al al doilea Congres al Scriitorilor Americani, unde va rosti un discurs în care a explicat atitudinea și rațiunile care l-au făcut să plece în Spania: „Un scriitor care nu minte nu poate trăi și lucra într-un regim fascist…Fascismul este o minciună, și de aceea e condamnat la sterilitate literară. O dată dispărut, el nu va avea altă istorie decât istoria sângeroasă a asasinatului,care e foarte cunoscută și pe care câțiva dintre noi au văzut-o cu ochii lor în aceste luni din urmă”. A urmat separarea de Pauline, plecarea în Cuba, alături de Martha Gellhorn, o jurnalistă pe care o cunoscuse în perioada şederii în Spania, şi stabilirea lor la ferma „Finca Vigia“, în apropiere de Havana. La 20 noiembrie 1940, Hemingway se căsătorea pentru a treia oară, iar Martha Gellhorn era cea care îl va inspira să scrie romanul „Pentru cine trag clopotele“, finalizat în iulie 1940, care avea să cunoască un succes fulminant, cu o jumătate de milion de exemplare vândute în doar câteva luni, şi o nominalizare pentru premiul Pulitzer În anul 1944, Hemingway s-a aflat în Europa, fiind prezent, la 25 august, la eliberarea Parisului. La sfârşitul anului este afectat de o febră puternică, fiind internat de urgenţă în spital, cu pneumonie. Hemingway va fi decorat cu „Steaua de Bronz“, pentru acte de vitejie în cel de-al Doilea Război Mondial. O va întâlni, apoi, la Londra, pe Mary Welsh, corespondenta revistei „Time“, de care se îndrăgosteşte imediat şi pe care o cere în căsătorie după a treia întâlnire, însă la scurtă vreme suferă un accident auto şi o puternică lovitură la cap. Toatea aceastea veneau pe fondul vechii lui depresii, adâncite de pierderea celor mai importanţi prieteni din lumea literară, pe fondul unor dureri de cap cumplite, a unor probleme grave ale tensiunii arteriale, a diabetului, toate puse pe seama anilor de excese alcoolice. În anul 1948, se va îndrăgosti nebuneşte, la Veneţia, de Adriana Ivancici, o tânără de 19 ani, o poveste care îl va inspira în scrierea volumului „Dincolo de râu şi între copaci“, publicat în anul 1950, care a reprezentat, însă, un adevărat fiasco. Enervat la culme de acest insucces, în 1951, Hemingway scrie „Bătrânul şi marea“, publicat un an mai târziu, devenit capodoperă, un volum care avea să-i aducă, în anul 1953, Premiul Pulitzer. „Bătrânul și marea” relatează trei zile din viața unui pescar cubanez pe nume Santiago, care timp de aproape trei luni nu prinde nici un pește. Urmărit de ghinion, el iese departe în larg, iar de data aceasta momeala aruncată de el atrage cel mai mare pește care a fost văzut vreodată, care însă nu se va lăsa prins fără luptă. Modul în care Hemingway descrie confruntarea, dar și relaţia dintre Santiago și ucenicul său fidel, singurul care nu-și pierde încrederea în el, fac din „Bătrânul și marea” o capodoperă a literaturii universale, o #povestire bogată în sensuri, limpede și cuceritoare. În anul 1954, Hemingway suferă două accidente de avion succesive, în Africa, o prăbuşire şi o explozie la decolare, soldate cu lovituri multiple, arsuri grave şi o pierdere consistentă a fluidului cerebral. În perioada recuperării, petrecută în Uganda, Hemingway se amuza citind falsele necrologuri scrise despre „moartea sa”. La doar câteva luni distanţă, în octombrie 1954, Hemingway a fost recompensat cu Premiul Nobel pentru Literatură, „pentru măiestria artei narative, foarte recent demonstrată în «Bătrânul și marea» și pentru influența pe care a exercitat-o asupra stilului contemporan”. Hemingway se simțea slăbit și, drept urmare un diplomat american din Suedia a fost prezent în locul său la ceremonie. În textul discursului de acceptare, Hemingway arăta: „Stimați membri ai Academiei Suedeze, Doamnelor și Domnilor, neavând priceperea și dezinvoltura pentru a susține un discurs, nici cunoștințe de oratorie sau de retorică necesare, doresc să mulțumesc organizatorilor pentru generozitatea lui Alfred Nobel de a oferi acest premiu. Niciun autor care îi cunoște pe marii scriitori ce nu au primit acest premiu nu îl poate accepta decât cu modestie. Nu este necesar să îi menționez pe acești scriitori. Fiecare dintre cei prezenți aici își poate contura propria sa listă, după cunoștințele și conștiința sa. Îmi este imposibil să îl rog pe ambasadorul țării să citească un discurs în care un scriitor vrea să exprime tot ceea ce se află în sufletul său. Într-o scriere, lucrurile nu pot fi deslușite imediat, și autorul este norocos dacă se întâmplă așa¡ în cele din urmă însă, ele devin destul de clare, atât prin ele însele, cât și datorită gradului de alchimie pe care autorul îl deține, îl va fi suferit sau îl va fi uitat. Scrisul presupune o viață solitară… Am vorbit prea mult pentru un scriitor. Un scriitor trebuie să scrie ceea ce vrea să spună și nu să vorbească despre asta. Încă o dată, vă mulțumesc.“. În fine, deşi a arătat că alţi scriitori erau mai îndreptăţiţi să primească premiul, „banii sunt bineveniţi“. A urmat o puternică deteriorare a stării psihice a scriitorului, iar la 25 iulie 1960, Ernest şi Mary au părăsit definitiv Cuba, în special din cauza turiştilor ce-i invadau ferma. Hemingway începe să se izoleze, nu mai vorbeşte cu nimeni, îşi îchipuie chiar că FBI-ul îi supraveghează locuinţa. Este internat de zeci de ori în spital, este tratat prin terapie electroconvulsivă, are o tentativă de sinucidere, este din nou internat. La 2 iulie 1961, Hemingway s-a sinucis, la locuinţa sa din din Ketchum, Idaho, cu două gloanţe, cu arma sa preferată, folosită anterior pentru a împuşca porumbei. La ani distanţă, fratele şi sora scriitorului, aveau să sfârşească exact în acelaşi fel, alegând să se sinucidă, la fel ca tatăl, fratele şi bunicul lor. Postum, i-au fost publicate volumele: „The Wild Years” (Anii sălbatici) – în 1962, romanul „A Moveable Feast” – în 1964, „By-Lines” (un volum cu articole publicate în „Toronto Star”) – în 1967, romanul „Islands in the Stream” (Insule în derivă) – în 1970, „The Nick Adams Stories” (Povestirile lui Nick Adam) – în 1972, volumul de poezii „88 Poems” (88 Poezii) – în 1979 şi volumul de corespondenţă „”Selected Letters” – în 1981. În mai 2014, „Papa”, un film biografic despre Ernest Hemingway, cu Adrian Sparks în rolul celebrului scriitor, a devenit primul lungmetraj filmat în Cuba, după aproape 50 de ani. Regizorul peliculei, Bob Yari, a declarat că este recunoscător că a primit permisiunea de a filma în faţa Palatului guvernamental din Havana câteva scene importante, inclusiv o reconstituire a luptelor armate între susţinătorii lui Fidel Castro şi aliaţii generalului Fulgencio Batista y Zaldívar. Filmul, bazat pe scenariul scris de Denne Bart Petitclerc, fost jurnalist al publicaţiei Miami Herald, se concentrează asupra prieteniei dintre acesta şi Ernest Hemingway, din timpul perioadei politice tulburi prin care a trecut Cuba în anii ’50. După dispariţia sa, a fost înfiinţat un grup virtual al oamenilor care arată ca renumitul scriitor american, Heminglookalikes.com, în care participanţii sunt „purtători“ de păr şi barbă albe, exact cum arăta şi Hemingway. Periodic, ei organizează întâlniri cu toţi membrii, iar anual are loc concursul care desemnează cea mai fidelă sosie a lui Hemingway. În timpul vieţii, un căpitan de vas i-a oferit lui Hemingway prima pisică cu şase pernuţe, scriitorul devenind cel mai mare iubitor al felinelor care au această particularitate. După 1961, anul morţii sale, casa lui Hemingway din Key West, Florida, s-a transformat în muzeu şi, implicit, în locuinţa pisicilor sale. În prezent, casa găzduieşte aproximativ 50 de pisici, dintre care jumătate sunt polidactile. Drept urmare, termenul de „pisica lui Hemingway“ desemnează tocmai pisicuţele cu şase pernuţe. Tot legat de pisicile sale preferate, trebuie amintit un alt amănunt interesant: în momentul în care barul său preferat, Sloppy Joe’s, şi-a schimbat sediul, scriitorul a luat unul dintre pisoarele din baia localului şi l-a pus în curtea casei sale din Key West, Florida. Îşi băuse atât de mulţi bani în acel bar încât considera că vasul de toaletă îi aparţinea, astfel că pisoarul s-a transformat într-o fântână de grădină din care şi în prezent îşi potolesc setea pisicile lui Hemingway…
1. Că nici atunci oamenii nu credeau în boală (contaminare); Ciuma
2. Că în loc să observe realitatea, ei preferau să se încreadă în șarlatani care le ofereau o versiune îndulcită a situației pandemice;
3. Că nu țineau cont de regulile obligatorii impuse de stat și căutau tot felul de modalități prin care să sfideze #legile pe timp de criză, deși nimeni nu avea nimic de câștigat din asta;
4. Teatrele (sau orice activitate a artiștilor ambulanți), cârciumile și petrecerile au fost închise;
5. Bisericile au rămas deschise și oamenii se îmbulzeau acolo, în speranța că Doamne-Doamne o să-i cruțe;
6. Că oamenii se transportau de co lo-colo fără să realizeze că ar putea fi infectați, reușind astfel să crească numărul de îmbolnăviri;
7. Că exista un soi de indiferență pentru restul lumii, precum „după mine, măcar și #potopul”;
8. Că medicii au fost cele mai solicitate, dar și cele mai neapreciate personaje ale acestei #istorii;
9. Că deși s-au dat ordonanțe pentru menținerea curățeniei în mijloacele de transport, nu se ținea cont de asta;
10. Deși buletinele mortuare arătau o creștere săptămânală a cazurilor, oamenii continuau să iasă din case pentru orice fleac și li se întâmpla să moară chiar în piețele publice, încărcați de cumpărături.
După foarte mulți ani, cartea publicată de Daniel Defoe despre marea ciumă de la Londra pare să fie atât de apropiată de ceea ce trăim noi astăzi. A fost publicată în 1722, iar marea ciumă la care se referă cartea s-a petrecut la Londra în anii 1665-1666. Ceea ce este interesant este faptul că, în acea perioadă, Daniel Defoe avea cinci-șase ani, dar cartea apare când el deja avea 62 de ani. Daniel Defoe este cunoscut pentru romanul Robinson Crusoe, carte care a avut cel mai mare număr de traduceri după Biblie și pentru romanul Moll Flanders, celebru și ecranizat cu mult succes încă din 1965 și destul de recent în 1996. Mai puțin cunoscut pentru cartea despre marea ciumă londoneză deși, această carte ne arată cât de mult nu ne-am schimbat noi, oamenii, și cât de mult seamănă reacțiile noastre în prezent comparate cu cele ale oamenilor care au trăit atunci, de demult, marea ciumă londoneză.
Autorul descrie epoca neiertătoare a Evului Mediu, mizeria din acea epocă şi bolile. În timpul ciumei din capitala Angliei, au murit peste 100.000 de oameni. Ciuma a fost răspândită de un negustor care s-a îmbolnăvit de la un balot de mătăsuri importat din Olanda. La început oamenii nu au luat în serios boala, ba chiar au luat-o în derâdere. Spuneau că nu se întâmplă mare lucru dacă sunt doi-trei bolnavi, ei se vor vindeca, iar viaţa va merge mai departe.
Daniel Defoe a relatat mai mult povestea de viață a unchiului său care era major in vremea pandemiei, Când lucrurile au început să fie foarte grave, când împrăștierea infecției devenise violentă și foarte rapidă, prietenul unchiului, doctorul, i-a spus că ar trebui să stea acasă, să nu mai iasă, să nu-și riște sănătatea întâlnind oameni infectați. Și așa el s-a convins pentru că vedea oameni murind pe stradă, secerați de ciumă, case închise cu geamurile bine acoperite de perdele și draperii, multe case cu semnul crucii roșu pe ușă, ceea ce însemna că cei din casă erau infectați, auzea de sinucideri, de oameni care și-au pierdut mințile, de oameni care traversau pentru a nu se apropia cineva de ei, de suspiciunea generală și faptul că nimeni nu te ajuta. Așa cum vedem, nu numai că el își analiza propriile lui trăiri, dar le analiza și pe cele ale semenilor lui. Chiar dacă ieșea mai rar din casă, el totuși era interesat de macabrul spectacol al străzii. I se povesteau tot felul de întâmplări, pe unele le voi aminti. Văzuse că medicii și chirurgii, foarte puțini rămași la Londra, își omorau pacienții care se chinuiau să moară, cu gangrene care însemnau moarte sigură. Ulterior acești medici au plecat și ei la țară. A auzit povestiri pline de orori, cu mame care-și omorau copiii, de oameni care fugeau din casele în care erau prizonieri și plecau fără să știe unde, murind pe câmp sau înecându-se, de oameni care săreau pe geam pentru a părăsi casa în care erau izolați, de bărbați care alegeau să se spânzure știind că sunt infectați. Toate aceste reacții ale oamenilor la confruntarea cu ciuma el le observa cu multă atenție, încercând să înțeleagă comportamentul lor. Interesant este că oamenii începuseră să aibă vedenii, să vadă stafii, să povestească lucruri cu totul închipuite. Aveau, poate, halucinații vizuale. Deliruri. Pretindeau că au văzut îngeri cu spadă, că pe cer au văzut cine știe ce figuri cărora le dădeau tot felul de semnificații fantasmagorice, totul datorită spaimei pe care pusese stăpânire pe ei. O întreagă industrie a luptei împotriva ciumei a apărut. Se vindeau pastile împotriva ciumei, apăreau reclame de leacuri, pe uși apăruseră oferte de servicii ale unor astrologi, ale prezicătorilor privind viitorul, la care oamenii apelau. Au apărut șarlatanii, cei care vindeau pretinse remedii ale infecției, așa cum se întâmplă și astăzi în timpul pandemiei cu afacerile cu măști, cu dezinfectanți. Mecanismul este același, apar afaceriști care profită de ignoranța și spaima oamenilor…
Nu știu despre voi, dar pare cumva descurajant ca în 2020 să nu se fi schimbat nimic din concepțiile și comportamentul oamenilor. Față de 1665 noi avem niște avantaje pe care, din motive „necunoscute”, continuăm să le negăm cu desăvârșire. Să lăsăm mai moale cu egocentrismul: dacă nu ți s-a întâmplat ție, nu înseamnă că boala nu există – înseamnă că ești doar un norocos (deocamdată).” #Covid19 Molimele se schimbă, oamenii – nu!
Daniel Defoe a fost comerciant, scriitor, jurnalist, pamfletar și spion. A scris sub 198 de pseudonime, a fost bogat, dar și foarte sărac, a fost închis într-o închisoare a datornicilor, a fost plimbat prin Londra, pentru a fi umilit public, timp de trei zile, cu o scândură lată în jurul gâtului, din care printr-o gaură îi ieșea capul, a fost urmărit de creditori și s-a ascuns de multe ori pentru a nu fi găsit. Într-o perioadă când era ascuns și-a găsit sfârșitul vieții. Avea doar 70 de ani
„Zilele după Oreste”Proza lui Vitalie Ciobanu reunește o serie de personaje memorabile, în jurul cărora se construiesc imagini alternative ale unor realități istorice diverse: fost profesor de estetică, Oreste e un fel de tribun improvizat ale cărui discursuri revoltate, îndreptate împotriva politicii ți lumii strâmbe de azi, magnetizează ți intrigă în acelasi timp; Radu Baltazar e un scriitor respins de editorul său, care nimerește într-o neașteptată conjunctura, alaturi de un sofer de taxi membru al unui serviciu de informații, sau, cum se recomandă chiar el, „colecționar de secrete“; Justin, un tânăr dispărut misterios printr-un fel de falie temporală, cu prilejul unui festival din Germania. Fie că sunt bine ancorate în lumea din jur sau se desprind de aceasta, virând într-un fantastic difuz, textele conturează microuniversuri de sine stătătoare.”
„Rascolind in sertarele in care-mi depozitam vechile incercari literare, in iatacul din casa parintilor mei de la tara, am gasit cateva pagini care se voisera o nuvelă, dar nu depasisera faza unui exercitiu de scriitura, a unei schite intitulate Globul de cristal… Schita despre care uitasem cu desavarsire avea asa un aer de premonitie naiva, incerca sa puna in scena o dilatare a perceptiei, telescopica, abnorma, un turbion de impresii, amintiri reale sau induse, lecturi si filme, obsesii si anxietati. Imi aduc aminte ca abandonasem acel text, renuntasem sa-l duc mai departe: sirul secventelor era inepuizabil, nu putea avea un final sau, mai bine spus, un final pe care sa-l controlez. Invins de ispita, m-am apucat sa recitesc paginile bătute la mașină, simtind cum ma cuprinde vertijul ce se isca din simpla ordonare a cuvintelor in propozitii, a frazelor in imagini recognoscibile si-n aglomerari de litere inexistente inainte, create ad-hoc, din spuma unor trăiri incerte, pana cand in camera in care stateam incepu sa ninga… – VITALIE CIOBANU
#VitalieCiobanu: Prozator, eseist, critic literar, ziarist (presa scrisă), redacto șeg la Contrafort, președinte #PEN Centru Moldova și comentator la Radio Europa Liberă. S-a născut la 4 Mai 1964, în orașul Floreşti, jud. Soroca. Licenţiat în jurnalism, Universitatea de Stat din Chişinău, 1986. A lucrat redactor şi redactor-şef la Editura Hyperion, 1986-1993. Este redactor-şef al revistei Contrafort din 1994. Autor al volumelor: Schimbarea din strajă (roman), editura Hyperion, Chişinău, 1991; Frica de diferenţă (articole, eseuri, cronici literare), Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999; Valsul pe Eşafod (30 de pretexte literare şi un Jurnal la Praga), Editura Cartier, Chişinău, 2001; Anatomia unui faliment geopolitic: Republica Moldova. Editura Polirom, Iaşi, 2005; Literatur Express. Europa de la fereastra vagonului. Jurnal pe două voci (volum realizat împreună cu Vasile Gârneţ), Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2007. Prezent în antologiile Momentul adevărului, o culegere de texte ale unor eseişti români contemporani, Cluj, Editura Dacia, 1996; în Literatura din Basarabia. Secolul XX (volumele de proză scurtă şi de eseu), Editurile Ştiinţa şi Arc, Chişinău 2004; şi în „Europaexpress. Ein literarisches Reisebuch”. Eichborn, Berlin, 2001 Colaborări: revistele 22, Dilema, Observator cultural, România literară, Lettre Internationale, Cultura, Viaţa Românească, Secolul XXI, Interval (Braşov), Apostrof, Steaua (Cluj), Timpul, Convorbiri literare (Iaşi), Orizontul (Timişoara), Sud-Est Cultural, Semn (Chişinău), la cotidienele România liberă, Evenimentul Zilei (Bucureşti) ş.a. Premii şi distincţii: Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, 1991; Premiul pentru Eseu al Uniunii Scriitorilor din România, 1999; Premiul pentru Critică şi Eseu al Uniunii Scriitorilor din Moldova, 2001; Premiul pentru Jurnal al Filialei Chişinău a Uniunii Scriitorilor din România. Membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova din 1992; Membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1993; Membru al PEN Centrului Internaţional (filiala Chişinău) din 1995 şi preşedinte al Moldova PEN Centru din 2004. A participat la colocvii şi congrese internaţionale: Bucureşti (1992, 1993, 1997, 2002), Viena (1995), Guadalajara, Mexic (1996), Braşov (1998), Strasbourg (1999), Praga (1999, 2001, 2005, 2008), „Literatur Express Europa – 2000” (2000), „Sharing culture”, Rotterdam (2004), „Donumenta”, Regensburg-München-Berlin (2004), Congresul Mondial al PEN Centrului Internaţional, Bled, Slovenia (2005); Paris, 2006, Viena, 2007; Leipzig, Berlin, 2008, Viena, 2009, Roma, 2010. Educație: Universitatea de Stat din Moldova Premii: Ordinul Național „Pentru Merit”; Ordinul de Onoare Ultima carte din 2019 : #ZileledupăOreste Vitalie Ciobanu
Atunci când burniţa descurajării mă îngrozeşte, fă ca viaţa mea spirituală să înflorească.. fă să dispară ceaţa groasă care îmi învăluie fiinţa întreagă ! Fii Tu Soarele neprihănirii care să strălucească !
Impresii din viata si carti / Svetlana Vizitiu 