„Oare câte stele în visteria cerului Și nici un bob de grâu În sufletul meu. Caut înțelepciunea În lan Și doar mac întâlnesc…”
Fiecare om are un vers aparte. Poezia Victoriei Guțu se crează din cele mai sincere sentimente, din dragostea pentru oameni, din frumuseţea zilnică, din simplitatea încununată cu efervescenţa dată de vârsta tinereţii. Pentru Victoria motivatia este importantă! – a scrie un vers e o terapie a sufletului. Poezia rămâne o religie, un act sacru, o poveste despre iubire, suferinţă şi dor. Crede în Dumnezeu, ar vorbi mai mult – despre El, minuni trăite, visuri ne/realizate, și, mai are multe idei… Poposind în miezul rimelor descoperim o generozitate lirică fără margini, versurile stau sub semnul speranței, iar zborul Victoriei prin univers este dureros de pătrunzător. „Vântule, dă-mi aripile tale, să mă ridic până la ultima vamă a văzduhului, învață-mă să merg pe ape, să mângâi izvorul-lacrima pământului, să ating nuferii-zâmbetul apelor, și crinii-fecioria câmpului. Vreau să-mi prind în păr visul la depărtări albastre, să-mi făuresc colier din stele. Vreau să privesc în ochii azurii ai cerului, să le sorb ploile salmastre- dulcea lor lăcrimare. Vreau să alerg cu vântul pe cărări cerești, să culeg… Rouă stelară, să sărut obrazul soarelui, și fruntea lunii…să fiu eliberată din lanțurile clișeelor, să am libertatea…de a șopti, de a cânta la strunele dorului. Învaţă-mă, vântule….a bate la ușa inimilor, iar spre apus de viață…la porțile Raiului” („Scrisoare către vânt”) Gândul poetic cuprinde o aură de autenticitate și claritate pe care este imposibil să nu o observi. Sunt versuri la care te întorci pentru salvarea spiritului, redeschizând paginile, colindând printre plămădiri lirice senzaționale, încărcate de sensuri înalte, de emoție și mângâiere. „Nu privi spre golurile mele; Care nu se vor umple nicicând, Privește la plinuri, pentru că ele Se pot goli subit oricând.” (din „Privește-mă”) Uneori, evadând din lumea înconjurătoare, cu nopțile nedormite, Victoria se refugiază în palma plină de puritate a poeziei și preferă compania cuvintelor pe care le-a simțit aproape în anii nu atât de îndepărtați: atunci a pierdut-o pe mama… „Copilăria mea a fost colorată în spectru de curcubeu. Mama, Dumnezeu să o ierte (a plecat din viaţă pe când aveam 13 ani) a făcut tot ce îi era în putere. Pe data de întâi septembrie 2000, m-a dus la școală, în clasa întâi. Eu, sustrasă de pantoful care mă strângea, am pierdut grupul clasei întâi, și am întrat cu totul în altă clasă, să fi fost a doua…nu știu…” „Nu pot uita dragostea pentru lectură. Îmi făceam programul de citire în fiecare vară. Aveam o normă a paginilor citite, cel puţin 100 pe zi. Astfel, se făcea că citeam și acasă, și afară ,,la joacă”. Norma cărților citite era obligatoriu minim 30, evident că citeam și pe ascuns, pe sub pătură, de aici dragostea mea pentru literatură. Decesul mamei, mi-a spulberat toate aspiraţiile. A început o perioadă de maturizare. Școala a devenit un refugiu pentru mine, acolo nu mă mai gândeam la obstacolele cu care luptam. Am fost un introvert, îmi deghizam emoţiile, devenisem retrasă, doar eu și cărțile. Însă, participam la concursuri școlare și extracurriculare, olimpiade etc. Frumoasă experiență, totuși…” Autoarea pune semnul întrebării legat de trecere a timpului, de durerea sufletului și atinge subtil subiecte referitoare la destin, având încredere în puterea nemărginită a credinței și în abilitatea oamenilor de a se salva prin iubire. „Sub pleoapa soarelui cu nimb Îmi căutam grăbit…vedere. Atât de mult speram să schimb Moartea pe o în-vi-e-re. Mă agățam de raza lunii Să mut luna-n ochii mei, Să risipesc noaptea-genunii Şi goana după semi-zei. Cu ochi deschişi visez lumina, Şi noaptea îmi devine albă Ascund sub pleoapele- cortină O mare imensă captivă în salbă.” (din „Visele insomniei”) Deseori privește viața ca pe o scenă aflată în amurg și prin nopțile insomniei încearcă să-și alunge neliniștile invocând imagini de iubire și experiența oamenilor de alături. Atât de fragedă, neliniștită, o crengută mereu în freamăt, și totodată, suflet singuratic, Victoria găsește puteri să-i liniștească pe ceilalți aflați la o răscruce îndoielnică…Cu iubire pentru iubire, acesta-i tratamentul… „Te așteptam atât de verde și fragilă, Să calci cu talpa goală iarba, Cu sufletul înfrânt de lacrima umilă, Devenită rouă pe sub pleoapa oarbă. Te așteptam ca firul de ninsoare, Să mă topești în jarul pasional, Tu te-nchideai în floarea de răcoare, Să nu te stingă ochiul de cristal. Te așteptam cu brațele deschise, Cu sternul zvâcnind un fluture-n puls, Tu zborul meu îl alungai din vise, până ce în cocon m-am ascuns. Și nu știai că port pe inelar o cumpănă-a fântânii, pe vecie Și că logodită sunt în har Cu slova-rimă dintr-o poezie.” (Te așteptam) „Pentru mine… vindecarea e la Dumnezeu. Eu cu Doamne Iisuse adorm…” Are experiență în comunicare cu oamenii depresivi. Poate ajuta și comunica cu ei, dacă e nevoie. Crede că „unii caută acolo unde chiar nu este nimic”. Se consideră deja hiper,,psihologizată”. A trecut și ea prin stări… după pierderea mamei. O doare și îi compătimește pe oamenii în astfel de situații, pentru că știe cât de greu le vine. „Sunt oare vinovată Că nu-mi pot duce cerul Pe palmele-pàmânturi Ce germineazà màrul? Şi chiar de port o vinà Când nopţi mi se trezesc Ìn candelele stinse De-un viciu omenesc…” „Tatăl meu- eroul meu! е cel mai bun tată! Unicul meu sprijin în toate greutățile vieții”; Prin firea ei, din proprie experiență scurtă de viață, Victoria abordează noțiunea timpului într-o manieră filosofică, ca o clepsidră ce ia forma infinitului. Eu-l liric își acceptă destinul, șterge lacrimile și luptă pentru armonie și binecuvântare. Îl are pe tatăl ei alături, marele sprijin și bucuria ei; Plină de dor, crede în iubire și înmulțirea ei printre „iubiri ce mișcă sori și stele”… O inimă extrem de sensibilă, nu se lamentează, scrie în continuare, cucerind mențiuni după mențiuni literare, chiar și cele internaționale!
– „Tatăl meu era și este foarte afectuos cu mine, este foarte generos, blând. Am avut o perioadă în viaţă când sănătatea atârna pe un fir de ață. Au urmat tratamente, spitalizări, sunt amintiri prea grele pentru a fi expuse. Dacă tot vorbim despre cărţi, editarea primului volum pentru mine a fost o adevărată minune și un dar al Maicii Domnului. Fiind plecată cu bunica în pelerinaj la Poceaevo, așa neputincioasă cum eram, m-am rugat la Ea să pot publica o carte. Imediat după ce am revenit de acolo, adică a 2-a zi, la Universitatea la care învățăm, USARB (facultatea franceză-engleză traducători) a venit scriitorul Nicolae Dabija în persoană! A fost o lucrare deosebită a Maicii Domnului, de a-mi împlini dorinţa. Astfel, am întrat eu în lumea literaturii…” Timpul poeziei este pentru tânăra poetă – fără început și fără sfârșit, cu granițele fixate într-o sensibilitate enormă. Un talent creator, cu o compoziție literară autentică, concepută cu sinceritate, autoarea demonstrând că știe să mânuiască la fel de bine versul clasic, dar și pe cel modern. Călătoria prin grădina cuvintelor încărcate de spiritul metaforei reprezintă o binecuvântare. Iar Poezia devine uneori adevărată rugăciune pentru înmulțirea iubirii și a armoniei între oameni. „Dorul stoarce lacrimi din plopi fără pereche Dorul dă paloare și unui trandafir, Iar mi se-adună Dorul în cartea mult prea veche… A zorilor când plopii puteau plânge cu mir. Mi-e dor de cerul ce chema din galaxie O cea mai mică stea ce-mi sunt în univers De fașele albite de-un soare- veșnicie În care nu încape slava pentru vers. Dorul îmi închide pleoapele cu soare, Să pot vedea trecutul atât de-nseninat De visul meu de-a plagia culoare În lumea adumbrită cu’o frunză…de păcat.” (Dorul)
Poeta Victoria Guțu este conștientă de puterea cuvintelor care zidesc sau pun degetul pe rană. Uneori versurile ei devin strigăt de ajutor și durere sub cerul neliniștilor tainice ale unui suflet zbuciumat care tânjește după mersul normal al lumii. „E primăvară-n suflet și dincolo de el – Culeg pe șes curajul dând flori de ghiocel…”
„Sunt doar o palmă de lut, nimic mai mult. Sunt om.”
„Mă numesc Victoria Guţu, sunt, prin harul dăruit din mâna cerului, poetă. Am debutat în 2008, în clasa a VIII-a cu poezii ce au fost apreciate în cadrul concursului republican ,,Florii 2008″. A urmat publicația în cadrul revistei ,,Noi”. Cu toate că talentul și gustul metaforei, au început să se manifeste încă la gimnaziu, în anul 2017, poeziile mele au fost observate de către regretatul scriitor Nicolae Dabija, care m-a îndemnat să public câteva texte în săptămânalul ,,Literatura și arta„, iar apoi să editez primul meu volum de versuri. Nicolae Dabija a devenit tatăl poeziei mele. Cartea ,,Lumina din glastră” a fost lansatā în anul 2018. Au urmat publicații în revista ,,Roua Stelară„. Poeziile mele au fost apreciate în România, de aceea, cel de al doilea volum- ,,Crucea înflorită” a fost publicat la editura Lyric Graph, sub conducerea onoratului Trandafir Sîmpetru, atunci am devenit membră a Uniunii mondiale a scriitorilor. Am publicat poezii în mediul on-line, de asemenea, în antologii ,,Pași spre cer„, ,,Întomnarea cuvântului” și în Antologia scriitorilor Români de pretutindeni, Montreal, Canada Poeziile au fost traduse în limba arabă, engleză, fiind publicate în varia antologii în curs de apariție. Au urmat multiple publicații în revistele din România. Mulțumesc bunului Dumnezeu pentru harul pe care, sper din suflet să-l înmulțesc.Vă doresc să vă colorați viața cu nuanțele dorite! O zi cu soare vă doresc!” (Victoria Guțu) Din amintiri, de la studii și la capitolul experiență de viață, câteva impresii: -„Am trecut multe probleme de sănătate. Din fericire, nu am avut recidive mult timp. Am amintit acest lucru, doar pentru a menționa că și aici – m-a găsit poezia, prin intermediul vizitelor unor profesori universitari din România, care mi-au propus să public o carte. Nu aveam suficiente scrieri, pe atunci, așa că, am agățat dorința ,,în cui”, până în momentul când voi reuși să adun mai multe poezii” -”Din experienta profesionala, jobul la Radio a fost o experiență minunată, cu situaţii comice… Aici mi-am întâlnit iubirea…” -„Cu cât tac mai mult, cu atât aud mai bine glasul cerului, fie că tace senin, fie cà vorbeşte ploaia. Stropii-cuvinte cristaline. Soarele-cuvântul luminii… Vorbele- la o moară de vânt…au zburat…fără întoarcere. Dumnezeu aude glasul celui care tace…” -„Azi, ignoranța afişează pe panouri,/imagini țipătoare,/reverberate-n goluri, /nimicul urlă astăzi fără rost,/acoperind frumosul cu-n strat de praf anost,/Şi deseori mă las cuprinsă de-un val de fascinație,/Câte prostii le pot veni-n imaginație” –„Am avut câteva situaţii comice la Universitate. Orele de franceză presupuneau exerciții fonetice. Colegul meu, Alexandru, în încercarea de a produce sunetele ,,pe cât de melodios și corect posibil, a rămas cu mandibula blocată. Efectiv… nu putea închide gura. S-a rezolvat, bineînțeles, dar a rămas în amintire.”
Aprecieri si referințe la autoare:
Eusebiu Cristian – Un OM deosebit din toate punctele de vedere!
Antonina Calo Felicitări: Victoria Guțu, fiorul poetic din rândurile domniei tale este molipsitor!
Carolina Eremia: Ce frumos! Tu știi să dansezi cu cuvântul, e atât de minunat!
Maria Corini- Gânduri frumoase, cosmice! Sincere felicitări de imaginile incantate!
Oana Togan- Esti minunata si-mpraștii praf de zâne! Sa nu uiți asta, indiferent ce nori apar pe cer, ai venit aici să stralucesti Ticu Ionut Marian – O inimă pură, sensibilă, un suflet minunat
Recenzie literară de Svetlana Vizitiu, Impresii din viață și cărți
Recitaluri video pe versurile poetei Victoria Guțu:
Când gândește un bărbat, lucrează o sferă a creierului. Când gândește o femeie, lucrează ambele… Si, tot timpul, ele se luptă una cu alta… Despre sferele creierilor vorbesc ) Aveți grijă unul de altul, și nu vă divulgați intențiile negative, doar fapte pozitive! Mergeți cu dreptul! Poate mai împrumutați din unele exemple de viață, de mai jos, experimentate chiar de subsemnată, și ce, doar nu sunt de fier! )
Van_Gogh a vândut un singur tablou pe perioada vieţii lui. Şi acesta – fratelui lui, pe un preţ infim? Asta nu l-a oprit, însă, să picteze peste 800 de tablouri! -In 1954, Jimmy Denny, managerul lui Grand Ole Opry, l-a concediat pe Elvis_Presley după un singur concert? I-a spus: „Nu vei ajunge nicăieri, fiule. Mai bine te-ai întoarce la condus camioane”. Și Elvis înainte de a cânta chiar lucra la condus camioane… -Beethoven a fost considerat de către profesorii săi „fara nici o şansă de a fi compozitor”? Nu i-a ascultat însă, şi a compus cinci dintre cele mai frumoase simfonii ale sale fiind complet surd. –Albert_Einstein nu a vorbit până la 4 ani şi nu a citit până la șapte?.. Una dintre profesoare l-a descris ca fiind bolnav mintal – „încet la minte, nesociabil şi pierdut pentru totdeauna în vise prosteşti”. A fost exmatriculat de la şcoală şi a pierdut admiterea la Politehnica de la Zurich. Totuşi, a învăţat să vorbească, să citească şi chiar să facă puţină mate – nu? –Michael Jordan şi Bob Cousy au fost daţi afară din echipa de baschet a liceului? Jordan spunea: „Am eşuat de nenumărate ori în viaţă. De aceea am reuşit.” -Un expert spunea despre Vince Lombardi că: „Posedă cunoştinţe minime despre fotbal şi o totală lipsă de motivaţie.”? și doar a ajuns mai târziu printre cei mai buni fotbaliști?! -In 1944, Emmeline Snively, directoarea unei agenţii de modeling, i-a spus modelei aspirante Norma_Jean_Baker, „Mai bine – ai învăţa să fii secretară sau ţi-ai găsi un soţ”? Sunt sigură că ştiţi că Norma Jean a devenit Marilyn_Monroe. Acum cineva are habar cine e Emmeline Snively? –Winston Churchill a rămas repetent când era in clasa a 6-a? știe cineva? De fiecare dată când a candidat a fost înfrânt, până când a împlinit 62 de ani şi a devenit… Prim ministru. El a scris mai târziu: „Never give in, never give in, never, never, never, never – in nothing, great or small, large or petty – never give in except to convictions of honor and good sense. Never, Never, Never, Never give up.” -Sigmund Freud a fost huiduit pe scenă când şi-a prezentat pentru prima oară ideile comunităţii ştiinţifice din Europa? dar, S-a întors la biroul lui şi a continuat să scrie. -Charles Darwin a renunţat la cariera în medicină şi i-a fost spus, de către tatăl său: „Nu-ţi pasă de nimic în afară de prins câini şi şobolani.”? În biografia lui, Darwin a scris: „Am fost considerat de tatăl meu şi de toţi profesorii ca un băiat foarte obişnuit, de fapt, chiar mai jos decât standardul mediu de inteligenţă.” Cu siguranţă, a evoluat. -Profesorii lui Thomas Edison spuneau despre el că „e prea prost ca să înveţe ceva”? A fost concediat de la primele două joburi ale sale, fiind considerat neproductiv. Ca inventator, a făcut 1000 de invenţii lipsite de succes, înainte de a reuşi să inventeze becul. Întrebat de un reporter cum s-a simţit să eşueze de 1000 de ori, Edison a spus: „Nu am eşuat de 1000 de ori. Becul a fost o invenţie cu 1000 de paşi!” Walt Disney a fost concediat de editorul unui ziar pe motiv că nu are imaginaţie şi idei bune. A dat faliment de mai multe ori până să construiască Disney Land-ul. Dealtfel, Propunerea parcului a fost refuzată pe motiv că nu ar atrage pe nimeni… -La 21 de ani, actriţei franceze Jeanne Moureau i s-a spus de către un director de casting că are capul prea curbat, că nu e destul de frumoasă şi că nu e îndeajuns de fotogenică pentru a face un film? și, A respirat adânc şi şi-a zis „În regulă. Atunci cred că trebuie să fac totul în felul meu”. După ce a făcut 100 de filme, în 1997 a primit premiul Academiei Europene de Film pentru Realizările de-a lungul Activităţii. –Charlie Chaplin a fost iniţial refuzat de către studiourile din Hollywood, pantomima sa fiind considerată un nonsens? -Profesoara lui Enrico Caruso i-a spus acestuia că n-are voce şi că nu poate să cânte deloc? Părinţii vroiau ca el să devină inginer. Dar a devenit un soprano celebru… -Când Pablo Casals a împlinit 95 de ani, un reporter l-a întrebat „Domnule Casals, aveţi 95 de ani şi sunteţi unul dintre cei mai mari violocenlişti din toate timpurile. De ce încă mai exersaţi 6 ore pe zi?” Domnul Casals i-a răspuns: „Pentru că încă cred că fac progrese.” AȘADAR, NU TE DA NICIODATĂ BĂTUT!!!
imagine Chișinău, Cosmos, Grand Hall
– Bună dimineața, doamna Teodora.
– Bună dimineața. – De ce stai acolo? O să îngheți.
– Îl aștept pe fiul meu. A plecat la cumpărături acum ceva timp, dar se pare că a întârziat”, a adăugat bătrâna, uitându-se la ceas.
– Nu-ți face griji, sunt sigur că nu va dura mult. Vă deranjează dacă vă țin companie?
– Mulțumesc, nu vă deranjați. Sunt sigură că ai lucruri mai bune de făcut decât să ții companie unei femei bătrâne ca mine. O fată norocoasă te va aștepta…
– Nu e nicio problemă, vă asigur. O să stăm pe banca asta și o să așteptăm…
Și Vasile, ca în fiecare dimineață, stătea lângă bătrâna lui mamă, așteptând un fiu care nu fusese niciodată atât de aproape.
-Dacă Alzheimer ar lovi inima și nu mintea…
Învățătoarea de la clasa întâi întâmpină dificultăți cu unul dintre elevii săi…
L-a intrebat: – Ce se întâmplă cu tine, băiețel? – Băiețelul răspunse: – Sunt mult prea inteligent, pentru clasa întâi! Sora mea e in clasa a III-a, iar eu știu mai multe decât ea! Consider că și eu trebuie să învăț în clasa a III-a! …Învățătoarea îl conduse pe băiețel la director, explicând acestuia situația… Directorul se gândi și spuse băiatului: – Te voi supune unui test, iar dacă nu vei ști să răspunzi corect măcar la una din întrebări, atunci vei merge înapoi în clasa întâi și te vei comporta bine! …Băiețelul căzu de acord. – Cât fac 3 x 3? – 9. – Cât fac 6 x 6? – 36. Și uite așa, răspundea elevul de clasa întâi, la fiecare întrebare ce, în opinia directorului, erau întrebări pentru clasa a III-a…. …Atunci directorul privi către învățătoare și zise: – Cred că acest elev poate trece, fără probleme, în clasa a III-a! Însă, învățătoarea: – Am si eu niște întrebări: Ce are vaca în număr de 4, iar eu în număr de 2? Băiețelul, după o pauză, răspunse: – Picioare! – Dar ce se găsește în pantalonii tăi, și nu se găsește într-ai mei? – Buzunarele! – Ce face bărbatul, stând în picioare, femeia așezată, iar câinele în trei labe? În acest moment, directorul făcu ochii mari cât cepele, dar, înainte să reușească să spună ceva, băiețelul răspunse: – Dă mâna! – Ce cuvânt din limba engleză începe cu F și se termina cu K, semnificând foc și pară și emoții? – Firetruck (Mașina pompierilor)! – Ce cuvânt începe cu F și se termină cu K, și dacă nu ai asta, atunci ești nevoit să te servești cu mâna? – Fork (Furculița)! – Ce îi dă barbatul femeii sale, după nuntă? – Numele! – Ce organ nu are oase, are mușchi și multe vene, pulsează și răspunde de manifestarea dragostei? – Inima! …Directorul răsuflă ușurat: – Trimiteti-l dracului, odată, la Harward! La ultimele 7 întrebări, până și eu aș fi răspuns greșit!
Un cetățean argentinian s-a dus să cumpere un „carton de ouă” și când l-a întrebat pe vânzător prețul, a constatat că prețul era peste cel obișnuit, așa că l-a întrebat pe vânzător „de ce”!? Mi-a răspuns că distribuitorii au ridicat prețul! Cetățeanul a luat tăcut „cutia de ouă” și a pus-o la loc spunând:
Nu am nevoie de ouă, pot trăi fără ouă. Așa au făcut toți cetățenii fără campanii și greve, dar asta a fost cultura_poporului! Poporul nu a acceptat companiile să-i șantajeze. În mai puțin de o săptămână, angajații companiei au venit să livreze ouă în magazine, dar proprietarii au refuzat să le colecteze pentru că nimeni nu a cumpărat stocul de ouă vechi! Companiile, cu toate acestea, au rămas încăpățânate și nu au corectat prețul, crezând că #protestele se vor încheia în câteva zile și că oamenii vor reveni la achizițiile obișnuite de ouă. Dar și oamenii s-au încăpățânat, au boicotat ouăle și companiile au început să piardă enorm! Stocurile s-au adunat pentru că producția nu s-a putut opri! Patronii firmelor de animale s-au reunit și au decis să restituie prețul ouălor la prețul anterior! Cu toate acestea, boicotul continuă Companiile aproape au declarat falimentul, așa că s-au reîntâlnit și au decis să trimită scuze oficiale poporului argentinian din toate #mass_media și fixând prețul la un sfert din #valoarea lor anterioară. Aceasta este o poveste_adevărată, nu fructul ficțiunii. Noi ca popor putem scădea sau crește prețul la orice bun. Doar cu voia noastră, fără campanii și greve. Tot ce avem nevoie este puțină voință, cultură și determinare. Doamne ajuta tuturor! Să cunoasteti pretul și valoarea!
În prima zi de curs, profesorul facultății de drept a intrat în clasă și primul lucru pe care l-a făcut a fost să ceară numele unui elev care stătea în primul rând:
-Cum te numești?-Numele meu este Nelson.-Ieși din clasa mea și nu te mai întoarce niciodată! – a strigat profesorul. Nelson era nedumerit, dar s-a ridicat repede, și-a adunat lucrurile și a părăsit clasa. Toată lumea era speriată și revoltată, dar nimeni nu vorbea. Foarte bine! – Să începem! a spus profesorul. Pentru ce sunt legile? i-a întrebat profesorul. Studenții erau încă speriați, dar încetul cu încetul au început să răspundă la întrebarea lui:-Să avem o ordine în societatea noastră. Nu! – A răspuns profesorul. -Pentru a le îndeplini.-Nu! -Pentru ca persoanele care greșesc să plătească pentru acțiunile lor. -Nu! Știe cineva răspunsul la această întrebare? -Pentru ca să se facă dreptate. – o fată a vorbit timid. -În sfârșit! Adică, pentru dreptate. Și acum: ce este dreptatea? Toată lumea a început să se enerveze de atitudinea ticăloasă a profesorului. Cu toate acestea, ei au continuat să răspundă: -Pentru a proteja drepturile oamenilor … -Bine! Ceva mai mult ? – a spus profesorul. -Pentru a diferenția binele de rău, pentru a-i răsplăti pe cei care fac binele … -Ok, nu-i rău! Dar răspundeți la această întrebare: „Am acționat corect când l-am dat afară pe Nelson din clasă?” Toată lumea a tăcut, nimeni nu a răspuns. -Vreau un răspuns în unanimitate!-Nu! au răspuns toți, într-un glas.
–Și de ce nu a făcut nimeni nimic în legătură cu asta? De ce vrem legi și reguli, dacă nu avem voința de a le practica? Fiecare dintre voi are obligația de a vorbi, atunci când asistă la o nedreptate! Du-te să-l cauți pe Nelson! ”, a spus el. Aflați că atunci când nu ne apărăm drepturile, demnitatea se pierde. Și că demnitatea nu poate fi negociată...
La țară, si astazi bronsita se trateaza cu supe bogate in usturoi. O alta versiune a acestui remediu: puneti doi catei de usturoi intr-o cana de lapte rece. Lasati-i sa fiarba 20 de minute, apoi beti lichidul cat mai cald. Reteta poate fi preparata si cu ceapa. Trei cepe se fierb in 500 ml de apa, se strecoara si lichidul se amesteca cu miere.
Inhalatie cu lamaie Puneti la fiert 750 ml de apa. Stingeti focul. Adaugati 5 picaturi de ulei esential de lamaie. Aplecati-va capul peste vas, acoperiti-va cu un prosop si inspirati. Se repeta de trei ori pe zi.
Frictionari si comprese pe piept …Cu untdelemn de masline cald, amestecat cu lamaie, usturoi sau ulei aromat de lavanda sau eucalipt.
Cataplasme cu otet de mere Inmuiati o compresa in apa fierbinte, stropiti-o cu otet de mere si aplicati-o pe piept, acoperita de o folie de plastic. Prin compozitia sa, otetul degaja caile respiratorii superioare – nas, gat, sinusuri, si inferioare: bronhiile si plamanii.
Dureri de gat Mesagere nedorite ale racelii sau gripei, durerile de gat pot anunta si o infectie virala sau bacteriana, o angina sau o laringita. Cert este ca fac mari probleme la inghitit si e bine sa scapam de ele rapid.
Cataplasme cu musetel Puneti o lingura de musetel intr-o cana cu apa clocotita si lasati sa se infuzeze cinci minute. Varsati lichidul pe o compresa, stoarceti-o putin, apoi aplicati-o direct pe gat. Acoperiti-o cu o bucata de plastic. Cand se raceste, operatia trebuie repetata. La fel de bune sunt compresele fierbinti cu ulei de masline si apa de colonie din lavanda.
Gargara cu salvie Planta cunoscuta din Antichitate, salvia da un ulei esential cu proprietati antiinflamatoare si antibacteriene foarte eficiente in caz de inflamatie a gatului si gurii. Doua-trei picaturi de ulei de salvie puse in 100 ml de apa calda sunt mult mai active decat infuzia de salvie, preparata dintr-o lingurita de planta, infuzata cu o jumatate de litru de apa fiarta. Se fac 2-3 gargare pe zi, vreme de 2-3 zile.
Gargara cu miere si suc de lamaie Diluati in apa fierbinte un praf de sare, sucul unei lamai si o lingurita de miere. Faceti gargara de trei ori pe zi.
Gargara cu apa sarata Un remediu simplu si cat se poate de eficace: amestecati 1 lingurita de sare de masa cu 500 ml de apa calduta si faceti gargara din ora in ora.
Cataplasme cu sare grunjoasa si suc de lamaie Luati un pumn de sare grunjoasa, stropiti-o cu suc de lamaie fierbinte, intindeti sarea umeda pe un tifon si aplicati-l pe gat, vreme de o ora. Inveliti bandajul cu un fular.
Gargara cu otet de mere Antiseptic si bactericid, otetul de mere este inainte de toate un fortifiant excelent, ideal pentru a spori rezistenta organismului impotriva neplacerilor iernii. E firesc, deci, sa usureze si durerile de gat. Amestecati o lingura de otet de mere cu o lingurita de miere. Diluati-le cu ceai de musetel si faceti gargara.
Sănătate, binecuvântări, tuturor! Și, Doamne ajută vouă!
Rețetele fericirii vin dintr-un mod sănătos de viață:
–Ascultă muzică bună în fiecare zi -Trăiește cu cei trei Eu-ri: energie, entuziasm și empatie -Citește o carte -Visează mai mult când ești treaz. -Încearcă să faci alți oameni să zâmbească -Șterge dezordinea din viața ta și lasă noua energie să curgă. -Nu-ți pierde timpul prețios cu critici, lucruri trecute, gânduri negative. Mai bine investește-ți energia în pozitivul prezentului. -Înțelege că viața este o școală și ești aici pentru a învăța Problemele sunt lecții care vin și pleacă; ceea ce înveți din ele durează toată viața -Nu rata ocazia de a îmbrățișa alți oameni -Renunță la judecățile_inutile -Nu te lua atât de în serios; nimeni altcineva nu o face -Nu trebuie să câștigi fiecare argument; acceptă să nu fii de acord și învață de la celălalt -Nu-ți compara viața cu a altora; -Nimeni nu se ocupă de fericirea ta, decât tu însuți -Amintește-ți că nu controlezi tot ce ți se întâmplă, ci ceea ce faci cu el
Învață ceva nou în fiecare zi. -Ce cred alții despre tine nu e treaba ta -Apreciază-ți corpul și ai grijă de el -Indiferent cât de bună sau rea este situația, va trece -Slujba ta nu va avea grijă de tine atunci când te îmbolnăvești; prietenii tăi o vor face. Păstrați legătura cu ei. -Scapă de tot ce nu este util, frumos sau distractiv -Invidia este o pierdere de timp; ai deja tot ce îți trebuie -Ce e mai bun abia acum urmează să vină -Sună-ți membrii familiei des și trimite-le mesaj spunând că te gândești la ei -În fiecare seară înainte de culcare mulțumește pentru ziua primită și realizată -Amintește-ți că ești prea binecuvântat ca să fii stresat -Bucurați-vă de călătorie. Ai o singură șansă, profită de ea.
Mergi 10 până la 30 de minute zilnic
Stai în tăcere cel puțin 10 minute pe zi…
Viața este frumoasă, deschide-te fiecărei clipe!
Arhivati-vă starea voastră de spirit în postari; unui medic îi va fi mai ușor să vă stabilească diagnoza Spune-ți-vă, în sinea sa, că vă iubiți, și vă veți iubi, într-adevăr și pe mine, tot… De la tăticul meu am învățat! ❤
În ajunul Paștelui, la bunici la țară în Săptămâna Mare începeau pregătirile. Se scutura toată casa, până la ultimul preș. Se închideau sobele, ce bine c-am scăpat de iarnă! Bunica era mereu preocupată de curățenie și de-ale gurii pentru toată lumea. Bunicul cosea curtea și mirosea a iarba tăiată, a copaci înfloriti și a pâine pe vatră. Exista ceva mai frumos de atât?! Pomii se vopseau cu var, în primul rând, și tot satul, întreaga țară – știau că vine Paștele! De fapt, pregătirile pentru Paște erau și pentru copiii mari de la orașe. Pentru noi. Cei pentru care totul părea ciudat… În prezent, alergăm în goana noastră nebună prin oraș, cumpărăm cozonaci în pungă și ne întrebam unde e mirosul vechi din copilărie…
Bunicile mele aveau mereu o grijă de Paști, – să le fie casa proaspăt văruită. Amestecau bine lutul cu bălegar, paie și apă și cu mânile lor bătătorite acopereau pereții acolo unde varul sărise sau se crăpase. Să mă credeți, că și eu umblam cu verii mei pe drumul lung din mahala în căutare de baligă. Chiar ne întreceam unul cu altul, cine aduna mai mult… O putoare duhnea, de Doamne-Doamne, dar nici gând să protestăm, mai ales că după muncă venea și o măliguță gustoasă și noi eram flămânzi și plini de energie. După ce buneii ori bunicile terminau de „lichit”, stingeau varul într-o găleată ce păstra urma unor grămezi de varuri, amestecau cu sineală luată din colhoz, până capătă culoarea cerului senin de primăvară. Se cățărau surorile mamei împreună cu bunică Maria pe taburete îndeletnicite cu mare drag de bunelu Teodor din Olișcani, si cu bidineaua de la stânga la dreapta – struneau pereții până curgea apă de pe ele. „Înmoaie țucă badanaua în găleată, scutur-o oleacă și dămi-o la mână: -imi spunea bunica fără a mai coborî de pe taburet. În colțuri dădea cu o pensulă făcută de bunelu din penele gâstilor fine. Spăla dușumeaua din zal /odaia mare/ cu petroxin, în restul camerelor la început rămânea lutul înșirat pe jos (la buneii Feodosia si Mihail Vizitiu din Varvareuca). Iar în Olișcani, în casa mare, bunelu a pus chiar podele din lemn, era meșter la toate, și tare bun. După ce terminau de lichit pe jos asteptam sa se usuce bine, puneau pe pereți carpete cusute de bunica, atârnau perdele pe sârma draperiei de lemn si terminau cu întinsul țoalelor de coade si cadrelelor pe jos. Ambele mele bunici țeseau covoare minunate. Apoi, de obicei, ieșeau cu spatele din camera pe care o terminau, se opreau în prag, scrutau cu privirea în jur și spuneau ușor oftând:”Bodaproste c-am terminat”. Dupa care repetam și noi, nepoții împreună cu ceilalți din neamuri… Bunica Feodosia mereu ne făcea cruce, pentru că părinții erau tineri și pe atunci nu se permitea să te rogi, în văzul tuturor… Totuși pășeam…. spre comunism ) Taina copilăriei mele mai stă în izvorul pârăului din vale de la casă bunicilor Maria și Teodor Sinchevici, părinții mamei mele Dora, în drum spre casa de cultură din Olișcani, pe care bunelul meu l-a făcut cu mâinile și sudorile frunții sale. Bunicii mei au iubit dintotdeauna ce-au făcut, munceau pe rupte, nu-i auzeam văicărindu-se, erau cuminți și blânzi, ne așteptau să vadă bucuria și mulțumirea din ochii noștri. Le era de ajuns și erau împăcați cu lumea. Mamele și bunicile ne fac Paștele și Crăciunul – sărbători tradiționale dăltuite în suflet pentru vecie . Asemenea acestor sărbători cu feminitatea iconografică, nimic n-ar fi fost fără ele. Biserică adevărata am prins-o la bunei, acasă. Fără lupta lor, fără jertfă și dăruire, fără permanentă grijă maternă care te însoțește în viață, n-ar fi… sărbătoare. Mi le amintesc pe bunicile mele în preajma Paștelui cum se trezeau cu noaptea-n cap și frământau kile de cozonac și pască. Încingeau cuptorul de lut primind în burta lui încinsă tăvi cu cozonaci țanțoși și păști mândre și pufoase. Le binecuvîntau cu câte o cruce făcută cu toate palmele trudite și le lăsau în voia focului din cuptor. Cu fiecare iarna cu Crăciun, cu fiecare primăvară în Paștele ce vine, viata mi se pare o binecuvântată poveste. Mai ales când trăiau și părinții mei. De Paști și de Crăciun, în mod tradițional noi toți, mergeam în ospeție la ei, dragii mei părinți… Acum s-a rupt tradiția fără ei în viață… Mergem la cimitir să vorbim cu ei, să ne amintim, să aprindem luminări… Eu nu pot fi ca ei pentru copiii și nepotul meu, spre marele meu regret, dar le pot oferi toată dragostea mea și ajutorul meu necondiționat… Sper că vor înțelege cu timpul… Trăiesc într-o permanentă mirare – cât de Bun e Dumnezeul nostru, totdeauna și zilnic, totul la locul său. Dar toate lucrurile devin clare după ani de zile prin care treci experiențe uneori grele, alteori fericite. Că totul a fost frumos și bine, realizăm abia la finele anilor noștri de viață, și nu vreau să fiu pesimistă… Avem speranțe și credem că totul va fi bine. În fiecare an vine aceeași primăvară, cu altceva nou și nemaitrăit cândva. Obiceiuri și tradiții noi înmulțite cu cele vechi, și cu care ne obișnuim mai greu… Asta e Viața, mergem înainte, doar copiii să ne fie sănătoși! Lanțul trofic își face cursul, natura ne desfată cu frumusețea mereu ofertantă si misterioasă. Fără a cere nimic în schimb ni se dăruie într-un soi de salvare a sufletului. Asta am simțit atunci când am mers la cimitir la părinți, și mi-am amintit cum veneam la ei în Florești la casa noastră dragă… Întrând pe poartă, mi se întindea la picioare o curte plină de iarbă verde proaspăt încolțită, cu florile atent sădite de mama, și copacii – sădiți de tata, toate înmugureau cu arome prin jur… Spre amintire de copilăria noastră… În drumul spre maturitate. Atunci am inteles de unde lua mama atâta putere; din grădina raiului pe care fiecare și-o face din ce are, pentru că înțelept a fost cel ce-a zis:„Fă rai din ce ai.” Părinții mei au inteles, de asta și au înfipt și mai tare rădăcinile în locul care ne salvează sufletul. În sufletul, mintea și amintirile mele… Mama s-a născut chiar în Ziua de Paști, pe 8 aprilie, vom sărbători și o vom pomeni și pe ea și pe tata, împreună cu familia… Plouă și afară de lipsa lor… A rămas imaginea cu întreaga familie Vizitiu și Sinchevici, un neam numeros și bun la inimă… Ce frumos era atunci, așteptăm cu o altfel de bucurie sărbătorile, păcat ca timpul trece peste noi, amintirile însă ne rămân în suflet. Există în viața noastră clipe care par că ne dezvăluie esența. Momentele pe care ni le amintim întotdeauna. Și cel mai important, că dragostea și înțelegerea reciprocă să domnească în inimile urmașilor noștri… Să cunoască – valorile… Despre mai multe tradiții din satul Varvareuca a scris și tatăl meu Vasile Vizitiu în cartea lui „Cu satul în suflet prin mări și oceane” – recomand s-o lecturați în bibliotecile BM B.P. Hasdeu, BNRM, Florești…
BunăVestirea – e apropierea Invierii… – O sărbătoare cu Paștele Domnului fericită, aveți grijă de voi și de cei dragi și alături de voi! Fiți optimiști! Bucurați-vă de viață, prieteni, împlinindu-vă Credința! Hristos a Inviat! Adevărat!
Svetlana Vizitiu, Impresii din viata si carti blog / Imagini cu bunica Feodosia si tata, casa Varvareuca
Imagini arhiva familiei: Casa bunicilor Sinchevici din Oliscani, copiii, nepotii si stranepotii; La masa matusa Alexandra Senkevici si bunelul Teodor din Oliscanu – eu cu dansii la masa din Floresti; Serafima Senkevici a copt cozonacul; Familia Vizitiu, anii 1945-50, Varvareuca
Suntem o GENERAȚIE care nu va mai reveni niciodată! ~O generație care a mers la școală pe jos și s-a întors singură ~O generație care și-a făcut temele singură pentru a ieși cât mai repede să se joace în stradă. ~O generație care își petrecea tot timpul liber pe stradă. ~O generație care s-a jucat de-a v-ați ascunselea când se întunecă. ~O generație care a făcut prăjituri din noroi și mânca fructe de pe jos . ~O generație care a făcut jucării de hârtie și carton cu mâinile goale. ~O generatie care nu a “obosit” sau s-a “plictisit” niciodată, aveam la dispozitie“ Mahalaua copiilor, unde puteam să petrecem zile în șir, gratis, practicând toate sporturile, dansurile etc . ~O generație care a strâns fotografii și albume cu decupaje. ~O generație crescută de părinți, nu de bunici sau de bone . ~O generație care nu a mai râs cu puțin timp înainte de culcare, astfel încât părinții să nu știe că suntem încă treji. ~O generație care citea cărți, cu lanterna sub plapumă. ~O generatie care a fost învățată să-și iubească țara. ~O generație care ofeream imediat locul celor în vârstă în autobuz și îi traversam strada, nu îi luăm la misto. ~O generație care trece și din păcate nu se va mai intoarce!.. ~O generație pentru care contau sentimentele, nu banii sau mașinile ~O generație care a fost liberă și nu a știut ~O generație care a crescut cu cheia la gât . ~O generație care a învățat să se descurce în toate timpurile și în orice condiții prin forțe proprii . ~O generație care nu mai poate fi manipulată asta fiind motivul pentru care le stăm în gât Impresii din viață și cărți
Un dar al destinului – nu e numai un dar. Iată ce trebuie să înțelegem. Și, să mânuiești acest dar – trebuie corect. Darul ți-a fost dat cu un motiv. Pentru un lucru important. Pentru fericirea pe care vrei s-o creezi. Pentru cineva Domnul e sus pe cer, pentru altcineva e Dumnezeul în suflet, Cel care nu ne va permite să coborâm mai jos de nivelul uman… Nu ne va permite să dăm cu piciorul într-un câine; să umilim bătrânii pe stradă, să-i alungam pe cei nevoiași cu pătrunjelul din piață; să jignești părinții; să trimiți tinerii să moară la război… Nu va permite să aduni banii pentru armament atunci când atâtea persoane bolnave de cancer așteaptă leacul lor vital… E Dumnezeul care nu bate cu bâta… Să fim recunoscători pentru ceea ce avem! Doamne ajută, și mulțumim!
M-am născut normală, peste câteva luni am devenit surdă, mută, apoi bâlbâită, cu toate componentele unui eșec enorm, și faptul că sunt aici este o performanță!
Când m-au dozat cu streptomițină la câteva luni de la naștere, nu erau semne de vreo reuşită a mea în viaţă… Cică a fost o greșeală a medicilor… Dar am asurzit, nu deslușeam cuvintele spuse, nici acum nu pot pronunța corect consoanele surde )
Aveam un strabism foarte pronunţat /ochii încrucișați, purtam de mică ochelari groși și mari/, eram tare înapoiată mintal şi abia citeam în clasa 1, nu înțelegeam nicio boabă în „moldovenește”, pe atunci erau gradinițe sovietice cu vorbirea doar în limba rusă. Deoarece nu auzeam ce spune lumea din jur, eu trăiam într-o lumea a Mea, cu visuri, speranțe fericite… Toţi cei din jur râdeau de mine – copiii, colegii, eram numită „proasta, fâlfâita clasei”, mi se lipeau bilete cu apelativul ăsta în pauze pe spate, mi se spunea mereu că sunt urâtă şi mă gonteau mereu cu pumnii în spate
Eram în suferinţă. Înţelesesem că sunt proastă, urâtă, şi că nu sunt bună de nimic! Atunci începu să clocotească în mine revolta!
Apoi, în clasa a 2-a, a venit o profesoară care mi-a văzut desenul cu o rândunică, şi mi-a spus că sunt talentată. Părinții, la fel, m-au înaripat și motivat cu laudele pentru că desenam frumos. Atunci chiar am inceput să desenez reușit, în urma acestor aprecieri… Cei dragi îmi spuneau:„Tu eşti un geniu”. Și eu am început… să fiu.
Da, mai întâi, în clasa a doua, m-am îndrăgostit de Haiu Oleg, era tare frumușel și nu se uita la mine. Fetele îl adorau. Că să-i atrag atenția, n-am făcut nimic decât să-i dau o palmă peste obraj, nu țin minte din care motiv… Oleg a decedat ulterior, la 26 ani, într-un accident… Am vrut să spun că la 9 ani, nu înțelegeam sentimentul, dar și asta ma înaripa împotriva buling-ului… Mă bucur că puteam simți și dragostea alături de tristețile mele… )
Am prins a citi cărți, o grămadă de cărți care m-au ajutat și m-am făcut ceea ce sunt azi ăn viață…
Poți fi salvat în momentul căderii tale de cineva mai slab decât tine, dar mai înțelept...
Sunt profesori buni, dar din păcate un profesor nu poate avea timp pentru un copil sau zece, dar pedagogia, acțiunile lui educative pot dirija mii de elevi. Dacă o face profesional / cu capul… Și, lăudați cât mai des copiii, cât mai mult…
Einstein spunea: „Fiecare este un geniu. Dar daca vei judeca un pește după abilitatea lui de a se cățăra într-un copac, acesta va trai intreaga viață crezând că este prost.”
Cam așa o istorioară cu mine. Bulling-ul există și va fi… Cert că mult depindem de mental, și nu știm cum sa luptăm cu stereotipurile...
Însă, bulling-ul în prezent e mult mai periculos decât ca pe vremuri...
Internetul are un rol mai puternic în educația a milioane de copii, decât părinții lor!
– Părinți, aveți grijă de copiii voștri, urmăriți comportamentul, stările și postărilelor.
SĂNĂTATE!
Eram trei clase primare într-o casă părăsită în centrul Florești, iar învățătoarea noastră Vera Vasilievna Savciuc ne preda toate obiectele generale. O sobă într-un colț făcea căldură, dar în sală era cald când plecam acasă. Răceam de câte 4-5 ori pe iarnă, căci erau ierni, nu ca acum și mama ne făcea bine cu ceai din flori de tei sau mușețel, prapure pus la gâlci, piramidon și frecție cu oțet cu apă. Când te ridica profesorul să reciți poezia pe care o aveai de învățat, toată clasa tăcea… Foarte rar era vreunul care să spună că nu o știe „pe de rost”. Din când în când mai luam câte o palmă cu rigla și ni se încerca rezistența perciunilor. Uneori ne bocănea cu capul de tablă… Primele două clase mergeam cinci km zilnic, dus-intors pe jos de la Școala Moldovenească din vale (cu mare frică), și iarna auzeam cânii urlând, iar uneori zăpada era mai înaltă ca unii dintre noi și nu ne văitam… Nu spuneam că mi-e frică, de rușine la părinți. Ne căleam și ne pregăteam pentru viață. Școala era atunci o datorie. Mulți dintre cei care au ajuns medici, profesori, ingineri academicieni au plecat în lume de pe băncile astea… fără meditații și suplimente. A fost greu, dar s-a făcut școală… Nu aveam nici măcar un calculator de buzunar, totul era din capul și mintea noastră, iar respectul pentru cadrul didactic era dascălul sfânt, respectat și prețuit. Adevărat acele vremuri le-am trăit și sunt mândră de asta! Important era și că cei care se pregăteau pentru orice profesie, aveau asigurat un loc de munca în profesia respectivă; nici atunci nu știau totul dupa absolvire, dar fiecare instituție, fabrică, uzină, le definitiva pregatirea la locul de munca și deveneau profesioniști responsabili; acum sunt o groază de absolvenți de orice profil, care ori nu lucrează, ori se angajează vanzatori, ca pentru profesiile pentru care s-au pregatit nu exista loc nicăieri în țară. – O scăpare și greșeală uriașă din partea Guvernului. Nici într-un caz nu pledez pentru uniunea sovietică. Mi-e dor de timpurile când eram sufletiști și ne ajutam unul pe alții. Azi, mai toți sunt cu nasurile bucsite in robotei… Asta a fost adevărata viață, așa te calesti, să devii un adevărat om, să fii puternic, să reușești în toate cele!
Oamenii frumoși, curați la suflet, vorbesc frumos despre alți oameni. Iar dacă nu au ce spune tac. Unii, sunt atât de frumoși, că văd lucruri frumoase acolo unde nu există. Alții, pe de altă parte, au sufletul atât de hain, încât urâțenia și răutatea nu le mai încap pe dinăuntru și dau pe dinafară. Omul de genul acesta, când se trezește dimineața se privește în oglindă, își spune:” Vai… că urât mai sunt !”. Și atunci, invidios și frustrat, nu mai suportă oamenii frumoși ori de calitate, și încearcă să-i urâțească, folosindu-se de imaginație, și ea la rândul ei afectată, precum restul ființei sale.. De ce atâtea războaie? Haideţi să cântăm ceva împreună, pentru a ne purifica şi a cere iertare! Haideţi să ne împăcăm! Oamenii nu se schimbă cu timpul, chiar timpul ne demonstrează cine sunt ei cu adevărat… Cât de trist, dar este adevărat! Cel mai obijduitor e, că dacă anterior ai încercat să nu observi, să ignori acest lucru, în speranţa că acea persoană se va îndrepta şi va realiza, că ţii la ea, atunci cu trecerea timpului rămâi total dezamăgit, şi pentru totdeauna rănit, cât de dureros nu este… Nu privi în urmă, acolo voi deja aţi fost şi aţi văzut totul. Mergeţi mai departe, – unde sunt lucruri mult mai interesante! Cuvinte de aur de la Bunica. – nu priviţi în oglindă, – veţi îmbătrâni! Nu învitaţi în casă oameni răi, – o să vă pară rău! Nu invidiaţi pe nimeni, – veţi îmbolnăvi! Şi, nu mâncaţi pe noapte, – veţi deveni obezi! Dragi prieteni, v-am amuzat nițel.. Istorii, povesti de viata din blog – au întrat în acest volum „Versete tomnatice: versuri si cugetari”…
Un prieten este cineva care te cunoaşte aşa cum eşti, înţelege ce ai fost, acceptă ce ai devenit şi, te lasă să creşti în continuare…
Cine te-a rănit, nu te va vindeca niciodată! Cine nu ți-a arătat respect, nu te va respecta niciodată! Cine a aruncat cu noroi în tine, nu te va curăța niciodată! Cine te-a făcut să plângi, nu-ți va şterge lacrimile! Cine te-a doborât, nu te va ridica niciodată; Când cineva e nepoliticos, pleacă! Când cineva vrea să te dezamăgească, rămâi ferm! Nu lăsa comportamentul urât al cuiva să-ți distrugă liniştea interioară! Uneori trebuie să renunți la oameni, nu pentru că nu-ți pasă, ci pentru că lor nu le pasă de tine. – #Iubește, dar nu spune pe cine. -Zâmbește, dar nu le spune de ce. – Fii fericit, dar nu le spune motivul. Oamenii obișnuiesc să strice lucrurile frumoase! Dar, numai #părinții vor ține cu tine, numai o mamă te va vindeca și îți va fi alături la toate nevoile tale… – spunea mama Au îmbătrânit frumos, s-au sprijinit alături unul pe altul aşa cum au făcut mereu. Ne-au învățat ce-i iubirea si ne-au dăruit-o, – noi, copiii lor le-am răspuns cu mult respect. Mama spunea că bătrânețea nu te apără de dragoste, dar dragostea te apără de ea. Ai avut dreptate, mămica mea! Cât timp ştim să iubim, nu îmbătrânim…
Mama spunea, draga mamei, draga bunicii: -Nu spatele te doare, ci povara pe care o porți; -Nu ochii te dor, doar nedreptatea/ ceea ce trebuie să vezi; -Nu capul te doare, ci gândurile care sunt în el; -Nu gâtul te doare, doar ceea ce nu exprimi sau ceea ce spui cu furie; -Nu stomacul este care te doare, doar ceea ce sufletul tău nu digeră; -Nu ficatul te doare, doar furia pe care o porți; -Nu Inima te doare, doar absența dragostei! Și, să știi că IUBIREA este cel mai puternic #medicament, dragii mei: fiică, fiule, nepoată, nepot… Sașe luni de la plecarea mamei mele #Teodora în ceruri, alături de tata Vasile Vizitiu… Dumnezeu să vă ierte! Impresii_viata_carti_blog in_memoriam
Legenda spune că un prunc, înainte de a se naște se întâlnește cu Dumnezeu: „Dumnezeul meu, eu merg în lume și nu știu ce voi face acolo. Sunt atât de micuț și de fragil”… „Pentru tine am pregătit acolo un înger…” „Doamne, dar nu știu limba oamenilor, cum o să mă înțeleg cu ei, cum o să mă adaptez?” „Îngerul pe care ți l-am pregătit te va învăța limba lor”. „Doamne, am auzit că în lume sunt multe rele. Cum o să le pot dovedi?” „Îngerul pe care ți l-am pregătit o să te apere de rele, fii fără grijă…” „Doamne și cum o să mă pot întoarce la tine!” „Îngerul pe care ți l-am pregătit o să-ti spună cum te vei putea întoarce la mine.” S-a lăsat liniștea în ceruri… A sosit timpul ca bebelușul să plece în lume… Dar a mai întrebat încet: „Doamne, cum se numește îngerul pe care mi l-ai pregătit?” „Numele nu e important…
Dar tu îi vei spune MAMA… Nimeni nu se compara cu familia, ei suntcei mai adevarati prieteni…
Aș vrea să cred că vom fi nemuritori cândva… Și atunci când se întunecă, din nou sunt răpusă de sentimentele zilnice de griji și responsabilitate pentru viitorul copiilor mei: cum se vor descurca ei în această societate fără de leac? Vine soluția:”Tu – poate nu, însă oamenii fără tine – precis se vor descurca!” Nu există oameni de neînlocuit? Să nu fim egoiști… Pentru fiul meu mai mult îmi fac griji… N-am reușit să-i ”călesc” caracterul, este un gen clasic, prea cuminte și sensibil pentru aceste vremuri moderne…
Privesc prin geam panorama orașului: în noapte – mașinuțele bâzzâie incontinuu ca niște brândușe, și luminițele dansează ca-n scântei, – ador să privesc și să mă rog la stele – la un Tatăl Nostru pentru toți…
Ploile au trecut, au venit ninsorile solide și orașul pare un munte de rai sclipitor, nu și spiritele noastre neîmpăcate… Stirile pe rețele de socializare tot mai mult alunecă în noroi și persoanele virtuale își dezgolesc fără rușine păcatele sufletelor sale… Soarele ba apune și răsare, lumea nu se oprește din rângete întotdeauna găsind un motiv de ceartă… De ce preferă această provocare, pare să fie clar, dar refuz să cred. Surprinzător, dar dacă un credincios îi va spune altui credincios că l-a văzut ieri pe Dumnezeu, acela nu-l va crede…
Ce înseamnă se Merg Înainte??? –
O tânără conducea cu tatăl ei alături, și… brusc o furtună a început. Tânăra l-a întrebat pe tatăl ei: Ce să fac? Tatăl i-a spus: „Continuă să conduci”. Mașinile au început să se oprească, furtuna se înrăutățea. Ce trebue să fac, tată? „Continuă să conduci”, a răspuns tatăl său. În față, o remorcă oprea și ea. Ea i-a spus: „Tată, ar trebui să mă opresc? E groaznic și toată lumea se oprește!” Tatăl i-a spus: „Nu, continuă să conduci!” Furtuna era mai puternică acum, dar ea și-a ascultat tatăl și în curând a putut vedea o poiană în față. După câțiva kilometri era din nou într-o zonă liniștită, calmă și însorită. Tatăl i-a spus: „Acum poți să te oprești.” Ea a spus: „Dar de ce acum?” El i-a răspuns: „Când pleci, uită-te înapoi, toți cei care au renunțat sunt încă în furtună, nu te-ai dat bătută și furtuna e în urma ta.” Dacă treci prin „timpuri grele” amintește-ți, chiar dacă toți ceilalți, chiar și cei mai puternici, se opresc sau renunță, tu să continui, pentru că în curând furtuna ta se va termina și Soarele va străluci din nou peste tine…
Ce înseamnă Omenie?
Un tânăr a vrut să cumpere un trandafir, de la o florărie din oraș, îi lipseau cinci lei, la care florăreasa i-a spus: „dacă nici pentru o floare nu ai bani, mai bine nu-i dăruieşti nimic, nu vei face nimic altceva decât s-o răneşti pe biata fată.” Băiatul a lăsat capul în jos și a lăsat și trandafirul…. Înțelegându-i neputința, am luat eu trei trandafiri, iar când am plătit i-am spus florăresei că intenția acestui băiat valorează mai mult decât trandafirul și comentariul ei. M-am îndreptat spre tânăr și i-am zis: – Dă-i asta, tu nu-ți face griji, azi pentru tine, mâine pentru mine… Du-te și cucerește-o, campionule, și fă-o să se simtă cea mai iubită și importantă persoană în viața ta! A primit florile cu uimire, s-a uitat la mine cu ochii lui limpezi și plini de umilință și mi-a spus: „Mulțumesc frumos, doamnă! Dumnezeu să vă binecuvânteze! … Nu sunt pentru o fată, sunt pentru Mama mea, azi e ziua ei de naştere!” Niciodată, dar absolut niciodată, nu ştim despre situațiile prin care trec alții, de aceea nu trebuie să-i judecăm. Ori îi ajutăm ori tăcem…Nu judeca… și nu vei fi judecat!
Scriitorii care au plecat la ceruri, dar au reușit și au vorbit mult în poemele lor: Despre viața ca o ploaie tristă cu ninsori de bucurii, de câte ori i-am ascultat și recitit, și ne umpleam cu melancolii sau speranțe… Scriitori care cu mare curaj ne-au redat propriile lor stări sufletești. Și, până ultimele clipe au fost cu noi… Cititorii și publicul lor drag… Aminte și binecuvântează!
”În acea zi, când oamenii se vor conduce de sinestătător în clasa întâi, iar cărțile vor fi încărcate în vagoane de marfă, se va anunța sfârțitul lumii” (”Un veac de singuratate” Gabriel Garcia Marquez)
Scriitoarea Doina Postolache /18 decembrie 1979 – 18 ianuarie 2023/ este autoarea mai multor cărți de poezie și proză, dintre care unul din romanele sale – „Un secret în Los Angeles” – a fost promovat în cadrul Programului de lectură „Chișinăul citește”, BM B.P.Hasdeu. S-a născut în Bălți, republica Moldova, într-o familie de intelectuali: mama, profesoară de limbă și literatura română, doctor în filologie, tatăl, inginer și colonel. Fratele mai mare, pictor, moare într-un accident de mașină, fratele mai mic –muzician. Ulterior, familia se stabilește la Chișinău, unde Doina a absolvit Liceul ”Mircea Eliade” în 1998. După două facultăți abandonate, Doina intră la a treia universitate, ”Universitatea Creștină Dimitrie Cantemir” din București, unde absolvă facultatea de management Turistic și Comercial și un masterat în Administrarea și Negocierea Afacerilor. Din 2012, Doina Postolachi devine membră a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. În 2015, ia Marele Premiu pentru poezie la un concurs internațional de poezie din Italia, Trofeul de argint al camerei Deputaților din Italia. Din 2016, devine Membră a Uniunii Scrritoriilor din România. Ulterior, Doina Postolachi, trece la proză, publicând în 2011, romanele #601 sau #Valiza cu busole, Scrisul între vindecare și destin, #Maeștri din cotidian, etc. Dupa trei volume de proza, remarcabil primite de publicul cititor si critica profesionista (601 sau Valiza cu busole, Maestri din cotidian, Vicii 18+), Doina Postolachi revine, in forta, cu un nou roman, un bildungsroman, #Ambroise, o carte a formarii unei captivante personalitati. Ambroise, personajul central, este o ”selfmadewoman”, o femeie care se reconstruieste, si fizic si spiritual, dupa un teribil accident.
„Va reusi ea sa-si capete o noua identitate, va regasi ea o noua iubire, va strabate o noua aventura existentiala? Doar cititorii cartii pot afla raspunsul” – /Ioan Grosan/
În 2018, primește Premiul pentru romanul anului 2017, cu Ambroise, de la Uniunea Scriitorilor din Moldova.
Romanul #Un_secret_în_Los_Angeles conține 11 povestioare, care predispune spre înțelegerea insondabilului ființei ca mister și miracol, spre fantezie, contemplație și percepție poetică a vieții și, nu în ultimul rând, spre lectura antrenată a unei povești de succes. Cititorul poate fi sedus, cu măiestrie, prin strategii verificate în timp: miracole, obiecte magice, vrăjitorii, personaje de basm. Lectura și cartea își configurează mesajul c o invitație la visare și ca un îndemn la puterea de a ne urmări viele, de a accepta visl ca o dimensiune a vieții noastre. Astfel, romanul predispune spre înțelegerea insodabiblului ființei ca mister și miracol, spre fantezie, contemplației și percepției poetică a vieții și, nu în ultimul rând, spre lectura antrenantă a unei povești de succes. Impactul romanului asupra cititorilor filialelor Bibliotecii Municipale a fost unul considerabil, fiind organizate pe parcursul anului 107 activități, la care au participat 1.652 de tineri; au fost organizate întâlniri cu scriitoarea, ore de lectură, discuții și competiții (Ringul Intelectual). Dr. hab. Aliona Grati a subliniat că „Romanul Un secret în Los Angeles, semnat de Doina Postolachi, este în esență un rezultat al armonizării conștientului şi inconștientului autoarei prin dramatizarea unor aspirații şi obsesii cu limpezimea descriptivă a unui roman de aventuri. Dar mai întâi de toate, textul este o ficțiune scrisă după toate rigorile genului, orientată să placă. Subiectul se sprijină pe o mai veche schemă a basmului Cenușăresei.”
Despre romanul Doinei Postolachi „Un secret la Los-Angeles”, dar şi despre importanța lecturii a vorbit mama tinerei scriitoare, distinsa profesoară Veronica Postolachi. „Romanul Doinei „Un secret la Los-Angeles” va contribui la modelarea personalităţii celor tineri şi nu numai pentru că după cum spunea Zoe Buşulenga „Cititul îl face pe om-om”, cititul este cultură, or fără modelarea sufletului şi a personalității noastre, fără cultură şi erudiție nu vom obține nimic în alte sfere”, a declarat profesoara de Limbă Română, Veronica Postolache. La finele programului, au urmat întrebări şi răspunsuri pe marginea cărții, la toamnă va avea loc gala celor mai activi cititori ai campaniei „Chişinăul citeşte”.
„Doina Postolachi „îşi codifică necontenita căutare de sine prin prisma blestemului de a fi basarabeancă, însă uneori iese, involuntar, din cod şi atunci criza devine autentică, curăţată de zaţul identitar, iar romanul se transformă în adevărate poeme ale căutării identitare…”/Tamara Cărăuș/ în prefață romanul 601…
În ciuda aparenţelor, 601… nu este un „roman de citit cu o singură mână”, ci o naraţiune gravă, „dizolvând suferinţa identitară în scriitură” (Tamara Cărăuş), despre „blestemul de a fi basarabeancă”. Or, acesta se exprimă atât în plan social (de la neprimirea tinerei studente din RM depistate imediat după accent: „Aici, în România, îmi e ruşine că sunt moldovenească. Nu pentru ceea ce sunt. Dar pentru ceea ce am fost constrânsă să fiu” – la refuzul unei femei s-o accepte pe post de noră: „pentru o mamă, este compromiţător să fii soacra unei moldovence”), cât şi pe plan personal („Nu ştiu dacă voi fi vreodată soţia cuiva. Pentru că sunt moldoveancă. Dar cu siguranţă voi fi mereu amanta multora. Pentru că sunt #moldoveancă”
Scriitoarea Doina Postolachi a decedat în urma unei lupte grele cu boala: „Anii tăi de suferință s-au sfârșit” la 18 ianuarie 2023.
#Activitatea și distincții literare: Premii, Pubicații:
2020 – Prezentă în Antologia poeziei românești din mileniul trei, în curs de pregătire. Autori: acad. Mihai Cimpoi, Traian Vasilcău;
2019 – Prezentă în Enciclopedia scriitorilor români contemporani de pretutindeni, Editura Tipografia centrală, 2019, colecția Pasărea Phoenix. Autori: acad. Mihai Cimpoi, Traian Vasilcău;
2019 – Antologia Diagonale reflexive, Editura Amanda Edit, București;
2019 – Romanul Un secret în Los Angeles, selecționat pentru campania „Chișinăul citește“, secțiunea adolescenți;
2018 – Premiul pentru ROMAN pe anul 2017, cu romanul Ambroise, de la Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova;
2018 – Volum de proză, roman, Un secret în Los Angeles, Editura Tracus Arte, București;
2017 – Volum de proză, roman, Ambroise, Editura Tracus Arte, București;
2017 – Prezentă în antologia de critică literară, proză, de Maria Șleahtițchi, Început de secol XXI. Literatura din Basarabia. Roman, în 2 volume, editurile Arc & Știința, Chișinău. În antologie, sunt prezentă cu volumele 601 sau valiza cu busole, Ed. Arc, Chișinău, 2011 și Vicii. 18+, Ed. Tracus Arte, București, 2016;
2016 – Prezentă în antologia de critică literară, CRONICI ÎN REȚEA. Metaliteratura.net, cu recenzii la cărțile de poezie. Autor: Aliona Grati, Editura Junimea, Colecția Efigii, Iași;
2016 – Membră a Uniunii Scriitorilor din România, Secțiunea PROZĂ; 2016 – Volum de proză, roman, VICII.18+, Editura Tracus Arte, București;
2016 – Premiată în cadrul Concursului Internațional de Poezie CENTRO GIOVANI E POESIA, ediția a 25‑a, secțiunea D = poeți adulți; premiul special „Poesia dei Popoli – in memoria di Alfredo Pirola”, Triuggio, Italia;
2016 – Prezentă în antologia PREMIO INTERNAZIONALE CENTRO GIOVANI E POESIA – TRIUGGIO, ediția 25, Editura PROMETHEUS; Italia;
2015 – Premiată în cadrul Concursului Internațional de Poezie CENTRO GIOVANI E POESIA, ediția a 24‑a, Premio ex aequo con Menzione d’Onore nella sez.D, Triuggio, Italia;
2015 – Prezentă în antologia PREMIO INTERNAZIONALE CENTRO GIOVANI E POESIA – TRIUGGIO, ediția 24, Editura PROMETHEUS; Italia;
2015 – Volum de proză, roman, Maeștri din cotidian, Editura EIKON, București; 2014 – Triplu premiată în cadrul Concursului Intenațional de Poezie CENTRO GIOVANI E POESIA, ediția a 23‑a, Italia, Triuggio (cu un total de 182 autori, din 25 de țări);
– Grand Prix, Trofeul de Argint al Camerei Deputaților din Italia;
2014 – Prezentă în antologia PREMIO INTERNAZIONALE CENTRO GIOVANI E POESIA – TRIUGGIO, ediția 23, Editura PROMETHEUS; Italia; 2014 – Prezentă în antologia de poezie și eseuri Limba Română este patria mea, Tipografia Masterprint, București;
2014 – Prezentă cu poezie în antologia în trei volume Din lirica feminină a Basarabiei. Autor: Virgil Șerbu Cisteianu, Editura Gens latina, Alba Iulia;
2014 – Volum de proză, roman autobiografic, Scrisul, între vindecare și destin, Editura For You, București; 2013 – Premiantă a Concursului Internațional de Poezie Giovani e Poesia, Premiul Andrea Negratto Cambiaso, Triuggio, Italia;
2013 – Prezentă în Antologia Premiului Internațional CENTRO GIOVANI E POESIA, ediția a 22‑a, Editura Prometheus, Triuggio, Italia;
2013 – Prezentă în Antologia de poezie feminină Protocolul, a șaptea poartă – Poezie feminină contemporană (supliment al revistei Vama Literară);
2013 – Prezentă în Antologia ROMÂNII SUNT DEȘTEPȚI, TALENTAȚI ȘI ELEVAȚI, Editura Fortuna, Râmnicu‑Vâlcea;
2013 – Premiantă la concursul de poezie, Limba Română este patria mea, București; 2013 – Prezentă în antologia CARTEA POEZIEI 2013, Edtura ARC, Chișinău;
2013 – Volum de poezie, Nostalgia neîntoarcerii, Editura Pontos, Chișinău;
2012 – Membră a Uniunii Scriitorilor din Moldova, Secțiunea POEZIE;
2012 – Câștigătoare a trei concursuri de Poezie, Marea Britanie, Londra; prezentă în antologiile PASTURES NEW și ASPECTS OF LOVE; 2012 – Prezentă în Antologia CARTEA POEZIEI 2012, Ed. ARC, Chișinău;
2012 – Volum de poezie, Lumina de peste nopțile mele, Ed. Pontos, Chișinău;
2012 – Volumul Poeme cu Molii, nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, pentru anul 2011;
2011 – Volum de poezie, Poeme cu Molii, Editura Prometeu, Chișinău;
2011 – Premiantă a concursului BIBLIOFAGIA, ed IV, secțiunea ROMAN, cu romanul 601 sau Valiza cu busole, București;
2011 – Concursul Național ION CREANGĂ, secțiunea POVEȘTI; ediția a XVIII‑a, Premiul Editurii Timpul, Iași;
2011 – Volum de proză, roman, 601 sau Valiza cu busole, Editura Arc, Chișinău;
2003 – Premiul pentru debut, de la Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova;
2003 – Debut editorial, poezie, Galerie de gânduri, la Editura Prut Internațional, Chișinău;
1998 – Olimpiada Națională de Limbă și Literatură Română, Premiul I, Chișinău;
1997 – 1998 – Bursa Uniunii Scriitorilor din Moldova, pentru creație proprie;
1997 – Concursul Național de Poezie, Premiul Special al revistei „Symposion“, Iași, România; 1997 – Concurs de Poezie, Junimea. Premiul Special al revistei „Atheneu“, Bacău, România;
1997 – Conferință Științifică, Nivel Național, Grand Prix, Chișinău, Republica Moldova;
1997 – Concurs Național de Poezie, Grand Prix, Chișinău, Republica Moldova;
1995 – Conferință Științifică, Premiul I, Chișinău, Republica Moldova;
1994 – Concurs municipal de poezie, Grand Prix, Chișinău, Republica Moldova;
1993 – Concurs Municipal de Poezie, Premiul I. Debut absolut, Chișinău, Republica Moldova.
Scriitorul s-a născut la Cepeleuți, jud. Hotin (actualmente r. Briceni). În 1965, a absolvit Facultatea de Filologie a Universității de Stat din Moldova.
A activat în calitate de redactor la cotidianul „Moldova socialistă” (1964-1978), secretar responsabil al Comitetului de conducere al Uniunii Scriitorilor din Moldova, redactor adjunct la săptămânalul „Viaţa satului” (1987-1997), redactor literar la săptămânalul „Dialog”.
De-a lungul anilor, Gheorghe Ciocoi a publicat mai multe volume de versuri: „Constelația dragostei” (1970), „Amforă” (1972), „Razele pâinii” (1976), „Arborii îndrăgostiți” (1977), „Suită bulgară” (1978), „Anotimpurile omului” (1979), „Cerul de la Cepeleuți” (1982), „Izvoarele lui august” (1984), „Peisaje în suflet” (1985), „Floarea păcii” (1987), „Steaua Eminescu” (1999). Semnează și cărţi pentru copii: „Troleibuz pentru un urs” (1980), „Ce pot face mâinile dibace sau Povestea lucrurilor” (1981) ș.a. A tipărit volumul de eseuri „Ferestrele pământului” (1980). A tradus din creaţia poeţilor A. Ahmatova, E. Mejelaitis, P. Neruda, G. Mistral, A. Voznesenski ș.a.
În anul 1992, i s-a conferit titlul onorific de Maestru Emerit în Artă, iar în 1999 – Medalia „Mihai Eminescu”.
Vasile Coroban: „Gheorghe Ciocoi e sensibil și receptiv pe tărâmul trăirilor intime, subiective și, totodată, din plin omenești… Cărţile sale de poezie confirmă un poet serios, echilibrat și îndrăgostit de tot ce e frumos în viaţă”.
Printul HARRY, „Rezerva” / „Spare”
Printul_Harry mereu obijduit si frustrat pentru lipsa de atentie din partea tatalui sau, in special, pentru mama lui Princesa Diana, cred ca inca din copilarie si-a spus ca o va razbuna si va scrie tot Adevarul. Personal, il inteleg. Tatal lui, actual rege, toata viata a schimbat-o pe mama lui cu Camilla, e firesc sa se simta prost, in special, ca azi, e gonita si familia – sotia si copiii lui. Nu-l condamn, daca prin scrierea povestii vietii sale, se va calma, ar fi bine. Bravo pentru curajul printului…
Cartea va fi citita, criticata, aplaudata. Printul va fi primi o suma uriasa de bani, care, cu siguranta, vor fi alocati pentru viitorul copiilor sai… Iar noi, publicul, vom scarpina limba in continuare de placerea criticului uman, si ne vom calma si noi. Totusi, e istorie. E Viata…
Preotul_Alexandru_LUNGU scrie ca „Cartea_momentulu” reuseste să stârnească atât aprecieri cât și controverse. Am citit câteva recenzii, am urmărit acest subiect și acestea sunt concluziile mele personale.
Am întâlnit copii din familii destrămate, care aveau un trecut furtunos. Capacitatea de a trece peste problemele trecutului constă fără îndoială în puterea de a sustrage din toată experiența respectivă ,lucrurile care pot fi folosite pentru a corecta viitorul propriei vieți, fără a repeta păcatele părinților sau a te folosi de ele ca argument al vulnerabilității personale.
Niciodată spălarea de conturi in mod public , aruncarea cu noroi înspre cei care ti-au dat educație, te-au crescut , îmbrăcat, nu este o atitudine bărbătească. Dacă este să vorbim din punct de vedere creștinesc, iertarea după răzbunare este o mare înșelare. Nu poți pretinde să fii acceptat după ce ti-ai aruncat veninul.asupra a tot ce înseamnă familie.
#Cartea este fără îndoială un mod de a atrage capital de imagine , a îmbogăți peste noapte buzunarele unui tânăr rebel și a căuta atenție cu orice preț, mai presus de rezolvarea elegantă a conflictelor în tăcerea casei personale, mai ales din postura de emblemă morală, asa cum este si trebuie să rămână monarhia. Publicul și societatea actuală trăiesc din astfel de povești, iar acest prinț a fost cea mai profitabilă sursă de cancan a momentului.
Concluzia finală; iertarea se obține prin acceptarea crucii date de Dumnezeu și prin unirea cu El printr-o relație personală, intimă, iar eliberarea se produce în scaunul spovedaniei ,loc de refulare și eliberare, nicidecum pe scena lumii.”
Volumul de memorii al prinţului Harry, intitulat „Spare” („Rezerva”), este cartea de non-ficţiune cea mai rapid vândută vreodată, a anunţat editorul, care a precizat că a înregistrat în câteva zile vânzări de 400.000 de exemplare din ediţiile hardcover, ebook şi audio. volumul de memorii al ducelui de Sussex „a depăşit chiar şi aşteptările noastre cele mai optimiste”, adăugând că singurele cărţi care s-au vândut mai mult în prima zi a lansării lor au fost romanele din seria Harry Potter.
Controversata autobiografie a prinţului Harry, a cărei ediţie în limba spaniolă a fost pusă din greşeală în vânzare mai devreme decât fusese planificat, a fost lansată în mod oficial marţi, numeroşi cititori aşteptând la coadă pentru a achiziţiona un exemplar din ediţia hardcover a volumului de memorii al ducelui de Sussex.
Cartea a atras atenţia în întreaga lume datorită dezvăluirilor sale privind acuzaţiile lansate de prinţul lui Harry la adresa tatălui său, regele Charles al III-lea, mamei sale vitrege, Camilla, şi fratelui său mai mare, prinţul William, Marea Britanie.
Cella_Delavrancea /15 decembrie 1887- 9 august 1991/ ”Talent precoce, cu o sensibilitate deosebită pentru muzică, Cella Delavrancea a început să cînte la pian încă de la vîrsta de 8 ani, beneficiind de o educație aleasă în familie. Licențiată în filosofie și matematică, Cella Delavrancea vorbea fluent în limbile franceză și germană. A crescut alături de fiii și fiica lui Caragiale, tatăl său fiind un apropiat al familiei Caragiale, pe care-i va evoca, mai târziu, în cărțile sale cu caracter memorialistic. În 1976 publică romanul intitulat „O vară ciudată,” iar în 1987 volumul „Dintr-un secol de viață”, ediție prefațată de Valeriu Râpeanu. A cîntat pe scenele lumii alături de George Enescu și a fost marea iubire a lui Nae Ionescu, filozoful și jurnalistul atît de controversat. În decembrie 1977 a fost sărbătorită de Uniunea Scriitorilor, cu prilejul împlinirii vârstei de 90 de ani. Cuvîntul său de răspuns la Omagiul confraților de litere, reprezintă o adevărată profesiune de credință. Iată ce mărturisea scriitoarea și pianista Cella Delavrancea: MĂRTURISIRE „Mă gândesc că întîlnirea noastră de astăzi vrea să sublinieze vitejia cu care îmi port vîrsta, dar eu nu o numesc bătrînețe. Sunt de demult, bogată în anii adunați în desaga mea de viață, croită ca să încapă în ea încă multe primăveri. Însă, dumneavoastră îmi aduceți laude neașteptate, și nu găsesc cuvinte destul de elocvente care v-ar putea transmite expresia bucuriei mele. Dar o apreciere unanimă și optimistă încarcă cu un plus de vitalitate și pe cei care o exprimă, ca și pe cel care o primește, încît accept aprecierile dumneavoastră în mod natural – așa cum am fost întotdeauna, – dar foarte emoționată pentru că îmi luminați un drum dătător de energie binefăcătoare, ca un cer de vară. La cei 90 de ani ai mei, scrijeliți pe răbojul vieții, ați vrut să-mi întăriți încrederea în facultatea de a povesti în scris ce îmi șoptește gîndul mereu. Vă mulțumesc! Cred că nu am niciun merit pentru vioiciunea mea. Bunicii din partea tatălui meu au depășit vîrsta de o sută de ani. Poate că am moștenit de la ei o durată lungă, proiectată acum înspre un viitor de care nu mă speriu. Mi-l doresc generos în ani, cu atât mai mult cu cît eu închei un șir de vieți, neavând urmași. Am avut fericirea de a fi apărată de trei calamități: gelozia, invidia și orgoliul. Am purtat în mine o vie curiozitate și simpatie pentru contemporanii mei, chiar cei necunoscuți, fiind sigură că, dacă le-aș fi vorbit, mi-ar fi surîs, gândindu-mă că suntem uniți în misteriosul ritm dătător de viață al țării. Pentru că, niciodată, chiar în tinerețe, nu am avut acest sentiment de legătură în contemporaneitate decât în patria mea. Numai aici, pămîntul românesc a dat ființei mele iluzia vivifiantă a perenității. În tot trecutul meu, mi-a fost de mare sprijin un optimism destul de cuminte, ca să accepte și lacrimile tristeții, simțind că ele adâncesc sensibilitatea, luminând adevărurile ascunse, iar bucuriile le-am împărțit întotdeauna, deși percepeam fîlfîitul aripilor lor, grăbite să mă părăsească. Formația mea spirituală este complexă. În locuința noastră modestă vibra dragostea pentru artă, în toate formele ei – literatura, muzica, pictura, iar flacăra patriotismului nu se stingea niciodată. Transilvania, pentru noi, era o zeiță tutelară. Mi-aduc aminte de scriitori, în jurul mesei rotunde, mama servind ceaiul obișnuit la aceste adunări, și de pesmeții cu anason, ronțăiți în timpul discuțiilor prelungite pînă în miezul nopții. Ce bogăție de idei se rostogoleau în aceste ședințe! Noi, fetițele, gata de culcare, prindeam de după ușă interjecții, protestări, și ne cutremuram de entuziasm, pricepînd parțial ce se rostea în camera aburită de fumul de tutun. Cînd eram de 15 ani, tata îmi spunea: „Taică, tu ai să scrii!” Îi plăceau scrisorile mele trimise de de la pensionul din Paris, cînd eram elevă la Conservatorul Național francez. Dar eu mă duceam la pian, ca mielul la iarbă, la vîrsta cînd nu pronunțam încă litera r. Și nu era de mirare. Mama, licențiată în filosofie și matematică, profesoară de liceu, era și o admirabilă pianistă. Am auzit, din fașă, compozițiile lui Bach, Beethoven, Chopin, Schuman, moștenire care mi-a facilitat impulsul către studiul pianului. Dar îmi era familiar și creionul. Mama păstrase teancuri de bilețele scrise între 5 și 11ani; le treceam pe sub ușă, cînd îi ceream cîte ceva, în loc s-o deschid și să-i spun cu viu grai ce doream. Am regăsit frînturi dintr-o scrisoare către o cusătoreasă care lucra cu ziua la noi acasă, rochițe pentru noi, cele trei fetițe. O chema Emiluța și era urîtă, dar eu o iubeam și căutăm echivalențe comparative ca să mă priceapă. Eram de 5 ani, și de pe atunci mijea în mintea mea darul de synestezie. Scriam: „Nu te iubesc ca pe mama, pentru că o singură mamă avem”, apoi urmau alte motivări, hîrtia veche se rupsese – am găsit sfîrşitul, intercalat de multe semne de exclamare… „ah! ah!, ah! am găsit, te iubesc cum iubesc macul roșu de pe pălăria mea de vară”. Nu găsiți că dreptul de a fi socotită colega dumneavoastră este pe deplin justificat?La o adunare mare de scriitori și poeți de care se mândrește țara, eu știu că am destul eclectism ca să-i apreciez, chiar în excesul lor de personalitate. Deseori, însă, am avut sentimentul că eram acceptată în „staccato”, nu în „legato”, adică interesul se oprea spre mine numai cît un fum de clipă, fără durată în gînd… Oare ar fi pentru că sunt bivalentă, mă exprim și la pian, cu degetele răsfirate pe clape, stau și la masa de lucru, cu trei degete strînse pe pixul cu bot de șoricel? Dar să știți că nimic nu dezvoltă suplețea cerebrală mai mult ca o fugă de Bach, și nimic nu trezeşte emotivitatea ca o nocturnă de Chopin, „drept care” – ca să vorbesc în stil gazetăresc, eu pricep și prețuiesc literatura de azi, și sînt bucuroasă să constat că talentele feminine pot sfida realizările bărbaților. Femeia, inferioară dim punct de vedere fizic, își apleacă gîndul mai adînc asupra nuanțelor sensibilității și, fiind mai șovăitoare, are mai multă răbdare pentru sondajele interioare. Vreau să termin scurta mea mărturisire citindu-vă cîteva rînduri dintr-un discurs al tatălui meu, rostit în Camera Deputaților în 1904 – minunat sfat pentru timpul nostru. „Debitor prin tot ce moștenește, direct sau indirect, din marele depozit de valori al poporului său, orice artist este dator față de sine și față de întreaga colectivitate să prelucreze artistic orice strop de energie națională și să sporească, prin valori noi, create de el, Tezaurul colectiv” După această mărturisire de #credință, Cella Delavrancea a mai adăugat în „desaga de viață” încă 14 primăveri, devenind și mai bogată în ani, așa cum și-a dorit. A murit pe 9 august 1991, la vîrsta de 104 ani.Sursa, imagini – internet – volumul „Scrieri” apărut în 1982, prefațat de Valeriu Râpeanu
Maria Cella Delavrancea-Lahovary a fost o pianistă, scriitoare și profesoară română de pian, fiica cea mare a scriitorului #Barbu_Ștefănescu Delavrancea, soră a arhitectei Henrieta Delavrancea, a Niculinei Delavrancea și a lui „Bebs” Delavrancea, membră a cenaclului lui Eugen Lovinescu.
ALEXANDRU VLAHUTA către fiica sa, MARGARETA: „Să trăieşti Mimilică dragă, şi să fii bună – să fii bună pentru ca să poţi fi fericită. Cei răi nu pot fi fericiţi. Ei pot avea satisfacţii, plăceri, noroc chiar, dar fericire nu. Nu, pentru că, mai întâi, cei răi nu pot fi iubiţi şi-al doilea…al doilea…de! norocul şi celelalte “pere mălăieţe” care se aseamănă cu el, vin de-afară, de la oameni, de la împrejurări asupra cărora n-ai nicio stăpânire şi nicio putere, pe când fericirea, adevărata fericire în tine răsare şi-n tine-nfloreşte şi leagă rod, când ţi-ai pregătit sufletul pentru ea. Şi pregătirea este o operă de fiecare clipă – când pierzi răbdarea, împrăştii tot ce-ai înşirat şi iar trebuie s-o iei de la început. De aceea şi vezi aşa de puţini oameni fericiţi… Atâţi câţi merită… A, dacă nu ne-am iubi pe noi aşa fără de măsură, dacă n-am face atâta caz de persoana noastră şi daca ne-am dojeni de câte ori am minţit sau ne-am surprins asupra unei răutăţi ori asupra unei fapte urâte, dacă, în sfârşit ne-am examina mai des şi mai cu nepărtinire (lesne-i de zis!), am ajunge să răzuim din noi partea aceea de prostie fudulă, de răutate şi de necinste murdară, din care se îngraşă dobitocul ce se lăfăieşte în nobila noastră făptură. Se ştie că durerea e un minunat sfătuitor. Cine-i mai deschis la minte trage învăţătură şi din durerile altora. Eu am mare încredere în voinţa ta. Rămâne să ştii doar ce să vrei. Şi văd c-ai început să ştii asta. Doamne, ce bine-mi pare c-ai început să te observi, să-ţi faci singură mustrări şi să-ţi cauţi singură drumul cel adevărat! Aşa, Mimilică dragă, ceartă-te de câte ori te simţi egoistă, de câte ori te muşcă de inimă şarpele răutăţii, al invidiei sau al minciunii. Fii aspră cu tine, dreaptă cu prietenii şi suflet larg cu cei răi. Fă-te mică, fă-te neînsemnată de câte ori deşteptăciunea te îndeamnă să strigi:“Uitaţi-vă la mine!” Dar mai ales aş vrea să scriu de-a dreptul în sufletul tău aceasta:Să nu faci nici o faptă a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roşeşti. Nu e triumf pe lume, nici sprijin mai puternic, nici mulţumire deplină, ca o conştiinţă curată. Păstrează scrisoarea asta. Când vei fi de 50 de ani ai s-o înţelegi mai bine. Să dea Dumnezeu s-o citeşti şi atunci cu sufletul senin de azi. Te îmbrăţişează cu drag, AL.VLAHUTA” Date_biografice si activitatea_literara Alexandru Vlahuţă s-a născut la data de 5 septembrie 1858, în comuna Pleşeşti (azi Alexandru Vlahuţă), judeţul Vaslui şi a murit pe 19 noiembrie 1919, la Bucureşti. Poet şi prozator. Fiu al unui mic proprietar de pământ. Şcoala elementară şi liceul la Bârlad (1867-1878); bacalaureatul la Bucureşti (1879). Înscris la Facultatea de drept, o părăseşte din lipsă de mijloace materiale; Institutor la Târgovişte; Din 1880 este profesor la Gimnaziul «Văcărescu» din aceeaşi localitate şi la Şcoala Divizionară de la Mănăstirea Dealului. Incidental, practică şi avocatura. În toamna anului 1884 se stabileşte la Bucureşti. Este profesor timp de câteva luni la Şcoala Normală a «Societăţii pentru învăţătura poporului român»; obţine o catedră la Azilul «Elena Doamna» (1885). Din 1887 până în 1893 activează la Liceul «Sf. Gheorghe». Un timp a funcţionat ca revizor şcolar. Debutează în 1880, la revista Convorbiri literare. Este redactor la revista Armonia (Târgovişte). Colaborează la revista Unirea din Târgovişte, precum şi la revistele Convorbiri literare, România literară, Epoca, Lupta, Lupta literară, Românul, Revista nouă etc. Editează revista Vieaţa (1893-1896). Referendar la Casa Şcoalelor (1901) până la sfârşitul vieţii. În decembrie 1901, editează, împreună cu G. Coşbuc, revista Sămănătorul, de la a cărei direcţie se va retrage în 1902. Călătoreşte în Franţa, Italia şi Norvegia. Colaborează la Viaţa românească, Flacăra, Universul. În 1916 dirijează publicaţia săptămânală Scriitorii români. Anii de război îi petrece la Iaşi şi la Bârlad. În iarna şi primăvara anului 1918 se găseşte pe front. După război (1919) preia, pentru foarte scurt timp, conducerea cotidianului Dacia şi a revistei Lamura, întemeiate cu puţină vreme înainte de moarte. Graţie inuţină vreme înainte de moarte. Graţie inspiraţiei din actualitate, caracterului dinamic, mobilizator, şi simplităţii expresiei, opera lui Alexandru Vlahuţă s-a bucurat de un deosebit prestigiu în epocă.
Au îmbătrânit frumos alături, s-au sprijinit unul pe altul aşa cum au făcut mereu. Ne-au învățat ce-i iubirea si ne-au dăruit-o: noi, copiii lor le-am răspuns cu mult respect. Mama spunea că bătrânețea nu te apără de dragoste, dar dragostea te apără de ea. Ai avut dreptate, mămica mea! Cât timp ştim să iubim, nu îmbătrânim…
Cel mai înfricoșător moment este când observasem cum a „îmbătrânit” mama. Iat-o, tânără și frumoasă, alături de tata, te duce în clasa întâi. Iar nopțile spală, tricotează, coase, repară, calcă hainele și prepară de-ale gurii pentru a doua zi. Ziua lucrează. La amiază, vine acasă să ne hrănească cu un prânz cald, pe tata și pe noi, copii, după ce aleargă din nou la serviciu… Apoi mereu cu tata, își făceau griji, cum noi acolo, pe la universități în Chișinău: dacă avem ce mânca, dacă învățăm și avem grijă de sănătate… Tu, studentă în Chișinău, vii acasă la Florești, să te alimentezi, să-ți umpli sacoșele cu produse alimentare, și fugi repede la autobuz ca să te bucuri de tinerețe și viață studențească în capitală… Apoi, apare perestroika, și mama în tot acest timp muncește și are grijă în continuare, de casă fără să uite că are 40 de ani și… așa de mult dorește să rămână femeia pe care o adoră tata…
Primul păr cărunt al mamei, pe care tu, ca de obicei, observi prea târziu, pentru că în toți acești ani erai prea ocupată de sine și, cu siguramță, nu ți-a păsat de mama. Ție, în general, îți părea că părinții sunt veșnici. Sau, că nu-i mai iubești pentru că tot îți fac observații, și era de ajuns să spui „mămico” ca să te ierte. Iar mama râde și-ți spune: -viața abia începe… Tăticu, obosit de lucru zilnic, acasă te curpinde și întreabă dacă ai note bune. Niciodată nu ajuta la teme, avea încredere în copiii lui – că învațăm cu „soveste”. Noi învățam, – de frică să nu aducem note rele, și pentru a cunoaște, și pentru a nu ne face de rușine. Părinții ne-au învățat de responsabilitate și disciplină, doar că în veacul ’21, nu prea are cineva nevoie de asemenea calități…
Apoi, te confrunți cu tata referitor la ideologii politice sau sport; cu mama – la ceea cum… te îmbraci și te machiezi, sau, că mănânci nesănătos… Cu timpul, dintr-un motiv oarecare, aceste confruntări nu te mai irită,- dai din cap în tăcere sau fredonezi o melodie. Și îndată ce încerci să fugi cu treburile tale, mama te tot întreabă dacă nu ești flămândă, și dacă ai ce mânca acasă, și dacă ai prieteni care nu te supără, și dacă ai dat analize la medic și cauți de sănătatea ta… „De ce umbli cu capul gol, ia și îmbracă cușmă”; „Ai grijă cum treci drumul”, „Numaidecât să suni cum ajungi acasă”… Iar tu, desigur, ai uitat, și tot mama-tata te sună să vadă dacă ești bine… Ca de obicei, tu mereu bolnavă, știi că te vor îmbrățișa și ajuta, apoi vor trimite bani și medicamente, plus carne și miere de albini, ca să nu bolești… Aștepți un cuvânt bun și-l primești de la părinți. Grija lor de la tine a trecut la nepoți…
Cine te-a rănit, nu te va vindeca niciodată! Cine nu ți-a arătat respect, nu te va respecta niciodată! Cine a aruncat cu noroi în tine, nu te va curăța niciodată! Cine te-a făcut să plângi, nu-ți va şterge lacrimile! Cine te-a doborât, nu te va ridica niciodată; Când cineva e nepoliticos, pleacă! Când cineva vrea să te dezamăgească, rămâi ferm! Nu lăsa comportamentul urât al cuiva să-ți distrugă liniştea interioară! Uneori trebuie să renunți la oameni, nu pentru că nu-ți pasă, ci pentru că lor nu le pasă de tine. – Iubește, dar nu spune pe cine. -Zâmbește, dar nu le spune de ce. – Fii fericit, dar nu le spune motivul. Oamenii obișnuiesc să strice lucrurile frumoase! Dar, numai părinții vor ține cu tine, numai o mamă te va vindeca și îți va fi alături la toate nevoile tale… – spunea mama mea /Teodora_Vasile_Vizitiu/
…Treci cu degetele prin părul mamei și brusc observi că într-adevăr a încărunțit și au apărut riduri, și că demult își colorează părul, și își încleștează mâinile când o apucă durerile… Iar tu, n-o mai poți ajuta cu nimic. Un nod se ridică în gât, în interior ți se strange de amărăciune, însă te stărui să nu observe mama cât de tristă devii…
Tata a fost un model pentru mine și mi-am dorit întotdeauna să-l fac mândru. Nu știu dacă am reușit acest lucru, dar știu ca am încercat întotdeauna și poate voi continua să fac asta, chiar dacă nu mai este fizic lângă noi. Durerea pierderii lui pe 11.12.2020 nu a trecut și nu va trece niciodată, am învățat doar să trăiesc cu asta. Nu am mai pictat, nu am organizat evenimente la Clubul Impresii din viata si carti, de când l-am pierdut. Cu greu mă apuc să scriu ceva și în blog… Așa este! Cumva, activitățile care îmi aduceau atâta bucurie în suflet și de care se mândrea tata, îl asociez acum cu șocul avut la aflarea veștii pierderii mămicii mele Teodora /07.09.22. Vă iubesc și îmi este foarte dor de voi, părinți!
Acum ei sunt alături în pământ, au zburat la Domnul să se odihnească… Și tu, tot crezi că nu e real, că acum vei telefona și mama-tata îți vor răspunde: „Da, Svetlana…” Din nou vei dori să fii micuță lor alergând prin mahalaua ta acasă, în întâmpinarea părinților scumpi, zâmbind cu ochii, și pentru prima data să pronunți, nu în grabă sau tărăboi, ci din adâncul inimii tale: „Mamico, tăticule, vă iubesc atât de mult…”
Au trecut doi ani de când tata a dispărut de lângă noi și trei luni de când l-a urmat și mămica, și aproape în fiecare zi vreau să le sun să cer un sfat, o susținere, să vorbesc despre mine, despre familia mea și despre lumea asta nebună și transformările ei. Ne rămân amintirile, ne rămâne educația, ne rămâne dragostea pe care, acum, o dăm mai departe copiilor și nepoților noștri.
Mâina se întinde, din nou, spre telefon, și pe o clipă răsună fericirea care… brusc se scutură în tristețe… Am vrut să le dau o veste, să cer un sfat, să mă împărtăș cu nevoile mele, ca de obicei.., dar deja nu e posibil. Îi văd adesea pe părinți printre oameni, neamuri, colegi, imagini… Mereu erau sufletul evenimentelor, ale șezătoarelor de familie… Îi caut cu privirea dezamăgită, și tare mă bucur când îmi apar în vise. Recent, boceam la o durere de mea care n-are scăpare, și, la final, înspre dimineață – tata apăru brusc frumos și vesel, și-mi răsti dur: – Sveta!!! – Am înțeles și parcă mă calmasem… Credeam că aveam probleme sau nevoi, dar de unde puteam ști că eram, pur și simplu, fericiți!?
Slavă părinților noștri!
Svetlana Vizitiu, fiica
In amintirea parintilor Vasile si Teodora Vizitiu. Dumnezeu să-i odihnească în pace și lumină…
In imagine, parinții cu Sanda fiica mea si Timur, nepoțelul (revelion, 2017), a doua – eu micuță în brațele lor
Fiecare suflet de pe pământ are o poveste de-a lui, dar îți trebuie un gram de iubire ca s-o înțelegi.Este greu să explici ce simți când mor cei dragi, astfel, de parcă ar fi o chestiune de câteva clipe, de fapt așa și este, a fost omul și nu mai este. Este greu să pierzi picături de inimă, greu să privești cum ea se destramă. Șocant să realizezi că omul drag a decedat în fața ta! Și teribil de greu să știi că nu ai fost alături de cel drag în ultimile clipe ale vieții lui… E bine că suntem oameni și avem cea mai valoroasă și cea mai scumpă, cea mai dureroasă și usturătoare – amintirea noastră! Atâta timp cât amintirea trăiește, ei sunt mereu cu mine… Amintirea lor mă ajută să trăiesc…
Iar astăzi, 4 noiembrie 2022, părinții mei Vasile și Teodora Vizitiu, ar fi sărbătorit 60 de ani de cășnicie, în familie, cu prietenii și cei dragi, la o masă cu bucate, cântece și recitaluri, cu aplauze, un eveniment superb și atât de drag inimilor noastre…
Dragii mei, voi simți mereu dragostea voastră! Cât de multe de-ale noastre au plecat cu voi, și cât de multe de-ale voastre au rămas cu noi! -Tăticule, ți-ai trăit viața strălucitor și fără cusur, așa cum se putea pe vremurile conservatoare. Și în momentele dificile ai glumit, ne ridicai starea de spirit, ne lipseai de griji și-ți asumai întreagă responsabilitate pentru a ne simți noi, în siguranță. Privirea ta duioasă ne-a dat putere, iar mămica te susținea în toate. Ai fost cel mai bun tată, soț, prieten grozav! E greu să le descrii pe toate în cuvinte… – Mămica, tu ai fost cea mai grozavă mamă, și bunică pentru copiii mei care îți duc zilnic dorul. – Nu sunteți plecați… decât în rai la Domnul, și – rămâneți vii în inimile noastre.
Acolo, în ceruri locuiesc sufletele dragi, care încearcă să ne protejeze de rău. Trebuie doar să învățăm să-i ascultăm, să-i auzim. Putem primi sfaturi de la ei, așa cum sfătuie și Bunul Dumnezeu. Părinții ne trimit căldura lor din cer atingându-ne cu razele solare. Când plângem, ne simțim rău, ei suferă și plâng cu ploi torențiale… Strălucind de sus cu soare blând, ne luminează calea dificilă a vieții. Iar soarele lor e zâmbitor mereu, și trebuie să reușim în cale bună! Doar demonul nu simte apelul părinților, de aceea și pornește războiae cu oamenii nevinovați…
Soarele părinților se-arată zâmbitor atunci când reușim, noi privim la cer și simțim mesajul lor, îi mulțumim, ne bucurăm cu tristețe pentru că ne este dor… Dorul după ei ne sugrumă de multe ori, dar și noi vom pleca acolo cu timpul, la ei, să nu uităm să ne trăim viața pentru urmașii nostri, la fel precum au fost părinții noștri buni… La Domnul au plecat părinții noștri… Rugați-vă pentru ei măcar uneori… +
Părinții nu mor, ei continuă să trăiască în inimile cărora le este dor. Timpul să ogoiască durerea cu care firul ne-a legat. Părinții sunt cu noi alături. Și noi cu ei, la infinit. Pentru totdeauna. Au devenit transparenți, nu-i vedem cu ochi normali, dar simțim orice clipă. Și când avem nevoie de sfaturi, ne uităm la cer, îi căutăm prin Domnul și ne rugăm… Părinții ne sunt alături, și în veșnicie suntem noi cu ei. Părinții – nu noi alegem, ei ne aleg prin voia Domnului. Pentru ca cineva să ne îndrumeze, să ne apucă de mâini când greșim calea, să ne mângâie pe cap, când strigăm ajutor…
În viață, cei mai importanți – sunt mama și tata, părinții care ne dăruie viață, ne ocrotesc și ne învață, ne dăruiesc primele lecții de viață și exemplu de dragoste și siguranță. Amintirile despre ei sunt dragi sufletului și inimilor, până lacrimi. Altfel nici nu poate fi, parinții sunt o părticică a fiecărui dintre noi. Părinții nu sunt aleși… Ei ne aleg pe noi. Simbolul lor de dragoste este infinitul. Temerile lor nu vor trece pentru noi. Oriunde îi duce eternitatea – Se vor întoarce la noi, copiii lor… Vă iubesc, mama, tata… ❤
Svetlana Vizitiu, fiica voastră Noiembrie, 2022
În memoriam – Vasile Vizitiu /n.30.01.1936-d.11.12.2020/
La el a venit într-o zi o doamnă frumoasă cu o frezură stilată: Avea părul negru ca smoala și ochii bleumarin. O siluetă perfectă, o față îngrijită, ojă proaspătă… Arăta grozav! Și haina era șuperbă, la modă. Psihanalistul a crezut că doamna are patruzeci-patruzeci și cinci de ani. Dar Selen a spus că are șaizeci și trei de ani. O frumoasă și de succes doamnă în perle, pianistă și câștiga bani buni. Selen a venit să se consulte. A întâlnit un bărbat cu cincisprezece ani mai tânăr decât dânsa. La fel, muzician; nu atât de celebru și bogat. A fost o scânteie din prima, așa au simțit-o. Dragostea. Aveau prea multe în comun; o atracție și apropiere spirituală… Dar Selen era preocupată de vârsta ei. O îngrijora și o nemuțumea diferența de vârstă, și, în general, pentru că avea deja anii înaintați… S-ar putea să mai iubești, să fii fericită și să mai speri la ceva? Au discutat mult timp – o oră. Psihoanalistul simțea că Selen nu se dezvăluie pe deplin. I-a făcut o altă programare, dar ea nu a mai venit. Însă, pentru vizita ratată a achitat și și-a cerut scuze. El chiar s-a supărat, într-atât îi plăcu această frumoasă și înțeleaptă doamnă. Și iată că șase luni mai târziu, Selen apăru din nou. Medicul a văzut la ușile cabinetului o bătrânică într-un costum decolorat și încălțată în pantofi pentru persoane în etate. Părul doamnei era cărunt, ochii palizi și fața plină cu riduri. Ședea cocoșată, cu capul plecat… În cabinet, bătrâna a început să vorbeasca cu o voce joasă, senilă. Da, era Selen! Medicul a fost șocat! El crezu că dragostea i-a fost nefericită. Muzicianul i-a frânt inima aceste frumoase femei, a abandonat-o, i-a călcat sentimentele în picioare, probabil așa a fost. De aceea, Selen s-a transformat într-o bătrână ca într-un basm groaznic? De fapt, Selen singură a refuzat iubirea. S-a comportat prostesc în ciuda inteligenței sale. În ciuda educației sale. Ea incepu să se consulte cu prietenii și rudele în legătură cu romanul ei. Ei bine, aceste persoane i-au explicat repejor totul. „Cică muzicianul e un gigolo, un vânător de moșteniri. Că la 63 de ani, trebuie deja să te gândești la suflet, și nu la aventuri. Doar Selen e bunică demult… Ce-i cu ea, și-a ieșit din minți? Poate începe demența? Privește pașaportul, la numerele anilor și la chipul său, doar ești bătrână! Cine te va iubi acum, gândește și singură! El pretinde ceea ce este și se preface. A văzut perlele tale, mașina și aspectul nepotrivit anilor de vârstă venerabilă – și vrea să trăiască pe cheltuiala ta! Ești o bătrână, vino-ți în fire!” I-au spus-o absolut toți. În fiecare zi. Selen de mult nu se mai consulta, a rupt toate relațiile cu muzicianul ei, și oamenii ceia tot o telefonau și-i scriau mesaje, veneau în vizită, fie o invitau. Și-i spuneau același lucru… Selen într-adevăr a devenit o femeie bătrână. Și-a ucis dragostea, și-a rupt propria inimă… Medicul trist clătina din cap, în timp ce asculta povestea doamnei în etate. Și perlele ei s-au stins; au murit…
Mai corect, au fost uciși de gura lumii, de sfaturile bune ale oamenilor buni… Nu-i ascultați pe cei care, sub masca adevărului, îți otrăvesc sufletul și spun lucruri mortale! Selen a reușit să se întoarcă la sine. Să recupereze iubirea. Și perlele au inviat… Dar nu se întâmplă mereu așa. Nu întotdeauna. Nu întotdeauna învierea e posibilă… Și este foarte ușor să ucizi… Lipsa oamenilor dragi te distruge cu încetul și îți apropie perii cărunți… Ajută-te singur, procedează cum îți spune inima și rațiunea, nu ceda îndoiellilor și invidiei oamenilor proști!
Povestea ne-a povestit-o un psihanalist dintr-o altă țară…
/S. Vizitiu, 17 iulie 2022/ Promoția de bibliotecari 1984 USM/
Natalia ZAVTUR (18.07.1954 – 16.08.2022) a făcut studii doctorale la Institutul de Cultură din Moscova și a absolvit Facultatea de Biblioteconomie și Bibliografie a Universității de Stat din Moldova. În 2010 a fost desemnată cu titlul onorific „Om emerit” prin Decretul Președintelui Republicii Moldova.
„Cu nemăsurată durere și mult regret ne gândim zilele acestea la colega noastră Natalia ZAVTUR (18.07.1954 – 16.08.2022) care a trecut azi la cele veșnice, după o boală nemiloasă. Lector universitar (Catedra Biblioteconomie și Asistență Informațională, USM), bibliograf, specialist în domeniul biblioteconomiei și al culturii informației, formator în cadrul Campusului Competențelor la Biblioteca Municipală B.P. HASDEU, colaboratoare a revistei BiblioPolis, autoare a numeroase cercetări despre managementul instituțional și a mai multor programe curriculare de specialitate, deținătoare a unor funcții de management în instituțiile infodocumentare din țară (șef sector, BM, director adjunct pentru activitatea științifică și metodică, Biblioteca Tehnico-științifică, UTM), membru al diferitor comisii în cadrul Asociației Bibliotecarilor din Republica Moldova, Natalia ZAVTUR va rămâne în amintirea noastră drept un om plin de lumină. Nu vom uita forța și dăruirea ei profesională, grija pentru breaslă, abilitatea de a colabora în echipă. Bibliotecar cu școală, ea a fost o persoană cu multă deschidere și dorință de perpetuă perfecționare. Plecarea ei lasă în inimile noastre, ale colegilor și ale studenților multă tristețe și părere de rău. Golul lăsat în urmă nu poate fi acoperit de nimeni și nimic. În aceste momente dificile, exprimăm condoleanțe și profunde sentimente de compasiune familiei îndurerate, colegilor și tuturor celor care au cunoscut-o și apreciat-o. Fie ca Cel de Sus să-i odihnească sufletul în pace!”
Biblioteca Tehnico-ştiinţifică UTM: Durere și jale în sufletele miilor de bibliotecari, cărora Doamna Natalia Zavtur le-a implantat nu doar cunoștințe, dar și fărâme din sufletul ei mare și frumos, din omenia și cumsecădenia, din dragostea pentru semeni și pentru tot ce înseamnă Lume, din multiplele Haruri cu care a înzestrat-o Dumnezeu.
Colectivul Bibliotecii Universității Tehnice a avut norocul să fie îndrumat în formarea și dezvoltarea sa profesională de Doamna Natalia Zavtur mai bine de zece ani. Dar nu numai… Doamna Natalia crea în jurul său o oază de înțelepciune, erudiție, bun simț și mult mult suflet, care a influențat și oamenii ajunși în preajmă. Colegele și-au exprimat regretul și au scris cuvinte de adio pe blogul bibliotecii: „A fost profesoara mea preferată, regrete… Dumnezeu s-o odihnească în pace…”/„Ce veste grea! A fost profesoara, care m-a ghidat în studenție, dar și o colegă foarte bună, săritoare la nevoie, ne-a învățat multe lucruri bune, un om de suflet. Rămân doar amintiri frumoase despre doamna Natalia! Dumnezeu s-o ierte și să o țină în grija sa!”/„Un Om cu litera mare…”/„ Царствие небесное, очень душевный человек, всегда готовый помочь другим…”/„Ce veste tristă, greu de crezut. Dumnezeu să o odihnească în pace și să-i daruie Împărăția cerului.”/„Foarte trist. Pentru fiecare găsea cuvinte de incurajare, de indrumare. Era foarte înțelegătoare și avea un suflet blând. Păcat….Dumnezeu s-o odihnească în pace. Rămân povețele și amintirile frumoase.”/„Dumnezeu s-o odihnească în pace, suflet blând și afectuos”/„A fost o persoană deosebita, sincera, modestă, un suflet blând și Om de omenie. Drum lin spre ceruri și Bunul Dumnezeu sa o aibă în paza sa.” Ne rugăm, ca bunul Dumnezeu să o primească pe doamna Natalia în Împărăția Cerurilor, iar noi îi vom păstra amintirea…
Liudmila Artemi-Deli: O lovitura grea pentru biblioteconomia Moldovei. A fost un pedagog neinlocuit la USM… si va ramane in amintirea noastra…
Parascovia Onciu: Cu profunda tristete consemnam trecerea la vesnicie a colegei noastre Natalia Zavtur , Om de o bunatate nemarginita, o profesionista in domeniul biblioteconomic, mama buna bunicuta, prietena. Lumina lina draga noastra. Condoleante familiei, prietenilor, colegilor
Aliona Nosatîi: Doamne! Atât de bună la vorbe, gânduri, fapte! Inteligentă, generoasă, sinceră… Țin minte ultima convorbire, când mâna blagină a Dumneaei m-a atins, zicându-mi : ,,Ai grijă de sănătate, fată, îmi ești dragă”… Nu am să vă uit niciodată, Doamna Natalia… Sincere condoleanțe…
Galina David-Căruță: Odihnă veșnică. A fost un lector minunat, liniștită și înțelegătoare, ne-a învățat multe lucruri utile pentru viață și munca de bibliotecar.
Galina Davîdic: Doamne sfinte! Cât e de trist! Lumina lină spre aștri… Condoleanțe familiei, rudelor, colegilor și tuturor celor care au cunoscut-o!
Maria Vatamanu: Incredibil! Prea devreme. Ne cunoșteam din anii de studenție. Atât de muncitoare, cumsecade, omenoasă… Lumină lină!
Angela Dunas: Cu durere in suflet transmitem profunde condoleante familiei. A fost si va ramane un exemplu de virtute si de onestitate, un model de conduita pentru multe generatii… O Doamna cu un suflet nobil si mare pentru toti… A fost o Doamna deosebita… Fie ca bunul Dumnezeu s-o odihneasca in imparatia cerului ! Lumina vesnica!
Lucia Brehoi: O profesoară cu nume înveșnicit prin sutele de specialiști la formarea cărora a contribuit… Multe flori a meritat… Prea puține a primit… Drum lin spre ceruri!
Raisa Bruma: Nu voi uita nicicind aceast om blind cu suflet mare, specialist devotat profesiei. Dumnezeu sa aiba grija de ea!! Drum lin spre infinit, draga Natalia!
Ludmila Vedrascu: O inimă bună a încetat să mai bată, un suflet mare s-a ridicat la cer, lăsând în urmă o nemărginită durere şi un gol imens…
Galina David-Căruță: Odihnă veșnică. A fost un lector minunat, liniștită și înțelegătoare, ne-a învățat multe lucruri utile pentru viață și munca de bibliotecar.
Cudlenco Maria: Trist! A fost un profesionist desăvârșit
Ruban Lidia: Si noi promotia de bibliotecari 2010 am avut ore cu D-na Natalia, si am cunoscut-o ca fiind o fiinta blinda si buna! Ne va ramine astfel in amintire!
Asociatia Bibliotecarilor din Republica Moldova : „Comunitatea bibliotecară este profund îndurerată în legătură cu trecerea în eternitate a Nataliei ZAVTUR.Doamna profesoară pentru unii, colegă pentru alții și pur și simplu un profesionist dedicat, preocupată de soarta profesiei de bibliotecar. Model de verticalitate, bibliotecar de înaltă ținută morală a reprezentat unul dintre oamenii care au contribuit decenii la creșterea profesională a mai multor generații de bibliotecari, – respectul și recunoștința față de care vom manifesta cu pietate întotdeauna.”
BiblioPolis: ”Timp de aproape doi ani, Natalia Zavtur a ținut o rubrică permanentă în revista „BiblioPolis” – rubrica „Revista presei”, în cadrul căreia, cu multă inteligență și dăruire, a recenzat unele publicații periodice de specialitate, din țară și de peste hotare, prezente în colecțiile BM „B.P. Hasdeu”. Pregătind materialele pentru publicare, Natalia Zavtur a încercat mereu să faciliteze lectura profesională a colegilor de breaslă, atenționându-i asupra problemelor actuale ale teoriei și practicii biblioteconomice. Lucrând împreună, am avut bucuria să descoperim în Natalia Zavtur, cea care a purtat cinste profesiei de bibliotecar în spațiul nostru, o personalitate de o rară onestitate și corectitudine, omenie și bunătate. Prin dispariția Nataliei Zavtur, am pierdut atât o colegă de excepție, atât un membru al Familiei BM „B.P. Hasdeu”, cât și un membru al echipei de redacție a revistei „BiblioPolis”. Este trist să vorbim, de acum încolo, despre Natalia Zavtur la timpul trecut, însă ceea ce ne rămâne este să-i păstrăm memoria luminoasă și să-i continuăm, cu același devotament profesional, eforturile pe tărâmul biblioteconomic…”
Cea mai mare fericire e atunci când îți strigi părinții și ei îți răspund, în viață. Mă gândesc des la bătrânețe după ce a murit tata. Interesant, când voi fi și eu la 80, aș putea fi așa cum doresc? Văd mulți bătrâni, văd cât de greu le vine să rămână singuri. Cum suferă din cauza sinelui său, cum își creează dificultăți și probleme. Observ dorul lor, singurătatea… Cum voi fi eu la etate adâncă? Nu știu. Dar vreau să rămân o persoană bună, fără marasm și mofturi. Oamenii îmi spun că sunt bună; eu mă cunosc mai bine. Nu mă alintă nimeni, nici copiii, nici ceilalți… Mă alinta doar tata, și o făcea mereu, mămica era mai severă, dar tot ea se ruga la tata să ne jelească pe noi, copiii lor. Eu, însă eram copil special, nu dau detalii… Nu știu, nu știu cum voi fi. Fără aripi nu mă simt în siguranță. Iar aripii dintotdeauna mi le cream pentru că aveam sprijin… Acum stai și te gândești să nu te apuce vreo Deltă / Variolă… Mult depinde de ce boli te pot apuca, căci în dureri nervii te doboară imediat, și nu contează dacă ai caracter dur. Le spun copiilor să aibă grijă de sănătatea lor, atunci și eu mă voi simți mai bine. Sper ca ei să nu mă lepede la adânci bătrânețe, nu le pot „ruga” acest lucru. Realizez că în etate e bine să nu te lase lumea în pace. Și copii să nu mă lase în pace. Voi sta cuminte, fără dinți, voi mânca puțin, doar să-mi fie cei dragi alături sănătoși. În familie…
Simplu, e atunci când o femeie rămâne calmă pentru reputația ei, fiind alături de cel mai frumos, cel mai responsabil bărbat. – Genul masculin? Ce ar fi? E atunci când femeia știe: El – nu va trăda, nu va umili, și nu va fugi cu rușine. Asemenea bărbați, azi sunt puțini. Practic nu există. Nu există, pentru că nu sunt educați corect. Contează mult pentru un bărbat să nu pâlpâie ca un drapel… Azi, bărbații (nu toți, desigur), nu sunt capabili să răspundă pentru faptele sale, pentru cineva cu atât mai mult, pentru că părinții prea îi protejează și-i întrețin atâta timp cât sunt în viață. Și ce-i greu de conștientizat, e că crezi că îți educi corect fiii, și ulterior rezultă că ei sunt absolut diferiți prin comportamentul lor de parcă nici n-ar fi frați și n-au fost crescuți de aceeași mamă. Oamenii spun, societatea confirmă, cică sunt Cei 7 ani de acasă! – eu voi spune, sistemul e de vină, dar și genele moștenite… Nu-mi reproșați, știu ce spun.
Totul trebuie experimentat în această lume, testat și apreciat… Nenoricirea, boala, trădarea, durerea, ipocrizia – totul trecut prin inimă ca prin mașina de tocat. Și tuturor ceva nu le-ajunge. Ba ninsoarea se topește rapid, ba dimineața vine târziu, ba zile calde nu ne ajung. Da, tuturor mereu ceva lipsește… Dar trăind zilele rămase, brusc observi, nimic nu ne lipsește. Nimic, doar anii nu ne mai ajung, sau nu sunt suficienți pentru a mai fi supărat pe cineva. Și pentru viață, ca să te bucuri din plin de ea…
Criteriul dăruinței noastre? De suflet ceva? Un criteriu pentru talentul musical? Muzicalitatea și, de asemenea, știți, să ieși pe scenă cu curaj să-ncepi o „coală albă de hârtie”. Să fie ceva în timbru, în interpretare, în ochi… Ceea ce se numește. Farmec. Și trebuie să cucerești complet publicul. Și tot el să rămână îndrăgostit de tine, pentru trei minute, cel puțin…
La început credeam că Internetul a devenit brusc prietenul nostru. Că putem schimba informații veridice, să ne susținem reciproc. Și-apoi, am realizat că este o capcană. Noi scriem ceva, ne umflăm în pene, și avem impresia că Facem ceva, cu iluzia că e o treabă bună! Iar mașina strașnică pentru distrugerea umanității continuă să avanseze sistematic! Îm fiecare zi, de la noi știri mondiale, fiori pe spate, vreau să mă ciupesc și să-mi revin din această groază! Cum de am devenit brusc participanții acestui roman înfricoșător de „science fiction”?! Acum este clar, că nu a fost brusc, că nu demult timp, oamenii din întreagă lume au fost prostiți, transformați într-o turmă, și scopul principal a fost să mănânce delicios, să cumpere ceva din super-marcketuri strălucitoare și… să se „scufunde” în TV/ internet. „Societatea nu vede nimic, deoarece este ținută într-o stare de hipnoză profundă. Oamenii n-au fost niciodată atât de întunecați ca acum. Omului nu-i dau nicio șansă să se oprească și să înțeleagă ce se întâmplă. Seriale fără sfârșit, unul mai stupid ca altul, muzică pop vulgară, filme agresive și pofticioase, cu acuratețe care să afecteze subconștientul, astfel cultivând spiritul egoist și violent. O persoană normală, în scurt timp, se transformă într-un animal fără principii, ducând o viață absolut lipsită de sens. Acestea sunt valabile pentru toată lumea.
Ce să facem? Să realizezi că așa ca înainte nu va fi niciodată! Și nici nu e nevoie. Este momentul potrivit de conștientizare. Fie, să realizăm că întreagă lume în ultimul timp, cu toleranța sa, lipsa spiritualității, distrugerea unicității culturale a țărilor și popoarelor sub masca globalismului, psihologia consumătorului a mers complet în direcție greșită. Să ne spunem:„Stop!”, să nu ne fie frică. Să înțelegem că totul în această lume este stăpânit de Dumnezeu, numai El, și nu virușii, injecții, Conducători, organizații internaționale. Că în fiecare dintre noi există o părticică a Domnului, că suntem Oameni, suntem unici, spirituali… Nu trebuie să devenim o turmă numerotată! Și mai întâi de toate, aruncă ecranele cu persoanele provocătoare care ne nimicesc mințile prin știrile lor putrede!
La sfârșitul după-amiezii reci, primesc o vizită neașteptată de la cei doi copii ai mei. Unul este medic, celălalt inginer. Ambii au succes în profesiile lor.
În urmă cu mai puțin de o săptămână am suferit moartea iubitei mele soții. Încă mă simt abătut de pierderea care a schimbat direcția și sensul vieții pentru mine.
Stând la masa din sufrageria unei case simple, în care acum locuiesc singur…..am început să vorbim. Subiectul este despre viitorul meu. Un fior imi curge pe coloana vertebrala. În curând încearcă să mă convingă că cel mai bun lucru pentru mine este să locuiesc într-un azil de bătrâni.
Reacționez… susțin că umbra singurătății nu mă sperie pe mine și mai puțin bătrânețea. Dar copiii mei insistă „îngrijorați”? Regretă, între timp, că apartamentele lor spațioase sunt mari dar sunt ocupate și de aceea nu pot fi cu unul sau altul… așa spun ei. De asemenea, fiii și nurorile mele sunt foarte ocupați. Deci nu ar avea timp cum să mă vadă.
În favoarea mea, susțin fără prea multă convingere că, în acest caz, ar putea foarte bine să mă ajute să plătesc un îngrijitor. În fața mea, medicul și inginerul spun că, în realitate, ar fi necesari „trei îngrijitori în trei schimburi și toți cu contract de muncă”care ar fi, în vremurile noastre de criză, o mică avere la sfârșitul fiecărei luni.
Refuz să accept propunerea de a locui într-un azil. Și aici vine o altă sugestie: ei îmi cer să vând casa.
Banii vor fi folosiți pentru a plăti cheltuielile unde voi locui, unde voi merge pentru mult timp, ca să nu-și facă nimeni griji. Nici ei, nici eu.
Mă predau argumentelor pentru a nu avea mai multă putere să înfrunt atâta ingratitudine și răceală. Am închis buzele și nu vorbesc despre sacrificiul pe care l-am făcut de-a lungul vieții pentru a -i creste …..Nu am spus că am încetat să mai călătoresc cu familia …să frecventez restaurante bune, să merg la teatru sau să schimb mașina …ca să nu le lipsească nimic, etc. .,,,,la cîte am renunțat. . Ma ridic fără să scot un cuvânt, mă hotărăsc să-mi adun lucrurile….si in scurt timp, văd o viață întreagă rezumată în două valize. Cu ele mă îmbarc spre o altă realitate, mult mai grea….un cămin pentru bătrâni, departe de copii și nepoți.
Astăzi, în brațele singurătății, recunosc că am putut să-mi învăț copii mei valori morale..dar nu le-am putut transmite nici unuia dintre ei o virtute numită RECUNOȘTINȚĂ!
Vina este a noastră pentru că le dăm mereu ceea ce vor sau ce cer, când ar trebui să-i învățăm că trebuie să le „câștige”…cum ..?Lucrând cu efort, ajutând la curățarea casei, la gătit, la spălat vase etc., până la maturitate să știe că lucrurile se realizează cu mult efort și că sunt responsabili să își iubescă părinții pentru că i-au învățat să fie copii buni .
Tinerii de azi te caută atunci când vor ceva, când au nevoie de tine….dar bineînțeles că există și excepții.
Recunoștința trebuie învățată, nu este inclusă în inima omului, decât dacă dragostea și frica de Dumnezeu au fost insuflate mai întâi. Îmi cer scuze că am exprimat ceea ce cred, dar să știți că atunci când vor deveni „bătrâni” vor dori să fie bine tratați de copiii și nepoții lor și asta nu se realizează cu bani, ci cu bunătatea semănată în inimile lor
Dacă credeți ca statul vă inșeală în mod constant, fără îndoială – nu doar vi se pare! Cu toate acestea, cei mai mulți oameni… oricum doresc Statul, și cât mai mult posibil, – în viața lor. ”Statul” – un grup de oameni, care și-au desemnat publice interesele… personale… 😉
Moldova stă acum pe același picior pentru că este condusă nu doar de cei rămași din Uniunea Sovietică cu o anumită mentalitate.
Este ceea ce împiedică moldovenii să conducă țara în condițiile realității moderne: ei pur și simplu nu știu cum să facă o facă. Aceasta este principala problemă a Moldovei de azi. Până nu se va produce schimbul de generații, până nu vor veni cei care nu au simțit și nici n-au experimentat timpurile celea din URSS, cei care cu totul diferit privesc la viață, nu se va schimba nimic. Nu există nimeni care să guverneze Moldova, și nu e vorba de lider, ci de ”starea generală a gândului”, a minții societății. Cu mentalitatea care, Moldova este condamnată să se dezvolte la fel de ”încet” în continuare, și cu asta nu se poate de făcut nimic. Revoluția sau războiul – nu este o soluție, pentru că ar însemna sânge… Ce este interesant, cu alte state sovietice nu s-a petrecut o asemenea experiență ca la noi. Persoanele cu altă mentalitate, pur și simplu, au fost date la o parte în cel mai real mod. Fie, în țările europene acest sistem a existat un timp foarte scurt decât în Moldova. Acolo, oamenii sunt absolut diferiți de noi. Avem ce împrumuta și învăța de la ei. Putem rămâne cu tradițiile noastre frumoase de sărbători, dar mentalul trebuie schimbat. Să lăsăm tinerii care au studiat și trăiesc acolo să ne conducă spre o altă cale, altă mentalitate, alte aprecieri… Alegerile ne aparțin. Consecințele le trăim…
Mai strașnic decât războiul – sunt oamenii care susțin, provoacă și îndeamnă la război!
Războiul din acea Ucraina invadată, cotropită cumplit de ruși (înc. 24 februarie 2022) – istoria a ajuns la punctul culminant și periculos pentru întreagă omenire. Durere fără margini, de nedescris… Iar unii „îi îndeamnă pe moldoveni „să se roage nu pentru încetarea războiului, ci pentru continuarea acestui război și victoria lui Putin (…) Prețurile speculative, puse ca să testeze reacția publică într-o zi in care prețul barilului a scăzut. Testul a ieșit pozitiv, deși prețul nu a crescut peste tot, cozile sunt doar parte a panicii pe care dușmanii vor să o vadă instăpânită în tarile europene, uneori prin cozile lor de topor. Și cum vine, de obicei, peste două zile vom vedea cum scad prețurile… Oameni, opriți-vă!
Refugiații prin Moldova, deja peste două milioane ucraineni… Ucraina vrea în UE și Nato, dar fără moldoveni și georgieni… Refugiații sărmanii de ei, mor împușcați direct pe drumuri, și nicio țară nu-i ajută la fel ca moldovenii noștri… Mai solidari, la nevoie, și să sară în ajutor la fel ca națiunea noastră – nu veți cunoaște!
Moldova vrea în Uniunea Europeană! Transnistria își arată colții, Apare pericolul unui alt război… Nimic nu se face pentru ca oamenii să înțeleagă adevărul real.
Doamne, de ce? – Ce vină are țara că o mână de oameni nu sunt demni de ea? Și cum să nu rămâi să o aperi? Chiar și de noi înșine trebuie apărată! Atunci când există oameni lași în societate, care sunt gata să-și vândă neamul, prietenii, gata să slujească satanei de dragul banului, societatea va deveni ca o turmă fără de stăpân!
Din cauza încăpățânari unor președinți suferă oameni nevinovați. Nu exista nici un scop, care ar putea indreptati razboiul! Dacă vor continua și nu vor ajunge la un consens va suferi toată lumea. Există atâta pământ, ce nu le ajunge unora nebuni? Atunci când liderii nu țin cont de viețile oamenilor și luptă între ei fără sfârșit, ei trebuie dați jos…
Vă rugăm, postati ceea ce ne ajută să rămânem o țară neutră, nu vrem război!!!
Mă doare inima de cea ce se întâmplă, și milioane de oameni nu reușesc să soluționeze decât prin ura, sfaturi inutile… Ar trebui în Constituție să se includă o lege specială că un președinte de stat care provoacă război, omucideri, victime fiind tinerii și copiii noștri… – acești ‘demnitari’ sa fie doborâți, eliminați, demiși din funcție automat și trași la răspundere imediat!!! Nu să așteptam istoria sa-i judece, să stie ei că prin Constitutie – să plece! Orice război se va termina. Politicienii vor ajunge la un acord, iar voi veți rămâne cu gunoaiele pe care le-ați turnat pe „adversarii voștri ideologici”. -Doamne iarta-ne, ne doare. Pace, va rog!
Așa privesc eu lucrurile… Fiecare persoană are acel lucru ”junk” drag inimii sale. Cartea preferată, melodie, tabloul sau o jucărie din trecut, imagine sau film. Nu reușești să le revizuiești pe toate, să le recitești sau să le urmărești din nou din lipsă de timp sau din alte motive, dar este suficient să atingi acel fragment scurt pentru a resimți impresia percepției acute și vechi, atât de dragă spiritului tău…
Sv.Vizitiu
Atunci când în viață ne lipsește lumina, Căutăm pe cineva care să ne-o dea. Doar cel ce ajută fără margini o lume, Din sfântă Dragoste – miracole va avea… Și dacă e trist acel, fără iubire, Sau, o viață fără ea a trăit. E ciudat, însă știu că o fire Fără iubire – nu ajunge la rasărit... /SV/
Din arhiva razboiului din Ucraina / Zelenskyi
Scriitor rus, despre ruși: ”Nu suntem un popor, ci vite, șobolani, hoardă sălbatică de ticăloși și ucigași”. Scriitorul român, Orlando Baraș, a făcut o listă cu importanți scriitori ai Rusiei care și-au exprimat părerile despre propriul lor popor:
Mihail Saltîkov-Șcedrin – ”Dacă aș adormi, trezindu-mă după o sută de ani, și m-ar întreba cineva ce se întâmplă în Rusia, aș răspunde fară sa clipesc: beție și jafuri”
Aleksei Tolstoi – ”Moscovia – Taiga ruso-mongolă, sălbatică, întinsoare a jafului”
F. M. Dostoievski – ”Nație ce cutreieră prin Europa și caută ce să mai distrugă, să facă praf, pur si simplu, totul. Din batjocură”
Mihail Bulgakov – ”Nu suntem un popor, ci vite, șobolani, hoardă sălbatică de ticăloși și ucigași”
Maxim Gorki – ”Cel mai important semn de izbândă al poporului rus este cruzimea sa plină de sadism”
Serghei Aksakov – ”Ah, cât de greu e să trăiești în Rusia, în acest centru plin de putoarea dezmățului trupesc și moral, loc al răutății, minciunii și ticăloșiilor”
Ivan S. Turgheniev – ”Rusul este cel mai mare și mai obraznic mincinos din întreaga lume”
Ivan C. Șmeliov (gânditor ortodox) – ”Un popor care urăște libertatea, adoră sclavia, iubește lanțurile la mâini și la picioare, întinat trupește și moralicește… pregătit în orice moment să murdarească totul și peste tot”
Aleksand Pușkin – ”Neam indiferent față de cea mai mică îndatorire a sa, la cea mai maruntă dreptate, la cel mai neînsemnat adevăr, popor care nu recunoaște demnitatea omului, nu recunoaște, în general, nici libertatea omenească, nici gândirea liberă… Vai, cât de scorțoasă este limba rusă!”
Vasili Rozanov – ”Nu suntem o națiune, ci un iad nebun”.
Alexandr Blok – ”Sufletul rus chinuit n-are putere să respire și nu trebuie să zboare”.
Zinaida Ghippius (poetă antibolșevică) – ”Rusia, un imens spital psihiatric”
– Konstantin Habensky a susținut poporul ucrainean și a condamnat acțiunile lui Putin.
Konstantin Habensky: „A meritat să vorbesc despre Ucraina, cum imediat mi-au răsărit criticile și insultele. Prieteni, opriți-vă până nu e prea târziu! – Da, sunt pentru Ucraina și nu văd nimic rău aici!
Prieteni, dacă tot sunteți atât de negativi în privința mea și a tuturor știrilor – voi șterge toate conturile în viitorul apropiat!
Doresc tuturor fericire și prosperitate, tuturor celor care mă iubesc și celor care nu mă iubesc!”
Aveam șaisprezece ani, prima dată în Chișinău, eu, abiturientă cu actele depuse la USM, mergeam într-un troleibuz fără bilet atunci când au întrat controlorii. Ca o fată timidă, cinstită și corectă, eram previzibil confuză și gata să izbucnesc în plâns, și dintr-o dată un tânăr necunoscut care aparent mi-a observat panica, fără să scoată un cuvânt, mi-a pus un tichet în mâini și a coborât. Ușile s-au închis, nu am avut timp să-l mulțumesc. Pur și simplu, am capsat tichetul, și ani de zile l-am păstrat într-un carnețel ca o amintire a zilei în care un om absolut străin mi-a demonstrat valoarea bunătății. De atunci, am întâlnit o mulțime de persoane diferite. Cei sfinți, neprihăniți, postind și bătând pocloane în biserici, dar gata să te lovească cu piciorul în spate, pentru că ai zăbovit la masa cu luminări. Păcătoșii care beau vodcă pe scări, cerșind pomeni la biserici, cimitire și pisând în pragurile lor. Ieri din nou am văzut un bărbat ce-și făcea nevoile în spatele sediului BM B. P. Hasdeu. Unii beau alcool dimineața și se pisează în curți, dar… leagă cu grijă mestecenii strâmbi cu cârpe moi ca să crească mai bine și dau ultima bucată de pâine unui câine fără stăpân. Oameni foarte deștepți care vorbesc prostii sau reproșează proștilor, unii atât de răi și dezgustători, încât cu greu te poți abține ca să nu închizi gura lor cu mâna și să le reamintești că otrava și înțelepciunea sunt ceva absolut incompatibile, altfel de ce ai renega omul care te-a salvat cândva, sau la ce mai ai nevoie de minte, dacă tot te scufunzi în starea unui animal iritat în goană după carieră sau funcții de doi bani, ei, gata pentru orice război în care trimit oameni nevinovați să moare pe câmpuri… pentru patria care n-are nevoie de tine.
„Sărbătorim” 33 de ani afgani, dar dacă oamenii ar fi avut atunci puterea să renege acel guvern care i-a trimis să ucidă murind în acel război, dacă mamele atunci toate protestau și-și apărau fii de nebunii ce-i guvernau… Dacă, dacă… Toți cei pentru care plângem pe morminte ar fi trăit acum crescând nepoții lor cu bucurie… Așa cred… Întotdeauna, mă dezgustă omul rău care vorbește frumos, se afișează frumos pe ecrane dându-se drept un intelectual înțelept citind de pe hârtie, și fanii orbi, favoriții lui, care-l urmează obsedat fără să între în esența unei probleme…
Oamenii nu foarte alfabetizați, cu minte îngustă, care nu au călătorit mai departe de satul lor uitat de guvern, dar strălucesc cu atâta bunătate și înțelepciune necondiționată încât voiești să îngenunchezi la picioarele lor, să-i cuprinzi de umeri, la haina ce miroase a cartofi decojiți și slănină cu usturoi; să vorbești și să împărtășești nevoile tale, să te căiești și să-i rogi până te alungă: Învățați-mă, învățați-mă cum să trăiesc mai departe…
Învățați-mă să rămân om în țara asta, în care naiba ce se întâmplă! Învățați să nu fim răi, să nu căutăm funcții și beneficii, să nu dăm oamenii la o parte pentru niște opțiuni si condiții în desfășurarea evenimentelor. Învățați-ne să iubim și să acceptăm adevărul. Nu să încercăm să corectăm, reparăm, să îmbunătățim, să completăm, doar să ne bucurăm de ceea ce avem!
Un dar al destinului – nu e numai un dar. Iată ce trebuie să înțelegem. Și, să mânuiești acest dar – trebuie corect. Darul ți-a fost dat cu un motiv. Pentru un lucru important. Pentru fericirea pe care vrei s-o creezi. Soarta ți-a dat darul – este o recompensă, cât și semințele fericirii, și… materiale de construcție. Darul poți să-l risipești, să-l cheltuiești, să-l arunci la gunoi. Și, mai poți fi o persoană importantă și fericită. De aceea, ni se dă darul de Cel de sus, este mulțumire în drum spre scopul tău de viață. Spre destinul tău. Pentru cineva Domnul e sus pe cer, pentru altcineva e Dumnezeul în suflet, Cel care nu ne va permite să coborâm mai jos de nivelul uman… Nu ne va permite să dăm cu piciorul într-un câine; să umilim bătrânii pe stradă, să-i alungam pe cei nevoiași cu pătrunjelul din piață; să jignești părinții; să trimiți tinerii să moară la război… Nu va permite să aduni banii pentru armament atunci când atâtea persoane bolnave de cancer așteaptă leacul lor vital… E Dumnezeul care nu bate cu bâta…
Să fim recunoscători pentru ceea ce avem! Doamne ajută, și mulțumim!
Recent am revenit dintr-o călătorie din Africa, și din avion:
La sosirea Acasă Inima a tremurat, tremurat… Iată, sub aripa Chișinăului… Săracă, dragă Patrie, în vise mă purta… Acoperișuri cu concavitatea gri. Vualul țevilor împrăștiat rigid, Un verde palid cu culori râzând De-un soare roșu, grâu pârlit… Elemente create de om. Ocazional, doar în scurte călătorii, Iată, văd Floreștii acum, Nu mi-am luat rămas bun de la speranțe. Că există o ușă către altă viață. Plină de recunoștință, Abecedar fără de experiență În timpuri triste, Miere cu viespe… Patria mea! Viata, cât de puțin, Dată acestui pământ, Nu mă întristează. Și, mă voi crede pe cuvânt. Totuși eu sunt ea, pentru totdeauna, Nu-mi poți lua viața de la tine… În diasporă nu m-am integrat, Nici în Uniune Europeană… Stropi din valurile unui Răut liniştit În amintirea suprafeței line. Eu am plecat pentru totdeauna, Dar în Moldova rămân… Am îmbrățișat-o, I-am zis „Așteaptă”! Oricare muritor are nevoie De-un loc în mormânt… Nu este totul pierdut, Și-aici e colțul meu, L-am ales din timp… Alerg mereu la el… La mormântul tatălui meu… ( ”Patria mea”, S.Vizitiu, ianuarie 2022)
Un an în urmă, într-o zi de 11 decembrie 2020, m-am trezit cu un sentiment ciudat de frică și anxietate (cu toate că trăiam cu ele toate viața). M-am ridicat din pat, am băut un ceai din flori de tei, și am mers la policlinică, aveam bronșită, testul la covid negativ. Trezindu-mă din rândul la medic, am văzut câteva apeluri nepreluate de la sora mea, cu mesaje. Apoi, a telefonat, și ezitând, a scris… ”vezi, că tata nu mai este”.
Mai departe, îmi amintesc strigătul meu, medicul care era peste mine și telefonul spulberat. Apoi, au început fiorii groaznici… Dar, în cele din urmă, eu întindeam timpul… ca să nu-mi văd mama plângând… Și pe tata în sicriu… Mi se părea, că atâta timp cât nu îl voi vedea, e undeva pe-acolo, dar… viu. Groaza m-a posedat. Groaza! Iar la ora nouă au venit mama și frații și am plecat la tata, la Ritus, apoi la biserica de la porțile Sf. Lazăr. Aveam o frică să întru in salon. Eu negam, refuzam realitatea. Nu este posibil așa ceva, poate medicii au încurcat ceva și e în comă? Au întrat copiii mei, pentru ei această pierdere a fost una prima din viață – una conștientizată.
Tată, iartă-mă! este atât de teribil, că nu poți să mă susții și să ai milă de mine. Cum să-mi revin din această pierdere de tine? Cum mă vei liniști și vei calma durerea mea, cum vei împrăștia temerile mele? Dar fratele, sora, cum și ei fără de tine? Funeraliile fără lume, condoleanțe și cuvinte frumoase la adresa ta online (ți-ar fi plăcut să le auzi), și ca urmare – pustietatea.
Și pocăință, remușcările, din nou pocăință… Ce-i important e că timpul nu șterge nimic, cu trecerea lui se face și mai dureros pe suflet. Ne lipsești, tată! ❤
„Feciorii cei buni adaugă şi cresc numele părinţilor lor şi-l fac fără de moarte, iar feciorii cei răi ocărăsc şi sting numele părinţilor buni”./Miron Costin/
Toată viața am așteptat că atunci când copiii mei vor crește, eu voi fi liberă. Și nu constă în faptul, că eu vreau să-mi schimb radical modul de viață sau că… nu-mi iubesc copiii, pur și simplu, doresc să scăp un pic de povara responsabilității, să-mi îndrept, în sfârșit, umerii. Gândul, că nu te mai reține nimic, deja îmbată. Dar, nu este normal, iubirea neagă asemenea visuri, mereu vei simți responsabilitatea pentru cei dragi…
Acum voi spune, vă rog, nu mă lăsați în pace…
Ce regret, e că dacă am reușit ceva sau nu, fie nu voi face niciodată, nu e pentru că în jur toți sunt monștri sau sunt eu o scorpie, – e doar din cauza că în interiorul meu nu mai am putere…
Anii de experiență se simt totuși, și înțeleg că nu aș dori să întorc ai mei 20 – da, atunci ești tânără, atrăgătoare, dar nu și în măsură să te descurci cu aceste resurse din prezent. Cineva e cu capul în afaceri, cineva naște copii unul după altul, cineva încearcă să le reușească pe toate și la 30 de ani, în fine se epuizează… Și, într-adevăr, noi nu ne simțim în această goană inutilă. Și doar este foarte important să-ți Auzi sinele, și necesitățile tale. E trist să realizezi, că trăiești viața altor persoane, impuse de scenarii străine, ca la serviciu, de exemplu, sau de regulile ciudate impuse de guvern… Trebuie doar să TRĂIEȘTI. Acum regret că rar am mers la mare, la munte, la natură, cu prietenii și cei dragi… Mă ajutați să recuperez timpul? 😀
Scenariul meu real a fost dintotdeauna: să fiu sinceră și cu mine și cu alții. Nu accept minciuna, în special, cea distructivă în relația cu sine. În viața noastră e foarte multă mașinărie, suntem ca automatele, și noi deja suntem ca roboții. Și fiecare cu gândacii lui în cap. Cu mobile și căști la urechi, nu vedem nimic în jurul nostru, nu ne ascultăm copii, cei dragi, prietenii, colegii… Să te oprești, să te pui pe gânduri și să te asculți – este sincer! ”Sufletul doare – e bine!” Oamenii au nevoie să se dezvolte. Merită să te privești cât mai adânc, în interiorul tău. Crizele sunt necesare în viața noastră uneori, pentru că prin ele noi ajungem la noi oportunități. O persoană celebră a fost întrebată, ”ați devenit popular, cum ați reușit?”. Și el a răspuns:”eu m-am pregătit bine pentru a obține victoria. Am mers spre ea 10 ani muncind”. Subiectul discutat era despre afaceri și despre ceea ce este deja tarziu să realizezi. Dar, oricum, trebuie să răspândești aripile și să acționezi! Nimeni – pe nimeni nu l-a deranjat să deschidă afaceri noi și căi de succes!
Eu (nu) regret că n-am întâlnit un om cu care s-ar fi putut trăi toată viața, și care ar fi putut trăi o viață cu mine. Au fost zeci de oportunități, posibilități, dar nu și ”acea” persoană… Nu ca tatăl meu… După 50 – viața unei femei doar începe! Ce tristețe, sau dorințe pentru un umăr ”puternic”? Este un mit. Visați la ceva mai productiv. Pentru început, calmați-vă, prindeți un alt gust de viață. Experiența este acumulată. Tinerețea nu a dispărut, în special, cea din interior. E șuperb! Este tocmai timpul – să faceți planuri noi și să le aplicați metodic… Să rămâneți mereu ceea ce sunteți. Important, e să nu dispară dorința de viață, să schimbați ceva, să realizați, chiar dacă nu întotdeauna funcționează…
Atunci când începeți să regretați vă distrugeți tot începutul feminin, timpul zboară, pleacă anii și puterile. Să fiți sănătoși și fericiți, o viață lungă să-aveți și în dragoste noroc și în tot ce vă înconjoară… Baftă!
Să fim umani! Oameni să fim, întotdeauna oameni! Cât de greu nu ar fi în viață, indiferent de provocări și problemele ivite pe capul nostru, niciodată să nu renunțați și să nu pierdeți fața umană, – nici o putere și niciun ban nu merită acest lucru. Bucurați-vă de fiecare zi, și de fapt, în viață sunt puține lucruri ne-ar deranja să fim fericiți… Goniți indiferența care bantuie molipsitor!
Despre memorie! Amintirea despre strămoșii (părinții) noștri constituie principala bogăție a sufletului nostru. La urma urmei, pentru nivelul de trai la care am ajuns în prezent, au luptat generații de oameni, cei care au creat și au dezvoltat societatea noastră. Și noi înșine – suntem o continuare directă a valorilor morale, istorico-culturale ale buneilor și străbuneilor. Memoria rudelor decedate, de asemenea, poate fi mult mai sacră decât memoria demnitarilor proeminenți din trecut. ”Sub fiecare piatră funerară există – o istorie mondială”, spunea Heine. Și, desigur, fiecare om este unic prin individualitatea lui, fiecare lasând amprenta lui în viață, o amintire a faptelor, gândurilor, aspirațiilor sale de viață. Anume generațiile trecute ne-au creat pe noi, cei prezenți, ne-au înălțat gândurile și sentimentele pân-la vârfurile înțelepciunii umane. De aceea, noi întotdeauna trebuie să păstrăm în amintire… amprentele frumuseții și înțelepciunii omenești, acea flacără care lumina viața celor plecați și care ne-au lăsat-o ca moștenire, iar noi o vom oferi urmașilor noștri. Omul se incadrează în această lume nu doar ca o ființă gânditoare și simțitoare, dar și ca o legătură într-un lanț dur etern care leagă trecutul și viitorul. Cu cât mai mult prețuiește omul memoria părinților, buneilor și străbunilor lui, cu atât mai mult el este conștient de locul său în această lume, cu atât mai mult simte responsabilitatea lui pentru viitor. În strămoșii noștri e rădăcina existenței noastre de azi, originile noastre de onoare, ale conștiinței, demnității și idealurilor noastre…
Dacă omului nu-i place, cel puțin ocazional, să privească imaginile vechi ale părinților lui, și nu pune preț pe amintirea lor, e clar, că nu-i iubește sau nu a ținut la ei. Dacă omul nu iubește casele și străzile vechi ale orașului în care locuiește, fie și cu ”lacunele” istorice, e de înțeles, că nu are dragoste nici pentru satul sau orașul lui. Dacă omului îi sunt indiferente monumentele din istoria țării, bineînțeles, că el este indiferent și față de țara lui… Astfel eu înțeleg dragostea de Patrie…
Vă doresc, ca toate dorinţele să se îndeplinească. Și-acest an a fost greu, nu mai suportabil ca cele două recente, și cele cu miliarde dispărute etc. Mai departe, totul va depinde de noi. Dorinţa mea principală tuturor prietenilor în An Nou – să dispară Covid-ul, să deveniţi mai bogaţi şi să nu vă îmbolnăviţi! Zâmbiţi, distraţi-vă, şi goniţi la fund toate gândurile rele. Gustul fericirei dulci de mandarine şi spirit vesel şi magic ALĂTURI DE CEI DRAGI să fie cu voi mereu! Prieteni buni si mult noroc! LA MULŢI ANI!
Despre casa noastră. În istoria tării noastre sunt multe exemple de negare ale trecutului. Noi deja nu o dată am distrus lumea veche, cu intenția de a crea alta nouă. Uneori chiar distrugând monumentele create de concurenții care nu se incadrează în ideologiile noastre politice… Și care este rezultatul? Poate e timpul să ne punem pe gânduri dacă este posibil să construim o casă de calitate bună fără un fundament dur? În opinia mea, răspunsul principal constă în atitudinea noastră personală față de o problemă. Cred că dacă în inimile noastre ar fi mai mult respect pentru persoanele în etate, pentru tradiții, atunci și viața noastră ar fi mai ușoară. În cele din urmă, atunci când simți sprijinul generațiilor, – începi să percepi obiectiv realitatea și… să mergi înainte devine mult mai ușor!
Mi-e dor de voi, parinți! 😥
❤ SVizitiu
Pe măsură ce îmbătrânim, lista dorinţelor noastre devine tot mai mică şi mai mică, şi ceea ce ne dorim cu adevărat de Crăciun sau de Revelion, – nu poţi cumpăra nici cu oricare bani.
Comemorez amintirea persoanelor dragi care au decedat în urma covid în acesti an /2020-21-22/: tăticul meu Vasile Vizitiu, Mihail Ionașcu, Nicolae Sinchevici, Victor Sinchevici, Eudochia Taricaev, Serafima Senkevici, Ecaterina Cudreașov… Dumnezeu sa-i ierte, să-i odihnească în Dreapta Lui!
Îi voi fi mereu recunoscătoare pentru tot ce a făcut pentru noi! A fost un barometru și omul exemplu pentru mine. Căutările mele ulterioare pentru bărbatul drag, de fapt, au fost căutarea idealului pe care l-a întruchipat tatăl meu. Dar n-am mai găsit ceva asemănător… ca Vasile Vizitiu. Este o pierdere enormă pentru mine și apropiații mei… Tata avea un caracter principial, un mentor înțelept cu suflet de țăran, muncitor și mereu pus pe treburi. Realizez cam târziu că întotdeauna mă uimea prin adâncimea gândurilor, o calitate minunată: să calculezi totul până la cel mai mic detaliu în avans și să cunoști pe cel cu care discuți în profunzime. Observam că și cei care l-au cunoscut, erau onorați să stea de vorbă cu el, și tata prin firea lui, era foarte apropiat cu cei mai simpli, nevoiași sau de la țară… Nu mai sunt tânără nici eu deja, pot spune că copilăria mea se asocia cu tata: o personalitate unică: Decentă, principială, emoționantă și fără compromisuri, cel care alege partea adevărului și a bunătății. A fost un om foarte autoritar, și pricepea bine abilitățile și potențialul omului, avea propriul punct de vedere necontestat, și serviciul tatei avea doar de câștigat din acest motiv, întotdeauna luau locuri de frunte prin uniune, până și după anii ’90… Iar serile după lucru ades obosit, tata se închina mamei și ne asculta pe noi, copiii lui, tare ne iubea și mereu ne alinta cu daruri.
Tata înseamnă foarte mult, indiferent ce vârstă ar avea. Nu iei în serios viața, atât timp cât tata trăiește. După ce nu mai este în viața, ești în derivă o perioadă, și după aceea realizezi că ești tu cu tine, în fața a orice. Nu mai vorbesc de mamă. După moartea ei, simți ca ceva din Interiorul tău… se rupe… Avem o tendință în țara noastră: noi foarte iubim să primim. Iar lui Vasile Vizitiu îi plăcea mult să dăruiască. Îmi spunea:„Sveta, tu să dai mai mult, și vei primi de zece ori mai mult.” „Nu căuta pe cineva avut sau cu pile, Prieten să-ți fie!” – am memorizat cuvintele tatei și am fost surprinsă, câtă dreptate avea…
Mi-aș dori să mă întorc în trecut măcar pentru câteva clipe. La părinții mei, copilărie. Nu pentru a schimba ceva, ci pentru a retrăi acele momente în care am fost fericită și nici măcar nu știam… Atunci cand omull se ţine de o Speranţă, disperarea nu se agaţă de el nici în clipele cele mai dificile… Eu îmi doresc să fiu înconjurată de oamenii care știu să atingă inimile celorlați, pentru că așa era și tata. Omul care prin loviturile vieții a învățat să crească și a păstrat duioșie în suflet. Pas cu pas, prin amintiri am adunat cuvintele spuse de omul meu drag… În continuare voiesc să țin de sfaturile lui tata și voi realiza pe cât e posibil în țara mea instabilă, dar la care ținea enorm tăticul meu: Mă grăbesc să trăiesc cu intensitatea pe care doar maturitatea o poate da. Doresc să fiu împreună cu oamenii de omenie. Cei onești care pot râde de greșelile lor, cei care și-au atins succesele și au rămas la fel de simpli în comunicare. Oamenii care realizează chemarea sa și nu fug de responsabilități. Care apără demnitatea fără a o călca la alții. Care vor să fie de partea adevărului, dreptății și nu să se ascundă de nevoile celor care i-au ajutat cândva… Sunt cele ce-ar merita o viață trăită. „Eu nu pot tolera manipulatorii și oportuniștii. Mă îngrijorează invidioșii care încearcă să-i discrediteze pe cei mai capabili, pentru a-și atribui funcțiile, talentele și realizările..” Ferește-te, de astfel de persoane. „Nu vreau să discut despre titluri. Mi-a rămas puțin timp, să nu plângi. Să mergi la biserică, să te rogi pentru toți… Sufletul nostru mereu se grăbește, să ai grijă orice să faci cu cap!” Și eu, fiica tatălui meu, urmez poruncile tatei, realizând totodată cât este de greu să o faci „cu cap” la noi… Deja nu mai am timp pentru activități absurde la care nu doar din cauza pandemiei oamenii nu se grăbesc. Nu-mi mai fac timp pentru persoane absurde care nu se comportă conform minții și visurilor sale.
Cineva pleacă, cineva vine… Se pierde, se găsește… În ultimul an mi-am pierdut multe persoane dragi, prieteni și cunoștințe. În sfârșit, am realizat că părinții noștri făceau tot ce puteau pentru noi. Chiar dacă aparent nu au făcut ceva măreț. Acum cu siguranță am înțeles că „cool” nu înseamnă cluburi de noapte sau să stai zile întregi la calculator, nu, viskey sau kola în pahare, ci un ten sănătos, somn normal și oamenii dragi alături de tine. Noi pictam pe câmpurile caietelor, concuram pentru cine e mai eminent, luptând „pana la prima picătură de sânge”, și spre regret, pe mulți deja i-am înmormântat. Rămânem cea mai experimentată și, fără supărare pentru ceilalți, cea mai progresistă generație. Am avut norocul să ne naștem până perioada în care copiii au fost lipsiți de libertate și dreptul de a alege. Ne-am obișnuit să nu ascultăm pe nimeni, să nu ne bazăm pe cineva și să nu așteptăm nimic de la nimeni. Noi, copiii anilor 60-70-80 suntem deprinși să facem totul singuri spre deosebire de cei de azi. Pentru că mai bine ca noi nu o vor face nimeni…
„Nu te grăbi, nu te grăbi, fii mai calmă!”, repeta tata.
Nu mai doresc să mă supun celor care știu bine că nu se va realiza scopul lor decât pe raporturi și planuri de hârtie. Nu am timp pentru a lupta cu mediocritatea, le permit unora să creadă că sunt eu mediocră… Nu vreau la ședințe nu pentru că nu aud, nu vreau la întâlnirile în care ego-urile sunt pompate. Nici la adunări nesfârșite despre statut, legi, proceduri sau reguli interne, știind că totul e o fațadă pentru un trust cu oameni obsedați, și nu e ceea ce într-adevăr ar dori să învețe urmașii noștri…
De ce plâng? Nu e din cauza amintirilor, cuvintelor adunate. Eu plâng pentru oamenii dragi ce se pierd unul pe altul. Pentru copilărie zdrobită a copilașilor fără de părinți. Pentru bătrâneii ce mormăiesc în unison și care nu vor ajunge la etate. Fără de „dar” și „indiferent ce ar fi”. Dintr-un exemplu de încredere, o familie puternică care nu va exista pentru copii și nepoți. Din cauza celor care au încolțit unul în altul fraze cu glumele și poveștile lor, triste sau fericite. Dintr-o dragoste ruptă.
De ce mai plâng. Nu din cauza sentimentelor stupide împachetate în mine. Eu plâng la înmormântarea familiei noastre… Eu plâng pentru tânărul întâlnit dimineața în drum spre serviciu. Cu ochii umflați și o glugă pe cap. Neprihănit și neîngrijit. Afumat și drogat… Și ducea un pachet cu lapte și un baton de pâine acasă. Pentru că nu mai are unde pleca decât să continuă să fie leneș, pentru că un loc de muncă nu va găsi în Moldova, motivul ar fi lipsa de experiență… Alți tineri vin și dorm, pur și simplu, pe banca bibliotecii. Bine că cu câteva clipe înainte a citit ceva din versuri, sau din proză, fie s-a bucurat de societatea bibliotecarilor discutând o temă oricare. Și cred că nu le-a trecut prin cap să le bruscheze că lucrează „doar bibliotecare”, precum în această săptămână au făcut-o la adresa mea doi funcționari publici. Probabil că nu există întâmplări accidentale-n viață. Întâlnim exact oamenii de care avem nevoie pentru ca să le deschidem ușile. Pentru ca și ei să ne poată salva într-o zi de cumpănă. Cu toate acestea, de multe ori acest lucru nu se face imediat, nici pe departe… Îmi număr anii după moartea tatei și constatez că mai avem puțin timp pentru a trăi decât am trăit… Am încă mult de învățat de la tine, tăticule, ceea ce am uitat, îmi voi aminti numaidecât… Ne lipsești enorm, tăticule… Întreaga familie îți duce mult dorul, să știi… ❤
Mare onoare am avut să-mi fii Tată! Dumnezeu să te ierte și să te odihnească în liniște. Te iubesc!
Svetlana Vizitiu, fiica ta
In Memoriam Vasile VIZITIU (30 ianuarie 1936 – 11 decembrie 2020) ❤
Era neplăcut atunci când părinții își luau odraslele de lângă mine. Să judeci modul în care ceilalți tratează copiii cu varia dizabilități prin ceea cum reacționau copiii lor la persoana mea, desigur, nu este obiectiv. A fost de câteva ori, atunci când pe terenul de joacă copiii vecini nu doreau să se „joace” cu mine, pentru că eu vorbeam de parcă aveam gumă în gură. În acel moment îmi era dureros, și părinților mei – neplăcut, pentru că părinții acelor copii au susținut acest comportament de negare a personalității mele. În loc să le explice că Sveta este un copil la fel ca ei, îi luau repejor de mâini și plecau mai departe… Era obijduitor, cum credeți. Și, este înfricoșător să-ți imaginezi, cum alți părinți ai copiilor cu alte dizabilități mai grave – oameni nemediatizați, obișnuiți, zilnic retrăiesc asemenea clipe…
M-am născut normală, peste câteva luni am devenit surdă, mută, apoi bâlbâită, cu toate componentele unui eșec enorm, și faptul că sunt aici este o performanță!
Când m-au dozat cu streptomițină la câteva luni de la naștere, nu erau semne de vreo reuşită a mea în viaţă… Cică a fost o greșeală a medicilor… Dar am asurzit, nu deslușeam cuvintele spuse, nici acum nu pot pronunța corect consoanele surde )
Aveam un strabism foarte pronunţat /ochii încrucișați, purtam de mică ochelari groși și mari/, eram tare înapoiată mintal şi abia citeam în clasa 1, nu înțelegeam nicio boabă în „moldovenește”, pe atunci erau gradinițe sovietice cu vorbirea doar în limba rusă. Deoarece nu auzeam ce spune lumea din jur, eu trăiam într-o lumea a Mea, cu visuri, speranțe fericite… Toţi cei din jur râdeau de mine – copiii, colegii, eram numită „proasta, fâlfâita clasei”, mi se lipeau bilete cu apelativul ăsta în pauze pe spate, mi se spunea mereu că sunt urâtă şi mă gonteau mereu cu pumnii în spate
Eram în suferinţă. Înţelesesem că sunt proastă, urâtă, şi că nu sunt bună de nimic! Atunci începu să clocotească în mine revolta!
Apoi, în clasa a 2-a, a venit o profesoară care mi-a văzut desenul cu o rândunică, şi mi-a spus că sunt talentată. Părinții, la fel, m-au înaripat și motivat cu laudele pentru că desenam frumos. Atunci chiar am inceput să desenez reușit, în urma acestor aprecieri… Cei dragi îmi spuneau:„Tu eşti un geniu”. Și eu am început… să fiu.
Da, mai întâi, în clasa a doua, m-am îndrăgostit de Haiu Oleg, era tare frumușel și nu se uita la mine. Fetele îl adorau. Că să-i atrag atenția, n-am făcut nimic decât să-i dau o palmă peste obraj, nu țin minte din care motiv… Oleg a decedat ulterior, la 26 ani, într-un accident… Am vrut să spun că la 9 ani, nu înțelegeam sentimentul, dar și asta ma înaripa împotriva buling-ului… Mă bucur că puteam simți și dragostea alături de tristețile mele…
Am prins a citi cărți, o grămadă de cărți care m-au ajutat și m-am făcut ceea ce sunt azi în viață…
Poți fi salvat în momentul căderii tale de cineva mai slab decât tine, dar mai înțelept…
Sunt profesori buni, dar din păcate un profesor nu poate avea timp pentru un copil sau zece, dar pedagogia, acțiunile lui educative pot dirija mii de elevi. Dacă o face profesional / cu capul… Și, lăudați cât mai des copiii, cât mai mult…
Einstein spunea: „Fiecare este un geniu. Dar daca vei judeca un pește după abilitatea lui de a se cățăra într-un copac, acesta va trai intreaga viață crezând că este prost.”
Cam așa o istorioară cu mine. Buling-ul există și va fi… Cert că mult depindem de mental, și nu știm cum sa luptăm cu stereotipurile…
Însă, bulling-ul în prezent e mult mai periculos decât ca pe vremuri…
Am reușit să mă „descurc” singură, cu capul pe umeri, cu pumnii strânși… uneori gata de bătaie în apărarea mea, și nu numai. Nu mă puteam plânge des la părinți, îmi era rușine, dar nici nu puteam formula corect gandurile și emoțiile mele. Nu conștiențizam că există nedreptatea… Dacă le explicam ceva în felul meu, uneori nici ei nu reușeau să mă înețeleagă. Odată, am spus arătând la cap: „Tanti, bok-bok, lojka (lingură)!”, adică am primit câteva – pocnituri la cap cu o lingură de la educătoarea de la grădiniță, mă lovise tare, plângeam, și ea tot mai mult se înrăia, ca să-mi astupe gura. Trăiam mai mult cu frică de lumea înconjurătoare pe care n-o auzeam atât de perfect ca alții, – o eroare a medicilor la câteva luni ai mei de la naștere, atunci când mi-au întrodus supradoze de antibiotice (Streptomițină). Pare că mi-ar fi calicit pentru toată viața dacă nu moșteneam de la părinții mei dragi un caracter dur, ambițios și… chiar bun din fire! Realizez ca este așa… Doar că cu încrederea… stau prost în continuare.
Am reușit să fac față singură cu ambiția mea nemărginită, și părinții la fel mi-au fost de mare ajutor. Câte certuri din cauza mea au avut ei cu vecinii, și la școală pentru că cineva a suferit o urmă de la bombardamentele mele pe corp, după ce mă făcea „fâlfâită”, „handicapă” etc. „Posmotrim, kuda ona doidet” (Vom vedea unde va ajunge ea) – spunea o rusoaică cu trei copii care nu mă lasau sa mă joc la nisip, și eu, înghițându-mi lacrimile, de ciudă (aveam 4-5 ani) am împroșcat-o cu nisip. Ce credeți că puteam realiza eu la acești ani? Eu mereu țineam pumnii strânși în contratac, încordată și neliniștită… Părinții nu imediat au observat surditatea mea, abia după 4-5 ani, și eu am început a vorbi abia atunci… Părinții mei dragi, ei mă duceau la toți experții care să-mi trateze hipoacuzia / auzul, și dacă nu puteam desluși sunetele, în special, consoanele surde, atunci cum le puteam exprima corect? Tata încerca să mă facă să înțeleg sunetele, eu repetam la fel, dar nu era „cum trebuie”: unde să pun limba în gură? Așa? Și, așa? O puneam cum trebuie, și totuși nu era corect. Hai, că mergeam la surdolog, apoi la logopedă… Uneori mă prefăceam că aud, doar să ca scăp mai repede de medici. Și azi, continui să o fac, unele persoane oricum spun că eu mă prefac…
Cu anii, am realizat că cel mai bun tratament este experiența! Am început a înțelege oamenii și fără să-i aud bine (azi, nici atâta nu aud fără proteză, sau căști la TV). Caracterul și studiile au mare importanță! M-au salvat cărțile pe care am început a le citi de la 9-10 ani. În viața mea am citit zeci de mii, la școală și acasă citeam una după alta, și pe ascuns uneori, sub ogheal cu o lanternă: după ce am început să port ochelari, părinții îmi interziceau să citesc mult… Prima carte care m-a impresionat pe viață a fost de Elena Ilina „Înalțimea a patra” despre Gulea Koroleva, eroină în războiul hitlerist. Am fost atât de impresionată că o tot reciteam și mi-am făcut-o model. Nu neapărat să fie Gulea, astăzi veți găsi mii de modele mult mai interesante, dar atunci erau alte timpuri și citeam în chiriliță… Este o carte foarte interesantă, o poți citi de la zece ani, nu veți regreta să oferiți copiilor s-o citească în întregime și să aflați detaliile. E bine să ai modele de viață, de la care poți lua exemplu bun și să te inspiri la fapte mărețe. Eu atât de mult doream să fiu ca Gulea, că am început să mă înscriu la toate secțiile de perfecționare sau dezvoltare personală. Astfel, am finișat școala de pictură în clasa a 9, tot odată școala sportivă profil Gimnastică artistică (șpagat pot face și acum); făceam atletică ușoară, la competiții raionale o zbugheam la fugă, mai ales la estafete, și luam premii, desigur. Ce n-am mai făcut?
Eu cu fratii mei
După „pandemia” de filme indiene care acopereau toate casele cinematografice în URSS, am decis că nici eu nu dansez rău și… am început chiar a cânta într-o limbă hindi „rastălmăcită” de nimeni, dar cântam și dansam! – așa că luam premiile la toate carnavalurile de la Școala ruso-moldovenească din Florești până clasa a X. Colegii mă invidiau pentru că doar eu din clasă nimeream la aceste evenimente de revelion, iar mama mă chițea așa de frumos, mă înfășura în mătăsuri și podoabe aduse de tăticu meu din Arabia Saudită unde a fost el pe timpuri în deplasare. Eu, fâlfâită, daaa dansam extraordinar dând din fund ușurel, aici practica gimnasticii artistice era la nivel, mi-am făcut și o silueta frumoasă de model. Altceva? Am prins arta fotografiatului. Mergeam săptămânal la Secția de Fotografi mai la vale de casa noastră și învățam cum se fac imaginile, din care unghi și ce lumină sa punctez pe aparatul „Smena 8”, cum se prelucrează, cum se developează etc. Acum mă miră faptul că atât de clar îmi amintesc unele lucruri. Studiile foto mi-au prins bine și în prezent, atunci când filmez la varia evenimente culturale, precum a fost Clubul Impresii din viață și cărți în cadrul Bibliotecii Municipale B.P.Hasdeu, proiectul meu reușit. Am aflat despre atâtea personalități, nu mi-am făcut nicidecum relații precum cred alții, dar comunic cu câtiva dintre ei în continuare. Altceva, muzica – adorata sufletului meu, o ascultam de pe un magnetofon enorm cu o bandă rulantă care se tot rotea până se rupea uneori de atâta învârtitură. Eu puneam sunetul la maxim că se speriau vecinii de pe strada Pușkin, 24 (azi, Florilor) din Florești, baștina mea dragă… Vreau să spun că veți crește copii înțelepți dacă îi veți învăța arta cititului… Sportul, dansul, prelucrarea imaginilor și darul culorilor prin desene sau picturi…
Dar, m-am abătut de la… tema principală…
Ziua Mondiala a persoanelor cu dizabilitați – despre care oamenii cu greu își amintesc, doar cei care trec prin asemena dureri, doar cei care trăiesc alături de ei… E la 3 decembrie, atunci când demnitarii își mai amintesc uneori prin mici donații pentru a-i uita pe timp de un an. Drepturile nu merg ca pe roată, cât n-ai turna apă din gură, e mai „util” să vorbească mult. Statul nu oferă tratamente sănătoase, statul n-are nevoie! Legile funcționează prost, mai mult pe hârtie, și suferă milioane de oameni în viață… Și după covid, câți invalizi vor rămâne, dar toți sunt siguri că anume vaccina e leacul… De carte, studii, cultură au uitat toți… Și gata, ești astupat la gură… Internetul are un rol mai puternic în educația a milioane de copii, decât părinții lor!
Părinți, aveți grijă de copiii voștri, urmăriți comportamentul, stările și postările lor. Sănătate!
Artist al poporului Iurie_SADOVNIC (n. 14 decembrie 1951, Jura, raionul Rîbnița, RSSM- dec. 07.06.2021, Chisinau) A fost un muzician și cântăreț de muzică ușoară și folk din Republica Moldova. Este bine cunoscut pentru stilul său de interpretare în care pune accentul pe chitară. A activat ca solist al formațiilor vocal-instrumentale „Haiducii din Susleni”, formația „Haiducii” a Institutului de Arte (1968—1973), formația „Sonor” (1973—1976), formația de jazz din Nikolaev (în perioada serviciului militar, 1970-1972), „Contemporanul” (1977-1978) și „Bucuria” (1979-1982) ale Filarmonicii din Chișinău. În 1983 a fondat formația „Legenda”, care a activat până în 1993. În 1999 a lansat volumul de poezie „Am să plec în Codru verde”. A fost distins cu titlul de Artist emerit al RSSM (1984), cu Medalia „Meritul Civic” (1993), cu medalia „Mihai Eminescu” (2000), cu titlul de Artist al Poporului al Republicii Moldova (2011) și Ordinul Republicii (2015). „Mi-e dor de tine, mamă” și „Faţa pâinii”, „Andrii Popa” și „Demnitate”, „Drago! O, Tee” și „Oglinda clipelor”, „Meditație” și „Cât trăim pe-acest pământ” sunt doar câteva dintre șlagărele cu care Iurie Sadovnic va rămâne în istoria muzicii naționale și pe care le-a adunat în albumele „Legenda”, „Enigmatica femeie”, „Masa de piatră”, „În limba ta” (pe versuri de Grigore Vieru), „Liniștea Patriei mele”. A trăit în și din poezie, inspirându-se din marii poeți ai neamului. Din această inspirație s-a născut și propriul volum de poezie „Am să plec în codrul verde” (1999). Iar cel din urmă album, intitulat simbolic „Evadare”, a devenit între timp testamentul regretatului om de artă.
Iurie Sadovnic a lansat şapte CD-uri: „Legenda”, „Masa de piatră”, „Enigmatica femeie”, ”Vrabia” (pe versurile poetului rus Nikolai Rubţov), „În limba ta”„ (pe versurile lui Grigore Vieru), „Evadare” şi „Balada Bărbaţilor”. A realizat un film despre viaţa şi opera lui Nikolai Rubţov, împreună cu regizorii Constantin Munteanu şi Ştefan Bulicanu şi operatorul rus Aleksei Pravotorov.
Pentru meritele deosebite în dezvoltarea artei muzicale, în activitatea de creație și contribuția la procesul de renaștere națională, Iurie Sadovnic a fost distins cu titlurile onorifice Artist Emerit (1984) și Artist al Poporului (2011), cu medaliile „Meritul Civic” (1993) și „Mihai Eminescu” (2000), și cu „Ordinul Republicii” (2015). În 2017 a devenit laureat al Premiului Naţional. Este cetăţean de onoare al satului Susleni.S-a stins din viață la 7 iunie 2021, la vârsta de 69 de ani, și a fost înmormântat cu onoruri militare la Cimitirul Central Ortodox de pe str. Armenească din Chișinău.
#Maia_Sandu:”„Am aflat cu tristețe despre moartea tragică a maestrului Iurie Sadovnic. O voce și o imagine inconfundabile, cu care am crescut și noi, și părinții noștri. Un interpret care a reușit să ne vorbească de Patrie și satul natal, de Codrii Orheiului și de Nistrul pe al cărui mal a copilărit, de mamă și dor. Un artist care a transformat în melodii de neuitat cele mai frumoase versuri ale poeților noștri. Muzica lui Iurie Sadovnic va rămâne mereu în inimile noastre și, sper, în inimile generațiilor care urmează. Condoleanțe familiei și celor care l-au iubit ca om și ca artist”, se arată în postare.”
#Lilia_Pogolsa:”Artist de excepție, om al neamului de o cumsecădenie proverbială, veritabil reprezentant al elitei intelectuale, așa cum puțini alții au fost în stare să fie, sunt atribute care vor marca pentru eternitate personalitatea lui Iurie Sadovnic. Niciun alt artist nu a reușit să cânte haiducia, codrul și frumusețea feminină asemenea stilului folk inconfundabil al lui Iurie Sadovnic Orheianu, muzica sa marcând o pagină aparte în istoria țării. Cred că ar fi aproape imposibil să găsim moldoveni din generația independenței ale căror suflete să nu vibreze într-un mod aparte la auzul cântecelor cu caracter de baladă ale lui Iurie Sadovnic, cântece care ne-au înfrumusețat tinerețile și ne-au făcut să nu uităm de cele mai înălțătoare valori umane.”
Mihai_Doloton:„Încă un artist care nu a rezistat ipocriziei și imoralității acestei lumi a plecat……!Toate aplauzele și lacrimile sunt inutile, fiindcă nu am știut și nu știm să prețuim oamenii cu adevărați valoroși ai acestui neam și ne amintim de ei numai când mor!Iartă-ne Maestre, Iurie Sadovnic!”
Vali Boghean:„· E ușor să dăm vina pe alții când n-am făcut nimic. Dăm vina pe țară, istorie, societate, toți. Dar poate vinovatul trebuie căutat în altă parte? Nu *ce-am făcut noi*, dar *ce-am făcut eu*. Am mers eu la spectacole, concerte, expoziții? Am vorbit eu despre artiștii noștri, i-am distribuit, m-au interesat cât erau în viață, i-am apreciat cu adevărat? Am eu puțină demnitate națională și mă mândresc eu oare cu artiștii locali oriunde aș fi? Sau doar când îi pierd, pentru câteva clipe, și atât? Mă întreb asta tot mai des. Probabil n-am făcut suficient… Când un monument cade cioburile lui ne ating pe toți la fel. Odihnește-te în pace, Iurie!”
Andrei Mudrea ”FRATELE – IURIE…NE CUNOȘTEAM DIN TINEREȚE. ERAM UNUL DINTRE MIILE LUI DE „FANI” ȘI ADMIRATORI AL VESTITULUI „HAIDUC” DE LA ORHEI – CÂNTĂREȚUL – IURIE SADOVNIC!!! CÂND IURIE A CREAT FORMAȚIA „LEGENDA” M-A RUGAT SĂ-I OFER NIȘTE TABLOURI PENTRU ILUSTRAREA VIITORULUI ALBUM, CU ACEEAȘI DENUMIRE. EU AM ACCEPTAT CU MARE BUCURIE, DAR IURIE M-A PREVENIT DIN START – EU BANI – NU AM!!! NICIO PROBLEMĂ, IURIE. EU TOT NU AM BANI… ATUNCI, ÎNSEAMNĂ, CĂ NOI SUNTEM – FRAȚI !!! – ZICE IURIE ȘI BATEM PALMA.…FRAȚI AM RĂMAS – PENTRU TOATĂ VIAȚA … IURIE ERA UNUL DINTRE PUȚINII NOȘTRI PRIETENI, CARE PUTEA SĂ NE SUNE LA ORICE ORĂ DE ZI SAU DE NOAPTE… DE OBICEI, IURIE PREFERA SĂ SUNE MAI DES – PE LA 2- 3 DE NOAPTE … PENTRU – A NE CÂNTA „ÎN PREMIERĂ” UN CÂNTEC „FOARTE PROASPĂT”, CUM ZICEA EL, PE CARE NUMAI CE ÎL FINISASE… NU EXISTĂ NICIUN CÂNTEC MAI FRUMOS PE LUME, DECÂT CÂNTECUL ACELA, CARE ESTE CÂNTAT – ÎN MIEZ DE NOAPTE, NUMAI – PENTRU TINE …DE AZI – IURIE NU VA MAI SUNA … NICI ZIUA ȘI NICI NOAPTEA … NU VA MAI SUNA – NICIODATĂ… NIMĂNUI… DE AZI VOR SUNA NUMAI CÂNTECELE LUI – ATÂT DE FRUMOASE, CARE VENEAU SPRE NOI DIN SUFLETUL LUI PLIN DE DRAGOSTE, PLIN DE FRUMUSEȚE, PLIN DE ISTORIE ȘI DE LEGENDE, PRINTRE CARE, DE ASTĂZI VA FI ȘI LEGENDA – MARELUI CÂNTĂREȚ – IURIE SADOVNIC!!! ADIO, FRATE IURIE…DUMNEZEU SĂ TE IERTE ȘI SĂ TE AȘEZE – ÎNTRE STELE …”
”Va trebui să treacă mult timp ca să mă împac cu gândul că Iurie Sadovnic a rămas doar o amintire”, – Zinaida Julea.
Alex Dimitrov ”Юрий Садовник застрелился. Я был с ним знаком, хоть и не близко. В 85-ом я гулял в парке Горького в Москве, и вдруг услышал молдавскую песню со стороны эстрады – это пел Юрий Садовник. Здорово пел, от души… Честно, охватило чувство гордости. Позже я был классным руководителем в классе, в котором учился его сын, тоже Юра. Мы играли в школьном ансамбле. На выпускном его папа помог нам с аппаратурой и инструментами – это был очень классный звук. Мы играли, а его папа смотрел из толпы учеников. Скромный, светлый человек. Я не понимаю одного: почему светлые люди страдают, а настоящие твари до сих пор живучи и лезут во все властные структуры? Почему многие пожилые и престарелые проворовавшиеся политиканы всё ещё мечтают о власти, и никак не хотят уйти с глаз долой, в то время как Юрий Садовник, светлая душа, поэт, композитор, застрелился, чтобы не обременять родных и близких? Я его понимаю. Человек должен знать, когда вовремя уйти. Мой младший брат, умирая от рака, всё время просил сделать ему „укольчик”. Не сделали, нельзя было, и он умер в страданиях. Я не понимаю, почему светлые страдают, а тёмные твари живучи и благоденствуют? Что это за мироустройство? Где Бог? Где справедливость? Вот почему подчас чувствуешь себя здесь лишним. Все религии осуждают самоубийство, а я понимаю Юрия. Он был Свободным человеком, и это его Свободный выбор. Лети к звёздам, Юра…”
(1 iunie 2021, în memoria lui Valeriu H., Florești)
1 iunie a fost ziua ta de nastere… Amprente de neuitat: Iubire adolescentină
Să crezi că altcineva te poate face fericit sau nefericit este, pur și simplu, ridicol. Dacă toți oamenii ar gândi mai mult, ar realiza, sau ar fi convinși că viața nu merită – să vă îngrijorați atât de mult pentru ea… Fiecare-i stăpânul destinului său, cu ajutorul Domnului…
Nu vă irosiți timpul cu grijile pentru pielea sa, dacă este ideală sau nu, cu umflatul buzelor și a pieptului cu silicoane, fie dacă v-ați îngrășat cu 10 kg
După mine, ar fi bine să gândiți dacă ați realizat ceva util în viață; ce ai Tu acum în mâinile tale?..
Mulți ani am fost eu destul de rezervată, chinuită de gândul că sunt urâțică, că nu aud, că nu pot vorbi normal, și că nu mă încadrez în nicio echipă, în mod normal… A fost o pierdere enormă de timp! Mă bucur că, în fine, realizez acest lucru, mă bucur, pur și simplu, de resturile din picăturile care mi-au mai rămas, și încep să simt bucuriile mărunte ale vieții… Eh, dacă ar fi alături și cei care au plecat deja la ceruri… 😥
Nu mai este pe acest pământ; și-mi lipsește dureros cel mai drag omuleț – tăticul… Mamei mele – soțul iubit, iar nepoților – cel mai drag bunel…
În viață, fiecare are puntele său, podul lui de susținere, avionul cu aripi în zborul liber de responsabilități, și pentru mine acesta a fost Tata. #Vasile_Vizitiu. Legile acestei vieți sunt de așa natură că cândva trebuie să ne despărțim, și oricât n-aș întinde acest drum, el a venit în cel mai dramatic moment, în disperata pandemie la finele anului 2020. Indiferent cât de înțelegători suntem, cât de pregătiți suntem, – nu ne putem conforma cu inevitabilitatea groaznicului eveniment și că alături nu mai există persoana iubită… – Dumnezeu să te ierte, tată! Totul în această lume este temporar. Totul, în afară de iubire. Ea nu moare. Nici amintirea… Ea continuă prin noi și va continua ca o stafetă prin copiii, nepoții, strănepoții noștri… Și, această abilitate de a iubi, la fel se învață… – Hristos a Înviat!
-Dragul meu tătic, eu știu că mă auzi, că exiști contrar tuturor legilor pământești. Și acolo de Sus, te rogi la Domnul pentru noi… Chiar dacă nu te vedem, te simțim și te iubim. Dumnezeu să te odihnească liniștit în Împărăția Lui!
Nu, oamenii nu-nvață cum să moară, Se nasc, aripile să crească, Ca mai târziu, când vine ora, Dramatic, să ne părăsească… Zboară la veșnicie, unde-i Pacea. Nu, ei n-au învățat să moară, C-un val de aripi ajung la sine Acasă, Să ne protejeze… și se roagă… Pierderile au propriul destin – Ce este mai important, ne învață să prețuim, Semnificația -o ințelegem… când părul e cărunt…
Atunci când murim, învățăm să Trăim!
#Svetlana_Vizitiu, #Impresii_viata_carti_blog, 2021, Mai,
#Republica_Moldova #Pastele_Blajinilor
Parintii mei tineri Vasile si Teodora Vizitiu, 1963Tata cu Vitea mezinul, si cu nepotul Nicu SaragovLilia, sora mea, danseaza cu taticu…Eu cu taticu
Tata spunea că familia oferă totul. Cu siguranță, e adevărat. Dar mai era ceva în el. Caracterul. Tata era creat din acel material, din care sunt făcuți mareșalii. A făcut marina la Sevastopol, dar avea un caracter de amiral! Un caracter absolut invincibil, de neînduplecat. Credincios, și convingător, niciodată nu se îndoia de sine, și nu se poclonea în fața nimănui. Nu se adapta, și nu a căutat beneficii trecătoare… Era un Lider, a avut distincții de la stat, premii onorabile și aprecieri, era o autoritate, era persoana pe care o respectau multă lume, chiar și concurenții. Nu agrea pupincuriștii, dar nu gândea de rău la oameni. Acesta-i micul secret. La toate sărbătorile sau adunările la care participau uneori sute de invitați, protagonistul principal devenea tata. Și era ades invitat, și abordat nu doar de funcționarii de stat, ci și de oamenii obișnuiți, sau de la țară, iar tata discuta la același nivel cu fiecare… În aceste încercări m-a făcut să cunosc oameni minunați, cu suflet bun, acolo unde, poate, eu nu aveam speranță. Nu vorbesc de profesionalism, vorbesc de ceva mult dincolo: să pui suflet, să ai o inimă bună.
Mare nedreptate este însăși această moarte de Covid, într-o secție de terapie intensivă la Urgență. Fără să poți să-i mai vorbești, fără să-l susții și să-l îmbrățișezi… Fără să poată să te mai audă. În singurătate și tristețe și durere și (de multe ori) înțelegând că ceva nu merge. Că plămânii nu mai au puteri, iar sângele te trădează… O moarte pe care nu o merită nimeni… Că “mai mor oamenii”, spun unii… Tăticu la sigur ar mai fi trăit. Aștepta cu nerăbdare să se întremeze, să reia munca lui la Muncești, să ne întâlnim cu familia la o masă de jubileul lui ce venea peste o lună în ianuarie 2021… Să mai discute cu strănepotul drag, la fel cu nepoții… Să mai îngrijească de mama, care acum e sleită de puteri și de dorul după tata cu care au trait împreună 60 de ani… Dar noi niciodată nu avem grijă la timp de oameni. De ce???
/30 ianuarie 1936-11 decembrie 2020/
La Clubul IVC, Biblioteca Hasdeu (2019)
Cu nepotii #Vasile_Vizitiu
Tatăl meu. Vasile Vizitiu… Taticule! Să ne ierți că nu te-am putut salva… Se pregătea să sărbătorească cei 85 de ani de la naștere și începu pregătirile. Voia să ne adune pe toți, neamurile și prietenii – la o masă cu bucate și vin bun, cu mare tam-tam. Aștepta să treacă pandemia…Atunci când ne aduna de sărbători, și de Sf. Vasile, și de ziua lui, la fel, în ianuarie, de obicei, se realiza un plin concert, cu recitaluri de urări și poezii; cântau și colindau toți, și el, și cei din jurul lui… La un coniac sau vin veritabil moldovenesc, care era preparat cândva de dânsul în „polobocul” beciului de acasă din Florești… Colecționa coniac de 25 și de 50 de ani tărie, și sticle de vin bun, fabricate în butoaiele celebrilor fabrici ca Barza albă, Divin, Cricovo, etc.
Dar, din păcate, boala și-a făcut ajustările proprii la toate planurile tatălui meu. Pe 11 decembrie, la circa ora 12 ziua, Vasile Vizitiu, a decedat… A murit în spitalul de Urgență, un stop cardiac după 30 de minute intubare, după două zile de tratament pentru coronavirus. Medicii spun că pacientul în covid nu simte apropierea morții, nici durere… Dar cred că tata a realizat-o fiind surprins de ea cu câteva clipe înainte, cine știe, de bucurie că l-a văzut pe Domnul, sau de tristețe pentru noi, familia lui îndurerată… Fratele meu l-a găsit cu ochii larg deschiși, atunci când i-a luat trupul din spital… Mă bucur doar că în acele momente, aveam luminările aprinse pentru tata, pentru că în spital nu cred că avea cine s-o facă, nici permis nu avea nimeni cu vizite… Îmi vine greu să realizez că atunci tata avea nevoie de noi, să fim alături de el, să-l ajutăm cumva, cum o făceam, de obicei, acasă… De câte ori sora mea sau mama, l-au salvat de infarct sau alte crize, acasă, dar la spital nu a reușit nimeni s-o facă…
Cu fratele Sergei Vizitiu /Minsc si sotii A. si A. Lupu
Încă, nu pot gândi la tata în timpul trecut… Lacrimile mă podidesc incontinuu… Vreau să-i văd permanent chipul, să vorbesc la el, și o fac rugându-mă, privind imaginile cu tata… Până la adâncă bătrânețe, tata a rămas un bărbat frumos și cu spiritul tânăr. Ce bine că a trăit, el a fost norocul nostru, a fost un tată de milioane, ne-a încântat pe fiecare cu firea lui omenească. A fost tatăl nostru și fiul poporului său, din părinții țărani de la Varvareuca / Florești, – era și el foarte simplu, sau obișnuit prin modul de a trăi. Un om cu coloană, corect și de suflet. Dar și mereu vesel, zâmbitor… Om de omenie, deloc indiferent pentru soarta și situația din țară, pentru istorie și pământul basarabean, și aceste lucruri se simțeau în fiecare cuvânt, prin fiecare faptă a lui…
Tăticu cu mama (Teodora Vizitiu,2017)
Realizez că și-a dat seama, că poporul nostru a fost mai puternic în trecut, și mă doare acest lucru. În prezent, oamenii și-au pierdut valorile, milioane au emigrat și… au devenit indiferenți față de ceilalți… Nu mai are nimeni nevoie de sfaturile celor bătrâni și înțelepți… Iar trecutul este ceea ce oferă putere prezentului. Astfel ar trebui să fie… Prin ceea ce a fost, un om de aur, o legendă, o amintire eternă, mândria epocii noastre, și au spus-o oamenii de valoare care deja au decedat, înaintea lui tata. – O personalitate ce a adus lumină, prin caritate și amabilitate – în orice casă a pășit… Mereu cu griji, a semănat bunătate și mândrie pentru țara lui, respect pentru generații de la mic la mare… Marinarul cu satul în suflet. A scris și cartea Lui cu același titlu: „Cu satul în suflet prin mări și oceane”. Există în viața noastră momente care par că ne dezvăluie esența. Momentele pe care ni le amintim mereu. Și cel mai important, că dragostea și înțelegerea reciprocă domnesc în suflet. Dar, uneori în viață te înșeli atât de mult și nu vrei să te urnești din cărăruța pe care te-ai rostogolit cândva! Și-apoi, deja e foarte târziu, și anii au plecat, și cine ne plăcea mult, nu mai este în viață. Ne facem concluzii în sinea sa. Iubiți și fiți iubiți… Dragă, dragă Tată! Onoare și amintire binecuvântată! Suntem orfani fără tine, tăticule!
Trei luni de când ai plecat… Nenorocirea se strecurase brusc, Suntem nevoiți să ne luăm rămas bun, Sufletul – cu durere umplut. Cum mai departe să trăim, spune, tăticu!.. Tărăgănând, îți mângâi chipul cu mâna, Pe imaginile cu tine, Și în noapte rog: „Întoarce-te, tăticule, mai repede, auzi?” Nu pot crede că aici nu mai ești: „ Iartă-ne. Te iubim. Ni-e greu fără tine!” Și la Domnul rog un singur lucru: Alături de cei Drepți să te fericească”. Și, de Covid să ne ferească…
Familia Vizitiu
Tata – un cuvant simplu cu scântei de stele și căldură interioară în fiecare dintre noi. În viață, cei mai importanți – sunt mama și tata, părinții care ne dăruie viață, ne ocrotesc și ne învață, ne dăruiesc primele lecții de viață și exemplu de dragoste și siguranță. Amintirile despre ei sunt dragi sufletului și inimilor, până lacrimi. Altfel nici nu poate fi, parinții sunt o părticică a fiecărui dintre noi.
Iertați-mă, părinți, dacă vă întristam! Nu întotdeauna eram ascultătoare precum ați fi dorit, Ades zburdalnică, fără minte, Și nu v-am acordat căldura pe deplin. Pentru farse și neascultări, știu, demult m-ați iertat, Și în ciuda capriciului meu copilăresc, În continuare, m-ați iubit. Vă mulțumesc, părinților, pentru tandrețe, Pentru iubirea voastră, răbdare, bunătate… E atât de plăcut să vă văd privindu-mă în oglindă: Al tatei caracter, și-al mamei chip frumos… Devin entuziasmată… Acasă – să mă întorc, Unde mereu mă simt iubită… Vouă, părinților, un mare Mulțumesc, Căci fiica voastră – s-a născut fericită!
A voastră, Svetlana 😥
In Memoriam #Vasile_Vizitiu… plecat pe 11 decembrie 2020 😥
Iată, vin mărțișoarele… Care unesc inimile iubite… Iată, există omul astăzi. Este alături. Este disponibil. Vrea să te vadă, să fie cu tine, să vorbească cu tine. Este deschis pentru tine. Azi are timp pentru tine. Și dispoziție pentru tine. Păstrează căldură pentru tine. Și, mâine poate să nu mai fie. Oamenii sunt muritori sau, uneori oamenii pleacă, pur și simplu. Pleacă de la… Sau pleacă la… Uneori oamenii pur și simplu obosesc să aștepte. Se satură să joace în aceeași poartă. Uneori circumstanțele te fac să pleci. Uneori te îmbolnăvești. Uneori se-ntâmplă un accident la muncă. Și uneori altcineva mai important cere urgent timp și atenție. Nu este suficient… Există astăzi, mâine nu… Atunci, de ce dacă poți scrie ”Bună”, tu – taci?De ce dacă poți să ridici telefonul și să suni, tu nu faci acest lucru? De ce dacă poți fi alături, preferi să fii singur? Nu cu mult timp în urmă, acum vreo 50 − 100 ani, se cerea mult timp până să primești o simplă scrisoare. Scrisoarea parcurgea săptămâni întregi, dacă nu luni întregi. Mai ții minte? Îmi amintesc, eu singură scriam scrisori și abia așteptam răspunsul care venea săptămâni întregi. Astăzi, durează o secundă să primești o scrisoare! O clipă! Și încă clipă ca să trimit răspunsul! Dar oamenii tac. Ei nu scriu. Și nu răspund. O oră, zi, săptămână, uneori niciodată. Paradoxal, că găsesc timp să critice lumea pe sociale, zilnic… Nu cu mult timp în urmă, ca să auzi o voce dragă, era necesar să parcurgi un drum lung. Obositor și greu. Sau să fugi la poștă, să stai lângă stand, să aștepți până îți vor face legătură… Îmi amintesc asta… Am trecut prin aceasta. Acum, durează doar o secundă să auzi vocea cuiva. Avem atât de multe rețele sociale cu conexiuni audio / video… Posibilități tot mai multe, și – dorințe mai puține. Nu cu mult timp în urmă, pentru a vizita o persoană care trăiește în zonele opuse urbanismului modern, dura o zi de mers pe picioare. Fostul iubit cândva venea la mine pe bicicletă din alt oraș doar ca să mă vadă, să stea jumătate de oră, să se țină de mână, să-mi împărtășească căldură. Azi, asta durează doar 30 de minute. Dar, acum omul rămâne acasă, și nu pentru că e pandemie… Unul din multele ciudățenii ridicole ale site-urilor de matrimoniale moderne: cerințele pentru cei aleși / indică să aibă o sedere în aceeași zonă, iar traiul în țară vecină este considerat un obstacol pentrui întalniri! Cum au început oamenii să se teamă de obstacole și depărtări! Nu cu mult timp în urmă, dacă îndrăgostiții erau la distanță mare departe unul de celălalt, a durat ani de zile pentru a vedea persoana dragă. Sau însemna – niciodată… Acum, sunt câteva ore cu avionul. Sau de la vreo două ore cu mașină. Dar omul ′′nu poate′′ să-și ia o săptămână din programul său ′′ atât de încărcat. Sau nu poate ′′scoate′′ din bugetul lui câteva mii pentru un bilet. Și rămâne acolo unde a fost. În singurătate. El se lipsește de întâlnirea cu cineva care încă este alături. În timp cât așteaptă. Încă disponibil.
„O stilcă de apă la supermarket valorează 2 lei. Într-ul restaurant sau hotel, aceeași sticlă poate costa 7-8 lei. Într-un aeroport sau în interiorul unui avion, depășește 10-15 lei. Sticla este aceeași, marca este aceeași, singurul lucru care se schimbă este locația. Fiecare loc dă valoare diferită aceluiați lucru. Când te simți lipsit de valoare sau crezi că nu ești apreciat la adevărata valoare, când totul în jurul tău te minimalizează, schimbă-ți locul nu sta acolo! Găsește curajul să-ți schimbi mediul și să mergi într-un loc în care ești prețuit pentru ceea ce ești și cine ești cu adevărat! Înconjoară-te de oameni care chiar îți apreciază valoarea! – Niciodată nu te mulțumi cu mai puțin!„ În viața fiecărei persoane, apare momentul în care este gata să dea orice ca să spună ceva, doar să audă măcar un cuvânt, o voce, doar să vadă, doar să întindă mâna, doar să rămână aproape și să tacă; dar acestea azi se vor sparge de Imposibilitate. Din ce în ce mai mulți oameni se trezesc singuri dimineața, gătesc și își beau cafeaua singuri, iar serile inventează lucruri ca să stea mai mult timp departe de casă. Bagă lucrurile în mașina de spălat și mențin o ordinea care, în general, pe nimeni nu deranjează. Pentru că nu are cine. În favoarea cui – își face omul alegerea pentru ca să nu scrie, să nu sune, să nu vadă, să nu vină? În favoarea mândriei sale? În favoarea autosuficienței? În favoarea orgoliului și confortului său? În favoarea unui alt morman cu bani? În favoarea siguranței tale? În favoarea autoapărării, securității sale? Când sacrifici pe cineva din motive “altruiste”, pentru că nu suporți să-l lași să te aștepte, e posibil să ajungi tu cel sacrificat…. Cel care așteaptă… De ce – nu se apreciază oamenii atunci când încă sunt alături? 😥 – La ce mai e nevoie de… mărțișoare?
Multe afaceri se fac pentru proprietate, nu și pentru dezvoltare de care moldovenii au mare nevoie în prezent… Pentru filantropi: Atunci când ajuți pe cineva – fă-o în liniște, fără mare tam-tam, și public. Ai ajutat, acum dă-o uitării. Altfel gestul tău nu mai are nicio valoare! Tragedia e că noi nu putem rezolva problemele noastre de stat; apelăm la vecini, care dau din umeri de uimire de prostia noastră umană… Ce să-i faci, așa suntem deprinși să așteptăm pomană fără a realiza ceva util acestei mici țări… Noi, în continuare putem doar să strigăm, să invinuim fără a înțelege cum stau lucrurile de fapt și niciodată nu ne punem în locul persoanei pe care o criticăm. Ne irosim timpul cu cei care nu ne iubesc, și viceversa… Da, și este foarte ușor să dăm sfaturi, atunci când nu ne privește personal. Iar în cazul când președintele nostru a fost ales de poporul majoritar, „soarta” lui o decide un grup de persoane împotriva cărui acest mare popor nu poate face nimic, doar să comenteze pe rețele cât de prost este, și o fac după ce l-au votat chiar ei… Ne irosim jumătate de viață pentru regretele din trecut, pentru a spurca pe cineva, și nu facem nimic pentru a schimba lucrurile pentru viitor. În fiecare zi ne trezim cu ceea… că mai avem o șansă. Dar, unicul obstacol – suntem chiar Noi!
#Moldovene! –Tu numai te-ai născut, nedorit de societate, ești agreat oricum, și lumea te tolerează, dar unde să te bagi, în viață – mii astfel de situații:
La grădiniță, toate bolile ai îndurat, ești încă mic pentru a fi util cuiva, la școală eminent, acasă ajutor, pentru a primi fărimituri din dragostea cuvenită… Iubit, crescut de părinți cu grijă și afecțiune, dar nu și de stat, acele persoane fără simț și noțiune…
Lecții la școală, cursuri, studii superioare, pentru ai face mândri pe părinți de tine, te-ai stăruit atât de mult, și ai pentru ce să fii de cineva respectat, dar s-a întâmplat să devii… surd, nu din născare, – eroare birocrată, în medicină se mai fac greșeli, malpraxisul va dăinui întotdeauna, ca oamenii proști ce nu se știu ca atare…
Ai realizat cum măștile se poartă atunci când vrei să fii util, nevoie mare să te stărui, să înveți să te poclonești și nu odată, în fața șefilor care nu recunosc succesul decât al lor, din nou te-ai dat seama cât de uzate sunt măștile lor…
Nici în familia ta nu poți avea drepturi, se bagă societatea și aici, impozitele și facturile comunale crescând pe măsura nevoilor corupte ale demnitarilor; te vor pune să achiți pentru aerul pe care îl respiri, te vor folosi prin votul tău cap-coadă atâta timp cât ești supraglomerat cu problemele tale… fără a te susține nici prin lege… Vei fi depășit de adversitate și adevărul apare prea târziu, suflat de vânt și de prietenii zburați pentru totdeauna în UE… Deputații se luptă între ei, au grijă să fie în vârf, le este indiferent ce simte omul simplu, nici nu vor crede că ești normal atunci când le arăți erorile sau îți exprimi doleanțele tale, e bine de menționat cum te blochează pe rețele de socializare ca și cum ar fi un joc la grădiniță de copii. Ce să mai vorbim de colegii lor mai inferiori?
Nu ai nimic acum, nici prieteni, nici colegi, care să te ajute, atunci când ești plin de nevoi și mai să nu respiri, și doar ai fost util cândva, când au avut nevoie de tine, nu ai ratat, ai împărțit ce ai putut și cu ei, – dar este de-ajuns să rămâi om pentru ei, ce aștepți altceva? Fii serios. Ești handicap, nu meriți să fii normal, nici chiar sub spaima fricii de dumnezeu, credința undeva la ei – la fundul mării…
Să-ți fie recunoscutor nu este nimeni obligat, în lumea aceasta fiecare-i pentru sine, te-a ajuns ori nu, în cele din urmă? Ești prost ori te prefaci? Te-ai confruntat cum ai putut, pe nimeni nu obijduind, mereu întrând în cârca lor, – ai nimerit-o? Sigur că nu… Tu ești într-adevăr prea simplu! Nici să vorbești nu poți, deci nici să simți ca-atare… Ești un nimeni.
Târziu ai înțeles, iubirea e o infecție, tu oferi tot ce poți din sufletul tău, de ce ești în stare, și mai departe – deja ești de prisos, a cincia roată la căruță, – mereu vei de înlocuit, și la serviciu, și în dragoste eternă…
Dai ce poți, și crezi că mai poți da, dar uiți că timpul zboară și… îmbătrânești, atunci când vine schimbul generațiilor care te vor coborî din meritul tău, de orice poți tu oferi în schimb, dar nici experiența, nici profesionalismul nu mai sunt utile…
Și doar simți din nou că mai ai de oferit, prin firea ta în mod normal, ai energie, minte plină cu idei, proiecte în prag de realizare, te lupți să fii convingător, dar ești nevoit să lași brațele jos, – nu trebuie la nimeni… Legea bumerangului predomină totuși. Ai trecut prin asta, și indiscutabil, știi că funcționează… Cel mai important e că nu aștepți bumerangul, Tu ești Om printre oameni, și „ne iartă, Doamne, greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri…”. Domnul exista!
Persoane inutile… Auzi, cum sunt dați afară cei nevoiași din propriile lor case pentru că un funcționar cu bani și case pretinde la același loc sau lot… TV-ul e plin cu știri și mesaje pe care le auzi parcă, dar nimeni nu știe ce urmează, nimic nu funcționează… În casă o bătrânică, bolnavă, cana pustie, un ceai cu leacuri n-are cine-i oferi, poate s-ar găsi cineva pentru bani dacă ar fi angajat… Va pleca ea în tăcere, în neființă, amintindu-și câtă lume a ajutat personal, cu grijă și necondiționat, și cât de puțin a luat de la viață pentru sine, și – nici un vinovat,.. așa e soarta. Ca la moldoveni…
Ce lume ambrozivă. Ambrozie de care n-ai scăpare… Ferește-te de Covid, nu ne molipsi, poartă mască, nu e glumă atunci când susții că nu există și… singuri mori de coronavirus…
15 februarie — Întâmpinarea Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Doamne- miluiește-ne!
Ziua Îndrăgostiților / Sfântul Valentin / Dragobete – este un pretext bun pentru a ”sărbători”, într-un mod sau altul, iubirea. La #BM_Hasdeu, o celebrăm, cum altfel, cu dragoste și pasiune pentru cărți și scriitori, promovând și aniversând evenimentele. Cum e luna dedicată dragostei, nu putem să nu ne amintim de cărțile și de cuplurile celebre de scriitori care de-a lungul timpului au împărtășit mai mult decât dragostea pentru literatură. Fie că au fost la fel de celebri și de talentați, fie că nu, ele au creat, iar adesea sentimentele lor s-au transpus în operă. Cărți clasice și cărți moderne, povești de dragoste fericite și, mai ales, neîmplinite, povești scrise de autori celebri sau mai puțin cunoscuți, răspunsuri căutate în memoria lecturilor, dar și a vizionărilor de filme, cu drag puse în pagini pentru noi, cititorii. Ne bucurăm de poveștile de dragoste preferate ale scriitorilor. Nu ne-am mai gândit de multă vreme la cărți ca la niște mari povești de dragoste. Ne-a întrat în cap, că nu prea există iubiri fericite. Am plâns la #Pe_aripile_vântului sau #Muntele_vrăjit. La #Romeo_și_Julieta, ne emoționăm în mod obișnuit emoționat peste măsură, mereu i-am simțit pe protagoniștii lui Shakespeare alături în adolescență. Ne-au emoționat și alți doi îndrăgostiți ai lumii, #Tristan_și_Isolda. O să pomenesc scriitori și câteva cărți, care ne vorbesc azi mult mai direct și mai nuanțat despre iubire. Iată germeni ai unor asemenea pasiuni splendide în câteva mici sau mari capodopere:
Cărți de dragoste:
„Nimeni nu-ţi este mai străin decât o fiinţă pe care ai iubit-o odată”. În #Arcul_de_Triumf, apărut in 1939, autorul #Erich_Maria_Remarque pune în față doua personaje din lumi diferite. Ravic, un chirurg german, care din cauza nazismului este obligat să se refugieze la Paris, unde are printre pacienți nume sonore ale orașului, și Joan Madou, pe care o salvează de la sinucidere, după un eșec sentimental. Amândoi descoperă că au nevoie unul de celălalt și se infiripă o legatură puternică. „Te iubesc aşa de mult, încât sufletul meu se revarsă asemenea unei femei dintr-un lan de grâu, în faţa bărbatului care o priveşte”. Cel mai reușit roman de dragoste al secolului XX!
O povestire a unui scriitor columbian #Gabriel_Garcia_Marquez #Urma_sângelui_tău_pe_zăpadă. Dacă din cuvinte, din manevrarea lor sau punerea lor în pagină, poate ieși așa ceva, merită să încercăm și n-am fi în pierdere nici dacă ne-ar ieși doar pe jumătate sau pe sfert din acele sentimente descrise de Garcia Marquez. Urma sângelui tău pe zăpadă – rămâne a fi cea mai frumoasă poveste de dragoste din întreaga literatură universală. Altă frumoasă poveste de dragoste rămâne a fi „#Dragostea_în vremea_holerei“, la fel de Gabriel García Márquez; Nu la fel de izbutit mi s-a părut romanul „Despre dragoste și alți demoni“, al lui García Márquez, dar tema unui cuplu în care ea este foarte tânără poate genera o poveste de dragoste pasionantă: „#Lolita“, de #Vladimir_Nabokov
Iubirile imposibile: interzise sau reprimate, în orice caz neconsumate a cuplului #Quasimodo – Esmeralda de #Victor_Hugo. Rămâne o capodoperă pe veacuri! Lecturați-o, n-o să vă pară rau.
#Patul_lui_Procust de #Camil_Petrescu. Ceva de neimaginat pentru proza noastră contemporană. Și nici o altă dragoste, la fel. Nu avem nicio altă iubire ca aceea dintre Doamna T. și Fred. Nicio altă femeie din literatura noastră nu se ridică la marginea inteligenței și seducției acesteia ca în această poveste…
Clasicul #Flaubert, #Educația_sentimentală și #Madame_Bovary. În Educația sentimentală pasiunile și nefericirea merg într-un pas limitându-le la dragostea platonică. Un bărbat iubește toată viața o femeie, tresare de fiecare dată când o vede sau aude vorbindu-se despre ea, dar nu pot fi împreună. Le rămân privirile, mai senzuale decât orice atingeri. La început de roman, când protagoniștii se întâlnesc pe un vapor și ea e însoțită de soț, el o vede, o studiază și îi ridică șalul care alunecă, e una dintre cele mai frumoase imagini din întreaga literatură. “Ochii lor se întâlniră”, nu e nevoie de nimic mai mult… La o nouă lectură Madam Bovary, romanul pare a fi cu cele mai frumoase arheologii sentimentale posibile. O disperare mai mare de a nu pierde puterea de a te îndrăgosti ca a Emmei Bovary nu cred că există. Ea nu e o imaginație, pur și simplu e incapabilă să realizeze că cel de alături o iubește, dar ea rămâne blocată. Viața ei în afara unei pasiuni cât de mici nu are nici o valoare. Asta e marea problemă a femeilor, care nu știu sau nu realizează de valoarea lor!
#Anna Karenina de #Lev_Tolstoi. Nimic nu e întâmplător, căci la începutul Madam Bovary e o trimitere în răspăr la romanul lui Tolstoi. Vă mai amintiți cum începea Anna Karenina: “Toate familiile fericite se aseamănă între ele. Fiecare familie nefericită, însă, este nefericită în felul ei”? N-o fi cumva la fel și cu iubirile? Disperarea și dramatismul Annei Karenina țin, fără îndoială, de o altă vârstă a amorului. Una matură și definitivă. De asta am și ales-o pe ea să fie ultimul personaj care iese din scenă.
Iubiri ce mișcă sori și stele / Cupluri celebri:
– Mihai Eminescu și Veronica Micle – cei mai cunoscuți îndrăgostiți ai literaturii române, despre dragostea lor imposibilă aflăm încă din școala generală. Eminescu a compus multe poeme inspirat de „îngerul blond”, iar Veronica rezuma astfel momentul întâlnirii: „M-am gândit cu drag la tine până nu te-am cunoscut/ Te ştiam numai din nume, de nu te-aş mai fi ştiut/ Şi-am dorit să pot odată să te văd pe tine eu,/ Să-ţi închin a mea viaţă, să te fac idolul meu” („#M_am_gândit…”, 1883)
– Simone de Beauvoir și Jean-Paul Sartre – cuplul perfect de intelectuali în perioada postbelică, cei doi au avut un „pact” care a durat o viață întreagă. Fără copii și fără obligații, au încercat să împace iubirea cu libertatea.
– Mircea Eliade şi Maitreyi Devi – cei doi se întâlnesc în timpul studiilor din India ale scriitorului, sunt nevoiți să se despartă, dar legătura lor a rezultat cu două romane, două perspective diferite, în care fiecare povestește relația care a fost între ei – plină de sentimente, dar și de o bogată latură spirituală și culturală.
– Nichita Stănescu și Gabriela Melinescu – idila dintre cei doi poeți talentați a fost afectată de gelozia și posesivitatea lui. Gabriela Melinescu avea să pună punct relației, dar nu-l va uita niciodată, ulterior, soțul său, un editor belgian, va fi cel care va publica volumele lui Nichita Stănescu în Suedia și-l va împinge pe genialul poet spre lista scurtă a pemiului Nobel.
– F. Scott Fitzgerald și Zelda Sayre – cei doi au fost reprezentativi pentru nebunii ani ’20. Din petreceri în petreceri, „tocând” banii fără măsură și căutând excesele, căsnicia lor pare un paradis dar și un infern.
E prima dată când nu ne putem bucura alături de tine, Tată…
…Mă plimb singurică pe o stradă întunecată, Vântul puternic suflă în spate, Mă gândesc, cât e viața-i de complicată, Și sunt descurajată. Am obosit de această alergătură, De veșnică agitație, de scuze… Prind stelele-n cap arzându-mi luminițe, Ca niște greierași din basme în cuvertură… Mă voi odihni o vreme, Apoi, voi pleca… Voi pleca departe, În continuare, să mă lupt pe viață… În jur am privit, Undeva, din nou în depărtare, Silueta ți-am văzut, Tu te-ai apropiat de mine, și încet ai șoptit: „Calmează-te, voi fi întotdeauna cu tine”. Cu aceste cuvinte ca cu aripile, M-ai salvat-ridicat… Niciodată, cuvintele rostite nu voi uita. Am cutreierat, și în noapte, Sub o puternică furtună, Pe aleea petricioasă, Ne-am pornit apoi acasă… La Clubul Impresii din viată și cărți, Ai devenit oaspetele cel mai apropiat! Uneori mâncam la Operă, altă dată La Plăcinte, Doamne, tată, ce dor mi-e de tine… Pare chiar și uneori, Că nu mai am pe nimeni, Cui să povestesc totul: De la obișnuitele istorii, Până la cele mai tainice povești. – Mulțumesc, dragul meu tată! Că mi-ai dăruit toate acestea. Mă ierți că te-am spus prea rar, Cât de sincer te iubesc! Bucurie în inimi, Lacrimi în ochi, La urma urmei, Au rămas frumoase amintiri…”
Tații – cei mai importanți dintre oameni, ei ne-au dăruit viață, ne-au insuflat putere, ne-au dăruit inspirație pentru a acționa și a crea. Și, fie cuvintele pe care le dedicăm lor să înflorească serile și zilele, cu un strop de iubire care există între copil și tatăl lui. Fie, dedicațiile despre tată să fie pentru copii acel izvor de inspirație, un far de acțiune care să-i direcționeze spre lumină, iubire și recunoștință. Iubiți și aveți grijă unul de altul! Dăruiți celor dragi momente frumoase nu doar în zile de sărbătoare, dar și în cele cu furtună… Pur și simplu, fiți alături.
El a decedat în 1937, și ea continua să-i scrie scrisori încă 44 de ani… O poveste uimitoare, emoțională, de dragoste și loialitate. După moartea soțului, îi tot scria. Ritualul rămânea neschimbat: îmbrăca o rochie de seară, aplica rujul pe buze, alegea dintr-o grămadă de scrisori următoarea scrisoare scrisă cândva de el…
Iehiel – Leib Arievich Fainzilberg – acest nume a primit la naștere în 1897 băiatul care s-a născut în familia unui contabil din Odessa. El ulterior a devenit scriitorul celebru Ilya Ilf. Tatăl a încercat să le ofere fiilor mai mari o educație bună – i-a trimis la gimnaziu, iar pe Ilya la o școală profesională. Dar, în zadar. Frații mai mari au devenit artiști, și Ilya, după ce a lucrat ca desenator liniar, electrician, și chiar ca contabil, a ajuns să devină scriitor.
Iar în 1904 în familia unui brutar din Odessa s-a născut o fată frumoasă Marusya Tarasenko. Maria a absolvit gimnaziul și era interesată de arte plastice, de aceea ea mai întâi s-a cunoscut cu frații mai mari ai lui Ilya, frecventând o asociație creativă de pictori. Ilya participa la asociația poeților. Ei s-au cunoscut atunci când Maria avea doar 17 ani. Discuțiile lor aprinse despre literatură și pictură împerceptibil s-au transformat într-o relație de dragoste. Ilya era foarte timid, astfel că a ales calea literară în exprimarea sentimentelor care i-au cuprins inima. El a început să-i scrie Mariei scrisori de dragoste, aproape în fiecare zi. Venind acasă, tânărul imediat se apuca să-i scrie următoarea scrisoare iubitei sale. În 1923, Ilya pleacă la Moscova, unde a obținut un loc de muncă la ziarul Gudok. S-au căsătorit ei cu Marusya în 1924, dar locuiau separat, nu le ajungeau bani nici pentru a închiria o odaie. Dar scrisori emoționale, pline de sentimente tandre, își scriau zilnic. Doar în 1929, au primit o odaie într-un apartament comunal și au început să locuiască împreună. În acele momente, Ilya Ilf în colaborare cu Evgeny Petrov, scrisese deja romanul „Cele douăsprezece scaune”. Au apărut succesul, banii, deplasările prin țară și peste hotare. În 1935, în familia lui Ilya și Maria s-a născut o fiică, Alexandra. Cu regret, fericirea lor n-a durat mult timp. Ilya Ilf era bolnav de tuberculoză încă din anii ’20. Dupa o călătorie în America, boala s-a agravat. În acele timpuri, tuberculoza nu putea fi tratată. La 13 aprilie 1937, Ilya Ilf a decedat brusc. Avea doar 39 de ani.
Ilya Ilf și Maria Tarasenko
Marusya a rămas văduvă la 33 de ani. Erau mulți pretendenți la mâina și inima ei. O tânără frumoasă și educată. Ea refuza și respingea toate ofertele. Nu s-a mai găsit unul ca Ilya. Despre ceea că mama păstra scrisorile de la tatăl ei, și îi scria timp de 44 de ani, fiica a aflat doar după moartea ei. (Fiica lor Alexandra a decedat în 2013).
A fost o dragoste ce mișcă sori și stele, scurtă și strălucitoare: Ilya Ilf și Marusya Tarasenko.
Dacă nu știi ce simți pentru o persoană – închide ochii și vezi așa o imagine: nu este. Nicăieri. Nu a existat și nu va fi. Atunci totul va deveni clar…
Svetlana Vizitiu, Impresii din viață și cărți
Imagine din inet
Surse biografice: Cărțile lui Ilf și Petrov erau atât de populare încât cinematograful nu le-a ocolit. Bazându-se pe lucrările lor, au fost împușcați un număr mare de filme. Filmele bazate pe cărțile lui Ilya Ilf și Evgeny Petrov sunt foarte populare. Producătorii mondiali se îndreaptă până acum către partidele de satirist!
Ilia Ilf a fost un prozator rus. Împreună cu Evgheni Petrovici Kataev, fratele scriitorului Valentin Kataev, a scris romane satirice în manieră picarescă ridiculizând credulitatea unora sau pretențiile și suficiența funcționarilor.În 1927, împreună cu Evgeny Petrov, pentru prima oară au lucrat împreună la romanul „Cele douăsprezece scaune”. Calea pentru cronică a fost oferită de Valentin Kataev, dar autorii au fost atât de entuziasmați de evoluția sa, încât au primit în cele din urmă un roman de aventură cu drepturi depline, pe care Kataev ia recomandat să-l publice. În anul următor, Ilf a fost concediat din ziar ca urmare a reducerii. Și Petrov la lăsat pe el. Ambii au devenit angajați ai revistei „Freak” – au făcut recenzii comune ale filmelor și spectacolelor sub pseudonimul „Don Bucilio”. În viitor, rezultatul prieteniei creative a scriitorilor a fost un număr mare de povești scurte, eseuri, povestiri scurte, scenarii și, bineînțeles, romane. Succesul lor în Uniunea Sovietică a fost incredibil, dar, totuși, scriitorii nu se bucurau de aprobarea criticilor. După „Chudak”, foiletele au fost scrise în mod activ și pentru alte publicații: Pravda, Crocodile, Gazeta Literară. La mijlocul anilor 1930, corespondenții ziarului Pravda, Evgheni Petrov și Ilya Ilf, au călătorit în Statele Unite, ceea ce a dus la o serie de eseuri „America de o poveste”. La începutul anilor 1930, Ilf a devenit serios interesat de fotografie. A fotografiat pe „Lacul”. Mii de fotografii au fost luate de scriitor. Printre acestea se numără multe fotografii unice ale Catedralei lui Cristos Mântuitorul înainte de explozie și după, înmormântarea lui Mayakovsky, fotografii ale unor contemporani celebri – Mikhail Bulgakov, Boris Pasternak, Yuri Olesha. Fotografiile lui au ilustrat cartea „America de o poveste”. După moartea lui Ilia Ilf, fotografia a găsit-o pe fiica sa Alexander. Le-a adunat, pregătită pentru publicare. Astfel sa născut și cartea „Ilya Ilf – Fotograf”. Ilya Ilf a scris despre ceea ce i sa întâmplat în viața sa din 1925 până la moartea sa. Acestea erau jurnale de călătorii, câteva fraze bune, schițe ale lucrărilor viitoare. Treptat, ei au devenit o mărturisire de lucru cu drepturi depline. Cartea include schițe în stilul poeziilor prozei, parodiilor, recenzii critice. În URSS, a fost posibilă publicarea unei cărți numai cu reduceri semnificative. Dar afirmațiile scriitorului au devenit totuși fraze înaripate și s-au răspândit rapid în toată țara.
Citate de Ilf:
„Există întotdeauna un om care este ultima persoană care vrea să vorbească”.
„Toți oamenii talentați scriu în mod diferit, toți oamenii incompetenți scriu în același fel și în aceeași scriere de mână.”
„Există lucruri care nu pot fi schimbate. Puteți să vă scoateți cizmele, dar nu puteți învăța o persoană să râdă în limba rusă. „
„Cât de drăguț este să fii afacere atunci când nu există afaceri”.
Atunci când sufletul părăsește corpul, nu trebuie să panicăm. La început, nu realizezi starea și simți frigul. Este o rămășiță de simțire la ieșirea din corp, deoarece după moarte el se răcește. Cu timpul acest sentiment trece. Nu e nevoie să încerci imediat să te deplasezi undeva, pentru că acolo deja acționează cu alte legi, și cu picioarele să mergi nu vei reuși, iar la oricare încercări vei fi aruncat în toate părțile. La început e bine, pur și simplu, să te calmezi. Pentru un timp va rămâne o legătură emoțională cu trupul și cu oamenii apropiați. Cel mai dificil este ceea ce poți simți în etapa de trecere: vei auzi totul, vei vedea, dar nimic și nimănui nu vei putea vorbi. Revenind la tranziția în spațiu, aici va fi nevoie de o oarecare concentrare pentru a te deplasa undeva, – trebuie să definești clar locul gândului tău, și imediat te vei afla anume acolo. Nu aștepta precum ceilalți își imaginează o lumină în tunel, ea poate să nu fie! Mai departe, în acest proces, vei învăța singur să te orientezi în spațiu, și ceea ce se întâmplă cu tine. Aceasta e starea unei persoane atunci când trece în comă și nu mai revine la viață. Moarte ca atare, nu există.
Autor S.Vizitiu
Lumina din tunel este pur și simplu o reprezentare a acelei noi imagini, schimbate. Ca să înțelegi, încearcă un tablou, ca și cum mergi noaptea cu mașina pe o soșea, și în părți vezi doar zidul pădurii.
Sinele nu moare. Dar e grav atunci când în timpul vieții pământești, omul trăiește doar pentru sine acumulând negative. Pentru a continua să trăiești mai departe va trebui să te izbăvești de ele, și acest lucru este chinuitor și dureros. Să te reții pe acest traseu de curățare poți pentru o perioadă de timp foarte lungă…
Nu sunt sectă, fanată, sunt om cu credință în Dumnezeu. Ca și fiecare om pot greși și să greșesc repetat. Cu experiență pot veni și persoanele dificile – prin formularea gândului său. Și celor înțelepți e mai greu să dovedească adevărul din acest motiv, pentru că și unii proști se confruntă mult din simplă lor prostie. Experiența morții o cunosc cei reveniți după comă la viață. Tunelul l-am văzut și eu, și dacă îl vezi, cu siguranță… vei reveni la viață. Pentru a ajunge la lumină, trebuie să depui efort și să lucrezi mult asupra sinelui, dar spre regret acest lucru nu este dat fiecărui om să realizeze. Știu, că Dumnezeu există și sufletul există, și că va trebui să dai socoteala pentru viața trăită pe pământ. Desigur, multe lucruri ni se par străine și nici nu ne putem imagina acestea, noi credem doar ceea ce vedem pe pământ. Dacă ne este ascuns, înseamnă că nu ne este dat să știm, de aceea, doamnelor și domnilor, trăim pe pământ, cât trăim, dar astfel, ca să nu ne fie rușine să apărem în fața Domnului. Cu timpul înveți să te căiești pentru greșelile tale, și conștiință avem și compasiune, și ajungi să realizezi că nu este atât de greu să ceri prima iertare chiar dacă ai avut dreptate.
În vremea noastră este foarte greu să ai posibilitatea să nu poți săvârși păcate, dar să te străduiești pentru un bine e mai simplu, atunci și Domnul te ajută! Sufletele noastre acumulează informații pentru toată viața și Dumnezeu le citește pe un stick, numărând o nouă cale pentru noi. Cred, dar ce este într-adevăr, doar Dumnezeu știe! Trecerea într-o altă lume a omului trebuie ajutată prin citirea unei rugăciuni…
Încă nimeni nu s-a întors în pântecele mamei după naștere, și cu toate acestea viața continuă, dar într-o altă formă. Astfel și după moarte noi ne pierdem corpul material, iar sufletul continuă să trăiască într-o lume spirituală. Așa cred. Pe măsură și – veți avea. Trăiți, domnilor și doamnelor, să vă bucurați în fiecare clipă… Multe povești se spun, dar adevărul poate fi foarte departe. Doar Dumnezeu este foarte aproape, țineți minte acest lucru! EL există, nu uitați!
Apropos, autoizolarea este un dezastru pentru persoanele în etate. Prin închiderea lor în casă și salvându-i de noul coronavirus, le limităm mobilitatea și accelerăm decrepitudinea. Au nevoie de ajutor, și statul nu se gândește deloc la ei… Lipsesc medicamente, covid-teste rapide și gratuite, medicina în general e afectată și nu reglementează procesele de sănătate publică… Guvernul se limitează la legi contra fumatului și de lichidare a limbii ruse, uitând că există multe alte lucruri importante, vitale, în acest timp de grele cumpene… Doamne ajută!
Există momente în viață când realizezi: Sunt fericit! Te simți în vârful satisfacției și autorealizării – ca om. Fie, la odihnă, și ai timp să admiri frumusețile naturii… Și oamenii noi… Eu. tu. noi – trăim! – Respiră adânc, privind arborii într-un sătuc de rai… Codrii. Norii. Florile, lacul și verdeață peste tot, și nimeni mai mult decât… gândurile mele despre cei dragi. – E fericirea! – Hrăniți-vă cu dragoste și prindeți clipa! Omul se naște pentru a trăi, nu pentru a se pregăti de viață. Să fii tu însuți într-o lume unde toți doresc ca tu să corespunzi cerințelor lor sau să faci ce vor alții, este deja o realizare uriașă! Nu lăsa sentimentele să te piardă. Observ multe persoane care deja nu mai simt nimic, fac totul mecanic, încearcă a iubi, a spune ceva frumos, dar nu simt nimic în același timp, sentimentele s-au răcolit într-o societate în care valorile nu se mai regăsesc…
Am prins razele solare, la san. Codru
Moldova rămâne a mea, este o familie, copiii mei, nepoțelul, săli de concerte, galerie de artă, biserici, biblioteca, și câteva case la care vreau mereu să merg, și pot merge. Toate celelate există pentru mine ca ceva în paralel, fără să mă intersectez… Dar, în această viață, ceva totuși se petrece în paralel, și ceva întotdeauna lasă urme – intersecții…
Ce înseamnă să fii tu însuți în lumea noastră? Pentru fiecare e diferit. Cineva rămâne a fi el însuși plutind cu fluxul, altul se grăbește împotriva lui și fiecare rămâne cu sinele său, pentru că aceasta și este esența.
Să fii tu însuși – este un blanche-card împotriva porcăriei și atitudinii ticăloase față de oameni în societate. Cică, ei nu mă acceptă, și eu sunt cum sunt persoană mare, respectați-mă ce n-aș făptui, și dacă nu sunteți de acord, ești eliminat din echipă sau concediat, cică pentru discriminare socială ). Fii politicos, bine instruit și nu deranja oamenii să trăiască, iată aici este deja mai interesant…
Vreau ca oficialii să corespundă acelei imagini care este specificată în legislație, dar în schimb ei – vor să fie ei înșiși, să fure și să-și umple buzunarele. Codul penal prevede ca oamenii să respecte normele comportamentului stabilit, probabil legiuitorii cer prea mult.
Doar că puține persoane găsesc un echilibru și mijlocul de aur. Fie că alergi după toți fără a gândi ce-ți dorești, fie, scuipi pe toți, si te comporți fără a respecta pe ceilalți și societatea în care trăiești, ca apoi să numești asta „acceptați-mă precum sunt”! Ar fi mai potrivit să ironizez la temă, dar nu pot și nici nu vreau… Toți cei care n-au găsit sensul profund în această „muzică” – pur și simplu, nu s-au maturizat.
Muzica o comandă cei care au bani! Va dura mult timp până în Moldova ceva se va mișca în acest sens. De aceea, și avem nevoie de utilizatori și mass-media, de discursurile și comentariile oamenilor normali din popor pe rețele sociale, pentru a atrage atenția la problemele care într-adevăr există. Și aici, să fim atenți, există prevederi explicite care stabilesc regulile de joc pentru influencerii din țară. Fie că sunt legi sau reglementări interne ale breslei, jurnaliștii trebuie să le respecte.
Referitor la Covid_19. Oamenii nu vor să creadă, chiar și atunci când pierd pe cei dragi sau prietenii. Este ca o cursă de stafetă prin veacurile de pandemii, pline de obstacole incredibile și de concurență bolnavă a tipurilor de moarte inexistentă, în care fiecare poate stabili propriul lui record, fie, cel puțin, să cadă într-o altă capcană insidioasă a politicienilor.
Trăim în acest timp, atunci când orice semn de stare proastă te face să gândești că ai Covidul. Ai simțit și tu acest lucru? Apreciez și admir mult medicii noștri pentru eroismul lor, pentru atitudinea lor sensibilă și atenție față de pacienți. În general, și medicii își riscă viața lor, salvează vieți, unii pierzând-uși viața lor. Închinare adâncă. Se pare că virusul parcă dispare, oamenii își vin în fire, încep să înțeleagă, adică sunt pe cale… Au rămas mici fenomene reziduale, dar și asta se va trece, ca și întreaga noastră viață în continuare… Cred în absolutul lor, gânduri, energie, vibrații. La fel ca în moda pariziană plină de șarm și senzualitate! Bulinele romantice, tricourile clasice și sandalele cu vârful ascuțit – sunt doar câteva dintre elementele pe care le vedem pe străzile Chișinăului fără pandemie și care ne vor încânta privirile…
Nu e nevoie să complici lucrurile, nici nopțile, nici zilele. Rulând mereu problemele în capul tău, Pentru a da un sens cuvintelor sau rânduri, Nu complica. Nimic. Oriunde ai fi…
Elimină frustrările. E mai ușor, Decât să-ți plângi destinul, pe sine, orice ar fi… Mult mai uman – e omul dintre noi, Și-atunci -când în suflet regrete nu le ai…
Nu frământa trecutul, nu-i nevoie. Deschide geamul, bea-ți cafeaua, sorbind încet din cană. Durerea alungă, să plece cu – orice dezastru, Cu rămășitele de griji, tristețe și amar…
Lucrurile nu complica. Respiră-n vânt. Cu excepția vieții (ca-într-un arc, Restul e doar nimic, un fleac.
Gustă mustul de spirit când ți-e rău, În aroma iubirii alături de Om. Iar excesul de zel dă-l dincolo… în zori. – Vei simți fericire, sau bucurie, de zeci de ori! ❤
2020, Svetlana Vizitiu #Versete_tomnatice
Un recital frumos a versurilor subsemnatei de Sabina Laiber, Romania
Filosoful Rousseau i-a dat la orfelinat pe toti cei cinci copii ai săi – unul după altul. Concubina lui năștea copii, și după aceea – îi duceau la casa de copii. Rousseau scria că vrea ca copiii lui să devină… țărani muncitori. Muncă sănătoasă la aer curat, cu mâncare simplă, în armonie cu natura… Cel mai probabil, că copilașii au decedat în orfelinat, – condițiile în veacul XVIII erau dificile și cumplite. Dar, Rousseau nu se gândea la aceste lucruri. El își scria tractatul despre educația „corectă” a copiilor, cel care i-a adus gloria unui mare pedagog.
Iar Lordul Byron a dus-o la mănăstire pe fiica sa nelegitimă Allegra, în vârstă de patru ani. Mai întâi, a luat-o cu sila pe fetiță de la mama ei, după ce poetul s-a săturat și de ea. „Este încăpățânată ca un catâr și voracă ca un măgar!” – în acest mod poetic și-a descris fiica celebrul Byron. Fetița îl deranja; el locuia într-un castel. Este incredibil și greu de imaginat cum putea deranja un copil de patru ani într-un castel atât de mare… În mănăstire, fetița s-a îmbolnăvit și a început să se ofilească. „Palidă, liniștită și foarte delicată” – așa au descris-o călugărițele pe Allegra, și chiar i-au trimis o scrisoare tatălui ei; sau mai bine zis, călugărițele miloase i-au scris din numele ei o rugăminte de a o vizita … Byron a considerat că Allegra așteaptă cadouri de la el: Nu e nevoie să plece la ea! La doar cinci ani, fetița a murit printre străini…
Poeta rusă Marina Țvetaeva la fel, și-a trimis copiii la orfelinat, în anii de foamete. Și a poruncit să nu spună că este mama lor. Să spună, cică sunt orfani. La orfelinat, fiica ei cea mică, Irina, a murit de foame și de boli. Poetesa cu ochii ei a văzut condițiile cumplite de viață ale copiilor – își vizita copiii sub masca unei nașe… Apoi, a luat-o pe fiica cea mare. Cea mai mică a decedat printre străini. Despre această poveste poetesa a scris în „Moartea lui Irocka Efron”. Detalii aici> http://www.tayni-mirozdaniya.ru/2021/08/blog-post_447.html
Țvetaeva nu a mers la înmormântarea fiicei sale, dar a scris un poem foarte trist despre retrăirile sale. Desigur, a fost foarte dificil să locuiască la Moscova într-un apartament separat cu doi copii, după ce a refuzat serviciul. Și a fost foarte dificil să scrie poezii, că copiii necesită multă atenție și hrană. Țvetaeva a menționat și „lacomia” fiicei Irina, în vârstă de doi ani… Probabil, străbunicile noastre nu și-au trimis copiii la orfelinate pentru că lucrau și nu scriau versuri. Le-a fost mai ușor decât lui Țvetaeva. Sau lui Byron. Sau lui Rousseau…
Poți scrie rânduri inspirate despre dragoste și suflet, dar făptuind cu totul diferit. Așa cum o fac și liderii de stat, de obicei, prin legi de nisip și Constituție… doar pe hârtie. Și mulți-mulți ani, apoi oamenii vor admira marile lor realizări, precum și să transmită generațiilor – celebrele lor versuri și tractate filozofice, fără să știe cum au fost lucrurile de fapt. În timp ce autorii creau povețele sale glorioase, undeva decedau copiii lor proprii de foame, sau din lipsă de căldura părintească… Și e vorba de personalități care și-au sacrificat copiii lor proprii în numele succesului..
Plângeau în singurătate, fie zăceau în tăcere cu fața la perete, atunci când au realizat că nimeni nu va veni să-i consoleze… Și pe sine, aceste persoane celebre se miluiau mult de tot. Doar își înțelegeau sentimentele bine. Și se întrebau sincer, de ce aceste suferințe au căzut pe capul lor? Pentru ce? Cu toate că nu a trăit în suferință: nici foamete, nici bătăi, nicio dependență de alții… Dar, filosoful Rousseau se plângea de mila sa, scriind:„Singur, bolnav și abandonat de toată lumea, în patul meu, eu pot muri de sărăcie, foame și frig, și nimeni nu-și va face griji pentru mine…” De frig și foame pe Rousseau l-au salvat numeroși mecenați bogați. S-au îngrijorat prietenii lui, și acea mamă a copiilor lui abandonați.
Aceștia – sunt personalitățile minunate care au lăsat în urmă lucrările mărețe, și care ne învață ceva rezonabil, bun, etern. Și puțini oameni cunosc soarta copiilor lor; dar trebuie să știți și despre aceste lucruri din viața lor. TREBUIE să ne amintim – un copil este complet dependent de părintele său. E ușor să-l trădezi! Un copil nu poate nici să protesteze, nici să se răzbune, nici să reproșeze. Până în ultima zi, copilul va spera că după el vor veni și îl vor salva, îl vor lua înapoi! … Poetul Shelley a văzut imaginea ușoară a micuței Allegra deasupra mării, lângă castelul lui Byron. Ea zâmbea. Ea a iertat totul.
Copii infometati in timpul razboiului…
Copiii iartă… Avem ce învăța de la ei…
Pe timpul celui de-al doilea război mondial, mulți copii purtau linguri cu ei oriunde mergeau cu speranța că poate găsesc ceva alimente aruncate la lăzile de gunoi. Este o bună lecție pentru noi astăzi. Atunci când ne așezăm la masă să-i mulțumim “celui de sus” că avem alimente suficiente și să ne mustrăm atunci când aruncăm la gunoi atâtea lucruri bune. Poate suntem prea râzgâiți, pretențioși sau năsfiroși cu atâtea binecuvântări, iar alții nu au decăt o lingură goală.
Încă sunt locuri în lumea noastră modernă unde copiii arată astfel… Si în prezent, în lume avem copii înfometați, și azi – oamenii nu apreciază ceea ce au și aruncă pâinea pe jos. Mare păcat!
Holocaustul file triste din istoria umanității. În aceste zile marcăm săptămâna comemorării victimelor Holocaustului. Acțiunile au drept scop sensibilizarea tinerilor față de prejudecăți și nedreptate. Anii trec dar lasă urme. Avem o sumedenie de scrieri, filmedocumentare despre această teroare.
Holocaustul vine de la „holo” – complet și „kaustos” – ars, fiind un termen utilizat pentru a descrie uciderea a 6 milioane de evrei, dintre care 1,5 milioane erau copii, ca parte a programului antisemit al regimului nazist condus de Adolf Hitler. Au fost omorâți 2/3 din populația evreiască din Europa de la acea vreme. Pe lângă evrei, au mai fost exterminați și rromi, polonezi, alte grupuri etnice slave și persoane cu handicap.
În România, aproximativ 50.000 de evrei au fost omorâți în Basarabia și Bucovina, iar aproximativ 115.000 au murit fiind expulzați în Transnistria. Din Transilvania, au fost deportați către Auschwitz 130.000 de evrei. Alți evrei au pierit în urma aplicării Programului de la Iași. Cât despre rromi, au fost trimiși în Transnistria 25.000, murind aproximativ jumătate dintre ei.
După sfârșitul celui de-al doilea_război_mondial, această scrisoare a fost găsită într-un lagăr de concentrare nazist, conținând următorul mesaj adresat profesorilor:
„Dragă profesor, sunt supraviețuitorul unui lagăr_de_concentrare. Ochii mei au văzut ceea ce nimeni nu trebuie să vadă. Camere_de_gaz construite de ingineri calificați. Copii otrăviți de medici calificați. Bebeluși uciși de asistenți medicali calificați. Femeile și copiii uciși și arși de absolvenți. Deci, am suspiciunile mele despre educație. Cererea mea este: ajutați elevii să devină oameni. Eforturile tale nu ar trebui să producă niciodată monștri instruiți sau psihopați experimentați. Citirea, scrierea și cunoașterea aritmeticii vor fi importante numai dacă îi fac pe copiii noștri mai umani ” (scria despre Holocaust Traian Bodea)
Despre copiii abandonați, înfometați, în timpul războiului, dar – și în vremurile de azi… Literatura ca recomandare de carte la tema foametei, și despre Holocaust, accesați imaginile următoare:
Impresii și foto din surse istorice Internet
#Recomandare_de_carte:
#Sunt_un_copil_al_razboiului_rece de #Stelian_Tanase, #Copiii_lui_Stalin
#Executati_prin_Infometare de #Miron_Dolot, #Copiii_razboiului de #Angela_Tocila, #Pe_taramul_fantomelelor_infometate de #Gabor_Mate, #Copiii_din_miez_de_noapte de #Salman_Rushdie, #Holocaustul, #Pamantul_negru de #Timothy_Snyder, #Bibliotecara_de_la_Auschwitz de #Antonio_G_Iturbe, #Viata_dupa_Auschwitz de #Eva_Schloss, #Fetita_care_privea_trenurile_plecand de #Ruperto_long, #Continentul_Barbar de #Keith_Lowe
#Europa_si_urmarile_celui_de_al_doilea_razboi_mondial, #Orbi de #Petronela_Rotar, #Povestiri_din_Kolima de #Varlam_Salamov, #Taramul_mortii de #Timothy_Snyder etc
M-a trezit la unu noaptea mama, și-mi spune că tata a murit. Eu de pe somn întreb „Ce?” – Și mama repetă „Sveta, scoală-te, tata a murit”. Eu, buimăcită, ori că n-am crezut, nu simțeam nimic… M-am îmbrăcat într-un costum de flanelică brun, și nu țin minte de ce, am ieșit cu mama afară, în curte. Aveam eu cam 12-13 ani, noi locuiam la sol direct în centrul orășelului Florești (Soroca), iar peste gard era cafeneaua „Romașca”, acolo eu ades mă cățăram pe copacii din ograda cafenelei și mâncam aguțe (dude).
Era o noapte fără stele, fără lună, mama aprinse becul de la verandă și curtea brusc se luminase. În casă rămâneau adormiți frățiorii mei mai mici: Lilia și Vitea. Se pare că mama simți în mine sprijin, se ținea de mine și stam așa noi în așteptare afară, și era răcoare. Probabil, mama simțea că va apărea o veste, nu știu. Mai țin minte, că eu eram calmă. Ori, că la vârsta ceea nu realizam ce înseamnă să fii mort. Tinerii doar se consideră veșnici, și copiii nici nu înțeleg ce e… Eram convinsă că tata în continuare va avea grijă de mine… de-acolo, și la fel mă va alinta cu cadouri minunate, că sunt preferata lui, doar eram mai mare dintre copiii lui și am avut mai mult timp să apuc din dragostea de tată… Un an în urmă, la o vecină din mahala îi decedase soțul într-un accident de mașină militară „uazik”, țin minte chiar și data de 7 iulie, atunci am simțit eu spaimă când fiica vecinei cu care prieteneam plângea în hohote și tot repeta „Gata, eu nu mai am tătic!” Ea era de vre-o zece ani, avea o surioară nu demult născută, mama profesoară, – cu toții locuiau mai în vale, la fel pe strada Pușkina (azi, Florilor). În acele clipe mi-am amintit de tatăl prietenei decedat, și totuși încă n-am reușit să mă sperii. În interiorul meu, probabil, eram șhocată, și nu realizam acest fapt, fie nu voiam să cred ca așa ceva se întamplă cu mine. Mama tăcea, se încălzea tremurând de mine, și ceva aștepta. Iar eu mă gândeam că… aș fi dorit să mă culc… Ațipeam, și îmi era rușine să recunosc acest lucru… Sărmana mamă, ce fiică nesimțită are!
Apoi, cineva parcă m-a ghiontit că am întrebat-o: „De ce a murit?” Mama mi-a răspuns încet că cineva a telefonat-o la fix și i-a spus că atunci când tata se întorcea din deplasare acasă, a nimerit într-un accident și că au murit doi oameni. Țin minte și numărul telefonului nostru fix 2-25-39, mă mândream că avem telefon de la care sunam la număr ghicit doar ca să-mi răspundă cineva… Telefon în casă nu toți aveau… Mama apoi repeta nu știu de ce, să nu spun la nimeni că tata a murit…
Tata era un om mare, autoritar și foarte respectat în Florești, era directorul Deservirii sociale pe raion, muncea conștiincios, foarte responsabil și era influent, îl iubeau și cei de la minister. De câteva ori a fost învitat să se transfere cu munca în Chișinău, și ce credeți, tata refuza. Subordonații îl stimau, unii aveau frică de el, dar se supuneau și respectau orice ordin al șefului. Pentru ca să înțelegeți serviciul lui tata, vă dau un exemplu, prin care nu poți oferi mită, să ai blat sau cumetri precum astăzi le au demnitarii… Tata cu echipa lui au luat de două ori Drapelul Roșu pe toată Uniunea Sovietică ca cea mai bună Casa de deservire dintre toate raioanele de la est la vest. Nu glumesc. Nu putea vorbi frumos, dar era un conducător de la Dumnezeu, și dacă avea un proiect, un scop sau plan reușit, pentru „piatiletkă” – nu se da în bară! – Îndeplinea toate cerințele de la stat și reușea să fie primul în toate…
În gândul meu apăru brusc întrebarea, ce voi spune colegilor mei de clasă? Numai ce nu trece prin mintea unui adolescent, chiar nu puteam gândi la altceva?..
Mama din nou m-a cuprins și-mi repeta „să nu spun la nimeni”. Eu spuneam „Bine”. Mă gândeam:„De ce să nu spun la nimeni?” Nu doar eu eram fără minți. Nu știu, la ce se gândea mama în acel moment, dar era speriată și se simțea singură chiar și lângă mine… Mama tot aștepta ceva. Stam în curte mai mult timp, trecu de ora două… Eu tăceam. Probabil, așa și trebuie, atunci când moare cineva, trebuie să stai afară, în frig și să cugetezi la unele chestii neimportante care îți vin în minte în acel moment, doar ca să nu te gândești la moartea omului drag. Pur și simplu, nu poți crede așa ceva, în copilărie oamenii par veșnici, veșnici, veșnici… Ațipeam în picioare… Mama brusc mă ghionti, eu speriată „Ce?”… Se auzi poarta metalică și mama se porni înainte… Priveam, cum apare tata vesel ca prin vis… și cred că eram gata să leșin… Cum așa? Parcă a murit?.. Și atunci, nu simțeam decât că vreau să dorm… Deci așa, interiorul păzește, te ferește în mod automat, de boli și de sperieți. Așa vrea bunul Dumnezeu! Și tata să trăiască, și eu… să nu fiu speriată…
Din mintea anilor mei de copilărie v-am spus o poveste din viața mea. Una reală în care un om rău, pur și simplu, a dorit și a făcut rău familiei noastre. Nu l-a costat nimic să telefoneze și s-o sperie pe mămica cu aberații despre „moartea” tatei.
Ce bucurie simt azi, realizând, că… nu sunt nesimțită, că, de fapt, eram tare speriate, și eu, și mai mult mămica. Tata a venit, a spus că s-a stricat mașina în drum și au așteptat s-o repare… Ne-a cuprins dulce, pe mama, pe mine și a spus:
Haideți la culcare! Tare vreau să dorm… – Hi, hi… Exact ce-mi doream și eu!
Eu consider că să – lovești femeile – este foarte rău!
Comentariile:
Aliona: Marcel, sunteți un misogin și urâți femeile. Nu m-am așteptat la așa ceva de la Dvs.
Marcel: Aliona, de ce așa? Eu, dimpotrivă, ador femeile.
Aliona: Eu văd cum ne iubiți. Nu sunt oarbă. În postarea Dvs, predomină cuvintele „a lovi femeile”. Bărbații ca Dvs, Marcel, – sunt, pur și simplu, o rușine a umanității moderne.
Marcel: Aliona, dacă veți citi încă o dată postarea mea, veți observa, că eu sunt doar împotriva violenței!
Ninela: Aliona, el crede că dacă a adăugat în textul lui uriaș de misogin cuvântul „rău”, poate minți cititorii. Un șovinism tipic masculin!
Abdulla: Hei, Aliona, eu te-aș freca bine!
Aliona: Marcel, credeți că dacă sunt fată, nu știu să citesc? Mă grăbesc să vă dezamăgesc. Am studii superioare. Sunt un psiholog de talie mondială. Mă cunoaște întreagă Europa. Și Dvs, ce ați realizat în viață? Constructor? Un bărbătoi care nu vede mai departe de penisul lui!
Marcel: Eu, într-adevăr, sunt patronul unei firme de construcții. Dar de ce considerați că acest fapt mă umilește?
Rodica: Alionușca, nu pierde timpul cu acest mizerabil. El oricum nu va înțelege nimic! Cu astfel de bărbați doar castrarea va ajuta!
Maria: Așa, așa, Aliona! Bagă-l pe nenorocit…! Să-l i-a Covidul!
Patriția: Fetelor, haideți să-l dăm în judecată pe acest mizerabil! Cât se poate să-i lăsăm nepedepsiți? Sper să-l apuce coronavirusu…
Marcel: Gata. M-ați convins. Mă dezic de cuvintele mele!
Aliona: Adică, acum vreți să spuneți că a bate femeile este bine? Așa și am știut că sunteți violator ascuns și chiar pedofil!!! Corect a propus Patriția să vă dăm în judecată. Eu deja am făcut o captură de ecran a discuției noastre. Așteaptă deja o citație în judecată, mizerabilule!
Marcel: V-ați ieșit din minți? Ce pedofil sunt eu pentru voi? Am două fiice!
Aliona: Adică, la Dvs în familie sunt cel puțin trei victime ale violenței în familie? Soția și două fiice. Sărmanele fetițe. Îmi imaginez cum le torturați!!!
Cristina: Aliona, eu sunt soția lui Marcel. Soțul meu este un om bun și un tată minunat. Vă rog frumos, să opriți această intimidare!
Aliona: Cristina, aveți sindromul Stockholm. Deși, ca o mamă aveți tot dreptul să vă protejați pe sine și pe fetele Dvs de un tiran în casă. Eu în fiecare zi ajut femeile nevoite să treacă prin așa ceva. Voi ajuta și pe Dvs. Dar pentru acest lucru este necesar să prindeți curaj, să luați fetele și să plecați de la acest abuzator mai departe.
Patriția: Fetelor, alăturați-vă grupului meu „Să le protejăm pe Cristina și fiicele ei!”. Strângere de fonduri pentru un avocat vărsați pe cardul mei, aici…
Abdulla: „De ce nu vrei să te frecat cu mine, Aliona? Eu-s nimăritat și mare de bogat!”
Cristina: Vă rog, Aliona și Patriția, să-mi lăsați familia în pace!
Aliona: Fetelor, se pare că aici situația e mai șubredă decât bănuiam. Cristina nu putea să scrie așa ceva. Sunt sigură că soțul ei scrie pentru ea. Doamne, sper că mai este în viață. Cine cunoaște adresa lor? Trebuie să mergem imediat la poliție!!!
Ludmila: Am eu o mătușă aici, la procuratură. I-am scris deja.
Aliona: Mulțumesc, Ludmila. Sper că-l vor închide pe 20 de ani.
Patriția: el doar peste 20 de ani va ieși și din nou se va apucă să violeze, doar castraree!!!
Ninela: Nu-i nimic. În închisoare, repede îl vor transforma în fetiță. Va înțelege atunci, cum ne este Nouă!
Gheorgan: „Noi aici repeda din oricine fețișoară facem. Numa… transferați banii pe tilifon”
Abdulla: Aliona, eu trei zile n-am frecat pe nimeni, vino la mineee!!!
Aliona: Da tăceți, blin, odată cu toții, spurcații dracului ne/rusofon!!!
Moderatorul rețelei de socializare: Contul lui Marcel Haha a fost blocat pe timp de o lună pentru instigare la ură internațională
August, 2020
P.S.: Internetul nu unește. E o adunătură de singurătăți. Împreună, dar fiecare e singur. O iluzie a comunicării, a prieteniei, a vieții… Din singurătate, unii critică pe alții doar pentru ca cineva să le acorde… o atenție cât de mică… Oricum, trăim într-un stat de drept. Doar că în Moldova unele persoane au mai multe drepturi, și cineva mai puțin, și ce-i mai greu de suportat, – e indiferența totală
V-am redat relațiile interumane dintr-o rețea socială, cum unele persoane unite într-un acces de furie să știrbească imaginea oamenilor buni…
Principalul în viața de familie este să înveți să închizi ochii la timp și… să-ți imaginezi o cascadă… 😀
Fericirea nu o cumperi, e o stare de împlinire alături de cel drag. E ca și cum luna si soarele s-ar contopi într-o lumină difuză de asfințit. Atunci e timpul contopirilor și a declarațiilor în soaptă. Pace și fericire tuturor celor cu inimă bună, neatinși de virusul urii, lăcomiei și abuzului.
Ce-a fost – a fost. O pagină trăită – a trecut și – redată între timp. Nu am regrete, nu am voie. Poate doar, tângesc după unele momente de-atunci. Când se putea liniștit, fără să te gândești la nimicuri, să pleci în orice republică la odihnă și, în același timp, să nu te simți o străină printre străini. Azi, ca să pleci undeva, ai
Spune-ți-vă, în sinea sa, că vă iubiți, și vă veți iubi, într-adevăr 
și pe mine, tot… De la tăticul meu am învățat! ❤ 
RECUNOȘTINȚĂ!
Svetlana Vizitiu, Impresii 2022
