Marcel TOMA „La ai mei 50”. Portretul unei epoci – Recenzie literară

Să scrii o carte autobiografică nu este niciodată o chestiune facilă, mai cu seamă dacă vorbim despre un astfel de subiect delicat. Scriind-o, Marcel Toma se „îmbracă” în hainele potrivite, descoperindu-se pe sine prin recuperarea trecutului, a momentelor aparent nesemnificative, dar esențiale pentru ceea ce a devenit în prezent. Este cartea unei astfel de experiențe. „Până la urmă, viața le-a așezat frumușel pe toate la locul lor. Cam mereu le-a așezat, uneori fără mari eforturi sau intenții – așa a ieșit

Delicatețea cu care autorul scrie, încercând să-i menajeze bruma anilor de sinceritate ascunsă, devoțiunea cu care, înfrângându-și mila și sila deopotrivă, îl asigură că e în regulă și că va păstra discreție față de ceilalți, toate acestea definesc dragostea, cea care se luptă cu durerea, singurătatea, furia, neputința, fie cu trecutul relațiilor amestecate, prin trădarea sau pierderea prietenilor și persoanelor dragi… Doar scriitorilor adevărați le reușește, mai cu seamă atunci când „opera” cu care lucrează este strict autobiografică: să nu cadă fie în sentimentalism, fie în caricatural de sorginte naturalistă. Anii, ele reprezintă implicit o proiecție, nu foarte îndepărtată, a bătrâneții care te așteaptă, cu deposedările ei inevitabile. Este patrimoniul lui: nu banii, nu reacțiile imediate, doar omul, inima și sufletul… .” Un soi de pasiune, mai ales pe segmentul autobiografic, în care se amestecă organic toate aptitudinile sale de observator, jurnalist, narator. Personajele sale sunt dintr-un diapazon atât de divers, încât fiecare în parte pare să aibă o existență demnă de un roman. Fiecare povestire nu mizează pe senzațional, nu pe nevoia de a șoca, doar strict pe subiect și fără să traumatizeze, ducându-ne pe latura observării. Noi, cititorii, devenim parte din lectură numită Viață.

 „Nu era timpul întrebărilor – trăiam așa pentru că așa trebuie. Dacă trebuie, înseamnă că trebuie. Dacă trebuie să proslăvim socialismul dezvoltat și comunismul care, iaca-iaca, bate la ușă, înseamnă că-l proslăvim. Dacă trebuia să adunăm bani pentru războiul din Afganistan, adunam. Dacă trebuia de scris scrisori copiilor din alte locuri ale țării noastre de atunci, sau din alte țări, prietenoase nouă, scriam. Credeam în toate astea? Nu era timp pentru crezut și pentru gândit – trebuia de adunat măceș și semințe de salcâm, de prin râpe. Asta pe lângă fier vechi și maculatură. Dar asta rămânea acolo, cu statul și cu ideologia. Acasă trebuia să facem altceva. Trebuia să ne gândim la noi, pentru că statul la oameni nu se gândește. Așa știam de acasă…” – Prin această frază autorul a descris exact timpurile societății de atunci… Și, prezentul care… continuă, așa cred. Scriitorul s-a referit și la experiența politică dulce-amară prin care a trecut fără să vrea…

Umor și lacrimi pe care le presimți în miezul cuvintelor, în disperarea și anxietatea acestor constatări. O carte a regăsirii și a luminii: „Scriu cartea asta pentru că niciodată nu mi-am propus să fac asta, eu fiind destul de previzibil în pronosticuri și conservator în planificări – fără riscuri. Tocmai de asta m-am trezit, într-o noapte, cu gândul – hai c-o fac și pe asta. Na, oamenii mai fac și lucruri trăsnite. Mai iau și un câine la casă fără să-i intereseze prea tare părerile nevestelor legat de acest subiect. Oricum e mai real decât să scrii scrisori fetelor în orașe necunoscute, fără a indica adresa sau oricare alte date care ar ajuta ca răvașul să ajungă la destinație – doar numele. Sau decât să scrii unor autori de proiecte cu zece milioane de abonați. Дедушке на деревню… Lui Moș Crăciun nu i-am scris. Nici lui Moș Gerilă.”

Nimeni nu consideră că deține toate sau singurele adevăruri, dar și întrebările și răspunsurile te fac să vezi lumea cu alți ochi. Realizezi că mai nimeni nu ne-a explicat niciodată, de-adevăratelea, de unde vine vântul. Iar întrebările perioadei sovietice sunt, pe cât de multe, pe atât de importante și uneori amuzante: „Și toate astea cam trebuiau făcute pe ascuns, pentru că, formal, cetățeanul sovietic nu avea dreptul să mai facă și alți bani în afară de salariul oficial. Formal. Ce nu trebuia de făcut ziua se făcea noaptea. Noaptea se fierbea țuica, noaptea venea „gazonul” cu motorină pe care o foloseam atât la încălzirea casei, cât și la creșterea florilor. Ne vedem fiecare de treburile noastre, paralele cu treburile statului și încercam, din răsputeri, ca acesta să nu se încurce. Treburile noastre cu treburile statului.” Sau „Atunci nimeni nu punea întrebări. Atunci, dacă aveai muci, erai un copil mucos și nu un copil bolnav și întrebarea era de ce nu-ți ștergi mucii, nu de ce nu mergi la medic?”, „Nu interesa pe nimeni ce te interesa pe tine.”

Sper autorul să nu se supere, dar eu cred că nu s-a schimbat mai nimic, nici în prezent, – statul cu ale sale, și noi – cu ale noastre, doar persoanele din „stat” se schimbă pentru că… alegem noi, poporul, la fel de haotic precum anterior. Pentru că răspunsul e chiar în carte: „Oricum, el (statul) nu accepta ca lumea să mai facă ceva, bani inclusiv, fără acordul lui, așa că mai derula campanii de stricat teplițele sau de aruncat lăzile cu roșii în Nistru, pe care lumea încerca să le transporte pentru a le vinde – netrudovye dohody, vidite li…”

Momente descrise atât de apropiat stării de spirit prin care am trecut cu toții, acea generație, rămân amintirile și triste constatări; și prezența noastră în această istorie…

Așa se face că, uneori, să a o funcție bună, fie luarea gradelor superioare, de exemplu, faptul de a ajunge conferențiar universitar sau chiar conducător etc. devin o simplă formalitate, de unde și instaurarea mediocrității și chiar a nulității. Și autorul menționează astfel: „Boșii nu-și respectă angajații, că e vorba de boși de partide sau de redacții – da, ei știu că respectivii lucrează, undeva la ei, dar prea multă importanță nu le acordă, se prefac că nu le știu numele, sau poate nici nu se prefac. Pe cei străini îi știu și îi apreciază. Chiar mă gândeam ce amuzant e, cum eram apreciat la justa valoare și pupat în fund când eram la o altă redacție, dar când am ajuns să scriu pentru redacția unuia din ei, brusc, m-am făcut iobag. Era straniu să constat starea de lucruri după ce, pe când, pe când eram la o lată redacție, mai devreme, trimitea soli cu un Jack, se pare, să scriu anume eu articolul despre ei în revistă...”

 „Pe atunci conta mult să cunoști, să scrii și să vorbești corect, fie ea și în sport. Tocmai de aceea au ajuns, în breasla de la noi, oamenii simpli, fără studii sau experiență acasă la ei, singura lor capacitate profesională fiind cunoașterea și utilizarea corectă a limbii materne. Cum vorbeau ei în casă, așa vorbeau și la televizor. La noi era puțin altfel, mai complicat – ori cu accent sătesc, ori cu accent rusesc. Mai rar, corect, curat românește. La vorbit mă refer. Așa ajungeau băieții simpli peste Prut vedete de televiziune la noi. Pentru că ei erau români și vorbeau românește. Noi, doar români, în suflet și în gând…”

Într-o lume mereu în grabă, să te oprești doar pentru a respira pare un lux, când, de fapt, este o necesitate. Tot mai mulți oameni pun, prin meditație, o pauză de un sfert de oră pe zi tuturor gândurilor și emoțiilor pentru a putea face față avalanșei din restul zilei. Cartea lui Marcel Toma nu este doar o metodă de regăsire a echilibrului interior dedicată reflecției și amintirilor, ci este posibil de aplicat, mai mult pentru relaxare, conștientizarea trăirilor interioare, dezvoltarea atenției, cât și asupra abilităților sociale și emoționale. Te poți aprofunda în gândurile înțelepte, într-un limbaj simplu și înțeles, pentru a te deștepta chiar Tu! Și pentru a schimba ceva în societatea în care trăiești.

Marcel Toma a scris o poveste ruptă parcă din copilăria multora dintre noi. Cu bunătatea și dragostea lor, există personaje în carte care m-au emoționant mult de tot! Cu un limbaj simplu și un cadru care poate stârni amintiri nostalgice, povestea asta poate cuceri pe oricine, dar mai ales pe cei care își aduc aminte de preșurile țesute la război, de gospodăriile curate și frumoase de la țară, de ulița plină de praf și joacă în mahala. Un lucru ne-ar fi străin acum: simplitatea.

 „Revenind la copilăria mea, gândul îmi era și la vreo nuntă la rude sau în mahala – asta chiar era fericirea. Se mai întâmpla însă că fericirea să se împiedice de moartea vreunui prim-secretar de partid. Primul om în stat, de fapt. Toată țara plângea că murise conducătorul ei, iar vecinii mei plângeau că li se ducea pe apa sâmbetei nunta fetei din cauza doliului general, că aveau de aruncat o grămadă de cărnărit și tot felul de alte mâncăruri…”

Satul Cosăuți, Soroca. „Satul meu a dat oameni normali care se gândesc mai întâi la soarta lor și a familiei lor, iar mai apoi, la soarta țării – asta dacă presupunem că cei care conduc se gândesc la soarta ei. A dat și vedete, oameni care apar la televizor, scriu cărți, versuri la muzică… Suntem moldoveni. Satul meu a dat oameni muncitori și talentați...”

 „Spre deosebire de tata, care vedea mai mult minus în toată ecuația schimbării, eu cu mama vedeam doar plusuri. Nu aveam timp de regrete. La fel ca și tata, mama nu a avut de câștigat nimic după schimbarea sistemului. Din contra… Poate că și datorită ei satul are o carte din care fiecare poate afla ceva frumos despre satul meu natal și nu doar al meu. Nu poate. Sigur că datorită ei. Ea era cu Eminescu și cu judecata lui, cu donațiile de carte și altfel de materiale didactice din România. Ea nu lega schimbările negative din viața personală cu schimbările care aveau loc în societate…”

Mama… „A fost ultima dată când am văzut-o pe mama vie, am mers în aceeași ambulanță…”;„Era ora șapte dimineața. Era clar. Lumea s-a terminat, pentru câteva secunde, dar viața nu-ți lasă timp pentru sentimente și te ține bine în picioare. Te ajută cinismul medicilor, pentru care tu ești doar unul dintr-o mulțime. Te ajută și formalitățile, actele pentru care trebuie să alergi, dar și toate grijile care, de acum încolo, sunt doar pe capul tău.”

De ce plânge autorul? De dragoste, de dor, de neputință, de durere, de fericire, de împlinire. Și încă o mie de motive se pot adăuga pe această listă. Din păcate, în acest capitol al vieții el plânge de durerea pierderii de mamă… Și de dorul părinților…

„Am avut momente în viață în care am rămas singur, aproape, când mulți și-au întors spatele pentru că au crezut ceva, nu știu cum și nu știu când. Dar atunci era mama care m-a susținut, a venit de la țară și a stat cu mine câteva luni. Acum nu mai era. Nu știam de unde să încep… Interesant e că am primit susținere și ajutor inclusiv de la cei de la care chiar nu mă așteptam. Recunosc, au fost mai puțini decât cei la care mă așteptam. De la oameni străini.”

„Omul, de fapt, e o specie tare interesantă. Mai ales ai noștri oameni. Nu există oameni buni și oameni răi. Există oameni, cu bune și cu rele. Dacă nici eu nu pot afirma cu certitudine că am făcut doar fapte bune la viața mea, ce să mai zic de alții?”

Marcel Toma, fin observator și cunoscător al firii umane, ne prezintă și o altă abordare a temei binelui și răului. Deși nu se ascunde sub principalul fir narativ, lansează semnale de alarmă pentru persoanele care reușesc să strice aproape de fiecare dată echilibrul unei lumi cu potențial de lume perfectă. Există loc de bunătate și povești în lumea asta mare, dar noi, cei deghizați în balauri, demolăm toate posibilitățile:

„La scurt timp am ajuns să aud prin târg vorbe bărbătești despre invidie. Albă era puțină. O perioadă eram sigur că doar femeile știu să se invidieze și că la bărbați e altfel. Aparent, există o solidaritate bărbătească la pachet cu ajutorul frățesc sau prietenesc. Aparent.. După ani buni pe acest front cu zeci de proiecte realizate în cont, fiind invitat la un post TV, redactorii de acolo au avut imprudența să scrie genericul rubricii „Bărbatul care dezbracă orice femeie…”

„Au fost timpuri când am simțit ce înseamnă război… Țara mea – deja aveam o altă țară, nouă, care parcă era mai a mea…”; „Erau timpuri când nici bani nu prea erau. Cu bani orice prost poate trăi – încearcă fără. Mai întâi s-au devalorizat, apoi s-au schimbat în niște cupoane, ca mai apoi să arunce trei zerouri și să se îmbrace în altă haină…”;

„Politicienii au fost o categorie aparte: de fiecare dată eram uimit cât de ușor rămâi copleșit și manipulat, încât la urmă ești de acord cu fiecare idee și ajungi să gândești cu gândurile lor. Au o școală bună de manipulare și convingere, la sigur.”; „Atunci erau timpurile când politicienii, dar și funcționarii, deschideau ușile caselor lor, acum nu o mai fac când e vorba de presă. Acum, când trebuie să arate, public, ce venituri au și să plătească în cazul în care sar calul! Acum nici câini nu au, iar dacă îi au, nu sunt de rasă, îi țin legați ți îi hrănesc cu pâine seacă. Nici case mari nu au, toți trăiesc prin bojdeuci, dar dacă și au, nu sunt ale lor, ci ale rudelor de gradul nu știu care. Sau sunt întreținuți de mama pensionară, în general.” – Și mai vesel sau amuzant!

„O bucată de vreme eram de părere că e suficient să faci un lucru bun și societatea, din oficiu, va aprecia asta și te va duce în brațe sau în palme. În realitate, te duce în palme, da peste față – din dreapta-n stânga. Și invers. Viața te învață că societatea este formată din oameni, iar oamenii, mai ales, în țara noastră, nu știu de ce, nu se uită prea bine la succesul celor din jur…”

Multe expresii bune de citate… Le găsești și le poți extrage din acest volum minunat! –

„O generație care a fost, este și va fi mereu datoare și care, în șir, cedează.”(p.47)

Poate părea frustrat, dar nu este așa, Marcel Toma, din fire optimist și vesel, pur și simplu, din propria-i experiența de viață, le spune lucrurilor pe nume!

E frumos să visăm și noi preferăm Visul în locul oricărei realități. Autorul încearcă să nu se implice în dezbateri generale și idei care-și dau cu părerea despre viitor. Nu are problemă cu viitorul, crede în el: „Tot ce se va întâmpla după va fi după. Poate mai meșteresc o carte cu noi isprăvi și impresii. Contează să nu îmbătrâniți voi, că eu… nu garantez că tocmai la vârsta de o sută, dar mă voi strădui să-mi dau darea de seamă despre ce s-a întâmplat și după cincizeci. Până aici a fost să fie. Dacă ați ajuns până aici cu cititul, înseamnă că mi-ați citit cartea, motiv din care vă și mulțumesc.”

Subliniez câteva impresii care mi-au consolidat pasiunea față de acest autor: Marcel Toma ne poate surprinde cu detalii, dar felul în care o face nu e obositor, inconsecvent sau abundent. Dimpotrivă, poți simți nesațul fiecărei propoziții și-ți dorești ca povestea să continue. Atmosfera impecabil redată – prin realism, și despre lucruri uitate de mult timp. Firesc și sensibil. /SV/

       Referințe la autorul cărții „La ai mei 50”:

„Marcel Toma nu doar a venit „cu un raport de activitate la 50 de ani”, ci a schițat portretul unei epoci – zbuciumată, dificilă, dar cu siguranță, foarte interesantă…”; „…Mulți dintre noi au pornit la drum din „bunăstarea sovietică”, cu sate pline de viață, unde fiecare-și avea propriul rost. Apoi a venit „marea deșteptare”, când miturile s-au risipit unul câte unul. Apoi am trecut prin război, prin sălbaticii ani”90, prin „înfiriparea capitalismului”, prin pandemie, apoi din nou ne-am pomenit cu un război chiar la hotarul nostru. Iar în mijlocul tuturor acestor procese și evenimente, Marcel Toma a plasat oamenii. Nu pe sine, cum s-ar putea crea impresia la un moment dat, ci anume oamenii dragi lui, dar și pe cei pe care viața i-a scos în calea sa pur accidental – de la foști conducători ai țării până la „muritori de rând”. Fiecare și-a lăsat amprenta asupra destinului lui Marcel…”  – /Igor Volnițchi, scriitor, jurnalist/

„El nu-și impune prietenia sau amiciția, dar nici nu iartă atunci când este „călcat pe bătătură”. Iar faptul că a reușit să-și stabilească „diagnosticul” atât de bine, e o dovadă că se cunoaște pe sine, ceea ce nu se poate spune despre mulți dintre noi. Doar oamenii care se cunosc pe sine au dreptul moral de a-și da cu părerea despre ceea ce văd în jurul lor sau despre alți oameni. Pentru că doar astfel de oameni pot fi obiectivi și-i pot ajuta și pe alții să privească prin prisma obiectivismului procesele prin care trec sau lucrurile care li se întâmplă. Din acest punct de vedere, apariția respectivei cărți este pe deplin justificată”. /Igor Volnițchi/

„Ce poți face la 50 ani? Să scrii o carte. Marcel Toma a îndrăznit să cocheteze cu proza, chiar dacă asta a făcut-o mereu prin reviste, bloguri și gazetării. O analiză matură la ai săi 50 o poți face doar dacă ai umor și o critică pusă pe bune. Cartea conține amintiri și analize a unor întâmplări care la început au nedreptățit eroul, dar mai apoi i-au adus argumentele care au fost de leac. Chiar dacă satul Cosăuți n-a dat președinți de țară, ni l-a dat pe el, pe Marcel Toma. Azi am un motiv de mândrie aparte pentru el. Născut cu mamă profesoara de română, în cer s-au aprins luminile. Ea, Vera Toma,  poate sa stea liniștită. Marcel a dat roade!” Viorica Nagacevschi/

                Autorul Marcel Toma este învelit cu toată dragostea în cartea asta frumoasă, așteptăm una la fel și la 55, și ulterior!.. Acum cartea „La ai mei 50” vă așteaptă în magazinele de carte Cărturești Chișinău, Bestseller, Librăria din Hol, Librăria din Centru, Librarius și la Biblioteca Municipală B.P. Hasdeu!

– Lectură pufoasă! – așa spune autorul…

                   Svetlana Vizitiu, Impresii din viață și cărți Blog

https://www.facebook.com/media/set/?set=a.2453752618113095&type=3

Ador să fiu pozitivă

    ”Ești un dictator”- îți vor spune copiii uneori. Te superi imediat și le răspunzi cu lacrimi: ”Sunteți niște nesimtiți! Pentru voi – nu contează cât m-am străduit pentru voi, cât de mult vă iubesc, oricum sunt rea în ochii voștri…” Ca de obicei, cu așa emoții îți ieși repede din fire. Astfel, și copiii mei fiind cu capul în nori, adesea nu mă ascultau, fie se făceau că nu mă aud; ce era caracteristic vârstei lor adolescentine. Pentru ei e invers, cică ”eu nu-i ascult, nu-i aud”… Dacă e o ceartă, deci… eu ”nu-i iubesc” și niciodată n-am fost mamă ”bună”. De fiecare dată când ne contraziceam, situația atunci devenea insuportabilă… Au mai crescut, au inceput să realizeze multe lucruri în mod serios… Odată cu ei, continui și eu să mă deșteptez… Recunosc, că azi realizez că și eu am fost un copil dificil la părinții mei…

    Pare cicălitor, însă eu mereu mă țineam scai de ei, de copiii mei! Eu, cu educația mea, așa cum simțeam sau cum știam mai bine: ”Draga mea/dragul meu, – te iubesc atât de mult, nu-ți face rău cu mâna ta, că apoi nu te vei simţi bine”; Vei rămâne trist la aceste amintiri atunci când te vei maturiza; ”Nu te încrunta, că vei avea riduri devreme”; ”Nu-ți rupe coșurile, că vor rămâne semne pe față”; ”Nu face dezordine, nu arunca fărimituri pe jos…” sau, ”Nu-ți mușca buzele, nu-ți face piersing, tatoo, nu mânca gras, nu veni târziu acasă… – nu…, nu…, nu…!”; ”Dragul meu, te implor, hai să mergem la un medic, să facem investigații, că țin mult la sănătatea ta, scumpule!..” Dar, fiecare continuă cu ale sale: egocentrici cu refuzurile lor. Pentru că mama nu este o autoritate. Bineînțeles, eu nu rezistam și începeam să țip, nu știam cum să fac să fie bine, cum să aranjez lucrurile în mod normal… Greu…

    Și cineva dintre ei: ”Mamă, ce vrei? Nu fumez, nu beau, nu sunt dependent de droguri, nu stau pe la stații cu sticle de bere. Ce nu-ți convine, de ce ești nemulțumită, rea, nefericită?..”

    Poate că sunt eu înţepată uneori, și îi plictisesc cu notațiile de profesoară? Îmi fac griji și vreau să-i feresc de toate rele. Sunt una ”cam” precaută din propria-mi experiența de viață… Nu toată lumea, la fel ca mine, a fost împroşcată cu conuri, învățând din greșeli proprii. Îmi amintesc de anii când eram tânără. În mod constant, aveam cumpene, atunci când puteam fi impusă să mă apuc de droguri, bătută sau doborâtă moral, și în acest timp… nu aveam nicio frică. Părea că eram în spatele tuturor certurilor, scandalurilor, chiar în cloaca centrului. Ce doream, aceea și făceam. Seara la dansuri, la un picnic între necunoscuți, mereu credeam că sunt în siguranță… Părinții departe, iar eu o căscată și surdă, dar cu ambiții, curajoasă și perseverentă. Cel mai important – în noi rămâne… educația nativă! Chiar dacă părinții sunt departe, genele vorbesc, sângele te următește, te păzește și se roagă pentru tine, te îndeamnă să-ți amintești că ești inteligentă, că ai mult noroc în viață și că Domnul te-a ferit de toate belelele, de nenorociri și de pericole de moarte, chiar daca ai fost la un pas de ele… Și, pentru că nu am fost bătută sau desfigurată, pot mulțumi doar bunului Dumnezeu, care are milă de mine și mă iubește.

Doamne ajută în continuare, nu mă părăsi nici pe mine, nici pe copiii mei! De aceea, le spun mereu copiilor: ”Fiți atenți! Nu aveți nevoie de loviturile vieții, de experiența pe care au trăit-o persoanele suferinde despre care auzim la știri. Vă rog, să țineți cont și de înțelepciunea mamei (a mea), despre ruga mea pentru voi, scumpii mei…

    Fiecare din noi crede că are prieteni adevărați, doar eu sunt de părerea că, în primul rând, trebuie să fim atenți la sine, prietenii și colegii noștri de serviciu, cei ”adevărați”, pentru că anume din partea lor în viața noastră apar toate necazurile. Nu mă pot împăca cu faptul că unele persoane te folosesc în scopurile lor, și sub pretextul acțiunilor de binefacere, se promovează în primul rând pe sine, atunci când alături există cei care într-adevăr au nevoie de ajutor… E doar o picătură din nevoile mele, dar nu sunt deloc egoistă în acest caz…

    M-am simțit bine fiind studentă, abia acum realizez acest lucru. Am trăit vesel și eram convinsă că așa va continua mereu. Am cutreierat pe acele timpuri prin multe mii de cărți, am călătorit prin civilizația Uniunii Sovietice, aveam dorințe, planuri, proiecte, idei și bani și, desigur, totul am împărțit cu prietenii mei. Mergeam cu ei la restaurante, discotecă, le făceam daruri, și necondiționat, ca apoi jumătate de lună să mănânc doar cartofi prăjiți… Păi, cum altfel? Era în firea mea, cea care a rămas de fapt la fel… Dar, parcă toate acestea sunt cele mai importante pentru noi în viaţă?..

Că atunci când lucrurile s-au inversat, unii s-au comportat ciudat, mi-au întors spatele. I-am șters din lista de prieteni, or, așa consideram eu că e ”basta cu ei”. Și, la prima vorbă le răspundeam cu bucurie… Ei mă contacteaza, le răspund, oricum bucuroasă… Ador să fiu pozitivă!

Am dat de alt adevăr foarte vag: în viață totul e întins, imprevizibil și schimbător ca anotimpul: astăzi, cineva spală la tine podelele, iar mâine, vezi, că vei face tu la el același lucru… Setea de putere și de bani distruge totul în jur, dar în special, sufocă glasul conștiinței. Și totul devine transparent că nu mai ai unde băga capul în nisip. Și… doare.

    Îmi amintesc de disperarea mea. Bineînțeles, că sunt foarte vulnerabilă. Nu, eu nu cultivez nemulțumiri, pur și simplu, încerc să pun cruce pe astfel de persoane. Niciodată nu voi uita anii ”90” de coșmar, atunci când eu cu un copil micuț în brațe, ades nu aveam cu ce ne hrăni. Zi de zi, făceam mâncare din hriscă: că pe-atunci era ieftină. Reușeam să fac rost de un sac pentru depozitul meu din bucătărie. O preparam cu multă ceapă și devenea foarte gustoasă. Carnea de un kg, trimisă de părinții mei, o împărțeam în mici bucățele de mărimea unei cutiuțe de chibrituri sovietice, o puneam la congelator (un frigider procurat din banii proprii făcând Ikebana cu flori artificiale pe lemn prelucrat). Scoteam câte o cutiuță de carne și preparam o dată în săptămână. Sănduța mânca, apoi resturile îmi reveneau mie. Ce să faci? Salariul meu mereu era mic, remunerarea profesionalismului bibliotecar este și în prezent… de necrezut…

Despre datoriile la servicii comunale, eu câțiva ani nu reușeam să le întorc acestui stat care mă mânca de vie cu legile lui… Ce-i cu disperarea? – Atunci când brusc a venit  timpul fericit cu privatizarea pentru cei apți de a vinde ceva, de a cumpăra, cu abilități de a comercializa sau a specula ușor, și pentru persoanele la fel ca mine a venit sărăcia și foametea, și atunci așa zisii prieteni pe care i-am ajutat cândva nu mi-au sărit în ajutor… Iar eu am pierdut toate economiile mele la Banca de economii, care mi-a păpat rublele transformându-le intr-un leUșor fără valoare… Dar nu realizam întru totul situația… Încerc să mă justific, că nu sunt o frustrată și nici nu țineam pică pe cineva! Doar eram optimistă și pozitivă, nu cedam lacrimilor…

În continuare, eu nu mă pot debarasa de încrederea mea în oameni! Pur și simplu, acum… amintirea doare. Multe prietene au început o viață de succes, câștigând sume enorme de bani, procurând apartamente, mașini, călătorind prin Emirate sau Maldive, pe când eu fără invidie pe ei, dar abia de o scoteam la capăt cu micuța mea fiică, abandonată de tatăl ei, care nu vroia să audă de noi. Când Sanda avea trei ani, a fost operată de peritonită. Muream de sete în spital, țintuită lângă patul ei, nu mă puteam urni din loc de frică s-o las singurică. O cană de apă nu avea cine să ne aducă. Telefoane celulare nu existau… Am reușit odată, disperată, să-l sun de pe un telefon fix din biroul medicilor în care m-am strecurat fără voie, și prima întrebare de la tatăl fiicei mele a fost: ”Cui seamănă și ce ochi are?” (așa a fost și la maternitate) și nici nu m-a întrebat dacă avem nevoie de ceva, n-a mai venit nici cu o sticlă de apă. Iar chirurgul care operase fiica mea, îmi tot aducea aminte de banii pe care nu-i puteam oferi, nu aveam de unde-i căpăta. Reușisem să-l domolesc cu o sticlă de coniac și el oricum rămase nemulțumit… Ulterior, acest chirurg grăsan a fost concediat din același motiv, probabil că s-au plâns mulți pacienți pe el… Bagdaprosti că nu ia făcut rău fiicei mele…

      Iar amicele sau colegele îmbogățite într-un ceas de bun augur deja nu mai găseau timp pentru mine. Eu, fiind credulă și fidelă, afectuoasă în relații legate pe viață, continuam să fiu atrasă de prieteni, cei care repede m-au înscris în lista aviatorilor căzuți la pământ. Cu un ton de șef spuneau: ”Ei ce, Svetlana, ești mamă singurică, trebuie să te măriți cu cineva. Ce-i aici rău, că e grăsan și zgârcit? În schimb, va aduce totul în casă. Hai, că n-ai încotro, că nici tu nu ești o sfântă, ba și cu hipoacuzia ta, greu îți vei găsi ceva mai bun.” Da, sunt hipoacuzică, e din copilărie, o istorie destul de lungă…  O prietenă medic, la care țineam mult, atunci când am nimerit la spital cu tratamentul la ea în secție, mi-a spus că conform regulamentului, eu trebuie să achit zilnic patul, ori să vorbesc cu medicul șef al spitalului ca să-mi dea permisul. Ah, da! și asistentelor medicale să le aduc ciocolate ”măcar de celea de trei lei”, că așa se cuvine… ”Doar te ajută părinții, nu?” Părinții chiar mă ajutau, mai tot timpul, doar că și ei au ajuns la o etate, încă mai au și alți copii în afară de mine, plus și nepoți. Poate nu e în ordine ceva cu mine, ce am eu și n-au alții?

     După anii ’90. Când i-am adus prietenei mele medic un coniac și o cutie cu ciocolate, și mi-a spus că flori ea nu mănâncă, alcool nu bea, iar dulciurile nu sunt bine pentru sănătate. Înțeles-am, că se săturase de astfel de cadouri din partea pacienților. De atunci, eu cu amarul pe suflet, am început să realizez diferența dintre relațiile de prietenie și prietenii adevărați, astfel am rămas mâhnită de tot. Sincer, niciodată nu mi-am dorit acest discomfort în sufletul meu… Continui să țin la oameni. Rămân o persoană foarte sensibilă și vulnerabilă: câteva aluzii sau reproșuri directe mi-au fost de ajuns pentru toată viața. Și în present, apar amicii sau colegii care îmi dau de înțeles despre incoerența mea cu o atitudine ”nu ne este de tine, trebuie să facem valizele că plecăm la Dubai sau la Londra să întâlnim Revelionul”. ”Tu oricum nu auzi, vom vorbi ”pe urmă”, vezi că nu se leagă comunicarea, nu te implica” sau ”tu și așa nu vei înțelege despre ce e vorba, deci n-am timp să-ți lămuresc”. În continuare, fără comentarii. Vorbe-n-vânt și fără explicații…

     Unele persoane au beneficiat de promovare în carieră cu ajutorul meu în publicațiile sau filmările din mass-media, TV, fiind invitați la variate evenimente culturale, fie chiar și cu o soluție la problemele sau planurile lor. Am făcut-o fără rezerve și aluzii, prin serviciul meu, prin evenimentele clubului, cu programe on-line sau cărți pentru studii, informații pentru referate sau rapoarte etc. Nu regret, toate am făcut-o din inimă. Fără cerințe sau condiții. Cu toate acestea unele persoane continuau neapărat să menționeze: ”Nu tu promovezi Clubul ”Impresii din viață și cărți”, ci noi… te promovăm pe tine.” A fost de la o persoană care susținea ferm că îmi este prietenă, că o pot suna și noaptea, iar după ce i-am făcut legătură cu zeci de personalități, pe care îi făcea ou şi oţet înainte, – ea şi-a creat relații convenabile pentru a petrece timpul distrându-se; m-a eliminat din clubul la care eram fondatoare, m-a vorbit din spate şi ghiontit în suflet. Sănătate le doresc şi celorlalţi care se dau mari şefi şi aleg la care întrebare să-ţi răspundă- ţie, omului simplu diferit de funcţia lor… 😀

Desigur, sună copilărește, dar nu sunt imatură. M-a durut, dar precum se cântă, totul e trecător ca toate celelate din istorie, și nici eu niciodată nu rămân cu ranchiună. Bine că e mai târziu… Nu învăț eu și nici nu mă pot obișnui să nu continui să cred în oameni… Bineînțeles, că cu toții avem familii, probleme, scopuri, planuri, dar nu la aceste lucruri m-am referit până acum. Mă conformez, și în continuare rămân fidelă legilor Domnului în care cred. Nu mă impun nimănui, și nici nu mă leg de cineva pentru un scop oricare care îi vine în mintea cuiva necredincios. Pur și simplu, aveți grijă să nu suferiți din cauza acestor persoane indiferente…

 Clubul ”Impresii din viata si carti’‘, în continuare, nu mai derulează, după cinci ani ce m-au obosit… Întotdeauna a fost cu acces liber si fără plată pentru fiecare doritor de a participa, și ca protagonist și ca public, necondiționat. Nu făceam niciodată din protagoniști persoane utile subsemnatei, nu am avut și nici nu am vreun scop ascuns precum o pot crede unii. Basta.

     Într-o Duminică am mers cu fiica și nepoțelul la plimbare. Ziua ceea, printre multe altele, îmi va rămâne memorabilă prin emoțiile şi lacrimile provocate de o bătrânică necăjită, care vindea trandafiri albi ofiliţi deja. Nimeni nu le cumpăra trecând pe-alături. Am simțit educația și modestia ei… Și câtă bucurie a fost în ochii ei, atunci când le-am cumpărat… Am fost binecuvântate. Astfel eu înțeleg o caritate…  O caritate fără parade și bani plătiți pentru a hrăni sponsorii în restaurante, – acești bani care ar fi ajuns pentru ca câteva familii să-și permită fără grijă să procure de-ale gurii pentru timp de un an… Mergeam apoi cu fiica mâhnite și plângeam de durere pentru ea: statul nu poate ajuta în mod constant aceste persoane vulnerabile, doar de cu o pensie mizeră care nu ajunge pentru un trai decent…

Nu pot oamenii să fie mereu tineri și subțiri. Dar, poate de aceea și mă lasă Domnul tânără nu doar cu spiritul…  Am decis să dovedesc că am voință şi un caracter dur ca cel al tatălui meu: cu calitățile care m-au salvat în diferite perioade și situații… Uneori sunt nevoită să dau din coate, și dau vina pe aceste legi de mentalitate instabilă în Moldova…

Dar, a venit timpul să spun că lucrurile nu stau chiar așa cum par! Pare că am început să cedez și azi îmi vine foarte greu. Am nevoie de ajutor, pentru că mi s-a îmbolnăvit fiul greu. Aștept ajutor și nimeni nu mi-l poate oferi, iar eu nu găsesc de loc scăpare din situația asta. Pentru ce m-a făcut Domnul să îndur atâta? Doamne, ajută-mă! Salvează-mi fiul, te rog! Fiul meu care a fost pradat si tradat de prietenii proprii, ca urmare, e singur și nu mai are încredere în nimeni. Ceea că arăt fericită în poze, este doar o fațadă. Ceea că sufăr în continuare pentru copiii mei, este real… Fericiți putem fi pentru o clipă, atunci când și orice sclipire sau soluție în minte ne luminează… Cel mai greu e că atunci când apelez la cineva după ajutor, unii gândesc dacă pot alege dintre ajutor firesc și posibilitate de a-și trage foloasele pentru viitor… Realizez că Domnul mă pune mereu la încercări.  Cum să rezist? Acum și sora mea cu cancerul și chimoterapii, dar e tare, are un caracter dur și Domnul o va salva…

Azi, fiul e mai bine, chiar și muncește. Sper să fie bine în continuare! Mulțumesc Ție, Doamne!

    Orice viață are prețul ei. Viața nu e doar o primăvară. Mai vine toamna, apoi iarna. Pentru ce a creat Domnul anotimpurile? – Pentru ca să aflăm gustul primăverii. Orice viață, orice personalitate are prețul ei… Cei deștepți nu sunt atât în căutare de singurătate pe cât pot evita găștile create de ipocriți.

Nu m-am plâns, m-am confesat, dar voi cum doriți, mă puteți judeca… Am realizat și am constatat impactul celor scrise mai sus, sper să vă prindă experiența mea de persoană cu handicap. Cam des… m-am simțit discriminată! În pielea mea nu va fi nimeni, și nici eu – în cea a voastră… E ceva ce face parte în mine. În afară de mine însiși, nimeni nu-mi va lua apărarea. Cei săraci nu-și aleg locul de muncă, ci doar consimt ceea ce li se oferă. Ei se conformează. Promisiunile nu au loc atunci când e vorba de bani. Dar Dumnezeu îi iubește pe cei pe care oamenii îi jignesc…

Nu-ți face rău cu mâina ta! Viața merge înainte! Frustrările și supărările mereu rămân în urmă, și… nu uita că sunt doar lecții de viață! – Domnul e cu tine! AMINI!

❤ Sveta Vizitiu Toamna, 2018

( Impresii pentru viitoare carte)

Svetlana Vizitiu/Impresii din viata si carti blog

Bumerangul

Nimănui

nu face rău, –

Că bumerangul se întoarce…   

Înapoi…                           

În havuz… nu scuipa –

vor bea copiii tăi,

Se vor răzbuna,

De sus te vor arunca…

Nu-l insulta

pe cel mai inferior ca tine,

El are propriul destin, –

Și dacă brusc va trebui să-l rogi ceva?..

Prietenii nu-ţi trăda,

Chiar de te dezamagesc de mii de ori –

Cu alţii mai buni nu-i poţi înlocui…

Timpul nu-l rata,

Oferă-l celor dragi:

Atunci când îi pierzi,

– nu-i vei mai putea întoarce…

Singur nu te amăgi, –

Vremea demonstrează…

Cu minciuna ceea –

tu însuți te tradezi!   ❤

Svetlana Vizitiu, 21 mai 2018

Pentru lume era doar amanta

S-a trezit brusc la două noaptea. Totul era ca de obicei: ceasul bifa pe perete, pe rafturi se vedeau imaginile și peste tot erau flori. Frumos, dar parcă era dureros să privești acest tablou. A întors capul și o văzu. Ea dormea liniștit, aruncând pătura de pe sine. Fața ei divulga un aspect nemulțumit și chiar jignitor, dar în general, era destul de dulce. Era plăcut s-o privești, nu și să o admiri. Ce s-a întâmplat totuși? Se ridică fără zgomot și întră în bucătărie. N-a reușit să ajungă acolo că privirea îi căzu pe fotografia lor de la nuntă. A zâmbit ușor și a luat-o în mâini. Cât era ea de fericită atunci când el a fost de acord s-o ia de soție după cei șapte ani de despărțiri și reuniuni. Și – ce acum? Ea este o femeie profund nefericită, pentru că anume el așa o face. N-a iubit-o și niciodată nu o va iubi. Da, el simte pentru ea afecțiune și respect, nu mai mult. Nu este ea femeia după care ar pleca la capătul lumii, și de la care ar dori să aibă copii. Nu-i unește nimic. Decât ceea că sunt împreună. De ce au ajuns pănă aici? 

Totul e simplu: el a venit dintr-o provincie, crezând că toate ușile capitalei vor fi deschise pentru el. Dar, s-a confruntat cu o realitate mult mai dură: nimeni nu are nevoie de el, și să cucerească acele înălțimi la care visa, nu are șanse. Apoi a apărut ea, cu bani, cu un serviciu de prestigiu și, desigur, cu apartamentul propriu. El nici nu-și amintește prima lor întâlnire: o fată ca fată, nimic neobișnuit, cu excepția banilor părinților ei. Deși, ar trebui să le fie recunăscător pentru locul său de muncă și că l-au acceptat în familia lor. Astfel, au zburat șapte ani. Ea era alături, cu toate că el o înșela de zeci de ori, și ea cunoștea și tolera acest lucru. Și toate ca răsplată pentru acordul lui de a se căsători cu dânsa. Și de ce nu? În acel moment a avut totul, iar părinții au început să-l preseze:”Cât se poate? Căsătoriți-vă odată! Privește-o – este o soție ideală!” Așa că s-a căsătorit.

Doar pentru că nu a putut spune ”Nu”. Și acum, se trezește cu nopțile de spaimă. De frică pentru viitorul lui. Ce urmează: copilul pe care și-l dorește ea, și nu el?  Serviciul propus de tatăl ei?

Prefăcătorie constantă că totul la ei e bine, și că sunt fericiți împreună la nebunie? Adâncit în gânduri, el a pus fotografia la loc și a ieșit la balcon.

Aerul adia a primăvară, cu un trecut și viitor eșuat. Și-a strâns degetele în pumni și a inspirat aerul proaspăt. Cum să se decidă la acest pas? Cum să-i spună despre ceea ce știe și ea deja? Eh, dacă ar putea întoarce timpul!..

Undeva mai jos se auzi un zgomot, deritecătorul incepu să măture strada. Iată și o nouă zi de după colț. Însă el dorea, ca ziua să nu fi început…

Și undeva nu departe, la următoarea stradă, într-o clădire obișnuită dormea EA. Visul lui, speranța lui, iubirea lui. El își va aminti mirosul părului ei și peste zece ani, își va aminti de zâmbetul ei, vocea, ochii. El își va aminti tot ce are legătură cu EA.

Da, pentru toată lumea, inclusiv pentru cea care doarme în patul lor comun, ea era doar amantă… Dar nu și pentru el…

Nu vă legați viețile cu alte persoane atunci când suferiți de eșecul iubirii. Aveți grijă de inimă și de iubire!

❤ (SV)

Cugetari de Toamna. Totul se va împlini!

În fine, Viața – este o cotă unică În brațele Destinului. Dar nu despre acest lucru e vorba. Probabil, Viața ne privează de Ceva pentru a ne apăra.  Ne bate până când ne deșteptăm. Ne lovește în spate atunci când situația devine ”irecurabilă”. Dar Viața pentru noi – nu constă în ceea ce noi ”avem”… Mai mult e în ceea ”ce nu am obținut”. Lumea e plină de adevăruri reale și imaginare, și nu este deloc dogma autentității altora…

Probabil, Viața ne lipsește de cei dragi. Pentru ca noi tot timpul să ne aducem de ei aminte. Și, oricât de mult am obosi în viață, ne încălzim cu amintirea, aidoma unui pahar cu vin moldovenesc, cu dragostea celor pe care i-am iubit, dar, sorbind-o, nu am băut paharul până la fund…   

Ne este dată alegerea, dar Viața e o limită a unui cerc, – îngăduiți să aleagă Ea singură! Pentru că noi nu suntem atenți unde pășim, ce ne dorim și ce facem… Tot ce-i probabil, atunci când Viața ne lipsește de prieteni, ea ne oferă șansa … să nu tradăm! Adesea timiditatea ne transformă în lași. Deci, în modestie e harul Domnului?.. Să avem curajul să spunem adevărul și să prețuim prieteni adevărați! 

Probabil, Viața m-a împins într-un abis, pentru a mă învăța să Zbor?! Accept Viața ca un Dar, ca milă de la Dumnezeu! Accept tot ce împlementează ea, Viața. Poate că ”ce nu s-a întâmplat” este mai important decât ceea ”ce nu am reușit”… Să avem Credință!

 TOAMNA continuă. Caldă sau rece, cu ispitiri și furtuni. Ploi posomorâte și dureri de cap. Evenimente mondene și visuri de vară. Lăsați să vă încălzească inimile dragi și nu fiți disperați. Priviți în ochii oamenilor cu chipuri luminate și luați aminte, ce culori cuprind… Și-atunci când cerul se încruntă, remarcați această melancolie mândră și bucurați-vă de frumusețea ce vă înconjoară! Astăzi nu avem timp. Mâine nu vom avea puteri. Iar poimâine nu vom fi noi. Nu amânați nimic, trăiți acum!

Totul se va împlini … Cu o Toamna nouă!

❤ SV

#Cugetari, #Impresii_viata_carti_blog #S_Vizitiu

L-aș ucide și după moarte!

Pe 19 martie 1934, sovhoznicul Mitrofan Nikitin a deschis focul din pistolul lui în direcția sicriului lui Vladimir Lenin în Mauzoleul din Moskova. La începutul anilor 1930, Nikitin a lucrat în Ukraina, unde a devenit martor la deposedarea țăranilor de pâine, ”răsculacirea”a celor mai înstăriți, la colectivizare și, ca urmare, a foametei crunte. Nikitin l-a acuzat de tot ce se întâmplă în țară pe Lenin, cu toate că acela era deja mort de câțiva ani. Nikitin a decis să se răzbune pentru poporul lui. Sosind în Moskova, el a mers direct la mausoleu, unde a și efectuat două împușcături în sicriul liderului comunist. În timpul arestului, Mitrofan Nikitin s-a împușcat în inimă. În buzunarul lui a fost găsit un răvaș de adio: 
”La Șipka e liniștit. Acolo, mulți dintre comuniștii noștri meditează, să zicem, înșeală. Într-atât oamenii s-au spurcat în minciuni. Împrejur – sărăcie, foame, sclavie, deportări, brutalitate, demoralizare completă. Oamenii se tem unul de altul, cu frică de a scoate un cuvânt în plus, știind, că în spatele lor stau securiștii, trădătorii, tortura și moartea. Oamenii epuizați, de foame cad și mor ca muștele. În jur bântuie ciuma și alte epidemii, care se înmulțesc. Da, inevitabil acest ”socialism rusesc” foarte și foarte mult va aduce dezastru. Încă multe milioane de oameni vor pieri de comunism, de această himeră, o absurditate.
Eu, Nikitin Mitrofan Mihailovici, cu bucurie mor pentru popor. Eu de la 13 ani muncesc, conștiința mea este clară, iar pentru adevăr sunt gata să merg la tortură. Murind, eu protestez din partea milioanelor de muncitori, – ajunge atâta sclavie și teroare!… Oameni, treziți-vă, ce faceți?! Unde ați adus țara noastră? Totul se rostogolește în abișul nopții…”
Una dintre comentariile la această scrisoare:”L-aș ucide și după moarte!” a fost semnată de câteva milioane de utilizatori pe o rețea de socializare…
– Moldoveni, realizați?

Foto: S.Vizitiu, PMAN

Amantul or’ soțul: Dublu sens

Nu am încercat niciodată rolul de agent secret, însă acum eu duc cea mai reală viață dublă. Fapt, e că la cei peste patruzeci de ani ai mei, eu fiind căsătorită și cu copii, – m-am îndrăgostit din nou, ca o nebună, și nu de soțul meu. Alesul meu nici nu trăiește în Chișinău, este din orășelul meu de baștină, unde am început să plec în fiecare week-end sub pretextul de ”a vizita mămica mea”. Atunci când ne întâlnim, prietenele mele observă cu invidie: ”Ce mult îți strălucesc ochii de fericire”. Și eu simțind că îmi ard obrajii, încep să împrăștii cu mult entuziasm povestea mea de dragoste, – păcat, că nu pot ține în secret sentimentele…
Dacă și fetele mă simt, ce să mai spun de sexualitatea mea parvenită la care bărbații privesc cu totul alți ochi. Și tot așa, privindu-mă în oglindă cât de frumoasă am devenit, mă gândesc, că aș putea înțelege o altă persoană care și ea este în pielea mea ”zdrobită” de dragoste. În aceste momente sunt tare fericită și alung gândurile despre ceea ce poate să se întâmple în continuare…

Pentru că știu, că nu-mi voi părăsi niciodată soțul plictisitor, care este o persoană asigurată financiar și om de încredere, dar și că nu mă voi întoarce într-un orășel lepădat la iubitul meu, un intelectual avansat și fără saci cu bani.
Oare se merită acest tangou amoros? Sunt convinsă, că da. Voi avea eu ce-mi aminti la bătrânețe. Și viața trece pe-alături: casă dragă, serviciul, și din nou, acasă. Deja, nici nu mă simt femeie, parcă sunt un cal de povară. Iar cu amantul meu, am un buchet plin de emoții și senzații tot mai noi, cred că un pic de adrenalină nu deranjează nimănui. Soțul mei nici nu bănuiește, însă el niciodată nu m-a chinuit cu gelozia lui. Mda, nu mai există acea pasiune de ani de zile, încep să oftez, dar mă conformez: îl am pe amantul meu pentru toate acestea! Cu soțul suntem ca niște rude sau prieteni, și ceea ce îmi lipsește la el, am găsit în consăteanul meu iubit. Printre cunoscuții mei sunt mulți, după cum am aflat, din cei care își schimbă partenerii de viață. Parcă ar fi un trend nou! O tendință tot mai impunătoare.
Pentru cineva a fost doar o poveste de dragoste trecătoare la odihnă, și la cineva accesul de dragoste brusc a trecut în ceva mai serios. Dar și obiectivul la fiecare e diferit: Cineva are nevoie de un sprijin financiar, cuiva îi lipsește adrenalină, iar unii încă mai speră, și foarte serios, să găsească noua lui soartă. Probabil, mai mulți visează la iubire, cum se spune, până ce moartea ne va despărți. Pentru a ne îndrăgosti pe o viață. Dar, din păcate, uneori sentimentele se răcesc, inimii nu-i poți porunci, cu atât mai mult, atunci când la orizont apare un alt Făt-Frumos. Pe de o parte, pe o scară a balanței e stabilitatea, în general, cea mai obișnuită a vieții, și pe altă, – o rafală de emoții, cu sentimente noi și incertitudine deplină în viitor.
Întrebarea e, cine pe cine va întrece, în cele din urmă. A cui, minte sau simț, va câștiga, sau dimpotrivă, – vor preleva sentimentele asupra prejudecăților? Și cel mai important, -este această pasiune o dragoste adevărată, sau, pur și simplu, o trădare banală? Probabil, vina o poartă timpul nostru, societatea noastră. Căsătoriile tradiționale, cele patriarhale rămân în trecut, și omul modern, în special, cel urban, s-a obișnuit cu ritmul frenetic al vieții. Suntem atrași de tot ce-i nou, săturați de reguli vechi impuse de trecut, și ne despărțim cu ușurință și fără mari regrete de ele. ”Da, el este fosta mea dragoste, acum suntem doar prieteni”, – a comentat o tinerică într-o postare… În ultimul timp, ea a schimbat deja câțiva tineri. Anul trecut, la fel a avut câteva relații, și de fiecare dată își spunea, că ”el este iubirea vieții mele”, deși în cele din urmă, ea tot timpul se simțea deranjată de ceva. Și de fapt, se termină cu pasiunea și curtări frumoase, – se începe rutina cu viața ei reală, de care s-a spart nu doar o punte…
Așa brusc, după două luni de amorez pasional, eu am decis să mă mut la iubitul din orășelul natal. Imaginați-vă, atunci când ne întâlneam, noi în fiecare seară plecam la restaurante, filme, cluburi, concerte. Iar sex-ul, – asta-i o feerie extravagantă de nedescris. Dar, numai mi-a ”trebuit” să întru în apartamentul lui în calitate de stăpână în casă, nu l-am mai recunoscut pe amanțelul meu. Acum, din casă nu-l mai scoți nici cu mătura. El a devenit atât de plictisitor și chiar a încercat să ma facă gospodină pentru a-i pregăti bucate alese, iar să mergem undeva ca toată lumea civilizată, el refuza categoric.
Inutil e să spun, că am fugit de la el peste trei săptămâini? Desigur, inimii nu-i poți porunci. Și inconștient, căutăm în fiecare iubit nou ceea ce lipsește în cel prezent. De exemplu, soțul stă acasă toată ziua și privește televizorul, însă, tu, de exemplu, întotdeauna ai visat, ca cineva să-ți recite poezii, să te invite la teatru și să-ți ofere mii de trandafiri. Inseamnă, că îți lipsește romantica și subconștientul tău va căuta tocmai o astfel de relație. Fie, îți convine că bărbatul tău este un maestru cu mâini de aur, face sinestător reparație în casă, dar un dezavantaj semnificativ pentru tine prezintă faptul, că în toată viața lui, el n-a citit nicio carte. Și atunci, ești gata să te îndrăgosteșți în primul intelectual apărut în fața ta, cel cu câteva studii superioare, dar care n-a bătut o țintă în cui în viața lui.
Să ai doi bărbați dintr-o dată, este visul oricărei femei, care tace doar că… visează la asta. 😀  Să nu alegi nici pe unul nu poți, – cu cât devii mai în vârstă, cu atât cresc și cerințele. Să-ți găsești un Ideal de bărbat, care ar corespunde cerințelor tuturor femeilor, se pare că este imposibil. S-ar putea de încercat, să-l îndrăgești așa adevărat precum este el în persoană, fără a-l potrivi cu schimbări și cerințele tale…  Dar… – Să încercăm?  🙂

Ultima dorință

Cât de placut era să-l privească şi să-i sărute buzele, dar s-a dovedit, că acum nu mai are nevoie de nimeni… El a lasat-o, atunci când a aflat, că e însărcinată: i-a dat bani pentru avort şi dus a fost. Şi ea s-a pus pe gânduri: se merită? pentru ce? Înțelegea, că va fi mamă singură, bârfită și arătată cu degetul… Desigur, ea înţelegea totul, dar vroia să trăiască pentru copilul ei, și să nu mai asculte pe nimeni, să ia decizii de una singură, să nască, să plece undeva, departe de ochii lumii. A aşteptat o lună, două, sarcina progresa, iar el nu s-a mai interesat de dânsa în tot acest timp. Nu apărea, nu-i mai păsa de ea; l-a și văzut cu alte fete… Era dureros, plângea, se lupta să supravieţuiască împreună cu copilul. Acum ea se gândea doar la copilul pe care l-a născut: mânuţe mici, picioruşe,..  O stare de neredat prin cuvinte. Zâmbea și adormea zâmbind… Câtă plăcere simțea să-și vadă micuțul. Să-l educe, să-i simtă bătăile inimii… Acum trăiau împreună și erau fericiți fie și în lipsa tatălui… Dar apare el și spune, că regretă, că a procedat urât și dorește să se întoarcă. Fără să se gândească mult, l-a refuzat cu un ”NU” ferm. Cum putea să se mai atingă de bărbatul, pe care după tine l-au mângâiat sute de mâini… Chiar și ceea cum el a procedat, o durea mult și nu vroia să-l ierte. El apărea tot mai des, uneori venea brusc, și aducea jucării pentru copil, bani pentru educație. Insă, îi provoca un dezgust, chiar și banii refuza, – a economisit și ea la timp. Iată, micuțul împlinise trei ani, e déjà matur, și copilaș tot odată. Era fericită să-l vadă cum crește și zâmbește… Într-o zi el venise și o rugă să-i permită să plimbe copilul. Nici nu știuse ce să-i răspundă, dar a consimțit cu un ”Da”, totuși e tatăl, macar că e un netrebnic… Privea cum pleacă, cum așează micuțul în mașină și se îndreaptă în direcția dendrariului… Era ultima oară când își vedea copilul ei în viață. El era băut, precum zicea, doar cu o sticlă de bere, în timp ce plimba copilul, apoi, nimeri într-un accident teribil cu mașina, în care au decedat trei oameni. Ce-i uimitor, el a rămas în viață și acum e pe undeva, se pare… Ea ținea copilul mort în brațe și răcnea, implorând Domnul s-o ajute, iar medicii îi luau copilul și repetau, ca e imposibil, deja nu-l mai întorci… Tot sensul, e că o sticlă de bere a luat viața a trei persoane, inclusiv micuțul ei, iar cel de vină, nu s-a ales nici cu o zgârâietură. Ea nu mai dorea să trăiască și tot repeta, că viața ei s-a terminat. Ultima ei dorință, să transmită tuturor, să nu mai bea niciodată fiind în drum la volanul mașinii! – Oameni, vă rog, nu vă îmbătați la volan, și copiii voștri vor trăi! Cei care au citit, eu vă doresc fericire și dragoste adevărată! Transmiteți tuturor cuvintele mele, și poate ele vor salva viața cuiva… E ultima mea dorință.

Maxime de toamnă. Zâmbiţi cu copilul din voi!

* Primavara a întarziat! Vara a întarziat! Doar toamna – bastardă punctuală!

*Dacă vi-e frig – comportaţi-vă mai fierbinte! 🙂

* Înainte, oamenii se salutau ridicand pălăria… Acum, scot o cască din ureche, iar într-un semn de respect deosebit, scot ambele căşti…

* Merg eu, azi, în piaţă, şi observ prin pavilionul de carne, aleargă o femeie încarcată cu sacoşe grele; şi, brusc, vede ea un cap mare de porc. Se opreşte, se uită indelung la el şi rasti: ”La naiba, am uitat sa cumpăr sotului ţigari!” 😀

* Am văzut într-o farmacie; la o cutie cu 12 prezervative, un cadou alipit – şerveţel igienic. Nu m-am abţinut şi am întrebat vânzătoarea, pentru ce-i şervetelul? Replica ei m-a ucis; ”De sters sudoarea de pe frunte!” 😀

* Judecand după vreme, toate zilele senine au luat cu ei însisi… prezentatorii tv meteo;

* Vă puteţi asigura cu un caracter dur şi să zâmbiţi prin durere, să vă rugaţi sau să meditaţi – oarecum, starea voastră interioară, cea sufletească,- va fi divulgată de ochii dv; de conversaţia sau munca voastră;

* Femeia – e ca şi procuratura: mai întâi te porneşte, te excita, apoi, şi de libertate te privează;

* Un bărbat – ăsta-i omul, care împarte florile în doua categorii: trandafiri şi ”ălea cum se numesc?’;

* Sa te recăsătoreşti, e ca şi un film în reluare; povestea deja e cunoscută, dar tot e interesant şi te intrebi, cu ce va rezulta..?;

* În timp, ce tot masori de şapte ori, cineva deja a rupt-o… S-a stabilit „câineste”… A schimbat cu locurile… a rearanjat,… a luat ceva străin… şi… se simte fericit!;

* In 2006, mi-a fost ”confiscată” o biobibliografie originală, iar în 2012, alte persoane au luat cu ea un premiu de stat;

* Amintiti-vă cele doua fraze, care vă vor ajuta să deschide-ţi mai multe uşi în viaţă: ”înspre sine” şi ”de la sine”;

* Când eşti trădat, e ca şi cum ţi s-au rupt braţele; poţi sa ierţi, dar nu mai poţi îmbraţişa;

* Ca sa te întelegi pe sine, – primul lucru de care aveţi nevoie, e să-i împrăştiaţi pe cei, care deja s-au înţeles pe sine şi, se „bagă” să-i înţeleagă pe alţii;

* Mă întreb, de ce oamenii cred ca sunt invizibili, atunci cand scotocesc prin nasul lor, in maşină?;

* Fericirea este o trasătură de caracter: Unor persoane li-e specific, să aştepte mereu; pentru alţii,- să fie permanent în căutare, şi, în cele din urmă, există persoane, care o găsesc peste tot!;

* Banii aduc răutati… Fericirea nu constă în bani… Cine e tare cu spiritul, acela e şi bogat… Ce altceva ar putea sa mă calmeze, până primesc leafa? 🙂

* O femeie adevărată, nici cu un soţ nu se va strica 🙂

* Cu cât mai mult înaintează cu vârsta un barbat, cu atât mai multe femei l-au obijduit, şi să raspundă pentru toate, e nevoită… actuala lui femeie;

* Uneori, doar te-ai pus pe gânduri ori ai tăcut pe-o clipă, şi pe tine, deja, nu te-au înţeles corect;

* Pentru a mă contacta, aveţi un telefon, skype, e-mail, poşta, porumbei, Facebook etc. Pentru a nu mă contacta, aveţi nevoie de… un cap;

* O femeie proastă, îşi ţine bărbatul de gât; cea inteligentă, – de mâini; iar cea înţeleaptă, în general, nu-l ţine;

* La femei nu exista reguli,- ele depind de starea lor de spirit! 😀

* Şi la bucurie, şi la durere, oricare n-ar fi stresul, – ţineţi-va în frâu creierii, lingvistica şi greutatea !

* Daca omul iubeşte,.. el se va întoarce? A raspuns acel deştept: Dacă omul iubeşte, el nici nu va pleca!

* Eu n-am dusmani; ei mă au pe mine…

Svetlana Vizitiu