În ajunul Paștelui, la bunici la țară în Săptămâna Mare începeau pregătirile. Se scutura toată casa, până la ultimul preș. Se închideau sobele, ce bine c-am scăpat de iarnă! Bunica era mereu preocupată de curățenie și de-ale gurii pentru toată lumea. Bunicul cosea curtea și mirosea a iarba tăiată, a copaci înfloriti și a pâine pe vatră. Exista ceva mai frumos de atât?! Pomii se vopseau cu var, în primul rând, și tot satul, întreaga țară – știau că vine Paștele! De fapt, pregătirile pentru Paște erau și pentru copiii mari de la orașe. Pentru noi. Cei pentru care totul părea ciudat… În prezent, alergăm în goana noastră nebună prin oraș, cumpărăm cozonaci în pungă și ne întrebam unde e mirosul vechi din copilărie…
Bunicile mele aveau mereu o grijă de Paști, – să le fie casa proaspăt văruită. Amestecau bine lutul cu bălegar, paie și apă și cu mânile lor bătătorite acopereau pereții acolo unde varul sărise sau se crăpase. Să mă credeți, că și eu umblam cu verii mei pe drumul lung din mahala în căutare de baligă. Chiar ne întreceam unul cu altul, cine aduna mai mult… O putoare duhnea, de Doamne-Doamne, dar nici gând să protestăm, mai ales că după muncă venea și o măliguță gustoasă și noi eram flămânzi și plini de energie. După ce buneii ori bunicile terminau de „lichit”, stingeau varul într-o găleată ce păstra urma unor grămezi de varuri, amestecau cu sineală luată din colhoz, până capătă culoarea cerului senin de primăvară. Se cățărau surorile mamei împreună cu bunică Maria pe taburete îndeletnicite cu mare drag de bunelu Teodor din Olișcani, si cu bidineaua de la stânga la dreapta – struneau pereții până curgea apă de pe ele. „Înmoaie țucă badanaua în găleată, scutur-o oleacă și dămi-o la mână: -imi spunea bunica fără a mai coborî de pe taburet. În colțuri dădea cu o pensulă făcută de bunelu din penele gâstilor fine. Spăla dușumeaua din zal /odaia mare/ cu petroxin, în restul camerelor la început rămânea lutul înșirat pe jos (la buneii Feodosia si Mihail Vizitiu din Varvareuca). Iar în Olișcani, în casa mare, bunelu a pus chiar podele din lemn, era meșter la toate, și tare bun. După ce terminau de lichit pe jos asteptam sa se usuce bine, puneau pe pereți carpete cusute de bunica, atârnau perdele pe sârma draperiei de lemn si terminau cu întinsul țoalelor de coade si cadrelelor pe jos. Ambele mele bunici țeseau covoare minunate. Apoi, de obicei, ieșeau cu spatele din camera pe care o terminau, se opreau în prag, scrutau cu privirea în jur și spuneau ușor oftând:”Bodaproste c-am terminat”. Dupa care repetam și noi, nepoții împreună cu ceilalți din neamuri… Bunica Feodosia mereu ne făcea cruce, pentru că părinții erau tineri și pe atunci nu se permitea să te rogi, în văzul tuturor… Totuși pășeam…. spre comunism ) Taina copilăriei mele mai stă în izvorul pârăului din vale de la casă bunicilor Maria și Teodor Sinchevici, părinții mamei mele Dora, în drum spre casa de cultură din Olișcani, pe care bunelul meu l-a făcut cu mâinile și sudorile frunții sale. Bunicii mei au iubit dintotdeauna ce-au făcut, munceau pe rupte, nu-i auzeam văicărindu-se, erau cuminți și blânzi, ne așteptau să vadă bucuria și mulțumirea din ochii noștri. Le era de ajuns și erau împăcați cu lumea. Mamele și bunicile ne fac Paștele și Crăciunul – sărbători tradiționale dăltuite în suflet pentru vecie . Asemenea acestor sărbători cu feminitatea iconografică, nimic n-ar fi fost fără ele. Biserică adevărata am prins-o la bunei, acasă. Fără lupta lor, fără jertfă și dăruire, fără permanentă grijă maternă care te însoțește în viață, n-ar fi… sărbătoare. Mi le amintesc pe bunicile mele în preajma Paștelui cum se trezeau cu noaptea-n cap și frământau kile de cozonac și pască. Încingeau cuptorul de lut primind în burta lui încinsă tăvi cu cozonaci țanțoși și păști mândre și pufoase. Le binecuvîntau cu câte o cruce făcută cu toate palmele trudite și le lăsau în voia focului din cuptor. Cu fiecare iarna cu Crăciun, cu fiecare primăvară în Paștele ce vine, viata mi se pare o binecuvântată poveste. Mai ales când trăiau și părinții mei. De Paști și de Crăciun, în mod tradițional noi toți, mergeam în ospeție la ei, dragii mei părinți… Acum s-a rupt tradiția fără ei în viață… Mergem la cimitir să vorbim cu ei, să ne amintim, să aprindem luminări… Eu nu pot fi ca ei pentru copiii și nepotul meu, spre marele meu regret, dar le pot oferi toată dragostea mea și ajutorul meu necondiționat… Sper că vor înțelege cu timpul… Trăiesc într-o permanentă mirare – cât de Bun e Dumnezeul nostru, totdeauna și zilnic, totul la locul său. Dar toate lucrurile devin clare după ani de zile prin care treci experiențe uneori grele, alteori fericite. Că totul a fost frumos și bine, realizăm abia la finele anilor noștri de viață, și nu vreau să fiu pesimistă… Avem speranțe și credem că totul va fi bine. În fiecare an vine aceeași primăvară, cu altceva nou și nemaitrăit cândva. Obiceiuri și tradiții noi înmulțite cu cele vechi, și cu care ne obișnuim mai greu… Asta e Viața, mergem înainte, doar copiii să ne fie sănătoși! Lanțul trofic își face cursul, natura ne desfată cu frumusețea mereu ofertantă si misterioasă. Fără a cere nimic în schimb ni se dăruie într-un soi de salvare a sufletului. Asta am simțit atunci când am mers la cimitir la părinți, și mi-am amintit cum veneam la ei în Florești la casa noastră dragă… Întrând pe poartă, mi se întindea la picioare o curte plină de iarbă verde proaspăt încolțită, cu florile atent sădite de mama, și copacii – sădiți de tata, toate înmugureau cu arome prin jur… Spre amintire de copilăria noastră… În drumul spre maturitate. Atunci am inteles de unde lua mama atâta putere; din grădina raiului pe care fiecare și-o face din ce are, pentru că înțelept a fost cel ce-a zis:„Fă rai din ce ai.” Părinții mei au inteles, de asta și au înfipt și mai tare rădăcinile în locul care ne salvează sufletul. În sufletul, mintea și amintirile mele… Mama s-a născut chiar în Ziua de Paști, pe 8 aprilie, vom sărbători și o vom pomeni și pe ea și pe tata, împreună cu familia… Plouă și afară de lipsa lor… A rămas imaginea cu întreaga familie Vizitiu și Sinchevici, un neam numeros și bun la inimă… Ce frumos era atunci, așteptăm cu o altfel de bucurie sărbătorile, păcat ca timpul trece peste noi, amintirile însă ne rămân în suflet. Există în viața noastră clipe care par că ne dezvăluie esența. Momentele pe care ni le amintim întotdeauna. Și cel mai important, că dragostea și înțelegerea reciprocă să domnească în inimile urmașilor noștri… Să cunoască – valorile… Despre mai multe tradiții din satul Varvareuca a scris și tatăl meu Vasile Vizitiu în cartea lui „Cu satul în suflet prin mări și oceane” – recomand s-o lecturați în bibliotecile BM B.P. Hasdeu, BNRM, Florești…
BunăVestirea – e apropierea Invierii… – O sărbătoare cu Paștele Domnului fericită, aveți grijă de voi și de cei dragi și alături de voi! Fiți optimiști! Bucurați-vă de viață, prieteni, împlinindu-vă Credința! Hristos a Inviat! Adevărat!
Svetlana Vizitiu, Impresii din viata si carti blog / Imagini cu bunica Feodosia si tata, casa Varvareuca
Imagini arhiva familiei: Casa bunicilor Sinchevici din Oliscani, copiii, nepotii si stranepotii; La masa matusa Alexandra Senkevici si bunelul Teodor din Oliscanu – eu cu dansii la masa din Floresti; Serafima Senkevici a copt cozonacul; Familia Vizitiu, anii 1945-50, Varvareuca
Suntem o GENERAȚIE care nu va mai reveni niciodată! ~O generație care a mers la școală pe jos și s-a întors singură ~O generație care și-a făcut temele singură pentru a ieși cât mai repede să se joace în stradă. ~O generație care își petrecea tot timpul liber pe stradă. ~O generație care s-a jucat de-a v-ați ascunselea când se întunecă. ~O generație care a făcut prăjituri din noroi și mânca fructe de pe jos . ~O generație care a făcut jucării de hârtie și carton cu mâinile goale. ~O generatie care nu a “obosit” sau s-a “plictisit” niciodată, aveam la dispozitie“ Mahalaua copiilor, unde puteam să petrecem zile în șir, gratis, practicând toate sporturile, dansurile etc . ~O generație care a strâns fotografii și albume cu decupaje. ~O generație crescută de părinți, nu de bunici sau de bone . ~O generație care nu a mai râs cu puțin timp înainte de culcare, astfel încât părinții să nu știe că suntem încă treji. ~O generație care citea cărți, cu lanterna sub plapumă. ~O generatie care a fost învățată să-și iubească țara. ~O generație care ofeream imediat locul celor în vârstă în autobuz și îi traversam strada, nu îi luăm la misto. ~O generație care trece și din păcate nu se va mai intoarce!.. ~O generație pentru care contau sentimentele, nu banii sau mașinile ~O generație care a fost liberă și nu a știut ~O generație care a crescut cu cheia la gât . ~O generație care a învățat să se descurce în toate timpurile și în orice condiții prin forțe proprii . ~O generație care nu mai poate fi manipulată asta fiind motivul pentru care le stăm în gât Impresii din viață și cărți
Era neplăcut atunci când părinții își luau odraslele de lângă mine. Să judeci modul în care ceilalți tratează copiii cu varia dizabilități prin ceea cum reacționau copiii lor la persoana mea, desigur, nu este obiectiv. A fost de câteva ori, atunci când pe terenul de joacă copiii vecini nu doreau să se „joace” cu mine, pentru că eu vorbeam de parcă aveam gumă în gură. În acel moment îmi era dureros, și părinților mei – neplăcut, pentru că părinții acelor copii au susținut acest comportament de negare a personalității mele. În loc să le explice că Sveta este un copil la fel ca ei, îi luau repejor de mâini și plecau mai departe… Era obijduitor, cum credeți. Și, este înfricoșător să-ți imaginezi, cum alți părinți ai copiilor cu alte dizabilități mai grave – oameni nemediatizați, obișnuiți, zilnic retrăiesc asemenea clipe…
M-am născut normală, peste câteva luni am devenit surdă, mută, apoi bâlbâită, cu toate componentele unui eșec enorm, și faptul că sunt aici este o performanță!
Când m-au dozat cu streptomițină la câteva luni de la naștere, nu erau semne de vreo reuşită a mea în viaţă… Cică a fost o greșeală a medicilor… Dar am asurzit, nu deslușeam cuvintele spuse, nici acum nu pot pronunța corect consoanele surde )
Aveam un strabism foarte pronunţat /ochii încrucișați, purtam de mică ochelari groși și mari/, eram tare înapoiată mintal şi abia citeam în clasa 1, nu înțelegeam nicio boabă în „moldovenește”, pe atunci erau gradinițe sovietice cu vorbirea doar în limba rusă. Deoarece nu auzeam ce spune lumea din jur, eu trăiam într-o lumea a Mea, cu visuri, speranțe fericite… Toţi cei din jur râdeau de mine – copiii, colegii, eram numită „proasta, fâlfâita clasei”, mi se lipeau bilete cu apelativul ăsta în pauze pe spate, mi se spunea mereu că sunt urâtă şi mă gonteau mereu cu pumnii în spate
Eram în suferinţă. Înţelesesem că sunt proastă, urâtă, şi că nu sunt bună de nimic! Atunci începu să clocotească în mine revolta!
Apoi, în clasa a 2-a, a venit o profesoară care mi-a văzut desenul cu o rândunică, şi mi-a spus că sunt talentată. Părinții, la fel, m-au înaripat și motivat cu laudele pentru că desenam frumos. Atunci chiar am inceput să desenez reușit, în urma acestor aprecieri… Cei dragi îmi spuneau:„Tu eşti un geniu”. Și eu am început… să fiu.
Da, mai întâi, în clasa a doua, m-am îndrăgostit de Haiu Oleg, era tare frumușel și nu se uita la mine. Fetele îl adorau. Că să-i atrag atenția, n-am făcut nimic decât să-i dau o palmă peste obraj, nu țin minte din care motiv… Oleg a decedat ulterior, la 26 ani, într-un accident… Am vrut să spun că la 9 ani, nu înțelegeam sentimentul, dar și asta ma înaripa împotriva buling-ului… Mă bucur că puteam simți și dragostea alături de tristețile mele…
Am prins a citi cărți, o grămadă de cărți care m-au ajutat și m-am făcut ceea ce sunt azi în viață…
Poți fi salvat în momentul căderii tale de cineva mai slab decât tine, dar mai înțelept…
Sunt profesori buni, dar din păcate un profesor nu poate avea timp pentru un copil sau zece, dar pedagogia, acțiunile lui educative pot dirija mii de elevi. Dacă o face profesional / cu capul… Și, lăudați cât mai des copiii, cât mai mult…
Einstein spunea: „Fiecare este un geniu. Dar daca vei judeca un pește după abilitatea lui de a se cățăra într-un copac, acesta va trai intreaga viață crezând că este prost.”
Cam așa o istorioară cu mine. Buling-ul există și va fi… Cert că mult depindem de mental, și nu știm cum sa luptăm cu stereotipurile…
Însă, bulling-ul în prezent e mult mai periculos decât ca pe vremuri…
Am reușit să mă „descurc” singură, cu capul pe umeri, cu pumnii strânși… uneori gata de bătaie în apărarea mea, și nu numai. Nu mă puteam plânge des la părinți, îmi era rușine, dar nici nu puteam formula corect gandurile și emoțiile mele. Nu conștiențizam că există nedreptatea… Dacă le explicam ceva în felul meu, uneori nici ei nu reușeau să mă înețeleagă. Odată, am spus arătând la cap: „Tanti, bok-bok, lojka (lingură)!”, adică am primit câteva – pocnituri la cap cu o lingură de la educătoarea de la grădiniță, mă lovise tare, plângeam, și ea tot mai mult se înrăia, ca să-mi astupe gura. Trăiam mai mult cu frică de lumea înconjurătoare pe care n-o auzeam atât de perfect ca alții, – o eroare a medicilor la câteva luni ai mei de la naștere, atunci când mi-au întrodus supradoze de antibiotice (Streptomițină). Pare că mi-ar fi calicit pentru toată viața dacă nu moșteneam de la părinții mei dragi un caracter dur, ambițios și… chiar bun din fire! Realizez ca este așa… Doar că cu încrederea… stau prost în continuare.
Am reușit să fac față singură cu ambiția mea nemărginită, și părinții la fel mi-au fost de mare ajutor. Câte certuri din cauza mea au avut ei cu vecinii, și la școală pentru că cineva a suferit o urmă de la bombardamentele mele pe corp, după ce mă făcea „fâlfâită”, „handicapă” etc. „Posmotrim, kuda ona doidet” (Vom vedea unde va ajunge ea) – spunea o rusoaică cu trei copii care nu mă lasau sa mă joc la nisip, și eu, înghițându-mi lacrimile, de ciudă (aveam 4-5 ani) am împroșcat-o cu nisip. Ce credeți că puteam realiza eu la acești ani? Eu mereu țineam pumnii strânși în contratac, încordată și neliniștită… Părinții nu imediat au observat surditatea mea, abia după 4-5 ani, și eu am început a vorbi abia atunci… Părinții mei dragi, ei mă duceau la toți experții care să-mi trateze hipoacuzia / auzul, și dacă nu puteam desluși sunetele, în special, consoanele surde, atunci cum le puteam exprima corect? Tata încerca să mă facă să înțeleg sunetele, eu repetam la fel, dar nu era „cum trebuie”: unde să pun limba în gură? Așa? Și, așa? O puneam cum trebuie, și totuși nu era corect. Hai, că mergeam la surdolog, apoi la logopedă… Uneori mă prefăceam că aud, doar să ca scăp mai repede de medici. Și azi, continui să o fac, unele persoane oricum spun că eu mă prefac…
Cu anii, am realizat că cel mai bun tratament este experiența! Am început a înțelege oamenii și fără să-i aud bine (azi, nici atâta nu aud fără proteză, sau căști la TV). Caracterul și studiile au mare importanță! M-au salvat cărțile pe care am început a le citi de la 9-10 ani. În viața mea am citit zeci de mii, la școală și acasă citeam una după alta, și pe ascuns uneori, sub ogheal cu o lanternă: după ce am început să port ochelari, părinții îmi interziceau să citesc mult… Prima carte care m-a impresionat pe viață a fost de Elena Ilina „Înalțimea a patra” despre Gulea Koroleva, eroină în războiul hitlerist. Am fost atât de impresionată că o tot reciteam și mi-am făcut-o model. Nu neapărat să fie Gulea, astăzi veți găsi mii de modele mult mai interesante, dar atunci erau alte timpuri și citeam în chiriliță… Este o carte foarte interesantă, o poți citi de la zece ani, nu veți regreta să oferiți copiilor s-o citească în întregime și să aflați detaliile. E bine să ai modele de viață, de la care poți lua exemplu bun și să te inspiri la fapte mărețe. Eu atât de mult doream să fiu ca Gulea, că am început să mă înscriu la toate secțiile de perfecționare sau dezvoltare personală. Astfel, am finișat școala de pictură în clasa a 9, tot odată școala sportivă profil Gimnastică artistică (șpagat pot face și acum); făceam atletică ușoară, la competiții raionale o zbugheam la fugă, mai ales la estafete, și luam premii, desigur. Ce n-am mai făcut?
Eu cu fratii mei
După „pandemia” de filme indiene care acopereau toate casele cinematografice în URSS, am decis că nici eu nu dansez rău și… am început chiar a cânta într-o limbă hindi „rastălmăcită” de nimeni, dar cântam și dansam! – așa că luam premiile la toate carnavalurile de la Școala ruso-moldovenească din Florești până clasa a X. Colegii mă invidiau pentru că doar eu din clasă nimeream la aceste evenimente de revelion, iar mama mă chițea așa de frumos, mă înfășura în mătăsuri și podoabe aduse de tăticu meu din Arabia Saudită unde a fost el pe timpuri în deplasare. Eu, fâlfâită, daaa dansam extraordinar dând din fund ușurel, aici practica gimnasticii artistice era la nivel, mi-am făcut și o silueta frumoasă de model. Altceva? Am prins arta fotografiatului. Mergeam săptămânal la Secția de Fotografi mai la vale de casa noastră și învățam cum se fac imaginile, din care unghi și ce lumină sa punctez pe aparatul „Smena 8”, cum se prelucrează, cum se developează etc. Acum mă miră faptul că atât de clar îmi amintesc unele lucruri. Studiile foto mi-au prins bine și în prezent, atunci când filmez la varia evenimente culturale, precum a fost Clubul Impresii din viață și cărți în cadrul Bibliotecii Municipale B.P.Hasdeu, proiectul meu reușit. Am aflat despre atâtea personalități, nu mi-am făcut nicidecum relații precum cred alții, dar comunic cu câtiva dintre ei în continuare. Altceva, muzica – adorata sufletului meu, o ascultam de pe un magnetofon enorm cu o bandă rulantă care se tot rotea până se rupea uneori de atâta învârtitură. Eu puneam sunetul la maxim că se speriau vecinii de pe strada Pușkin, 24 (azi, Florilor) din Florești, baștina mea dragă… Vreau să spun că veți crește copii înțelepți dacă îi veți învăța arta cititului… Sportul, dansul, prelucrarea imaginilor și darul culorilor prin desene sau picturi…
Dar, m-am abătut de la… tema principală…
Ziua Mondiala a persoanelor cu dizabilitați – despre care oamenii cu greu își amintesc, doar cei care trec prin asemena dureri, doar cei care trăiesc alături de ei… E la 3 decembrie, atunci când demnitarii își mai amintesc uneori prin mici donații pentru a-i uita pe timp de un an. Drepturile nu merg ca pe roată, cât n-ai turna apă din gură, e mai „util” să vorbească mult. Statul nu oferă tratamente sănătoase, statul n-are nevoie! Legile funcționează prost, mai mult pe hârtie, și suferă milioane de oameni în viață… Și după covid, câți invalizi vor rămâne, dar toți sunt siguri că anume vaccina e leacul… De carte, studii, cultură au uitat toți… Și gata, ești astupat la gură… Internetul are un rol mai puternic în educația a milioane de copii, decât părinții lor!
Părinți, aveți grijă de copiii voștri, urmăriți comportamentul, stările și postările lor. Sănătate!
Tata spunea că familia oferă totul. Cu siguranță, e adevărat. Dar mai era ceva în el. Caracterul. Tata era creat din acel material, din care sunt făcuți mareșalii. A făcut marina la Sevastopol, dar avea un caracter de amiral! Un caracter absolut invincibil, de neînduplecat. Credincios, și convingător, niciodată nu se îndoia de sine, și nu se poclonea în fața nimănui. Nu se adapta, și nu a căutat beneficii trecătoare… Era un Lider, a avut distincții de la stat, premii onorabile și aprecieri, era o autoritate, era persoana pe care o respectau multă lume, chiar și concurenții. Nu agrea pupincuriștii, dar nu gândea de rău la oameni. Acesta-i micul secret. La toate sărbătorile sau adunările la care participau uneori sute de invitați, protagonistul principal devenea tata. Și era ades invitat, și abordat nu doar de funcționarii de stat, ci și de oamenii obișnuiți, sau de la țară, iar tata discuta la același nivel cu fiecare… În aceste încercări m-a făcut să cunosc oameni minunați, cu suflet bun, acolo unde, poate, eu nu aveam speranță. Nu vorbesc de profesionalism, vorbesc de ceva mult dincolo: să pui suflet, să ai o inimă bună.
Mare nedreptate este însăși această moarte de Covid, într-o secție de terapie intensivă la Urgență. Fără să poți să-i mai vorbești, fără să-l susții și să-l îmbrățișezi… Fără să poată să te mai audă. În singurătate și tristețe și durere și (de multe ori) înțelegând că ceva nu merge. Că plămânii nu mai au puteri, iar sângele te trădează… O moarte pe care nu o merită nimeni… Că “mai mor oamenii”, spun unii… Tăticu la sigur ar mai fi trăit. Aștepta cu nerăbdare să se întremeze, să reia munca lui la Muncești, să ne întâlnim cu familia la o masă de jubileul lui ce venea peste o lună în ianuarie 2021… Să mai discute cu strănepotul drag, la fel cu nepoții… Să mai îngrijească de mama, care acum e sleită de puteri și de dorul după tata cu care au trait împreună 60 de ani… Dar noi niciodată nu avem grijă la timp de oameni. De ce???
/30 ianuarie 1936-11 decembrie 2020/
La Clubul IVC, Biblioteca Hasdeu (2019)
Cu nepotii #Vasile_Vizitiu
Tatăl meu. Vasile Vizitiu… Taticule! Să ne ierți că nu te-am putut salva… Se pregătea să sărbătorească cei 85 de ani de la naștere și începu pregătirile. Voia să ne adune pe toți, neamurile și prietenii – la o masă cu bucate și vin bun, cu mare tam-tam. Aștepta să treacă pandemia…Atunci când ne aduna de sărbători, și de Sf. Vasile, și de ziua lui, la fel, în ianuarie, de obicei, se realiza un plin concert, cu recitaluri de urări și poezii; cântau și colindau toți, și el, și cei din jurul lui… La un coniac sau vin veritabil moldovenesc, care era preparat cândva de dânsul în „polobocul” beciului de acasă din Florești… Colecționa coniac de 25 și de 50 de ani tărie, și sticle de vin bun, fabricate în butoaiele celebrilor fabrici ca Barza albă, Divin, Cricovo, etc.
Dar, din păcate, boala și-a făcut ajustările proprii la toate planurile tatălui meu. Pe 11 decembrie, la circa ora 12 ziua, Vasile Vizitiu, a decedat… A murit în spitalul de Urgență, un stop cardiac după 30 de minute intubare, după două zile de tratament pentru coronavirus. Medicii spun că pacientul în covid nu simte apropierea morții, nici durere… Dar cred că tata a realizat-o fiind surprins de ea cu câteva clipe înainte, cine știe, de bucurie că l-a văzut pe Domnul, sau de tristețe pentru noi, familia lui îndurerată… Fratele meu l-a găsit cu ochii larg deschiși, atunci când i-a luat trupul din spital… Mă bucur doar că în acele momente, aveam luminările aprinse pentru tata, pentru că în spital nu cred că avea cine s-o facă, nici permis nu avea nimeni cu vizite… Îmi vine greu să realizez că atunci tata avea nevoie de noi, să fim alături de el, să-l ajutăm cumva, cum o făceam, de obicei, acasă… De câte ori sora mea sau mama, l-au salvat de infarct sau alte crize, acasă, dar la spital nu a reușit nimeni s-o facă…
Cu fratele Sergei Vizitiu /Minsc si sotii A. si A. Lupu
Încă, nu pot gândi la tata în timpul trecut… Lacrimile mă podidesc incontinuu… Vreau să-i văd permanent chipul, să vorbesc la el, și o fac rugându-mă, privind imaginile cu tata… Până la adâncă bătrânețe, tata a rămas un bărbat frumos și cu spiritul tânăr. Ce bine că a trăit, el a fost norocul nostru, a fost un tată de milioane, ne-a încântat pe fiecare cu firea lui omenească. A fost tatăl nostru și fiul poporului său, din părinții țărani de la Varvareuca / Florești, – era și el foarte simplu, sau obișnuit prin modul de a trăi. Un om cu coloană, corect și de suflet. Dar și mereu vesel, zâmbitor… Om de omenie, deloc indiferent pentru soarta și situația din țară, pentru istorie și pământul basarabean, și aceste lucruri se simțeau în fiecare cuvânt, prin fiecare faptă a lui…
Tăticu cu mama (Teodora Vizitiu,2017)
Realizez că și-a dat seama, că poporul nostru a fost mai puternic în trecut, și mă doare acest lucru. În prezent, oamenii și-au pierdut valorile, milioane au emigrat și… au devenit indiferenți față de ceilalți… Nu mai are nimeni nevoie de sfaturile celor bătrâni și înțelepți… Iar trecutul este ceea ce oferă putere prezentului. Astfel ar trebui să fie… Prin ceea ce a fost, un om de aur, o legendă, o amintire eternă, mândria epocii noastre, și au spus-o oamenii de valoare care deja au decedat, înaintea lui tata. – O personalitate ce a adus lumină, prin caritate și amabilitate – în orice casă a pășit… Mereu cu griji, a semănat bunătate și mândrie pentru țara lui, respect pentru generații de la mic la mare… Marinarul cu satul în suflet. A scris și cartea Lui cu același titlu: „Cu satul în suflet prin mări și oceane”. Există în viața noastră momente care par că ne dezvăluie esența. Momentele pe care ni le amintim mereu. Și cel mai important, că dragostea și înțelegerea reciprocă domnesc în suflet. Dar, uneori în viață te înșeli atât de mult și nu vrei să te urnești din cărăruța pe care te-ai rostogolit cândva! Și-apoi, deja e foarte târziu, și anii au plecat, și cine ne plăcea mult, nu mai este în viață. Ne facem concluzii în sinea sa. Iubiți și fiți iubiți… Dragă, dragă Tată! Onoare și amintire binecuvântată! Suntem orfani fără tine, tăticule!
El a decedat în 1937, și ea continua să-i scrie scrisori încă 44 de ani… O poveste uimitoare, emoțională, de dragoste și loialitate. După moartea soțului, îi tot scria. Ritualul rămânea neschimbat: îmbrăca o rochie de seară, aplica rujul pe buze, alegea dintr-o grămadă de scrisori următoarea scrisoare scrisă cândva de el…
Iehiel – Leib Arievich Fainzilberg – acest nume a primit la naștere în 1897 băiatul care s-a născut în familia unui contabil din Odessa. El ulterior a devenit scriitorul celebru Ilya Ilf. Tatăl a încercat să le ofere fiilor mai mari o educație bună – i-a trimis la gimnaziu, iar pe Ilya la o școală profesională. Dar, în zadar. Frații mai mari au devenit artiști, și Ilya, după ce a lucrat ca desenator liniar, electrician, și chiar ca contabil, a ajuns să devină scriitor.
Iar în 1904 în familia unui brutar din Odessa s-a născut o fată frumoasă Marusya Tarasenko. Maria a absolvit gimnaziul și era interesată de arte plastice, de aceea ea mai întâi s-a cunoscut cu frații mai mari ai lui Ilya, frecventând o asociație creativă de pictori. Ilya participa la asociația poeților. Ei s-au cunoscut atunci când Maria avea doar 17 ani. Discuțiile lor aprinse despre literatură și pictură împerceptibil s-au transformat într-o relație de dragoste. Ilya era foarte timid, astfel că a ales calea literară în exprimarea sentimentelor care i-au cuprins inima. El a început să-i scrie Mariei scrisori de dragoste, aproape în fiecare zi. Venind acasă, tânărul imediat se apuca să-i scrie următoarea scrisoare iubitei sale. În 1923, Ilya pleacă la Moscova, unde a obținut un loc de muncă la ziarul Gudok. S-au căsătorit ei cu Marusya în 1924, dar locuiau separat, nu le ajungeau bani nici pentru a închiria o odaie. Dar scrisori emoționale, pline de sentimente tandre, își scriau zilnic. Doar în 1929, au primit o odaie într-un apartament comunal și au început să locuiască împreună. În acele momente, Ilya Ilf în colaborare cu Evgeny Petrov, scrisese deja romanul „Cele douăsprezece scaune”. Au apărut succesul, banii, deplasările prin țară și peste hotare. În 1935, în familia lui Ilya și Maria s-a născut o fiică, Alexandra. Cu regret, fericirea lor n-a durat mult timp. Ilya Ilf era bolnav de tuberculoză încă din anii ’20. Dupa o călătorie în America, boala s-a agravat. În acele timpuri, tuberculoza nu putea fi tratată. La 13 aprilie 1937, Ilya Ilf a decedat brusc. Avea doar 39 de ani.
Ilya Ilf și Maria Tarasenko
Marusya a rămas văduvă la 33 de ani. Erau mulți pretendenți la mâina și inima ei. O tânără frumoasă și educată. Ea refuza și respingea toate ofertele. Nu s-a mai găsit unul ca Ilya. Despre ceea că mama păstra scrisorile de la tatăl ei, și îi scria timp de 44 de ani, fiica a aflat doar după moartea ei. (Fiica lor Alexandra a decedat în 2013).
A fost o dragoste ce mișcă sori și stele, scurtă și strălucitoare: Ilya Ilf și Marusya Tarasenko.
Dacă nu știi ce simți pentru o persoană – închide ochii și vezi așa o imagine: nu este. Nicăieri. Nu a existat și nu va fi. Atunci totul va deveni clar…
Svetlana Vizitiu, Impresii din viață și cărți
Imagine din inet
Surse biografice: Cărțile lui Ilf și Petrov erau atât de populare încât cinematograful nu le-a ocolit. Bazându-se pe lucrările lor, au fost împușcați un număr mare de filme. Filmele bazate pe cărțile lui Ilya Ilf și Evgeny Petrov sunt foarte populare. Producătorii mondiali se îndreaptă până acum către partidele de satirist!
Ilia Ilf a fost un prozator rus. Împreună cu Evgheni Petrovici Kataev, fratele scriitorului Valentin Kataev, a scris romane satirice în manieră picarescă ridiculizând credulitatea unora sau pretențiile și suficiența funcționarilor.În 1927, împreună cu Evgeny Petrov, pentru prima oară au lucrat împreună la romanul „Cele douăsprezece scaune”. Calea pentru cronică a fost oferită de Valentin Kataev, dar autorii au fost atât de entuziasmați de evoluția sa, încât au primit în cele din urmă un roman de aventură cu drepturi depline, pe care Kataev ia recomandat să-l publice. În anul următor, Ilf a fost concediat din ziar ca urmare a reducerii. Și Petrov la lăsat pe el. Ambii au devenit angajați ai revistei „Freak” – au făcut recenzii comune ale filmelor și spectacolelor sub pseudonimul „Don Bucilio”. În viitor, rezultatul prieteniei creative a scriitorilor a fost un număr mare de povești scurte, eseuri, povestiri scurte, scenarii și, bineînțeles, romane. Succesul lor în Uniunea Sovietică a fost incredibil, dar, totuși, scriitorii nu se bucurau de aprobarea criticilor. După „Chudak”, foiletele au fost scrise în mod activ și pentru alte publicații: Pravda, Crocodile, Gazeta Literară. La mijlocul anilor 1930, corespondenții ziarului Pravda, Evgheni Petrov și Ilya Ilf, au călătorit în Statele Unite, ceea ce a dus la o serie de eseuri „America de o poveste”. La începutul anilor 1930, Ilf a devenit serios interesat de fotografie. A fotografiat pe „Lacul”. Mii de fotografii au fost luate de scriitor. Printre acestea se numără multe fotografii unice ale Catedralei lui Cristos Mântuitorul înainte de explozie și după, înmormântarea lui Mayakovsky, fotografii ale unor contemporani celebri – Mikhail Bulgakov, Boris Pasternak, Yuri Olesha. Fotografiile lui au ilustrat cartea „America de o poveste”. După moartea lui Ilia Ilf, fotografia a găsit-o pe fiica sa Alexander. Le-a adunat, pregătită pentru publicare. Astfel sa născut și cartea „Ilya Ilf – Fotograf”. Ilya Ilf a scris despre ceea ce i sa întâmplat în viața sa din 1925 până la moartea sa. Acestea erau jurnale de călătorii, câteva fraze bune, schițe ale lucrărilor viitoare. Treptat, ei au devenit o mărturisire de lucru cu drepturi depline. Cartea include schițe în stilul poeziilor prozei, parodiilor, recenzii critice. În URSS, a fost posibilă publicarea unei cărți numai cu reduceri semnificative. Dar afirmațiile scriitorului au devenit totuși fraze înaripate și s-au răspândit rapid în toată țara.
Citate de Ilf:
„Există întotdeauna un om care este ultima persoană care vrea să vorbească”.
„Toți oamenii talentați scriu în mod diferit, toți oamenii incompetenți scriu în același fel și în aceeași scriere de mână.”
„Există lucruri care nu pot fi schimbate. Puteți să vă scoateți cizmele, dar nu puteți învăța o persoană să râdă în limba rusă. „
„Cât de drăguț este să fii afacere atunci când nu există afaceri”.
„Dumnezeu aude chiar și șoapta inimii tale” (Isaia, 65:24)
Într-o zi în curtea noastră s-a rătăcit un câine bătrân și obosit. La gât avea un guler de piele, era bine hrănit, și am înțeles că avea stăpân pe undeva care îl îngrijea bine. S-a apropiat de mine, l-am mângâiat, apoi el a mers după mine în casă, încet a traversat holul, s-a încolăcit într-un colț și a adormit. A doua zi a venit din nou, m-a salutat din curte, din nou a intrat în casă și s-a culcat în același loc. A dormit aproximativ o oră. Astfel a continuat timp de câteva săptămâni. În cele din urmă, am devenit curioasă și am atașat la gulerul câinelui o notiță cu următorul conținut: „Aș dori să știu cine este proprietarul acestui câine minunat și dacă el (adică tu) cunoaște faptul că câinele practic zilnic vine să doarmă la mine acasă?” A doua zi, câinele a venit din nou și la gulerul lui era atașat următorul răspuns: „El locuiește într-o casă cu șapte copii, dintre care doi nu au nici trei ani împliniți. Așa încearcă el doar să doarmă undeva…
– Se poate… să vin și eu la Dvs mâine?”
Nu-i pot înțelege pe acești oameni și gata. Nu-i pot înțelege pe cei care îți întorc spatele, o fi vreun motiv personal, și de ce să o faci la… maturitate, la locul de muncă, de față cu cei care vin… nu la tine acasă, ci într-un loc public? Ulterior, să se întrebe de ce nu vine publicul la tine, și de ce nu te suferă ceilalți? Nu pot înțelege un om matur care stă și scrie direct: „Iaca, avem nebuni, denunțători…”, sau te amenință cu această mare dorință de răzbunare – „Ți se va întoarce bumerangul”, în loc să discute, să afle motivele unei probleme sau supărări create într-o echipă. Dacă ar fi doar o echipă, ea face tratative mai departe, mai sus, pentru ca să se închidă toate căile pentru o promovare eficientă a imaginii unui scriitor, a unei uniuni, fie a unei biblioteci obișnuite. Și niciuna nu vrea să înțeleagă, de ce persistă atât de mult ego-ul din sine? După fiecare comentariu negativ și cuvint murdar stă un om, care nu s-a simțit iubit. Omul nu se naște rău, – atitudinea-i este impusă de circumstanțele pe care i le oferă societatea. Fiecare dintre noi tânjește să fie iubit, dar niciodată nu recunoaște acest lucru.
Intelectul – un lucru atat de respingator! Omul fără creier, e foarte încrezut în nivelul său superior de inteligență, iar cel deștept – percepe excelent cat este de … indecis în sinea lui, chiar își zice că e un tont… Bine, ne comportăm ca și niște copii, simțindu-ne tineri cu sufletul, dar de ce la supărare să te agiți cu bumerangul, să blestemi, să urăști – pentru că oponentul tău e prieten cu „dușmanul” pe care nu-l agreezi din motive personale? Cam așa, „Dacă nu-mi place mie, – nu trebuie nici tu să ții la el”.
Noi trăim, încercând mereu să dovedim ceva unul altuia, și la acest pas ne impinge ego-ul, – o forță dominantă care trezește spiritul de competiție, dorința de a câștiga, ceea ce deranjează mult și este foarte dificil să vezi cu inima starea adevărată a lucrurilor, să fii blând și iubitor, să ierți sau să găsești un compromis. Totul sau nimic, – motto-ul celor egoiști și slabi.
Oamenii nu vor înțelege durerea sau dificultățile prin care trec alții, până când aceste probleme nu-i vor atinge și pe ei. Păcat, pentru cei de sus, uneori nici această experiență nu e utilă, se izbește de indiferență absolută… Important, să înțelegi la timp în care oameni ai greșit… Și, țineți-vă de cei care nu vor permite să fiți umiliți sau obijduiți!
Cu toții avem talente și abilități pe care le realizăm indiferent de funcție și salariu. Fiecare dintre noi, e o personalitate unică, care schimbă lumea în afara biroului: acasă, la o petrecere, în ospeție sau la un un randevu, un club sau la un prânz și chiar în vise. Munca mea este doar o muncă. Pentru mine, eu – sunt mai mult de atât. Uneori munca – este, pur și simplu, doar un loc de muncă. 😉
Vorbesc despreoamenii care apar zi de zi în fața voastră… „cu o imagine inteligentă”. Dar, poate fi o persoană inteligentă atunci când dezbină întreagă echipă, dând vină pe oricine pentru problemele create, nu și pe sine… Eu nu întreb, este un fapt. Nu ascultă o altă opinie, soluție, o vorbă înțeleaptă, se supără când nu le întri în voie sau nu ești de acord; creează trusturi de plăcerea divertismentului, a dragului de sine, unde șușotesc care pe care să facă „membri, șefi”, și… ferească necuratul să ajute/promoveze o colegă/scriitoare sau să editeze o carte pentru că nu o place și basta! Dar ce să mai spunem despre un doctor în științe în relațiile cu persoanele cu dizabilități, care nu știe, de fapt, cum să comunice cu ele? De astfel, își fac timp pentru indignări, provocări între colegi, prieteni, pentru a scrie posturi cât înțelept este… și nimeni altul. Nu pătrund în esență, în starea ta de spirit, le este mai comod să te demisioneze, să elimine potențialul „concurent” atunci când se simte eclipsat, fie frustrat de succesul altora. Poate are probleme acasă, poate e vreun adulter în familie, lipsă de atenție sau boală… – Orice pricină ar fi întemeiată pentru a fi omul înțeles, nu și să te răzbuni pe colegii care nu-ți doresc rău… Orice problemă poate fi discutată și, respectiv, soluționată. Inteligent. Aici însă nu se caută soluția, mai mult – se creează ignoranță… Le place situația pentru că are pe cine face vinovat. Ce să vorbim despre persoane cu nevoi speciale în asemenea echipe? Ce-i mai dificil, e că moldovenii nu au la cine se adresa după ajutor, justiția e și ea o ratată; tocmai noi și ne-am creat acest sistem din care nu putem dezlega nodul.
Eu nu pot să înțeleg aceste persoane, nu mă pot supăra, nu am timp și nici nu vreau să-l pierd pe nimicuri. Am scris acum în blog și… mă dezleg de voi. M-am săturat să tot apăr pe cineva și să-mi atribui vinovăția. Sunt cea care face primul pas spre împăcare și apără pe altul de repetate ori, fie el de vină, dar hai să-i oferim o șansă? Voi, însă preferați să mă călcați în continuare! Credeți că aveți probleme grave, și ce știți despre mine? V-am promovat, țin la voi, mă rog de sănătatea voastră, chiar și când îmi dați motive de supărare. Există o limită. Pur și simplu, voi începe să vă ignor chiar eu 🙂 Suntem stricați de societatea în care trăim, – cu o lume de măști, zâmbete false, lacrimi non-autentice.
Principală problemă e că oamenii nu se placsau nu vor să se iubească reciproc, nu se respectă, nu fac un pas pentru înțelegere, nu pot și nici nu doresc să învețe a se iubi. Oricum vă întreb, pot să vin la voi, mâine?
– Și v-am spus o istorie frumoasă, din auzite, așa cum am înțeles eu…
”oamenii merg spre distrugere oamenii au ales frigul
zarathustra se cuibărește la pieptul lui Ioan copilul
lor se cuibărește la sânul ei se face cald și focul lor sacru arde pâlpâie luminează în casa lor de lângă râu
departe de întunecimile reci aproape de lumina frumoasă
din turnul tăcerii unde femeia învață chietudinea
învață să își țină gura așa tăcut-a zarathustra” (Maria Pilchin)
”Doamne, Vă văd pe toţi aici şi îmi sunteţi dragi, staţi, pentru că vă pasă!”
”Au fost în viaţa mea diferite istorii abrazive, care fie trebuia să mă deformeze, fie să mă umple de poezie. Mă bucur că nu s-a întâmpla prima. Să ştiţi că iubesc oamenii şi cine mă cunoaşte mai bine, va confirma. Îmi plac oamenii ca idee, ca manifestare, ca esenţă. Mereu am căutat în ei armonia, de mică aveam mulţi prieteni, duceam din casă totul, îmi amintesc de un pom de caise destinat borcanelor cu magiun pentru iarnă, l-am cărat tot pentru prietenii mei, în poala mea. Or, cred că literatura este şi un exerciţiu de alteritate, dacă nu în primul rând aceasta este… Iată acolo şi încep poemele mele, în acea dragoste de oameni, dar nu este una selectivă, florile răului, cele de mucegai mă minunează şi ele, e povestea sublimului existenţial, dacă vreţi.”
Avea vreo 6 ani, mergea deja la şcoală, în regiunea Odessa. Mama a avut o intervenţie chirurgicală complicată. Într-o noapte, Maria a visat o pasăre mare, ca un vultur gigantic, alb:”Ştiam în vis că era Dumnezeu şi îl rugasem să o aducă pe mama acasă. Şi pasărea-Dumnezeu, cu aripi enorm-protectoare, a promis că o aduce. O şi vedeam în vis venind, într-un sacou pe care nu îl mai văzusem în garderoba ei. A doua zi mama a revenit acasă şi purta acel sacou în carouri, fratele meu se uita după gumele de mestecat aduse de la Odessa, la mare căutare pe atunci, iar eu săream în jurul ei şi o tot întrebam de unde are acea haină. Pot spune că a fost prima mea „întâlnire” cu divinitatea, cu îngerul meu oniric”.
În 2000 a optat pentru Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării, peste trei zile și-a anunţat părinţii că își retrage actele şi le depune la Facultatea de Litere. S-a întâmplat după o discuţie cu jurnalista Valentina Romanciuc, soţia poetului Vasile Romanciuc. Părea o alegere ciudată pentru mulţi această opţiune (era perioada când bacalaureatul putea fi vândut şi cumpărat, când un absolvent al facultăţii de Litere era şomer cu principii şi valori, când aproape totul se făcea prin pile). A fost una din alegerile cele mai importante şi cele mai reușite din viața Mariei, așa spune ea:”Jurnalism cultural am ajuns să fac, social media journalism, la fel, dar Literele mi-au dat mult mai mult de atât”.
Fragmente de stări printre cărţi. A avut cărţi diferite în copilărie. Citea în română, rusă şi ucraineană, aşa cum locuia în regiunea Odessa pe atunci. Odată, se amintește Maria, cum pe la 7 ani, abia începuse să calce pe tărâmul lumilor scrise, a fost surprinsă s-o vadă pe mama ei citind ”Omul care râde” de Victor Hugo. Și ce credeți, atunci câna a rămas singură în odaie, a luat și ea în mână acest volum greu, l-a răsfoit şi s-a întrebat: la ce bun să scrii cărţi, dacă ele nu conţin imagini desenate? Ulterior, desigur că a înţeles câte imagini conţine o astfel de carte!
Au marcat-o cărţile care au format-o: ”Eu sunt, cum ziceam, un Martin Eden în fustă, care a evitat să devină o Madame Bovary, a rămas însă oricum o Emma, dar una borgesiană, sunt o Emma Zunz. Am învăţat să nu mai fiu o banală ”femeie de treizeci de ani”, pe care ne-o creionează Balzac, nu o înţeleg pe Anna Karenina, deşi între Bovary şi eroina lui Tolstoi o aleg pe cea din urmă. Karenina, cel puţin, nu este o parvenită. Niciodată nu am fost o Medeea, nu am resentimente faţă de oameni, bărbaţi şi femei, de obicei i-am scos din viaţa mea pe cei care m-au trădat, am făcut-o aproape chirurgical. Hoffmann în „Ulciorul de aur” are două personaje, Veronica şi Serpentina. Nu am fost niciodată femeia-şarpe, cea care seduce pentru a anihila, am încercat să fiu adevărată şi să nu cânt fals. Am observat că unii bărbaţi sunt atraşi de multe ori de femeia-enigmă, Olimpia din „Der Sandmann” al lui Hoffmann. Am preferat să fiu o Clara (alt personaj din acelaşi text), căci lucrurile clare durează până al urmă. Mereu am spus ce cred. Şi aceasta mi-a asigurat un fel de confort psihologic şi artistic. Mi-am scris cărţile aşa cum am simţit eu că vreau să le scriu. Am ascultat şi de acei care aveau ce să îmi spună.”
A citit cărţi şi oamenii în ultimii treizeci de ani:”Mai nou citesc ţări, am început să şi călătoresc. M-au marcat toate. Sunt foarte multe cărţi, mulţi oameni şi locuri care mă constituie. De la ”Novecento” de Alessandro Baricco la profesorii mei din lumea literelor şi la Librăria Joseph Gibert din Paris. Aţi privit vreodată cum plouă la Orheiul Vechi? Am trăit un déjà-vu la Bruxelles, când m-a prins ploaia pe străzile acelea înguste ale oraşului-birocrat. Aveam impresia că sunt pe dealurile Orheiului, nu mă întrebaţi de unde această asociaţie…”
”Un bildungs-roman al adolescenţei mele a fost „Martin Eden” de Jack London. O carte care m-a maturizat într-o noapte a fost, însă, ”Cel mai iubit dintre pământeni” de Marin Preda. M-a zguduit acea carte. În 2011, când soţul meu a fost cu o bursă la ICR şi mă suna prin Skype din hotelul de la Mogoşoaia, mereu îmi aminteam de scriitorul care s-a stins în acei pereţi. Era o prezenţă spectrală a dialogurilor noastre. Eu sunt un Martin Eden. Deşi în Basarabia, în sens cultural, cam toţi aceasta şi suntem. Suntem lăstarii care au rămas după ce marii stejari au fost tăiaţi. Şi bucură aceasta, căci astfel constatăm că rădăcinile au fost bune. În casa noastră s-a citit mereu, mereu a existat cultul cărţii. Am citit din copilărie. Am avut noroc de profesori buni la şcoală, la liceu, la facultate, dar, fără a supăra pe cineva, principalul meu dascăl a fost viaţa. O retorică a la Gorki, dar intersecţiile existenţiale au fost universităţile mele. Sunt absolventă a două facultăţi, dar nu ele m-au format până la urmă, ele au fost un cadru catalizator, un laborator. Nu cărţile, nu cercetările m-au iniţiat… – Oamenii. Citesc oameni şi istorii umane. Dar recunosc, sunt fascinată şi de cărţile care reuşesc să îmi aducă aproape umanul, acelea şi sunt adevăratele cărţi, care ştiu să facă aceasta, restul e maculatură şi orgoliu de parvenitism literar.” – mennționează Maria.
Despre lecturile în limba rusă, Maria zice că pentru ea au fost determinante (a petrecut o vară întreagă cu „Război şi pace”, titlu care ea l-ar traduce în română prin ”Război şi lume”, a citit Dostoievski, Gogol etc, dar autorul ei „de suflet” dintre ruşi este Cehonte alias Anton Pavlovici Cehov, el i-a adus spiritul rus mult mai aproape). A citit mult în rusă şi din ruşi, dar nu s-a limitat doar la ei, aşa cum dezvoltarea personală a ei este una de literat comparatist, a fost cucerită și de alte spaţii literare, în mod special cel sud-american (borgesian). Îi place să-și cumpere cărţile:”V-o pot confirma librarii din Chişinău, dar şi din România. Am o bibliotecă impresionantă pe care o datorez şi profesorilor mei, aşa cum le-am moştenit zeci de cărţi rare, rarităţi editoriale şi chiar cărţi ce datează din secolul XVIII. Îmi place să citesc cărţile ca şi cum aş cunoaşte oameni. Citesc în cărţi teme, subiecte, personaje, dar în primul rând autori. Nu mă refer doar la chestiile autobiografice, îmi place să deduc autorul de după masca frazei, să-l înţeleg. La lansarea primei mele cărţi cineva a zis că „descânt melci”, adică scot la suprafaţă uneori lucruri pe care nici autorul nu le-a gândit, dar odată zise de mine le acceptă că fiind ale lui. Probabil că era o complezenţă, dar mie mi-a plăcut, aşa cum nu sunt o ipocrită să zic că nu acord atenţie unor astfel de opinii.”
”Poezia este simţire. Dar şi expresie a acesteia. Expresia se modifică. În unele epoci mai emfatică, mai retorică, în altele mai ironică, mai jucăuşă, mai mistică, dar sentimentul rămâne. Poezia este un exerciţiu de respiraţie, acel suflu în timpul fugii spre linia de sosire, în timpul actului erotic, în timpul unei naşteri, în prima clipă de viaţă, în timpul morţii, dar e respiraţie, acea simţire a lumii în care vii, eşti sau din care pleci…” – Maria scrie poezii de mică. Protagonişti erau – căţeluşi şi pisici. Zicea că va fi neapărat poetă. Adică este consecventă (textele nu pot reproduce zâmbetele şi luminiţele din ochi). ”În compunerile şcolare afirmam că voi deveni poet. De fapt începuturile poeziei sunt mult înaintea primelor texte. Este o sensibilitate pe care o trăieşti, probabil încă din primii ani de viaţă. Este felul în care reverberezi cu lumea. Este o manieră de proiectare în macrocosm… Este ritmul în care respiri cu lumea… Scriu, iar Mihu, fiul meu construieşte un oraş. O cetate platonică din care sper să nu fie alungaţi poeţii (şi poetele)! Poemul începe din bagatela cotidianului, e acel flash ideatic, o sclipire inedită a realităţii. Îmi place să descopăr poezia, poeticul în jur, îmi place când realitatea mă surprinde, este probabil şi un fel juisant al meu de a trăi viaţa şi oamenii. Uneori se întâmplă ca un poem să îmi pulseze în tâmple zile în şir. E un prilej de fericire, dacă vreţi. Poate e şi o invenţie a copilăriei mele, când am învăţat să îmi produc, să îmi induc mental Edenul pierdut sau încă negăsit (părinţii mei au divorţat, or, familia a fost mereu Paradisul meu pierdut). Am visat de multe ori cu ochii larg deschişi. Nu în sensul poetului romantic”.
Maria Pilchin este colecţionară de vaze:”E o pasiune mai veche, de pe când nu aveam o casă la Chişinău, eram studentă, prima vază o cumpărasem la Constanţa şi mi-am zis că o voi pune în casa mea. Îmi place metafora acestui obiect, o metaforă feminină. Îmi place să primesc flori în dar. Am observat că mulţi profesori nu duc florile acasă, cele primite de la discipoli. Eu le car pe toate acasă, îmi scot vazele şi am o casă plină de flori şi de cărţi. O superstiţie a mea este cea legată de felul în care iau masa cu un om, felul în care mă simt cu un om la masă determină comunicarea ulterioară cu persoana. Nu pot mânca cu oricine. Nu mă refer la mesele colective, mă refer la o intimitate a spiritului pe care o ai cu omul de vizavi”.
Merge la ţară la nordul Basarabiei şi la sudul ei, ”sunt casele părinţilor noştri”. Dar cât de mult Maria visează la o casă rustică, ”cu gard împletit din nuiele, cu oale şi ulcele în loc de vasele moderne, unde am putea să mergem vara, un fel de muzeu-locuinţă, în care fiul nostru Mihai ar cunoaşte şi un alt fel de trai (mi se trage de la o noapte petrecută odată, în studenţie, în casa-muzeu „Alexei Mateevici” de la Zaim, făceam o călătorie-autostop prin Moldova, de la punctul ei extrem de sud (Giurgiuleşti), până la cel extrem de nord (Naslavcea). La Zaim am ajuns noaptea, nu aveam unde dormi şi directorul muzeului ne-a permis să dormim în casa poetului. Am dormit pe paturile muzeale, înveliţi cu scoarţele acelea ţepoase, ţesute din lână). Am şi topografia casei de vis: Orheiul Vechi, între stâncile lui, ca o cetate naturală. E un vis, dar visele se mai şi întâmplă!”
”Biblioteca… Pentru mine este metafora ideală a umanului, este simbolul metafizicului uman, cel al ieşirii acestuia din animalitate. De câteva luni muncesc și la Biblioteca Centrală a Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu”. Foarte mult îmi place să trec printre acele coloane albe şi să mă gândesc la toţi oamenii care au trecut pe acolo. Studentă fiind, eram tentată să ştiu cum e bibliotecă nevăzută, cărţile, rafturile… Acum am acces şi acolo, în inima ei. Biblioteca e un labirint, cu siguranţă. Un labirint de cărţi, oameni, evenimente şi stări. Şi toate astea mă fac fericită! O ştim cu toţii, biblioteca este o formă a fericirii…”
Alte expresii @ Maria Pilchin care merită să fie memorizate! –
– ”Sunt o fiinta ascultatoare de Scripturi… Cand ma lovesti pe un obraz, il intorc pe celalalt… Dar pe cel lovit nu il mai vezi…”
– ”Da, literatura, in cazul meu, este un stil de viata!”
Despre fiul Mihai:”Martisorul mamei si al tatei”
Maria: ”Oamenii se împart in două tipuri:
1. cei care cred că pentru totul trebuie să plăteşti (să te culci, să ai omul tău etc), căci totul e predeterminat cumva de acestea şi ei le fac…
2. oameni care cred în şansă, în noroc, că poţi răzbi, căci totul este determinat de un haos creativ care le conţine pe tote şi predeterminările de mai sus şi multe şanse, totodată…
eu fac parte din cea de-a doua categorie!!!”
”M-a gasit aceasta carte!
„Sculeni, Moscova, Amur” de Stefan Susai! Sunt textele lui Stefan insotite de tablourile copiilor de la Scoala de Arte, Sculeni…
Felicitari, Stefane!
(Pe fundal un tablou din biroul meu oferit de Regina, o tânără prietena de-a mea” (2019 apr)
8 apr 2019: ”Te trezești, privești afară. Plouă! Plouă ca la munte, mărunt și îndesat…
Și, deodată, fericirea inundă întreaga ta ființă! Toate sunt bune și frumoase, căci aseară ai strâns rufele de afară… Stau toate împăturite, proaspete, uscate în casă… În casa ta, în viața ta…
Să plouă!”
6 aprilie 2019: ” Pe Iulian Ciocan l-am cunoscut acum 9 ani. Astăzi este ziua lui. În acești 9 ani am colaborat, am polemizat, ne-am împrietenit și ne-am „certat” așa cum pot și trebuie să se certe doi scriitori. Apreciez spiritul lui tăios în proză, dar și în realitatea noastră luată cu amănuntul. Stimate Domn, la mulți ani și la multe realizări. Să ne fii sănătos, iar noi te vom citi, lăuda, critica! Important e ca tu să fii! Pentru că, dacă nu erai, am fi fost nevoiți să te inventăm! La mulți ani!”
” Nu vi se pare că atât științele exacte, cât și umanioarele stimulează astăzi mai mult gândirea logică… Imaginarul, figuratul, simbolicul sunt marginalizate tot mai mult… Pentru că ultimele creează pe omul care posedă abilitatea imaginării, pe omul care ar putea înțelege cum funcționează lumea în baza unui algoritm-arhetip… Consecința? Cresc generații de matematicieni, informaticieni, finansiști etc. logici și tăcuți…” 31 martie 2019
” „Și a fost noapte…” acesta este titlul noului roman (Cartier, 2012) semnat de scriitorul basarabean Aureliu Busuioc. O noapte a minții, pentru unii, și una a spiritului, pentru alții. O noapte-recluziune a luminii și a visării – întunericul celor două dictaturi (comuniste și fasciste). Prin întreaga operă, adevărat patrimoniu al literaturii din spațiul interriveran basarabean, Aureliu Busuioc pare să spună că, atunci când rămâi „singur în fața” unui regim totalitar, te poate salva doar dragostea, ca ultim fief al umanului, căci „pactizând cu diavolul”, trăiești doar cu iluzia că te-ai salvat” sau
Bucură această revizitare literară a acelor timpuri negre și o dexterioasă portretizare ce sparge etichetări și stereotipuri deja cunoscute (nemți fasciști și basarabence antonesciene). Naratarul prezintă și probe ale acestei existențe la finele cărții, dar nu acest fapt îl interesează pe un cititor, căci dimensiunea textuală nu de probe are nevoie, ci de idei, or ele sunt prezente în acest text cu prisosință, azi într-o dimineață post-totalitară, în care ni se spune că „totalitarismul, indiferent de coloratura lui (extremă dreaptă ori extremă stângă) este la fel de nociv” – despre Aureliu Busuioc (în poezie.ro, 2012)
În 2013 scria:” Citesc mai multe carti… Depinde de starea de spirit… Una din ele este „Tarimul lui Saşa Kozak” (Tracus Arte, 2011) de Iulian Ciocan, o carte despre „koza nostra” basarabeana, cu frustrarile ei etnice si identitare, cu viata care rastoarna in timp chiar si parerile osificate… Place virsta personajelor si dezinvoltura scriiturii… place complexitatea abordarii… mestecenii ce apar in acelasi peisaj cu mamaliga… un fel de natura moarta marca md… citesc… recomand…”
25 decembrie 2014 Maria scria:” Astăzi, de Crăciun, m-am trezit şi am găsit undeva, în una din circumvoluţiunile cele mai depărtate şi mai tăinuite, un gând: oamenii sunt minunaţi, sunt frumoşi, în esenţa lor, restul, tot urâtul, toată negreaţa, sunt o bagatelă a existenţei, accesorii de cotidian – mici parşivenii de moment, acele flori ale răului, care cad la prima boare de primăvară…”
2014:” ruleta rusească
aleşii poporului
fură ca la colhoz
pe dealul mare
politica lor
nici şah
nici măcar domino
nu mai este
ci curată ruletă rusească”
30 noiembrie, 2014:” Prefer să fiu dezamăgită de ce am ales decât să nu aleg deloc! Dar ca să nu mă dezamăgesc, nu mă amăgesc. Am votat pe cei pe care am să-i critic cel mai mult, de la care voi cere cel mai mult! Cu Doamne ajută!”
2014: „Pădurea spânzuraţilor” şi suicidul… Dintr-o discuţie cu o doamnă psiholog: – Vedeţi că trebuie să fim atenţi la ce texte dăm copiilor să citească. E prea mult suicid printre tineri. Să luăm „Pădurea spânzuraţilor”… – „Pădurea spânzuraţilor”, zic eu, este o carte despre război, despre tribunal de război, despre execuţia dezertorilor de război, nu are treabă directă cu suicidul. Acolo e un conflict de alt ordin… O introspecţie a unor stări adulte, în prag de conflict cu sinele şi datoria militară, cu sentimentul de apartenenţă naţională… – Nu am citit romanul, dar înţelegeţi ce vreau să spun. – Înţeleg… Din păcate, înţeleg şi nu mi-aş trimite copilul la Dvs… (Ultimul enunţ era în gând…)” (Un caz din viața Mariei)
Iulie, 2014:” Merg azi la o cuconada… nu una de secol XIX… mi-s dragi femeile ca similare… am stiut mereu sa apreciez femeile si sa nu le consider niste rivale… dar fara barbati nu suntem noi … complementarul este secretul a tot… merg la cuconada…”
2015: ” Ieri am cumparat vreo 10 kg de carte la Libraria din Hol si apoi la Libraria din Centru! 😉 vinerea neagra a fost una kilogramica!”
”…Ieri pe la pranz am realizat ca vreau sa citesc ceva de placere, am cautat in teancul de carti „in asteptare”… Citit in vreo 9 ore aceasta carte de Veronica D. Niculescu. O carte in care traumele copilariei se aduna intr-un caleidoscop uman, in care cei mari tot din copilarie vin, in care copilaria comunista e departe de calificative edenice. O carte si despre foame in comunism deloc catifelat. Un volum ce m-a facut sa tresar…”
” O cronica de Aliona Grati la cartea mea „Poeme pentru Ivan Gogh”… Una care m-a fericit ca autoare! Caci emitatorul si receptorul s-au produs! Multumesc pe aceasta cale criticului, este prima cronica care apare acasa la Chisinau, celelalte acasa peste Prut… Asteptam macar una si dincoace!!!”
”Nu este nimic mai fara de succes ca succesul… Asa inainte de somn, un gand…”
2016:” Maria Pilchin:” Mi-am inceput ziua la Radio Europa Libera (intr-o emisiune TV) cu Vasile Ernusi Vasile Botnaru… O emisiune basileica buna, despre intelighentie, stanga, dreapta, liberalism si libertarianism salbatic in est, despre masculii si femelele alfa ale culturii si despre cum e sa fii scriitor in estul salbatic… Trebuie sa recunosc, dl. Vasile Botnaru e mai mult decat un jurnalist, e scaner…”
”E un poem de „galceava” cu Nietzsche… Un poem in care Zarathustra învaţă tăcerea şi mai e şi femeie 😉 Şosetele ei cât fac!!! E un personaj denihilizant… Îl port în cap de vreo () ani, acum a erupt…”
1 decembrie 2016: ”Sa ne traiasca Romania din noi, caci ea e cea adevarata!”
Maria despre ”Cât de mult citesc copiii tăi:
Un studiu a arătat că numărul de cărți din casa ta este de departe cel mai important factor în dezvoltarea apetitului pentru citit, chiar mai mult decât veniturile familiei sau notele pe care le ia copilul tău la școală. Elevii care au acasă peste 100 de cărți citesc mult mai mult decât cei care nu au o bibliotecă plină. Experții cred că prezența cărților le transmite celor mici că și părinții lor sunt pasionați de lectură, așadar și ei ar trebui să fie.”
”Uitati-va la copiii vostri, priviti-i atent! Ei sunt adevaratele voastre comori! Restul e fum si cenusa! Astazi am intalnit vreo 10 oameni minunati, dar mai minunati mi-au parut, fiindca era Mihu alaturi! Copilul meu a crescut! Si asta ma face fericita! Cu adevarat! Il priveam azi printre oameni si cu oameni… Copiii sunt comori!”
”Premiul pentru Literatură nu este pentru Literatură!!! Are dreptate Baricco, barbarii au intrat in cetate! Ce cantaret e totusi acest Bob Dylan! Sa cantam literatura! Revenim la acele las gestas medievale? Dar observ ca tendinta cu premiile literare pentru neliterati e globala… In care curriculum sa il bag pe Dylan? Poate sa fac un curs optional „Bob Dylan”?”
2017: ”Imi place expresia „Faceţi-ne un pustiu de bine şi nu mai procedati asa!”… Adica, „Depuneti un mic efort in felul in care faceti ceva!”… De la pustiu la micime e calea unui minuscul fir de nisip…”
”Am citit pe aici o postare care se referea la faptul ca obraznicia si aroganta altereaza feminitatea… Am intrebat daca masculinitatea ramane intacta… Am obosit de aceste mentalitati stereotipale… E discriminare curata… Nu mai dati like-uri, distinse doamne, caci pe urma o sa va plangeti ca sunteti discriminate. Cum ii lasam sa ne trateze, asa o fac… Acum inteleg de ce nu ma plang de discriminare, ei stiu cu cine sa o faca, stiu sau simt. Sfatul meu e sa facem front comun, baieti si fete”
”Despre brazi… Exista traditia impodobirii bradului in centrul urbii si acest ritual si prezenta nu e de ignorat. Dar a fost si a trecut. Ne-am revoltat, ne-am amuzat si am mers mai departe. Pe mine altceva ma deranjeaza, azi deja se discuta cat costa geanta primaritei. Daca si-o permite, daca a platit impozitele, care e treaba mea? E deja un resentiment social. Am citit, postase cineva… Cat costa acele de cravata, pantofii, ceasurile unor politicieni barbati? Nu s-a intrebat nimeni. Cica geanta costa vreo 1000 de dolari…. Ce e cu apucaturile astea de socialism leninist? Zic sa fim mai moderati in bloguri si vloguri… Altfel, miroase a mahalagism…”
Despre Maria spun admiratorii: Elena Ungureanu: ”Ce poezie, Marie… iata doar pentru asta meriti un mare premiu: „de atâta ştiinţă/ mă ia frica/ să nu-mi dea vreo / academie a lumii/ vreun premiu pentru /cea mai pricepută/ femeie.”
Mircea Ciobanu: „Maria Pilchin face o proza buna, o naratiune explicita si rotunda, cu mijloace demonstrativ econome, minimaliste adica. Ochi in ochi este o nuveleta foarte cinematografica, foarte bine vizualuzata. Prozatoarea face concurenta poetei omonime”, – „Inca o data despre starea prozei”, in nr. 9-10, „Contrafort”
Mamier Angela Nache:”Maria Pilchin – O poeta care ne invita la reflectie sustinând cu naturalete si curaj diverse cauze :politice, culturale, sociale, sentimentale, dar si (pur si simplu ) delicios feminine..”
Christian W. Schenk Felicitări, Maria Pilchin! Interesantă legătură, interesant personaj, Ion gură de aur și Zarathustra! Văd că Friedrich Nietzsche intră tot mai des în lirica română contemporană! Frumos poem care dă mult de gândit situației actuale și în general situației existențiale de fi!
Despre femeile Vărsător se spune că sunt extrem de mature, devotate, sincere. Alături de o femeie Vărsător, un bărbat va fi sigur foarte fericit.
O femeie Vărsător este născută cu puterea de a ameliora conflicte, de a echilibra balanţa şi de a oferi stabilitate celorlalţi”
Date biografice: Maria Pilchin (n. 26 ianuarie 1982, Republica Moldova), critic literar, poetă, prozatoare. A debutat în calitate de critic literar în 2013 și în poezie în 2015. A publicat: Paguri critice, 2013; De mână cu Marele joker. Eseuri literare, 2013; Poeme pentru Ivan Gogh, 2015; Realități poetice în zigzag, 2017; Poezie, Eros și Putere, 2017. Premiul Uniunii Scriitorilor din România ”Mircea Ciobanu” pentru poezie, București, 2016; Premiul Academiei de Științe a Moldovei ”Pentru critică literară”, 2013; Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova pentru Debut, 2013 ș.a. Este prezentă în mai multe antologii de poezie, proză și eseu din Republica Moldova și România. Poemele și prozele sale au fost traduse în franceză, engleză, spaniolă, rusă, ucraineană, catalană și azerbaidjană.
Moșneguțul i-a răspuns:”1 leu pentru un ou, madam. Sunt de casă.”
Ea i-a spus:”Voi lua 6 ouă cu 5 lei, sau voi pleca”
Bătrânul i-a răspuns:”Bine, veniți să procurați cu prețul care doriți. Poate e un început bun, pentru că azi n-am reușit să vând nici măcar un ou”
Madam luase ouăle și a plecat, simțindu-se câștigătoare. S-a așezat în mașina ei de lux și a mers într-un restaurant cu amicul ei. Acolo, ei au comandat tot ce au dorit și le-a plăcut. Au mâncat nu mult, lăsând resturi în farfurii. Apoi, ea a plecat să achite cecul. Prânzul a fost ”ieftin”, doar 450 lei, – ea a achitat 500, și a mai lăsat de ceai
Probabil, acest incident poate fi ceva normal pentru proprietar, dar, și foarte dureros pentru bietul vânzător de ouă.
Vreau să subliniez că De ce noi întotdeauna ne demonstrăm puterea procurând ceva de la cei nevoiași? Și de ce dăm celor care nu au nevoie de generozitatea noastră?
Am citit odată la Lee Kuan Yew (Prim-ministrul Singapur):”Tată meu mereu procura de la cei săraci bunuri simple la prețuri ridicate de el, chiar dacă nu avea nevoie de aceste bunuri. Uneori, chiar obișnuia să achite în locul nevoiașilor. Am fost îngrijorat de acest lucru și l-am întrebat de o face? Atunci, tată meu a răspuns cu demnitate:”Aceasta este caritate, copilul meu. Aceasta este Dragostea!”
Atunci când la o pizzerie lăsați 3-5 lei pentru ceai (așa se cuvine), amintiți-vă că pe lângă piață sau în stradă, pe unde mai treceți, stau bunicile cu o legătură de mărar sau pătrunjel, și care au nevoie de acești 2-3 lei.
Noi plângem după trecut, și de fapt, deplângem liniștea copiilor, pacea sufletească, de atunci de pe timpurile când eram mai omenoși unul cu altul… de ce au disparut aceste sentimente în prezent?
Dacă simți ceva citind printre rânduri, înseamnă că ești om bun…
Nimeni n-o iubea pe bătrână, și ea, la fel, nu ținea la cineva. Nu din răutate, pur și simplu, a renunțat la acest sentiment. Ca din obișnuință. Nu avea pe cine iubi. Nu avea rude. Prietena ei cea mai bună a decedat acum patru ani. Și-ar fi dorit un câine, dar sănătatea subredă și pensia mizeră, nu îi permit această plăcere de suflet. Pisicile, nu le suporta, în special după ce a studiat cu atenție un pliant la policlinică că ele sunt purtătoare de tot răul pe pământ inclusiv răspândirea viermilor, limbricilor și puricilor… În această vară, bătrâna și-a făcut o obsesie din plimbările în parcul alături de casa ei. Nu era multă lume, numai bătrânii la fel ca ea, însă ei veneau cu treburile lor: care plimba animalul de casă, care vre-un nepot ramas acasă…. Ceilalți au emigrat cu copiii lor peste hotare, să muncească… Iar la noi, precum obiceiul s-a înrădăcinat: bătrânii nu se respectă, nu le oferă nimeni atenție…
Orașul rămase la fel de pustiu ca și interiorul spiritual al bătrânei… O apucau lacrimile, în special atunci când vedea cum se plimbă un moșneguț cu băbuța lui la braț, ceea ce era pentru ea într-adevăr insultător. Pe ea n-o observa nimeni-nimeni… Și, mergea ea singurică pe aleea Renașterii, prefăcându-se că face sportul mersului pe jos. Într-o zi, din fugă bătrâna a observat un mesteacăn tânăr practic rupt în două. Tabloul era atât de trist și lacrimogen, că ea n-a suportat și, fără ezitare, a dezlegat centura care-i sprijinea fusta pe șolduri, și cu ajutorul ei a legat strâns un baston pe fractura arborelui. A plecat acasă doar atunci când s-a convins că arborele stă drept. A doua zi a venit la mesteacăn cu o sticlă de apă. Copăcelul s-a cam ruginit, dar era incă viu. Bătrâna l-a udat din sticlă, și a mers să se plimbe pe alee, tot învârtind capul în direcția copăcelului. O săptămână-două ea tot venea cu sticla cu apă la mesteacăn. Copăcelul învia cu ochii…
Săptămâna următoare, bătrâna din nou a venit cu sticla, dar în locul mesteacănului a găsit o groapă uriașă în care scormonea energic un excavator. – Un havuz se construiește! – anunța vesel cineva. Bătrânica a stat puțin, a băut apă din sticlă și a mers acasă. Acolo, ea scos dintr-un batic legat pensia primită recent, a mers la un magazin cu flori, și s-a întors de-acolo cu un arborel de lămâie într-o oală de plastic.
Bătrâna deja s-a obișnuit să iubească și nu voia să se desprindă de acest sentiment.
Etatea – nu este un motiv pentru a uita de sentimente. Mai ales din Dragoste...
”Și tu, putoare ordinară, ce ai de gând să miști azi? – Vă mulțumesc că existați! Mă motivați în tot ceea ce fac.”
Tot ceea ce i s-a întâmplat în viață, sau a generat Andrei Țigănaș cu mâna lui, a avut un sens și o logică:”Fără puzzle-ul pe care l-am construit în aproape 33 de ani (vârstă spirituală) nu aș fi ajuns aici.”
Un model de înțelepciune, de inteligență, plin de energie, se avântă în muncă cu o deosebită plăcere, cu un har minunat de a comunica cu oamenii, de altfel nici regrete n-are, totul merge ca și cum ar fi după voința lui. Are noroc de o familie cu oameni pasionați: părinții cu foarte multă personalitate, dedicați și profesioniști de la care învață foarte mult în continuare. Și chiar acum, la Cluj, soția lui Corina trage tare cu Jazz in the Park 2018: un eveniment muncit care aduce valoare multă în oraș… Când s-au cunoscut, erau colegi de serviciu și participau la aniversarea de 50 de ani de Radio Cluj. A dansat primul vals cu soția în urmă cu zece ani: are emoții în continuare pentru că curând ea îi va naște primul lor baby! În timpul valsului DJ-ul petrecerii, Merca Marius, a strigat la microfon:” Țigănaș, e vals, nu tango!” Amintiri frumoase, prezentul la fel, și Andrei rămâne același soț iubitor și fidel, precum și un flăcău foarte vesel și amuzant, încă și motivat să schimbe lumea.
În dragoste trece prin etape și se reinventează periodic. Dragostea pentru soția lui, de exemplu. Ea a arătat într-un fel în 2008 când a cunoscut-o, alt fel în 2011 când l-a urmat într-o lungă călătorie în Spania, și mai alt fel în 2014 când a acceptat să-i fie nevastă și cu totul altfel acum când poartă în pântece un copil. ”Sunt texturi și niveluri diferite de dragoste pe care le descoperi în unghiuri variate. Dragostea e un sentiment viu, un perpetuum mobile.”
”Sunt ”sculptor de voci”. Trăsnită meserie. 🙂 Mai precis, îi ajut pe oameni să aibă o dicție mai bună, voce lucrată și plăcută, să aibă competențele necesare care îi transformă în buni oratori. Țin cursuri și sesiuni 1 la 1 on-line. Îmi revărs aici experiența de 13 ani din radio, televiziune, actorie, prezentări publice, de la catedră și din advertising. Toate etapele din cariera mea m-au pregătit pentru meseria pe care o fac acum. Cu noua mea meserie simt că mi-am găsit rostul. Viziunea mea e o comunitate de oameni care transmit energie, încredere și pasiune atunci când vorbesc. Oamenii carismatici, buni oratori devin lideri, iar liderii atrag resurse și trezesc oamenii.”
Face la propriile lui traininguri combinații inedite între Sirtaky și bătuta pe loc:”Este evident că „talentul” meu dă pe afară în aceste condiții… Când îi văd pe toți cât de consecvenți și serioși sunt în tot ceea ce fac, îmi pun, mereu, tradiționala întrebare:”E ca și cum dacă nu ești manechin poți să te îmbraci liniștit în zdrențe”
La București, în aceste clipe, tatăl său își încheie mandatul de președinte al Ordinul Arhitecților din România. Se termină opt ani în care a muncit foarte serios și Andrei zice că a făcut diferența. Are și un frate student la medicină:”E un tip foarte bătăios care a ales să nu stea deoparte, ci să se implice în proiecte studențești. Își cere drepturile cu voce tare, inteligent și documentat. Nu i-a fost frică nici să meargă în Parlament și să se ia la trântă cu aleșii într-o speță legată de educație.” De maică-sa nu spune nimic:”Se promovează singură pe Facebook, bloguri, cărți, interviuri și alte cele.” E vorba despre celebra Otilia Țîgănaș, medic, bloggeriță, și, apropos, a fost recent protagonistă a Clubului ”Impresii din viață și cărți” desfășurat în incinta Bibliotecii Municipale B. P. Hasdeu din Chișinău.
Bunicii din partea mamei sunt basarabeni refugiați. Bunica s-a născut în Cetatea Albă, iar bunicul care e încă în viață, provine din cunoscuta comună Tatarbunar în care a avut loc o răscoală țărănească în anii ’20 (sec.XX) Bunica lui, rusoaică, s-a născut Svetlana Bondarenco și a murit Stela Chiran. Și-a schimbat prenumele dintr-un motiv practic. După refugiul la Arad mai nimeni nu putea să o strige corect. Vecinii și prietenii ardeleni îi stâlceau numele de fiecare dată când o chemau. Îi spuneau ba „Zeclana”, ba „Ză-vetlana”. O deranja profund lucrul ăsta, așa că și-a ales un nume ușor de pronunțat în vestul României: Stela.
Bunicul e român, medic veterinar, fiu de notar. Este autorul celui mai bun pește la saramură din univers. Nicio cherhana de pe malul mării nu îl poate egala. Tot el l-a învățat pe Andrei să înoate, să meargă cu bicicleta și să asculte muzică simfonică. Pe ceilalți bunici, părinții tatălui, nu i-a văzut niciodată. Au murit înainte ca el să se naște și au rămas doar pozele.
”Știu doar că bunicul Țigănaș a fost la Cluj coleg de liceu și clasă cu actorul Florin Piersic”. Pe bunica Țigănaș o chema Corina, exact ca pe soția lui Andrei. L-a marcat coincidența. Tatăl lui Andrei locuiește în apartamentul în care ei au trăit, casa lui părintească:”Când pășesc acolo simt prezența bunicilor într-un mod interesant. Mi-aș fi dorit să îmi imaginez cum sunau vocile lor, dar nu există înregistrări audio sau video cu ei.”
Andrei a absolvit la Arad același liceu pe care l-a urmat bunicul lui, cel care face pește la saramură. Studiile universitare le-a făcut la Cluj, la Universitatea Babes Bolyai, Facultatea de Administrație Publică. Are un doctorat în marketing tot la Cluj, la Universitatea Tehnică.
Meseriile părinților sunt interesante, dar nu pentru Andrei. Nu a simțit atracție nici pentru planșele trase în tuș, nici pentru halatul alb sau stetoscop:”Pe mine mă atrăgea de mic meseria bunicii mele”. Svetlana (Stela), a fost profesoară de biologie la un liceu până în 1989 când s-a pensionat.
”Simțeam că nu e ceva mai frumos pe lumea asta decât să întri la oră și să conduci elevii spre un nou capitol sau să primești flori de recunoștință la final de an când se cântă Gaudeamus Igitur. Ca elev am avut patru dascăli transformaționali care nu mai sunt printre noi. La trei dintre ei am mers la înmormântare, deși mi-am dat agenda peste cap și a trebuit să conduc mașina sute de kilometri pentru asta. Când un dascăl mișcă și trezește ceva în tine îl urmezi până la capătul drumului. Nu ai scuze.”
Revenind la părinți. Tatăl l-a învățat pe Andrei să gândească și să simtă ca un sportiv de performanță. Este consilierul lui cel mai valoros în afaceri, carieră și decizii rationale:”Dacă am ajunge parteneri de afaceri cred că i-am scoate din piață și pe Doland Trump și pe Warren Buffett sau Steve Jobs. Simt că asta se va întâmpla într-o zi, dar mai avem etape de parcurs până acolo”.
Mama Otilia l-a învățat să se bucure de viață: să mănânce bine, să danseze deși are ”două picioare stângi”, să îi producă clipe, momente care nu se uită. A fost consilierul cel mai important de fiecare dată când Andrei a fost dezamăgit, a suferit din dragoste sau s-a simțit trădat. A știut să-l pună pe picioare:”Astăzi nu prea mai apelez la ”serviciile” ei de terapeut. Sunt însurat, aștept un copil, am o carieră care merge, deci motivele pentru care eram cândva nefericit au dispărut unul după celălalt”…
Este o ființă auditivă, și muzica joacă un rol foarte important. În copilărie asculta Jazz, în studenție Rock progresiv, iar acum – muzică electronică bună: Lounge, Drum and bass, Trip hop… A practicat până la un punct arte marțiale: karate, judo, aikido. Astăzi practică regulat antrenamente funcționale, cele cu greutatea propriului corp: tracțiuni la bară, flexări de genunchi, sărituri etc.
Citește zilnic, dar s-a îndepărtat de beletristică și mai mult s-a apropiat de economie, dezvoltare personală, marketing, comunicare.
Cărțile care l-au marcat:”Start with why”, Simon Sinek; ”Esențialismul”, Greg McKeown; ”Organizația reinventată”, Frederic Laloux; ”Cel mai bogat om din Babilon”, George S. Clason. La capitolul plăceri nevinovate am să introduc și cartea ”Suge-o Ramona” de Andrei Ciobanu pentru că nu sunt puritan. Dacă e să scap o înjurătură birjărească sau o poveste deocheată cu sex le spun pe amândouă așa cum trebuie, în versiune necenzurată. ”Nu sunt Irina Margareta Nistor ca să traduc ”go fuck yourself you piece of shit”, cu „du-te naibii, măi năzdrăvanule”.”
”Am artiști în familie. Mândru să fiu progenitură de poet (despre mama Otilia Țigănaș). Cred că „Pastel Jilav” e una dintre poeziile cele mai reușite. Asta sau „Mongolul Călare”. Nu știu încă… Atunci când ai prieteni scriitori tu sau ai tăi devin rapid personaje de carte. Ăsta e un privilegiu mai tare chiar decât secretara personală, aghiotantul sau mașina cu șofer. De exemplu, în romanul Macelaria Kennedy – Radu Țuculescu apare, printre altele, doctorița Otilia, medic la țară. Bine, eu nu de aia recomand cartea. Aș zice s-o citiți pentru ca Radu e cool.”
În decembrie 2012, Andrei Ţigănaş şi-a lansat propria carte „Criza în publicitate”.
Zâmbete – În fiecare zi. O zi fără zâmbet e o zi pierdută pe care nu o mai recuperezi niciodată.
Întâmplări amuzante: ”La ora de desen, în clasele primare, Andrei a trebuit să picteze în acuarelă un peisaj de primăvară. A pictat soarele în negru, cerul maro și iarba în bleumarin pentru că nu mai avea culori destule și nici nu a știut să ceară. Învățătoarea lui a crezut că trece prin ceva derapaje emoționale:”S-a interesat personal dacă nu cumva la mine în familie se petrec ceva dezastre care mă dezechilibrează.”
”Sunt la universitate in biroul meu de acolo. Pe coridor, un grup de „studenti” politehnisti astepta un curs in fata usii unui anume amfiteatru. „Intelectuali” de marca fiind, acestia emit o serie de sunete care ma trimit cu gândul la Animal Planet. Asijderea, imi aduc aminte cu drag de copilaria petrecută la tara cand cireada de bovine pleca dimineața spre pasune”
Politica și ce ar face ca să schimbe atitudinea în societate:
”E normal ca instituțiile să nu meargă așa cum vrem. – spune Andrei. – Simpla denumire de „Stat”, participiul verbului „a sta”, înseamnă zăbovire, repaos, inactivitate. Cum ar fi ca totalitatea instituțiilor/autorităților publice să poarte denumirea de „mișcă”?”
”Nu m-aș lupta steril și inutil cu prezentul. Aș construi viitorul atât de bine până la stadiul în care prezentul devine vechi și demodat, iar oamenii din jur vin și îmbrățișează viitorul meu.
Concret, eu nu am stat să mă cert cu Ministrul Educației că în școlile din România copiii nu sunt învățați să vorbească. Nu m-am luat la trântă cu Ministrul Muncii ca să-l conving să introducă ore de dicție pentru managerii din companii.”
”Pe mine mă enervează că toate evenimentele astea îmi perturbă munca: îmi slăbesc ritmul şi productivitatea. Referendum nereferendum, țara asta o scoate la capăt numai dacă eu, tu şi fiecare în parte ne vom face treaba la standardele calitative cerute cu grija reală de a aduce plusvaloare în societate”… ”Am votat:- integritate / bun simț / muncă / performanțe/ modestie / implicare / altruism/ internationalism/ simplitate/ mentalitate vestică / democrație. Îmi pare rău că nu mi-am putut convinge întreaga familie să susțină același proiect ca și mine. Suntem indivizi și gândim diferit. Respect asta. Știu, însă, că gândurile cu care am intrat în cabină sunt gândurile generației mele. Am foarte mare încredere în „millenialși”. Ei vor schimba oricum țara asta. Indiferent de rezultat. Putem amâna modernizarea țării, dar s-o evităm… niciodată!”
”Inevitabil vârsta, avântul, elanul, consumul de presă internaţională, călătoriile şi şederile „pe afară”, încrederea mai mare în privat şi mai mică în stat ne-au format un anumit mod de a privi lucrurile. Nu-i judec însă nici pe cei care gândesc şi simt altfel. Încerc să-i înţeleg şi să empatizez cu ei. Sunt tot români şi trebuie să găsim cu ei acele valori care ne unesc.”
Tatăl Șerban Țîgănaș, președintele Ordinului Arhitecților din România, despre care fiul spune că e ”unul dintre cei mai inteligenți oameni pe care îi cunosc”, după ce a distribuit un filmuleț cu argumente că ”Sistemul se bazează pe inerția și lehamitea voastră față de politică. Cu cât e participarea mai scăzută la vot, cu atât vor avea mai mult de câștigat oligarhia marilor partide, confictele de interese și nepăsarea lor față de doleanțe civice și sociale, așa cum s-a întâmplat până acum.”
”Tot părintele îi vrea bine copilului” – replica mamei lui. Otilia Tiganas n-ar dori ca fiul să între în politică:”Andrei, baiatu’ mamei, mai bine trafic de tigari netimbrate, (prin vama la sârbi desigur, da nici la unguri nu-i rau), decat cariera politica. E mai cinstit!” )
”Din doi oameni inteligenți nu avea cum să iasă decât un tip super ca tine” – spun cei care-i cunosc familia.
Pasiunile lui Andrei sunt Oamenii și felul în care ei comunică. Pentru asta muncește.
Vine și cu unele Sugestii de bază pentru tineri:
Nu stați cu ochii în telefonul mobil atunci când umblați pe stradă. Riscați să nu vedeți viața și oamenii.
Întrebați-vă ce ați face dacă ați mai avea o zi de trăit și faceți chestia aia, nu amânați.
Uitați-vă la sloganul companiei Nike: Just Do It. Ăla e secretul.
Și-a făcut o firmă și oferă pe cont propriu cursuri care te ajută să fii un orator mai bun:”Spre mine vin acum oameni tineri și maturi, directori și executanți, vorbitori în public și contabili. E tot sloganul ăla de la Nike în spate: Just Do It.”
”Ofer consultații deși nu sunt medic. Eu lucrez cu altfel de dureri pe care îmi propun să le vindec: durerea din voce și din felul în care vorbești. Dacă faci public speaking, vinzi, comunici cu clienții și contează prestanța ta atunci „cu o dicție toți suntem datori”.
”Un program excelent, dacă vrei să-ți îmbunătățești dicția și prestația atunci când ții un discurs. Îl recomand cu mare încredere pe Andrei Tiganas pentru că derulează programe utile și cu rezultate vizibile.”
”Obișnuiesc să spun că vocea este amprenta noastră unică cu care călătorim prin viață. Așa că, de ce nu am pune-o cu totul în valoare? Andrei Tiganas e omul potrivit în acest sens. Atent la fiecare voce, implicat și dedicat să scoată tot ce e mai bun, nu se lasă până nu aduce o transformare. Bună. Recomand cu mare încredere! – Cristina Varo
Despre Prieteni. ”Nu sunt mulți, dar buni. Lucrez foarte mult cu oamenii, mă conectez ușor cu ei, dar caut, de multe ori, solitudine și intimitate. Simt că doar în liniște mi se declanșează gânduri profunde din care se degajă, mai departe, proiecte mari. Am învățat că prietenia e o relație pe care trebuie să o recontractezi periodic. Relația e ca o plantă pe care ar trebui să o uzi și întreții periodic pentru ca ea să nu se veștejească.”
Studiile: A absolvit Colegiul Național ”Moise Nicoară” din Arad în 2004. Profilul pe care l-a urmat a fost filologie, limba franceză intensiv. A avut sala de clasă la etajul 1 cu vedere spre strada Nicolae Bălcescu. Era fix ultimul rând de geamuri cu obloane din lemn care se închideau pe dinăuntru. Imediat după cele trei geamuri, aripa clădirii continua, în partea dreaptă, cu poarta prin care elevii ieșeau încolonați din curtea interioară ca să plece la terenul de sport de pe bulevardul Dragalina.
”Când eram elev în clasele primare, bunicul meu se oprea cu mine de mână exact sub acele trei geamuri cu obloane interioare de lemn. Mi le arăta cu degetul și îmi spunea că acolo a învățat el în perioada de după cel de-al doilea război mondial. A urmat profilul literar, echivalentul de azi al lui „filo”. În acea vreme, „Moise Nicoară” era doar liceu de băieți. Bunicul îmi povestea despre costumul pe care îl purta ca elev, banderola cu „L.M.N.” pe care și-o ținea legată de braț și carnetul de note în care semnau personalități ale vremii pe care el, bunicul, le-a văzut la catedră. Mai târziu a ajus să-mi spună lungi citate în latină pe care le învățase de la dirigintele său, profesorul Voștinariu, pe care mi-l pomenea.”
Iată de ce a ales să devină elev la ”Moise Nicoară”. A asociat de mic acest liceu cu tradiția, continuitatea, eleganța și elita:”Pentru mine, ”Moise Nicoară” e un brand de care am rămas atașat sufletește.”
Cel mai important cadou pe care l-a primit în spatele celor trei geamuri cu obloane a fost încrederea în sine. ”În anul 2000 am venit ca un copil timid, inhibat, cu ambiții mici și rezultate mediocre în catalogul din clasa a noua semestrul unu. În 2004 am plecat la Cluj ca un tânăr dezghețat, încrezător, cu aptitudini teatrale ”antrenate” în trupa Amifran și în festivalurile liceului, o medie generală bună, un bac ok, sete de carieră și multe, multe ambiții.” Astăzi este ”sculptor de voci”, o meserie pe care a creat-o singur. ”Concret, ajut oameni de afaceri, de vânzări, manageri și profesioniști din industrii diferite să comunice cât mai convingător: să aibă o dicție mai bună, o voce puternică și plăcută. Am ajuns aici după o lungă pribegie în care m-am căutat pe mine: în radio, televiziune, agenții de publicitate și la catedră. Acum cred că m-am găsit. În paralel, conduc la Cluj o asociație profesională a oamenilor de comunicare și marketing. Mi-am întemeiat o familie așa cum mi-am dorit. Ce mai vreau acum când am atâtea motive să fiu împlinit? Multe mai vreau pentru că aici, la Moise Nicoară, am învățat, în primul rând, să îmi doresc să vreau mereu mai mult de la mine.”
Destinații turistice:”Îmi place marea și e singurul lucru care îmi lipsește în Cluj, orașul în care trăiesc. Am umblat mult prin Europa și puțin prin Asia. Călătoria care m-a marcat cel mai mult rămâne cea din Israel, iar orașul din Europa care mi s-a lipit de suflet e Barcelona. Am locuit scurte perioade în Olanda (Rotterdam) și Spania (Leon). Drumul cu trenul dintre Malmo și Copenhaga e de vis.”
Expresii înțelepte a lea Țigănaș:
”Orizontul înseamnă infinitate, perspectivă, clarviziune”
”De aia e splendidă ființa umană ca fiecare exponent al ei poate vedea altfel exact acelasi peisaj. Totusi, eu zic ca in mare avem cam aceeleasi pareri, contradictiile sunt nu atat la idei, la teme cat la proportia lor in text”.
‘’Îmi sunt simpatici domnii/doamnele în vârstă care ţi se adresează cu „dumneata” şi folosesc multe arhaisme în limba română: „a zămisli”, „a chivernisi”, „recameu”, „servantă”, „ibovnică” împănându-şi totodată zicerile cu multe franţuzisme: „coup de foudre” sau româno-franţuzisme: „trei zile la rând nu am băut decât „jus d’orange”. Peste toate, substantivele care fac pluralul în „ţii” se transformă în „ţiuni” ca pe timpul lui Titu Maiorescu: „atribuţiuni”, „condiţiuni”…’’
”M-am săturat de birocrație! Toată ziua bună plimb și intorc hârtii de pe o parte pe alta cum întoarce țăranul paiele ca să nu se umezească. Fac zeci de drumuri dintr-un birou in altul, dintr-un ghiseu în celalalt, de la o secrctară acra, grețoasă, cu permanent și curul mare la alta. Sunt sastisit, imi vine sa vars. E cineva amabil sa ma degreveze de jegul asta de activitati mărunte și pe deplin inutile care mă abat de la esential și de la tot ceea ce contează?”
‘’Bărbaţii care se dau pe ei cu aproape un tub de spray sau se „stropesc” cu cantităţi industriale de after shave (indiferent de aromă) sunt: ţărani, ghiolbani, parveniţi, drogherii etc. Aici e clar, s-a încetăţenit ideea foarte bine. Cum sunt însă gagicile cărora le simt dulcegăria de parfum de la aproape 50 de metri distanţă?’’
”Sunt republican în toata regula dar faăeam presa într-o vreme si nu suport jurnalismul prost”
”Dar nu ramâi dator la replică. Trebuie sa te bagi în politică. Acolo poti sa duci mai multi oameni pe calea dreapta, sa-i orientezi corect (dar fara finalizare! lasa-i asa cu coaiele vinete sa vedem cum se comporta)
”Cred că e important să gândim CONSTRUCTIV atunci când dezamăgirile vin. E greu, dar se poate… Și să nu uităm! Trebuie să solicităm permanent o confirmare din partea publicului: „Adevăraaaaaaaaaaat?”
Trecutul este marea lui necunoscută. De ce a făcut anumite lucruri și nu altele? De ce atunci când știa că anumite lucruri sunt niște mari păcate, totuși le-a săvârșit? Ce l-a făcut să cadă și să greșească? Cum de a intervenit iraționalul în viața lui și a putut să facă anumite greșeli pe care după aia le-a regretat toată viața? Acum se întreabă: ”Eu le-am făcut sau altcineva?” Sunt întrebări la care nici astăzi nu a găsit un răspuns. Din întrebările astea și se constituie FALSUL DIMITRIE, spuneDumitru Crudu.
Aruncând o privire înapoi, el afirmă că a fost fericit în copilărie. Pentru că mama îl învăța foarte multe poezii și povești ca să le recite rudelor la care se duceau în vizită ”la fiecare sfârșit de săptămână cu o regularitate de metronom”. Dumitru putea recita o mulțime. Și la fel de mult îi plăcea să asculte poezii sau povești. Iar după ce a învățat alfabetul, mergea singur la bibliotecă după cărți. Avea el o plasă de rafie și o dată la patru zile o umplea cu cărțile alese de pe rafturi, și pe care… chiar le citea (Dumitru zâmbește). Le devora, le înghițea, pur și simplu. Uneori, era într-atât furat de lectură că pierdea noțiunea timpului și venea mama și-i stingea lumina, că altfel putea citi și până dimineață…
Vizitele la rude i-au prilejuit unele dintre cele mai mari bucurii în copilărie. În cârcă, la tata, Dumitru mergea la neamurile din satele Cetâreni, Unțești și Milești. Iar când a mai crescut, se lua la întrecere cu tata cine merge mai repede. Și bunica la fel îl învăța poezii și povești. Mătușa Eugenia îl lua cu ea la strâns ciuperci în pădure și îl iniția în splendorile și frumusețile copacilor. Urmează lectura. Pentru că lectura i-a înfrumusețat copilăria…
Despre tata a scris un volum de poezie, dar despre mama a vorbit în romanul ”Un American la Chișinău”, atunci când personajul principal revine din Brașov la Flutura. În acest roman Dumitru Crudu a încercat să exprime toată gingășia și tandrețea care o caracterizau pe mama lui. Despre mama a mai vorbit și într-o povestire din volumul ”Salutări lui Troțki”, dar tot despre ea a scris și poezii, pe care intenționează în timpul cel mai apropiat să le publice într-un volum…
Totuși, Florițoaia Nouă sau Flutura? Într-adevăr, satul natal al scriitorului Dumitru Cruduare două denumiri. Flutura îi spun ei, locuitorii lui, dar în lume e cunoscut ca Florițoaia-Nouă, o denumire pe care a împrumutat-o de la satul vecin, Florițoaia-Veche, un sat cu mult mai vechi decât al lor și unde se află și primăria care îi administrează. Flutura sau Florițoaia-Nouă a apărut pe hartă cam pe la începutul secolului XX, spre deosebire de Florițoaia-Veche, care există încă de pe vremea lui Ștefan cel Mare, dacă nu și mai înainte.
Primele poezii au fost, de fapt, niște… povestiri scrise în cheia lui Vladimir Beșleagă, după lectura romanului său ”Zbor frânt”. ”Era primăvară, afară ploua, Dumitru stătea la masa din odaia lui, cu geamul deschis și cu un caiet alb în față, când i-a venit inspirația să scrie. Mugurii din copacul din față plesneau. Iar ploaia șiroia pe crengi și el scria, scria… Și fiecare cuvânt pe care-l ”scrijelea” pe foaie îl făcea fericit.” Așa a apărut în prezent scriitorul Crudu, motivat de buchiile inspirate ale copilăriei… Astfel scrie Dumitru în continuare… Fericit și cu pasiune.
Prima dragoste a fost colega lui de clasă Iulia Țâcu. Era îndrăgostit de ea lulea, dar nu a îndrăznit să-i spună niciun cuvânt despre sentimentele sale. O sorbea din ochi și deseori mergea să se plimbe prin fața casei ei, doar-doar să o vadă. Când i-a murit tata, a mers și el în urma procesiunii funerare, numai ca să fie alături de ea. Printre personajele din primele povestiri și poezii scrise în acei ani apărea și Iulia.
Prima dragoste la fel l-a inspirat să scrie poeziile din cartea ”FALSUL DIMITRIE”…
În același timp, în acei ani când a scris FALSUL DIMITRIE, primul său volum de debut, Dumitru Crudu avea mari probleme cu actele și cu identitatea. Pentru că nu a vrut să meargă la armată – practic, a fugit! – Respectiv, mulți ani se ascundea de miliție (poliție), ca ”să nu mă ia cu japca la cătănie”. Cu armata nefăcută, nu avea nici pașaport, fără de care nu putea fi un cetățean ca toți ceilalți. Astfel, a fost dat afară de la facultate, apoi a plecat la Tbilisi, unde a trăit sub semnul unei permanente fugi de identitate. Fugea ca să-și salveze pielea. Iar de aici și până la botezul primului volum FALSUL DIMITRIE nu a fost decât un pas. Pentru că așa s-a simțit el în acei ani: ca un om fără idenitate.
Între timp, cartea lui de debut a fost reeditată de câteva ori. Iar în 2014 a publicat o antologie de poezie și titlul ei l-a preluat tot de la prima sa carte. Anul acesta (2018), antologia a fost publicată în traducere poloneză, în Polonia și la lansare a venit și un basarabean din Soroca. Unul, Mihai, care i-a spus că și el se simte un ”FALS DIMITRIE”. I-a spus așa:”înlocuiește Dimitrie cu Mihai și această carte e despre mine”. Iar Dumitru s-a bucurat, pentru că asta înseamnă că volumul mai e și azi actual.
Pentru că multe dintre lucrurile care i s-au întâmplat în viață nu erau ușor de acceptat sau suportat, a mai scris poezii. Când i-au murit anumiți oameni dragi, a scris poezii. A scris poezii pentru a nu-și ieși din minți. Poezii care din litanii încetul cu încetul deveneau rugăciuni. În loc să ia calmante, a scris poezii. Poezia l-a ajutat enorm în acele clipe grele.
Crede că cel mai izbutit din punct de vedere estetic e volumul de poezii ”POOOOATE”, dar cel mai apropiat de suflet e volumul de litanii ”La revedere, tată”.
Este adevărat că a debutat în volum cu o carte de poezie, dar, de fapt, a început cu proză, iar la poezie a trecut ulterior. Apoi, după patru cărți de poezie, a trecut la proză. Acum scrie în paralel și proză și poezie.
Cum reușește? În poezie Dumitru Crudu caută rădăcinile emoțiilor. ”Într-un roman încerc să redau destinul unui om. Vreau să văd ce l-a putut determina pe un om concret să ajungă să facă exact aceste lucruri și să aibă exact această evoluție și nu alta. Să-l văd în mișcare. Și să înțeleg cum a fost posibil să aibă anume soarta pe care o are și nu alta”.
”Pentru roman trebuie să ai inspirație, dar pentru proza scurtă curaj”. Așa cum el scrie în fiecare zi câte o povestire pentru un site din Moldova, nu are când să aștepte inspirația. Nu o așteaptă, ci o provoacă. Cum?Înainte să scrie, aleargă o oră”.
Și-a amintit că cele mai multe prostii le-a făcut în adolescență. ”Dar dacă, printr-o magie, aș redeveni iar adolescent și nu le-aș mai face, oare aș mai fi devenit scriitor? Posibil că nu.”
Cu siguranță, că nu! Mai am o întrebare, și… dacă nu fugea de armată? Cine ar fi devenit Dumitru Crudu?
#Svetlana_Vizitiu_Impresii_viata_carti_blog
#Date_biografice: DUMITRU CRUDU (născut în 1967, în Flutura, Ungheni, Republica Moldova) este prozator, dramaturg, poet și unul dintre autorii Manifestului Fracturismului, apărut pentru prima dată în ziarul Monitorul de Brașov. În 2003 a primit premiul UNITER și Premiul Fundației Principesa Margareta pentru Cea mai bună piesă de teatru din România (Alegerea lui Alexandru Sutto). Este primul dramaturg român jucat în Africa și în America Centrală. În proză a debutat în 2008 cu romanul Măcel în Georgia. Cu romanul Un american la Chișinău a fost nominalizat la premiul Visegrad Eastern Partnership Literary Award din Bratislava și la premiul pentru proză al revistei Observator cultural. În 2018, pentru cartea de proză scurtă Salutări lui Troțki a primit Premiul „Ion Creangă“ al Academiei Române. În 2019 a publicat romanul Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici. Unul dintre romanele sale, Oameni din Chișinău, a fost tradus în limba cehă, iar o parte din povestirile sale au fost traduse în engleză, franceză, germană și suedeză și au apărut în reviste literare și antologii.
Anca Crețu știe cum este să trăiești într-o cocioabă, roasă de șobolani. Cum miroase și pute sărăcia… Știe cum e să te plouă în casă, dar și cum înfloresc lalelele în curtea casei… A prins gustul de dulce-amar al iubirii, și totuși păstrează speranța… Ca să înțelegeți bine prin câte a trecut Anca: am realizat brusc că de fapt, acele suferinţe au călit-o și i-au dezvoltat un caracter dur. Are mult curaj, e o luptătoare, pledează ferm pentru dreptatea omenească și… a „punctului ei de vedere”. Este perseverentă! Nu vorbește niciodată pe șleau, doar ceea ce simte și ce gandește.
Mama i-a dezvăluit că s-a născut din dragoste, și Anca simte adevărul acestui sentiment cu fiecare tremor al firii sale. E tânără, frumoasă, cu încredere deplină într-o altă șansă, de ce nu?
Anii au trecut, și ea deja era într-o altă casă construită de părinții ei: atunci Ancăi i se părea că-i prea micuţă pentru acel spațiu imens. Părinții ei erau atât de săraci, că curgea apa prin saraiul în care locuiau. Mama prepara nopțile… cu lanterna, – aceste amintiri, în continuare, o fac foarte mâhnită. Cât de demult a fost? Are numai 26 de ani (în 2018), dar se simte ca o domniță cu experiența unei persoane în etate. Greu de spus, că ar fi fost astfel, mai tot timpul. Energia zvâcnește din ea cât rezistența a zeci de oameni. Este omul care face cât un manager de talie înaltă și ”îi bagă pe toți în sperieți” cu puterea caracterului său! – Mda, atunci şi echipa lor chiar face o treabă bună!
Adolescența ia fost la fel de nefericită cât sărăcia. Aici deja apăreau problemele cu colegii care erau ”bine-merci” și ea – Nu. A depășit această etapă cu lacrimi, iar desprediscriminareși bocetele sale ne va povesti altă dată. Fapt că aceste probleme au făcut-o să schimbe liceul pe unul bun la oraș (Plecăciune lui Dmn Valentin Berezovschi, director LTPA ”M.Berezovschi”). Îi este recunoscătoare pentru că a dezvoltat în ea atitudine, responsabilitate, disciplina și bunul-simț! A dat BAC-ul! Nu s-a mulțumit cu notele 8,8,9,10. Le-a contestat! Și a primit 8,9,9,10! Era fericită? Ba, era chiar foarte fericită! Pentru că și aici era discriminată de unii colegi, cică venea din satul unde nu se face carte… Copiii sunt răi uneori, așa o vărstă când ei spun tot ce gandesc fără să înțeleagă câtă durere produc…
Acum consideră că a ajuns la o vârstă onorabilă de 26 de ani (2018), are doi copii: unul sub tutelă pentru că părinții sunt plecați peste hotare (16 ani) și altul de 4 ani și jumătate (”îmi suge răbdarea mai ceva ca un vampir”).
Tatăl i-a povestit odată o istorie interesantă despre neamul CREȚU, dar ea… i-a demonstrat contrariul. Chiar așa și spune, că viața a trăsnit-o mult de tot de jos-sus, foarte mult a avut de suferit. În prezent, este divorțată, însă copilul are și mamă, și tată.
E greu atunci când piciul tău rămâne fără tată, greu de raționalizat acest fapt. O știe doar cel care a trecut prin asta. Copiii mereu au nevoie de un umăr, iar tatăl ei i-a fost mereu alături…
Copiii au nevoie de dragoste necondiționată, spune Anca. – De ce a divorțat? Începutul sfârșitului a fost atunci când ea făcea practica la facultate, și fostul soț i-a dat viața pe peste cap. Din gelozie, și cu frământări din trecutul lui, cu aventuri și alte chestii care i-au dus până la rămas bun unul de la altul. Nu-i nimic, Anca e tânără și toată viața bună e încă înainte. Lucrează acolo ”unde s-a dorit” (fără explicații), are doi copii minunați și deștepți…
Abia începe viața!
P.S. ”Nu judeca cum se îmbracă oamenii atunci când știi cum e sărăcia, – adu-ți aminte!”- spune Anca Crețu
❤
PS. Îmi place să împărtășesc cu tot ceea ce face bine oamenilor și deschid pentru voi, dragi prieteni, o nouă trușă de Impresii de viață cu oameni de valoare, cu rețete de viață și sfaturi utile, și cu o experiență de viață cât zeci de persoane. Apreciați și deschideți-vă inimile voastre! Un remediu de suflet pentru voi și inimile voastre! Vivat! (SVizitiu)
Alexandru GANENCO– al 99-lea protagonist la Clubul ”Impresii din viata si carti” în cei cinci ani din istoria acestui proiect care se desfăşoară în incinta Bibliotecii Municipale B.P.Hasdeu.
Ce înseamnă să fiiom puternic, care să transforme provocările în oportunități? Marinarul Alexandru GANENCO, păstrându-şi programat pacea interioară,entuziasmul, protagonistul desprinde esența bucuriei de a descoperi, a învața empiric, a se cizela, a înţelege şi a primi lumea aşa cum este, dar şi oferă învăţăminte preţioase pentru fiecare din noi… Colonel in retragere, editor si publicist, autor a mai multe volume de carte, membru fondator al Fundatiei „Draghiştea”, pe parcursul evenimentului, prof.univ.dr. Ganenco a făcut completări cu informații interesante, evocând amintiri din propria lui experienţă de viaţă... După cuvântul de deschidere de către istoricul și moderatorul şedinţei Alexandru Valeriu Moraru, protagonistul vine cu detalii din perioada copilăriei, apoi şi cu impresiile din anii care l-au marcat în mod special. Nu a izbutit să înveţe la şcoala românească, deoarece în 1944 URSS deja a reocupat Basarabia şi a instalat legile sale comuniste. Venind cu amintirile din frageda copilărie, cu jocurile practicate pe-atunci; cu cele mai însemnate impresii din anii de studenţie, a vorbit şi despre rolul părinţilor în urmarea calei sale de viaţă. A povestit despre flota Militară Maritimă, cu câteva crâmpeie din această perioadă. Ce înseamnă pentru el Marea, despre care a scris în cartea de autor ”Carahasani”, o localitate pitorească aflată la o distanţă relativ scurtă de Liman şi Marea Neagră… Ce ”păcate” a săvârşit si… poate a reuşit să le ”corecteze”? Despre soţia Anişoara care a creat un confort emoţional pozitiv în viaţa protagonistului şi o stabilitate psihologică în familie. Şi cea care i-a dăruit o fiică minunată. Nepotul cu care se mândreşte mult…
A scris o sumedenie de eseuri în celebra carte ”Localităţile Republicii Moldova”, volume de referinţe ”Istoria Serviciilor Secrete”, ”Carahasani împovărat de ani”, etc. Munceşte în continuare la scrieri…
A. Ganenco nu a uitat să-i menţioneze pe prietenii lui, şi cei care ş-au făcut timp să vină la club. Prietenii care l-au marcat ca Personalitate, ca un intelectual şi profesionist în domeniu, şi ca o valoare umană importantă. Au fost prezenţi şi au vorbit din public istoricii, oamenii de ştiinţă, în rândul lor – Iurie Colesnic,Tudor Ţopa, academicianul Boris Găină, Dumitru Ţâra etc. Câteva melodii interpretate de cantautorul Savelii Cojocari, prietenul de familie, ne-au bucurat inimile. S-au citit dedicații, referinţe adresate autorului cărţilor de autor, dar și celor prezenţi: Întâlnirea s-a încheiat într-o atmosferă caldă, prietenească. Vedeţi albumul şi filmele(Accesati Titlurile de carți de autor cu numele Alexandru Ganenco):
– ”Alexandru Ganenco este un Om cu inima curată, onest, deși a lucrat în structurile statului, care pe parcursul anilor au avut nu cea mai bună imagine. Este un Om sensibil și săritor la nevoie, este un Om, în care poți avea încredere deplină în orice situație a vieții. Deși are simțul umorului bine dezvoltat, deși este o persoană sociabilă și inteligentă, totuși este zgârcit la vorbă,(această trăsătură de caracter este indisolubil legata de specificul meseriei). Fiecare cuvânt rostit de el este bine chibzuit și pus cu grijă la locul lui. Să vedeți cum radiază de fericire fața dumnealui, când vorbește despre soția sa, doamna Ana (Anișoara, cum o dezmiardă omagiatul nostru), când vorbeste despre nepotul său Daniel, student la celebra Universitate din Iași…Se mândreşte mult cu fiica Nina şi minunatul ginere Dumitru Dogaru, care îi este şi de mare ajutor…La această vârstă onorabilă, domnul Alexandru Ganenco…Casă a construit, pomi a pus, fântână a zidit, copii și nepoți a crescut, cărți a scris, datoria față de țară și-a făcut-o cu onoare… Rămâne un lucru mic, dar foarte important: să fie sănătos să se bucure de toate aceste succese! LA MULȚI ANI DOMNULE ALEXANDRU GANENCO! LA MULȚI ANI, PRIETEN DRAG!”- Alexandru MORARU, istoric-arhivist şi publicist.
Ca de obicei, cei interesaţi pot urmări evenimentul în albumul, accesând titlul evidenţiat, şi în filmele postate mai jos. VIVAT: Albumul Colonelul Ganenco protagonist la Clubul IVC
Date biografice: Alexandru Ganenco. Născut în focul războiului, la 5 februarie 1942 în satul Carahasani, Ștefan-Vodă într-o familie de țărani cu mulți copii, tânărul Alexandru își face studiile la școala de 7 ani din sat, apoi la școala medie din s. Slobozia, după care ulterior merge la facultatea de istorie a Universității de Stat, pe care o absolvește cu bine, deoarece i-a plăcut istoria încă de mic copil. După facultate, își satisface serviciul militar în armata sovietică, fiind încorporat la marină. Anume aici, la flota maritimă și-a călit nu numai fizicul, dar și moralul, voința, felul de a fi.
Lucrează director de școală în satul Cerlina, Soroca, apoi în școala nr. 5 din orașul Soroca. Ulterior este ales la diferite funcții în organele comsomolului, apoi in organele de partid din raioanele Soroca și Râșcani.
După o perioadă de timp, Alexandru Ganenco este angajar la CC al PCM, apoi mai bine de 20 de ani lucrează ofițer în organele securității de stat. Ultimii cinci ani ai secolului XX a fost șef al Direcției Serviciului de Informații și Securitate pentru minicipiul Chișinău.
In colaborare apare volumul Tudor Țopa, Alexandru Ganenco ”Carahasani împovărat de ani”apărut la Fundația ”Draghiștea”, tipărită respectiv la Chișinău în anul 2015. Cartea are 316 pagini și apare într-o îngrijire poligrafică de colecție. La fel, in colaborare apare cartea Tudor Botnaru, Alexandru Ganenco ”Istoria serviciilor secrete (1940-2007)” apărută la Editura ”Museum” din Chișinău în anul 2004.
Cât de minunat este să fii în viaţă, în înţelegere cu oamenii dragi ţie… Niciodată nu mi-aş fi făcut griji pentru mine sau vârsta mea, dacă ştiam că voi fi în continuare iubită, la fel şi eu pe cineva. Trecutul învaţă să apreciem prezentul, şi n-aş dori să-l stric cu grjile pentru viitor, dar acest gând vine odată cu anii, precum şi înţelepciunea odată cu experienţa… Noroc de tinerii care ascultă şi învaţă de la părinţi. Și e mai mare norocul atunci când lucrurile iau o întorsătură precum în povestea de mai jos… – Trăieşte fiecare zi şi bucură-te de ea!
Este istoria unei familiei cu nevoi speciale, precum se cuvine de spus corect. Mama îşi educă singură copilul, este demult divorţată, fiul atunci nu avea nici trei ani. Ea are o dizabiltate fizică, neobservată de un ochi neatent. Fiul are 15 ani, mama – 36, lucrează redactor la Casa Presei. În ultimul timp, viaţa ei s-a transformat într-un iad. Dacă până în clasa a şaptea fiul învăţa bine, acum au apărut note de patru-cinci. Mai rău, ea dorea numai un lucru: ca Ilie să termine nouă clase, să obţină măcar o meserie! Invitaţii constante la şcoală, cu discuţii în care profesoara îi reproşa direct şi fără ceremonii, în prezenţa colegilor, care nici ei nu scăpau ocazia de a-i relata faptele urâte ale fiului, încă şi despre rezultatele slabe în studii. Deprimată, iritată, ea mergea acasă simţindu-se complet lipsită de putere pentru a putea schimba ceva. Acuzaţiile şi notaţiile ei, fiul supărat le asculta în tăcere. Temele pentru acasă, în continuare nu le învăţa, şi nici prin casă nu ajuta deloc. Iată şi astăzi ea a venit acasă, iar în odaie din nou – o dezordine totală. În dimineaţa când pleca la muncă, i-a ordonat cu stricteţe să cureţe prin odaie după ce va veni de la şcoală…
Punând ţigaia pe aragaz, mama obosită şi fără dorinţă a început să strângă prin casă. Ştergând praful, brusc a observat că lipseşte vaza de cristal, dăruită cândva de o amică la ziua ei de naştere. Ea a înţepenit de spaimă: este un lucru de valoare, nu are aşa bani pentru a procura alta. Nu cumva fiul ei a scos-o din casă şi a vândut-o? Gânduri îngrozitoare una după alta mişunau în capul ei. Nu demult l-a văzut cu nişte băieţi dubioşi. La întrebarea ei, cine sunt, fiul a mormăit ceva neclar, iar pe faţa lui se citea:”Nu e treaba ta!”
”Sunt dependenţi de droguri!” – i-a tăiat-o creierul. O, Doamne fereşte! Iată cine l-au făcut să vândă vaza! El singur nu putea s-o facă! El nu este aşa! Dacă şi el fumează iarbă? Sau, mai rău?.. Mama s-a repezit să coboare pe scări. În curte era deja întuneric, pe stradă se observau rarii trecători grăbiţi acasă. Încet, ea a revenit acasă. ”Sunt singură de vină” – şi-a spus în gând. Singură! În toate. El demult nu se simte bine acasă, cu toate strigătele şi învăţămintele ei. Chiar şi dimineaţa îl trezeşte ţipând. Şi – cu serile! Toată seara strigă la el!
– Fiule, scumpul meu, ei şi cu ce mamă nefericită te-ai pricopsit tu! – A plâns mult timp. Apoi, a prins să cureţe cu grijă prin casă, pur şi simplu, să stea aşa mâhnită – nu mai avea putere…
Ştergând frigiderul, a dat peste o revistă. A tras-o… S-a auzit un sunet sfâşietor de sticlă spartă. Acum a văzut că erau fragmentele vezei recent dispărute.
’’A spart-o… A spart-o! – brusc şi-a dat seama ea şi a izbucnit din nou în plâns. De data asta de bucurie. Deci, vaza a fost spartă întâmplător, şi nu a dus-o nicăieri, – a ascuns-o. Şi iată acum, Prostuţul nu vine acasă, i-e frică! De odată a îngheţat, – nu, nu era el prost. Mama şi-a imaginat cum ar fi să vadă ea vaza spartă cu furia ei interminabilă… A oftat cu greu şi a pornit să prepare cina. A pus-o pe masă, a întins şerveţelele, a aşezat farfuriile.
Fiul a venit la miezul nopţii. A întrat şi s-a oprit în tăcere la uşă. Mama se repezi spre el. ’’Ilicuţă meu, dar unde ai stat aşa de mult? Te-am aşteptat şi m-am epuizat de griji şi frică pentru tine. Ai îngheţat? I-a luat mâinile reci, i le-a încălzit în ale sale, i-a sărutat obrazul – şi a spus ’’Du-te, spală mâinile. Am pregătit mâncarea ta preferată’’. Neînţelegând nimic, fiul a mers să spele mâinile. Apoi, a pornit spre bucătărie, dar ea a spus:’’Am pus masa în salon’’
Fiul a pornit spre salonul, unde de data aceasta totul parcă era deosebit de curat, îngrijit, frumos, s-a aşezat la masă. ’’Mănâncă, fiule!’’ – auzi el vocea blândă a mamei sale. El deja a uitat când mama i se adresa astfel. S-a aşezat, aplecând capul, fără să atingă nimic. ’’Ce-i cu tine, fiule?’’
Am spart vaza, – a spus el cu vocea tremurândă.
Ştiu, micule. Nu-i nimic. Totul se strică odata şi odată.
Dintr-o dată, aplecându-se peste masă, fiul a izbucnit în plâns. Mama s-a apropiat de el, l-a cuprins de umeri şi a pornit să plângă şi ea. Când s-au liniştit, ea a spus:
Iartâ-mă, fiule! Strig la tine, mă cert. Mi-e greu, scumpul meu. Crezi că eu nu văd că nu eşti îmbrăcat la fel ca colegii tăi? Că nu-ţi pot procura abonamente la bazin sau antrenamente?.. Sunt obosită, muncesc mult, aduc lucrul şi acasă. Iartă-mă, mai mult nu te voi certa niciodată!
Au cinat în tăcere. La fel, au mers la culcare. Dimineaţa, nu a mai fost nevoită să-l trezească. S-a ridicat singur. Petrecându-l la şcoală, ea pentru prima dată a rostit nu ’’vezi la mine!’’, ci l-a sărutat pe obraz spunând:’’Ei, bine, pân-diseară!’’
Seara , când a venit acasă, a dat peste podeaua spălată, şi cină pregătită de fiul ei – a prăjit cartofii…
De-atunci, ea şi-a interzis în general, să discute cu el despre şcoală, despre notele primite. Dacă chiar ea este îngrozită de frecvenţele rare la şcoală, atunci ce simte copilul ei? Şi când fiul i-a spus brusc că va urma clasa a zecea, mama nu şi-a arătat îndoiala. Într-o zi, pe-ascuns, s-a uitat în agenda lui şcolară – fiul nu avea niciun patru sau cinci…
Este imposibil pentru oamenii care ascultă persoanele cu nevoi speciale, sau care lucrează cu oameni suferinzi, să nu învețe câteva lecții de viață de la aceștia. Dacă nu începi să te gândești la ei şi la viața ta după ce ai terminat ziua, înseamnă că nu ești făcut pentru a face bine oamenilor, să activezi în domenii sociale sau să te menţii în funcţii de conducere. Știu, că nu sună prea bine, mulți se pot supăra și cu indignare vor spune ‘’Habar n-ai despre ce vorbești!” Dar credeţi-mă că acesta este adevărul. Îmi pare rău că sunt eu cea care dă veștile proaste: dar în Moldova în continuare predomină discriminarea faţă de persoanele cu dizabilităţi. Pentru unii aceştia sunt specmeni care nu merită atitudine normală… Când vezi că nu-ți mai poți mișca picioarele sau mâinile, sau că nu auzi şi nu mai poți vorbi, îți pică lumea în cap, ai impresia că eşti pierdut. Apare complexul de inferioritate, te simți inutil pentru societate. Îți pare că nu are rost să exişti sau, că nu ai făcut mai multe atunci când ai avut posibilitatea. Poate îți vei recupera controlul asupra membrelor afectate, dar chiar îți dorești să treci printr-o asemenea experiență doar pentru a face ceva ce trebuia făcut înainte? Ei întotdeuna îşi zic:’’Nu mai vreau doar să exist. Vreau să încep să trăiesc!” Unii reuşesc şi – cu succes! Doamne ajută! Astăzi vă prezentăm o Personalitate de excepţie, care a trecut prin toate suferinţele pe care le mai poate trece omul… Este cea a 95-a protagonistă a şedinţei Clubului ”Impresii din viata si carti” în incinta Bibliotecii Municipală B. P. Hasdeu – Lilia Puzderi Cainareanu. Moderatoare a fost superbaErica Zucec, manager Reţeaua Femeilor pentru Democraţie.Au vorbit prietenii si colegii, persoane cu nevoi speciale: Irina Revin, Iulia Tabaceri, Mariana Tihu, Valentina Buciumaş, Vlad Andreev, Irina Castraveţ (medic CMC), Cristina Puzderi (ruda), Valentina (pedagog). Interpreta Oxana Crăciun a cântat de dor… Au venit chiar şi persoanele care n-au rămas indiferenţi la povestea Liliei. Au dansat elevii de la Scoala nr.12 pentru copii hipoacuzici şi surditate tardivă. Profesorul lor Lozovanu Ghenadie. Dansatori: Ichim Gabriela, Costova Olga, Bărbuţa Cristina, Tambur Rodion, Adascaliţa Artur. Un dans fenomenal, care te pune pe ganduri şi chiar pe lacrimi (vedeţi filmuleţul mai jos) A fost o şedinţă într-adevăr sufletească, până lacrimi de durere şi susţinere pentru nevoile acestor persoane. Lilia este şi un orator bun, cu o voce răsunătoare şi convingătoare. O minte logică, spirit pozitiv, gând proiectant şi cuvânt direct. Un spirit de copil şi suflet credincios. Ştie ferm ce vrea de la viaţă, a trecut prin multe greutăţi că să se conformeze cu ele, nu se lasă, va asalta şi muncii pentru a schimba societatea în bine. Luptă pentru afirmarea femeilor în politica, ascensiunea lor în funcţii de conducere, în mod special, şi scopul esenţial este să ajute oamenii, în primul rând, pe cei cu dizabilitate severă, un lucru firesc care pot înţelege doar persoanele care au trecut prin cazuri similare.
În present, protagonista susţine:”Republica MOLDOVA este PATRIA mea.Trăim clipe nu prea ușoare, avem cetățeni care au o viață grea și plină de griji. Sărăcie, boală, foame. Avem cetățeni prosperi cu luxul la picioare. Nu a fost ușor şi nu ne este ușor, dar mereu sperăm la mai bine. Cu gândul că mica noastră țărișoară va fi și mai înfloritoare şi mai prosperă. Cu gândul că vom fi o parte a Europei. La mulți ani, MOLDOVA! La Mulţi ani, dragi prieteni! Astăzi, sunt alături de soțul meu Alexandru. Cu binecuvântarea Domnului, cu sprijinul nașilor şi înțelegerea părinților am ajuns să serbăm şapte ani de când suntem împreună. Viața e frumoasă când cineva drag îți dăruie clipe frumoase aşa cum noi ne străduim să trăim fiecare clipă în dragoste şi armonie. Astfel vă dorim la fiecare dragoste, armonie, sănătate la toată lumea‘’
Lilia Puzderi Cainareanu s-a născut în Municipiul Hîncești 28.1.1978. Părinții Elizaveta și Vasile Cainareanu, ambii bucătari de profesie, precum și surioarele Natalia și Maria stabilite peste hotare. ‘’Din copilărie nu am avut mare noroc fiind traumată la naștere şi diagnosticată cu paralizie cerebrală infantilă. Au urmat ani grei cu multe tratamente pe la ‘’babe’’, cum se spune în popor, precum și operații interminabile care mi-au stabilit medicii. Nu aveam echilibrul de a putea merge în mod normal.’’
Lilia este foarte recunoscătoare medicului ortoped Șitinin Nicolaie care în continuare îi este ca un tutore, un părinte, – nu doar medic, dar și un bun îndrumător pentru ea.
‘’În perioada sovietică persoanele cu nevoi speciale făceau studiile în instituții de tip internat, astfel și eu am avut fericirea sau nefericirea să fac studii speciale. Cred că fiecăre tânăr din aceste timpuri avea mereu probleme, fie era greu să se afle în acel sistem care persistă în continuare. Oamenii ca noi sunt priviți de societate ca persoane neputincioase.’’– din proprie experienţă de viaţă susţine ea cu tristeţe.
A făcut unele studii la o școlală profesională şi regretă mult că n-a avut posibilitatea să-şi continue studiile la universitate… Ulterior, prin 1999 a înființat Asociația Obștească ”Pro-Tineret” unde împreună cu alte persoane cu nevoi speciale a început să participe la diferite seminare de instruire, să organizeze spectacole pentru și – cu participarea lor, şi unde tinerii din fiecare raion își demonstrau abilităţile cu recitaluri de poezii, repertoriul vocal sau de dans. Gala spectacolului de final, la care întregul colectiv se întruneşte timp de 16 ani are loc la Filarmonica Națională, şi le-a devenit a doua casă.
A activat ca Metodist la Casă de Cultură din r. Hîncești. Apoi, la Centrul Medicilor de Familie (Hîncești). La Direcția secretariat a lucrat ca operator TI. Apoi, la Asistentă Socială În Localicatea Borogani. Este participantă a mai multor proiecte naționale și internaționale, unde a beneficiat de instruiri în drept, asistență socială, planificare, familie și multe altele.
Lilia este extreme de activă atunci când este nevoie să ajute invalizii, pe acei nevoiaşi care au probleme sau nimeresc în diferite situații de pericol de viață, colaborând şi cu specialiştii din acest domeniu. Pe parcursul acestor ani a reușit să ajute şi să facă mai fericiți câteva familii, tineri, copii din categoria vulnerabilă. Nu se consideră de loc o persoană importantă… Iubeşte enorm poezia, ascultă muzică ușoară şi populară.
Spune că s-a căsătorit din dragoste: ‘’cam târziu, dar mulțumesc Domnului că am un soț care mă susține, şi mă înțelege. Are şi el o dizabilitate locomotorie, dar nu mă deranjează. Suntem fericiţi împreună! Ştiu, orice problemă nu s-ar ivi sau ce n-aş încerca să fac, el va fi mereu alături şi mă va accepta aşa cum sunt.’’
Într-un interviu Lilia a fost întrebată dacă ar accepta să candideze ca consilier local: ‘’De ce nu? Da, sunt puține femei cu nevoi speciale, care ar avea funcții la nivel de conducere sau nu e greu de spus că trebuie să credem în noi și să apărăm interesele celor care sunt în situaţii complicate. Uneori sunt situaţii care se pot termina cu discriminare si înjosire, bruscare și manipulare a oamenilor. Astfel de cazuri mereu duc la durere nu numai fizică, dar și psihică’’
Este ferm convinsă că are toate abilităţile pentru a ajuta oamenii, şi să le creeze condiţii de a schimba viaţa înspre bine!
– ”Dacă femeile cu necesități speciale ar accede în funcții de conducere, ar schimba mult mai eficient și mai bine lucrurile din societatea noastră”
– ’’Femeia cu dizabilități poate și vrea să schimbe unele lucruri mult mai bine decât persoanele care stau la conducere”
”Republica MOLDOVA este PATRIA mea.Trăim clipe nu prea ușoare, avem cetățeni care au o viață grea și plină de griji. Sărăcie, boală, foame. Avem cetățeni prosperi cu luxul la picioare. Nu a fost ușor şi nu ne este ușor, dar mereu sperăm la mai bine. Cu gândul că mica noastră țărișoară va fi și mai înfloritoare şi mai prosperă. Cu gândul că vom fi o parte a Europei. La mulți ani, Moldova! La Mulţi ani, dragi prieteni!.
Despre Lilia vorbesc oamenii:
Oxana Barbu:”Lilia Puzderi Cainareanu. Draga mea prietena și colega. Țin să te felicit din tot sufletul pentru curajul de care ai dat dovada pina acum si continui să o mai faci. Am invatat multe lucruri interesante și utile de la tine pe cind eram copila mica. Mereu ai fost, ești și vei rămîne un exemplu pozitiv pentru mine. Te imbratisez suflet scump ce ești. Dumnezeu să-ți dea puteri și pentru mai departe. Succese și noi realizări pe viitor. Eu te apreciez
Valentina Stratan:”Eu sunt impresionată de curajul şi stoicismul multor din ele. Aşa cum spuneam: ”şi eu am învăţat şi învăţ de la ele să fiu puternică… Suntem obligate să facem pentru ele, mult mai mult decât am făcut pâna acum. Le admir, le apreciez pentru curaj şi pentru dorinţa lor de a munci, de a se implica în viaţa publică şi politică, de a fi utile societăţii. Nu le-am auzit nici pe una din ele, sa ceară ceva “de-a gata”, să li se dea ceva pe tavă, deşi ele ar avea nevoie şi de aşa ceva…”
Gelu Gradinariu Frumuseţe! Eleganţă! Rafinament! Tatiana Druc:”Foarte frumos zâmbet, să vă vad permanent orice nu s-ar întâmla în viaţă permanent să vă văd cu acest zâmbet frumos”
Acest Club este dedicat culturii, evoluţiei personale şi spirituale. Este deja o tradiţie să fie organizată astfel de reuniuni, în care să putem socializa, să putem schimba puncte de vedere, să putem lua pulsul opiniei celor invitaţi despre Personalităţi şi astfel mişcăm Cultura înainte! Promovăm Biblioteca şi Cărţile, lectura şi imaginea! Prin astfel de evenimente nu facem decât să stimulăm oamenii să cunoască pământenii şi istoria adevărată, și, în mod deosebit, pentru a dezvolta gândirea critică, liberă, pentru sursa de informare. Exemple şi modele de viaţă trebuie promovate pentru că avem cu ce ne mândri. Este absolut necesar să deschidem ghilimelile, să spunem adevărul pe timpul vieţii și nu doar în manuale sau enciclopedii, să înțeleagă în continuare și urmașii ce valoare au predecesorii…Tot ce am făcut eu ca organizator al proiectului, am făcut aşa cum m-a dus pe mine capul. Am riscat. Mi-am asumat lucruri noi pe care am vrut să le fac. Tot ce am facut, a fost cu dragoste şi respect. Scriu singură în blog, filmez şi redactez imagini, deschid sute de albumuri cu clipe de viaţă şi chipuri, caut protagonişti noi, şi aceştia pot fi oricine dintre noi… Nu sunt produsul cuiva! Mereu îmi susţin poziţia şi uneori sunt nevoită să apăr parcursul şedinţelor. Nu dispun de tehnologii perfomante: calculatorul e vechi, aparatul film la fel, condiţii uneori insuportabile, – toate se reflectă asupra calităţii în promovare, în special, pentru sănătate… De multe ori am luat-o pe drumuri mai ocolite, poate daca aveam în jurul meu o echipă nu atât de indiferentă, mi-ar fi fost mai uşor. Asta e mentalitatea, şi-mi vine greu să o schimb, şi îmi asum eu vina. O spun direct. Dar am acumulat mai multă experienţă şi poate dacă nu treceam prin erori şi dezamăgiri, nu eram cine sunt acum! Eu, Svetlana Vizitiu, şef-oficiu Promovare, bloggeriţă, organizator şi coordonator al Clubului Impresii din viata si cartiîn incinta Bibliotecii Municipale B.P.Hasdeu, în sfârşit pot spune cu curaj unele lucruri. Anul 2018 vine, şi este al 5-lea an pentru parcursul de şedinţe noi al clubului. Să ne vedem sănătoşi, şi sper să fim mai optimişti, dragi prieteni! LA MULŢI ANI! (Svetlana Vizitiu)
70. SergiuBotezatu – al 70-lea protagonist la Clubul de elite ”Impresii din viata si carti” din 9 martie 2017. Protagonistul a oferit răspunsul la întrebarea care îi frământă pe toţi cei care îl cunosc ca manager de succes, cum reuşeşte să îmbine activitatea profesională cu creaţia? Un economist cu renume, pentru toate proiectele de succes pe care le-a implimentat în RMoldova, a demonstrat că valoarea conţinutului e mai importantă decît cea a aparenţelor şi că frumusetea reuşitei din exterior şi bogăţia lumei interioare, pot coexista armonios în acelaşi om.
71.Ianos Turcanu– protagonistul 71 la Clubul de elite ”Impresii din viata si carti” 16 martie 2017! S-au adunat cu impresii de prin lume adunate ale lui Ianoş Ţurcanu, în care sperăm, să vă găsiţi şi voi inspiraţie şi motivaţie, dragi cititori al blogului şi al Clubului Impresii din viaţă şi cărţi. Moderatoare a evenimentului de azi a fost Mariana Harjevschi, director general BM. Au vorbit fanii, cititorii şi admiratorii, bibliotecarele active din reţeaua BM, prietenii, dar şi alte personalităţi din Republica Moldova: scriitori, manageri, jurnalişti culturali, cu toţii au fost în centrul şedinţei destinat publicului larg. Au recitat elevii de la Gimnaziul ”Nicolae Costin” din Chisinau (diriginta Tatiana Tican) https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2017/03/16/ianos-turcanucherchez-la-femme-la-clubul-impresii-din-viata-si-carti/
75. Maia Banarescu, Ombudsman, avocata copilului Republica Moldova a 75 protagonista la Clubul ”Impresii din viata si carti” din 3 mai 2017! Maia Banarescueste preocupată de meseria ei de avocat, de continuarea activităţii în acest univers fantastic, a unei lumi minunate, în special că este vorba de apărarea copiilor. În lupta pentru dreptate, adevăr şi justiţie. Personalitatea unui avocat ca ’’obiect de studiu’’: În persoana Maiei Bănărescu avem un nou exemplu, un cadru instituţionalizat, cu numeroase lucrări şi proiecte originale dedicate avocaturii poporului. Moderatoare a fost Natalia Moloşag, decanul baroului de avocaţi Chişinău
76. Yulia Tanas – a 76a protagonista la Clubul ”Impresii din viata si carti” din 16 mai 2017. A sosit tocmai din Edineţ, este Director de proiecte finanţate de fundaţia Soros-Moldova, TACIS, USAID, activistă, profesoară în Liceul teoretic, autor a trei plachete de versuri… Furor a trezit începutul evenimentului: un concert împodobit cu recitaluri şi dansatori retro, de micuţi minunaţi, care au evoluat excelent: Balada- versuri Tanase Iulia-recital Oloi Olga (gimnaziul Ruseni). –cantece -”Casa părintească”-E. Matarina, ”Canta cucul”- versuri Tanase, interpretat de Iulia şi Oloi Olga. – Dans micutii din gimnaziul Ruseni. – Ghicitori; nepoţelele protagonistei – gemenele Tanas Alina, Tanas Andreea -poezie Gaidau. Aprecieri şi cuvinte frumoasde la adresa protagoniştilor Clubului au venit din partea deputatei în Parlamentul RM Valentina Stratan, colega şi prietena Iuliei Tanase; Tudor Paladi, scriitor, critic literar, editor; Marcela Mardare, scriitoare; Vasile Iovu, naistul; Maria Bajură, Director LT ”Adrian Păunescu” din s. Copăceni, r. Sângerei; Angela Chelaru, femeie de afaceri şi top-model; Elena Arhip, coregraf; Amelia Maxim, etc
77. la 25 mai 2017 Vlad Spița a fost al 77 protagonist la Clubul ”Impresii din viata si carti”. Este tânărul poet, un talent dintre talente şi are doar 20 de ani, pentru că Poezia nu e unica din puterile lui de creaţie – Vlad Spița. Vine din Orhei, dar s-a născut în 1997, rn Teleneşti. Recunoaşte că a început să scrie la îndemnul sorei mai mari, astfel a realizat visul de a scrie versuri. Studiază la Colegiul Pedagogic ”Vasile Lupu”, are aspiraţii mari pentru viitor, şi să dea admiterea la o facultate de actorie. În palmares: menţiuni la varia concursuri şi locul trei la cel de creaţie ”ARS Adolescentina” de la Radio Moldova. La Clubul Impresii din viaţă şi cărţi Vlad Spiţa ne-a recitat din versuri vechi şi noi, ne-a spus istoria lui, ne-a relatat unele ganduri şi planuri pe viitor, multe alte răspunsuri sub întrebările moderatorilor şi ale publicului. https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2017/05/25/tanarul-vlad-spita-la-clubul-impresii-din-viata-si-carti/ – cu modearatorii tineri scriitori Mihai Doloton, Dorina Codreanu
78. Denis Rosca, protagonistul cu nr 78 la Clubul ”Impresii din viata si carti”, şedinţă din 20 iunie 2017. ”Studiind mii de biografii, înţelegi că fiecare om are un talent, şi nimeni nu se naşte cu supracapacităţi, gata idolatrizaţi ca din poveşti, – spune Denis Roşca. – Majoritatea oamenilor care au creat inovaţii domeniului lor au fost workaholici, aşa persoane au o curiozitate de neoprit. Astfel se formează stiluri, colecţii, mecanisme, etc. Au avut curajul să depăşească rezistenţa criticilor, pentru că orice schimbare întâmpină un perete în plan de acceptare’’. Denis Roşca face parte din categoria workaholicilor, pentru că curiozitatea lui pentru continuarea Cărţii de aur, nu are capăt. O şedinţă moderată de distinsa D. Mariana Harjevschi, Director General BM ‘’B.P.Hasdeu’’. Silvia Saca despre Denis Roșca”Nu e doar Cartea de aur, El este de Aur!” Istoricul A. Moraru pentru cea mai surprinzătoare întrebare către protagonist a câștigat această enciclopedie de valoare. La fel, discuţii aprinse şi întrebări interesante de la publicul învitat, plus cuvinte de recunoştinţă dedicate autorului Cartea de Aur a Basarabiei si a Republicii Moldova. https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2017/06/20/denis-rosca-autor-cartea-de-aur-a-moldovenilor-la-clubul-impresii-din-viata-si-carti/
79. Diána Hristisean – a 79-a protagonista la Clubul ”Impresii din viata si carti” din 27 iunie 2017. Deținătoare a Marelui Premiu la Concursul de Poezie „Grigore Vieru”, Ediția a VI-ea, anul 2016, pentru cartea de debut ”Citație pentru Iubire”. În prezent, membră a Uniunii Scriitorilor Europeni din Moldova. Diána Hristisean scrie versuri, recită şi cântă la chitară. Studentă în anul 4 la Facultatea de Drept, respectiv şi la facultatea de Arte frumoase – Universitatea de Stat din Moldova (Teatru dramatic). A cântat în corul universitar ”Lira”, eventual a absolvit Liceul în satul natal Balatina, raionul Glodeni. Recent a apărut un număr al Revistei Sud unde au apărut câteva materiale în care au fost puse în evidență talentul, valoarea şi sinceritatea unor poeţi, printre care şi Diána Hristisean (Chişinău). Moderatoare a fost Diana Ciugureanu-Zlatan, Preşedinta USEM
80. La 4 iulie 2017 a strălucit Lidia Noroc-Pinzaru– Artista emerita, a 80-a protagonista laClubul ”Impresii din viata si carti”. Moderatoare – şuperba poetaLilia Manole! la 4 decembrie a implinit 75 de ani. Este încă tânără cu spiritul şi cu inima, – ne-a convins şi la evenimentul clubului… Inteligentă, frumoasă, foarte strictă cu disciplina şi proiecte programate zi de zi, şi se menţine de stabilitatea lor în continuare. Astfel, şi-a dezvoltat dânsa caracterul, şi astfel trebuie să fie orice persoană inteligentă. Cerinţe şi fapte de la sine, în prim rând, vorbă bună, dar şi respect reciproc! O Doamnă gen clasic, sau retro, și mai bine, – cea modernă cu maniere aristocratice, nu m-aş mira să aflu că este descedentă din strămoşi regeşti. Cu aptitudini adaptate tuturor timpurilor. Evident, doar este o supertalentată actriță. ‘‘Era inima culturii şi forţa spirituală a municipului, judeţului, personalitate care continuă să reprezinte spiritualitatea şi cultura românească şi cea naţională, în fond.” (Lilia Manole)
81. În 18 iulie 2017 a evoluat protagonista Veronica Pirlea-Conovali – Această şedinţă a Clubului ”Impresii din viata si carti”a fost un adevarat regal de poezie, de cultura, de spirit, remarcat şi prin moderatori de excepţie- jurnalista Diana Zlatan-Ciugureanu şi istoricul Ion Negrei. Oaspeţii de onoare, compozitorul Vadim Popov, profesoara de istorie Parascovia Stavila, scriitorii Galina Furdui, Marcela Mardare, Ecaterina Negară, Victor Ladaniuc, Iulian Caranfil, compozitoarea Olga Trudov etc. Vocile frumoase ale solistelor Viorica Morarude la ”Folclor” şi folchista Margareta Sârbu ne-a cucerit inimile. Au venit şi mulţi alţi protagonişti şi membri care susţin permanent Clubul ”Impresii din viata si carti”.Spaţiul larg şi frumos al Sediului Central al Bibliotecii Municipale ”B.P.Hasdeu”ne oferă reflectarea cât mai transparentă şi luminoasă a activităţilor culturale. Protagonista – scriitoare, jurnalistă, profesoară, textier, autor a 11 carti editate, membru al Uniunii Jurnaliştilor din România, membru al Uniunii Scriitorilor Europeni din RMoldova. https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2017/07/18/veronica-parlea-conovali-la-clubul-impresii-din-viata-si-carti-lacrimeaza-n-dor-amurgul/
82. Vitalie Vovc, protagonistul nr. 82 la Clubul ”Impresii din viata si carti” din 25 iulie 2017. Un intelectual pan’la măduva osului, formatorul de opinie, jurnalist, scriitor, blogger, pur și simplu o persoană de excepție, foarte inteligentă și despre care e foarte greu să aduni corect calități caracteristice, pentru că în acest caz ar trebui să corespunzi și tu nivelului lui de inteligență. parcă ar fi venit din epoca lui Dumas, atunci când aristocrația excela în saloanele palatelor anglo-franceze nu doar prin valsuri și lupte cu săbii. Chiar și înfățișarea lui Vovc amintește de înțeleptul Atos, care vorbea doar atunci când se cuvine! Un înflăcărat Portos care luptă pentru drapelul național și un frumos Aramis care crede în Dumnezeu! Şi ca D’Artanian care întrunește toate aceste calități, încă își adoră familia și copiii lui, luptă pentru adevăr, independență și drepturile omului în Republica Moldova, și pentru unitate, din îndepărtata France, cu speranța că urmașii lui se vor întoarce… totuși, în Basarabia, această ţară lepădată din ce în ce mai mult de tineri. Este ferm convins că așa va fi, pentru că acest ”secret” nu este greu de intuit. Toate scrierile și vorbele lui pe internet ne divulgă aceste lucuri, demne de ascultat și… de urmat… Şi cărţile, şi toată proza lui constă din adevărul despre societate. Lansată şi ultima operă Alertă oranj sau Pe alocuri, viscole, deci, la fel la Clubul nostru printre altele, dar în prim rând a fost evidenţiată personalitatea de bază al acestui omuleţ fericit – Vitalie Vovc. Moderatoare strălucită – a fost inconfundabila poetă şi actriţă Radmila Popovici. https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2017/07/25/vitalie-vovc-la-clubul-impresii-din-viata-si-carti/
83.Gheorghe Stratan – povestitorul din Molesti, Chisinau – protagonistul nr. 83 la Clubul ”Impresii din viata si carti” la 8 august 2017! A fost o întâlnire care va rămâne, cu siguranță, multă vreme în amintirea participanților. A urmat povestea lui de viaţă, varia relatări şi confesiuni, precum şi aprecieri de la participanţi, colegi şi prieteni. Fiecare a venit cu experienţa lui de viaţă alături de protagonist… molipsită de talentul Stratan: jurnalista, preşedinta USEM – Diana Zlatan-Ciugureanu, Nicolae Balcescu, Adelina Alcaz cu recital, Silvia Ursache (editor), cântăreaţa Maria Ciobanu, Natalia Pintea cu recital de versuri, Giovanna Stratan, Cristina Ursu, scriitorul Victor Cobzac, Ludmila Curoş (moaşa din Ialoveni), folchistul şi naistulCristian Pâslaru etc. Cu ce se ocupă protagonistul în timpul liber, hobby, pasiunile care îl fac să se refugieze într-o altă lume doar a lui… Despre dragoste, şi versurile în care predomină căldura… Cum a întânit-o pe soţia lui, familia, copiii şi nepoţii… Ce ar schimba în societatea de azi în Moldova? Planurile pentru viitor. Destinaţii turistice, preferinţe de la noi din Moldova. De ce nu se stabileşte în Italia, cu gândul de a nu se mai întoarce Acasă? – Dar, toate acestea le puteţi urmări în filme şi imagini mai jos: https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2017/08/08/povestea-lui-gheorghe-stratan-la-clubul-impresii-din-viata-si-carti/
84. Protagonista din 9 septembrie 2017 scriitoarea Dina Ciocanu la Clubul ”Impresii din viata si carti”, Moderator scriitorul Dumitru Crudu. ‘A fost o serată frumoasă, cu puţină lume şi mult suflet. Nu au venit oameni întâmplători, am simţit prezenţa fiecăruia, pentru că am simţit implicarea.”
‘”Fântâni fără ciutură Dina Ciocanu”:”E nevoie de a-i trezi omului conştiinţa naţională, atâta tot, să ştie cine e şi de unde vine. Atunci el îşi va da seama pe ce lume se află”. Propaganda sovietică i-a făcut pe români slabi, fricoşi, indiferenţi, prin metodele pe care le-a aplicat. În realitate, Basarabia noastră a fost varianta masivă a închisorii de la Piteşti, iar acum omul trebuie ajutat să scape de influenţa lui Ţurcanu, că el încă face victime. Cartea mea e o lecţie de istorie şi nu-i un fals, cei care au citit-o m-au făcut să mă simt mândră pentru ea. A vorbi istorie nu înseamnă a face propagandă, doar aşa e, nu? E adevărat sau nu?” https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2017/09/26/dina-ciocanu-protagonista-la-clubul-impresii-din-viata-si-carti/
85. Protagonista nr 85 laClubul ”Impresii din viata si carti” pe 5 octombrie 2017 a fost o Doamnă de suflet Silvia Saca.Vorbind despre personalităţi precum Silvia Saca, totul ţine de inspiraţie şi starea pe care o ai. Se spune că nu trebuie să te grăbeşti, că trebuie să ai răbdare, este în stilul ei, te lasă să fii aşa cum eşti, nervos sau grăbit, ca apoi să te surprindă tolerant cu vocea ei calmă şi caldă… Trecută prin cumpene şi dureri, este plină de optimism, inspiră credibilitate în realizarea speranţelor. Întră în discuţie, întreabă şi răspunde, vine cu sfaturi şi ajutor la nevoie, – trăeşte orice moment bucurându-se de comunicare cu oamenii, care la fel răspund cu reciprocitate…
86. Maria Bajura, a 86a protagonistă invitată la Clubul ”Impresii din viata si carti’‘ (BM B. P. Hasdeu) în data de 24 octombrie 2017:Directoarea Gimnaziului „Adrian Păunescu” din satul Copăceni, raionul Sângerei, Președinta Fundației „Copăceni-VDR”, iar Festivalul-concurs de poezie „Galbenă Gutuie” de la Copaceni este la fel iniţiat de această doamnă distinsă. De ani buni promovează și reamintește întregii țări despre valoarea operei marelui poet Adrian Păunescu. Maria Bajura promovează valorile naţionale, istorice şi culturale moldoveneşti. A venit la club plină cu impresii şi relatări, a povestit din experienţa de viaţă că are şi de unde, iar povestea ei o puteţi asculta în filmele de mai jos. Elevii gimnaziului “Adrian Păunescu” din localitatea Copăceni sprijiniți de actori ai Teatrului Național al Republicii Moldova și ansamblurile de muzică și dansuri populare ale Raionului Sângerei, au prezentat un spectacol istoric pe versurile poetului.
87.Doru Dendiu – al 87-lea protagonist la Clubul ”Impresii din viata si carti” din 7 noiembrie 2017. A fost o experiență interesantă și chiar neașteptată, care s-a desfăşurat ca de la sine, fără vreun scenariu strict ticluit din timp, și pentru că protagonistul (nr87) și moderatoarea Valentina Ursu sunt speciali, oameni deosebiți din zona mass-media la nivel internațional, în care poți avea încredere. A fost o bună ocazie de a realiza cât de mult simțim și înțelegem cererile publicului. Probabil că astfel de personalități ca Doru Dendiu nu avem suficient în Republica Moldova: un profesionist dur, jurnalist direct, care poate fi în același timp un părinte grijuliu, soț iubitor, prieten adevărat, profesor tolerant și un bărbat adevărat. Un erou și anti-erou în acelaș chip, dar și cu un simț al umorului deosebit. https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2017/11/07/doru-dendiu-protagonistul-clubului-impresii-din-viata-si-carti/
88.Al 88-lea protagonist la Clubul ”Impresii din viata si carti” – Anatol Croitoru, combatant si luptator pentru integritatea Moldovei. Moderatoare Mariana S. Ţăranu:”Dnul Anatol Croitoru este un exemplu de demnitate și verticalitate, prieten devotat și om curajos. În moment de grea cumpănă pentru țară s-a ridicat cu arma in mâină pentru a apăra integritatea și independența R.Moldova. Pentru mine este un model.” În timpul războiului ruso-moldovenesc de la Nistru Anatol Croitoru a fost voluntar alături de alți consăteni. Decorat cu ordinul „Ştefan cel Mare”. Fost președinte-execuviv al Asociației de cultură și drept „Transnistria”. Anatol Croitoru, din satul Coşniţa, r. Dubăsari, este legat de Transnistria prin Tricolor.In 1991, a arborat Tricolorul pe Comitetul executiv de la Dubăsari, exprimându-şi astfel, împreună cu un grup de cetăţeni, crezul de independenţă şi unitate teritorială a R.Moldova. https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2017/12/07/anatol-croitoru-la-clubul-impresii-din-viata-si-carti/
89.Mircea Grecu al 89-lea protagonist la Clubul ”Impresii din viata si carti”, evenimentul din 19 decembrie 2017. Mircea Grecu iese în evidență prin narațiunea simplă, fără pretenții de genialitate, limpezimea scenariului propriu și un firesc al dialogurilor de care… îmi este dor. Modest din fire, deloc dornic de laude, nu agreează publicitate ”tamtaram”! Un conservator al faptelor pozitive bune de realizat în continuare, motivul fiind dezlegarea nodurilor sociale şi debarasarea de tot ce rămâne putred în acest mic stat, fie dependenţă de droguri, tutun, alcool sau alte pericole de viaţă pentru copii şi tineri, în special. Pasionat de poezie românească, militează pentru recuperarea valorilor unanim acceptate… https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2017/12/19/mircea-grecu-si-terapia-narativa-la-clubul-impresii-din-viata-si-carti/
La sfârşitul fiecărui an, întreagă Moldova îşi iese din minţi! Şi probabil că toată lumea, pur şi simplu, îşi iese din minţi! Ce nu ar inventa antreprenorii inventivi! În piaţă găsiţi orice mărunţiş, în special animăluţe, al căror an vine pe horoscopul estic. Credinţa oamenilor în superstiţii rămâne iradicabilă, cu toate că suntem deja în veacul XXI.
În general, (aici eu vin cu povestea mea) nici acel an nu a fost o excepţie, şi toată capitală s-a afişat cu postere cu diferite capre, iepuri sau câini veseli… În această turbulenţă, nu am rămas nici eu la o parte, mai curând m-am regăsit involuntar în centrul activităţilor. Angajată într-o acţiune de caritate la care au venit sute de invitaţi. Cu o mască de iepure împrumutată, iar pe fustă rochiei am lipit câteva bucăţele de blăniţe care eventual au devenit principala intrigă a povestei. Un adevărat bal de revelion, care nu promitea să fie deosebită de alte activităţi de caritate, totul decurgea ca de obicei. Oaspeţii soseau, cânta muzica, şi atunci când s-a stins lumina, s-au auzit fanfare solemne şi Moşul Crăciun şi Alba ca Zăpada au întrat în sală de festivităţi. Toată surpriza în fine, atunci când în mod neaşteptat apăruse Iepuroaica, eu, adică… Efectul a fost cu adevărat uimitor, şi reacţia diferită: cineva incepea să râdă, cineva să filmeze, iar unele persoane încercau să atingă personal Iepuraşul pentru Noroc. Şi de această dată, merg eu cu aparatul meu roz să filmez petrecerea, când cineva brusc mă apucase… de fustă rochiei. Eu înciudată mă întorc şi observ o fată de 30 de ani, şi ea mă roagă cu blândeţe ca eu să-i îndeplinesc o dorinţă: ’’să se mărite cu Aurel’’. În ochii ei era atâta rugă, că chiar am rămas confuză. Moşul Crăciun şi Alba ca Zăpadă s-au cam speriat să nu fie scenariul dat ”la fund”, muzica încetini, oamenii brusc au tăcut şi ei. Toţi se întrebau ce va fi mai departe?
Dar, mai departe n-a fost nimic! Am stat şi m-am uitat îndelung la această fată… în tăcere. În orice poveste ’’cu ghinion’’ care se întâmplă cu mine, eu dau vina în primul rând pe mine 😀 Doar, că jumătatea ţării noastre – sunt Ele, la fel de frumoase femei, simple şi educate, care doresc pur şi simplu să fie fericite, să se căsătorească cu succes şi să fie necesare familiei… Ciudata fată a bolmorosit ceva despre prima ei căsnicie nereuşită, despre copilul ei fără de tată, despre serviciul ei de nevoie… La finalul discursului său confuz, fata mi-a rupt din blăniţa lipită pe fustă, a spus că aceea neapărat îi va aduce noroc… Au trecut probabil şase luni, istoria a fost uitată, şi fata a cărei nume nici măcar nu am întrebat. Într-o zi obişnuită, treceam pe lângă monumentul Ştefan cel Mare, ca de obicei de la serviciu spre staţie… În acel moment am observat un cuplu: mire şi mireasa făceau poze. Toată lumea îi privea cu admiraţie, erau frumoşi şi fericiţi. Într-o clipă, mireasa în rochie albă brusc se îndreptă în direcţia mea. Nici n-am reuşit să răsuflu de uimire, şi m-am pomenit în braţele ei. M-a cuprins cu lacrimi, mulţumindu-mă că i-am îndeplinit dorinţa! Sărmanul mire încerca s-o dezlipească de mine. Apoi, realizând absurditatea situaţiei, mireasa a început să râdă. Când pasiunile s-au diminuat, mireasa a explicat că eu sunt acea Femeie care ia adus noroc de An nou, iar bucăţica de blăniţă de iepure a devenit talismanul ei şi o ajută în viaţă. Ea cu Aurel, de fapt, acum au devenit soţ şi soţie!
Cine va spune că nu există miracole în lume?
Recunoaşteţi, că şi voi aşteptaţi sărbătorile de iarnă cu nerăbdare! Pentru că nu contează modul în care fiecare din noi se referă la ele: cineva mai din vară este în aşteptare a zarvei cu veselie: bradul, ghirleande, cadouri, artificii… Şi, cineva din contra visează doar un lucru: ca toate acestea să se încheie cât mai curând şi să se înceapă din nou liniştea vieţii cotidiene fără cozi interminabile în magazine, cadouri fără sens şi aceleaşi urări repetate din an în an. Şi totuşi, fiecare rămâne în anticiparea schimbărilor pozitive, cu speranţe şi dorinţe realizate. Nicio altă sărbătoare nu este în stare să ne unească într-atât de reuşit… Oricine ai putea fi: un romantic incurabil, fie un sceptic inveterat, nu-ţi pasă, chiar dacă în adâncul sufletului doreşti să crezi atât de mult că cu fiecare ultima filă din calendarul vieţii tale vor pleca şi toate cele rele (Doamne ajută!), iar Revelionul îţi va aduce cu siguranţă un alt an cu bucurii, prosperitate, dragoste… Pentru că Credinţa din sufletul tău te va salva, şi acest lucru este indiscutabil…
În Noul an minunile ne aşteaptă pretutindeni, trebuie doar să le poţi distinge, oricare n-ar fi spiritul tău în această zi cu soare, cu ninsori sau ploi… Să poţi ascultă şoaptele Destinului! Şi atunci, va veni fericirea – necondiţionaţă, frumoasă, eternă… Există minuni, care schimbă în cel mai serios mod viaţa, şi uneori se petrece ceva neobservat de alţii, o mică şi banală magie cotidiană, dar şi ea va aduce fericire, poate nu atât de globală, dar totuşi la fel de palpabilă în sufletul tău. În nopţile dintre ani, se petrec uneori evenimente complet inexplicabile. Cineva sceptic le plasează la coincidenţe banale, iar cineva crede cu sinceritate că este destul de norocos să asiste la adevarate miracole, şi în cele din urmă are dreptate! 😀
Director de proiecte finanţate de fundaţia Soros-Moldova, TACIS, USAID, activistă, profesoară în Liceul teoretic, autor a trei plachete de versuri… Iulia Tanase s-a născut în satul Ruseni, raionul Edineţ şi provine dintr-o familie de ţărani instăriţi: tata – oer, mama – ţesătoare. Al patrulea copil în familie, a absolvit şcoala medie din sat, ulterior facultatea limbă şi literatură rusă (în şcoli naţionale) la Universitatea pedagogică de Stat din Bălţi. S-a căsătorit în satul Brânzeni, a născut doi feciori – Roman şi Sergiu şi a lucrat 32 de ani ca profesoară în sat. La doar 36 de ani a rămas văduvă. A suferit mult, şi acea durere a aşternut-o în cărţile ei… Astăzi, Iulia Tănase este a 76a protagonista la Clubul ”Impresii din viata si carti”, în cadrul Sediului Central al Biblioteca Municipală B. P. Hasdeu, moderatoarea şedinţei fiind Diana Zlatan Ciugureanu– presedintaUniunii Scriitorilor Europeni din Moldova…
Furor a trezit începutul evenimentului: un concert împodobit cu recitaluri şi dansatori retro, de micuţi minunaţi, care au evoluat excelent: Balada- versuri Tanase Iulia-recital Oloi Olga (gimnaziul Ruseni). –cantece -”Casa părintească”-E. Matarina, ”Canta cucul”- versuri Tanase, interpretat de Iulia şi Oloi Olga. – Dans micutii din gimnaziul Ruseni. – Ghicitori; nepoţelele protagonistei – gemenele Tanas Alina, Tanas Andreea -poezie Gaidau.
Aprecieri şi cuvinte frumoasde la adresa protagoniştilor Clubului au venit din partea deputatei în Parlamentul RM Valentina Stratan, colega şi prietena Iuliei Tanase; Tudor Paladi, scriitor, critic literar, editor; Marcela Mardare, scriitoare; Vasile Iovu, naistul; Maria Bajură, Director LT ”Adrian Păunescu” din s. Copăceni, r. Sângerei; Angela Chelaru, femeie de afaceri şi top-model; Elena Arhip, coregraf; Amelia Maxim, etc
Puteţi urmări evenimentul cu confesiunile protagonistei, cu cărţi de autor şi recitaluri de poezie, cu aprecieri şi referinţe din partea tuturor participanţilor mai jos, a fost impresionant! –
Vasile Stroescu, consilier local, primaria Branzeni, mester popular menţionează:”Iulia Tanase la numai 36 ani ramane vaduva. -Aceasta suferinta exprimata in multe din versurile Doamnei Tanase. -Lanseaza placheta de versuri ‘’Lacrimi inecate’’. Publica in presa locala cu orice eveniment. -Din necesitatile familiei pleaca peste hotare, la munca, in Israel. Dupa 8 ani de munca in strainatate se intoarce in sat. in tara imbogatita – cu 4 nepoti, si 9 carti – manuscrise, ce asteapta lumina tiparului. -Editeaza placheta de poezii si ghicitori pentru copii, ‘’Micii mei Amici’’ – Astazi, vedem cartea cu poezie si fabule ‘’Portativul inimii’’. – Colaborează cu revista ‘’Creator’’ in Romania, publica fabule…”
Valentina Stratan:”Reintilnirea cu Iulia Tanase poeta de la nordul Moldovei, ce si-a prezentat ultima carte de versuri „Portativul inimii”, mi-a adus multe bucurii in suflet. Cu amintiri frumoase pentru toti anii de cind ne cunoastem, atunci cind desfasuram impreuna activitati publice si politice, și realizam acel frumos proiect”Femeile pot reusi”… Tin sa multumesc initiatoarei Clubului”Impresii din viata si carti”, dnei Svetlana Vizitiu care face posibil sa cunoastem oameni de valoare pe care le are Republica Moldova.”
Liliana Gaidau:”Felicitari Dna Iulia Tanas, sunteti o steluta ce face parte din constelatia Femeilor celebre-Femeia iubita,mama,pedagog,de afaceri,femeia …
Toate intruchipate doar in una singura ,dati-mi voie sa va doresc multa sanatate,prosperare,realizari frumoase in tot ce faceti,dvs.ne duceti faima in lume -Sa ne traiti multstimata Doamna!”
Maria Bajura: Am cunoscut-o azi pe distinsa doamna Diana Ciugureanu-Zlatan, care mi-a oferit bucuria de a participa la activitatea Clubului de elite, dedicata poetei Iulia Tanase(Yulia Tanas). Multumesc Domnului ca mi-a dat asa Oameni in cale mea, cu sufletul plin de dragoste si de jertfire pentru aproapele sau si cu minti sclipitoare!
Diana Ciugureanu-Zlatan: Sunteți un cadou pentru sufletele noastre, Onorată Doamnă Directoare Maria Bajura! Vă mulțumesc din inimă, pentru prietenia in care cred!
Poate n-are ce-nţelege… (Nelly Sambriş, din ”Nonsens”)
Cunosc persoane deosebite prin diferenţa de caractere, aptitudini, talente etc şi se întâmplă zi de zi, în realitate fie în internet. Un spaţiu virtual de trecere de la agitaţia zilnică şi ritmuri alert în care ne purtăm existenţa. Pentru încântarea papilelor şi desfătarea intelectului eu aduc personalităţi cunoscute şi necunoscute chiar şi de mine tocmai de aceea ca să le cunoaştem toţi împreună la Clubul ”Impresii din viata si carti” în incinta Bibliotecii Centrale BM ”B.P.Hasdeu”. Protagonista Nelly Sambris, a fost o alegere splendidă, căci a venit cu impresii deosebite din experienţa de viaţă a ei încă tânără. A moderat evenimentul avocata Inga Albu, care a fost şi ea protagonista clubului…
Pe Nelly Sambrisam cunoscut-o zece ani în urmă în cadrul activităţilor culturale, după am urmărit-o şi la posturi de radio, unde uneori înregistram piese muzicale intepretate de fiica mea. Fragilă, frumoasă, un zâmbet larg şi chip angelic, înţeleaptă, cu un spirit larg de observaţie, Nelly cucereşte inimi şi insuflă încredere. Furtunile vieţii nu au ocolit-o, ca urmare au călit-o pe marea destinului ţinând cârma vieţii prin voinţa caracterului ei. Este şi o mare realizare. Fericirea ei constă în persoanele dragi, în special, ea îşi adoră fiul. Este căsătorită, mândră și îndrăgostită de soțul său. A reuşit să se realizeze în unele sale speranţe, nu în toate, mai are timp. Cert, că este împăcată cu sine, cu lumea şi cu Bunul Dumnezeu. A avut o copilărie minunată cu bunei şi bunici, fără programul și disciplina grădiniței, ci având o libertate totală a jocurilor potrivite vârstei despre care a scris cu multă dragoste şi puteţi citi aici:
Dragostea ei – meseria ei. Jurnalismul, radio, oamenii, comunicări şi discursuri interesante… Toate de la care imaginea ei se identifică permanent cu emisiunile Radio sau TV Noroc, în prezent. Ne luminează cu zâmbetul ei, înseninând chiar şi mesajele ”cenuşii”, cu unele ştiri triste în societatea moldovenească, – cu înţelepciunea privirii sale. În continuare, deja stabilă în cariera ei şi ca jurnalist şi ca formator de opinie social-politică, şi ca luptător pentru dreptate. Aici, simte ea că are spaţiu pentru realizarea ideilor şi opiniilor, nu doar cele proprii. Îşi poate expune într-o formă foarte convingătoare concepţiile. Fiind preocupată de diverse probleme sociale, cultură şi politic, de regulă, începe cu a se apropria de problematica pe care vrea să o abordeze, trezind un interes răsunător la problemă, dar şi la personalitatea ei. (Svetlana Vizitiu)
”Radio-ul a fost prima mea dragoste. Eram liceană, aveam 15 ani când am păşit pentru prima data pragul Casei Radio şi din acel moment au urmat vreo 7 ani de Radio National, cu unele întreruperi, în redacţia copii, tineret şi apoi pentru un timp mai indelungat, în cea muzicala… după care aproape 6 ani nu m-am despărţit de microfonul ProFm. Au urmat câţiva ani de experienţe pe la alte posturi de Radio (HIT Fm, Chanson, Fresh Fm), dar întotdeauna am trăit cu sentimentul că am trădat ProFm-ul şi aşa am ajuns să tradez, în general, şi prima dragoste – Radio-ul. Am avut cu puţin timp în urmă o tentativă de a reveni la radio, dar am stat în faţa microfonului şi am tacut, am luptat cu mine însămi mai multe minute în şir şi am înţeles că nu vreau /nu pot să mai spun nimic. M-am ridicat şi am ieşit fără niciun regret, ştiind că n-o să mai revin Prima dragoste e aşa, sinceră, caldă în amintiri, dar parcă din altă viaţă, dar parcă despre altcineva… şi nu vrei să mai umbli la ea.”- Nelly Sambris
Am mers la o intilnire cu o doamna deosebita, care scrie versuri profunde cu o inteleapta filosofie de viata. Versurile pe care le-am descoperit au profunzime si multa intelepciune. O doamna ce emana frumusete, noblete si spiritualitate. (Maria Salaru, presedintele Societatii Culturale „Vasile Militaru”)
Am cunoscut-o pe Nelly prin intermediul site-lui de socializare Facebook. De fapt, postarile ei mi-au atras atentia. Acestea fie ca descriu o realitate obiectiva, fie ca oglindesc opinia ei, care este şi argumentată. Postari care descriu persoana si felul de a fi, modul de a gandi. Plac mult poeziile ei, care descriu starile morale, gandurile ce o macinau atunci cand le scria. Azi la club am mai aflat si alte calitati ale Nellei, cum ar fi modestia. Prin intermediului clubului de azi mi-am facut un prieten, care va fi nu doar virtual, dar real. – Victoria Popa
Încântată, la fel ca întreg publicul, de miraculoasa personalitate, Nelly Sambriș, de atmosferă, de organizaare și participare activă, a tuturor celor prrzenți la ședința recentă a Clubului de Elite „Impresii din Viață și Cărți”, creat și gestionat cu Har, de neobosita D Președinte, Svetlana Vizitiu. Onorată și fericită să devii parte din echipa USEM, dragă poetă și jurnalistă de forță, Nelly Sambriș! În preajma ta, lumea înflorește, începând de la zâmbete, și încheind cu arborii înălbiți de atâta primăvară! Să ne bucurăm de triumful spiritualității! Aici, iubirea necondișionată este acasă! Felicitări tuturor pentru acest focar de cultură și armonie, Clubul de la Biblioteca Municipală „B. P. Hasdeu”! – Diana Ciugureanu-Zlatan
O intalnire minunata! Frumos sa-i vezi pe cei, care vorbesc despre politica externa (si nu doar) la TV, povestind si despre cum au fost copii. Ascultand-o pe Nelly Sambris mi-am reamintit cum sunt oamenii talentati, sensibili si intelepti. Multumesc, Clubul Impresii de Viata si Carti! – Diana Popescu, jurnalista
În fiecare om te poți descoperi pe sine. Vedem la alții, doar ceea ce există și în noi. Trebuie să înțelegi ce îl determină pe un om sa fie într-un fel sau altul, ce stă în spatele poveștii lui de viață, dacă reușești, se prăbușesc închipuitele castele de nisip, dispar conflictele interioare, dar și cele din exterior, dispar iluziile și dezamăgirile…
Copilăria are gustul cireșelor din grădina bunicilor, a gutuielor de la colțul casei, a tufelor de liliac, sădite de mîinile lor muncite, a bunatăților ascunse de ochii nepoților sub zestrea de perne brodate cu fir roșu și a teancului de țoluri țesute de tinerețea lor scurtă și păstrată în priviri ca busuiocul de lîngă icoană de la miazăzi a Casei Mari. Vacanțele de vară la bunicii mei, dealuri, păduri, cîmpii, prietenii sincere și copilărești cu vecinele de vîrsta mea, – tot ce poate face oferi o copilărie adevărată. Mai fericită, poate, decît a altor copii, pentru că erau în viață toți cei patru bunici și încă o străbunică.
Primul a plecat la Ceruri bunicul de pe linia tatălui, Grigore. Avea viziuni filosofice asupra vieții, cunoștea arborele genealogic al familiilor din sat, știa ce familie și de unde provine, cînd a venit în sat, cu cine s-a înrudit prin alianță și era convins că trăsăturile genetice îl definesc pe un om și joacă un rol important în destinul acestuia. De la el am aflat că adevărul nu era întotdeauna cel pe care îl aflam de la veteranii celui de-al doilea război mondial, care veneau la scoală, pentru a ne povesti cum au luptat și și-au sacrificat viața pentru viitorul nostru luminos.
“Cei care au luptat cu adevărat, și-au pierdut viața, cei care au stat ascunși pe la dos au adunat pe urmă toate medaliile”, mi-a spus într-o zi, cînd se făcea paradă de 1 mai, în centrul satului. Mi-a povestit despre trădări, despre cum un vecin l-a vîndut rușilor pe un alt vecin care a luptat în armata română și cum acel vecin a reușit să se salveze ca prin minune. Despre cum un primar gospodar a fost împușcat public de armata sovietică, în urma unei trădări, lîngă monumentul Regelui de lîngă biserică. Și despre un alt caz, cînd datorită unui președinte de sat mai blajin care nu și-a vîndut sătenii, multe familii au scăpat de deportări. “Din familiile celor care au trădat și au pîrît nu s-a ales mai apoi nimic, Dumnezeu există și niciodată nu trebuie să faci rău. Cele mai grele păcate sunt trădarea și iuda”, spunea de fiecare dată. Înainte de moarte, cînd aveam 14 ani, a scos din portmoneul său vechi o poză cu el, singura din tinerețe, pe care o păstra de mulți ani și mi-a dat-o mie ca amintire. Mi-am ținut promisiunea și peste mai mulți ani i-am dat acelei poze o nouă viață, la un atelier din Chișinău.
Bunicii Teodora și Grigore Sambriș
Bunica Teodora a fost o femeie harnică și curajoasă, care a călătorit mult și nu i-a fost niciodată frică de necunoscut. Cel mai mult o cutremura gîndul la necunoscutul de Dincolo. Nu-și putea imagina cum ar putea să nu mai fie liberă și să nu mai poată să pășească prin grădina fără nicio buruiană:.. “Numai cînd mă gîndesc să stau acolo singură în întuneric fără să fac nimic… este atîta de lucru pe fața pămîntului, aș munci zi și noapte numai să trăiesc”. Din acest motiv, probabil, nu se resemna odată cu trecerea anilor și nu se plîngea niciodată pe bătrînețe. Avea întotdeauna garderoba bine îngrijită, pregătită de sărbătoare, dar mergea rar la biserică. Preoții nu se bucurau de mare trecere la ea. Era sceptică și punea lucrurile la îndoială, era, însă, foarte credincioasă în suflet. De la ea am învățat rugăciunea “Tatăl nostru”. A plecat la Ceruri de Crăciun, în iarna lui 2011. Cînd îmi amintesc de ea, știu că nimic nu este imposibil și că totul depinde doar de puterea noastră de a trece cu bine peste punțile vieții. Liliacul sădit de ea, mai înflorește și acum în fiecare primăvară, de ziua mea.
Bunicii Ana si Mihail Balan
Toate vacanțele de vară le-am petrecut la bunicii Mihail și Ana, unde nepoții erau alintați cu dulciuri și cadouri la toate sărbătorile și unde mă simțeam ca acasă. Bunicul Mihail își trăgea rădăcinile dintr-o familie de belaruși, era un barbat înalt, frumos, întelept și un foarte bun gospodar. Putea face rost de orice deficit iar casa îi era plină mereu de oaspeți. Pentru el omenia, cumsecădenia, cuvîntul promis, erau litere de lege. Era genul de bărbat responsabil care ducea povara greutăților în familie și un părinte care și-a susținut și ajutat copiii. Avea marea calitate de a ne iubi, pe noi nepoții, necondiționat și nu ne-a supărat niciodată nici măcar cu un cuvînt. A decedat în 2009, spunîndu-i cu o seară inainte bunicii: “Aniută, noi am crescut împreuna niște copii cuminți, nu am trăit degeaba pe pămînt”.
Pebunica Ana, care a împlinit recent 81 de ani, o vizitez cu orice ocazie, la toate sărbătorile și nu doar. Atît cît mai este printe noi, prețuim clipele rămase, că într-o zi nu va mai avea cine să ne petreacă poartă, iar casa ei va rămîne pustie… Este o persoană senină, resemnată și credincioasă, care merge la biserică în fiecare duminică și de sărbători. A știut să-și educe copiii grămăjoară, i-a îndemnat să nu să se certe niciodată între ei și să fie uniți. O tradiție păstrată și astăzi, cînd de sărbători se adună cu toții la o masă. Nu mi-o amintesc stînd mult de vorbă cu vecinele la gard, este o fire luminoasă care nu se teme de singurătate. Doar de Dumnezeu, cum spune ea. Îmi amințește de mirosul gutuielor pe care le aduna toamna într-o broboadă din copacul de la colțul casei, pentru a le pune să “lumineze” pe geamurile din Casa Mare.
Cred că am moștenit de la toți cîte ceva, din ceea ce mi-a fost transmis genetic prin intermediul părinților mei, care m-au iubit și m-au susținut întotdeauna. Uneori sunt introvertă, pot avea momente cînd îmi place singurătatea. Mă reculeg, meditez, citesc și în acele clipe nu mă intresează nimic din ce strălucește: lumea mondenă, petrecerile, shoping-ul sau altceva. Dar îmi plac și oamenii, discuțiile interesante, sunt deschisă și pot pregăti ore în șir bucate pentru oaspeți. Sunt sceptică și am moștenit și capacitatea de a pătrunde în esența lucrurilor, dar, în același timp, nu-mi este străin și acel fior al providenței, care te face să înțelegi prioritățile în viață. E ca și acel far, pe care îl vezi din largul mării și te ajută să nu te rătăcești din drum.
Școala a fost instituția care mi-a pus cel mai mult caracterul la încercare. Acolo lupta pentru un loc sub soare a fost acerbă. Erau mai mulți elevi buni adunați într-o singură clasă, de aceea competiția era cuvîntul la ordinea zilei. În fiecare zi. Pentru niște adolescenși în formare, aceste mici competiții reprezentau o lume întreagă. Spiritul sănătos de concurență a dat roade pe urmă. Am fost și eu una dintre beneficiarii acelei “bătălii” prin care am trecut cu succes.
Iertarea imediată și pînă la capăt poate însemna, uneori, prostie. Un motiv în plus, să-ți mai “sară” aceeași greblă în cap. Nu trebuie să faci ceva doar pentru că așa e mai bine (pentru cine?), mergînd împotriva ta. Emoțiile refulate îți pot pregăti o surpriză care ar putea izbucni într-o zi, ca un foc de artificii, în lipsa oricărui motiv. Iertarea adevărată vine atunci cînd depășesti situația, și poate dura luni sau ani. Din cauza orgoliului, supărările devin obsesive și distrugătoare, dacă nu ar exista orgoliul, acestea nu ar pătrunde în inimă și ne-ar ajuta să avem mai multă empatie față de cei din jur.
Oamenii pot fi duplicitari. Triplicitari, și chiar și mai mult. Ei își pot schimba părerile despre persoanele, lucrurile și evenimentele din jurul lor. Fiecare are o lume a sa interioară care e într-un proces permanent de metamorfoză, și din acest motiv, tu, cu lumea ta interioară, nu trebuie să te abați de la drumul tău, de la ceea ce știi tu că e mai bine pentru tine. Să întelegi cum decurg lucrurile, de ce conjunctură sunt legate acestea și să acționezi în conformitate cu ceea ce îți dictează propria conțiință. Nimic nu e bătut în cuie, înafară de clipa morții. Aceeași oameni îți pot spune mîine că au crezut în tine întotdeauna. Toți greșim și toți suntem influențabili, așa e natura umană. Altfel devine imposibilă evoluția.
Prietenia adevarată există. Sunt oameni de care te simți legat o viață. Nu contează distanța, unele neînțelegeri și nu are nicio importanță că v-ați vorbit ultima dată acum un an. Există oameni cu care nu trebuie să irosești multe cuvinte pentru a te înțelege. Cel mai mult nu comunicăm prin intermediul limbajului non-verbal, ci la nivel energetic. Asta explică de ce unele persoane ne devin antipatice fără să schimbăm nicio vorbă cu ele, iar pe altele, trăim senzația că le cunoaștem de o viață.
Dragostea înseamnă o cultură a comunicării și respect reciproc. Daca întîlnești pe cineva care te face să-ți pierzi capul iar în discuțiile cu tine însăți și cu prietenele apar multe întrebări existențialiste fără de răspunsuri, persoana în cauză nu este el. Iubirea adevarată oferă confort. O cafea dimineața în pat, discuții la miez de noapte, hlizituri într-o călătorie în doi. Restul sunt iluzii după care urmează neaparat dezamăgiri. Pentru ca noi din start asta și facem. Ne automințim în numele a ceva ce nu există, a cuiva care nici el singur nu știe că există în realitate.
Ce este Societatea noastră de Azi? Locuințe tot mai multe și familii tot mai puține. Comodități sunt, dar mai puțin timp, și bani lipsă. Multe doctorate, teze și titluri, dar tot mai puține judecată și sens. Mai multe învățăminte și cunoștințe, dar mai puține capacități de a judeca treaz. Unul peste altul, sute de ”experți”, dar și mai multe probleme. Mai multe medicamente… tot mai ”costisitoare”, și mai puțină sănătate. Ne-am creat multe calculatoare pentru a păstra și a stoca în cantități enorme informația, dar comunicăm tot mai puțin unul cu altul… Am câștigat în cantitate și nu în calitate. Am pierdut oameni, care nu se mai întorc acasă, emigrând în continuare. Nu-i mai întorci nici cu banii promiși de guvern. Economia grea nu există și nu se dezvoltă. Cei săraci nu-și aleg locul de muncă, ci consimt ceea ce li se oferă. Dragostea de Patrie s-a risipit, – copiii noștri nu înțeleg acest generic. Au devenit roboți cu mobile și căști în urechi… Problema noastră nu este sărăcia, ci indiferența!
Nicio demnitate!.. Tradiții promovate și apoi ignorate, lipsă de respect pentru moștenirea prin relații care n-ar trebui uitate niciodată. ”Prietenii” nu se bucură de succesul tău. Promisiunile nu au loc când e vorba de bani. Indiferență… În afară de noi inșine nimeni nu ne va lua apărarea…
Un om bogat l-a luat pe fiul lui într-o călătorie prin Moldova cu unicul scop, de a-i demonstra ce înseamnă să fii sărac… (poveste online) Câteva zile ei au petrecut la o fermă într-o familie de țărani. La întoarcere, acasă tatăl îl întreabă pe fiu, dacă i-a plăcut călătoria. ”Mi-a plăcut, tată”, – fu răspunsul. ”Ai văzut cât de săraci pot fi oamenii?” – îl întrebă din nou tatăl. – ”Desigur”, – spuse fiul. – ”Și ce învățăminte ai tras din călătoria noastră?” – întrebă nerăbdător tatăl.
Și fiul a răspuns:”Eu am văzut, că ei au patru câini, și noi doar unul. Noi avem un bazin până la mijlocul grădinii, și ei au un râu care n-are capăt. La noi în livadă strălucesc felinare procurate peste hotare, iar la ei noaptea zâmbesc stelele. Noi avem o terasă pân-la marginea curții, iar la ei – spații deschise chiar până la orizont. Noi avem o parcelă de teren nu chiar mare pe care locuim, și ei sunt înconjurați de codri și câmpuri nesfârșite de la care ți se taie respirația și nu-ți poți lua privirea. Noi procurăm mâncarea, iar ei preferă să o producă de sinestător. Noi avem în jurul casei garduri înalte de protecție, iar ei au prieteni și sprijin din toate părțile”. Tatăl băiatului a înțepenit de uimire…
Iar fiul a adăugat:”Am înțeles, tată, cât de săraci suntem Noi, într-adevăr…”
Acum prindeți legătura din ambele sensuri… Realitate.
Prima mea amintire cu tăticul e dintr-o zi de iarnă la săniuș prin troiene de zăpadă. Aveam patru ani, probabil. Eu, fiind foarte mică și slabă, împotmolită într-o blană de urs, îmbrobodită cu un pled fin, dar gros și cald, plus o cușmă cu urechi pe cap, strâns legată cu un fular la gât și peste nas, ca să nu răcesc. Tata cu gura-i aburindă de ger, mă lua în brațe după ce mă rostogoleam cu sania, mă ridica și mă scutura de omăt, apoi mă punea la loc, și ținând bine frânghiile legate mă ducea cu o viteză nebună în goana soarelui ce strălucea orbitor în albia omătului, și eu fericită țipam și râdeam de bucurie și de spaima vitezei mari. Încă nu puteam vorbi, probabil atunci părinții mei au aflat că nu aud, de vină fiind o simplă eroare a medicilor cu supradoze de antibiotice cu streptomițină, ceea ce m-a marcat pe viață, lipsindu-mă de multe plăceri ale vieții pe care le poate avea orice om normal… Tata înțelegea, că doream o viteză cât mai rapidă, și mă făcea să zbor cu sania… Eram tare fericită… Atunci am realizat, că sunt un Om în Viață, că am Părinți, că sunt un Copil fericit cu Mamă și Tată pe care-i iubeam enorm: am simtit-o în acel moment cu sania, nu știu, de ce, dar e primul caz din copilărie cu tata pe care l-am memorizat… Ei bine, tata era mereu plecat de acasă. Venea, de obicei, la masă, era un om public, și avea șofer de serviciu care îl aducea obosit și înfometat. Era strict cu disciplina și planurile lui de lucru, dar la masă venea acasă pentru că bucate ca ale mamei mele Teodora nu le prepara nimeni. Mama lucra la policlinică raională și, zi de zi, venea la amiază la masă, mai degrabă că să-l hrănească pe tata. Avea mare grijă de el și de noi cei trei copii ai lor. Cred că mama este mereu talismanul tatei, pentru că au fost câteva cazuri de cumpănă, și totdeauna mama i-a salvat viața. Dar despre toate acestea, vă recomand să citiți din cartea lui tata ”Cu satul în suflet prin mări și oceane” – e foarte ușor de citit, și e scrisă conform dialectului personalizat Vasile Vizitiu. Eu însă-mi cunosc pe tata ca un om fain, fan al tradițiilor și obiceiurilor moldovenești, un cântăreț și îndrăgostit de muzică populară, a tot ce a însemnat pentru noi moldovenii, de-a lungul timpului, – este cel care recunoaște că Limba noastră este cea Română, iar Basarabia a fost dezlipită de România și aceste lucruri trebuie reparate! Cea mai recentă apariție de carte a tatălui este destinată familiei, dar spre surprinderea noastră aplaudată de câteva personalități care insistă să fie publică. ”A trecut tinerețea, dar odihnă nu mai avem…”, – spune tata. Atât de bine îl înțeleg, dar din păcate nu pot schimba nimic, oricât nu-mi doresc acest fapt. Tata este interesat de politică de – și după ’91, de corupția în țară, de jocurile ascunse publicului larg. Este foarte priceput în economie, managemenet organizatoric, a condus toată viața și s-a bucurat de respectul oamenilor, fără cei cu urzeli și invidie. Un om onest în mizeria societății contemporane, de pe urma căreia au avut de suferit mai mulți moldoveni, nu doar el. Sunt suficiente motive pentru a citi volumul de față. Este pentru oricine vrea să se piardă în țesăturile unei lumi de la țară cu un farmec aparte, de la începutul secolului XX până prezent, întinsă pe câteva generații de oameni, cu zeci și zeci de povestioare învăluite într-un realism magic care-ți amintește necontenit de Omul Vasile Vizitiu și moldovenii noștri. Paginile volumuli sunt împărțite în capitole scurt creative, plastice, iar rândurile te poartă de la muzica sufletului la nostalgie, de la filozofie la spiritualitate, de la religie și prin multe alte relatări pline cu tâlc. În plus, forma sub care sunt redate experiențele și poveștile autorului, proza scurtă, însoțită de multiple imagini, este cât se poate simplă și potrivită pentru un cititor înțelept. Nu este o lectură rapidă, cu toate că are un tipar larg, cu o narațiune populară, ea se deschide încet, încet, și se dezvăluie sub multiplele sale chipuri cititorului care are răbdare și este interesat de istorie, tradiții moldovenești, dar și de personalități simple fără aspirații de vedetism… Și mai mult, aducem sincere mulțumiri redactorilor Ion Borș, Dina Ciocanu, Alexandra Perez, Tipografia Centrală din Chișinău- celor care au contribuit semnificativ și cu bunăștiință la această lucrare cu peste 200 de pagini. O lectură complexă și chiar necesară. Încercați, mai întâi, câteva fragmente din carte:
”Cuptorul era larg, de încăpeam toți – tata, mama și noi, copiii. Ne încălzeam pe cuptor, așteptând când mama va scoate de pe jăraticul încins tăvile cu plăcintele cu varză, cu brânză și cu cartofi, învârtită dulce cu magiun și mac. Mama cocea pâine gustoasă, colaci și turtă dulce. Aluatul creștea foarte bine, de se ridica deasupra tăvilor. Pâinea scoasă din cuptor era rumenă și puhavă. Aburul ei amețitor ne îmbăta cu arome, rămânând în amintirea noastră pentru toată viața. Boarea copilăriei!”; ”Eu am venit pe lume după sfintele sărbători de Crăciun, Anul Nou și Boboteaza, la 30 ianuarie 1936… Aceasta este casa părinților mei, Mihail și Feodosia, aici m-am născut eu, frații mei și surorile” – învăluit de amintiri tatăl meu relatează istoria vieții lui în cartea ”Cu satul în suflet prin mări și oceane”. ”Mămica mea este cea mai bună, cea mai blândă, cea mai frumoasă, este calmă, harnică și muncește mult. Chiar și la 94 de ani – ea se așeza pe pământ, lua sapa și prășea cartofii împrejurul ei, pe urmă trecea la altă bucată și continua lucrul. Ea nu putea să se odihnească…”
”Se spune că moșia, pe care astăzi se află orașul Florești și satul Vărvăreuca, au aparținut boierului Florea. Pe soția boierului o chema Varvara. Boierul Florea a hotărât să construiască pe ambele maluri ale răutului două localități. Localitatea de pe malul stâng a fost numită, după numele său, Florești. Cea de pe malul drept au numit-o Vărvăreuca, în cinstea soției sale, Varvara. Locuitorii au venit din satele apropiate și s-au așezat cu traiul aici, în valea Răutului, fiind apărați de vânturi și viscole, având în preajmă apa râului”… Așa a apărut și orașul Mărculești (din altă legendă: după numele fiului Marcu) – din cartea ”Cu satul în suflet prin mări și oceane” de Vasile Vizitiu.
”Tăiatul porcului constituia un ritual aparte, se efectua colectiv. Veneau în ajutor vecinii Fiodor Cebotaru, Afanasie Chircă și fratele lui tata, Nicolae Vizitiu. Ei răsturnau porcul pe spate, iar Fiodor Cebotaru, cu un cuțit lungăreț, nu prea lat, dar bine ascuțit, printr-o mișcare îndemânatică, înjunghia animalul direct în inimă. Eu mă ascundeam după casă, ca să nu văd acest ritual. Îmi era jale de porc. Dar curiozitatea mă readucea când se pregăteau paiele mirositoare pentru pârlirea lui. Priveam fascinat de la distanță cu câtă iscusință bărbații curățeau pielea înnegrită de foc, șoricul rămânând galben, ademenitor. Focul de paie înmuia șoricul și-i dădea un gust deosebit, îndescriptibil. Nouă, copilașilor, pe lângă șoric, ne revenea codița, urechile și bășica porcului, bine frecată în cenușă și umflată. Bășica era mingea copilăriei noastre. Apoi, după curățirea pielii de peri și spălarea pe toate părțile, treceau la desecarea animalului. Cel mai greu se curățeau picioarele și capul…”
– și tot așa, Vasile Vizitiu, cu un limbaj specific oamenilor de la țară, povestește în continuare despre fiecare detaliu referitor la acest ritual, dar și despre alte obiceiuri, istorii haioase sau dramatice, care se petreceau în curțile satelor basarabene, fără să omită numele a zeci de gospodari sau prieteni de viață. În carte sunt zeci de imagini din secole trecute, care descoperă momente din viață redate cu o dragoste enormă de țară, de tradiții și obiceiuri moldovenești vechi, cu un spirit firesc copilăresc atât de apropiat sufletelor noastre că la unele amintiri de-ale autorului nu poți să nu te oprești scăpând nostalgic o lacrimă de dor, în special, la istorisiri despre familii, război și deportări… (SV)
”Flăcăii satului umblau împreună pe la diferite șezători, câte doi-trei. Depindea de fată, dacă era întrebată. Băiatul, care aducea fata la joc, trebuia să aibă grijă de ea, ca să fie jucată. La horă veneau și părinții lor. De la aceste hore și șezători, tinerii se deprindeau unul cu altul, după care urma pețitul. Dacă părinții dădeau acordul, atunci vornicelul cel mare le dădea colaci părinților miresei și le turna câte un păhar cu vin. Aceasta era tradiția. Pe urmă, părinții se înțelegeau cum să facă nunta mai frumoasă. Erau nunți care țineau câte două-trei zile…”
Vizitiul. ”Numele meu de Vizitiu provine de la o profesie cunoscută pe timpuri drept ”conducător de cai la o trăsură boiereasca, de poștă sau de diligență într-o călătorie”… Tatălui meu i-au fost dragi dintotdeauna caii. Fiind prieten bun cu strungarul satului, Vasile Strungaru, tata l-a angajat să-i facă o căruță mai mare, mai lată, din lemn trainic și cu roți deosebite, frumos vopsite. Pentru acest lucru, el s-a răsplătit cu produse agricole. S-au înțeles omenește.” ”…Căruța noastră era unică în sat – plăcută la vedere, cu o capacitate de două tone. Și caii lui tata erau frumoși, puternici. Cu ei noi aram, boroneam, duceam cioclejii, fânul, paiele, roada de pe câmp. Tata încărca căruța cu sacii oamenilor din sat, umpluți cu grâu, popușoi, orz, ovăs, răsărită și secară și-i ducea la piețele din Florești, Mărculești, Zgurița și Căprești, unde se făceau iarmaroace de grăunțoase, de vite, de produse furajere și păsări…”
”Părinții mei aveau patru desetine de pământ și au mai luat în parte încă două desetine de la ruda noastră de pe mamă, Vasile Doina. Se vorbea că Vasile Doina era cel mai bogat om din sat. Și pe urmă, a fost ridicat (deportat), împreună cu familia sa. Unul dintre copiii lui au fugit, salvându-se de surgiun. Totuși – mă întreb și astăzi – ce fel de culac a fost Vasile Doina? Eu l-am văzut cu ochii mei de copil cum lucra, alături de oamenii satului, de părtași. Se dezbrăca în izmene și cosea împreună cu sătenii. Dacă luau pământ în parte, el îi ajuta la strânsul roadelor, le treiera grâul, orzul, secară și totul împărțeau în jumătate. Chiriașilor, pe lângă partea lor, li se dădeau toate rămășițele și neghină. Sătenii erau nespus de mulțumiți…”
”…În anul 1940, când s-a declanșat războiul, erau bombardate localitățile pe unde trecea calea ferată, pădurile înalte și locurile mai iluminate. În raion, a început persecutarea persoanelor de naționalitate evreiască. Oamenii din sate, văzând că pe evrei îi paște pericolul de moarte, îi ascundeau în locuri dosnice, mai departe de centru, de calea ferată. Casa tatei se găsea la o margine de sat să fo fost cinci kilometri de la oraș. Mulți evrei și-au găsit adăpost în beciurile noastre și la vecini. Beciurile erau mari, încăpeau în ele câte 25-30 de evrei…”
”Fie ca urmașii mei să păstreze cu sfințenie amintirea celor care ne-au iubit și pe care i-am iubit nespus de mult” – Vasile Vizitiu, în cartea ”Cu satul în suflet prin mări și oceane”. O carte dedicată părinților Mihai și Feodosia, precum și bunicilor Vizitiu Macar și Anastasia, Rusu Ion și Paraschiva – stelele călăuze pentru toată viața noastră, exemplu de omenie și demnitate. ❤
”Svetlana Vizitiu mi-a dăruit o carte de memorii ale tatălui ei. Răscolitoare carte, unde am aflat atâtea amănunte rare despre foamete -una dintre cele mai dificile perioade din istoria noastră. Vasile Vizitiu și-a iubit copiii săi, și-a iubit soția, meseria, baștina, Patria, oamenii din jurul său. Cartea asta este despre această dragoste. Svetlana Vizitiu scrie și ea poezii, iar poeziile ei ne arată un suflet foarte sensibil, însetat de frumusețe și lumină. La mulți ani, scumpa noastră Svetlana Vizitiu!!! LA MULȚI ANI BINECUVÂNTAȚI ȘI VOIOȘI!!! Întâlnirile cu tine sunt mereu un prilej de-a te bucura de viață!!! LA MULȚI ANI FERICIȚI!!!” – Dumitru Crudu
Probabil, că veţi întreba, cum e posibil că această fată reflectează asupra vieţii umane precum un om cu experienţă la cei 26 de ani ai săi? Irina Staver, o persoană inteligentă, modestă, dar ambiţioasă şi perseverentă, foarte pozitivă, şi, se pare că ar fi trăit numai bucurie, încântare, şi vede toată lumea în roz: buni, minunaţi şi inocenţi… Dar nu e chiar aşa: la fel, ca oricare om obişnuit a cunoscut semnele invidiei, răului, izolării de sine încă de când a început studiile la şcoală. Nu crede în perfecţionism, cert e că dintotdeauna s-a stăruit să facă lucrurile cu maximă grijă, cu dăruire şi frumuseţe, ceea ce nu poate să placă tuturor, stârnind şi reacţii contradictorii. Nu poţi fugi de invidia umană, eşti nevoit să te lupţi cu ea de una singură, cu înţelepciune, fie să te resemnezi continuând să faci fapte bune, urcând la munte printre stânci şi flori: asta-i viaţa! Fericirea ei supremă: Dumnezeu şi părinţii ei – Liviu şi Ala. Lor li se dedică totul, şi partea cea mai luminoasă din firea Irinei, – care inspiră, încălzeşte şi iubeşte…
Nu este omul stereotipurilor, nici omul rețetelor, cu atât mai puțin a celor de viață. Dar are şi ea unele reţete, şi cu siguranţă poate spune doar ceea ce simte şi crede: unele concepţii înţelepte formulate încă de clasici, generate de urmaşi, şi pentru cineva, devenite individuale ca lecţii de viaţă. Esenţial e: ‘’să nu ne pierdem pe noi inşine, să nu ne pierdem condiția umană cu toate valorile ei de bază, să putem ierta de fiecare dată, să putem iubi și dărui, și să așteptăm dacă, într-adevăr, credem că acel lucru merită… ‘’răbdarea’’ noastră’’. Este conceptul Irinei Staver, cu o condiție necesară în luptă cu viața și cu vacarmul zilelor prezente, ‘’Să credem în lumea noastră, în lumea care trăim!’’
Prima ei amintire la propriu, Irina începe cu luna mai, ziua a zecea, a anului 1990. ‘’Amintire a familiei mele despre mine, nu și a mea’’. Cu primii paşi făcuţi de ea la zece luni de viaţă, chiar de ziua de naştere a mamei sale:’’Știți, când ești încă atât de mic, nu ai încă resurse financiare să-i cumperi mamei un cadou, dar o poți face să plângă de fericire văzându-te Om pășind pentru prima dată în viață.’’
’Așa precum fluturii se ascund în flori, astfel și noi, oamenii – în povești’’ Iubeşţe copiii și ei o iubesc pe Irina. ‘’Avem întotdeauna ceva a ne spune, iar dacă nu ne vorbim, ne zâmbim sau ne spunem povești’’. De altfel, una dintre marile ei pasiuni sunt poveștile relatate sau citite duios, cald şi înțelept, celor mici’’. Adoră, în special, fetițele, – lumea lor o fascinează și-i place să-i facă să zâmbească. Nu este încă căsătorită, și nici copii nu are. Crede că pentru o viață de familie ai nevoie de o altfel de pregătire, mult mai serioasă, – e nevoie de o ’’coacere a sinelui”. În cazul ei, spune că simte ’’că nu are să vină decât pe la 30 de ani, chiar dacă deja mă simt de parcă aș avea toți anii trăiți’’…
Prima dragoste, cea cu fluturi în stomac, a venit mai târziu, la 18 ani. S-a început, şi continuă la fel, în familie. O Dragoste de cristal sau de porțelan, o dragoste copilăroasă din acelea care te face să te simți mereu cu ușă în Rai. Când povestea finişează, ușa se închide brusc și tu aterizezi pe pământ. A fost sincer și frumos pentru toată viața. A rămas la fel, în pofida dezamăgiri în El, cu prima mare trădăre şi infidelitate cu prietena ei cea mai apropiată… În fond, tema despre bărbați este cea mai grea pentru Irina, nu vrea să vorbească despre ei. ‘’De fiece dată, în locul cuvintelor, mi se așează pietrele, pentru că au urmat și alte dezamăgiri. Eu știu una, şi există o certitudine în viața mea, – acel bărbat va avea neapărat ceva din tatăl meu: noblețe, respect, înțelepciune și putere de a decide orice și oricând va fi nevoie’’.
Prietenii. Spune, că ea cunoaşte bine oamenii, și ei o cunosc pe ea: ’’Aceasta numim prietenie sau, nu numim’’. În ceea ce o privește, nu crede că are mulți prieteni, deși așa s-ar părea. Nu îşi doreşte acest lucru fals. Prietenii, în realitate, are foarte puțini, dar buni. Ea crede în prietenie doar atunci ’’când așa-zisul prieten e întotdeauna bun și sincer cu tine, receptiv și intuitiv la momentele tale, și de bucurie, dar și de suferință, se interesează de tine, și ar face într-adevăr tot ce poate să te vadă bine și senin. În caz contrar, există cunoștințe și oameni cu care viața, pur și simplu, te-a intersectat. Există, și Oameni-Lecții’’. Până nu de demult, îşi făcea mai ușor prieteni, acum a devenit mai cumpătată, pentru că și lecțiile de dezamăgire au devenit mai frecvente și tot mai durute. Nu poartă pică nimănui, deoarece, sunt ei, ’’oamenii-lecții’’ de la care ai ce învăţa, de bine sau rău…
Pasiuni. Momente de răgaz şi liniște, Irinei place să le umple cu multă armonie, conexiune cu natură și oamenii cei mai dragi. În funcție de lungimea clipei libere, alege evenimentele și locuri noi care o inspiră, fie, pe cele vechi, care-i reâncarcă Universul. Uneori e ceva pierdut, dar ca urmare, regăsit…
Citeşte multe cărţi, dar şi le mai scrie. Uneori. Până acum are lansate două volume de poezii și proză, urmează și al treilea volum în curând. Primul volum, “Odă Poeziei”, conține poezie pură, este prefațat de Nicolae Dabija, editat și apărut pentru prima oară la editura „Nicora”, București 2013, unde a fost și lansat prima dată. Se aminteşte că, în acel prim cuvânt al autorului, scria:’’Eu cred că poezia este numai artă, este însăși viața. Prin această plachetă de versuri, nu-şi doreşte decât să ajute pe cineva, să poată tămădui răni, care nu se văd, dar se simt, să încerce o reînviere în oameni, și mai cu seamă, în cei mai tineri. O deschidere către valori, care i se par autentice, durabile, veșnice: mamă, părinți, iubire, țară, poezie.”
Citeşte în timpul liber, cu serile, în parc sau în orice alt loc decât acasă, şi niciodată în pauze de masă la servici. De altfel, Cartea, pentru Irina merită toată atenția. ’’Mai întâi mă eliberez de negativ, de toate problemele’’, și atunci îşi permite să ia o carte în mâini.’’Cartea, mai ales, cea bună, cere un soi de intimitate, dacă vreți. Pentru că ea se vrea să fie înțeleasă, mai înainte de toate, nu doar citită’’, – spune Irina. Acum, ea citeşte toată opera a scriitorului ei preferat din Basarabia, Nicolae Dabija, începând cu ’’Tema pentru acasă”:’’Înțeleg de ce a ajuns a fi tradusă și în China, e o Capodoperă’’. Adoră Jurnalele, cartea preferată a ei rămâne a fi de Oana Pellea (’’e despre viață, despre Tot’’). A citit şi are toate cărțile de Mihaela Rădulescu, – cărți motivaționale, cărți care inspiră, de ’’Profil Jurnalistic’’, bineînțeles, şi cărţi cu poezii, inclusiv. Aruncând o privire la raftul de sus din odaie, observă şi cărţile cu poezii proprii. Le recomandă cititorilor cărți reale, cele care pot fi ’’atinse, răsfoite din toate părțile și în care îți poți face și însemnări. Sunt cărți adevărate, poate, la fel ca și oamenii’’.
O carte cu adevărat bună, de regulă, într-un loc liniștit, în brațele calde ale verii, o predispune la pozitiv și frumos. De asemenea, de mică fiind are pasiune pentru o lume necunoscută, misterioasă și, mai puțin, accesibilă sau explorată de către oameni. În acest sens, documentarele bine realizate, oamenii dotați cu altfel de puteri, dar și expedițiile cosmice, aduc curiozitate, cunoaștere și deosebită plăcere. De altfel, Irina visează la o expediție cosmică, fără glumă.
Destinații turistice din Moldova. ‘’Casa bunicii’’, și, în general, locurile mai bogate cu iarbă verde, prospețime și mai utile pentru sănătate’’. Pe lista locurilor vizionate și îndrăgite de Irina, se regăsesc Orheiul vechi, Mănăstirile Moldovei și, în special, Mănăstirea de la Curchi; ca urmare, satul Lozova, vinăriile din beciurile de la Cricova și Mileștii Mici, satul Vatra (cariera Pruncul, la 10 km de Vatra), Țîpova, Saharna, Soroca. ‘’Destinații turistice în Republica Moldova sunt, și încă avem multe, însă, pe lista celor recomandate, sunt cele dintâi’’
Vorbind de job, cel de acum, și cele din trecut, Irina a fost dintotdeauna o persoană universală: jurnalistă ‘’mai puțin a presei scrise și mai mult a radioului și a televiziunii’’ – (Radio Moldova, Radio Moldova Tineret, Radio Național FM, Radio VoceaBasarabiei, TV Moldova 1 , emisiunea “BunăDimineața”). A făcut divertisment, și muncă de manager, de prezentatoare, de scenarist și autor de programe. Dacă cu adevărat îi place ce face, se implică totalmente cu dăruire de sine. La fel, ca în poezie și în meserie, Irina preferă să înceapă de jos, de la pereții albi și goi, să dea ea culoare, o viață, pe care crede că o merită. Așa cum s-a întâmplat, bunăoară, și la Național FM. A găsit niște ziduri albe, la propriu și la figurat, şi în câteva luni, le-a umplut cu oameni talentaţi, dedicați, profesioniști plini de speranță. Din păcate, viața job-ului la radiou nu a fost prea lungă, dar experiența și oamenii de acolo, au însufleţit-o pentru totdeauna cu optimism..
În continuare, Irina Staver vine cu noi realizări, lucrând și dezvoltând un proiect de profil educațional. Primele încercări, de probă au fost meditațiile online de pregatire pentru Bacalaureat, o platformă numită sugestiv “La un click de BAC”, menită să încurajeze și să le demonstreze elevilor, că există viață și după BAC, și că etapele de pregatire pentru examene, presupune muncă și motivație. Deocamdată, nu ne poate spune prea multe, pentru că urmează niște schimbări, dar ea speră să fie de bun augur!
Recomandă şi doreşte multă fericire oamenilor! – Irina, şi noi suntem cu tine… într-un pas şi ceas bun! Să fii fericită! Baftă şi reuşite în viaţă!
Fiul l-a întrebat pe tatăl său: ”Tati, vei lua parte la maraton împreună cu mine?” Tatăl, în ciuda problemelor cardiace, a răspuns:”Da.” Și au parcurs tot maratonul împreună. Dupa ce ei adesea au partiipat și la alte maratoane, tatăl a răspuns întotdeauna afirmativ, atunci când fiul îl ruga să parcurgă traseul împreună. Într-o zi, fiul l-a întrebat pe tatăl său: „Tati, putem lua parte la Ironman?” Tatăl a răspuns: „Da” – ca întotdeauna… Pentru cei care nu cunosc, Ironman (în engleză „Iron Man”) – Cel mai complicat triatlon din lume. Traseul se împarte în 3 părți: la început toți concurenții trebuie să meargă circa 42 km de-a lungul coastei, apoi 3,86 km înotând peste ocean și, în cele din urmă, 180.2 km pe bicicletă. Tatăl și fiul, au finalizat și această cursa împreună.
Mai târziu, într-un interviu pentru un post de televiziune, tatăl, Dick Hoyt, a spus că, atunci când Rick era încă în uterul mamei sale, cordonul ombilical înfășurat în jurul gâtului său, ia tăiat alimentarea creierului cu oxigen. Când s-a născut Rick, medicul care a avut grijă de el, le-a spus părinților Dick și soției lui, că fiul lor nu va fi niciodată în stare să meargă sau să vorbească, și ar fi mai bine ca ei să se refuze de copil.
Tatăl nu a fost în stare să facă acest lucru, și în schimb, l-a adus acasă în brațe, și de atunci l-au tratat ca pe orice copil normal. Și iată, într-o zi băiatul a văzut la televizor Marathonul, și pentru prima dată ia cerut tatălui său să participe la competiție.
Cu Dick, la fel s-a întâmplat o poveste interesantă: în urmă cu câțiva ani, el a avut un atac de cord în timpul întrecerilor sportive. Medicii au aflat că una dintre arterele lui a fost înfundată de 95% . „Daca nu ai fi fost în formă excelentă, – i-a spus un medic – ai fi murit acum 15 ani.” Se pare că, într-un fel, Dick și Rick s-au salvat unul pe altul. De-a lungul ultimilor 15 de ani, tată și fiul au parcurs împreună 212 traseuri de triatlon și de 4 ori câte 15 ore Ironman… Într-un interviu, Dick a fost supranumit erou, doar că el a răspuns: „Pur și simplu, îmi iubesc familia.” ❤
Este un exemplu de dragoste părinteascănecondiționată, de voință și perseverență… O poveste despre un tată și fiu, care împreună pot cuceri orice înălțime! Echipa Hoyt a participat la Maratonul din Boston în 2013, atunci când ei nu au ajuns la finiș, fiind opriți de către organizatorii după explozia bombelor, – și lor rămânând doar o jumătate de kilometru de mers. Pe 21 aprilie 2014 echipa Hoyt a finișat Maratonul din Boston înainte de asta anunțând că este ultimul lor maraton
Poate nu se întâmplă nimic special, dar fiecare zi din viaţa scriitoarei Тatianei Scripa prin momentele trăite alături de oameni deosebiţi o face să se simtă specială, şi încearcă să fie originală, pentru că este sinceră când spune că ei sunt deosebiţi. Pentru ea, viaţa este o luptă şi uneori o rază de lumină atunci când savurează momente frumoase, care lasă urme de satisfacţie sufletească peste cioburi de sticlă. ‘’Nu în fiece zi întâlnești persoane care îți aduc lumină în suflet, şi sunt multe moduri prin care îți poți arăta respectul față de un Om’’, – e convinsă poeta. Din perspectiva unui psiholog experimentat, susține că ‘’ gelozia manifestată nesemnificativ, în adolescenţă, poate chiar dezvolta personalitatea, problema este că nu reuşim s-o ţinem sub control, şi aşa se distrug prietenii… ”Sunt oameni care te aruncă în ceruri: unii-ca să savurezi ploaia de stele, alții – să cazi și cât mai dureros. Cum să pricepi? Nicicum. Nu ai de ales. Lasă destinul să decidă. Ridicat în ceruri vei savura iubirea, căzînd pe pămînt – durerea. Important, este să te ridici și să mergi mai departe! Ridicîndu-te, devii mai puternic. Viața totdeauna are prioritate.” Şi în poezia Tatianei Scripa se regăseşte întreg spectru emoţionat de la zâmbet şi bucurie, până la lacrimi, durere, dor şi suferinţă. Poeme scrise cu sufletul… Poezia întruchipează armonia – înţelepciune şi divinitate, iar citatele de viață ale Tatianei Scripa le-ar putea urma fiecare din noi. Atenţie la unele din ele:
”O bucata de viață ne e teama de iubirile care ameninţă să fie prea mari, prea frumoase, şi fugim de ele mâncând pământul. Nu ne simtim pregatiţi pentru o răspundere eternă în faţa unei singure inimi. Apoi, o altă bucată de viaţă, încercăm să vedem nemărginiri de iubire acolo unde nu sunt decât iluzii. Şi vrem eternităţi, deşi oamenii pe care îi întâlnim nu sunt pregătiţi pentru ceva atât de măreţ. Şi se sperie. Şi pleacă… Iar într-un final, când constatăm că povestile noastre n-au fost decât un lung şir de contratimpuri, începem să regretăm iubirile dintâi, acelea de care ne-am îngăduit să ne speriem, convinşi că viaţa ne va mai scoate în cale alte şi alte iubiri. Dar nu e aşa. Dragostea vine atât de rar, încât ar merita, atunci când ni se iveşte în cale, să avem curajul de a ne urma inima. De a ne urma dragostea. Până la capăt şi dincolo de el…”
– ”Trecutul…Prezentul…Viitorul… Ce valoare are fiecare din ele pentru mine? Ce fac cu trecutul? Cum făuresc viitorul? Nu putem să construim viitorul și trăi prezentul fără trecut. El a format și a cimentat ceea ce suntem noi astăzi: de o anumită vârstă, cu o anumită experiență de viață, cu anumite valori spirituale și materiale, cu calități și atitudini omenești, cu aspirații și planuri de viitor…Ceea ce nu cumperi nici cu cât de mulți bani.
Am trăit dragoste, dăruire, trădare..De toate…
Aș lua din trecut fațeta luminoasă a lucrurilor, lăsînd în umbră pe cea întunecată…Vorba ceea: medalia are două fețe… De ce așa? Fiindcă nu doresc ca răul să-mi strice viitorul.
Mulțumesc trecutului pentru pentru tot ce a fost în viața mea. Am iertat, deși nimic n-am uitat…Las răul să se treacă și permit noului să se reverse în viața mea…’’
Unui Prieten adevărat: Are un nume, o casă, o lume, un univers…A străpuns cerul, a brăzdat lumea, a amestecat pămîntul, a înghițit apă,…A fost lovit, bătut, înjosit…Dar s-a ridicat… A unit cerul cu pămîntul, a împăcat viața cu soarta, a îmbrățișat sufletul cu credință. A devenit puternic, empatic, darnic, sufletist…
PERSONALITATE. OM DE OMENIE. AMIC. CONSILIER. TOVARĂȘ. CREDINCIOS. DEVOTAT. DECENT. Este UNIC. Îi bați la ușă-ți-o deshide, dacă plîngi-îți șterge lacrimele, te îmbărbătează la durere… Este mereu alături și face orice ce i-aș cere.. Alături de EL devii mai puternic, încrezător, ridici capul și mergi mai departe…Pentru că este ADEVĂRAT. Mi-a spus că sunt unică. Și el este UNICUL. Pentru că este ADEVĂRAT. Tot ce poate viața să îmi dea mai bun îmi aparține acum. PENTRU CĂ TE AM ALĂTURI. MULȚUMESC!”
FLOARE DE ESC/Sunt o floare/ esc. /M-am născut din durerile… facerii /cu petale de nu-mă-uita, /Frunze/ondulate, în viu /colorate,/cu mlădița tulpinii /în contur en face, /gât de lebădă, talie de /mesteacăn /și picioarele umbrelor în /primăvară. /Mă găsești în brândușă, /ghiocel, toporaș, /lalea, iris,/bujor… /macii câmpului, albăstrelele /cerului, floarea-soarelui…
frunză și crizantemă. /Iarna, mă dezleg de toate culorile /ca să fiu dalb.
Așa respir 365 de zile /și, o dată la patru ani, /adorm în armonia visului meu. /Din următoarea zi, trec în /viața ta, în primăvara ta, /în iubirea ta… sunt a ta… /Sunt esc /și-ți spun ,,te iubesc!”
NEAMUL MEU/Am o bună amintire/Despre tot ce s-a topit/Și ce-a rătăcit prin lume/Tot de mama povestit./De unde știe tot mămica/Cine-a fost și cum a fost-/Pentru c-a (po)vestit binica/Cum s-a derulat un rost./Poze multe și temute/Atîrnate sub icoană-/În poveștile țesute/La o lumînare chioară./Iată! Este neamul meu/Întru tot meleagul nostrum/De lume cinstit mereu/Cui adus-ai el prinosul./-(Tatiana Scripa)
Date biografice: Tatiana SCRIPA s-a născut în or. Herţa, reg. Cernăuţi, Ucraina. Lector universitar la Catedra de pedagogie şi psihologie generală a Universităţii de Stat din Tiraspol, cu sediul în Chișinău. Laureată a Festivalului Internațional de Poezie ,,Renata Verejanu”, Chișinău, edițiile 2014 (poezie) și 2015 (eseu); Laureată a Festivalului Internațional de Poezie ,,Nichita Stănescu”, București, 2015.
– Profesore, tu eşti atât de înţelept. Şi întotdeauna, foarte binedispus, nu te superi niciodată, atent la toată lumea şi vorbeşti doar când eşti întrebat… Ajută-mă, să fiu şi eu aşa… – l-a rugat un student pe superiorul lui.
Profesorul a fost de acord şi a cerut studentului să aducă o geantă transparentă şi… sfeclă roşie.
– Dacă se va întâmpla vre-odată să te superi cu cineva şi vei ţine pică pe această persoană, – a spus profesorul, – atunci ia această sfeclă. pe-o parte a ei scrie numele tău, şi pe alta, numele persoanei cu care a fost conflictul, şi pune această sfeclă în geantă.
– Şi-atât? – a întrebat studentul nedumerit.
– Nu doar atât. Tu trebuie să porţi mereu cu tine această geantă. Şi de fiecare dată, când te vei simţi jignit de cineva, să adaugi altă sfeclă în traistă. Studentul a dat acordul.
A trecut ceva timp. Traista novicelui s-a umplut cu mai multe sfecle şi a devenit destul de grea. Era foarte incomod să porţi cu tine mereu această încărcătură. în plus, sfecla pusă la început a prins să putrezească. S-a acoperit cu un mucegai alunecos, alta a dat flori şi a început să raspândească un iz neplăcut.
A venit studentul la profesorul lui şi i-a spus:
– Este imposibil să porţi mereu această greutate, cu atât mai mult că sfecla s-a stricat. – Sugerează-mi altceva!
Dar profesorul a spus:
– Acelaş lucru se întâmplă în sufletul tău. Atunci când eşti pe cineva supărat, jignit, atunci şi pe suflet apare o piatră grea. Pur şi simplu, tu nu observi acest lucru imediat, Apoi, pietrele devin tot mai multe.
Acţiunile se transformă în obişnuinţă, obiceiurile – în caracterul care crează vicii împuţite. Şi este foarte uşor să uiţi despre această încărcătură pentru că este tare grea, şi imposibil să o porţi mereu cu sine.
Ţi-am oferit o posibilitate de a urmări tot acest proces doar din exterior. De fiecare dată, atunci când te simţi ofensat sau, vei decide să te superi pe cineva, – gândeşte-te dacă ai nevoie de această piatră pe suflet!
Defectele, viciile noastre sunt generate de noi înşine. Şi chiar aveţi nevoie să purtaţi sfeclă stricată în spate? ❤
Omul din Vitalie Todirascueste unul special, foarte similar cu un instrument muzical: Importantă lume interioară ce o are, trebuie să sune pur fără falsuri.
Atunci când repetăm regula dintâi a rugăciunii, prin ea, noi învățăm să ne rugăm, – ea ne aduce la sunetul curat al inimii noastre, al gândurilor și sentimentelor noastre, al minții noastre față de Dumnezeu și oameni. Iată această legătură, conversația cu Domnul, mereu va fi o problemă, pentru că a învăța să discuți cu Omul este foarte și foarte greu. Suntem homo-sapiens, și discutăm între noi pentru a ne înțelege, pentru a ne auzi unul pe altul… Deci, și vorbim diferit cu persoane diferite: într-un mod anume, cu copii, subordonați, prieteni și așa mai departe. Pentru fiecare avem o proprie limbă, intonație, chiar și melodia sunetului alegem una specială pentru a ajunge la sufletul diferitor persoane… Ca să înțelegeți ce am în vedere, trebuie să auziți omul și vocea actorului, tenorului şi interpretului de orice gen muzical – Todirașcu. Ascultați-l, căci vocea lui surprinde până la lacrimi… Mulţumiri prietenilor, publicului care l-au susţinut pe Vitalie Todiraşcu şi au făcut şedinţă mai interesantă cu interpretări de piese muzicale, poezii, discursuri, în special moderatorului Gheorghe Grau actor, Radmila Popovici scriitoare, Viorel Burlacu interpret de muzică, Marian Stârcea compozitor, Victor Cobzac pictor, Nicu interpret, etc. (Svetlana Vizitiu)
”A fost mai mult decât o serată, a fost o întâlnire de suflet cu oameni frumoși, într-o zi parcă ruptă din rai… Am avut ocazia să mărturisesc lucruri din viață, pe care le-am trăit, care m-au marcat, – despre părinți, bunei și rude apropiate, consăteni etc. Apreciez profund susținere, împlicarea și dăruirea de care am avut parte. In special, din partea remarcabilului compozitor și Director artistic al Filarmonicii din Chisinau, – Marian Starcea, a minunatei și talentatei doamne Radmila Popovici, a compozitorului și cantautorului Viorel Burlacu, și a cintărețului Nicu care merita sa fie ascultat si cunoscut de publicul larg. De asemenea, vreau să mulțumesc directorului bibliotecii „B.P Hasdeu” doamnei M. Harjevschi și președintelui Clubului ”Impesii din viata si carti” doamnei Svetlana Vizitiu pentru propunerea de a fi protagonistul evenimentului.De asemenea, pentru sprijinul acordat în realizarea cenaclului, și moderatorului evenimentului actorului și poetului Gheorghe Grau, – ii sunt profund recunoscător. Pentru serviciul și comentariu foto și, tot odată, pentru cartea de autor oferită, îi multumesc din suflet pictorului și poetului domnului Cobzac. Cele mai gustoase placinte din spatiu MIoritic fiind oferite la un ceai de doamna Ala si domnul Segiu, fapt pentru care la fel vin cu multumiri și recunostință. Evenimentul m-a marcat profund. Aștept cu nerăbdare să ne revedem cu noi ocazii fericite și noi împliniri!!!” – Cu deplină recunostință Vitalie Todirascu!
”L-am cunoscut la “Un sfert de vorbă” cu Ilona Spătaru… Arar vezi oameni care se tratează pe sine cu umor, care nu-și lustruiesc calitățile și nu-și voalează slăbiciunile și eșecurile. Acest fel de a fi mă înseninează, mai ales, dacă persoana ce nu se prea ia în serios mai are și virtuți. Or, Vitalie Todirașcu este un talent înnăscut, un om cuminte și, poate, prea sincer pentru mediul în care ne ciocnim umăr de umăr în loc să punem umăr lângă umăr. Nu peste mult, l-am întâlnit și, cel mai important, l-am auzit cântând în cadrul cenaclului “A fi”, organizat de interpretul Viorel Burlacu. Atunci mi s-a lipit de timpane o voce de care nu întâlnești la tot pasul. Nedumerirea mea, din prima clipă și până azi, este că nu-l știu pe o scenă ce i-ar merita harul. Am avut câteva tentative să-l fac cunoscut unor persoane care să i-I valorifice, dar am impresia că în mediul artistic, cum și în celelalte, talentul și bunul simț nu sunt de ajuns. Comunicăm din când în când. Îmi place să-i observ de fiecare dată privirea limpede și să găsesc în ea naivitatea de copil, pe care puțini știu s-o păstreze peste ani… Am mers la “Clubul Impresii din viață și cărți”, îngrijit de distinsa Svetlana Vizitiu, care știe să adune la un loc oameni frumoși și speciali. Vitalie, cu simplitatea-i specifică, ne-a mărturisit crâmpeie din viață, la aflarea cărora zâmbetul se împletea cu stropi de tristețe. Prietenii săi, nu mulți, dar de aceeași structură a firii mi-au dovedit o data în plus că intuiția mea la oameni funcționează. Înconjurat de acești sufletiști, Vitalie povestea și cânta cu o naturalețe care nu doar absoarbe, ci răscolește, pe alocuri, până la lacrimi. Lacrimi, pe care ți le provoacă ceva ieșit din comun. Așa este vocea lui Vitalie, precum tunetul de primăvară cu ploaie și curcubeie la un loc!
P.S.De s-ar găsi acea “Coastă” să-i poată întregi coșul pieptului, din care să tot erupă melodii de neuitat…” – Radmila Popovici
”Vocea ceea de titan a umplut sala Bibliotecii Haşdeu, a umplut fiecare por din corpul meu, a frunzărit filele din cărţile de pe rafturile bibliotecii… Parcă l-aş fi cunoscut dintotdeauna. Uimitor… Oare el trăieşte în pace cu vocea sa?!!! Cum e a o poseda şi a rămâne atât de omenesc? De fapt, asta îl face enigmatic… Linişte? Cred că nu o are. E mereu în căutare… Dar are altceva – darul de a cuceri.” – Dina Ciocanu
”Vitalie Todiraşcu este un Artist care te atrage prin felul lui de a fi, a vorbi, a cânta şi a rămăne Om cu picioarele pe pământ. Are o voce în spaţiul căreia poţi să zbori, poţi să visezi, poţi să te dai în leagăn, o voce pe care tot mai vrei şi mai vrei să o asculţi. Este un Artist la locul lui, un Actor care-ţi ştie şi preţul şi valoarea, un Artist sincer cu sine, de aici şi priza la spectatori, fani şi cei care-l iubesc cu adevărat. Astăzi, timp de câteva ore ne-a alintat auzul cu o serie de melodii bine alese după public, ne-a zâmbit elegant, ne-a povestit lucruri de care am auzit prima dată şi ne-a petrecut cu o mână caldă, din cele de care te desparţi cu greu. Aşa arată, aşa este acel căruia îi spune Vitalie Todiraşcu, un Actor cu literă mare, un Maestru, un Om care a coborât printre noi ca să ne fie bine. Ne-a fost, jos pălăria, fapt pentru care îi mulţumim din suflet.” – Victor Cobzac, Conferenţiar Universitar, Artist plastic şi Muritor de rând.
”În timp ce majoritatea se înghesuie mizând culmile Babilonului după principiul valorilor de larg consum de unică folosinţă, în cea mai săracă ţară din Europa intoxicată cu maşini de lux şi suprasaturată de castele sfidătoare, în ţara în care cariera politică se face pe trădare de neam şi pe corupţie, când verticalitatea a devenit un deliciu aproape lipsă – apare cu lumea sa din altă dimensiune Vitalie Todiraşcu. Un Om. Care nu se poate nicidecum integra aici. Vitalie interpretul tenor e şi Vitalie actorul. E şi Sufletul plin de calităţi deosebit de fine. Vitalie este înzestrat cu atâta har, cu atâta simţ… Vitalie este fiinţa căreia îi e ruşine conştient să fie băgăcios. Lui Vitalie îi este jenă să se laude pentru talentul imens pe care i l-a dat Dumnezeu. Vitalie consideră că pur şi simplu trebuie apreciat. Şi remunerat, bineînţeles, ca să poată exista. Vitalie are alergie de la comisii. Pentru că Arta nu se judecă. Arta se apreciază. Arta se oferă şi se primeşte pe căile Sublimului. Spre Altarul Frumosului. Generând Armonie Universului. În faţa judecătorilor Frumosului Vitalie se strânge ca un melc. Pentru că Frumosul judecat devine o matematică urâtă. Ca un fluture răpit din zbor pentru a fi cercetat. Într-o zi de martie înprimăvărat, actorul şi interpretul Vitalie Todiraşcu, a cuprins cu sinceritatea sa un mănunchi de oameni, atingându-i asemeni ploii bune cu stropi de muziciă şi cuvânt. Ne-a dat viaţă din viaţa sa printre razele de cărţi, de la Biblioteca Municipală Bogdan Petriceicu Haşdeu. Asemenea evenimente ne scoate din sertare şi ne oferă dragostea publicului. Mult succes, Vitalie, să-ţi dea Dumnezeu putere să izbuteşti. Pentru că noi, cei apropiaţi de tine, te cunoaştem şi te apreciem pentru felul cum eşti, dar tu ca artist ai nevoie mereu să răbufneşti în Marea de Public.” – Cu deosebit respect Viorel Burlacu.
1990-1995 Academia de Arte „George Enescu, Iași. România, Facultatea Actorie, Teatru, Film;
1997-2001 Academia de Arte din Bucureşti, România, secţia „Canto-clasic”(tenor);
2013-prezent – actor la Teatrul Național „Mihai Eminescu”
2015 si in present redactor-prezentator la Radio Moldova emisiunile “Invitatie la opera” si “O seara la opera”
Roluri în teatru: – 2014 – Vătaful – „Hronicul Găinarilor” de Aureliu Busuioc/ scenariu și regie Petru Hadârcă..
2015 Politistul din spectacolul “Peppi ciorap lung”
EXPERIENŢĂ PROFESIONALĂ; – 2000-2001 Debut pe scena conservatorului din Bucureşti, in opera „Don Giovanni” de Mozzart, rolul Don Ottavio, opera „Traviata” de Giuseppc Verdi, rolul Alfredo;
2003-2004 Participarea la concertele Conservatorului „Ancona Ozimo”, Italia;
2003-2004 Invitat Concursul Lugoş Traian Grozăvescu; România
2005 Proiectul„Mold-Star” membru a comitetului organizatoric, juriu.
2008 Festivalul Internaţional „Real-LiveT Praga;
2009 Concert dedicat compozitorului Johann Strauss la Filarmonica din Chişinau;
2009 Participant şi finalist ia Concurs-Festival dedicat marelui artist Nicoiae Sulac;
2000-2001 Corul Bisericii „Sfântul Gheorghe”, București;
REALIZĂRI PROFESIONALE: -autor de texte și muzică a zece piese de muzică uşoară, trei piese muziăa populară; În2003-2004 a făcut stagiere la Cursuri performanţă canto, Padova și în 2008, Ozimo-Ancona, Italia;
Timpul liber preferă să-l petreacă la natură, îi place sportul și modul sănătos de viață.
Clubul de elite ”Impresii din viaţă şi cărţi”, astăzi, a fost reprezentat de Veronica HERŢA, şefa Direcţiei Generale Finanţe, Primăria municipiului Chişinău, – protagonista jubiliară sub numărul 50!! Un eveniment feeric şi îmbucurător prin faptul că CLUBUL de elite continuă cu descoperirea şi promovarea personalităţilor cu varia caractere şi experienţă de viaţă impresionante!
– ”Invitaţia pentru a fi protagonistă la acest eveniment, am primit-o de la o doamnă care mi-e prieten virtual, o doamnă pe care nu am privit-o încă în ochi, dar care a reuşit cumva sa-mi vadă sufletul… (Protagonista despre Tamara Curtescu, moderatorul şedinţei) Albumul evenimentului puteţi viziona aici: «Veronica HERŢA: ”Binele poate supravieţui un eşec, răul -nu”»
Veronica Herţa o fire firavă cu un caracter puternic, posedă toate calităţile oneste şi acționează cu duritate dacă ştie că e pentru binele nostru. Alege să păstreze reputaţia cu conştiinţa de a promova ceea ce a făcut până acum, ceea ce reprezintă cel mai bun şi ce este corect pentru oameni şi faţă de sine…
Gânduri şi întrebări, şi frică… pentru mulţi oameni, – este ceea ce ne frământă zi de zi, încă şi frica zilei de mâine, a ceia ce lăsăm în urma noastră … ce ţară le lăsam copiilor… Am selectat câteva din rânduri cu referinţă la mai multe subiecte din gândurile şi expresiile Doamnei Herţa:
”Perioada prin care trece societatea noastră e destul de complicată. Sunt zile când albul nu pare atât de alb, iar negrul iţi pare şi mai negru… Sunt zile când din ură unii pot sa-şi permită să te jignească sau chiar umilească, iar alţii care au nevoie de ajutor dar fiind modeşti să nu îndrăznească sa-l ceară…
”Lumea e saracită (inclusiv de unii care vă cheamă la proteste) şi dezamagită, sunt cu picioarele pe pamânt şi cunosc realitaţile… Dar am constiinţa curată, că eu personal şi oamenii pe care îi cunosc au depus maxim posibil forţă ca această deznadejde să fie cât mai mică… Şi de fapt ce înseamnă BINE şi RĂU? Cât de straniu nu ar fi, dar sunt sigură că definirea acestor două cuvinte simple parcă, poate fi diferită de la om la om…
”Cred că există o deosebire foarte mare între NEMULŢUMIRE şi URĂ… Şi totuși, parcă societatea s-a rupt în două… Să știți că aveţi dreptate atunci cînd sunteti nemulțumiți, şi eu am nemultumirile mele la fel ca şi fiecare din cetățenii Republicii Moldova…”
”Pornind de la un citat a lui Charlie Chaplin, e întrebarea care mi-o pun de două săptămâni… sunt situaţii în viaţă când trebuie să iei anumite decizi, decizii care din punctul unor de vedere, pot să-ţi influențeze reputaţia dar de facto ai luat decizia cu conştiinţa curată. Deci ce este mai important: CONŞTIINŢA sau REPUTAŢIA?”
Un film vechi şi frumos „Cine arvoneşte acela plătește” e memorabil pentru noi moldovenii şi cu fraza APU CE..CINEVAI II CINEVA, CINEVA NU II CINEVA..
E întrebarea care ne/o punem de a lungul vieţii de mai multe ori, poate în ultimul timp chiar mai des… cu părere de rău…
Dar de ce daca un tânăr specialist vrea să se angajeze într-o primărie va primi maxim 2400 lei iar daca decide să meargă la vre-un minister deja 3400 lei, sau diferenţa dintre remunerarea specialistul principal din cadrul APC şi APL poate să ajungă şi până la peste 1500 lei. Ori conform notei informative a Ministerului Justiției „propunerile vin să asigure pentru funcţionarii publici condiţiile materiale necesare pentru exercitarea eficientă a atribuţiilor, atragerea şi menţinerea specialiştilor calificați în serviciul public, consolidarea potenţialului şi ridicarea profesionalismului funcţionarilor publici prin recompensarea adecvată a performanţelor profesionale”, fără a argumenta de ce nu sunt propuse în acest proiect de lege majorări al salariului și pentru funcționarii publici din APL?
”Orice om pe care îl întilnesti în drumul vieţii tale nu este întâmplător…”
Respect şi iubesc jurnaliştii! Respect fiindcă au o meserie destul de complicată, iubesc… poate mai mult deoarece şi mama e fost jurnalist, doar ca mama a fost jurnalist în perioada în care nu ştiu daca a existat un Cod Deontologic, dar sunt sigură că a existat bunul simţ… Recunosc că până ieri îi respectam mai mult… (despre mass-media)
Despre Dragoste: Dragostea adevărată nu se bazează pe romantism, cină la lumina luminărilor și plimbări pe plajă. – Dragostea se bazează pe respect, grijă și încredere!
Despre Educaţie şi copii:
”Copilul tău nu o sa fie mic mereu… Acum te simți obosit uneori de faptul ca vrea doar în bratele tale sa stea… Dar o sa vină o zi când o să-ţi spună „Mama nu ma lua de mână, sunt mare deja!”… Doar ca să ştii că o să vină şi o altă zi, cind o sa fie si mai mare, cind o sa stea cu mina ta in mâinile sale si o sa-ti spuna ” multumesc mama pentru că eşti mama mea!”… Aşa că nu obosiţi să-i purtaţi în braţe, să vă jucaţi cu ei, să-i pupaţi, să le Spune-ţi că sunt cei mai scumpi…”
”Suntem însoţitori în drumul vieţii a copiilor noştri…” – ”Important este ca fiecare din noi, să facă maxim posibil la locul său de muncă, indiferent care este acesta, astfel ca să nu ne fie ruşine să ne uităm în ochii copiilor noştri când o să le lăsăm Ţara lor. Mulţi ani cu linişte în suflet tuturor!!
Lumea prin ochii copilului meu e mult mai frumoasa…
Despre Violenţa în familie: ”TRIST PÎNĂ LA LACRIMI… – Femeile ar fi bine să înțeleagă: de dragul copiilor nu trebuie să rămâi alături de omul care te înjosește, dar trebuie cât mai urgent să pleci de lângă el… Să fugi chiar… anume DE DRAGUL COPIILOR”
Tamara Curtescu: ”Asa e, binele poate supravietui un esec… pentru că-n viață nu avem doar reușite… pentru că zilele nu sunt toate cu lumină… despre binele care e militant, despre binele care generează bine, despre noi, așa cum suntem, fără a face abstracție de realități, de probleme, despre ce s-a discutat la Clubul Impresii din viață și cărți la Biblioteca Municipală B.P.Hasdeu, la o întîlnire de suflet cu femeia care face concurență oricărui bărbat, femeia care are curajul să înfrunte viața, femeia cu numele Veronica Herta… – ”o urmaresc pe dna Veronica Herța ca persoana publica, îi admtiir curajul si intelepciunea… doza de verticalitate si perseverenta acorda o plus valoare femeii din zona incertă a politicului… Mi-ar place sa am printre prietenii nu doar virtuali un Om cu o astfel de personalitate, uneori în exces, cînd o cer circumstanțele… Mă regasesc in multe din trăsăturile de personalitate a dnei V.Herța, imi doresc sa dea domnul sa cunoască mai putine dezamagiri decit au avut femeile din generatia mea… Rămîne a fi modestă, fiind sigură că sunt multi oameni care fac maxim posibil ca lumea sa fie mai buna… prin autodefiniție… ” doar incerc sa fiu corecta in RAPORT CU ALȚII ȘI CU CONȘTIINȚA PROPRIE…”
”…fiecare din noi e un geam…unul deschis catre lume…unul prin care vedem cerul albastru frumos, sau gri sters, sau mereu plin de nori si incertitudine…un geam prin care reusim sa deslusim iarba si tot ce e viu in iarba, copacii si tot ce da culoare/mireasma aerului in jurul lor… sau scoate in evidenta mizeria plasata/uitata intentionat sau incidental pe fonul verdelui timid al ierbii…
fiecare din noi e un geam…si daca intrezarim ceva ce nu ne place nu e de vina fereastra…si daca frumosul si lumina invadeaza casa nu geamul ne avantajeaza…
unii din noi inteleg aceasta intelepciune fara ghiduri…
ferice de dinsii,noroc de prietenii lor…care stiu valoarea unui geam curat catre lume…deschis…
felicitari celor care nu stingheresc lumina…
azi, am admirat geamuri prin care se vede lumea pe bulevard…
eram parte a acestei lumi… traiam emotiile acestei lumi, desi ne desparteau geamuri… lumina ne dadea contur si ne vedeau si ei, cei din strada…
ciudat, dar anume azi m-am gindit ce importante sunt geamurile curate…
si mari… si luminoase… si deschise… catre lume… Veronica Herța e geamul prin care vezi o lume frumoasa, echilibrata, o lume care e prompta in a lua atitudine, o lume gata de sacrificiu de dragul oamenilor…
felicitari colegilor care o au alaturi, felicitari comunitatii parte devotat a careia se autodefineste Veronica…felicitari parintilor, despre care a vorbit atit de frumos Veronica…ce poate fi mai de pret decit cei sapte ani de acasa…asa a spus copila Dvs, dragi parinti care ati crescut-o pe Veronica…
femeia militanta, dar nu agresiva, femeia care sesizeaza diferenta intre opinii diferite si opinii antagoniste, femeia care se simte responsabila pina si pentru ceea ce nu poarta vina…
felicitari, Chisinau, ai asa chisinauieni…
fiecare din noi e un geam…
in asteptarea soarelui – curat… (Tamara Curtescu)
Din orice eșec ieși doar cu binele, cu răul – din rău în mai rău, cad de acord cu protagonista evenimentului produs în cadrul Clubului de elite. Sincere felicitări pentru Veronica Herța! – (Petru Rotaru)
Am rămas cuceriţi de farmecul, cultura şi inteligenţa ei, de capacitatea de a arăta calea cea mai dreaptă a onestităţii şi valorii. VERONICA HERŢA trăieşte frumos, îmbină zi de zi utilul şi plăcutul, are darul de a se bucura de realitate, priveşte viaţa ca pe cea mai valoroasă artă. Fie ca toţi în care investiţi suflet, pasiune şi speranţă să vă împărtăşească aşteptările, să înveţe dragostea de muncă, omenia…… Consider că acest eveniment lasă o urmă memorabilă în istoria CLUBULUI ,,IMPRESII DIN VIAŢĂ ŞI CĂRŢI” – (Valentina Ciobanu)
Date biografice: Veronica Herta (n. 16 mai 1979) – economistă şi politiciană din Republica Moldova, – în prezent este directoare a Direcţiei generale finanţe din cadrul Primăriei municipiului Chişinău. Din decembrie 2014 până în ianuarie 2015 a fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova în fracţiunea Partidului Liberal (PL). Actual vicepreşedinte al Partidului Liberal şi preşedinte al Organizaţiei Teritoriale PL Buiucani. A fost aleasă în funcţia de deputat la alegerile parlamentare din noiembrie 2014, fiind plasată pe locul 8 în lista candidaţilor Partidului Liberal. Şi-a depus mandatul în ianuarie 2015 în legătură cu incompatibilitatea funcţiilor. La alegerile locale generale din Chişinău din 2011 a candidat la funcţia de consilier municipal de pe poziţia a 5-a în lista PL iar la alegerile locale generale din 2015 de pe poziţia a 2-a. De fiece dată a renunţat la funcţia de consilier în favoarea celei de directoare a Direcţiei generale finanţe a Primăriei municipiului Chişinău. Veronica Herţa a absolvit Academia de Studii Economice din Moldova (ASEM), specialitatea Finanţe şi Asigurări, în anul 2001. Buneii săi au fost deportaţi în Siberia în 1949 şi tot acolo s-a născut şi tatăl ei.
Alexandru GANENCO – al 99-lea protagonist la 
Ascultand-o pe Nelly Sambris mi-am reamintit cum sunt oamenii talentati, sensibili si intelepti. Multumesc, Clubul Impresii de Viata si Carti! – Diana Popescu, jurnalista
Am câștigat în cantitate și nu în calitate. Am pierdut oameni, care nu se mai întorc acasă, emigrând în continuare. Nu-i mai întorci nici cu banii promiși de guvern. Economia grea nu există și nu se dezvoltă. Cei săraci nu-și aleg locul de muncă, ci consimt ceea ce li se oferă. Dragostea de Patrie s-a risipit, – copiii noștri nu înțeleg acest generic. Au devenit roboți cu mobile și căști în urechi… Problema noastră nu este sărăcia, ci indiferența!
Impresii din viata si carti / Svetlana Vizitiu