Impresii din viata si carti / Svetlana Vizitiu

Oameni, destine, istorii de viata, dragoste, pasiune, carte, lectura, club

„Profesoara mea”. Vasilisc Donica Ieromonah

Un comentariu


       În noaptea aceasta lungă de toamnă, sub cerul plin de stele, senin ca apa izvorului, în bătaia rece a lunii, în minte mi se zbate, ca un șarpe aruncat în foc, și vrea să pătrundă la lumină, o învățătură auzită cândva demult, de unde și de la cine nu știu la moment, important este că se vrea spusă.

       E despre plugarul harnic, e despre omul muncit, pe vânt și soare, pe ploaie și arșiță, din zori și până în noapte, e despre omenie, e despre neamul meu. Neam care știe să soarbă din pământ vlagă, căci rupți de pământ nu mai trăim, ne ofilim, ne uscăm.

       Parcă o aud rostită de cineva… Ah da, în sala de clasă, de profesoara mea de română de la gimnaziu, de lumânarea ce se trecea încet, luminând calea a zeci și zeci de suflete-copii ce astăzi sunt, mulți dintre ei, oameni.

Parcă o aud cum spune tare și răspicat, și vrea să fie auzită și de cei ce ,,nu aud’’:

–     Atunci când plugarul nu rupe suficient din haturi și le lasă de se lățesc și se întind, iar sălbăticia se răspândește și înăbușă sămânța bună și recolta, sămânța bună crește tot mai puțină, chiar și în pământul bun, sălbăticia devenind o normalitate, ce de fapt este o anormalitate și vinovat de aceasta se face doar cel ce lenevind sau din indiferență nu a ținut plugul drept și nu a rupt haturile tot așa ca cel ce a făcut-o anul trecut…

      Era o înțelepciune spusă metaforic, de parcă ar fi uitat să adaoge vorbele scriptice, rostite de cel mai mare dintre învățători – ,,Cine are urechi de auzit, să audă!’’

      Mersul ei apăsat, coafura ei aceeași dar mereu diferită, șalul pe care îl purta pe umeri, să-i țină de cald, așa cum credeam noi, dar de fapt era un look al ei, privirea ei în care citeam un pedantism și o punctualitate aspră, care veneau în contradicție cu modestia nemaipomenită pe care o exprima chipul ei, toate îi insuflau un respect nemărginit.

      Explicațiile de limbă și literatură împletite cu cele de viață, mă înfiorau. Cum îi mai scânteiau privirile, ca unei fetișcane îndrăgostite, și ochii ei de culoare închisă păreau două nestemate, când ne vorbea despre lecturile sale și cum din ele a învățat multe, evadând din realitatea grea a satului și a vieții sale nereușite. Asta am înțeles-o eu acum, ea însă niciodată nu se plângea și nu dădea pe față toate acestea, de parcă îți părea că trăiește o istorie din cărțile ei pe care le-a citit, dar una fericită. Mai târziu am înțeles cât de nefericiți sunt cei ce nu au citit măcar o carte în viață, cum zice vorba înțeleaptă ,, Milioane de oameni n-au deschis niciodată o carte. A vrea să le explici ce pierd e totuna cu a explica unui surd despre frumuseţea muzicii lui Mozart. ‘’(Nicolae Manolescu)

        Ne învăța multe. Știa multe, de ziceai că e o enciclopedie, un dicționar sau o carte vie, care cuprindea toată știința lumii. Azi ai spune – un server, ce are stocată toată informația despre tot și toate, care la un clik distanță îți furnizează informația dorită.

        Multe din cele învățate de la lecțiile ei nu le mai țin minte, ca și toți ceilalți, de altfel, pe care i-a învățat, dar unele lucruri simple, unele învățături de viață, ce au prins contur mai târziu, au rămas adânc sculptate în sufletul meu, al nostru, e sămânța care la timpul potrivit a răsărit, a crescut, oferindu-și roadele.

         Era slabă și uscățivă, cu chipul blând, pe care erau sculptate însemnele timpului și ale încercărilor vieții. Când zâmbea i se arătau niște dinți albi și lungi, cu o strungă la mijloc, semn de noroc, cum spunea bunica și despre mine, deși pe viața ei n-ai zice că a fost așa. Avea pielea palidă și ochii mari maro, ce-i sticleau satisfăcut ori de câte ori noi eram cu temele învățate.

         Și-a petrecut toată viața de om vrednic aproape singură și pe toate ale satului, ale casei, ale gospodăriei de la sat le putea face. Dar vorba ceea ,, puternic nu te naști, puternic devii’’. A rămas singură de cum s-a întors în sat de la studii și după ce s-a măritat nereușit. Avea doar un fiu de trei ani și o mamă bolnavă. Și cum le reușea pe toate de una singură? Și cum i-a reușit, așa, de una singură, să-și înmormânteze mama, să-și petreacă fiul la armată, apoi să-l însoare, ca să rămână iarăși singură? Ei singura, cu dragostea ei nemărginită față de copii satului, pentru care se jertfea zilnic, pe care la fel îi petrecea la armata, însura și mărita, îi certa când călcau strâmb, îi lăuda, cum numai ea știa, când reușeau ceva, când aduceau roade. Îi sfătuia, chiar maturi fiind, oameni la locul lor, și nimeni nu se încumeta să nu-o asculte, rămânând aceeași mereu, cea care insufla respect nemărginit.

       Nu se supăra aproape niciodată. Singura ei supărare era când uitam ceva din materia predată. O singură vorbă ne înspăimânta când recapitulam cele învățate dintr-un modul de învățare, pe care nu o înțelegeam nimeni, dar ne era groază când o auzeam ,,Vorba mea de astă vară, a rămas pe prispă-afară!’’. Suna a uitare, a neatenție, a neglijență, a tot ce poate fi mai rău pentru un discipol care uită povața profesorului său. O zicea și celor maturi pe care i-a luminat de la începuturi, cu generații și generații, cărora le-a luminat calea în întunericul vieții…

       Ne așezarăm pe două scăunele mici în fața casei ei. Tăcuram amândoi și priveam în jur. În ochii ei calzi și blânzi am observat o bucurie și o împlinire deplină. Liniștea a fost spartă de un motan frumos, lingușitor care a scos un miorlăit cuminte, pe semne și el era instruit bine de profesoară. I-am oferit cartea zicând că aștept o notă și comentariile profesioniste, la care mi-a răspuns modest:

–   Din mine critic… Se subapreciase cu o simplitate hristică, deși nu e așa, știam bine, și acum ar fi gata să-și răsuflece mânecile hainei și ar putea porni cu plugul slovei la arat pe ogorul unui text literar, răsturnând metaforele și epitetele în brazde de comentarii literare ca ale celor mai mari critici literari ai vremii. Să știi că cel ce scrie cu sufletul și grija pentru alte suflete este asemenea lui David psalmistul, care prin opera sa de geniu, de mii de ani tot mângâie și salvează mângâie mii de suflete, adaugă timid.

       Nu știam că în simplitatea ei, toată viața l-a avut pe Dumnezeu aproape, ca pe cel mai bun prieten. Nu spunea deschis despre asta, nici acum după ce au trecut mulți ani de la oarba încercare de scoatere a lui Dumnezeu din viața oamenilor și repunerea lui la locul de slavă ce i se cuvine. Le-a trăit pe ambele cu verticalitate. Fiind profesor, fierbându-se în sistem, era aproape impusă să se supună marilor cerințe dictatoriale, iar acum, după trecerea acelui val negru, avea încă în oase frica regimului fără Dumnezeu. Dar toată viața, anume El, Hristos cu toată învățătura Lui i-a fost punct de reper și sprijin, căci acolo unde nu știa ceva, unde nu putea de una singură, chema ajutorul care nu întârzie niciodată, se sfătuia cu cerul prin rugăciuni.

–    Epitetul vieții fără Dumnezeu, este focul veșnic, rosti după o lungă pauză, iar motanul cuibărit în poala ei ca un ghemotoc, torcea fericire, dorea parcă să toarcă un curcubeu.

      Profesoara mea dragă și scumpă, nu s-a schimbat deloc, e aceeași care am cunoscu-o, pe care o știu, care va trăi veșnic în inima mea. Mă învață iar. Seamănă semințe ce vor aduce rodul cuvenit mai apoi. M-au bucurat până la lacrimi aceste constatări. Cuvântul e împărțit necontenit, ca niște semințe, în cele patru vânturi de profesoara mea.

Vasilisk Donica despre Dna Ecaterina Petru Josan, s. Zahoreni, r. Orhei

Născut la 15 decembrie 1985, în satul Zahoreni, raionul Orhei, Vasilisk Donica este un împătimit de poezie și proză. Și-a făcut studiile la Colegiul Pedagogic Vasile Lupu din or. Orhei, apoi a absolvit Universitatea de Stat din Tiraspol cu sediul în or. Chișinău (licențiat în științe ale educației, fi lologie) și a făcut studii de master la Universitatea de Stat din Moldova (master în științe umanistice, istoria și cultura religiilor). În prezent, ieromonahul Vasilisk slujește la Mănăstirea Saharna și predă religia la Gimnaziul din Saharna Nouă, raionul Rezina. A scris primele versuri în adolescență – frumoasa vârstă a îndrăgostirii. Treptat, creațiile sale au devenit mai variate, mai adânci, mai duhovnicești . Gândurile și trăirile sale, așternute pe hârtie, au ajuns pe paginile a numeroase reviste și publicații atât din Republica Moldova, cât și din România. În 2021, a fost premiat cu diplomă în cadrul Galei Premiilor Revistei Regal Literar din România – Premiul pentru Creație. Vasilisk Donica este unul dintre cei mai fideli oameni ai Revistei Timpul – Portal de cultură, oferind cu regularitate texte spre publicare și contribuind substanțial la promovarea revistei, susținând atingerea obiectivelor și scopurilor propuse de portalul nostru. Cu siguranță, Ieromonahul a devenit un om important nu doar pentru Revista Timpul, dar și pentru cultura națională. /Timpul

Publicitate

Autor: Svetlana Vizitiu

Blogger, pictor de portrete gen clasic si abstract, organizator #Clubul_Impresii_din_viata_si_carti, poeta in debut, #Biblioteca_Parfumata Impresii din viata si carti / Blog Svetlana Vizitiu https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/

Un gând despre „„Profesoara mea”. Vasilisc Donica Ieromonah

  1. Pingback: Ieromonah Vasilisk Donica, „Poteci spre ziua a șaptea” | Impresii din viata si carti / Svetlana Vizitiu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.