„Iubirea Dumnezeiască a rămas neînțeleasă pe această stea albastră…”
Definitoriu ar fi ceea ce e bine scris plantat în memoria liricii. Lirica existențială a poetului basarabean Nicolae Bălțescu, demonstrează preocuparea autorului pentru problematica filozofică a relației omului cu Dumnezeu, o poezie interesantă a zborului sufletesc către lumină. Autorul aduce oscilaţia dintre linişte şi furtună, în poemele sale, într-o peisagistică unde sufletul se deschide de la sine; se găseşte ancorat în propriile sale simţiri cu care împreună, se frământă și luptă pentru împăcarea celorlalți… Vorbește despre credință, speranță și prostia umană… O poezie a luminii, că lumea poate si trebuie sa revină la cele sfinte! Astfel caracterizează critica de specialitate creația poetică a lui Nicolae Bălțescu – medic si poet, autorul cărții de versuri, intitulate sugestiv „Purtăm din facere imboldul revenirii”.
„Lumea a fost plăzmuită în cuvânt și în Iubire. Lumea s-a născut într-o poveste și Codul ei vibra în Nemurire.”/p.11/
Volumul reprezintă un dialog poetic, care învinge distanțele și cu siguranță va învinge și timpul: este structurat în opt capitole: Gânduri; Cele zece Porunci; Purtăm din Facere imboldul revenirii; Femeie trebuie să urci!; Iubire pământească; Imagini; In Memoriam Leonida Lari; Eseuri.
Un om integru, poetul este apărătorul tuturor lucrurilor bune într-o lume strâmbă, incapabilă de a primi frumosul. Durerea răutății unora dintre semenii noștri, a urii, a neînțelegerilor este aspru pusă la zid de acest militant pentru bine, pace, liniște și iubire.
Iubirea față de Dumnezeu se întâmplă categoric înainte de a fi în cele din urmă, divină… Iubirea lui Dumnezeu neînțeleasă de noi pe această pământ… Conştientizarea condiţiei omeneşti este gravată; Respectând valorile, bunul simț, educația strânsă de-a lungul timpului, autorul ne oferă o paletă de poezii care înnobilează și dă viață și îndemn în a-i da slavă lui Dumnezeu, în așa fel încât să fie „Trezește-te, lume”: „Rătăciţi, pământenii, bezmetici, legaţi de pământ,/Înlănţuiţi, zăvorâţi, închişi ca într-o cetate,/Pe deplin limitaţi de spaţiu, de timp,/Nu mai puteau înţelege calea spre Infinit, Eternitate:/Voinţa curată devenise prea slabă în răstimp.
Întunericul totul sufoca pe Pământ,/Omenirea cu o viteză nebună aluneca în abis/Şi nu mai putea să găsească calea spre Puritate, Lumină:/Dorul de Înalt nu le apărea nici în vis,/Salvarea umanităţii era în Puterea Divină.
Dumnezeu privi îndurerat nesăbuita Lume în rătăcire./De dragul ei, în Marea Lui Iubire, trimise pe pământ/Colacul izbăvirii – Însăşi Iubirea, devenită Viu Cuvânt,/Să spargă zidul întunecat, să aducă mântuire,/Să redeschidă calea spre iertare şi Paradis.” /(fragment)/
Sau: „Omul singur şi-a provocat, cu obstinaţie, această izgonire./ Nevrednic să primească, smerit şi simplu, Graţia Divină…” /din „Aroganța”/
La începutul anilor ’90, când a revenit în ţară, Nicolae Băltescu a fost alături de poeta-martir Leonida Lari, care a fost şi verişoara lui. Au lucrat împreună la Glasul Naţiunii, a susţinut-o, încurajat-o, şi a protejat-o întotdeauna, pe cât era în stare să o facă. „Leonida Lari-fiinţă receptivă, sosită din Netimp,/Departe de minciună, de nedreptate… (din poezia „La moartea Leonidei”) i-a marcat destinul de poet: „Din cenușă precum Pasărea, sclipitoare, / Cu iubirea ta, vei renaște în Iubirea Lui, /Vei reveni într-o Lume Nouă, în Răsăritul / Nou de Soare, Zâmbitoare, într-un alai/ De Lire și de Muze…”
Plenitudinea sufletului său îndurerat se revarsă și asupra semenilor săi. Sunt evocate figurile părinților săi, ale rudelor, prietenilor, familiei și ale omului iubit. Autorul nu a uitat nici de dragostea de țară, de tradiții și obiceiuri, de frumoasele sărbători care încununează sufletul românului adevărat. Ne dezvăluie lumea lui interioară – o lume concentrică circulară, în care păstrează comori nebănuite, ivite de sub pana sa îndrăzneață. Sufletele umblă ca și cum desculțe, scriind împreună povestea lor în cartea emoțiilor. Chiar dacă dorul nu are somn, autorul merge pe drumul destinului, căutând să compună romanțe soției sale, pe care să le cânte o viață întreagă. Poetul vorbește cu mama, care îi poartă amintirile, gândurile și dorul, acolo unde doar inima și intuiția pot ajunge:
„Pare că nu demult a fost, mai ieri./Măicuţa mea, de tot îmi este dor:/Mâinile tale moi, ce-mi alinau dureri,/În braţe mă ţineau atât de iubitor,/Îmi alungau tristeţea primelor căderi./Măicuţa mea, pare c-a fost mai ieri… /din „Mi-e dor de tine, mamă”/
Cultivând cu precădere o Poezie în vers clasic, versurile sale sunt puternice, cu ecouri în sufletele lectorilor săi, imprimându-le acestora trăirile sale și îndemnându-i să trăiască cinstit și în spiritul Cuvântului. Autorul privește viața ca și Poezia în ansamblul ei, identificându-se cu frumosul din ea:
Imn Poeziei (fragment): „Poezie, ritm al adevărului,/Iubirii şi dreptăţii în cuvinte,/Predecesoare a simţirii/Şi mladă a desăvârşirii!/Poezie, eşti prima dimineaţă/A lumii şi a omenirii,/Eşti grai de suflet,/Muzică sublimă/În veşnicul veşmânt/Al purităţii din Olimp,/Calea în transcendent,/Culoarea exprimării/Ce-i dincolo de spaţiu/Şi de timp.”
O căutare continuă, de adevăr, de sine sau de celălalt, într-un Eden presărat cu elemente stilistice din natură sau cu precădere nocturne precum în poezia „Tablou nocturn”/p.188/: Ceața amurgului, Luna naște un miracol, Paradisul nocturn și mâhnit, Misterul de umbre și raze, Muntele minune, palat de argint, Codrii-arbori cu plete, etc.
Sau, „Seara la sat” : „Seara e-n sat, vine amurgul risipă, / Soarele roșu-jăratec nostalgic se lasă-n apus./Ultimul suflu al zilei se grăbește să-l ducă/ În veșnicie, ce astăzi s-a-nscris și s-a spus. / Umbrele lungi închid pleoapele zilei încet,.. / p.186, fragment/
În „Luciferice flori” autorul reflectă trăirile profunde, deosebit de cel al altor poeţi. Starea spiritului omenesc este aşternută pe filele cărţii, astfel, citind această poezie în lumea celor ce sunt de partea dreptăţii, o poezie pătrunzătoare, clară, născută din iubire de patrie şi crezul în divin, se face scrisă, citită, fără pauze de gândire, și nu e niciun cifru, ci un aşternut liber pentru cuvinte aduse de un adevăr înţeles:
„Depărtări enorme ne despart de Sfântul Dumnezeu… / Acolo, în Plan Divin, e cu neputinţă să apară gândul rău” sau:
„Să-ţi spun deschis ce sunt batjocura şi îndoiala,/Prin prisma Adevărului privite? Nimic nu sunt,/Decât dorinţe exprimate! Neîncrezătorul spune,/Complet inconştient, exact ce îşi doreşte, lasă/Lăuntricul său pradă cătăturii, voit şi-l dezgoleste…/Doar şi în negare, şi în apărare se află răsădite/Adânc dorinţe ascunse, foarte uşor de cunoscut…/E trist şi dureros când dezveleşti mereu în semeni/Numai mizerie şi multă nepăsare, în suflete enormă/ Degradare.” / din „Batjocură și îndoială”/
Volumul se termină cu eseuri precum niște valuri concentrice, care sfidează singurătatea, care se regăsesc în trăirile trezite, în proză și versurile încă nescrise. Un continuu flux și reflux de gânduri, de lumi paralele, prin care dialogul devine insistență, ritm lăuntric, revărsându-se către cititor, acaparându-l. Uneori pesimist, alteori optimist, poetul crede și speră… Ecourile vin și pleacă, într-o discursivitate lăuntrică, abisală, cu reverberații în universul idilic, atât de delicat, dar durabil construit de cei doi: autorul și moldovenii…
„O viață de-o ziare aici, pe Pământ. Doar o zi! / Dar câtă smerenie, dragoste, tihnă în splendida Floare! / Ea știe că ziua va trece și va muri, / Nici urmă de dor, de tristeți în priviri, doar candoare.” fragment, /N. Băltescu/
Referințe literare la cartea autorului:
Mariana Gurza:„ Iubirea divină și iubirea pământească sunt cele două constante ale volumului. Dacă a versificat decalogul ,,prin care Dumnezeu prin Marea Lui Iubire ne-a arătat exact Calea Revenirii, Calea ce ne conducea spre Eternitate” prin iubirea pământească, a cântat femeia. ,,Iubire pământească în care sunt redate trăirile, sentimentele omului față de femeie. Frumoase sentimente, frumoase trăiri dar… scăldate la lel de frumos în egoism, în slăbiciuni, imaginații morbide etc. Sunt manifestările unei iubiri pământești. Iubirea adevărată trăiește în spirit și niciodată nu se lasă despărțită de dreptate!”
Gelu Dragoș, critic literar: în postfața la volumul ,,Purtăm din Facere imboldul revenirii” reiterează că scriitorul Nicolae Bălțescu ne propovăduiește Iubirea Dumnezeiască. Fratele de peste Prut, Nicolae Bălțescu din Chişinău, Republica Moldova, ne propune o nouă carte de suflet, numită „Purtăm din Facere imbodul revenirii…”. Acest demers literar ni-l explică chiar Domnia sa în cuvântul de început: „Prezentul volum care se pregăteşte să vadă lumina zilei pe această planetă Terra nu este scris de mine. Сunoştințele nu sunt de o erudiție pământească, ele au fost sorbite şi coborâte pe Pământ din Izvoarele cele mai Pure şi mai Înalte. Aceste cunoştințe au trecut prin mine şi sunt transmise mai departe din Marea Recunoştință Față de Iubirea Tatălui Ceresc pentru astă lume, pentru omenire. Într-adevăr, toate câte au fost şi sunt, toate s-au întâmplat şi se întâmplă în Voia Lui Celestă. Lumea a fost plăsmuită în Cuvânt şi în Iubire. Lumea s-a născut într-o poveste şi Codul ei vibra în Nemurire.”
Și în încheiere: „Poezia lui Nicolae Bălţescu nu este una uşoară de citit, autorul apelează la antici, la legende, la pildele Sfintei Scripturi, este o poezie filosofică, religioasă, una adânc trăită prin toţi porii, marcată de o atmosferă de suferinţă, de căinţă, de aşteptare la vremuri mai bune, fiindcă, în viziunea lui, se apropie Apocalipsa, iar lumea actuală trebuie să se trezească la realitate, trebuie urgent să aleagă unde doreşte să ajungă, „În Sus sau în Jos!”, cale de compromis neexistând! Am să închei tot cu cuvintele autorului despre apariţia acestei cărţi şi scopul ei: „Să ne ferească Dumnezeu de o îndrăzneală nătângă, absurdă prin gând sau prin cuvânt să încercăm să măsurăm Iubirea Lui Dumnezeu cu măsura unei iubiri pământeşti! Vă chem, vă invit: deschideţi această carte şi asupra Slovei apleacaţi-vă…”
Cititorii pot trage învățăminte din poemele Bălțescu, el luându-și în serios rolul de apărător al valorilor cât și de aducător al acestora. Biblioteca Municipală B. P. Hasdeu dispune de multe volume ale autorului, și cititorii sunt bineveniți în sălile de lectură să vină cu propriile lor impresii...
Recenzie, impresii de Svetlana Vizitiu
Nicolae Bălțescu, 6 iunie, 2022, la #Biblioteca_Hasdeu
Ieromonah Vasilisk Donica, „Poteci spre ziua a șaptea”
Orice persoană poate avea un cuvânt de spus asupra unei credințe și poate adopta o atitudine, pro sau contra. Important este să fii tu o persoană mai bună, cu o atitudine corectă, pentru a demonstra clar de ce ai ales să crezi. Demersul se dorește a fi și o reconstituire a propriei sale biografii exemplare, urmărind avatarurile de natură psihologică și culturală survenite pe parcursul anilor în care, autorul „Incert, dar cu o dorință efervescentă de a făuri destine, dar totodată și de a spune mereu tuturor ,,cuvântul”, am cugetat mult, iar dilema de a deveni preot sau învățător m-a făcut să-mi continui studiile…” O carte interesantă într-o formă artistică, care merită citită și care deschide totodată ochii cititorilor asupra unor aspecte esențiale ale umanității. Apărută în timpul în care oamenii se înstrăinează din ce în ce mai mult de religie, înlocuind-o cu diverse surogate, Ieromonahul Vasilisc Donică în volumul de faţă încearcă să-i readucă pe cei pierduți la credinţă: ,,Ai un Tată și o Mamă în cer, foarte iubitori. În calitate de copil al lor, te poți ruga și le poți cere ajutorul și îndrumarea. Poți folosi puterea de care te umpli în urma rugăciunii pentru a găsi soluții la încercările din viața ta.” sau „Dar nu noi alegem când și de ce ne naștem, ci Dumnezeu, El are cu fiecare un plan, pe care îl împlinește vrei, nu vrei. Ca Dumnezeu să-și împlinească planul divin cu el, trebuia să se sacrifice și să se prăbușească un neam întreg, ștergându-se astfel păcatul, și un nou neam din neamul lor să se nască și să trăiască, făcând parcă un fel de «restart». ” Volumul cuprinde în sine ceea ce este mai folositor pentru umanitate. Nuvelele proorocesc cele viitoare, fac „aluzii” istorice la Biblie, dă legi pentru viaţă, arată ce trebuie să facem şi, ce să spunem, într-un singur cuvânt, este o adevărată comoară de învăţături bune prin exemple din viață, punând la îndemana fiecăruia, după sârguinţa lui, ceea ce este o binecuvântare. Nuvelele se constituie într-un posibil punct de pornire pentru reconcilierea dintre cultură și teologie, în așa fel încât Hristos să între din nou în inimi, iar Omul să-și reia călătoria către Dumnezeu:„În biserică încă nu începuse slujba, dar el sta neclintit, cu ochii umeziți de lacrimile ce îi curgeau șiroaie. Icoana din fața lui era la fel ca cea pe care o purta la el, doar că aici Maica Domnului și Pruncul erau mai vii și de dimensiunile reale pentru o mamă cu pruncul în brațe. Biserica era așa cum o văzuse de multe ori în visele sale, când privea cerul, iar norii îl conduceau pe acolo pe unde nu a fost niciodată, dar mai apoi avea să meargă.” Parintele scrie despre puterea rugăciunii simple, însă esențiale pentru a depăși perioadele de cumpănă, zilele mai grele și încercările vieții de zi cu zi. A ne ruga înseamnă că suntem chemați să întrăm într-o relație cu cineva care ne aude atunci când vorbim în tăcere. Convingerea este că atunci când spui adevărul ești mai aproape de Dumnezeu: „Știa din istorioarele povestite de Mama că rugăciunea a stins puterea focului, gurile leilor le-a încuiat, războaie a potolit, lupte a curmat, vifore a domolit, porțile cerului le-a deschis, bolile le-a vindecat, supărările a depărtat, pe vrăjmași i-a alungat, cetăți clătinate a întărit, molimele și rănile cele trimise de Sus le-a îndepărtat. Acestea și multe altele a făcut și va face rugăciunea.” Vasilisc Donică încheie cartea într-un mod optimist„Cât de frumos este să răspândești iubire! Este ca și cum toată plăcerea lumii ai aduna-o în aroma iubirii, ca un sculptor plămădind lutul, ca un pictor pregătind pe paleta sa nuanțele de culori, ca un poet frământând poezia de geniu, ca Însuși Dumnezeu cugetând opera cea mai de preț din ziua a șasea, dinspre seară. Din miliarde de plăceri ale vieții, trebuie să reușim să le adunăm pe toate în clipe ca acestea, iubind, reușind astfel să cuprindem nemurirea într-o clipă.” – Așa să fie! În momentele acestea avem nevoie! Cartea de faţă oferă tinerilor și celorlalte categorii de cititori argumentele necesare pentru a demonstra că adevărata înțelepciune stă în dragostea pentru Dumnezeu și în ascultarea față de El.
Referințe despre autor:
Foto de S.Vizitiu. Catedrala
• „Poezia lui Vasilisk Donica este un dialog cu Dumnezeu și un drum direct spre Dumnezeu, aceasta dezvăluie misterele dumnezeiești și ne leagă de lumea divinului” – au menționat cei de la Revista Timpul. • „Ai un mare har în ceea ce scrii, continuă!” – m-a îndemnat telefonic regretatul academician, scriitor, poet și redactor Nicolae Dabija • din Prefață: ”„Omul modern” rămâne singur în fața „binelui” și a „răului” pentru a defini, a trăi și a înțelege cum vrea el aceș termeni fundamentali. Altfel spus, fără Dumnezeu rămânem orfani de lumina harului și de înțelepciunea divină, căci marele paradox al existenței noastre constă în capacitatea omului de a folosi libertatea dată de Creator ca mijloc de mântuire sau iluzia unei libertăți aparente, ce ne ține sclavi în captivitatea patimilor și a păcatului. E cutremurător de trist faptul că marea majoritate a oamenilor își trăiesc viața ghidați de latura ”umană” a unei libertăți false, ce promovează cu vehemență idealul bunei stări materiale, dar și psihologice, care exclude toate legile dumnezeiești și universale. „Nimic nu-l face pe om așa de nerușinat, cum conștiința stricată”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Astfel, spre marele nostru regret, conștiința noastră degradează fără binecuvântarea lui Dumnezeu, devenind străină de propria noastră fire.” + IOAN, Episcop de Soroca, vicar al Mitropoliei Chișinăului și a întregii Moldovei.
Svetlana Vizitiu, recenzie
Uniunea Scriitorilor de Limba Română invită cititorii la lansare de carte, autor Ieromonah Vasilisc Donica – Joi, 23 decembrie, ora 15.00, în incinta Bibliotecii Municipale B.P.Hasdeu, Sediul Central, str. Stefan cel Mare, 148. Sloganul evenimentului: „Ce Bun e Dumnezeu cu noi…”
Îi voi fi mereu recunoscătoare pentru tot ce a făcut pentru noi! A fost un barometru și omul exemplu pentru mine. Căutările mele ulterioare pentru bărbatul drag, de fapt, au fost căutarea idealului pe care l-a întruchipat tatăl meu. Dar n-am mai găsit ceva asemănător… ca Vasile Vizitiu. Este o pierdere enormă pentru mine și apropiații mei… Tata avea un caracter principial, un mentor înțelept cu suflet de țăran, muncitor și mereu pus pe treburi. Realizez cam târziu că întotdeauna mă uimea prin adâncimea gândurilor, o calitate minunată: să calculezi totul până la cel mai mic detaliu în avans și să cunoști pe cel cu care discuți în profunzime. Observam că și cei care l-au cunoscut, erau onorați să stea de vorbă cu el, și tata prin firea lui, era foarte apropiat cu cei mai simpli, nevoiași sau de la țară… Nu mai sunt tânără nici eu deja, pot spune că copilăria mea se asocia cu tata: o personalitate unică: Decentă, principială, emoționantă și fără compromisuri, cel care alege partea adevărului și a bunătății. A fost un om foarte autoritar, și pricepea bine abilitățile și potențialul omului, avea propriul punct de vedere necontestat, și serviciul tatei avea doar de câștigat din acest motiv, întotdeauna luau locuri de frunte prin uniune, până și după anii ’90… Iar serile după lucru ades obosit, tata se închina mamei și ne asculta pe noi, copiii lui, tare ne iubea și mereu ne alinta cu daruri.
Tata înseamnă foarte mult, indiferent ce vârstă ar avea. Nu iei în serios viața, atât timp cât tata trăiește. După ce nu mai este în viața, ești în derivă o perioadă, și după aceea realizezi că ești tu cu tine, în fața a orice. Nu mai vorbesc de mamă. După moartea ei, simți ca ceva din Interiorul tău… se rupe… Avem o tendință în țara noastră: noi foarte iubim să primim. Iar lui Vasile Vizitiu îi plăcea mult să dăruiască. Îmi spunea:„Sveta, tu să dai mai mult, și vei primi de zece ori mai mult.” „Nu căuta pe cineva avut sau cu pile, Prieten să-ți fie!” – am memorizat cuvintele tatei și am fost surprinsă, câtă dreptate avea…
Mi-aș dori să mă întorc în trecut măcar pentru câteva clipe. La părinții mei, copilărie. Nu pentru a schimba ceva, ci pentru a retrăi acele momente în care am fost fericită și nici măcar nu știam… Atunci cand omull se ţine de o Speranţă, disperarea nu se agaţă de el nici în clipele cele mai dificile… Eu îmi doresc să fiu înconjurată de oamenii care știu să atingă inimile celorlați, pentru că așa era și tata. Omul care prin loviturile vieții a învățat să crească și a păstrat duioșie în suflet. Pas cu pas, prin amintiri am adunat cuvintele spuse de omul meu drag… În continuare voiesc să țin de sfaturile lui tata și voi realiza pe cât e posibil în țara mea instabilă, dar la care ținea enorm tăticul meu: Mă grăbesc să trăiesc cu intensitatea pe care doar maturitatea o poate da. Doresc să fiu împreună cu oamenii de omenie. Cei onești care pot râde de greșelile lor, cei care și-au atins succesele și au rămas la fel de simpli în comunicare. Oamenii care realizează chemarea sa și nu fug de responsabilități. Care apără demnitatea fără a o călca la alții. Care vor să fie de partea adevărului, dreptății și nu să se ascundă de nevoile celor care i-au ajutat cândva… Sunt cele ce-ar merita o viață trăită. „Eu nu pot tolera manipulatorii și oportuniștii. Mă îngrijorează invidioșii care încearcă să-i discrediteze pe cei mai capabili, pentru a-și atribui funcțiile, talentele și realizările..” Ferește-te, de astfel de persoane. „Nu vreau să discut despre titluri. Mi-a rămas puțin timp, să nu plângi. Să mergi la biserică, să te rogi pentru toți… Sufletul nostru mereu se grăbește, să ai grijă orice să faci cu cap!” Și eu, fiica tatălui meu, urmez poruncile tatei, realizând totodată cât este de greu să o faci „cu cap” la noi… Deja nu mai am timp pentru activități absurde la care nu doar din cauza pandemiei oamenii nu se grăbesc. Nu-mi mai fac timp pentru persoane absurde care nu se comportă conform minții și visurilor sale.
Cineva pleacă, cineva vine… Se pierde, se găsește… În ultimul an mi-am pierdut multe persoane dragi, prieteni și cunoștințe. În sfârșit, am realizat că părinții noștri făceau tot ce puteau pentru noi. Chiar dacă aparent nu au făcut ceva măreț. Acum cu siguranță am înțeles că „cool” nu înseamnă cluburi de noapte sau să stai zile întregi la calculator, nu, viskey sau kola în pahare, ci un ten sănătos, somn normal și oamenii dragi alături de tine. Noi pictam pe câmpurile caietelor, concuram pentru cine e mai eminent, luptând „pana la prima picătură de sânge”, și spre regret, pe mulți deja i-am înmormântat. Rămânem cea mai experimentată și, fără supărare pentru ceilalți, cea mai progresistă generație. Am avut norocul să ne naștem până perioada în care copiii au fost lipsiți de libertate și dreptul de a alege. Ne-am obișnuit să nu ascultăm pe nimeni, să nu ne bazăm pe cineva și să nu așteptăm nimic de la nimeni. Noi, copiii anilor 60-70-80 suntem deprinși să facem totul singuri spre deosebire de cei de azi. Pentru că mai bine ca noi nu o vor face nimeni…
„Nu te grăbi, nu te grăbi, fii mai calmă!”, repeta tata.
Nu mai doresc să mă supun celor care știu bine că nu se va realiza scopul lor decât pe raporturi și planuri de hârtie. Nu am timp pentru a lupta cu mediocritatea, le permit unora să creadă că sunt eu mediocră… Nu vreau la ședințe nu pentru că nu aud, nu vreau la întâlnirile în care ego-urile sunt pompate. Nici la adunări nesfârșite despre statut, legi, proceduri sau reguli interne, știind că totul e o fațadă pentru un trust cu oameni obsedați, și nu e ceea ce într-adevăr ar dori să învețe urmașii noștri…
De ce plâng? Nu e din cauza amintirilor, cuvintelor adunate. Eu plâng pentru oamenii dragi ce se pierd unul pe altul. Pentru copilărie zdrobită a copilașilor fără de părinți. Pentru bătrâneii ce mormăiesc în unison și care nu vor ajunge la etate. Fără de „dar” și „indiferent ce ar fi”. Dintr-un exemplu de încredere, o familie puternică care nu va exista pentru copii și nepoți. Din cauza celor care au încolțit unul în altul fraze cu glumele și poveștile lor, triste sau fericite. Dintr-o dragoste ruptă.
De ce mai plâng. Nu din cauza sentimentelor stupide împachetate în mine. Eu plâng la înmormântarea familiei noastre… Eu plâng pentru tânărul întâlnit dimineața în drum spre serviciu. Cu ochii umflați și o glugă pe cap. Neprihănit și neîngrijit. Afumat și drogat… Și ducea un pachet cu lapte și un baton de pâine acasă. Pentru că nu mai are unde pleca decât să continuă să fie leneș, pentru că un loc de muncă nu va găsi în Moldova, motivul ar fi lipsa de experiență… Alți tineri vin și dorm, pur și simplu, pe banca bibliotecii. Bine că cu câteva clipe înainte a citit ceva din versuri, sau din proză, fie s-a bucurat de societatea bibliotecarilor discutând o temă oricare. Și cred că nu le-a trecut prin cap să le bruscheze că lucrează „doar bibliotecare”, precum în această săptămână au făcut-o la adresa mea doi funcționari publici. Probabil că nu există întâmplări accidentale-n viață. Întâlnim exact oamenii de care avem nevoie pentru ca să le deschidem ușile. Pentru ca și ei să ne poată salva într-o zi de cumpănă. Cu toate acestea, de multe ori acest lucru nu se face imediat, nici pe departe… Îmi număr anii după moartea tatei și constatez că mai avem puțin timp pentru a trăi decât am trăit… Am încă mult de învățat de la tine, tăticule, ceea ce am uitat, îmi voi aminti numaidecât… Ne lipsești enorm, tăticule… Întreaga familie îți duce mult dorul, să știi… ❤
Mare onoare am avut să-mi fii Tată! Dumnezeu să te ierte și să te odihnească în liniște. Te iubesc!
Svetlana Vizitiu, fiica ta
In Memoriam Vasile VIZITIU (30 ianuarie 1936 – 11 decembrie 2020) ❤
„Curge Prutul între țări române / I se-aude plângerea-n Carpați / Olt și Mureș sar ca să-l îngâne / Jiu și Nistru, voi ce așteptați?” (G. Vieru)
„Vitalitatea poporului roman s-a remarcat prin indărătnicia și încrâncenarea cu care a perseverat și a asimilat, romanizând toate neamurile ce au venit peste ei” (N. Iorga)
Stocarea memoriei scrise a umanității, în biblioteci și arhive, este o întreprindere care interesează, în mod evident, cititorii, publicul cel mai larg al societății. Respectivele documente și mărturii aparțin prin definiție trecutului, calificarea lor nu poate fi asigurată decât de istorici. Prezentul prin strămoșii noștri ne demonstrează realitatea proceselor, remizelor istorice care au dus la revoluția Unirii din 1 decembrie 1918, câteva cărți din fondul Bibliotecii Municipale B. P. Hasdeu vă prezint aici, tot odată vă invit să vizitați expoziția din sala de lectură a Bibliotecii Centrale situate vis-à-vis de monumentul lui Stefan cel Mare în centrul Chișinăului.
Unirea de la 1918 fusese pentru opinia publică și politică cheia de boltă a edificiului național românesc, fapt reflectat de literatura istorică a vremii. După acest an, Unirea, ca fapt politic și temă istoriografică, a fost marginalizată, pendulând între interdicție și alterarea semnificației. Începând din 1958, în mai multe trepte, s-au manifestat semnele revenirii Unirii în atenția și în interesul puterii de la București. 1968 a fost anul unui reviriment masiv, tema Unirii inundând pur și simplu publicistica românească, de la cea istorică până la cea culturală, de informare cotidiană sau dedicată celor mai surpinzătoare domenii, precum pedagogia, medicina, marina, etc…
Unirea de la Decembrie 1918 reprezintă un eveniment important in istoria României. La 1 decembrie 1918, la Alba-Iulia, s-a realizat unirea Transivaniei cu România astfel realizindu-se visul de veacuri al poporului român.
Din 1990 ziua de 1 decembrie a fost proclamată prin lege, ca Ziua Națională a României.
Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 nu a fost doar opera marilor oameni de stat romani de o parte si de alta a Carpatilor (Iuliu Maniu, Ion Bratianu, Alexandru Vaida-Voevod, Vasile Goldis, Cardinalul Iuliu Hossu, Nicolae Iorga si ceilalti), a Casei Regale si a apropiatilor acesteia (Regele Ferdinand I „Intregitorul”, Regina Maria, Barbu Stirbey, Martha Bibescu etc.) sau a marilor oameni de arme (cum au fost viitorii maresali. Averescu si Prezan ori generalul Traian Mosoiu). La aceasta opera uriasa, de infaptuire, dupa atatea veacuri de lupta, a idealului unitatii nationale, au contribuit si o multime de oameni simpli, care nu au apucat sa intre in cartile de istorie si ale caror roluri, multe cu valoare de simbol le redescoperim abia acum, la celebrarea Centenarului. Actul istoric infaptuit la 1 Decembrie 1918 a constituit apogeul unor actiuni politice, militare si diplomatice care, multa vreme, au fost sau sunt inca invaluite in mister, protagonistii lor fiind unii dintre marii eroi necunoscuti sau abia intuiti ai acelor imprejurari istorice de o insemnatate vitala pentru natiunea romana…Intr-un peisaj politico-istoric pestrit si, adesea, absolut imprevizibil, nu lipsesc, insa, nici controversele legate de acest act epocal care a transformat din temelii Romania, redevenita – din pacate, doar pret de doua decenii – ” Dacia Mare”…Eroii nestiuti din decembrie 1918. Cum s-a folosit Alexandru Vaida-Voevod de masonerie pentru recunoasterea internationala a Marii Uniri. Secretele negocierilor din 1919-1920 in corespondenta lui Nicolae Iorga Armata romana starpeste regimul comunist maghiar al lui Bela Kun si salveaza Romania ReintregitaIuliu Maniu si Ionel Bratianu – jocuri cu mai multe strategii. Ferdinand I, al saselea(!) unificator al – Daciei Mari – Istoria secreta a planurilor de unire dintre Romania si Ungaria Basarabia vs. Transilvania: paradoxurile Unirii din 1918Ardelenii, banatenii si „ciocoii regateni” – de ce s-a opus Traian Vuia „unirii fara conditiuni” Regina Maria, eroina nationala. Momentul decisiv cand Regele Ferdinand se adreseaza ostasilor aflati in pragul dezastrului. Reincarnarea lui Stefan cel Mare: Unirea Basarabiei cu Regatul Romaniei sau ce ne ascunde – intentionat! – istoriografia
Aportul Bisericii la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 / Adrian Ignat
Subiectul ales spre a fi tratat, dedicat contributiei factorului bisericesc la realizarea Marii Uniri, se justifica cu prisosinta pentru ceea ce a reprezentat unirea din 1918 pentru istoria noastra ca natiune si pentru viitorul nostru ca stat national. Am dorit ca prin demersul meu anumite aspecte ale acestui subiect sa fie analizate, clarificate si prezentate intr-o forma care sa intregeasca cunoasterea rolului jucat de Biserica Romana – Ortodoxa si Greco-Catolica – la marele act national din 1 Decembrie 1918.
Pasionaţii de istorie regăsesc între cărţile expuse „Istoria ilustrată a românilor. De la origini până la Marea Unire” de Ion Țurcanu (Ed. Litera Internaţional, 2007), „Istoria Unirii Românilor” de Stelian Neagoe (Ed. Știinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986); „Românii la 1859. Unirea Principatelor Române în conştiinţa europeană (vol. I – Documente externe; vol. II – Texte străine) (Ed. Știinţifică şi Enciclopedică, 1984); „Epoca Unirii” de Dan Berindei (1979); „Alexandru Ioan Cuza. Acte şi scrisori” – ediţie alcătuită de D. Ivănescu şi Virginia Isac (Ed. Junimea, Iaşi, 1973); „Mărturii despre Unire” (Ed. Tineretului, 1959); „100 ani de la Unirea Principatelor” de N. Ciachir (Ed. Militară, Bucureşti, 1958). De asemenea, o carte tipărită cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la „Mica Unire”: „Unirea: 24 Ianuarie 1859” (Ed. Librăriei Socec & Co., Bucureşti, 1909).
Manifest pentru Unire. Un antidot la neomarxism și peogresism de Ion Mischevca
„O explicație lucidă a unirii noastre, o despărțire netă a patrioților autentici de xenofobi și de șovini, o pledoarie sinceră pentru identitatea românească…” (Ioan-Aurel Pop)
„…Această cultură, aceste manifestări slabe de viață românească merită să fie studiate, pentru că prin ele s-a menținut continuitatea tradiției culturale, s-a menținut ideea unității noastre naționale, s-a subliniat cee ace zăcea sub conștiința poporului de jos” (Ștefan Ciobanu, p.151)
Anul 1812 de Vlad Mischevca
Ce ne spun datele istorice despre marea Unire? Ne spun că aceasta s-a înfăptuit din voința românilor și de către români, în 1918, prin marile acte democratice de la Chișinău (27 martie/9a aprilie), Cernăuți (15/28 noiembrie) și Alba Iulia (18 noiembrie/1 decembrie). În cei doi ani următori (1919 și 1920), unirea aceasta împlinită de români a primit legitimație internațională, prin deciziile Conferinței de pace de la Paris.”
„Evenimentul din 1812, când teritoriul dintre Prut și Nistru, cunoscut de acum încolo drept Basarabia, fiind desprins arbitrar și violent din trupul Moldovei pentru a se afla în oblăduirea și sub dominația celor cinci împărați ruși… – semnifica, de jure, nulitatea de drept, ad initio, a tratatului ruso-otoman de la București. De aici deriva înțelegerea corectă a situației și importanței Basarabiei în cadrul relațiilor ruso-române, pe de o parte, a relațiilor României cu celelalte puteri…”
Mihai Eminescu:„Orișicum, în 1812, ca în tot cursul istoriei sale, Moldova cu Basarabia împreună formau un stat deosebit, cu legile și prințul său, și se aflau supuse numai la ceea se diplomația a numit impropriu suzeranitatea Porții otomane. Basarabia fiind în acea situațiune în 1812 a fost, în actul oficial de cesiune, dobândită de către Rusia de la Poarta Otomană, dar în realitate răpită de la legitimul său proprietar, care era Moldova, și transmisă de către acel ce nu avea drept s-o cedeze la acel ce nu avea drept s-o ia”
Marea Unire-1918. Romania Mare. Acte si Documente – Vasile Puscas, Universitatea Cluj- Napoca
Cartea Marea Unire 1918 este singurul loc in care gasim toate informatiile despre acest eveniment epocal, care a pus bazele tarii asa cum o stim cu totii acum. Toate informatiile de aici sunt autentice, originale, provenite din surse de incredere. In carte gasim nu numai relatari ale acelei perioade dar si documente si fotografii care sa ateste acest lucru, acorduri incheiate intre diverse tari care au acceptat aceasta unire.
Procesul de unire al tuturor regiunilor locuite de romani nu a fost unul usor si nici nu a fost realizat rapid. Precedent Marii Uniri a fost Mica Unire, din 1859, a Tarii Moldovei cu Tara Romaneasca. Au existat mereu factori externi care au incercat sa se ocupa unirii acestor regiuni, in mare parte datorita intereselor politice si economice, existand multe zone care putea fi folosite strategic sau exploatate pentru materii prime. Astfel, multe zone au fost disputate atat in primul razboi mondial cat si in al doilea, intre Uniunea Sovietica si Germania si Puterile Centrale (sau Tripla Alianta). Insa, o data cu terminarea acestor conflicte si cu incheiarea de noi acorduri si aliante, unele regiuni au reusit sa isi declare independenta si sa se alature Romaniei… Este important sa invatam din greselile trecutului pentru a nu le mai face in viitor. un lucru foarte adevarat pe care ar trebui sa il tinem minte mereu si pe care ar trebui sa il urmam. Astfe, in aceasta carte sunt prezentate atat reusitele care au dus la intemeierea Romaniei Mari cat si diverse esecuri care pana la urma au fost depasite si remediate. Nu a fost un lucru deloc usor dar a fost realizat de oameni capabil, patrioti, dornici sa obtina o tara puternica, frumoasa si independenta.
Cartea de aur a Centenarului Marii Uniri / Bogdan Bucur
Ediție aniversară, reprezintă a doua carte de aur dedicată Marii Uniri. Prima carte de aur – datată 1929 – aparține patrimoniului cultural național mobil și este un manuscris pe pergament, realizat manual pentru serbarea primilor 10 ani de la înfăptuirea Marii Uniri. Ineditul exemplar – publicat pentru prima dată integral în ultimul capitol al acestui volum – a fost ornamentat, asemenea incunabulelor medievale, prin pictare tradițională, în stilul Art Nouveau, de către pictorița Cecilia Cuţescu-Storck, la comanda principesei Alexandrina Gr. Cantacuzino. Volumul de față înglobează, continuă și dezvoltă prima carte de aur și a fost realizat pentru celebrarea Centenarului Marii Uniri. Pentru comemorarea primilor 100 de ani de la momentul 1918, am ilustrat parcursul istoric anevoios, marcat de atâtea jertfe și sacrificii, care avea să conducă, în cele din urmă, la unirea Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Sătmarului și Maramureșului cu Vechiul Regat și formarea României Mari. În vreme ce prima carte de aur este mai degrabă o carte de onoare destinată semnăturilor personalităților care au participat la festivitățile de la Alba Iulia din 1929, această a doua carte de aur este un volum aniversar care conține o selecție științifică din documentele olografe și imaginile de epocă ale Marii Uniri. Pentru ambele cazuri, parafrazând subtitlul, oarecum emfatic, al ediției din 1929, putem admite, și de această dată, că, într-adevăr, cartea de aur este cinstirea acelora care, în marile clipe istorice, au înfăptuit visul milenar al tuturor românilor: întregirea României. Și chiar dacă visul unirii tuturor românilor într-un singur stat național unitar nu a fost unul milenar (ideea a prins contur de abia către jumătatea secolului al XIX-lea) și nici nu a ținut prea mult (România Mare se prăbușește teritorial în 1940, după numai 22 de ani de la Marea Unire), imaginea anului 1918 rămâne, indiscutabil, momentul astral din întreaga istorie a românilor. Această a doua carte de aur reprezintă, așadar, un modest omagiu adus memoriei celor care au făcut posibilă nașterea României Mari.
Marea Unire pentru cei mici / Filip-Lucian Iorga, Ana Iorga
Marea Unire pentru cei mici este o carte cu ilustratii viu colorate, dedicata intregitorilor patriei noastre – Regelui Ferdinand, Reginei Maria si tuturor celor care au contribuit politic si militar la crearea Romaniei Mari, la 1 Decembrie 1918. Cartea are un format prietenos cu cei mici, este tiparita pe hartie lucioasa de cea mai buna calitate, iar ilustratiile color redau fidel figurile marcante ale epocii Romaniei Mari. Nu exista decat cinci imagini ale momentului Marii Uniri si cateva fotografii realizate tot de Samoila Marza la Incoronarea lui Ferdinand si a Mariei ca Regi ai Romaniei Mari; toate se regasesc in aceasta carte sub forma unor foarte sugestive ilustratii color. Cei mici vor putea patrunde astfel in atmosfera eroica a acelor momente istorice pe care le celebram in 2018.
Cartea neamului. Marea unire din 1918. Documente istorice / V. Arimia, I. Ardeleanu, C. Botoran – ROMÂNIA :Marea Unire 1918-2018
„Nu ne puteam gândi astăzi la altceva, decât la aceea, ce-au hotârât şi făcut fraţii din Basarabia şi Bucovina, adecă la Unirea cu scumpa noastră Românie, alipindu-i întreg pământul strămoşesc.
Aceasta a trebuit să fie singura noastră tendinţă firească; doară idealul suprem al fiecărui popor, ce locuieşte pe un terilor compact, trebue să fie unitatea sa naţională şi politică. Am fi nişte ignoranţi, vrednici de dispreţul şi râsul lumii, dacă în situaţia de azi am avea o altă dorinţă.
Numai din unirea tuturor românilor de pretutindenea vor putea răsări astfel de producte şi manifestaţiuni ale geniului nostru naţional, care prin Marea Unire a românilor de la 1918”
Transilvania si Marea Unire – Mircea Popa
Cartea se bazează pe o arhivă păstrată de-a lungul deceniilor și ne dezvăluie în primul rând o personalitate uriașă a momentului 1918. De asemenea, sunt mărturii documentare care ne oferă o imagine veridică și extrem de interesantă asupra momentului Marii Uniri, asupra capabilităților participanților la Marea Adunare de la Alba Iulia și a resurselor aproape inepuizabile pe care poporul român le-a pus în mișcare în momentul noiembrie-decembrie 1918 și în anii care au urmat
Cartea UNIRII 1918-1928, Cezar Petrescu
La 10 ani de la realizarea Unirii celei Mari, Cezar Petrescu a publicat o antologie ”pe înţelesul tuturor şi gustul tuturor”, cum spunea el, pentru a marca trecerea unui deceniu de la Unire. În paginile volumului intitulat ”Cartea Unirii, 1918 – 1928”, sunt adunate articole despre jertfele războiului de întregire naţională, evocări ale unor personalităţi care au înfăptuit Unirea, studii istorice, pagini de proză referitoare la acestea. Unele texte sunt semnate de scriitori, între care Mihail Sadoveanu, Nichifor Crainic, Emanuel Bucuţa şi Cezar Petrescu, etc
Petrescu face, de fapt, trei ample studii istorice şi culturale ale ţinuturilor româneşti aflate sub ocupaţie străină secole la rând, amintind ce au însemnat pentru Transilvania, Bucovina şi Basarabia păstrarea limbii române, a conştiinţei de neam şi a tradiţiilor româneşti, amintind şi jertfele din războiul de întregire, neuitând de tot ceea ce a premers în istorie acestui drum al libertăţii: răscoalele, importanţa ideilor măreţe ale unor figuri emblematice ca Avram Iancu, Simion Bărnuţiu, paşoptiştii, memorandiştii şi toţi luptătorii pentru idealul naţional.
Regina Maria si Marea Unire – Simona Antonescu
Istoria povestită copiilor este o serie de romane pentru copii menite să-I familirizeze cu istoria României
„A sosit si ziua cea mare, 1 decembrie 1918, Ziua Marii Uniri. Gemenii Calin si Ilinca sunt purtati pe aripile timpului cu destinatia Iasi si cu misiunea de a afla alte doua nume din Manuscrisul Gemenilor.
Cufarul magic ii trimite intr-un spital de campanie, unde o intalnesc pe mica Principesa Ileana. Mica printesa o convinge pe mama ei, insasi Regina Maria, sa-i invite pe copii la resedinta lor. Insa, pentru a-si duce la bun sfarsit misiunea, gemenii trebuie sa se desparta: Ilinca ramane in Iasi, iar Calin ajunge in Transilvania, pe Campul lui Horea, acolo unde se va infaptui Unirea. Dar oare, despartiti fiind, se pot intoarce acasa sau au nevoie de ajutor? Si, mai ales, cine va intra in cufar ca sa-i salveze?”
„Asemenea celorlalte țări, la începutul secolului al XX-lea, în România, gândirea militară a conștiențizat rolul important al Serviciului de Informații în cunoațterea inamicului ți în buna desfășurare a operațiilor militare… Iar în cee ace privește acțiunile Reginei Maria în calitate de „agent de influență”, mai mult sau mai puțin improvizat dar cu totul „special”, cred că își merită locul în orice manual de intelligence” (Cristian Troncotă)
Basarabia și România Mare, 1918-1940 de Alberto Basciani
„La 13 ianuarie 1918 armata română s-a îndreptat spre Basarabia și a atacat granița de la Ungheni, păzită atunci de o garnizoană bolșevică. La început, trupele românești nu au întâmpinat prea multe dificultăți, astfel că în scurt timp au înaintat spre Chișinău. În aceeași zi, Ernest Broșteanu, generalul care conducea expediția militară, a comunicat Guvernului Român că ocupase primele obiective militare. Un fost soldat de origine basarabeană al armatei țariste, Ștefan Usinevici, reușise să se întoarcă acasă tocmai în acele zile, și să devină astfel martor la sosirea trupelor românești la Chișinău. Într-o carte de memorii Usinevici nota că majoritatea populației din regiune primise cu un oftat de ușurare venirea soldaților români.
Drept represalii pentru decizia luată de executivul de la Iași, Lenin a ordonat expulzarea imediată a ministrului român de la Petersburg, Constantin Diamandi, și confiscarea rezervelor de aur ale Băncii Naționale a României, care fuseseră mutate în Rusia din motive de siguranță în timpul războiului.
La 27 martie 1918, după 61 de zile de existență independentă, în prezența Președintelui de Consiliu al României și a câtorva miniștri, Republica Democratică Moldovenească își decreta solemn dizolvarea și unirea voluntară cu Regatul României. Cu o zi înainte Marghiloman ajunsese la Chișinău, iar orașul îl revoltase și-l amuzase deopotrivă datorită tabieturilor rusești ale locuitorilor care, spunea el, se trezesc târziu, lucrează puțin și mânâncă mult.” (Alberto Basciani)
Reflexii și documentări la 100 de ani de la Marea Unire / Ș. Buzărnescu, C. Troncotă, C. Lupu. – Cr., 2018
Pentru a înțelege modalitățile în care reacționează oamenii, este imperios necesar să înțelegem de ce, în foarte multe momente, oamenii de stat aleg să nu colaboreze apărând astfel rezultate diferite în circumstanțe similare. Pentru a înțelege puterea în societate este important să înțelegem atât preferințele – sau, generalizând, interesele – indivizilor cât și relațiile dintre ei. Aceste explicații sunt atât de natură individualistă, cât și structuralistă.
„Organele Siguranței din Basarabia și-au îndeplinit misiunea, dând dovadă de profesionalism și sârguință în combaterea amenințărilor. În ciuda efortului colosal, Rusia Sovietică (URSS) nu a reușit să realizeze „exportul revoluției proletare” în Basarabia și România, iar teritoriul dintre Prut și Nistru a fost „cucerit” numai în urma amenințării cu forța, în vara anului 1940”. (Pavel Moraru)
„Cu toată obiectivitatea unora dintre măsurile politice și militare românești care au fost luate, este greu de înțeles lipsa unor măsuri sporite de prevedere politico-diplomatică ale guvernanților noștri, pentru eventualitatea că bolșevicii se vor menține la putere în Rusia. România avea interesul ca Rusia să recunoască alipirea Basarabiei la România și, de asemenea, interesul de a recupera tezaurul național, transportat la Moscova, la sfârșitul anului 1916 și în prima jumătate a anului 1917. În ciuda acestor interese foarte mari, istorice, clasa politică românească a acționat orbește, mi-aș permite să spun, cu fanatism, împotriva guvernului bolșevic rus, excluzând orice perspectivă de colaborare” (Corvin Lupu)
„Față de vecini poporul român nu știu să fi avut o patrie în altă parte” (S.Mehedinti)
„Niciun un alt popor din lume nu și-a păstrat, nu numai țara (caz unic în lume), ci și limba, portul, obiceiurile și tradițiile timp de milenii ca românii” (E. Delcea)
Întregul top de cărți glorifică ideea de Unire şi schiţează edificator atât portretul jertfei colective a poporului în război, cât şi ale personalităților care au avut privilegiul să contribuie la unire…
Multe afaceri se fac pentru proprietate, nu și pentru dezvoltare de care moldovenii au mare nevoie în prezent… Pentru filantropi: Atunci când ajuți pe cineva – fă-o în liniște, fără mare tam-tam, și public. Ai ajutat, acum dă-o uitării. Altfel gestul tău nu mai are nicio valoare! Tragedia e că noi nu putem rezolva problemele noastre de stat; apelăm la vecini, care dau din umeri de uimire de prostia noastră umană… Ce să-i faci, așa suntem deprinși să așteptăm pomană fără a realiza ceva util acestei mici țări… Noi, în continuare putem doar să strigăm, să invinuim fără a înțelege cum stau lucrurile de fapt și niciodată nu ne punem în locul persoanei pe care o criticăm. Ne irosim timpul cu cei care nu ne iubesc, și viceversa… Da, și este foarte ușor să dăm sfaturi, atunci când nu ne privește personal. Iar în cazul când președintele nostru a fost ales de poporul majoritar, „soarta” lui o decide un grup de persoane împotriva cărui acest mare popor nu poate face nimic, doar să comenteze pe rețele cât de prost este, și o fac după ce l-au votat chiar ei… Ne irosim jumătate de viață pentru regretele din trecut, pentru a spurca pe cineva, și nu facem nimic pentru a schimba lucrurile pentru viitor. În fiecare zi ne trezim cu ceea… că mai avem o șansă. Dar, unicul obstacol – suntem chiar Noi!
#Moldovene! –Tu numai te-ai născut, nedorit de societate, ești agreat oricum, și lumea te tolerează, dar unde să te bagi, în viață – mii astfel de situații:
La grădiniță, toate bolile ai îndurat, ești încă mic pentru a fi util cuiva, la școală eminent, acasă ajutor, pentru a primi fărimituri din dragostea cuvenită… Iubit, crescut de părinți cu grijă și afecțiune, dar nu și de stat, acele persoane fără simț și noțiune…
Lecții la școală, cursuri, studii superioare, pentru ai face mândri pe părinți de tine, te-ai stăruit atât de mult, și ai pentru ce să fii de cineva respectat, dar s-a întâmplat să devii… surd, nu din născare, – eroare birocrată, în medicină se mai fac greșeli, malpraxisul va dăinui întotdeauna, ca oamenii proști ce nu se știu ca atare…
Ai realizat cum măștile se poartă atunci când vrei să fii util, nevoie mare să te stărui, să înveți să te poclonești și nu odată, în fața șefilor care nu recunosc succesul decât al lor, din nou te-ai dat seama cât de uzate sunt măștile lor…
Nici în familia ta nu poți avea drepturi, se bagă societatea și aici, impozitele și facturile comunale crescând pe măsura nevoilor corupte ale demnitarilor; te vor pune să achiți pentru aerul pe care îl respiri, te vor folosi prin votul tău cap-coadă atâta timp cât ești supraglomerat cu problemele tale… fără a te susține nici prin lege… Vei fi depășit de adversitate și adevărul apare prea târziu, suflat de vânt și de prietenii zburați pentru totdeauna în UE… Deputații se luptă între ei, au grijă să fie în vârf, le este indiferent ce simte omul simplu, nici nu vor crede că ești normal atunci când le arăți erorile sau îți exprimi doleanțele tale, e bine de menționat cum te blochează pe rețele de socializare ca și cum ar fi un joc la grădiniță de copii. Ce să mai vorbim de colegii lor mai inferiori?
Nu ai nimic acum, nici prieteni, nici colegi, care să te ajute, atunci când ești plin de nevoi și mai să nu respiri, și doar ai fost util cândva, când au avut nevoie de tine, nu ai ratat, ai împărțit ce ai putut și cu ei, – dar este de-ajuns să rămâi om pentru ei, ce aștepți altceva? Fii serios. Ești handicap, nu meriți să fii normal, nici chiar sub spaima fricii de dumnezeu, credința undeva la ei – la fundul mării…
Să-ți fie recunoscutor nu este nimeni obligat, în lumea aceasta fiecare-i pentru sine, te-a ajuns ori nu, în cele din urmă? Ești prost ori te prefaci? Te-ai confruntat cum ai putut, pe nimeni nu obijduind, mereu întrând în cârca lor, – ai nimerit-o? Sigur că nu… Tu ești într-adevăr prea simplu! Nici să vorbești nu poți, deci nici să simți ca-atare… Ești un nimeni.
Târziu ai înțeles, iubirea e o infecție, tu oferi tot ce poți din sufletul tău, de ce ești în stare, și mai departe – deja ești de prisos, a cincia roată la căruță, – mereu vei de înlocuit, și la serviciu, și în dragoste eternă…
Dai ce poți, și crezi că mai poți da, dar uiți că timpul zboară și… îmbătrânești, atunci când vine schimbul generațiilor care te vor coborî din meritul tău, de orice poți tu oferi în schimb, dar nici experiența, nici profesionalismul nu mai sunt utile…
Și doar simți din nou că mai ai de oferit, prin firea ta în mod normal, ai energie, minte plină cu idei, proiecte în prag de realizare, te lupți să fii convingător, dar ești nevoit să lași brațele jos, – nu trebuie la nimeni… Legea bumerangului predomină totuși. Ai trecut prin asta, și indiscutabil, știi că funcționează… Cel mai important e că nu aștepți bumerangul, Tu ești Om printre oameni, și „ne iartă, Doamne, greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri…”. Domnul exista!
Persoane inutile… Auzi, cum sunt dați afară cei nevoiași din propriile lor case pentru că un funcționar cu bani și case pretinde la același loc sau lot… TV-ul e plin cu știri și mesaje pe care le auzi parcă, dar nimeni nu știe ce urmează, nimic nu funcționează… În casă o bătrânică, bolnavă, cana pustie, un ceai cu leacuri n-are cine-i oferi, poate s-ar găsi cineva pentru bani dacă ar fi angajat… Va pleca ea în tăcere, în neființă, amintindu-și câtă lume a ajutat personal, cu grijă și necondiționat, și cât de puțin a luat de la viață pentru sine, și – nici un vinovat,.. așa e soarta. Ca la moldoveni…
Ce lume ambrozivă. Ambrozie de care n-ai scăpare… Ferește-te de Covid, nu ne molipsi, poartă mască, nu e glumă atunci când susții că nu există și… singuri mori de coronavirus…
15 februarie — Întâmpinarea Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Doamne- miluiește-ne!
Tati, tăticule, salut, scumpul meu. Eu privesc la cer și vorbesc la tine. Cred că mă auzi, cu siguranță, că mă auzi. Nu-mi vei răspunde niciodată, poate doar în vis…
Pe 30 ianuarie te-am putut fi omagia, ai fi implinit 85 de ani, am fi sărbătorit împreună în familie la masă mare cu bucate, să-ți cântăm, să recităm și să-ți urăm ceva frumos la fel ca întotdeauna, din toată inima… Tu și la o sută de ani ai fi fost mai tânăr ca ceilalți cu spiritul, la fel – ai fi cântat și chiar să ne aduni la frigăruie vesele…
Lacrimile mă podidesc, prietenele îmi spun să mă calmez, că ele îți fac rău acolo sus. Știu că bunul Dumnezeu nu va permite, ne va ierta pe toți și te va odihni cu cei drepți… Sănduța mereu te visează, că stați de vorbă. Îți mulțumesc că ai prevenit-o de boală, și deja își revine și ea din cumplitul Covid…
– Tată, tăticule, ce mai faci acolo? Dureros, știu că nu te mai întorci… Să mă ierți pentru toate amărăciunile care ți le-am provocat cândva, oricum, tu mereu ne-ai spus că niciodată nu te poți supăra pe noi, copiii tăi. Mama repeta mereu că ești / ai fost om de aur. De ce realizăm aceste calități mai mult după ce pierdem cei scumpi nouă? Mama uită că ai plecat, îi pare că ești în continuare în odaia ta la ecranul mare cu știrile politice sau sportive, de care mereu ai fost pasionat… Și eu cu asta mă calmez, uit pe-o clipă, și apare ceva frumos, – eu gata să te sun imediat să te bucur cu noutățile mele… Dar…
În viață nu ne mai întâlnim, doar în vis… Tată, tăticule, cum așa, dragul meu? Mereu ai fost tânăr cu spiritul, tânăr și voios în orice comunicare, chiar dacă nu întotdeauna ai fost înțeles… Mă doare că nu te mai întorci înapoi. – Iertat să fii de bunul Dumnezeu… – Greu trece timpul, și cum noi fără de tine, încredibil? Mult ne lipsești, nu mă simt în siguranță fără suportul tău moral, cu o vorbă bună…
Timpul nu tratează, doare mult. E dificil și teribil de dureros să recunoști că trupul tău e în pământul umed. De când ai plecat tot plouă, și iata acum ninge abundent… Vin zile însorite, o zi frumoasă, tu – bucuros că am venit la mormântul tău, plecându-mă-n-genunchi, mă voi ruga la tine, apoi voi spune ”pa, tăticule”, eu voi reveni… Mormântul devenise casa ta pentru noi – de-alături, Și cerul Raiul tău, Suntem aproape de iertarea Lui prin tine… Clipe de iubire, liniște și pace-n suflet.
Tată, nu fi trist, eu voi veni din nou în ospeție… Lumânarea arde dusă de vânt, amintirile și imaginile tale ne bucură, însă-mi este greu să le privesc fără să plâng… Ești viu și mereu alături de noi… ❤ Te iubim, tăticule!
La Multț ani, alături de Domnul, Tată! ❤
(#Svetlana_Vizitiu – în memoriam #Vasile Vizitiu (n. 30 ianuarie 1936 – m. 11 decembrie 2020)
E prima dată când nu ne putem bucura alături de tine, Tată…
…Mă plimb singurică pe o stradă întunecată, Vântul puternic suflă în spate, Mă gândesc, cât e viața-i de complicată, Și sunt descurajată. Am obosit de această alergătură, De veșnică agitație, de scuze… Prind stelele-n cap arzându-mi luminițe, Ca niște greierași din basme în cuvertură… Mă voi odihni o vreme, Apoi, voi pleca… Voi pleca departe, În continuare, să mă lupt pe viață… În jur am privit, Undeva, din nou în depărtare, Silueta ți-am văzut, Tu te-ai apropiat de mine, și încet ai șoptit: „Calmează-te, voi fi întotdeauna cu tine”. Cu aceste cuvinte ca cu aripile, M-ai salvat-ridicat… Niciodată, cuvintele rostite nu voi uita. Am cutreierat, și în noapte, Sub o puternică furtună, Pe aleea petricioasă, Ne-am pornit apoi acasă… La Clubul Impresii din viată și cărți, Ai devenit oaspetele cel mai apropiat! Uneori mâncam la Operă, altă dată La Plăcinte, Doamne, tată, ce dor mi-e de tine… Pare chiar și uneori, Că nu mai am pe nimeni, Cui să povestesc totul: De la obișnuitele istorii, Până la cele mai tainice povești. – Mulțumesc, dragul meu tată! Că mi-ai dăruit toate acestea. Mă ierți că te-am spus prea rar, Cât de sincer te iubesc! Bucurie în inimi, Lacrimi în ochi, La urma urmei, Au rămas frumoase amintiri…”
Tații – cei mai importanți dintre oameni, ei ne-au dăruit viață, ne-au insuflat putere, ne-au dăruit inspirație pentru a acționa și a crea. Și, fie cuvintele pe care le dedicăm lor să înflorească serile și zilele, cu un strop de iubire care există între copil și tatăl lui. Fie, dedicațiile despre tată să fie pentru copii acel izvor de inspirație, un far de acțiune care să-i direcționeze spre lumină, iubire și recunoștință. Iubiți și aveți grijă unul de altul! Dăruiți celor dragi momente frumoase nu doar în zile de sărbătoare, dar și în cele cu furtună… Pur și simplu, fiți alături.
Eu consider că să – lovești femeile – este foarte rău!
Comentariile:
Aliona: Marcel, sunteți un misogin și urâți femeile. Nu m-am așteptat la așa ceva de la Dvs.
Marcel: Aliona, de ce așa? Eu, dimpotrivă, ador femeile.
Aliona: Eu văd cum ne iubiți. Nu sunt oarbă. În postarea Dvs, predomină cuvintele „a lovi femeile”. Bărbații ca Dvs, Marcel, – sunt, pur și simplu, o rușine a umanității moderne.
Marcel: Aliona, dacă veți citi încă o dată postarea mea, veți observa, că eu sunt doar împotriva violenței!
Ninela: Aliona, el crede că dacă a adăugat în textul lui uriaș de misogin cuvântul „rău”, poate minți cititorii. Un șovinism tipic masculin!
Abdulla: Hei, Aliona, eu te-aș freca bine!
Aliona: Marcel, credeți că dacă sunt fată, nu știu să citesc? Mă grăbesc să vă dezamăgesc. Am studii superioare. Sunt un psiholog de talie mondială. Mă cunoaște întreagă Europa. Și Dvs, ce ați realizat în viață? Constructor? Un bărbătoi care nu vede mai departe de penisul lui!
Marcel: Eu, într-adevăr, sunt patronul unei firme de construcții. Dar de ce considerați că acest fapt mă umilește?
Rodica: Alionușca, nu pierde timpul cu acest mizerabil. El oricum nu va înțelege nimic! Cu astfel de bărbați doar castrarea va ajuta!
Maria: Așa, așa, Aliona! Bagă-l pe nenorocit…! Să-l i-a Covidul!
Patriția: Fetelor, haideți să-l dăm în judecată pe acest mizerabil! Cât se poate să-i lăsăm nepedepsiți? Sper să-l apuce coronavirusu…
Marcel: Gata. M-ați convins. Mă dezic de cuvintele mele!
Aliona: Adică, acum vreți să spuneți că a bate femeile este bine? Așa și am știut că sunteți violator ascuns și chiar pedofil!!! Corect a propus Patriția să vă dăm în judecată. Eu deja am făcut o captură de ecran a discuției noastre. Așteaptă deja o citație în judecată, mizerabilule!
Marcel: V-ați ieșit din minți? Ce pedofil sunt eu pentru voi? Am două fiice!
Aliona: Adică, la Dvs în familie sunt cel puțin trei victime ale violenței în familie? Soția și două fiice. Sărmanele fetițe. Îmi imaginez cum le torturați!!!
Cristina: Aliona, eu sunt soția lui Marcel. Soțul meu este un om bun și un tată minunat. Vă rog frumos, să opriți această intimidare!
Aliona: Cristina, aveți sindromul Stockholm. Deși, ca o mamă aveți tot dreptul să vă protejați pe sine și pe fetele Dvs de un tiran în casă. Eu în fiecare zi ajut femeile nevoite să treacă prin așa ceva. Voi ajuta și pe Dvs. Dar pentru acest lucru este necesar să prindeți curaj, să luați fetele și să plecați de la acest abuzator mai departe.
Patriția: Fetelor, alăturați-vă grupului meu „Să le protejăm pe Cristina și fiicele ei!”. Strângere de fonduri pentru un avocat vărsați pe cardul mei, aici…
Abdulla: „De ce nu vrei să te frecat cu mine, Aliona? Eu-s nimăritat și mare de bogat!”
Cristina: Vă rog, Aliona și Patriția, să-mi lăsați familia în pace!
Aliona: Fetelor, se pare că aici situația e mai șubredă decât bănuiam. Cristina nu putea să scrie așa ceva. Sunt sigură că soțul ei scrie pentru ea. Doamne, sper că mai este în viață. Cine cunoaște adresa lor? Trebuie să mergem imediat la poliție!!!
Ludmila: Am eu o mătușă aici, la procuratură. I-am scris deja.
Aliona: Mulțumesc, Ludmila. Sper că-l vor închide pe 20 de ani.
Patriția: el doar peste 20 de ani va ieși și din nou se va apucă să violeze, doar castraree!!!
Ninela: Nu-i nimic. În închisoare, repede îl vor transforma în fetiță. Va înțelege atunci, cum ne este Nouă!
Gheorgan: „Noi aici repeda din oricine fețișoară facem. Numa… transferați banii pe tilifon”
Abdulla: Aliona, eu trei zile n-am frecat pe nimeni, vino la mineee!!!
Aliona: Da tăceți, blin, odată cu toții, spurcații dracului ne/rusofon!!!
Moderatorul rețelei de socializare: Contul lui Marcel Haha a fost blocat pe timp de o lună pentru instigare la ură internațională
August, 2020
P.S.: Internetul nu unește. E o adunătură de singurătăți. Împreună, dar fiecare e singur. O iluzie a comunicării, a prieteniei, a vieții… Din singurătate, unii critică pe alții doar pentru ca cineva să le acorde… o atenție cât de mică… Oricum, trăim într-un stat de drept. Doar că în Moldova unele persoane au mai multe drepturi, și cineva mai puțin, și ce-i mai greu de suportat, – e indiferența totală
V-am redat relațiile interumane dintr-o rețea socială, cum unele persoane unite într-un acces de furie să știrbească imaginea oamenilor buni…
Principalul în viața de familie este să înveți să închizi ochii la timp și… să-ți imaginezi o cascadă… 😀
Fericirea nu o cumperi, e o stare de împlinire alături de cel drag. E ca și cum luna si soarele s-ar contopi într-o lumină difuză de asfințit. Atunci e timpul contopirilor și a declarațiilor în soaptă. Pace și fericire tuturor celor cu inimă bună, neatinși de virusul urii, lăcomiei și abuzului.
Nimic din viața asta nu se reușește ușor. Pentru a-ți atinge obiectivele, trebuie să faci anumite sacrificii – să-ți irosești energia, timpul, să te limitezi în ceva anume… Există uneori momente în care vrei să te debarasezi de toate și să renunți la visul tău. În aceste clipe, realizezi cât de mult vei câștiga dacă mergi mai departe și cât poți pierde dacă renunți. Prețul succesului este, de regulă, mai mic decât cel al eșecului.
Și din trecut vin în prezent multe lucruri: bucurii, dezamăgiri, fericire, mâhnire… Cât de necesar ar fi să luăm numai binele din acest trecut și să-l purtăm printr-o direcție stabilă – în viitor, cu speranță că acest nou viitor va fi mai bun decât tot ceea ce a mai rămas …
Cele mai bune lucruri se întâmplă cu o persoană în dragoste. Pentru mine este important nu numai cu cine, ci și pe ce… Perfect și într-o fericire absolută! Cu cineva blând, spiritual frumos, de încredere! Crează, iubește, visează și, pur și simplu, bucură-te de mici plăceri în zona ta de confort. Dacă nu te poți bucura de mici plăceri, nu te poți bucura nici de cele mari!
Ce bucurie că există oameni strălucitori și inteligenți, care trăiesc în armonie și pace sufletească, și care te înțeleg și pe tine. Ține-te de acești oameni, fii alături de ei pentru toată viața!
Apoi, vei realiza că tinerețea nu are preț, apoi, vei înțelege că și toate nodurile destinului sunt – o scenă unică și frumoasă a vieții tale, și cine să fie acolo depinde doar de tine!
Baftă ție, Omule, în toate bune! Doamne ajută!
~ ~ ~
P.S. Oameni buni, aveți grijă de sănătatea voastră! Nu vă expuneți pericolului de infectare de #Covid_19. Purtati măști, nu riscați cu viața celor apropiați și a celor străini de voi, oricum, roata se întinde și se tot învârtește și poate ajunge la cei dragi vouă! Medicii spun că noul coronavirus nu dispare din corp, iar cei care înving virusul se pot reîmbolnăvi. Astfel, odată instalată, infecţia se poate reactiva, chiar dacă pacientul va dezvolta forme mai ușoare ale bolii. Virusul rămâne cantonat undeva în organism, undeva la nivelul aparatului respirator. De unde în anumite condiții se redeșteaptă. Mulți dintre voi nu cred că virusul există, dar ce așteptați, să sufere cineva din apropiații voștri ca să fie dovedită existența bolii? Nu fiți indiferenți, destul!
Femeia a încercat să se roage, dar nu-și putea aminti nicio rugăciune.
Pentru ce avea nevoie de rugăciuni, atunci când nu mai exista un sens în viața ei? Înainte. Dar, acum… Ca de obicei, totul e la momentul nepotrivit. Atunci femeia din nou s-a adresat la Dumnezeu în limba pe care o știa ea. Cu aceleași cuvinte cu care vorbea și înainte în discuții și la supărare pe El, însă abia acum… ceva s-a schimbat. Nu erau insulte și reproșuri, nu erau amenințări și blesteme în cuvintele femeii: erau înțelepciunea rănită, puritatea smereniei și… un ocean de dragoste enormă:
– Doamne, eu de multe ori ți-am spus cuvinte urâte, pline de obidă. – Iartă-mă, dacă poți. Am urât viața, și pe sine, – Iartă-mă. Eu n-am putut și nu voiam să iubesc, – Iartă-mă! Nimic nu cer pentru mine, și nu există milă pentru mine, în inima mea care atât de mult timp îmi otrăvea viața.
Vreau doar să te rog: indiferent ce vei decide Tu, Doamne, să fie așa, cum dorești! Dacă este posibil, atunci îndepărtează durerea copiilor mei, și permite-mi să împărtășesc durerea lor cu a mea, căci nu există nimic mai grav pe acest pământ uman decât ca o mamă să vadă suferința copiilor ei…
– Mulțumesc, Doamne, că m-ai ascultat, știu că mă auzi!..
A doua zi, medicul șef anunța femeia că diagnoza anterioară nu s-a adeverit și copiii ei sunt perfect sănătoși…
În 1970, Elveția îl înmormânta pe marele Erich Maria Remarque – scriitorul și autorul cărților: „Arcul de Triumf”, „Trei tovarăși” și ”Viață împrumutată”. Văduva, o femeie frumoasă în etate, își ascundea fața plină cu lacrimi sub un văl gros. Liniștea era ruptă de rarele izbucniri în plans. De odată, ca prin vis, pe aleea cimitirului a apărut încet un automobil negru din care a ieșit un curier și i-a înmânat văduvei un imens buchet de trandafiri și o carte de vizită. Doamna a citit cartela și a aruncat-o nervos împreună cu buchetul în tufișuri. Un reporter a ridicat cartela și citi cu voce: „Adio, iubitule. Marlene Dietrich”
Cum s-au cunoscut. Marlene și fostul ei iubit Joseph Sternberg luau cina într-un restaurant la un hotel din Veneția. Era anul 1938. La masa lor s-a apropiat un străin, frumos, îmbrăcat cu stil, și s-a prezentat: Erich Maria Remarque. Marlene i-a spus că a avut impresia că un clasic viu ar trebui să fie mai în vârstă. Îi lăudase romanul scris recent ”Pe Frontul de Vest nimic nou”, după ce Remarque a spus că romanul merită să fie scris doar de dragul acestui compliment. Marlene scoase o țigară. Remarque o aprinse cu o brichetă de aur. Curând, ei deja dansau, iar Sternberg a plecat. Remarque și Marlene Dietrich au discutat până dimineața, după ce scriitorul simți că e îndrăgostit la nebunie… Marlene, desigur era mulțumită, ea demult visa să fie inspirația cuiva. Și iată-o, acum e Muza clasicului Remarque! Ei s-au întâlnit într-un timp dificil, groaznic, atât de învrăjbit pentru amândoi. În aer plutea o ceață de plumb cu o premoniție sfidătoare a războiului, și ei atâți de frumoși și liberi, el – un burghez accentuat care colecționează tablouri și antichități, și în general, care nu trăia ca un refugiat ale cărui cărți erau arse de sistem în patria lui natală. Ambii la fel urau umbra neagră ce se apropia de patria lor, și cu groază priveau cum se schimbă oamenii în țara lor. Emigranții, boschetarii, oamenii care și-au pierdut casele. Dragostea lor era ca o disperare. Dar, ambii au fost cea mai proastă alegere unul pentru celălalt… Remarque considera succesul său scriitoricesc și onorariile uriașe o coincidență. El se credea un scriitor mediocru, și ca om – foarte departe de imaginea pe care și-o crea în sinea lui: un supermen tăcut, niciodată beat de la alcool, un războinic care mereu este de partea bunătății. Doar că Marlene îl considera o jucărie în mâinile sale, una – preferată: ea adora să tot repete abracadabrele lui politice ascuțite, îi plăcea cum arată alături de el în imaginile din ziare, în general, el era diamantul principal din suita ei hollywoodiană! Atunci când într-o zi s-au certat, Remarque scria „Mătușii Lena” din numele unui băiețel care o implora să se întoarcă la el. Un timp îndelungat ei locuiau aparte, în țări diferite: ea – în America, el – în Franța. Dar, tocmai s-a început al Doilea Război Mondial, și Europa devenise periculoasă pentru toată lumea. Atunci Marlene l-a chemat pe scriitor la ea. Remarque s-a instalat într-o casă din vecinătate, și – închidea ochii la nenumăratele trădări ale actriței, cu toate că gelozia îl împiedica să lucreze, și el insistent îi cerea mâina. Marlene însă râdea și-l refuza tot timpul. El continua să-i scrie scrisori, și ele au devenit culminante în măiestria sa scriitoricească. În aceste scrisori apărea o nouă Marlene, deloc așa cum o cunoșteau oamenii. Nu o suzetă socială rece înconjurată de-un cerc interminabil cu fani, ci ca ceva incredibil, o creatură deznădăjduită perfectă. „Aurașul meu, cu ochișorii bleumarin”. „Micuța de la patinaj! Făcătoare de bani! Te îmbraci călduros atunci când pleci de acasă? Te ocrotește cineva, îi pasă cuiva de tine? Nu-ți scoate niciodată mâinușile calde, altfel vor îngheța degetele! Suflă uneori mânușile cu căldura ta! Încă vom mai merge la cea mai mare cofetărie, și eu îți voi comanda kakao cu frișcă bătută și o tavă mare cu prăjitură de mere”.
O poveste de dragoste profund emoționantă… Au avut multe în comun, dar dragostea nefericită l-a chinuit pe Remarque până la sfârșitul vieții. Modul în care scriitorul alerga după actrița de la Hollywood, i-a rănit adânc reputația – cercul emigranților anti-fasciști, ar fi preferat să-l vadă preocupat de lucruri mai serioase și mai importante decât de „ochișorii verzi de mare”. Doar că Marlene era unicul sens al vieții lui. În 1953, Remarque a adunat tot respectul de sine într-un pumn, rămășițele care au mai rămas și s-a decis la un ultimatum: fie Marlene se mărită cu el, fie el se căsătorește cu actrița Paulette Goddard (1958), fosta soție a lui Charlie Chaplin. Dietrich din nou a râs și l-a refuzat. Viața lui în familie cu Paulette a fost tristă. Și ea se filma mult timp, și mereu pleca undeva, iar el încerca să scrie golind paharul după pahar… Odată, el a recunoscut unui prieten apropiat că nu se suportă singur pe sine atunci când este treaz, și cu atât mai mult, nu este pregătit să supună pe cineva la această tortură. Scriitorul în tot acest timp se întreba, cum de s-a întâmplat că el a întâlnit o femeie perfectă, dar a ei „dragoste murdară” i-a distrus viața. Femeile din viața lui toate erau materialiste! Remarque căsătorit cu alta, continua să-i scrie lui Marlene scrisori de dragoste! „Eu vreau să fiu alături de tine, și mai mult nu-mi trebuie nimic. Tu trebuie să știi, că eu exist. Șă nu ai frică de nimic! Trebuie să simți mereu că sunt alături de tine!” Nu se știe ce anume răspundea Marlene la scrisorile lui: nu s-au păstrat. Se spune că le-a distrus soția scriitorului. Dar fiica actriței Marlene Dietrich spunea că scrisorile lui Remarque erau udate de lacrimile ei… Mândra și frumoasa madam, pe care toți o considerau fără de suflet, plângea amarnic atunci când citea scrisorile lui…
Oamenii sunt creaturi uimitoare, și printre ei există persoane cu adevărat extraordinare. Persoane care au ajuns la fund, au fost bătute de soartă, iar acum stau în fața noastră, atingând un nou nivel. Sunt femei și bărbați care la un moment dat au pierdut tot ce-i făcea fericiți și-i inspira să-și continuie drumul. Ei au găsit puterea necesară pentru a se ridica. Ei au renunțat la suferințe, nedorind să se concentreze asupra trecutului. Acești oameni cunosc ce este frica și disperarea, dar nu au altă posibilitate decât să-i opună rezistență. Ei nu sunt superiori. Ei, ca și ceilalți, se înfurie și se indispun dacă li se întâmplă ceva rău. Singura diferență este cât de repede revin la viață!
Facebook uneori amintește de minunatele publicații vechi. Și brusc realizezi că nu ești obosit deloc. Ce soartă, propagandă și alte prostii – doar o pată murdară momentană pe mantia ta. Ploaia o va spăla și tu vei merge mai departe. Există Moldovenii și există dușmanii lor. Există prieteni sau amici de moment și cei care gândesc și respiră în unison cu tine. Primii… îi folosim, iar cu ceilalți – împreună vom construi și vom proteja. Ce bucură – pe cei din al doilea rând îi cunoști mai mult, iar pe primii – mai bine!
Cei mai frumoși oameni – eu îi numesc pe cei care au fost nevoiți să se confrunte cu viața reală, cu toate problemele și nedreptățile ei. Pe cei care au simțit vulnerabilitatea și deznădejdea, care au fost expuși unui adevărat pericol și au depășit dificultățile. Și nu neapărat se disting printr-o frumusețe exterioară incredibilă. Frumusețea lor este una specială.
Oamenii răi te vor critica, îți vor reaminti excesul de greutate, spunând că își fac griji pentru sănătatea ta. Ei adesea mint, le place să înfrumusețeze și să exagereze lucrurile. Ei nu știu să fie prieteni, nu au conștiință și compasiune. Ei sunt alături de tine când totul este în regulă și sunt alături de tine când totul este rău, dar nu te ajută niciodată dacă le ceri ceva. Fiind alături de astfel de persoană, simți anxietate inconștientă. Astfel vă afectează biocâmpul lor. Iar un prieteni bun e acela care vine cu un ajutor real, te susține necondiționat, fie în orice caz e alături, atunci când alți „prieteni” se consideră cei – la o vorbă inutilă, un pahar de vin și care îți ridică tensiunea te tot criticând…
De aprecieri au nevoie faptele, nu – cuvintele. Cuvintele au un sens bine definit la origine, totul e… ca noi să le înțelegem și să folosim problemele cu care ne confruntăm ca pe niște oportunități de a crește înșine. Prin cuvinte, cu toții ne iubim unul pe altul, iar faptele diferă, ne demonstrează contrariul. Nu poți să uiți un om. Poți să-ți schimb atitudinea, dar să-l uiți, niciodată. Dacă nu-ți poți explica, de ce suporți și ierți dificultățile unei anumite persoane, înseamnă că îl iubești cu adevărat…
Un șef bun atunci când selectează subordonații, acordă atenție, în primul rând, caracterului, apoi – abilităților lor morale sau fizice. Dacă există caracter – vor fi și rezultate!
Unii șefi suferă de febră stelară, încep a dori faimă, nu neapărat la începutul carierei, – dar ajung la această etapă cu caracterul deja obstinat și veșnic nemulțumit de rezultate, care interferează foarte mult în muncă și comunicare cu oamenii. Ei nu pot trăi fără control și le place când ceilalți sunt sub controlul lor, nu au timp de discuții normale, mici pentru a rezolva un conflict simplu (poate doar pentru acelea care i-ar înainta în societate în funcții mai avantajoase). Sunt zgârciți cu laudele și caută defecte în orice. Au un deosebit talent în arta manipulării, apasă fără mustrări de conștiință pe locul dureros pentru a obține ceea ce are nevoie, taie din performanțele celorlalți fără motive intemeiate… Dacă sunt vinovați de ceva, vor da vina pe terți și nu își vor recunoaște vinovăția. Vor găsi o sută de motive pentru a nu te ajuta atunci când ai o problemă, nici dacă ești o persoană social-vulnerabilă. Șefii egoiști „împrumută” idei, proiecte pe care apoi se fac autori; crează o echipă unică, adoră să incite „calm” colegii, provocându-le emoții negative pentru ceilalți colegi din jurul lor, convingându-i să se certe între ei. Adesea ei sunt invidioși, îți vor spune că ai un coleg sau partener rău și că îți doresc tot binele, că ești prost plătit etc. – sunt gata să critice tot ceea ce ai, pentru a te umili și a-ți reduce respectul de sine, fie pentru a te elimina din colectiv. Aproape toți oamenii răutăcioși din fire nu știu să se bucure de succesele altora, și creează condiții insuportabile în echipă, atunci când încerci să-i înfrunți, ori ai făcut o remarcă într-o ședință a serviciului.
Iar succesul într-o carieră depinde nu de cât de mare e funcția de care dispui în societate, sau câți bani ai câștigat, succesul se referă la cât de pozitiv poți schimba viața oamenilor și condițiile de muncă în care lucrează ei! Iar un șef rău face tot posibilul pentru a fi el evidențiat, nu și toți colegii lui. Ostilitatea, izolarea de colegi, fanteziile și emoționalitatea instabilă – e primul semn de un caracter dificil sau, tulburare mintală. De aceea, șefii chiar dacă sunt profesioniști extraordinari cu abilități nemaipomenite și decorații naționale, trebuie mereu schimbați la fiecare 4-5 ani măcar și pentru o pauză utilă sănătății și pentru a se debarasa de ego-ul dezvoltat între timp…
Cel mai impresionant lucru este profunzimea emoțională, capacitatea de a găsi un echilibru între probleme și sentimente. Fiecare dintre noi are eșecuri, dar cu fiecare greșeală devenim tot mai înțelepți. Unii oameni cred că atunci când învățăm o lecție – durerea dispare, chiar dacă sufletul și corpul sunt acoperite de cicatrici. De aceea, oamenii frumoși nu se laudă cu un drum de viață simplu. Nu poți aștepta vindecare, dacă pentru început nu accepți problema. Frumoși – oamenii nu se nasc, ei devin pe parcurs prin faptele lor… Doamne ajută!
Performanțele și schimbările profunde trebuie să înceapă de la noi, bibliotecarii. Există multe posibilități neexplorate încă, dar care ar conduce atât la optimizarea serviciilor oferite în centre bibliotecare, cât și la o satisfacție și împlinirea profesională. În trecut, meseria noastră s-a limitat practic la activități de rutină, deservire de ”carte – acasă/ în sala de lectură”, fără o capacitate de flexibilitate și de creativitate sporită în domeniu. Astăzi, oferim cartea de tipar, și mai mult, – carte virtuală, plus promovare și lansări de varia activități culturale întrecând uneori show-ul emisiunilor televizate. Bibliotecarii oferă nu doar titluri de carte, subiecte pentru promovare, – ei depun suflet, talentul lor, ei activează zilnic informând și deservind – pentru a ajunge în fine, la mințile utilizatorilor preocupați de dependența lor de smartphoane… Ei sunt scriitorii experți în studii și recenzii literare, creează proiecte, idei, imagini; organizează și moderează evenimente în orice domeniu de artă și cultură, sunt pedagogii sau mentorii care merită să fie acceptați ca modele sau valori. Dar de oriunde am porni și orice cale am alege, toate drumurile duc la utilizatori; ei determină logica existenței și funcționării unei #biblioteci!
Azi, venim cu recomandări de carte, un top special în domeniu și vom menționa bibliotecarii BM, vom informa despre fapte remarcabile în viața și activitatea unei rețele de biblioteci promovate de profesioniștii în domeniu din ultimii zeci de ani, cu amintiri și imagini istorice în sfera valorilor culturii naționale
Valeriu Rață. Biblioteca Municipală: portret din profil cultural: (Cronici, consemnări și recenzii). – Chișinău, 2013.
Un volum de scrieri axate pe domeniul cultură – tematică ce reflectă o fațetă esențială a activităților desfășurate la Biblioteca Municipală B.P. Hasdeu: Istoria, dezvoltarea, imaginea, inovații; Portrete în timp; Personalități; Monografii; Exemple de atitudine civică pentru generații; Verticalitate și responsabilitate profesională; Dăinuirea prin carte; Labirintul creației; Colocviile de vară; Speranțele literelor basarabene; Aniversări la BM B.P.Hasdeu; Copiii Chișinăului; Povești tentante; Poezii din Basarabia; Bibliografie critică; Reviste de vis; Autori de frunte al revistei BiblioPolis; Oameni de cultură; Cheia succesului; Universul de carte și bibliotecă; Literatura și teatrul, etc. Articole aparte despre varia personalități culturale implicate în activitatea bibliotecii – Ninela Caranfil, Gheorghe Budeanu, Dumitru Matcovschi, Paulina Zavtoni, Radmila Popovici-Paraschiv, Anatol Moraru; Iurie Colesnic, Ion D. Sîrbu, Steliana Grama, etc. „Mi se pare cu totul revelator faptul că, în aceste scrieri, V. Rață se poate bucura de împlinirile altora; în plus, știe a scoate în evidență resorturile acestor succese, respectiv, merite ale acestor despre care își spune cuvântul în BiblioPolis sau în alte reviste de cultură de la noi…”- a menționat Vlad Pohilă, – „File ce nu vor fi neglijate de autorii unei viitoare istorii a BM B.P. Hasdeu într-o epocă de afirmare deplină, ba chiar de incontestabilă ascensiune, așa cum ni se conturează acest început de secol și mileniu”
{Valeriu Rață}. Alt portret din profil cultural al Bibliotecii Municipale B. P.Hasdeu (Cronici, consemnări și recenzii) – Chișinău, 2016.
„Un portret, dar din același unghi de vedere, al instituției care îmi face cinste că activez în ea și pe care o iubesc nespus de mult” – a spus regretatul Valeriu Rață. Autorul a adunat o frumoasă recoltă de scrieri despre varia personalități, despre activitățile bibliotecarilor și evenimentele culturale în incinta Bibliotecii Municipale. Din cuprinsul cărții: Avem nevoie de astfel de cărți; Profesia de bibiliotecar merită mai multă atenție; Colaborări dintre biblioteci; Versurile lui Grigore Vieru pe un CD excepțional; Mariana Harjevschi – protagonista Clubului Impresii din viață și cărți; În labirintul producțiilor scriitoricești; Fascinația artistului plastic Valeriu Herța; Un om al cercetării și culturii desăvârșit – Iurie Colesnic; Prieteni devotați ai Bibliotecii Municipale; Pentru totdeauna director de onoare; Lectura, Cartea, Biblioteca; etc.
Lidia Kulikovski. Contribuții biblioteconomice (teoretice și praxiologice). Culegere de articole (2008-2012)
Cartea-i cât o Casă cu Bibliotecă! Când întrai în casa unei persoane inteligente sau înstărite, care era primul lucru care sărea în ochi? Răspunsul e: o bibliotecă! Cu cât persoana este mai inteligentă sau mai bogată cu atât mai multe șanse ca biblioteca să fie mai bine dotată. Dar astfel era Înainte, acum ardem de nerăbdare să întrăm într-o casă virtuală a computerului, alias într-o bibliotecă plină cu oameni și cu destine reușite, o comunitate cu evenimente interesante. Volumul Lidiei Kulikovski prezintă mare interes prin deosebirea ce o face dintre biblioteca din trecut și prezent, cu mici sau mai mari excepții cu modele de viață; e ca un roman de dragoste dintre bibliotecari și utilizatori, cu exemple din experiență proprie, descrise atât de iscusit că poți reuși de sinestător să faci un studiu profesionist, fie să citești o istorie plină de aventuri. Obiective reale: Studii, sinteze, reflecții, comentarii, chiar și indiscreții: Epoca femeilor, epoca divertismentului, epoca specializării muncii, – interactivității, mediilor, eficienței, emoțională, a rețelelor, etc… Volumul cuprinde capitole despre personalitățile de valoare: Oamenii și instituții din lăuntrul și din afara domeniului infodocumentar (eseuri, tablete, portrete bibliografice)„Mutațiile valorilor umane se schimbă lent, – cum de nu am observat? Cum de nu am reacționat? Se schimbă valorile, se schimbă cerințele utilizatorului… Azi el pune notă bibliotecii, el este patronul, regele, dictatorul. Percepția stării bibliotecii provoacă angoasă și neliniște, căci există probleme serioase. Dar poate acesta este modul prin care putem face ceva?”; „Urmărim două extreme vis-a-vis de bibliotecă în comunitate/societate: Automatizarea și autoinfamarea de către noi înșiși, bibliotecarii, de către personalități notorii, de către comunitate, de către unii utilizatori… Alunecăm, în mod programat, pe lângă valorile și prioritățile societății, pe lângă necesitățile și interesele umane în schimbare. Motivul pentru care bibliotecile gravitează în continuare spre formatele tradiționale în activitatea lor este acela că toată lumea le știe, fac parte din rutină și nu-i greu să le folosești. Cum spunea Peter Drucker „problema mea și a altor oameni nu este că nu am ști ce trebuie să facem, ci că nu facem acele lucruri.” (L. Kulikovski)
Cărțile îți facilitează accesul la informații de specialitate. Pentru a fi un bun profesionist e nevoie de a acumula cât mai multe cunoștinte și informații noi, în special de la experții în domeniu!
Vlad Pohilă. Și totuși, limba română (Articole, eseuri, prefețe, recenzii). – Chișinău, 2008.
„Reflectă starea mea sufletească și, probabil, multe din problemele vieții noastre zbuciumate”, spune autorul. Vlad Pohilă, un scriitor legendar, monstru sacru al scrisului românesc, Bibliotecar și moderator consacrat al evenimentelor culturale, un expert inspirat în recenzii și biografii remarcabile, în descrierea etapelor a dezvoltării profesionalismului BM B.P. Hasdeu. „De ce mi-e drag Vlad Pohilă”, a spus Grigore Vieru:”Pentru că este înzestrat cu tocmai trei haruri: lingvistic, ziaristic și eseistic – calități guvernate la rândul lor de alte trei înzestrări native: sinceritate, moralitate și curaj. Iar deasupra tuturor acestor calități se ridică licoarea unui perfect simț național în mijlocul unei jungle de șulițe antiromânești… Pentru puterea de a nu se supune nimănui, cu excepția propriului bun-simț.” Sumarul cărții cuprinde: Locuri scumpe sufletului; Limba română – între primejdii și speranțe; Basarabia: și dragoste, și dor; Portrete artisitce cu Oameni dragi, de ieri și de azi, cu menționarea deosebită a unor personalități remarcabile – Mircea Vulcănescu, Sofia Rotaru, Eugeniu Coșeriu, Constantin Tănase, Raoul Șorban, Brâncuși, Dostoievski, bibliograf Tamara Gorincioi, și a zeci de Marii emblematice în muzica românească – Cebotari, Tănase, Lătărețu, Drăgan, Mocanu, Sarabaș, etc.; Spiritualitatea românească și capodopere naționale; Mărțișoare pentru bibliotecare; Vieți dăruite exemplar Bibliotecii și Cărții; Biografii, biobibliografii; Reflecții aniversare; Biblioteca între tradiție și modernitate; Arta de a vorbi și a scrie pentru cititori; Dragostea de carte; etc. „Om al cărții, om al culturii, om al cuvântului.Totdeauna vorbește respectuos despre oponenți și chiar despre adversari, este tolerant cu toți, acesta fiind semnul de noblețe care-l caracterizează…Exemplu pentru noi este capacitatea lui de muncă. – a spus Lidia Kulikovki – Practic fără Vlad Pohilă suntem ca și fără oxigen…”
Alexandru-Horațiu Frișcu. „Numele vechiu și mai direptu iaste rumân” (Două secole de ocupație rusească a Basarabiei 1812-2012) – Ch., 2012
Din Interpretări românești. „de multe ori orbul e mai supărat pe cel care-l duce de mână decât pe cel care i-a scos ochii.” (N. Iorga) „Întrebarea e dacă puteau românii să primească și să asimileze în trecut cultura apuseană, și apoi a doua întrebare necesară: era în schimb, cultura de limba slavonă de origine bizantină și de spirit ortodox, care a predominat la români în Evul Mediu cu prelungiri până în veacul al XVIII-lea, adecvată, firească, atât pentru forma socială a poporului nostru de atunci, cât și spiritul nostru?” Astfel, în carte A. Frișcu reflectează filosofic asupra adevărului istoric al basarabenilor, expunându-și propria opinie. Autorul este convins că moldovenii sunt români și vorbesc limba română, analizând obiectiv realitatea prin multiple exemple și expresii substanțiale extrase din scrierile autorilor români. Alte subiecte interesante: Orbirea la basarabeni; Societatea românească și cultura apuseană; Adevărata istorie a Moldovei; Situația politică a teritoriilor române la diferite epoci ale istoriei, etc.
„Atât în genul satiric, în epigramă, dar mai ales în estetică, Alexandru-Horațiu Frișcu este temeinic și drept în judecățile sale.” (Vlad Zbârciog)
Raia Rogac. Biblioteca între lecturi și evenimente (Recenzii, cronici, eseuri, interviuri, consemnări, referințe). – Chișinău, 2018
O cronică literară demnă de atenția cititorilor, inclusiv a scriitorilor, a altor oameni de artă și cultură implcați în menținerea unui puls impresionant al vieții mondene la Chișinău, în special în rețeaua BM B. P. Hasdeu. Cu recenzii, eseuri, consemnări, varia interviuri, care radiografiază o serie majoră de personalități care au avut un rol extrem de important în apropierea spirituală de pe ambele maluri ale Prutului. ”Autoarea ne oferă, discret, un frumos exemplu de modelare a publicului cititor prin apropierea lui de cultură” (V. Pohilă)
Din cuprinsul volumului: imagini, întâlniri și lansări memorabile; Personalități, bibliotecari și autori de carte; Interviuri, referințe critice, etc. Recenzii despre autor:„Multe interviuri din această carte le-am lecturat în presa noastră, în revistele din Țară, și mi s-a creat impresia că autoarea de mult a făcut Unirea prin această carte” (Claudia Partole); „Pentru mine această carte are valoare sentimentală de apropiere și de cunoaștere a unor fațete de confesiuni…”(Ion Hadârcă); „O interesează caracterul, omenia, valoarea adevărată, ceea ce cu atât îi mai important cu cât acum valoarea este anihilată… Ne pune să ne gândim la condiția intelectualului…”(Iulia Scutaru-Cristea)
„A fost o muncă grea, de parcă te-ai arunca în apă să treci oceanul, fără a ști să înoți” (Raia Rogac)
Larisa Ungureanu. Chișinăul în Teatru. Imaginea orașului Chișinău în spectacole / Departamentul Memoria Chișinăului BM B.P.Hasdeu. – Ch., 2017
Cărțile lasă mai mult loc pentru imaginație decât filmele sau spectacole. Fiecare din noi își trăiește doar propria viață, dar, prin lectură, poți să ai acces și la experiențele altor vieți. De aceea vă propun acest volum, o Bibliografie cu interviuri cu personalități din Teatru și dramaturgie, care promovează imaginea Chișinăului în spectacolele teatrelor naționale: „Mihai Eminescu”, „Luceafărul”, „Satiricus I.L.Caragiale”, „Ginta Latină”, „Eugene Ionesco”, „Alexie Mateevici”, „A.P.Cehov” din Chișinău, „Vasile Alecsandri” din Bălți. Aprecieri critice și interviuri cu Alexandru Grecu, Tudor Țarnă, Dumitru Crudu, etc.
Dumitru Crudu. Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici. – București, 2019.
Bibliotecarul BM B. P. Hasdeu și scriitorul de talie universală Dumitru Crudu ne prezintă o istorie personală din cele mai importante momente din istoria Basarabiei. O cronică cu frământări periodice, a unei lumi datate la 28 Iunie, o oglindire a unei societăți distrugătoare plină de dezamăgiri și momente dificile, dar cu umor și speranță aparte descrisă atât de artistic cât și captivant, că cu siguranță va lua Premiul Național!
Cheia aprofundării cunoștințelor este lectura. Cititul ne aduce multe cunoștințe și duce la îmbunătățirea vieții. Conform studiilor, oamenii cei mai bine plătiți citesc în medie de la 2 până la 3 ore zilnic. Cei mai prost plătiți nu citesc deloc. Tinerii din Moldova nu citesc. Moldovenii (cel puțin 80%) nu au citit sau cumpărat o carte în ultimul an. Potrivit studiilor, 10 la sută dintre moldoveni citesc zilnic, 14 la sută – o dată pe lună sau mai rar, iar restul nu au deschis o carte în ultimele trei luni. Cărțile îți oferă o varietate de informații care îți permite să generezi idei noi și îți dezvoltă imaginația și creativitatea. Ideile bune vin din ideile oamenilor cu experiență în domeniu! –
– Solicitați cărțile la BM B. P. Hasdeu! Sunt pe loc!
Pe acest colțișor al Europei alegem să fim într-un cerc de prieteni și oameni de omenie, care vor binele pentru mică Moldova. În acest spațiu verde și luminos cu toate problemele economice și exodurile migraționale simțim, fie vrem să menținem legăturile cu alte persoane din lume, dorim să fim mai apropiați unul de altul, și ca dragostea să meargă de la inimă la inimă. Putem fi într-un cerc de ură și cu frustrări într-unul de iubire și vindecare, dar… pe măsură ce sentimentele sincere pornesc de la tine în mod conștient ele ți se vor întoarce întreit. Realizez că toți ne dorim aceleași lucruri, să fim împăcați și în siguranță, și să ne putem exprima creativitatea în puterea care să se împlinească. Trimite-ți gânduri și urări de bine către toată lumea știind că se vor înmulți întorcându-vă la voi… Astăzi protagonistul este Victor Stepaniuc, mâine poți fi Tu! Vii – cu cărțile tale preferate, gândurile, exemple proprii! Imaginează-ți că stai într-un loc care se clatină, dar e în puterea ta ca el să fie de beton. Renunță la frustrări, la frică și durere! Desprinde-te de stereotipuri, vechile dependențe și deprinderi negative! Vezi, cum viața poate depinde de tine și de nimeni altcineva, – decât de Dumnezeu! Fii deschis și receptiv, dispus să declari ceea ce dorești pentru tine, copiii tăi, viitorul lor… Pentru societatea ta! Vin-o cu brațele larg deschise în fața oamenilor, – acest public care te așteaptă cu opinii, sugestii, soluții bune prin fapte, nu doar vorbe! Impune-ți iubirea pentru oameni și ea va veni din inima ta, așa precum Este! (SV)
O sedință cu cartile preferate si recomandate – #Top5Carti la o discutie prietenească despre societate și oameni, soluții, dar și despre migrație, prioritățile guvernamentale și dreptul omului la viață si sănătate în Moldova… Prima ședință în incinta Bibliotecii Municipale B. P. Hasdeu în acest an 2020 – la Clubul ”Impresii din viata si carti” – cu protagonistul – D. VictorStepaniuc, doctor in istorie, politolog, conferentiar universitar, Institutul de Relatii Internationale din Moldova(IRIM), care vine azi cu o lecție publică “Gânduri despre cărți și oameni”, Au participat varia personalitati: • Moderatorul Aurelian Lavric – profesor si savant • Iustina Scarlat – om de cultura • Alexandru Roman- profesor si savant • Petru Costin- colonel in rezerva, colectionar • Denis Rosca- economist, istoric • Vladimir Todirascu, inginer, • Ghenadie Dodita- economist • Anatolie Dubrovschi- istoric, ex-deputat • Iulia Palit- poeta • Nicolae Palit- interpret de muzica popular • Valentin Todercan- cineast, ex-deputat • Valeriu Sava- diplomat, ex-deputat • Emil Ciobu- ex-ambasador, doctor in filosofie • Vasile Morosanu,- om de cultura, • Pedagogi, doctoranzi, masteranzi, student. + Parintele Iurie Hemei- fata bisericeasca si scriitor.
Motto “Ce ne facem cu cartile nescrise inca?!” (Gh.Asachi)
1.“Istoria gîndirii social-politice în Moldova în perioada modernă”, Coautori: V.Beniuc, Ed.Volcov, V.Stepaniuc, 2016. / 2.“Ștefan cel Mare-făuritor al gloriei Moldovei” Coautori: Roman Al., Stepaniuc V., Lavric A., 2018 / 3“Printre vagoane”, roman, autor- Mihaela Perciun, 2005 / 4.“Auzi cum bate ceasul?” Culegere de versuri, autor-Iulia Palit, 2017 / 5.“Covorul mamei” Culegere de versuri, autor- Alexandru Galateanu, 2016 / 6. “Din Moldova. Tablouri si schite din 1850” autor – Wilhelm de Cotzebue, 2016 / 7. “Despre istorie”, Eric Hobsbawm, 2017 / 8.”Esti cât dăruiești. Manasirea Capriana”, autor- Ilie Telescu, 2005.
Despre intelectualitate, modernizare si reperele morale in societate.
1.Moldova are nevoie de o revolutie modernizatoare, de dezvoltare durabila…
• Calea spre modernizare insa ca regula, porneste de la o revolutie intelectuala, morala.
• Cine o va face?! Intelectualii, un lider national?!
2. Poarta intelectualii vina pentru starea si viata societatii?!
• Desigur, au promovat ideile economiei de piata , concurentei, elitismului…care deseori sunt salbatice, discriminatorii si nesabuite.
3. De ce societatea noastra a degradat, alergind spre raiul capitalist, aflat permanent in goana dupa bani, imbogatire si lux?!
4. Care sunt reperele morale si sociale, care sunt modelele, ce trebuie preluate si promovate, cine ne sunt inaintasii?!
5. Egalitatea, justitia sociala, adevarul, cinstea , umanismul, solidaritatea- sunt repere morale in educatie, in practica vietii ori sunt doar declaratii utopice?!
Axiome…
• Nu cunoaste nimeni, nici intelectualul adevarul in ultima instanta.(nu detinem adevarul absolut).
• Avem nevoie de repere morale si intelectuale pentru a fauri tara.
• In toate timpurile intelectualii au fost oamenii curajosi, care au muncit onest pentru tara, drepturile si bunastarea poporului,
• Avem nevoie de echilibru, compromisuri si o reabilitare a clasei intelectuale.
• Avem nevoie de o reabilitare a personalitatilor, care au faurit istoria contemporana a Moldovei din ultimii 100 de ani,
• Avem nevoie de o intelectualitate, care sa fie aparatoare a drepturilor poporului si sa promoveze activ interesele de modernizare si prosperare a Moldovei.
• Intelectualul are menirea sa fie un exemplu, un fauritor, purtator de moralitate, promotorul justitiei sociale si sustinatorul educatiei, culturii, tinerilor talente…
„Eu cred, ca oamenii pleacă în primul rând din cauza situației pe piața muncii, când nu au un salariu decent și loc de muncă conform profesiei și calificării. Pleacă din naivitate și iluzii, că vor să fie în rând cu lumea. Pleacă, pentru că nu le place incultura moldovenilor… Pleacă, că sunt derutați, nu au la școala educație patriotică Pro Moldova… Pleacă, când cei ai casei nu pot supraviețui în țară din cauza fărădelegilor, falimentării business-ului, lipsa condițiilor decente de trai… Pleacă din cauza guvenanților iresponsabili, inculți, corupti, lacomi dupa bani și putere. Motive sunt multe, dar prevalează cele economice… Stiu, însă că prosperarea unui popor e în mânile sale. Oriunde bunăstarea țărilor s-a facut prin muncă, abnegație, luptă politică, proteste, revoluții, dar și multa inteligență și patriotism.”
„Educația umanismului, solidarității și consolidarii sociale – mereu necesară, îndeosebi în perioadele grele pentru țară. Prea grea sarcină pentru pedagog într-o societate, bântuită de imbogațire, lăcomie, necinste, concurență, cruzime, egoism și indiferență. Pe cinism, lacomie, hotii, jafuri, falsuri și lipsă de onestitate poți face averi, dar nu e posibilă edificarea unei societăți drepte și prospere pentru oameni.”
„Ocupația preferata a multor moldoveni – să denigreze Moldova și neamul pentru toate greșelile, esecurile personale și relele din jur. E grav, când un asemenea comportament vine de la pedagogi și lideri politici.”
„Despre economia social orientată…Mai multi agenti economici se pling, ca in tara nu este forta de munca. Unii au adus in diferite ramuri muncitori turci, azeri, uzbeci, tajici si le platesc lunar 10- 17 mii de lei. Straniu lucru: muncitorilor moldoveni inca 1- 2 ani in urma nu li se platea lunar nici 6- 7 mii lei, iar strainilor li se achita acum de 2 ori mai mult. Asa se face capitalismul salbatic si nesabuit in Moldova, care alunga populatia din tara. Evident, ca autoritatile statului, in primul rind din domeniul muncii, salarizarii, sindicatele poarta o vina majora pentru stabilirea alogica a salariului minim, pentru calcularea salariului lunar sub limita bunului simt, pentru starea si functionarea economiei salbatice si antisociale, care incalca prevederile constitutionale despre dreptul cetateanului la un trai decent si favorizeaza exodul populatiei.”
„Moldova bolnavă, în agonie, lăcomie, cinism, falsuri, incultură, beții, cruzime, incertitudine, neîncredere în viitor, lipsă de respect pentru viața umană. De unde pornesc toate?! De la lipsa valorilor sociale si criteriilor moralității. De la educație! De la sistemul de educație, familie și guvernanți. Iubiți, ajutați, educați și respectați omul, nu banii și puterea!”
„E dramatică situația unei tări, care sub dictatul unor parteneri de dezvoltare își păstrează decenii la rând rezervele valutare in străinătate. Desigur, banii trebuie întorși în țară. Dar o guvernare decentă nu trebuie să se atingă azi de banii din rezervă valutară, ci e obligată să returneze în țară miliardele, jefuite de fostă guvernare… Si desigur să-i folosească judicios pentru dezvoltarea țării. Așa va fi cinstit si pe dreptate!”
„Stimati prieteni, vă doresc in anul 2020 mai multe bucurii si fapte omenesti, mai multa bunatate si dreptate, sa ne reuseasca sa fim mai cinstiti, mai harnici, mai milostivi cu oamenii. Să iubim Moldova, ca este maica noastra strabuna si nu poarta vina pentru pacatele noastre si ale guvernantilor. Să ajutam copiii, batrinii si saracii fara a asteapta laude si onoruri. Toate lucrurile bune si frumoase in tara pornesc de la educatie, familie si multa munca. Doamne ajuta la fapte bune! La multi ani, prieteni!” Stepaniuc Victor (ianuarie 2020)
Date biografice: Victor Stepaniuc (n. 13 iulie1958, Costești, raionul Ialoveni) este un istoric și politician moldovean. Unul din fondatorii miscarii de stînga în anii independentei Republicii Moldova. A fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova pe listele Partidului Comuniștilor între 1996-2008, ulterior viceprim-ministru al Republicii Moldova din 16 ianuarie 2008 până în 2009. Este cunoscut drept un adept al statalitatii moldovenesti, coeziunii sociale și doctrinei socialiste. Studii: Universitatea de Stat din Moldova, Universitatea Liberă Internaţională din Moldova Profesia: profesor de istorie, filologie, jurist. Grad stiintific– Doctor in istorie. In perioada 2010-2020 (în continuare) – este conferenţiar universitar la Institutul de Relatii Internationale din Moldova, specialist în istorie, istoria diplomaţiei Moldovei, istoria administratiei publice in Moldova, diplomatie parlamentara, politologie, management si elitism politic. Este autora 5 monografii, 3 lucrari metodico-didactice, 43 de articole ştiinţifice.
Decorat cu ORDINUL de ONOARE. Decretul Presedintelui Republicii Moldova din 13 iulie 2008,
Decorat cu ORDINUL REPUBLICII, Decretul Presedintelui Republicii Moldova din 7 septembrie 2018.
Naţionalitatea: moldovean. Este pasionat de literatura, teorii sociale, turism, motociclete, muzica, chitară. Parintii: Tata Stepaniuc Fiodor Cozma, fecior de taran mijlocas, tractorist, conducator de brigada de tractoare. A fost multi ani pe Tabla de Onoare a colhozului Progresul, s.Costesti, Ialoveni. A decedat in 1982. Mama- Stepaniuc( Agrici) Eudochia Eudochim, fiica de preot, infirmiera medicală, pasionată de muzică și literatură. E pensionară. A crescut și a educat patru copii. Dl Victor Stepaniuc are 3 copii, 4 nepoti. Deține gradul militar de locotenent-colonel în rezervă. Adresă de e-mail/ stepaniuc.victor@yahoo.com ; pe facebook / https://www.facebook.com/stepaniuc.victor/
Unul dintre veteranii Marelui război mondial, unul anume Alexandru, i-a scris soției sale o scrisoare, care nu a ajuns niciodată la ea. Putem presupune că a fost pierdută, deoarece a fost găsită într-unul din locurile de desfășurare a trupelor. În ea, Alexandru a scris că în 1944 era înconjurat de nemți și își aștepta deja moartea: „Stăteam în casă cu un picior rănit, am auzit pașii și vorbirea germană la ușă. Mi-am dat seama că acuși voi muri. Ai noștri erau aproape, dar miza de a fi salvat de ei părea ridicolă. Nu puteam să mă mișc – nu numai pentru că eram rănit, ci și pentru că am nimerit într-un punct stupid. N-a rămas decât să mă rog. Mă pregăteam de moarte din mâna inamicului. M-au văzut totuși – eu m-am speriat, dar n-am încetat să spun rugăciunea. Fascistul brusc a văzut că nu are gloanțe – el a început repede să vorbească despre ceva cu ai săi, însă… ceva nu a mers. S-au grăbit să fugă, aruncând o grenadă la picioarele mele – astfel, ca eu să nu pot ajunge la ea. Dar, mă rugam în continuare… Când am ajuns la ultimele cuvinte ale rugăciunii, am realizat că grenada nu a explodat.”
Este una dintre scrisorile găsite pe câmpuri de luptă. Memoriile nu mint, faptele și cărțile nu mint. În special, prin Credința omului. Trebuie de menționat că omenirea cunoaște mii de astfel de istorii. La fel și cei necredincioși, care nu cunosc această rugă, o folosesc atunci când sunt în momente dificile… Cu ajutorul Tatălui Nostru, s-au pocăit chiar și unii hoți și tâlhari care s-ai întors către Dumnezeu.
Rugăciunea „Tatăl nostru” este considerată pe drept una dintre cele mai importante pentru creștini. Se numește a Domnului, deoarece însuși Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, a predat această rugăciune discipolilor săi în Predica de pe munte. Aparent, din primele rânduri aceste cuvinte simple au un sens ascuns. Cu acest text se asociază diferite povești, mai multe fapte reale – despre cea mai făimoasă rugăciune a lumii creștin-ortodoxe.
Textul rugăciunii răsună astfel: + Tatăl nostru din ceruri! Sfințeasă-se Numele tău; Vie Împărăția Ta; Facă-se voia Ta, precum în Cer, așa și pe Pământ! Pâinea noastră cea de toate zilele – Dă-ne nouă astăzi! Și ne iartă greșelile noastre, Precum și noi iertăm greșiților noștri! Și – nu ne lăsa pe noi în ispită! Și, ne izbăvește de cel rău! Căci a Ta este Împărăția, puterea și slava în vecia vieților! Amin! +
+ În numele Tatălui, al Fiului, al Sfântului Duh – Amin!
Catedrala Inaltarea Domnului din Chisinau (foto S.Vizitiu)
Se știe că este unica rugăciune care nu aparține minții umane! Ne-a fost dăruită de Însuși Dumnezeu!
Nu este obligatoru să înveți rugăciunea pe de rost, mai important e să te rogi, spui ce simți în suflet, din inimă, – ea a fost dată de Iisus mai degrabă ca un exemplu. Este o rugăciune universală, în aceste cuvinte au fost adunate practic toate nevoile umane și dorința de a salva sufletul… O poți folosi ca binecuvântare în orice – fapte bune, probleme, soluții; precum și pentru protecție împotriva spiritelor rele și a tot felul de nenorociri. Se cunosc multe istorii reale, atunci când prin această rugăciune miraculoasă a venit Salvarea… Creștini-ortodoxii cred în mod sacru că #rugăciunea #TatălNostru ajută în cele mai dificile clipe, atunci când ne paște vre-un pericol.
Dar puterea rugăciunii se definește nu numai prin suferință. Oamenii trebuie să Creadă, să simtă că Dumnezeu este alături și la nevoie și la bine. Atunci când spui rugăciunea Tatăl Nostru, în fiecare zi, – viața ta, spiritul tău – se umple cu bine și cu lumină! Aprinde o luminare! Crezi sau nu, dar pentru credincioși rugăciunea are o importanță deosebită. – Este miraculoasă! ❤
Anul Nou începe cu sărbătoarea Sfântului Vasile cel Mare, unul dintre cei mai importanţi părinţi ai Bisericii Ortodoxe şi unul dintre cei mai mari teologi creştini, considerat „păzitor de duhuri rele”. Sfântul Vasile, episcopul Cezareii, este unul dintre cei mai importanţi părinţi ai Bisericii Ortodoxe şi unul dintre cei mai mari teologi creştini. S-a născut în Pont în jurul anului 329 şi a murit în Cezarea în ziua de 1/14 ianuarie 379. El a depus eforturi susţinute pentru organizarea bisericii şi a luptat pentru drepturile clerului, totodată punând un mare accent pe temeinica pregătire canonică şi spirituală a preoţilor. Pentru credință în Dumnezeu, pentru Tatăl Nostru!
Sfântul Vasile cel Mare a fost păstor al mirenilor, dar şi mare îndrumător al călugărilor. Cele mai vestite cuvântări ale lui, din amvon, sunt tâlcuirile la Cartea Facerii şi tâlcuirile la Cartea Psalmilor. Cât priveşte rânduielile date de el călugărilor, acum 16 veacuri, ele dăinuiesc şi astăzi. Vrednic de însemnat este locul pe care Sfântul Vasile îl dă muncii, alături de rugăciune, în viaţa călugărilor. Cu adevărat, învăţător al mirenilor, el uneşte cuvântul cu fapta, chemând pe cei bogaţi să sprijine aşezămintele creştine întemeiate de el pentru ajutorarea săracilor, a bolnavilor, a tuturor celor slabi şi neputincioşi din cetate. Mai amintim că Sfântul Vasile cel Mare, la fel ca şi Sfântul Ioan Gură de Aur, s-au străduit şi cu înfrumuseţarea şi desăvârşirea Sfintei Liturghii din timpul lor, lăsând Bisericii Răsăritene cele două Liturghii care le poartă numele şi care se săvârşesc în Biserica Ortodoxă până astăzi
Vasile, provine din grecescul basileios, care este în legătură cu basileos, „rege”, „împărat”, „bazileu”. Latinii l-au redat prin Basilius. La noi astăzi e curenta forma Vasile. Feminine ca Vasila sau Vasilca se întâlnesc astăzi destul de rar, fiindu-le preferat mai grațiosul Vasilica. Diminutivele mai frecvente sunt Vasilica ți Sica/Sică.
Liturghia Sfântului Vasile cel Mare se oficiază în Biserica Ortodoxa de zece ori pe an: în primele cinci duminici ale Postului Mare, în joia și sâmbăta din Săptămâna Patimilor, în ajunul Crăciunului și Bobotezei și, desigur, în sărbătoarea care îi este dedicată, în ziua de 14 ianuarie.
În fiecare an, în noaptea de 13 spre 14 ianuarie, un şir de popoare și locuitori din diferite colțuri ale planetei, care fac parte din biserici ortodoxe, care nu au preluat calendarul Iulian îndreptat, sărbătoresc Revelionul/Anul Nou pe stil vechi sau Ajunul Sfântului Vasile, iar pe data de 14 ianuarie, creştinii ortodocşi de stil vechi îl prăznuiesc pe Sfântul Vasile cel Mare, episcopul Cezareei, unul dintre cei mai importanţi părinţi ai Bisericii Ortodoxe şi, totodată, unul dintre cei mai mari teologi creştini. În această zi se citesc rugăciunile Sfântului Vasile, care se citesc foarte rar. După Sfânta Liturghie, care se oficiază de dimineaţă, preotul seamănă credincioşii cu seminţe de grâu sau porumb, dorindu-le sănătate şi prosperare în noul an. Liturghia Sfântului Vasile cel Mare se săvârşeşte de zece ori pe an, de sărbătorile împărăteşti şi în duminicile din Postul Mare. Decalajul de 13 zile dintre sărbătorile creştinilor ortodocşi pe stil nou şi vechi au apărut în anul 1924, când unii credincioşi au refuzat să adopte calendarul gregorian, menţinându-l pe cel iulian. Anul Nou pe vechi mai este marcat în Armenia, Belarus, Letonia, Ucraina, Kazahstan, Uzbekistan, Georgia, cât şi în unele zone din Elveţia. Tradiţia de a întâmpina Anul Nou pe vechi s-a menţinut, de asemenea, în Serbia şi Muntenegru, deoarece Biserica Ortodoxă Sârbă, la fel ca şi cea Rusă, continuă să trăiască după calendarul iulian.
În satele din Republica Moldova, obiceiurile de Anul Nou pe stil vechi sau sărbătoarea Sfântului Vasile sunt păstrate cu sfinţenie. Astfel, pe 13 ianuarie, înainte să apună soarele, se puneau pe un platou, undeva în casă, 12 legume și fructe, care reprezentau bogăția pământului. De bază era fasolea, pe principiul că sunt multe boabe și atunci înseamnă că va fi un an nou cu mulți bani. Și varza era importantă: cu cât mai multe foi avea, cu atât mai multe rochițe noi va avea fata sau fetele din casă. În această zi, gospodinele pregătesc masa de sărbătoare şi împart dulciuri, nuci şi mere, pentru ca în anul care vine să fie belşug în casă. Tot atunci se cocea un colac mare pentru ,,urătorii” care veneau cu ,,Plugul cel Mare”. Şi încă unul în forma de 8 care se punea la icoană și se ținea până primăvara, de sărbătoarea Sfinților (cei 40 de Mucenici din martie). Conform tradiţiei, pe 13 ianuarie, cete de urători bat la porţi şi umblă din casă în casă cu „Pluguşorul”, pocnind din bice, cu talăngi şi buhai improvizaţi pentru a ura gospodarilor un an bun şi plin de belşug. Cât este încă lumină afară, urează copiii cei mici, câteva ore, după ce se face întuneric, ies la urat copiii mai mari, iar după 12 noaptea umblă adulții, care se deghizează fie în animale, în funcție de ce piei aveau pe acasă (de obicei de capră, mai rar de urs), fie pur și simplu își vopsesc fața cu cenușă, cu cărbune sau cu carioci. Tot în această seară, tinerii îmbrăcaţi în costume naţionale ori mascaţi mai dansează „Ursul” sau „Capra”. În mod tradiţional, la urat mergeau doar bărbaţii şi flăcăii. Cu timpul însă, în cetele de urători s-au strecurat şi fete, iar astăzi practic la urat merg mai ales copiii, atât fete, cât și băieți. Urătorii primesc de la gazde diverse daruri: colaci, dulciuri, nuci, fructe, dar şi bani, ceea ce se presupune că aduce noroc şi belşug în casa gospodarului. Iar a doua zi, pe 14 ianuarie, când este Anul Nou „pe stil vechi”, gospodarii îşi deschid larg porţile pentru a primi cete de semănători. Copiii umblă din casă în casă cu „semănatul” pentru a înmulţi darurile pământului. Ei se duc pe la oameni, aceștia lasă de obicei ușile caselor deschise, și aruncă cu orez sau grâu și strigă: ,,Sănătate nouă și la anul cu sănătate! La anul și la mulți ani!” Alţi copii umblă cu „Sorcova”, fredonând: ,,Sorcova, vesela, Să trăiţi, să-mbătrâniţi: Ca un măr, ca un păr, Ca un fir de trandafir. Tare ca piatra, Iute ca săgeata. Tare ca fierul, Iute ca oţelul. La anul si la multi ani! Nici măcar adulții în acea zi nu ies din casă fără să ia niște semințe în buzunar, este obligatoriu. Și pe la cine te duci în vizită, trebuie să îi ,,semeni¨. Acele semințe se strâng abia seara sau a doua zi și se dau la animale. Este o tradiție care se mai ține în multe case.
Obiceiuri din străvechi care ne minunează și tot odată vrem să credem pentru că dorim minuni, și știm că vor fi bune cu ajutorul bunului Dumnezeu. Tradiţia populară spune că ai noroc dacă prima persoană care întră în casă de 1/14 ianuarie este bărbat. În ziua Sfântului Vasile cel Mare e bine să verşi vin pe masă, să spargi un pahar alb, să răstorni cutia de chibrituri sau să dai de pomană unui om sărac, ca să ai noroc tot anul. Dacă de Sfântul Vasile, după ce te speli pe faţă, te ştergi cu un prosop în care pui un ban de aur sau de argint, vei fi curat şi sănătos în tot anul! 🙂 Totodată, dacă dormi de Sfântul Vasile, rişti să fii leneş tot anul. Se mai spune că dacă ninge, va fi un an îmbelşugat, iar dacă e senin, oamenii vor fi sănătoşi tot restul anului. De Sfântul Vasile se înnoiesc toate, motiv pentru care e bine ca oamenii, în prima zi din an, să-şi pun un gând bun, ca să le meargă bine tot anul. Doamne ajută! Felicitări tuturor oamenilor de omenie, tuturor celor cu numele Vasile, urări de sănătate și pentru tăticul meu Vasile Vizitiu și celor dragi alături! ❤ /Ianuarie 2021 – in amintirea tatalui meu Vasile, Dumnezeu sa-l ierte/
Dacă, cumva a nins mult și omătu-i cât gardul, faceți cărare până la poartă și chemați un vecin la voi ca să petreceți seara amintindu-vă despre vremurile de odinioară, când erați tineri și buieci. Puneți sămburi de bostan pe plită (șparhat) la fript și spuneți povești până hăt spre miezul nopții. Dați lampa în jos sau stingeți-o de tot, deschideți portița de la sobă sau trageți o roată la o parte și lăsați flăcările să joace pe pereți și pe tavan, în voia lor. Nu vă opriți din poveste, deschideți zăgazurile cuvintelor, lăsăți-vă în voia visurilor voastre și depănați-vă mai departe amintirile. Dați drumul gândurilor, lasati-le slobode să hoinărească pe văi și pe dealuri, să zburde prin ninsoare fără opreliști! Sunteți doar voi și gândurile voastre. Asta e tot ce v-a rămas. E bucuria de a trăi și a rămâne simplu! – Să fiți bine! La Multi ani!
Viața nu ia fost deloc ușoară, și în continuare Vladimir luptă cu orice obstacol în calea lui… Lumea este dură, dar el nu-și pierde credința, nici curajul de a merge înainte, și nici nu prinde ură pe nimeni… Este loial și cu adevărat dedicat prin firea lui. Foarte modest, dar trece cu mult curaj peste orice provocare pe care o întâmpină în viață, chiar și dacă este în scaunul rulant. El, omul cu deficiență locomotorie parcă iar fi destinat să-i inspire pe ceilalți să-și înfrunte problemele și să devină o versiune mai bună și mai puternică a lor. Scrie frumos, din suflet și găsește frumusețe în orice, și are mereu ceva de bun de spus despre fiecare om. Crede că există o parte bună în orice întâmplare, iar gândirea lui optimistă îi permite să se simtă fericit chiar dacă este un singuratic de nevoie Se înconjoară doar de oamenii sinceri, deschiși la minte și care evită dramele pe cât este posibil… Nu are timp pentru persoane pesimiste, nici pentru prieteni falși. Crede, cu fermitate, că Cele trei lucruri de care are nevoie fiecare om – sunt Iubirea, onestitatea și bunătatea! Iar Familia este totul pentru el. I se umple sufletul cu bucurie și mândrie, într-atât își iubește neamul. Credința și familia îl întăresc, îi ridică spiritual, datorită lor merge cu zâmbet Înainte!
Vladimir Potlog, s-a născut pe data de 9 august 1984 în orăşelul Teleneşti într-o familie de medici – tatăl chirurg și mama terapeut. Are doi frați mai mici. O familie care îi acordă tot sprijinul – și moral, și fizic. Despre bunei își amintește cu mult drag, spre regret ei au decedat, dar au fost „bunici cu inimă mare”, cei care l-au ajutat mult, mai ales – din partea mamei. Ambii bunei au fost eroi, au trecut prin iadul celui de-al doilea război mondial și calvarul foametei din ”47. Fratele mai mic al bunicului de pe tată a activat ca profesor de istorie la Universitatea de Stat din Chișinău, și Vladimir se mândrește că-i poartă numele – Vladimir Potlog. Străbuneii au fost oameni simpli de la țară, care au iubit cu patimă pământul lor, la care au lucrat ca să-și hrănească copiii și nepoții, și pentru ai vedea oameni buni și gospodari la casele lor, spune Vladimir, – „Și vreau să închei capitolul despre părinţi şi bunici cu o poezie”:
„Doi bătrâni / Doi bătrâni stau singuri/În casa lor demult/Şi nimeni nu-i întreabă/Ce vor ori ce au vrut./Cânii urlă a jale,/Vântul bate ne’ncetat,/Doi bătrâni merg pe-o cărare/Cum mergeau, ca altădat’./Noaptea rece se lasă/Şi urlă viforul ca turbat,/Doi bătrâni stau singuri în casa,/Doi bătrâni stau la sfat./Şi aşteaptă şi tot aşteaptă/Să vină cineva,/Doi bătrâni cu plete albe:/Bunelul meu, bunica mea.”
Despre studii. Dizabilitatea nu i-a permis să meargă la școală, el fiind cu deficiență locomotorie și plasat în scaunul rulant, dar părinţii au făcut tot posibilul ca Vladimir să învețe Carte. „Prima învățătoare a fost mama cărei îi mulțumesc din suflet și toată viața o să-i fiu recunoscător. Cu ajutorul profesorilor care veneau la noi acasă am terminat 9 clase. Din păcate, nu sunt angajat nicăieri, munca mea e “Poezia”Și din nou vreau să termin acest capitol cu o poezie de-a mea”:
„Sunt fericit: Sunt fericit când scriu o poezie/Despre dragoste şi amor./Sau când ascult o melodie/Despre un suflet plin de dor./Sunt fericit când citesc o carte,/Despre doi îndrăgostiţi./Despre un om care a zburat pe Marte/Sau despre nişte regi bine veniţi./Sunt fericit când admir floarea,/Care înfloreşte la geamul meu/Şi când privesc luceafărul/Care luminează ca un zeu./Sunt fericit că m-am născut în lumea aceasta mare/Şi scriu acest vers./Căci poezia este nemuritoare!/Cum e şi întregul Univers.”(V.Potlog)
Are mai multe pasiuni. „La nebunie îmi place fotbalul, dacă puteam merge, poate deveneam fotbalist, cine știe. Echipa mea de suflet este Juventus Torino”.
Adoră mult istoria, mai ales antică. Este interesat de religia creștină si-o studiază din punct de vedere științific și filozofic. Îi plac filmele, muzica.
‘Din păcate, am puțini prieteni’… „Îmi place să călătoresc, dar nu pot… Și totuși părinții au făcut tot posibilul să vad România și Ucraina. Pentru aceasta le mulţumesc din toată inima”…
„Cărțile în viața mea au avut și au un loc de frunte, ele mă ajută să trec mai ușor prin viață”. Vladimir a citit circa 600 cărți. A început să scrie propriile lui poezii din 1995, prima cu titlul „Bradul”. Are la activ peste 300 de poezii scrise. Le-a publicat în ziarele „Plaiul Orheian” în 2002, apoi în „Mâine junior” 2008 – și în ziarul „Timpul ” (2018). La fel în 2018 a apărut prima plachetă de versuri. „Cea mai tandră fiică a naturii”. A fost înclus împreună cu 27 persoane cu nevoi speciale într-un volum – antologie „Sunt OM”(coordonator C. Costov). Participă la concursul de poezie „Pe o ramură de Plai” din anul 2004, iar în 2010 a obţinut locul doi. Poeziile lui Vladimir Potlog pot să fie găsite şi pe înternet, pe site-urile: www. Citatepedie.ro. http://www.poezii.md/. Mai nou, are și-un blog public: vladimirpoetul.blogspot.md/”>https:// vladimirpoetul.blogspot.md/. „Acolo puteți găsi mai multe poezii scrise de mine, dar si despre alți poeți. În afară de faptul că scriu poezie, îmi place să citesc, să studiez istoria… Sufăr de Paralizie cerebrala infantila și nu pot merge. Tel mobil 078224254” „O carte poate trăi mai mult decât un popor.” (aforism de Vladimir Potlog)
Recomandări de carte din partea V. Potlog:
Pentru copii:
Fraţii Grimm „Poveşti cu zâne”
Bambi: Povestea pădurii de Felix Salten
Minunata călătorie a lui Nils Holgersson de Selma Lagerlöf
Amintiri din copilărie de Ion Creangă
Și nu în ultimul rând, cartea care, m-a învățat carte.
Albinuța: Abecedar de Grigore Vieru, Lică Sainciuc.
„Am ales 10 cărți care mi s-au părut cel e mai bune.Și vreau să termin capitolul despre cărți cu o poezie despre – natură, carte și Dumnezeu” –
Lumea ca o carte: Alerga trenul sub lună,/Timpul îmi părea că aleargă după noi/Şi eu priveam pe geam cum trec unul câte unul/Copacii falnici, dar de frunze goi./Priveam stânci, munţi, dealuri/Şi mă miram atât de mult,/Cât e de frumos pământul,/Şi nu mă săturam să mă mai uit./Trenul alerga tot mai departe,/Inima îmi bătea mereu./Şi lumea îmi părea ca o carte,/Scrisă de însuşi Dumnezeu.(poezie de V. Potlog)
Vladimirare câteva visuri: Să vadă „Cetatea eternă” din orașul Roma, și ca poezile sale să apară într-o zi într-un ziar de tipar din România. Speră ca ele să se realizeze.
Vladimir oferă și soluții pentru rezolvarea unor problem grave ca Migraţia şi sărăcia din Republica Moldova. Problema poate fi rezolvată numai prin Unirea cu Patria mama- România, „Atunci toate problemele noastre se vor rezolva de la sine. Aceasta e părerea mea personală”.
La Putna (550 ani de la sfinţirea Mănăstirii Putna): La Putna un clopot bate,/Dangătul lui peste munţi răsună./El ne cheamă la libertate/Şi la unitate ne îndrumă./La Putna toaca se bate,/Ne cheamă să ne rugăm./Pe mine şi pe tine frate/Căci de acelaş sânge suntem!/La putna Ştefan ne cheamă,/Să ne spună cu glasul său bland./S-o iubim pe a noastră mama/Cum la iubit el pe domnul sfânt!/La Putna e o frumoasă sărbătoare,/Ea s-a îmbrăcat în alb./E ziua ei şi a lui Ştefan Cel Mare./Să ne ducem fratele meu drag.( V.Potlog)
Basarabie, soră dragă/Basarabie, soră dragă,/Care ai fost de duşmani râvnită,/Eşti ca o copilă orfană,/De mamă ei părăsită./Basarabie iubită,/Care ai fost în sânge scăldată,/Eşti ca un fir de iarbă/Sub o boltă înstelată./Basarabie, floare de dor,/Care de mulţi ai fost vândută,/Eşti ca un izvor, cu apă limpede neîncepută./Tu să nu cazi în disperare./Basarabie, soră dragă,/Căci va veni şi ziua cea mare,/În care duşmanul o să înţeleagă/Că nu eşti singură şi orfană,/Că ai o mama iubitoare,/Toţi o ştiu cum o cheamă,/Acesta e România mare!/(V. Potlog)
Tânărul Vladimir Potlog și cartea lui de autor „Cea mai tandră fiică a naturii”, la care a muncit mult. Visul lui de a edita o carte de poezii s-a realizat și datorită Doamnei Irinei Moscaliuc. Vladimir le mulțumește și celor două persoane speciale – domnilor Zinaida Ambrociși Victor Cobzac. Fiecare dintre ei au făcut puținul, pentru a vedea un vis realizat, Restul desigur aparține talentului Vladimir Potlog!
Prietenii și admiratorii despre Vladimir Potlog:
Irina Moscaliuc:„ Cred că, fără scriitori, am trăi foarte puțin. Am trăi o singură viață, pe a noastră, fără să avem măcar habar de toate celelalte lumi prin care ne-ar putea plimba imaginația. Ne-am îndrăgosti mai puțin, am suferi mai rar. Dar am avea mai puține visuri și mai puține minuni.
Irina Moscaliuc:„Dacă vrei foarte mult sa se realizeze un vis, trebue sa nu încetezi sa crezi in ele!”„Într-un fel sau altul creștem cu ideea că fericirea ne vine din lucrurile pe care le primim, le cumpărăm sau le agonisim. Sîntem mereu în căutarea a tot felul de lucruri, sperînd că pînă la urmă chiar vom fi fericiți avîndu-le. Eu am început să realizez relativ tîrziu că dăruind pot să-mi trezesc în suflet o bucurie chiar cu mult mai mare decît aceea generată de primirea unui cadou. Mă bucură și darurile, dar o bucurie cu totul specială apare în suflet atunci cînd dăruiești ceva celorlalți. Să învățăm să fim generoși și să dăruim. Cînd ajungem să simțim o bucurie mai mare prin gestul de a dărui, decît prin cel de a primi, atunci vom fi pe cale de a ne trezi cu adevărat sufletul!”
Zinaida Ambroci:„Ce a mai mare comoara spirituala!”
Betty Marcovici :„Aleargă cu gândul în stilul tău unic printre versurile create de tine care au o frumuseţe unică. Te îmbrăţişez VLADIMIR. Dumnezeu să te ajute să fii puternic în tot ceea ce faci.”
Ludmila Florean:„Comoara asupra careia ai lucrat mult si te-ai realizat visul, de care ne mandrim si noi, copământenii tai de inspiratia si munca ta! Bravo, si succese mai departe!”
Marcela Albin:„Ai facut un lucru,ce o sa ramaie vesnic!!! Toti o sa ne trecem,dar cartea si simtul frumosului ramane inca multe generatii!!! Felicitari!”
Alexei Gorun:„Cu cât mai mult te integrezi în societate, cu atât viața este mai interesantă și te vezi ca o persoană realizată. Așa ține capul sus și mergi înainte.”
Traian Vasilcău:”Îl citesc de mai mulți ani. Este un tînăr din Telenești, care fiind lipsit de ceva, în plan fizic, s-a ales, din partea lui Dumnezeu, cu altceva, în plan spiritual: cu Poezia Sa! Ia uitați-vă ce îndemn poetic frumos are Vladimir Potlog pentru noi! Să-i urăm cît mai multă Nădejde, Credință și Dragoste, ca într-o zi poezia aceasta, și nu numai, să fie pe buzele și, mai ales, în sufletele tuturor!”
„Hai să fim/Hai să fim oameni de omenie,/Dragi părinţi, copii şi fraţi./Căci moartea nimeni nu ştie când o să vină/Şi când murim de acei vii suntem uitaţi./Hai să iubim viaţa ca pe o melodie,/Chiar de e uşoară sau grea./Să nu adunăm multă avuţie/Căci lăcomia poate fi o piază rea!/Hai să-i cinstim pe tata şi pe mama,/Pe omul de lângă noi./Şi să ne gândim la pace,/În vreme de război./Hai să fim oameni de omenie,/Căci aşa e bine şi frumos./Şi să nu uităm niciodată/Că pentru aceasta s-a jertfit Hristos.” (V. Potlog, 15 decembrie 2019)
În noaptea de Crăciun/Trebuie să fim mai buni,/Să avem sufletul mai bland/Ca să cântăm cu înger în rând!/Căci fecioara Maria/În Betleem îl naşte pe Mesia,/Mare împărat care este/În pânză albă înfăşurat./Inima s-o înveselim/Şi pe Domnul să-l slăvim!/Căci în noaptea de Crăciun/Trebuie să fim mai buni. (V.Potlog)
Toată sala Filarmonicii era plină de aroma vinului moldovenesc. Cel mai important și, da, surpriza zilei – a fost ședința cu master-class cu pictarea participanților, în special a copiilor cu nevoi speciale, – a unui tablou cu vin spumant de varia culori, ghidați de pictorița Elvira Cemortan-Voloșin, organizatoarea acestui eveniment de caritate grandios prin subiectul său… Copiii au fost într-adevăr plăcut surpinși și au deprins cu interes tehnici noi pentru ei înșiși în măiestria artelor plastice muind pensule în vinul aromatizant. După ce a pictat și ea, o fată dintre copiii Soare, s-a așezat lângă mine. O întreb cum o cheamă. – Leila. – Vorbind despre culori, noi priveam în direcția copiilor care continuau să picteze cu vin… Leila brusc a deschis portmoneul său și scoase din el o imagine indoită pe jumătate. O netezi și mi-o arătă: – „Este iubitul meu…” Mi-a spus-o calm, dar m-a impresionat, – pentru mine a fost punctul culminant… și eu abia m-am stăpânit să nu izbucnesc în plâns… – Cât de sugestiv este mesajul fetei!
Persoanele defavorizate țin să demonstreze societății că sunt oameni la fel ca fiecare dintre noi, doar că… noi nu înțelegem unele lucruri decât atunci când nimerim singuri în situația lor vulnerabilă… Fata a ținut să menționeze că are și ea iubit, la fel ca ceilalți tineri sănătoși și se mândrește cu acest lucru pentru că iubește reciproc, oricum n-ar fi sănătatea sau chipul ei trădător, ea simte și gândește la fel ca fiecare om!
Suntem diferiți, dar suntem Împreună!
De Crăciun în Galeria ARTELIT, din cadrul Filarmonicii Naționale „Serghei Lunchevici” a avut loc expozțiția „ARTVINPURCARI ’19”. Partenerii evenimentului: Asociația Culturală „ARTELIT”, Filarmonica Națională „Serghei Lunchevici”.
În cadrul expoziției au fost expuse tablourile și fotografiile următorilor artiști: Elvira Cemortan-Voloșin, Gheorghe Negru, Victoria Fonari, Viorica Grebincea, Cristina Balan, Veaceslav Ignatenko, Svetlana Vizitiu ș.a. Invitații evenimentului: Asociația Centrului de Reabilitare „Planeta carității”, familii cu mulți copii din Băcioi, familii cu copii cu dizabilități și alte nevoi sociale. Scopul evenimentului: susținerea copiilor talentați din familii social vulnerabile și a copiilor talentați cu dizabilități. Moderatorul evenimentului: scriitoarea Victoria Fonari, dr. conf. Cuvânt de salut / de felicitare: Svetlana Bivol, directorul general al Filarmonicii Naționale „S. Lunchevici”; Elvira Cemortan-Voloșin, președintele Asociației Culturale „ARTELIT”; Marian Stârcea, director artistic al Filarmonicii Naționale „S. Lunchevici”. Au venit cu impresiile lor și din cei rândul invitaților: Ludmila Șișkina, directoarea Asociației Centrului de Reabilitare „Planeta carității”, Natalia Postică, asistenta sociala din Băcioi. Festivitatea a continuat cu concertul „GALA DE CRĂCIUN” în sala mare a Filarmonicii Naționale.
Anul Nou și Crăciunul sunt sărbătorile pe care toți copiii le așteaptă, indiferent de starea lor socială, de aceea sosirea iernii este o bucurie în plus pentru ei. Organizarea evenimentelor pentru copii și alte persoane cu nevoi speciale este eficientă atunci când e efectuată în mod corespunzător pentru toată lumea. Suntem diferiți, dar suntem împreună!
Așa s-a realizat destinul că în această lume vin oamenii care sunt oarecum diferiți de ceilalți în viața lor de zi cu zi prin comportamentul lor, prin aspectul lor exterior. Sunt „oameni speciali” cărora le este destul de dificil să se adapteze condițiilor vieții moderne, cei care sunt ades neînțeleși de mediul înconjurător, și cărora le vine greu să realizeze inferioritatea lor. Acestor oameni le este foarte important să știe că ei nu sunt singuri în această lume și că este în puterea noastră să le facem viața un pic mai confortabilă, mai omenoasă și mai veselă… De aceea, îmi este foarte rușine pentru mass-media și pentru demnitarii de stat, care sunt promovați în prim-plan la toate știrile de primii. Și doar nu au realizat încă nimic în mod special, nici pentru moldoveni, nici pentru persoanele vulnerabile, oferind niște bănuți ca și cum „ar astupa gurile” pentru un timp… Iar evenimentele promovate de Oamenii cu Inima pentru care doare într-adevăr această societate vulnerabilă, – știrile nu prea se avântă să-i menționeze. Dar Dumnezeu e Mare! Și ajută!
Mulțumesc enorm acestor Oameni Soare, organizatorilor și participanților menționați mai sus!
Filmulețul cu câteva imagini de la evenimentul caritabil:
Si un filmulet cu coorganizatorii evenimentului caritabil Ana Sandra, Chirca Natalia, din echipa ArtVin Purcari – care vor fi gazda viitorului Eveniment ARTVIN PURCARI 2020, editia a II, si alte multe activitati despre care veti auzi curand :
Răluca toată viața a trăit în Florești. Într-o mică căsuță confortabilă, cu vedere la dealurile cu levănțică mereu scăldate în soare. Voalul contra privirilor curioase erau ghiveciurile mari de lut cu flori care stăteau pe pervazul geamurilor de la parter.
El a apărut brusc, mare și frumos, cu părul cărunt. Se vedea că era de sânge nobil, nu ca dânsa. Avea ani destui, mult mai mulți ca ea, dar prin asta se simțea puterea și forța lui. El s-a oprit în fața geamului și privea cum ea udă florile. A observat privirea lui, dar nici prin cap să-i treacă că ar fi fost interesat de ea. Brusc, i s-a părut că îl înțelege. Întru-totul. Ochii lui căprui divulgau tristețea singurătății, atât de familiară Rălucăi. Acest lucru îi unea… Dar, el continua s-o examineze fără genă. Iar ea s-a gândit că este dintre băștinași, nu unul venit. Și de ce atunci mai înainte nu l-a întâlnit? Apoi el a oftat, a privit la mulțimea de turiști care se pozau nu departe printre levănțica, și a plecat mergând agale, fără să-și ia rămas bun, de-a lungul unei stradele înguste pe care cei căscați de obicei nu merg…
A doua zi, la aceeași oră, a venit din nou. La fel a început s-o examineze în tăcere… Și ea – mai mult timp ca de obicei, ba uda florile, ba le curăța de uscăciuni.
Ea și-a dorit brusc ca el să vină în fiecare zi… Iar el, ca și cum ar fi simțit dorința ei, a început să vină în fiecare zi… Stătea așa, cu ochii triști, apoi se așeza mai confortabil undeva alături și o privea neclintit… Priveau unul la altul fără să observe turiștii…
Nu aveau nevoie de cuvinte. Părea că le era frică de cuvinte inutile care vor distruge mugurii dragostei...
Intr-o zi, i-a pregătit special niște tartine. Și când el a apărut, le-a scos și l-a servit. A privit-o atent, s-a ridicat și a luat una dintre ele. Și, în următoarea zi era ziua ei de naștere. Răluca s-a îmbrăcat frumos, s-a dres, a pus pe masă și a prins să aștepte… A decis să-și facă singură un cadou. Îl va invita la ea acasă. La lumina luminărilor. Vor bea vin moldovenesc de casă. Dar el nu a venit… Răluca s-a intristat, apoi s-a liniștit. Și-a reproșat în sine pentru slăbiciunea momentană…
Copiii lui au migrat pentru totdeauna peste hotarele Moldovei deja de 20 de ani, al ei fiu – de zece ani e în Canada… Ce le rămâne lor, la bătrânețe, haine grele?
Și, peste trei zile l-a văzut la geamul ei, șezând pe o prispă în curte. A ieșit spre dânsul și el a ridicat capul. Privind în ochii lui, a văzut că se simte foarte rău. Răluca s-ă așezat lângă el și l-a cuprins. El a răsuflat ușor și și-a pus capul pe umărul ei. Ea îi mângâia părul cărunt și se gândi că e bine că el nu spune nimic. Simțea numeroasele cicatrici pe sufletul lui. În casă e suficient și unul care vorbește mult… Apoi i-a spus că dacă nu e prost, să termine cu cutreieratul străzilor, că acasă îl așteaptă pirjoalele și tartinele…
Și, apoi s-a gândit că așa o dragoste la prima vedere, nu avut-o nici în tinerețe… Și, în etate se poate iubi la fel de tare…
Să privim înainte cu speranță, perseverență și încredere. Lucrurile bune se întâmplă celor care nu se dau bătuți! Doamne ajută! ❤
#Top5Carti pentru vacanță sau în iarnă ce vine, un top care are totdeauna continuare! #Scriitori și #carti de valoare, cu sentimente inspirate tocmai bune de lecturat la un semineu, cu priviri la geamul cu fulgi sau transpirat de picături de nea: Cum o fi anotimpul schimbator precum si starea noastră de spirit… Vă invitam s-o schimbam pozitiv la lumina sălii de #lectura în incinta Bibliotecii Centrale #BM, bucurați-vă de viață și… – comandati-le din timp! ❤
„Theodora Tenpenny și tabloul pierdut” de Laura Marx Fitzgerald
„Noi săpăm în țărână, ne facem cuib și nu ne oprim niciodată din scurmat până nu găsim ceea ce căutăm.” Un roman detectiv, cu un fir narativ, plin de suspans, menit să-ți captiveze atenția. Un roman despre puterea prieteniei, deci are și un scop educațional. Volumul cuprinde foarte multe detalii cu privire la epoca Renașterii, a lagărilor naziste și a eroilor Monumentelor (The Monuments Men). Descoperă și unele aspecte din istoria celui de-al doilea război mondial și a istoriei artei, un grup de voluntari care s-au ocupat de salvarea operelor de artă în timp ce Europa era devastată de bombardamente și ocupația germană sau rusească. Farmecul vremurilor copilăriei, tărâmul magic al viselor și întâmplărilor la limita imaginației, misticul, nave spațiale, – romanul se va potrivi foarte bine cu gusturile voastre în timpul vacanțelor de iarnă! O poveste într-adevăr captivantă, potrivită pentru cititorii de orice vârstă – de la mic la mare! – „Din locul meu preferat, de pe divanul lung de la fereastră, se vedea modelul pe care-l creau jos curțile vecinilor și se întrezărea râul Hudson. Câteodată stăteam acolo și mă uitam la porumbeii care zburau de pe un acoperiș pe altul. E straniu cum lucruri care, luate separat, sunt atât de părăginite și de triste devin atât de frumoase când sunt privite împreună.” (din roman) Vedeți? – și eroul e de acord cu mine )
„O ultima remarcă: nu-mi pasă de reputația mea. Poate că în eforturile tale vei fi nevoită să vorbești despre greșelile mele și îi vei auzi pe alții cum mă denigrează, cum mă acuză că sunt hoț sau speculant. Dar îți spun cu toată sinceritatea că, atunci când ai scăpat cu viață dintr-o mașinărie care le-a permis unor oameni să îi ducă în robie pe alții pur și simplu pentru că puteau, să îi ucidă pentru că le făcea plăcere și să îi condamne pe supraviețuitori la o viață de amintiri bântuite de fantomele durerii, nu mai ai poftă de nimic altceva decât de libertate…” (din roman)
„Texte egoiste” de Gheorghe Erizanu
Blogograme emigrate în carte. Unele tăioase, scurte compozițional, scrise cu entuziasm într-o zi de aprilie picată brusc cu zăpadă imensă (niciodată nu se știe când va pica 20-24 aprilie pe capul vostru). Bogograme-telegrame adresate direct și la țanc! Veți avea ce învăța din ele, punctându-vă rațiunea exact unde trebuie! Iar într-o zi de iarnă în ajunul revelionului, puteți chiar să vă lăudați cu inteligență tostând la un pahar de vin „viermii” de Erizanu. Încercați, unele foarte amuzante, altele serioase… Pentru atitudine. Pentru geopolitică. Pentru suflet.
Din Portretul statalistului moldovean:„Statul este obligat să mă întrețină”; „Grăiesc moldovenește”; „Stalin a fost un „vojd” (tătucă) bun pentru vremea lui; „Înainte era bine. Pâinea costa 16 copeici”.
Scriitorii fără cărți: „Sunt unul dintre 8359 de cititori ai săptămânalului. Sunt adepții unirii inteligente. Găsesc în el părerile scriitorilor I.N., V.B., M.C., A.C. de la țarul Putin până la sultanul Erdogan… Citesc despre balet, teatru, balet. Mă uit pe cancan și pe zigzag. Dau de clarvăzătoarele A., M., V., N… Mai caut printre balet, clarvăzătoare, țari, sultani, plahotniuci, filați, dodoni.Nu găsesc nicio hronică de carte.”
Frica numelui: „la TV, atunci când se vorbește despre o carte, jurnalistul nu are dreptul să spună denumirea editurii. E vorba de publicitate. Zic birocrații tv”; „De ce cultura întră sub incidența publicității? Iar politicul are gură liberă și dezlegare la cele mai mari neghiobii? De ce o nimicfacere este imortalizată prin cuvintele agramate și logica de Cucuteni ale unui bădăran, care vor fi uitate și ca injurii mâine, iar cuvintele unui scriitor nu merită să fie imortalizate? Știu de ce. Ca ziariștii să poată pune o întrebare de Ziua Limbii Române: „De ce moldovenii nu citesc? ”
„Fiți atenți la ce se întâmplă, că ne ducem pe copcă!”
„Încă aud muzica noastră în gând” de Agnes Martin-Lugand.
„Oamenii fericiți citesc și beau cafea” – afirmă autoarea în romanul precedent. ”Zâmbetele lor erau antidepresivul meu”- se aude în acest roman. Se mai aude muzica în gând, cu toate ingredientele de succes: familia, dragostea, prietenii, ambiția, alegerile pe care le facem în viață. Tocmai de ce ai nevoie într-o zi de vacanță atunci când ești departe de casă sau la un călduț de șemineu… Le poți îmbina pe toate în spiritul tău, într-un pulover și ciorapi groși de lână, adulmecând fericirea persoanelor care se vor îndrepta direct în inima ta…
„Iată, avea darul de a se face iertat și de a mă sili să-mi pierd capul! Când îl vedeam atât de fericit ca acum, nu mă lăsa inima să-i fac o scenă. Atitudinea lui distantă din cursul săptămânal era explicabilă, și totul căpăta sens: se spetise muncind, voia atât de mult să reușească, iar eforturile păreau să dea roade. Asta merită câteva sacrificii. O dată în plus mă înșelasem, el muncea ca un nebun, iar eu interpretam totul greșit văzând răul peste tot. S-a îndreptat spre Tristan și i-a strâns mâna.” (din roman)
“In cartea mea am vrut sa descriu o viata cladita pe baze solide, care incepe sa se clatine, cu riscul de a se schimba total. Personajele mele suporta consecintele si raman cu cicatricele a tot ceea ce au indurat, dar devin mai puternice.” – Agnès Martin-Lugand
„Lumina unui nou început” de Agnes Martin-Lugand.
Vrei să-ți faci ordine în viața ta și pentru a-ți revitaliza pasiunea? Poți fi fericit atunci când te minți pe sine? Învață din această carte cum s-o faci! Dar să nu iubești un bărbat străin, dincolo de dragoste există multe alte pasiuni, de fapt, și alți flăcăi care te merită (si invers)! Este un roman extraordinar, impresionează prin alegerile care ne creează situații paradoxale. Este un roman despre puterea vindecătoare a sufletului, o invitație luminoasă la descoperirea de sine și pentru o viață împlinită. Autoarea romanului este o povestitoare talentată, și – ceea ce dorim într-o zi de iarnă la un brad, un suflu drag alături și… o carte ce relatează iubirea… în profunzime…
„Prezența lui în viața mea condiționase absolut totul. „Oh, nu pleca, o să-mi fie dor de tine!” îmi spunea el când îi ziceam c-aș fi vrut s-o șterg o săptămână din oraș, iar eu îi cedam – mult prea ușor, fără doar și poate. Întotdeauna îmi plăcuse să aibă să aibă asupra mea această putere, această autoritate. Mă reconforta gândul că nu eram singură și că trăiam pentru el. faptele vorbeau însă de la sine: mai degrabă eram la dispoziția lui. El nu se jenase niciodată să plece atunci când avea chef; nu mai conta că nu ne vedeam cine știe cât timp… Iar eu, din nou așteptam – așa cum era obiceiul – , tot mai tristă și mai resemnată.”
„Fără mine” de Gayle Forman
Un roman pentru adulți, cu un mesaj profund și dur: o poveste de viață despre o femeie de peste patruzeci de ani, mamă de gemeni, soție și femeie de carieră, muncește și nu lasă nimic pentru a doua zi, suferă de o boală în urma cărei e greu să reziști tentațiilor de a ceda la nervi. Stresată, cu predispoziție genetică moștenită de la părinți pe care nu îi cunoscuse niciodată, este nevoită să meargă la serviciu pentru a avea grijă de gemenii săi. Rutina, grijile, nesiguranța, probleme cotidiene sapă adânc în minte și în suflet. Uneori pentru a merge înainte este nevoie să faci un pas înapoi. Dar, cu sănătatea nu te poți juca, uneori ne complicăm singuri existența! Suntem într-o lume în care stresul și depresia au ajuns să facă parte spiritul nostru uzual. Ajungem prea târziu la medic, și ne aflăm la un pas de nenorocire.
La o bună dispoziție, citește și vezi cum poate suferi o femeie-mamă! Cartea te pune pe gânduri, pe care doar o mamă le poate avea. Îngropată în activități, serviciu, casă și îndatoriri de soție, orice femeie lipsită de ajutor are momentele ei în care cedează și evadează în altă lume… – În ajun de an nou, roagă-te pentru toate mamele noastre să fie sănătoase alături de cei dragi lor!
„Oamenii întrau în viața ta. Unii rămâneau. Alții, nu. Unii se îndepărtau, dar se întorceau la tine.”
„Și atunci își dădu seama că venise vremea, să se întoarcă la Jason. La Oscar și la Liv. La viața ei, deși habar nu mai avea cum arată acea viață. Totul părea incomplet la ea. Ca o cicatrice care încă se vindecă. Sau poate ca o poveste care încă nu se terminase.” (din roman)
Veniți la Biblioteca Municipală B. P. Hasdeu, vis-a-vis de monumentul Ștefan cel Mare, și comandați cărțile care sunt solicitate ca pânea caldă! Vivat!
Nu-ți face griji, o noapte mai avem, Îți voi șopti că ești al meu, Te voi privi a câta oară Ca pentru prima dată.
Dar acest lucru nu vom ști, Cu patimă ne vom iubi, O lacrimă brusc va cădea, Pentru că ultima oară ne vom vedea.
Și mâine vei fi singur, fără mine. Și eu – fără tine. Nu plânge, de soartă nu e dat, Asta s-a întâmplat…
Să fiu cu tine, împreună, În trio – nu e joc pentru nimeni. Cu patimă amândoi ne-am iubit, Dar gata, a expirat subit…
Așa e, că târziu ne-am întâlnit, În momentul, ce ambii eram căsătoriți. Dar, nu împreună, cu alții, Și la nuntă – diferiți ne-au fost martorii…
Să fiu zi de zi cu tine, unde am fost? Ne-am ascuns de lume,- are rost? Așa că târziu te-am întâlnit, Nu e soarta, cu toate că ne-am iubit…
Știu că al tău ultimul suspin, Îl voi ține de mâine pe veci sub pin, Alături de mandarine în ajunul noului an, Alături de alte visuri fără la ce noi speram..
Acum rămâi cu mine ultima dată, Dar, fără acea ultimă șansă, Spre care tindeam mereu tu și eu, Și doar n-am dorit nimănui rău…
O ultima dată, când mă gândesc la tine. Încep să-mi fac planuri, de mâine. Simt deja că nu te mai iubesc, De aceea, eu sincer, mă urăsc…
Nu știu cum mi-am permis, Să mă gândesc la acest vis, Pentru ca tu să-mi iei dragostea, Care de fapt era doar a ta.
În momentul când timpul a zburat, Pasiunea noastră s-a spulberat. A fost să fie, ne-am văzut din nou, Și parcă nimic n-a fost întâmplător…
Deci știi, mă vei găsi peste tot, Oriunde sunt sau ași fi fost, Și nu promit să fiu pentru totdeauna, Printre mulțime – a ta, una…
Svetlana Vizitiu, 2019 ❤ (Pentru Volumul ~„Îmi plac oamenii care sunt atât de puțini”)
M-am măritat dintr-o prostie, cum ar spune mulți dintre cunoscuții mei. Ne-am cunoscut în februarie, și în martie ne-am căsătorit. Din prima clipă a relației noastre între noi s-a legat o îță inexplicabilă de înțelegere. O comunicare anume de înțelegere, nu iubire, pasiune sau dorință. Eu, pur și simplu, am simțit că îl cunosc întru-totul, – ce gândește, ce dorește, în cele mai mici detalii până și în gusturile de bucate sau alde vestimentației. Și, precum s-a dovedit, același lucru a simțit și el pentru mine. Tineri și înfierbintați, am crezut că e Dragostea. Probabil, așa ne-o imaginam noi. Căsătoria noastră a fost, într-adevăr, una ciudată. Niciodată nu ne certam. Numai apărea soțul la parcare și eu deja știam ce dispoziție are, dacă e flămând sau nu, și cum trebuie să-l întâlnesc. Aceeași situație – din partea lui. Tocmai am întrat în magazin – eu numai m-am gândit că avem nevoie de una, alta, și el deja aruncase toate acestea în coș. Dar iubirea – este nu doar capacitatea de a citi gândurile și emoțiile unul altuia. Este, de asemenea, o atracție reciprocă. Tocmai ceea ce nouă ne lipsea. Ne era liniștit și interesant să petrecem timpul împreună, din jumătate de cuvânt râdeam la glumele pe care înțelegeam doar noi, ghiceam dorințele fiecăruia fără încordare. Și sexul… Unul forțat, obligatoriu. Și noi amândoi, fără cuvinte, realizam acest lucru. Ca urmare, am decis să ne despărțim, cică, nu este dragoste. Decizia a fost reciprocă, pașnică. Ne-am despărțit ca buni prieteni.
Șase luni mai târziu, am întâlnit bărbatul pe care l-am îndrăgit cu adevărat. Cu el erau și focul, și certuri puternice și împăcare pasională, o aromă ce mă înnebunea, mâini tremurânde la atingere, fluturași în burtă și uscăciune în gât. Totul așa cum și trebuie să fie.
Iar cu Nicu (fostul soț) – o amicie profundă. A doua mea căsătorie are deja 14 ani, avem un fiu, și eu, în continuare, îl iubesc pe soțul meu actual. Puternic și pasionat. Dar… schimbul inexplicabil de gânduri cu primul soț nu a dispărut… nicidecum.
Iată, am ieșit de la serviciu unde a avut loc un scandal. Sună telefonul: „Ce s-a întâmplat? Eu știu, te simți rău, hai, să vorbim”. Iată, eu mă cert cu soțul meu drag și alerg în lacrimi afară, seara târziu. Imediat, Nicu trece pe lângă mine cu mașina, fără cuvinte deschide ușa, îmi aprinde o țigară: „Hai, poveștește!”
Fie invers, brusc o grijă mare și emoție puternică, că ceva s-a întâmplat cu Nicu. Îl telefonez, și într-adevăr, a adormit la volan, a zburat într-un șanț, dar, slava Domnului, a evitat nenorocirea. Întâmplări – o mulțime, despre toate nu pot povesti! Chiar și atunci când alegeam cizmele la mall, și brusc vine un mesaj:„Am văzut niște cizme cu broderie roșie, ție precis îți vor plăcea. Mergi la mall, să le vezi!” Și eu, sunt deja aici, și măsor anume cizmele menționate!
Iată așa un câmp comun de energie! Unul pentru doi. Cum să explici această conexiune? Ciudată prietenie la nivel cosmic? Doamne ajută!
Un public modern, indiferent că este vorba de zece-cincizeci de cărți inteligente expuse tematic pe polițele Bibliotecii, dorește ca mesajul să fie exact la cerințele lui și cel mai direct, ca într-o conversație amicală. La fel de firesc ca atunci când ar vorbi, pur și simplu, cu altcineva. În aceeași manieră deloc impunătoare, vă propun un top cu cărți care vă vor incărca cu mai multă energie, poftă de viața, și … să vă simțiți mereu în rândul persoanelor pozitivi. Cam așa, în spiritul vacanțelor de iarnă, la lumina semineului, fie într-o bibliotecă alături de prieteni. Totul depinde de dispoziție, nu neapărat a voastră, ci a mesajului cărții care vă trezește la provocări: să zâmbiți, să plângeți, să retrăiți alături de personajele poveștilor, fie să vă motiveze să gândiți/scrieți corect, să vă încurajeze la lupte… cu balaurii, bla bla )) Atenție: adresa Bibliotecii Municipale B. P. Hasdeu e chiar vis-à-vis de monumentul lui Ștefan cel Mare!
„Cum să vorbim în public” de Dale Carnegie.
Cum a învățat Mark Twain să vorbească fără să citească după notițe; De ce citea Lincoln cu glas tare?; Cum să memorezi o carte cât Noul Testament?; Secretul unei exprimări reușite;
„Iată o descoperire foarte utilă în legătură cu felul în care uităm. Experiențele psihologice au arătat în mod repetat că uităm mai mult din ceea ce învățăm în primele opt ore, decât în următoarele treizeci de ore. Uluitoare concluzie!”
„Nu ținea o conferință, ci un monolog. Nu știa să comunice. Or, acesta este lucrul cel mai important într-un discurs reușit: simțul comunicării. Cei din public trebuie să simtă că există un mesaj, care e transmis direct din mintea și sufletul vorbitorului către mințile și sufletele lor...”
Cred că v-am trezit interesul pentru carte?
„Metode și tehnici de exprimare scrisă și orală” de Gilles Ferreol, Noel Flageul
Cum vă simțiți atunci când cineva vă face observație pe Facebook, fie pe altă rețea de socializare, că ați scris un comentariu plin cu greșeli sau ca nu are niciun sens? Prost! Indiscutabil, și mai ales, că în sinea sa recunoașteți că omul are dreptate. Dar orgoliul vă scutește de efortul de a cere ajutor, cam așa… Vă recomand cartea, cred că se merită, și mie mi-a fost propusă pentru a-mi cizela scrierile…
„Trei sferturi dintre oameni scriu rău pentru că nu le-a arătat nimeni cum să utilizeze adecvat o imagine, cum să construiască o frază. Am fost întotdeauna uimit de numărul mare de oameni care ar putea redacta bine și care nu o fac, din lipsa unei persoane care să le arate cum”
Organizarea ideilor. Alegerea vocabularului. Calitățile stilului. Rezumatul și comentariul. Sinteza. Dizertația. Expunerea. Discuția. – toate acestea studii va sunt la dispoziție răsfoind atent cartea!
„Psihologia omului în proverbe” de Tiberiu Rudică, Daniela Costea
„Toată pasărea pe limba ei piere”; „Nimeni nu e atât de bun încât să nu se poată înrăi, nici așa de rău încât să nu se poată îndrepta”; „Înțelepciunea își are principalul izvor în regretele bătrânilor: de exemplu, regretul faptului că n-am știut să păstrăm pentru bătrânețe avantajele tinereții; sau faptul că ceea ce am gândit cu generozitate la vârsta tinereții am înlocuit cu un exces de prudență la vârsta bătrâneții etc.”; „Povara ideii de destin sau de fatalitate o trăiește mai ales acela care și-a pierdut orice încredere în el însuși.”
Autorii cărții au selectat din tezaurul de proverbe românești și străine proverbe care par a incita mai mult observația psihologului și a educatorului, improvizându-și interpretările originale prin cugetări ce aparțin unor personalități ale culturii naționale și universale.
„Cele mai frumoase povești românești” – o antologie cu povești de Petre Ispirescu, Ion Creangă, Ioan Slavici, Mihai Eminescu, Barbu Delavrancea.
Volumul conține poveștile recomandate de curriculumul la limba și literatura română pentru ciclurile primar, gimnazial și liceal. Dar și celor mai în vârstă pentru stare de spirit…
„Povești de Aur. Aventuri din lumea superEroilor” de Marvel Avengers
Povești, legende adaptate pe istorioare mai vechi într-un stil modern, cu lupte, confruntări între bine și rău, cu oameni reali și roboți, aventuri și basme create în era tehnologiilor informaționale destinate celor mai mici. Tinerii și copiii de azi sunt familiarizați deja cu acest gen de povești, ceea ce pentru părinții lor rămâne surprinzător, și ei vor fi curioși să răsfoiască paginile acestor basme…
~ „Pregătește-te să fii nimicit, monstrule! …Omenirea va plăti pentru păcatele săvârșite împotriva neamului meu!” (din carte)
#Recomandaredecarte în spiritul subsemnatei Svetlana Vizitiu!
Toamna ne gândim la schimbări, ce să luăm cu noi și ce lăsăm în urmă fără regrete. Dar poți lăsa ceva fără o urmă de carte citită? – cea care să te motiveze, să-ți trezească sentimente pure, de dragoste, de drive, de ambiția de a merge înainte, cu perseverență, cu inspirații de face lucruri pozitive? O carte bună trezește o largă gamă de stări sufletești care în perioada tomnatică se aprofundează adânc în inimile noastre atât de sensibile la orice ce ne face mai uman… Iubirea, afecțiunea, dorința, bucuria – sunt doar câteva dintre sentimente care pot fi trezite, și chiar exprimate cu ajutorul cărților de calitate. Toamna e acea perioadă, în mod special, când ne gândim la dragoste, îi apreciem pe cel iubit, simțim mai mult nevoia de a face lucruri utile, gesturi romantice sau pur și simplu… să iubim mai mult. Poveștile de dragoste ne emoționează, ne fac să zâmbim, ne inspiră. Le trăim alături de prieteni, de rude, de colegi. Le trăim noi înșine sau le vedem în filme, fie le spulberăm cu ideologii politice, și oricum viața continuă, ne pomenim că vrem al nostru colțișor de rai, un fel de cal bălan cu aripi care ne duce în lumea imaginației noastre și care rezolvă toate problemele vieții. Suntem oameni deștepți, știm ce dorim și avem nevoie de susținere, fie că ea vine din cartea pe care o citim acum… Am decis să adun câteva cărți nu numaidecât să se încadreze în al vostru top, dar să fie în spiritul toamnei, așa precum înțeleg eu… Și sper că vă veți regăsi, dragi cititori, în măcar unul dintre personajele pe care le-am ales, ca apoi veți face pași rapizi la #BibliotecaHasdeu pentru a le comanda; acolo e mai liniștit, mai confortabil, și e călduț, cu o muzicuță lină a pianului din sală de lectură, așa cum vă place vouă! – Vă așteptăm! Întrebați bibliotecarul, înscrieți autorul și titlul în fișa de cerere, și cartea vine la voi, cu siguranță! Vivat! (SV)
„Flori de toamnă” de Ana Lupan:
S-au împlinit 97 de ani de la nașterea prozatoarei Ana Lupan. Pentru generația precedentă scriitoarea a fost o filă romantică de suflet, o citeau tinerii, dar și cei mai maturi. Era foarte solicitată în biblioteci, în librării cărțile autoarei se procurau imediat. Pentru fanii cărților de valoare, în spiritul toamnei târzii, cartea este tocmai bine de citit, și de gândit asupra propriei dezvoltări personale, provocând spiritul sentimentelor ce se pot trezi citind aceste povestiri și nuvele expresive inspirate din viața cotidiană din trecutul „socialist”. Utilizatorul are tot dreptul să facă diferența sau comparații din viața de-atunci, relativ în prezent. Personajele autoarei poartă amprenta individualității, a unei trăiri intense! Pare că inspirația nu este altceva decât o stare de muncă migăloasă, persistentă. Probabil, de aceea Ana Lupan, în continuare, este considerată una din cele mai prolifice scriitoare în literatura basarabeană. Vreau să menționez că sentimentele persistă mereu la oamenii care nu îmbină relațiile umane cu stereotipuri sau ideologie politică, și în secolul trecut, apropos, au existat oamenii simpli la fel ca noi, cu dorința de a iubi, sau cel norocos să iubească…
Din carte: „De câte ori avea un necaz ori o neplăcere, cuprindea cu brațele teiul, stropindu-i tulpina cu lacrimi. Teiul era tânăr, cam de aceeași vârstă cu Ionel, și vecinii spuneau în glumă, că de aceea crește atât de bine că e stropit cu lacrimi”.
„Dacă cineva se oferă să-ți facă un serviciu cât de cât, fii sigură, numaidecât o să-ți ceară un serviciu mai mare. Așa că, să ne bizuim pe propriile forțe, altfel te împotmolești și nu mai știi pe unde să-ți scoți cămașa”.
„ – Ce-i moartea? O formă de trecere a materiei în altă formă. Când o să ne obișnuim cu acest adevăr, o s-o privim ca pe ceva firesc, fără dureri, fără emoții, cum privim, bunăoară somnul”.
Date biografice: S-a născut la 12 septembrie 1922 în satul Mihuleni, judeţul într-o familie de ţărani. Sora poetului Andrei Lupan. A absolvit Şcoala Agricolă din Cucuruzeni (1950). Cursurile literare superioare de pe lîngă Institutul de Literatură „M. Gorki” de la Moscova (1960). Debutează la revista „Scînteia leninistă” cu povestirea „Stejarul” (1953). Prima carte, „Drumul spre sat”, apare în 1955, fiind succedată de volumele: „Flori de toamnă” (1960), „Buruieni de dragoste” (1964), „Valencia” (1982) ş.a. În 1957 editează povestirea de proporţii „Lasă vîntul să mă bată”, inspirată din viaţa învăţătorimii de la sate. Se afirmă cu romanele: „Ţarină fără plugari” (1962), „La cîntatul cocoşilor” (1966), „Regăsirea” (1972), „Neagră-i floarea de cireş” (1977), în care abordează probleme ale satului moldovenesc. Scrie şi povestioare pentru copii. A primit Premiul de Stat al RSSM (1984); ordinul „Drapelul Roşu de Muncă”. Ana Lupan s-a stins din viață la 23 februarie 1998, la Chișinău.
„Eclipsa” de Mihail Gh. Cibotaru
Lupta sinelui cu ideologia politică din timpurile nu chiar îndepărtate ne duc la gândul că nu ne-am schimbat în mod deosebit, atunci când stereotipurile îndemnau să le faci toate la ordinile cuiva care considera că procedează tocmai cum spune legea. Tinerii de azi nu cunosc acele amănunte, dar le pot afla din această carte… Ce poate exista mai inuman decât atunci când statul, de fapt, nu e tocmai pornit să te apere? Cum se spune clientul are dreptate întotdeauna, dar cel care îl deservește are legile sale… Nimic nu se schimbă, de aceea și persistă diferența în mentalul moldovenilor și a celor din țările civilizate. Cam această ar fi ideea cărții, autorul evocă sentimentele triste sau fericite dintr-o epocă foarte apropiată timpului nostru care totodată ne îndepărtează tot mai mult de acel trecut… Dar, ce este interesant – e că gândurile sau acțiunile autorului, ne ajută să facem această deosebire pentru a ne deștepta ulterior… Recomand cartea, e tocmai în spiritul toamnei târzii și ne îndeamnă la o luptă de sine, fie să ne conformăm cu ce avem… În același timp să ne apreciem apropiații noștri…
„Mama actualităţii se revarsă, fierbinte, peste secvenţele descriptive. Sigur că o importanţă deosebită într-o astfel de proză o are secţiunea transversală care învederează miezul de foc al realului şi aspectul problematic social. O astfel de manieră narativă e îmbrăţişată de Mihail Gheorghe Cibotaru, autor de proză ce se naşte la intersecţia reportajului literar cu ficţiunea, de unde preeminenţa toposului drumului şi a eroului aruncat în vâltoarea vieţii…” (Acad. Mihai CIMPOI)
Din carte: „Îi dau binețe în moldovenește, el însă îmi răspunde în rusește, cu ton rece, oficial, și eu îmi dau seama că am făcut prima greșeală. Trebuia să mă pricep că unde-unde, da aici, în această instituție, se vorbește într-o singură limbă, în cea oficială, pe care sunt obligați s-o cunoască toți. Cu atât mai mult că mi-i un adevărat chin să comunic în graiul părinților mei. Deși acolo, acasă, adică la Tiumeniul meu, am cărți, am dicționare, am discuri cu muzică de-a noastră, iar când mă întâlnesc cu unii conaționali – vin încolo după câștig – încerc să mă întrețin în moldovenește. Ce-i drept, asta mă costă eforturi ca, până la urmă, să trec la graiul care mi-i mai aproape…”
„Nu, nu doream să devin comunist, prea multe văzusem din cele ce făceau unii dintre ei. Prea multe auzisem acolo, la opreală. Căci am tăiat la pădure cu foști oameni mari. Și le ascultam cugetările, revoltele, nedumeririle. Înțelegeam că în partid sunt și oameni cinstiți, oameni de treabă, curați la suflet și la faptă. Dar pe parcurs tot mai mult mă convingeam că acestora le vine mai greu decât celorlalți. În definitiv, mi-am făcut o părere poate nu tocmai obiectivă, în schimb sinceră: în partid întră doar carieriștii, cerșetorii de posturi și de privilegii. Niciodată în viață, nici chiar în cele mai complicate situații, nici chiar în cele mai grele clipe, nimeni nu m-a văzut cu mâna întinsă. Din simplu motiv că niciodată n-am întins-o. nu m-am umilit. Am rămas uluit când am văzut că cererea nu mi-i respinsă…”
Date biografice: Mihail Gh. CIBOTARU (21 iunie 1934, Vărvăreuca, judeţul Soroca), prozator, publicist român din Basarabia. După absolvirea şcolii medii din Floreşti (1954), urmează cursurile Facultăţii de Istorie-Filologie a Universității de Stat din Chişinău (1959). Lucrează ca redactor la ziarul „Tinerimea Moldovei”, redactor-şef adjunct la ziarul „Moldova socialistă”, redactor-şef la revista „Moldova” (1975-1994). În 1994-1996, deţine funcţia de ministru al Culturii, iar în 1997-1998, de şef de secţie la Agenţia Moldpres. Laureat al Premiului de Stat al RSSMoldoveneşti; Premiul de excelenţă al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (2008). Debutează cu volumul de proză scurtă Tăcerea pădurilor (1965), urmat de Cântecul frăţiei (1965), Durerea liniştii (1969), Lupul (1969), Glasul inimii (1971). În 1974 publică romanul Semănătorii; alte romane: Drumuri (1979), Pasăre călătoare (1980), Îndrăzneala (1983), Rădăcini de acasă (1988), Eclipsa (2005). Totodată, semnează mai multe volume de publicistică şi memorii, dintre care remarcăm Oameni de omenie (1981), Izvoare (1983), Sârjoaca (1984), Cu legea pre lege călcând (1991), Ministru poţi să şi nu fii… (2007), Crestături pe tulpina unui destin (2013) ş.a.
„Portocalele verzi” de Vitali Cipileaga
„Oamenii sunt mai vicleni ca șerpii. Ei îngroapă secretele în pământ, dar niciodată prea adânc în propria conștiință.”, – consideră autorul romanului. Și tot odată vorbește despre încredibila forță a dragostei dintre om și natură, care descoperă un secret tulburător de familie. Potrivit autorului în rolul personajului principal poate fi oricine. „Ne considerăm stăpânii naturii și al pământului, dar ce putem face când natura decide să se răzbune pe noi?” Rezultă că forța dragostei zdrobește și iartă orice păcat sau secret, și nu neapărat sa-l dezgropi din pământ… pentru a realiza acest fapt. Dar n-ar exista romanul, dacă nu era intriga, iubirea și iertarea în spiritul creator și foarte talentat al scriitorului Vitali Cipileaga.
Din carte:„E o tradiție să împartă, în fiecare an de ziua ei, portocale. Însă de data aceasta e mai mult decât atât. Azi e prima zi dintr-o viață furată generații în urmă și returnată prin sacrificiul suprem adus pe altarul iertării. Azi Natura îi zâmbește și îi dă de înțeles că nu va încălca legământul făcut la nașterea ei. Portocalele s-au copt, iar viața continuă să curgă prin venele timpului mai potentă și mai dulce ca niciodată.”
„Sunt o femeie-copil. Nu-mi dau seama exact când am reușit să trec prin metamorfoza vieții, descoperind pe corpul meu sânii care au crescut târziu și în sufletul meu suficiente frici, încât mă ascund sub plapumă de fiecare dată când zăresc umbre prin cameră. La această vârstă mă găsesc blocată între douaă vise, cu orice preț.”
Date biografice: Vitali Cipileaga este unul dintre cei apreciați bloggeri și autori de carte din Republica Moldova. Este fondatorul site-ului „De vorba cu tine”, o pagină de internet unde sunt publicate articole, fotografii și interviuri motivaționale despre viață de cuplu, familie, hobby-uri, cărți, călătorii, sănătate, istorii de succes, gânduri etc. Prima lui carte, intitulată „De vorba cu Emma” (2015), o carte de reflecții, despre dragoste si viață, precum spun cititorii „pare a fi propria ta poveste de viață”. Cartea „In umbra pașilor tăi” (2016), un roman psihologic despre pierderi, secrete si căutari, a fost premiat la Salonul International de Carte din Chișinau, editia XXI. Este căsătorit și are doi copii.
„Strada” de Adrian Chivu
Este un roman ce impresionează prin mister, mult umor, sensibilitate discretă și tristețe despre candoarea și cruzimile vârstei, și… lipsă absolută de semne de punctuație. Foarte originală descriere în spiritul strigoilor imaginari, cu o deosebită intrigă, dialoguri amuzante și provocări constante.
Imaginea ne-o proiectăm noi, și despre noi, ne poate determina caracterul și reușită în viață. Și, unele cărți sunt pentru nervii tari! „Strada” e plină de reflecții dominante sau dure în expresii (ne)înțelese pentru unele categorii de vârstă. Povestea are în centru dispariția unei persoane, mister în jurul căreia cineva din prietenii protagonistului creează un scenariu în care ucigașul ar fi chiar ruda mortului. Se brodează o istorie complicată în care intriga polițistă se împletește cu plăsmuiri alimentate de spaimă, superstiții și credință în strigoi. Scenele ce recompun nostalgic copilăria în România anilor -80, cu conflictele dintre grupurile rivale din cartier, cozile interminabile la „alimentara”, schimbul de timbre, filmele „cu bătăi” pe casete video, dar și emoțiile primei iubiri și descoperirea sexualității
Din carte:„…așa că am plecat noi doi la biserica de lângă școală și biserica era închisă și ne-am dus la preot acasă pe partea cealaltă a străzii și am strigat din poartă că avea câine și preotul a ieșit și ne-a întrebat ce vreți copii? Și i-am spus unchiul e strigoi și Mircea l-a întrebat puteți face ceva să-l luați din lumea aia și să-l puneți în lumea judecății de apoi? Și preotul s-a uitat la noi și ne- întrebat de unde știți că e strigoi? Și Mircea i-a spus a vomitat o sută de șerpi veninoși și preotul ne-a întrebat știți Tatăl nostru? Și am spus amândoi da și preotul ne-a spus haideți să-l spunem împreună și o să dispară în cealaltă lume și am spus Tatăl nostru și ne-am închinat și i-am pupat mâna și l-am întrebat și sigur nu mai e?” J
„și m-am uitat la celelalte răspunsuri un lucru normal nu știu deloc fericire despărțire și supărare viața este un fir de ață care se rupe foarte repede un lucru curat un lucru prețios pentru oamenii timpul care trece foarte repede o cale pe care o vom străbate în curând și noi viața este un trandafir care înflorește și apoi se ofilește viața este o lumânare care arzând întruna se transformă în nimic”
Date biografice: Adrian Chivu (n. 1975, București), poet și prozator. Volumele publicate: „Schizosonet” (Brumar, 2005), „Caiet de desen” (Sketchpad, Curtea Veche, 2008), „Ieșire” (Curtea Veche, 2008), Benzi desenate (Cartoon Strips, Curtea Veche, 2009) și „Obraji albastri, pleoape verzi si buze mov” (Curtea Veche, 2010). Romanul său de debut, Sketchpad, a fost tradus în italiană (Aìsara, 2011), în 2008 a fost nominalizat la Premilel Prometheus. În 2009, a primit premiul „Insula Europea” (Italia 2009) și o mențiune specială din partea juriului Premiului Francesco Alziator (Italia, 2011). În mai 2011, Austria Literaris Bank i-a acordat lui Adrian Chivu o bursă la Viena, oferită de Bank Austria Literaris.
„Să nu mă lași” de Marinela Lungu
O poveste de dragoste cu final trist, ușor de citit, interesant pentru tineri și adolescenți, în special. „O realitate dureroasă, o dovadă a faptului că dragostea adevărată nu are un final fericit, pentru că dragostea adevărată nu are, în genere, un final”
Despre autoare:„Ce e „Singură cu mine”? Un exerciţiu de scriere? Adică, o compunere şcolară pe o anume temă? Sau o… confesiune sinceră, izvorâtă dintr-o experienţă personală foarte tristă pentru o jună copilă, care abia îşi face intrarea în viaţa mare? Orice-ar fi, cartea se prezintă ca un concentrat ROMAN, cu un stil viguros, cu o structură narativă bine închegată, cu profunzimi psihologice realiste, convingătoare. Pe scurt, e produsul unui talent nativ autentic, care chiar dacă pare incredibil de precoce, bucură enorm, fiind o floare rară în câmpul LITERELOR ROMÂNE DE AZI…” (Vladimir Beşleagă, scriitor, eseist, jurnalist, traducător din Republica Moldova).
Din carte:„Crezi că avem viitor? – Îl putem construi. Nu vreau totul de-a gata. Nu vreau să fie ușor. Ceea ce e ușor nu e durabil. Vreau să luptăm zi de zi, dacă va fi nevoie, dar să știm că am dobândit totul pe cale cinstită și că suntem învingători. – Vreau să trăiesc pentru noi!.. – Atunci nimic nu poate fi imposibil pentru doi oameni care se iubesc.”
Date biografice: Cu studii la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, tânăra scriitoare basarabeană Marinela Lungu a reușit la doar 19 ani să scrie două romane. Prima ei carte, „Singură cu mine” a lansat-o în anul 2016. „Este o carte despre regăsire și descoperire, despre întoarcerea la sine. Și despre acele stări în care realizezi că e mai bine să fii singură cu tine, decât singură cu cineva”. Al doilea roman – „Să nu mă lași”, l-a publicat recent și este mai mult decât un rezultat al creativităţii sale. „Este o realitate dură, un strigăt disperat, o dovadă a faptului că dragostea adevărată nu are un final fericit, pentru că ea nu are, în genere, un final. Pentru a o înţelege pe deplin, fiecare cititor trebuie să o citească și să o trăiască la maxima intensitate”. Publicul meu a fost încântat de apariţia romanului. Să ştiţi că scrisul e o boală pentru cel care scrie și un leac pentru cel care citeste”, recunoaște autoarea.
Recomand cărțile, pot face minuni pentru oricine. Și un top recent cu #poezii inedite:
– Veniți la BM B. P. Hasdeu, vă așteptăm! Colectia de #carti ”Flori de toamna” spre recomandare pentru utilizatorii cartilor de tipar, de suflet, confort si la indemana! Proza contemporana, romane noi si vechi, ca sa nu dam uitarii clasiici care ne impresioneaza in continuarte si ne dezvolta intelectual! Vivat, la#BibliotecaCentralaBM, o excursie virtuala in lumea realitatii sau imaginare!
Pledoarie pentru citit poezie făcută cu bun simt, căldură, umanitate, candoare, înțelegere, pertinență, undeva mai optimist, fie cu pesimism. Conform stării de spirit. Poezia ne leagă de noi înşine şi de ceilalţi într-un fel… mai mult sau mai puțin îmbucurător… V-am pregătit o listă în care argumentele pro poezie să meargă mână în mână cu recomandările. Sper ca rândurile faine ale scriitorilor clasici, contemporani de mai jos să vă determine să mergeți la volume de poezie, la poeți, la poeme pășind pragul Bibliotecii Municipale ”B. P. Hasdeu”, unde vă așteaptă cărțile noi sau vechi de tipar, dar scrise de oameni minunați! Ce să citim? Cu ce să înceapă cititorul? Să fim optimiști! Fiindcă avem de partea noastră credința, speranța, clipa și nu destinul sau timpul ramas în urmă… Vivat!
Emil Loteanu. „Mi-s ochii arși de frumusețea ta…”
Pentru ambele maluri ale Prutului, opera lui Emil Loteanu rămâne o provocare. I s-a furat libertatea şi a încercat s-o recupereze. Libertatea şi iubirea, – cele mai mari ”nevoi” ale sale: în ”Şatra” ţiganul, nu întâmplător, este simbolul libertăţii absolute, care e mai importantă ca dragostea… Culmea ironiei: el a trăit atât de mult la Moskova, unde se vorbea ruseşte, şi şi-a manifestat românismul peste tot. A reuşit să promoveze valori naţionale, cu actori moldoveni şi români, pe banii ruşilor. Oficialităţile basarabene l-au alungat, iar românii i-au recunoscut valoarea mult prea târziu. Cu puţin timp înainte de a muri, i s-a decernat Premiul de excelenţă a Fundaţiei Culturale Române…” Debutează cu versuri inspirate pe paginile revistei ”Contemporanul” din Bucureşti (1948). Se afirmă ca poet, primii săi paşi în literatură fiind dirijaţi la Chişinău de Anatol Gugel. În 1952 debutează la „Tinerimea Moldovei” cu poezia „Cântecul marii iubiri”, după ce continuă să publice versuri în ziarul „Moldova socialistă” şi în revista „Octombrie”. Placheta „Zbucium” (1956) poetul a editat-o la numai 20 de ani şi a constituit o adevărată explozie lirică. Au urmat culegerile de versuri şi proză care sunt primite cu acelaşi entuziasm: „Chemarea stelelor” (1962), „Vioara Albă” (1963), „Belaia raduga” (1964, Moskova), „Ritmuri” (1965), nuvela „Bucolica” (1966), „Versuri” (1967), nuvela „Lăutarii” (1972), „Sufletul ciocârliilor” (1974), „Zov liubvi” (2001). La Editura „Litera” apare postum volumul selectiv „Chemarea stelelor” (2003). Versurile publicate puneau în valoare un poet talentat, dar, spre surprinderea colegilor de generaţie, Emil Loteanu a schimbat muza poeziei pe cea a cinematografiei… „Acest anunț/Este punctul meu de plecare/Și refrenul acestui poem/Scris pentru tine/În speranța aproape nulă/Că totuși cândva,/Îl vei citi./Ar fi mult prea trist/Ca lucrul acesta/Să nu se întâmple.” (din poezia „Gustul gurii” Emil. Loteanu)
Mihail Eminescu. „Poezii”
„Poezii” este singurul volum tipărit în timpul vieții lui Eminescu. Volumul a apărut pe 21 decembrie 1883 la editura Socec, cu o prefață și cu texte selectate de Titu Maiorescu și cu portretul autorului și cuprinde un număr de 63 de poezii, dintre care 26 au fost publicate de-a lungul unui deceniu în Convorbiri Literare. Cartea a fost plănuită timp îndelungat de către autor, însă sub presiunea insistențelor amicilor săi literari. Inițial, volumul s-ar fi numit „Lumină de lună”. Se spune că Eminescu a lăsat în grabă manuscrisele volumului, în ordinea dorită, ce urmau să fie tipărite, însă s-au ivit problemele de sănătate, care au determinat întreruperea legăturii cu editura. Titu Maiorescu, apropiat al poetului, s-a angajat să fie editorul volumului, fără acordul autorului. Astfel, editarea unei cărți semnate de Eminescu se anunța încă din vara anului 1883, în Convorbiri Literare. Manuscrisele au fost recuperate de către editor și modificate în anumite locuri. De pildă, în poezia Glossă, Maiorescu a înlocuit versul „Vreme trece, vreme vine” cu „Vremea trece, vremea vine”. Proiectul a fost trimis spre tipărire în decembrie 1883, imediat după ce editorul a finalizat prefața ediției întâi. Între timp, Maiorescu a rătăcit o coală editorială, cuprinzând 16 file. Volumul s-a distribuit în librăriile editurii Socec, iar lansarea efectivă a avut loc pe data de 21 decembrie 1883, în ciuda faptului că pe pagina de titlu este tipărit anul 1884. După spusele lui Maiorescu, cartea a fost gândită în așa fel încât să apară de Crăciun, cu scopul de a-i face o surpriză autorului, știind că proiectul inițial luase sfârșit pe neașteptate. Din nefericire, Eminescu nu a fost impresionat de volum, ba mai mult de atât, i-a insinuat iritare, trântindu-l de podea… „Când amintirile-n trecut/ Încearcă să te cheme,/ Pe drumul lung și cunoscut/ Mai trec din vreme-n vreme.”
Iurie Hemei.„Între două tărâmuri”: versuri și cugetări.
„Mereu am spus că Moldova este un colț de rai. Am vizitat mai multe țări, dar ca acasă nu e nicăieri. Eu sunt un om spiritual, precum Nicolae Dabija are intitulată o carte: „Libertatea are chipul lui Dumnezeu”. Deci, aici pe această palmă de pământ, mă simt acasă, mă simt liber. Viața este asemenea unui vis, omul este un simplu călător prin viața lui. Oriunde trăiești această viață – în SUA, Europa, până la urmă călătoria se sfârșește, indiferent unde te afli. Iar cu noi nu luăm nimic altceva decât faptele noastre! Eu cred că în viață nu e important ce reușești să aduni, dar ceea ce reușești să lași în urma Ta. Cineva consideră că dacă trăiam în altă țară, eram mai fericit, dar adevărata fericire este în sufletul nostru, sunt copiii, părinții, prietenii noștri…”
„În goana după bani adesea noi uităm,/De bunul simț, de cei mai triști ca noi./Mulți au plecat, la fel și noi plecăm,/Ți-averile se vor preface în noroi…” (din poemul „Credință. Speranță și Iubire” de Iurie Hemei)
George Lixandru. „Tâlharii tăcerii” poeme/„Les pillards du silence” poemes
„Sunt un mag care mă joc cu focul” – spune despre sine autorul. Este jurnalist, poet și expert în calculatoare, iar acum om al străzii după o luptă surdă cu politicienii din Buzău. Este un nume consacrat printre iubitorii de cultură buzoieni şi nu numai. George Lixandru a scris după Revoluţie pentru multe publicaţii precum: „Oblio”, „Zig-zag”, „Expres Magazin”, „Opinia”, „Muntenia”, „Informaţia Buzăului”, „Buzăul” sau „Jurnalul de Buzău”. Primul volum de poezii l-am publicat in 2005. Până în prezent are 6 volume publicate, dintre care două bilingve: „Izbânda fulgerului” – romano-maghiară si „Tâlharii tăcerii” – romano-franceză, la București. Ultimul volum, „Memoria păcatelor” (2006).
Părăsit de prieteni și fără un acoperiș deasupra capului, George Lixandru a ajuns să doarmă în gară din Buzău după ce a făcut greva foamei timp de mai bine de două săptămâni. Întrebat cum poate ajunge un jurnalist om al străzii, George Lixandru a răspuns cu vocea tremurândă: „În țara asta, se poate orice. Este țara tuturor posibilităților în sens negativ. Dacă nu se ivește nicio soluție pentru mine, îmi voi pune capăt zilelor. Dacă nu am unde să dorm diseară, nu mai vreau să trăiesc. Nu mai vreau ca oamenii să se uită la mine ca la un om al străzii. Eu am făcut lucruri bune pentru mai mulți oameni, dar acum sunt singur„.
„Ne despărțim/încercând/să privim/prin pauzele/ce ne răstoarnă gândurile/ Totul/rămâne nemișcat/cuvintele/își scutură privirile în noi/ne scufundăm/în silabele timpului/ne despărțim/în lacrima neînțelesului din noi.”( G. Lixandru, „Lacrima neînțelesului”)
Liliana Chisari. „Grădina sufletului meu” – un tratat al cunoașterii de sine
Pasiunea ei sunt icoanele, pictează chipurile sfinților pe sticlă, precum și portretele oamenilor, momente din natură. „Grădina sufletului meu” împarte stările ei de suflet prin poezie și proză mediativă în care filosofează despre viață, fie reflectă propriile simțiri… O carte a trăirilor, a destinului autoarei retrăit „ca un veac de singurătate sufletească”. „Uneori ești tu/și lumea-i străină,/uneori ea nu mai are nume/și tu o numești cu numele tău…/E o parte din tine – /trebuie doar să cucerești!” („Eul din nou”, L. Chisari)
Maria Paula Erizanu. „Ai grijă de tine”
Maria-Paula Erizanu este licențiată în Istorie, Literatură și Istoria Artelor la New College of the Humanities, Londra. Textul ei de debut, „Aceasta e prima mea revoluție. Furați-mi-o”, care descrie protestele de la Chișinău din 2009, a apărut într-o ediție trilingvă (română, engleză, franceză) la editura Cartier. Cartea a mai fost tradusă în germană și cehă. A câștigat premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din Moldova, premiul pentru cea mai populară carte a Bibliotecii Naționale Ion Creangă și Premiul internațional UNESCO pentru cea mai frumoasă carte a anului 2011, acordat la Târgul de Carte de la Leipzeig. A mai publicat versuri în revista Poesis International. Creația ei „Ai grijă de tine” a fost influențată mult de activitatea de la tabăra de creație alături de scriitorul Dumitru Crudu, în 2012: „Acesta a fost un fundament și mi-a oferit mai multă energie și un aer mai proaspăt”. Tânăra a zis că speră să rămână conectată la literatură, pentru că îi place mult, iar ulterior a urmat și un masterat în jurnalism
”Nostalgia şi dragostea sunt sentimente dominante. Lumina caldă a dragostei se refractă în câteva proiecţii: dragostea filială (impresionează discreţia şi ataşamentul faţă de fiinţa tatălui – mai rar în cazul unui autor-femeie) şi discreta, abia sesizabila undă erotică (poemul fruct). Autoarea a pus în simultaneitate imaginarul codurilor poetice şi cromatice cu puţină insinuare ocultă. Pe de altă parte, semnificaţia aluzivă a poemului de titlu poate apărea şi ca o provocare, întrucât primul vers din poemul „Ai grijă de tine” ne îndeamnă să nu complicăm lumea, să o luăm ca atare, „uneori“! …Când într-o carte de poeme, intitulată cu cel mai discret şi mai delicat îndemn patern-matern ai grijă de tine, sunt invocate asemenea nume, lucrurile nu pot fi de-a dreptul simple, chiar dacă atunci când priveşti un cartof sau o frunză de arţar vezi uneori doar un cartof, doar o frunză… O poetică înnoitoare este mesajul pe care îl comunică poeziei române cu prima sa carte Maria Paula Erizanu. Cu ingenioasa prezenţă a poemului de pică pe copertă, volumul ai grijă de tine anunţă o poetă prezentă în cărţi, cu cărţile în faţă şi cu calea deschisă.” (Maria Șleahtițchi despre carte).
Doina-Cezara Anton. „Frageda ploaie”
„Glasul viorii dulci sub pânză de cristal / Murmură a stinse limânări și ceară / Fierbinte curge în al luminii pocal…/Se sugrumă florile de primăvară.” Doina-Cezara ANTON s-a născut pe 29 septembrie 1993 la Chișinău. A debutat cu vesuri în revista „Florile Dalbe”, pe când era elevă. Versurile tinerei poete au fost publicate în revista „Prichindel” (Iași) , în săptămânalul „Literatura și Arta” și în revista ” Viața Basarabiei”. În anul 2004 a obținut Premiul Mare la Concursul Național de poezie Creștină „Clopotarul Terre”, poezia sa „Clopotul lui Dumnezeu” fiind inclusă în culegerea de poezii „Dangăt de clopot”, lansată de editura „Princeps”. În anul 2006 a publicat un grupaj de versuri în culegerea colectivă ” Tentația metaforei” (editura Pontos). Premiul I la Concurusl Național „La Izvoarele înțelepciunii” (2007). Laureată a Festivalului Internațional de Poezie „Grigore Vieru”, ediția I (2008), creația tinerei poete fiind apreciată de maestrul Afrian Păunescu. Premiul săptămânalului „Literatura și Arta” pentru Poezie (2009). Premiul I la Concursul de creație proprie organizat în cadrul Simpozionului Internațional „Gheorghe Asachi”(2011).
„E violetă toamna/săpată-n memorii…/Și violet sărutul/cuprins în palmele tale./În depărtare moare-n cenusă lebăda…/Auzi?/Ah, dar unde pleci/lăsând pe-a ta cale/petale,/Iubite?..”
Recomand și un alt #Top #carți proza contemporană:
„Dumnezeu aude chiar și șoapta inimii tale” (Isaia, 65:24)
Într-o zi în curtea noastră s-a rătăcit un câine bătrân și obosit. La gât avea un guler de piele, era bine hrănit, și am înțeles că avea stăpân pe undeva care îl îngrijea bine. S-a apropiat de mine, l-am mângâiat, apoi el a mers după mine în casă, încet a traversat holul, s-a încolăcit într-un colț și a adormit. A doua zi a venit din nou, m-a salutat din curte, din nou a intrat în casă și s-a culcat în același loc. A dormit aproximativ o oră. Astfel a continuat timp de câteva săptămâni. În cele din urmă, am devenit curioasă și am atașat la gulerul câinelui o notiță cu următorul conținut: „Aș dori să știu cine este proprietarul acestui câine minunat și dacă el (adică tu) cunoaște faptul că câinele practic zilnic vine să doarmă la mine acasă?” A doua zi, câinele a venit din nou și la gulerul lui era atașat următorul răspuns: „El locuiește într-o casă cu șapte copii, dintre care doi nu au nici trei ani împliniți. Așa încearcă el doar să doarmă undeva…
– Se poate… să vin și eu la Dvs mâine?”
Nu-i pot înțelege pe acești oameni și gata. Nu-i pot înțelege pe cei care îți întorc spatele, o fi vreun motiv personal, și de ce să o faci la… maturitate, la locul de muncă, de față cu cei care vin… nu la tine acasă, ci într-un loc public? Ulterior, să se întrebe de ce nu vine publicul la tine, și de ce nu te suferă ceilalți? Nu pot înțelege un om matur care stă și scrie direct: „Iaca, avem nebuni, denunțători…”, sau te amenință cu această mare dorință de răzbunare – „Ți se va întoarce bumerangul”, în loc să discute, să afle motivele unei probleme sau supărări create într-o echipă. Dacă ar fi doar o echipă, ea face tratative mai departe, mai sus, pentru ca să se închidă toate căile pentru o promovare eficientă a imaginii unui scriitor, a unei uniuni, fie a unei biblioteci obișnuite. Și niciuna nu vrea să înțeleagă, de ce persistă atât de mult ego-ul din sine? După fiecare comentariu negativ și cuvint murdar stă un om, care nu s-a simțit iubit. Omul nu se naște rău, – atitudinea-i este impusă de circumstanțele pe care i le oferă societatea. Fiecare dintre noi tânjește să fie iubit, dar niciodată nu recunoaște acest lucru.
Intelectul – un lucru atat de respingator! Omul fără creier, e foarte încrezut în nivelul său superior de inteligență, iar cel deștept – percepe excelent cat este de … indecis în sinea lui, chiar își zice că e un tont… Bine, ne comportăm ca și niște copii, simțindu-ne tineri cu sufletul, dar de ce la supărare să te agiți cu bumerangul, să blestemi, să urăști – pentru că oponentul tău e prieten cu „dușmanul” pe care nu-l agreezi din motive personale? Cam așa, „Dacă nu-mi place mie, – nu trebuie nici tu să ții la el”.
Noi trăim, încercând mereu să dovedim ceva unul altuia, și la acest pas ne impinge ego-ul, – o forță dominantă care trezește spiritul de competiție, dorința de a câștiga, ceea ce deranjează mult și este foarte dificil să vezi cu inima starea adevărată a lucrurilor, să fii blând și iubitor, să ierți sau să găsești un compromis. Totul sau nimic, – motto-ul celor egoiști și slabi.
Oamenii nu vor înțelege durerea sau dificultățile prin care trec alții, până când aceste probleme nu-i vor atinge și pe ei. Păcat, pentru cei de sus, uneori nici această experiență nu e utilă, se izbește de indiferență absolută… Important, să înțelegi la timp în care oameni ai greșit… Și, țineți-vă de cei care nu vor permite să fiți umiliți sau obijduiți!
Cu toții avem talente și abilități pe care le realizăm indiferent de funcție și salariu. Fiecare dintre noi, e o personalitate unică, care schimbă lumea în afara biroului: acasă, la o petrecere, în ospeție sau la un un randevu, un club sau la un prânz și chiar în vise. Munca mea este doar o muncă. Pentru mine, eu – sunt mai mult de atât. Uneori munca – este, pur și simplu, doar un loc de muncă. 😉
Vorbesc despreoamenii care apar zi de zi în fața voastră… „cu o imagine inteligentă”. Dar, poate fi o persoană inteligentă atunci când dezbină întreagă echipă, dând vină pe oricine pentru problemele create, nu și pe sine… Eu nu întreb, este un fapt. Nu ascultă o altă opinie, soluție, o vorbă înțeleaptă, se supără când nu le întri în voie sau nu ești de acord; creează trusturi de plăcerea divertismentului, a dragului de sine, unde șușotesc care pe care să facă „membri, șefi”, și… ferească necuratul să ajute/promoveze o colegă/scriitoare sau să editeze o carte pentru că nu o place și basta! Dar ce să mai spunem despre un doctor în științe în relațiile cu persoanele cu dizabilități, care nu știe, de fapt, cum să comunice cu ele? De astfel, își fac timp pentru indignări, provocări între colegi, prieteni, pentru a scrie posturi cât înțelept este… și nimeni altul. Nu pătrund în esență, în starea ta de spirit, le este mai comod să te demisioneze, să elimine potențialul „concurent” atunci când se simte eclipsat, fie frustrat de succesul altora. Poate are probleme acasă, poate e vreun adulter în familie, lipsă de atenție sau boală… – Orice pricină ar fi întemeiată pentru a fi omul înțeles, nu și să te răzbuni pe colegii care nu-ți doresc rău… Orice problemă poate fi discutată și, respectiv, soluționată. Inteligent. Aici însă nu se caută soluția, mai mult – se creează ignoranță… Le place situația pentru că are pe cine face vinovat. Ce să vorbim despre persoane cu nevoi speciale în asemenea echipe? Ce-i mai dificil, e că moldovenii nu au la cine se adresa după ajutor, justiția e și ea o ratată; tocmai noi și ne-am creat acest sistem din care nu putem dezlega nodul.
Eu nu pot să înțeleg aceste persoane, nu mă pot supăra, nu am timp și nici nu vreau să-l pierd pe nimicuri. Am scris acum în blog și… mă dezleg de voi. M-am săturat să tot apăr pe cineva și să-mi atribui vinovăția. Sunt cea care face primul pas spre împăcare și apără pe altul de repetate ori, fie el de vină, dar hai să-i oferim o șansă? Voi, însă preferați să mă călcați în continuare! Credeți că aveți probleme grave, și ce știți despre mine? V-am promovat, țin la voi, mă rog de sănătatea voastră, chiar și când îmi dați motive de supărare. Există o limită. Pur și simplu, voi începe să vă ignor chiar eu 🙂 Suntem stricați de societatea în care trăim, – cu o lume de măști, zâmbete false, lacrimi non-autentice.
Principală problemă e că oamenii nu se placsau nu vor să se iubească reciproc, nu se respectă, nu fac un pas pentru înțelegere, nu pot și nici nu doresc să învețe a se iubi. Oricum vă întreb, pot să vin la voi, mâine?
– Și v-am spus o istorie frumoasă, din auzite, așa cum am înțeles eu…
Are motiv de mândrie. În fiecare zi îi mulțumește bunului Dumnezeu pentru ceea ce are: o familie sănătoasă și iubitoare: un soț minunat împreună cu care cresc gemeni, fetițe de toată frumusețea. Acum așteaptă un băiețel… Familia e rațiunea ei de a trăi! de a se consacra educației copiilor și ajutorului pentru persoane nevoiașe din societate, prosperării lor, celor care nu au reușit precum și-ar fi dorit acest lucru. La modul cel mai pragmatic – se dedică într-un fel muncii civice, comunitare, pentru o bună guvernare, pentru a demara proiecte sociale, care schimbă calitativ viața oamenilor, pe alocuri a funcționat foarte bine, alteori mai puțin decât s-a așteptat, dar esența constă mai mult în acțiune. Nu așteaptă deloc laude. În prezent, Aurelia Zlotea este – președinta „Asociației Obștești Părinți de gemeni” și fondatoarea comunității de „Mămici și viitoare mămici de gemeni.”
…Îi este foarte dor de bunelul, care a decedat acum cățiva ani. Bunica a fost răpusă de cancer când abia implinise șase anișori. „Amintirea lor rămîne vie, atâta timp cât le văd pe fetele noastre, îndrăgostite de buneii lor, părinții noștri iubiți de care ne bucurăm să îi avem alături și de susținerea cărora beneficiem în continuare. Duminicile le dedicăm bisericii și buneilor, iar fetele se bucură de orice gest al lor și profită de căldura și dragostea lor fără margini”.
„Primele persoane care au crezut în mine după părinții mei, au fost profesorii de la care am învațat. Inițial cei din gimnaziul comunei unde m-am născut și mi-am petrecut copilăria, după care acei din Liceul „Hyperion” Anenii Noi și nu în ultimul rând, profesorii de la „Universitatea Liberă Internațională de Moldova” (ULIM), unde am studiat psihologie la licență și unde cu mare drag am revenit peste ani și am studiat Managementul Resurselor Umane la masterat.” (A. Zlotea)
Admiterea a fost cel mai fericit moment din timpul studenției. Fiind în ultimul an la liceu a primit cu colegii invitația de a participa la „Ziua Ușilor Deschise ULIM.” În cadrul acestui eveniment s-a desfășurat o olimpiadă pe obiectele de studii, iar câștigătorii au fost premiați cu locuri la buget. Aurelia a avut norocul să ia locul 1 la Psihologie și a fost admisă la buget la această facultate în mod automat. A fost cel mai bun cadou al destinului! S-a simțit nespus de fericită. Nu ține minte exact dacă avea un telefon mobil ca s-o anunțe imediat pe mama ei despre bucuria ei, dar pentru că ea muncea prin apropiere de universitate, Aurelia alerga fericită să-i împărtășească vestea cea bună! Și azi le mulțumește tuturor dascălilor și oamenilor, celor care au avut încredere în ea și au contribuit să devină ceea ce este astăzi.
„După absolvirea universității a urmat inițierea mea în antreprenoriat. Susținută de soțul meu, Ion, mi-am încercat puterile în lansarea unei mici afaceri de familie, căreia m-am dedicat în exclusivitate până la apariția copiilor. Soțul meu, este bărbatul care mă completează, este un tată extraordinar și un bărbat foarte harnic și generos.” (A. Zlotea)
Nașterea gemenelor Miriam și Medeea, este cel mai important și deosebit moment din viața Aureliei:„Ele sunt averea noastră, iar noi cei mai atenți și grijulii părinți pentru ele. Nu există dar mai prețios decît zîmbetul lor și necaz mai mare decît zilele în care se îmbolnăvesc, dar pe care le depășim cu mult calm”.
„Îmi iubesc familia si țara. Nu știu dacă e doar o stare a mea, sau a devenit deja comună în legătura cu ultimele evenimente, dar valul plecărilor în străinătate a rudelor, prietenilor și cunoștințelor ne duc cu gândul la emigrare. Nu am fost niciodată un mare critic politic, dar având tangențe cu acest domeniu, este destul de complicat să înțeleg ca chiar daca noi la moment nu ducem lipsă de nimic datorită soțului care muncește din zori pina în noapte, – ce viitor vom putea oferi copiilor noștri. Vreau să cred în minune și sunt optimistă, că fericirea pe care o simt în țara în care ne-am născut noi si copiii noștri, alături de părinți, nu o voi găsi nicăieri în altă lume… Și totuși, discuții pe acest subiect au loc în casa noastră. În următoarele zile, mă voi ocupa de lichidarea unui SRL, este vorba de o afacere de familie, un mic magazin alimentar deschis acum 10 ani, în care toată familia mea a investit pe lângă finanțe si – mult suflet… Nu este vorba de bani, ci de starea de spirit. Nu spun că voi părăsi Moldova. Iubesc această țară și simt că pot contribui cu mult mai mult, rămânând aici. Nu-i învinuiesc pe cei care au emigrat, le înțeleg situația și respect deciziile lor, doar că aș vrea să avem noi, tinerii, posibilitatea să ne creștem copiii, aici, ACASĂ, în Moldova! Pentru că avem copii, și pentru că mâine nu vrem să fim si noi printre acei care zilnic părăsesc țara, faceți în asa mod ca situația dată să fie soluționată pașnic…” (A. Zlotea)
Fiind însărcinată cu fetele a creat comunitatea „Mămici și viitoare mămici de gemeni.” Atunci când fetele împlineau 8 luni, Aurelia a organizat primul eveniment cu participarea lor și împreună cu alte familii deosebite, iar după doi ani, deja în echipă a fondat „Asociația Obștescă Părinți de gemeni”. În prezent, asociația întrunește circa 3000 de membri din Moldova și România, iar în cadrul asociației au organizat diverse evenimente de caritate, de agrement pentru copii, excursii de informare, etc. Aceste proiecte de suflet o inspiră, o motivează în continuare, în cadrul lor a legat prietenii frumoase și a cunoscut istorii și lecții de viață deosebite, la care ține mult.
Este o luptătoare dură împotriva violenței în familie:„Mi-aș dori acest mesaj să atingă nu doar mintea ci și inima fiecăruia care îl vede sau citește. Fiecare poate juca un rol important în această campanie reevaluandu-și atitudinea față de mamă, soră, soție sau fiică, prin adoptarea unui limbaj nonviolent. Eradicarea violenței împotriva femeilor și a fetelor, necesită eforturi coordonate și susținute de către toți. Demonstrând că aceste eforturi produc rezultate aducem cel mai bun tribut noua” (Zlotea Aurelia, 26 noiembrie 2018)
A îmbinat munca și meseria cu administrația publică, și-a făcut curaj să accepte noi provocări din localitatea Anenii Noi, pentru faptul că nu se așteaptă ca lucrurile bune să se întâmple de la sine, ele trebuie alimentate cu mult curaj, cu interacțiune, cu dedicație și toate având la bază cunoștințe și experiențe acumulate, colegi și prietenii care te susțin de-a lungul timpului. La fel de mult își dorește să reușească să unifice spiritul comunității create și în continuare. Cu o echipă puternică, cu profesioniști, cu oamenii cu viziune, consacrați ideilor de dezvoltare. Aurelia Zlotea preferă să ne unim nu pentru interese de grup sau partid, ci pentru interesele comunitare!
A avut norocul să cunoască femei dedicate și puternice care au fost sau sunt implicate în politică:„Primii pași în acest domeniu i-am făcut pe băncile liceului implicându-mă într-o organizație de tineret de partid și beneficiind de o sumedenie de seminare și training-uri de liderism și comunicare. După întemeierea familiei mi-am urmat activitatea deja în organizația de femei raională, ulterior am avut ocazia și plăcerea de a activa în cadrul Parlamentului Republicii Moldova, alături de doamna deputat Stratan Valentina a cărei asistentă am fost și care rămâne un model de Doamnă de la care ai ce învăța ca om, și ca profesionist.. În toată această perioadă am cunoscut femei de bună credință, cu o bună pregătire profesională și o poziție socială puternică, pe care le admir și urmăresc în continuare”.
„În spatele fiecărui om bogat sau sărac, celebru sau nu, se află dascălii. Ei ne sculptează caracterul şi ne învața, devenind exemple pentru noi. Un astfel de model si mentor, doamnă Valentina Stratan a devenit pentru mine, iî sunt recunoscătoare. Aceste zile deosebite, dedicate profesorilor, sunt o bună ocazie să aduc tuturor profesorilor cele mai sincere și frumoase urări de bine, sănătate, prosperitate. Felicitări!!!”
În timpul liber Aurelia se dedică lecturii. Îi place foarte mult să citească, nu mai ține minte care a fost prima ei carte citită, probabil ceva din basme sau povești pentru copii. Acum poate savura acest obicei frumos doar atunci când copiii se odihnesc, iar luna august a fost mai productivă în acest sens. Aurelia a găsit timp pentru câteva cărți ale lui Paulo Coehlo, și în aceste clipe citește o carte foarte populară a cărei autoare este Elizabeth Gilbert. Din autorii autohtoni de carte a fost impresionată de Viorica Nagacevschi și Tatiana Țîbuleac. „Recunosc fără sfială că nu întotdeauna îmi permit să procur atâtea cărți câte aș dori, de aceea mai facem schimb cu prietenele, și sunt vizitătoare fidelă a bibliotecii raionale, unde deseori îmi potolesc „setea” de lectură”. – spune Aurelia…
Aurelia Zlotea este recunoscătoare pentru toate experiențele oamenilor din viața ei, consideră că are noroc de cei înțelepți și buni la inimă:„Iubesc tot ce mi se întâmplă și sunt deschisă cu toată inima pentru provocările ce urmează. Astăzi, mă simt binecuvântată,sunt din nou insărcinată și așteptăm nerăbdători cu soțul venirea pe lume a băiețelului nostru mult dorit…”Expresii memorabile de Aurelia Zlotea:
„Succesul personal este în mare parte determinat de capacitatea de a face față provocărilor sociale” Aurelia Zlotea
„Viaţa nu este despre a te găsi pe tine însuţi. Viaţa este despre a te crea pe tine însuţi.”
„Ei sint motivul meu festin zilnic, FAMILIA MEA”
„Să devii părinte este un sentiment unic ce merită trait de fircare om. Pentru că la multe cupluri acest drum este mai anevoios și pentru că des primesc mesaje în privat, astăzi voi vorbi despre medicii care m-au ajutat în această experiență placută. Dacă sunteți o familie tânără și planificați o sarcină, vă recomand cu drag sa apelați la sefa secției Planificarea Familiei CMC, doamna Alla Spinei! În caz ca intâmpinati careva probleme și sarcina așa și nu vine de câțiva ani, apelați fără ezitare la domnul doctor Veaceslav Moshin, pe care îl găsiți la Spitalul Repromed! In caz ca sinteti însărcinată si nu va puteți decide unde veți naște, eu recomand Extramed și desigur domnul doctor Gatcan Ștefan. Primul pediatru la care am mers cu fetele si cărui ii exprim toată recunostinta mea este domnul Mihai Stratulat, la fel datorită dumnealui am cunoscut încă un pediatru de excepție la care am apelat nu o data – doamna Dorina Agachi, foarte bun specialist. Si aici lista mea de recomandări nu ia sfârșit. Nu fac reclamă, este experiența și recunostinta mea pentru acești medici care își fac cu dăruire meseria și datorită cărora ne bucurăm să îmbrățișăm zi de zi doi copii sănătoși Va doresc din suflet sa simțiți aceste sentimente inedite!”
„Copilaria înseamnă simplitate. Privește lumea cu ochi de copil, este foarte frumoasă. Miriam&Medee”
„Astăzi este ziua lor, ziua fetelor noastre – Miriam&Medeea. Le iubim enorm si vom face tot posibilul ca să le dăruim o copilărie fericita și nu doar… La Multi Ani cu sănătate, scumpele noastre!” (12 august 2019)
„Astăzi am sărbatorit aniversarea a celor patru ani de la crearea comunității “Mămici si viitoare mămici de gemeni”.Vreau să mulțumesc fiecărui membru pentru prezență, iar prietenei mele scumpe Aliona Baciu pentru tortă delicioasă și ajutorul imens. Multumesc, Nata Bodiu, pentru cele mai frumoase poze, mulțumesc pentru cea mai distractivă petrecere și ingenioșii animatori. Multumesc, Tatiana Potapov pentru cele mai calitative desene pe chipurile copiilor și oaspeților de la PrimulSens pentru cadouri și activități distractive. Va imbrațișez cu mult drag pe toți și vă exprim recunoștința mea” (A. Zlotea, 30 iunie 2019)
Zlotea Aurelia:„Foarte plăcut, vă mulțumesc din suflet, doamna Natalia! Aveți perfectă dreptate cu privire la copii, la această temă mai am un citat: „Copiii nu sunt singurii care cresc. Și părinții „cresc”. Tot așa cum noi ne privim copiii, vedem ce fac cu viețile lor, tot așa ne privesc și ei pe noi, să vadă ce facem noi cu ale noastre. Nu le pot spune copiilor mei să ajungă până la stele. Tot ce pot face este ca eu să mă întind spre ele.”
„Astăzi au fost înmânate diplomele de Master grupei de la Managementul Resurselor Umane, promoția 2017-2019, din care am făcut și eu parte. Am petrecut o perioadă dinamică lângă colegii profesioniști și cu un grad de pregătire fenomenal, dar și lângă profesorii de excepție de la facultatea de Psihologie, #ULIM. Felicitări și mult succes în continuare!” (ULIM,3 iulie 2019, Chișinău).
„Aniversarea, Asociației Obstești “Vitae” o a fost o adevarată poveste pentru copiii noștri. – Аzа Оnică! Îmi face o deosebită plăcere să vă adresez cele mai cordiale felicitări, împreună cu sincere multumiri pentru premiul mare acordat și pentru invitație la acest eveniment minunat. Îmi exprim speranța că prin eforturi comune, vom reuși să impulsionăm lucrurile în domeniul protecției copiilor, vă dorim succes și realizări frumoase în continuare!” (A. Zlotea, 18 iunie 2019, Parcul Dendrarium)
„Câți dintre voi cunoașteți despre Campania ”O jucărie pentru zâmbetul copiilor”? Gândul de a oferi o viață mai sigură și diminua impactul emoțional trăit de copiii victime în accidente și incidente – a motivat Poliția să inițieze a doua etapă a Campaniei ”O jucărie pentru zâmbetul copiilor”. Astazi, în susținerea acestei campanii, comunitatea parintilor de gemeni a mers la Inspectoratul General al Poliției, unde copiii au aflat mai multă informație despre profesia de polițist și campaniile inițiate de aceasta instituție .”
Unele referințe despre Aurelia:
Natalia Calpagiu:”Ma bucur mult că te-am cunoscut,esti o femeie interesantă,o mămica de milioane si o soție iubitoare. Sa fii sănătoasă și succesele să-ți alături in toate ”
Elena Puşcaş-Langa:„Succesul, devine succes, atunci când dai tot cei mai bun din tine. Felicitari si cât mai multe realizari!”
Natalia Pincova:„Să ne trăiți stimată Doamnă! Succesele și realizările Dvs chiar ne face să ne mîndrim ca va cunoaștem. Sunteți un om cu suflet și inima mare ! La mai mult și la mai mare și în continuare!”
Alina Carmazan:„Sunt bucuroasă enorm că te cunosc. Ețti un suflet special, cu suflet mare Succes și realizări frumoase în tot ceea ce faci.”
Ludmila Ceaglic:„Important: sa nu te opresti! Mergi cu demnitate prin Viata voluptoasă!”
Valentina Stratan:„Si eu ma bucur sa lucram impreuna, in echipa noastra ce ne-a unit!”
Date biografice: S-a născut pe 23 iunie 1987 în Anenii Noi, Aurelia Zlotea, absolventă la specialitatea Psihologie în 2009
Orașul creează iluzia unei vieți ușoare și frumoase. În realitate, este altfel. Adaptarea la viața urbană a satului a fost dintotdeauna și este o mare problemă. „Ce-i cu mlaștina asta de Merejeni, că a ademenit oamenii și nu-i lasă să trăiască decent?” Sătenii se trag la oraș, or, la finele vieții sale se întorc în sat realizând cât de valoroase sunt relațiile simple omenești, și … deja e târziu, mentalitatea înrădăcinată nu schimbă atitudinea. Consătenii nu iartă nimic, la fel pentru că nu depui efort să fii în rând cu lumea lor, să trăiești conform regulilor orânduite chiar de ei…
Cred că în fiecare sat există personaje atât de colorate, și lucrul acesta nu e de mirare. De aceea, doare când citești nedreptățile care s-au săvârșit și nu mai poți schimba ceva… Paginile romanului se deosebesc prin amintiri și paralele existente, prin atitudinea de azi și prezent, care pare neschimbată. Olga Căpățână, de fapt, ea este prototipul, lucrurile sunt reale, doar numele sunt schimbate. Autoarea descrie amintirile sale despre epoca sovietică a satului său (a doua jumătate sec. 20). Capitole foarte interesante și oricum remarcabile prin dialoguri cu o dialectică deosebită și chiar amuzantă în exprimarea moldovenilor. Interesante capitole dedicate vieții satului, și toate aceste atribute descrise au atins și copilăria mea, și adolescența, și cât nu ai roti trecutul, e o nostalgie! Datorită acestui fapt, cartea reiese a fi nu doar despre mentalitatea unui sat, ci și despre tinerețea noastră fericită, amintiri de neuitat legate de ea, care uneori rămân menționate prin lucrurile mărunte în roman, ce n-ar obiecta oportuniștii! Acțiunile romanului rămân prezente în viața sătenilor rămași în Moldova, cei care nu au reușit să plece în țările civilizate pentru a afla „lumea cea nouă” a europenilor. Mi-a plăcut istoria, admir autoarea și recomand cartea. Cu siguranță, veți face lacrimi…
Trecutul nostru în ciuda vieții dificile, dar și foarte atractive în mediul rural este întotdeauna alături de noi. Astfel e creeată gândirea noastră că prin trecut vedem un mod ideal al vieții noastre, deși acest lucru poate avea nicio legătură cu realitatea, și cu timpul se transformă într-o iluzie. Ne plac gândurile despre satul nostru, despre patria noastră mică în care cândva ne-am simțit fericiți pentru că eram și mai tineri. Ce e mai de preț – că trecutul ne învată să nu cedăm dificultăților, calităților inumane ca alcoolul, bârfele, invidie, răzbunăre etc., să depășim problemele, să apreciem valorile, cu speranța că și copiii, nepoții noștri vor învăța aceste lucruri…
„Sentimentele au rămas departe în urmă. În tinerețea mea. Aveam alte griji. Totul se schimbă, totul trece odată cu viața.” (Olga Căpățână)
Îmi amintesc foarte bine mirosul ierbii, a baștinei mele. O amărăciune nostalgică, ceva de neuitat, care a lăsat o urmă dulce-amară în sufletul meu. De aceea, romanul „Mintea satului cea de pe urmă” scrisă de Olga Căpățână este o scriere deosebită, atât de apropiată interiorului meu spiritual. Am citit cartea, special plecând mai departe de oraș, în mrejele miresmei asemănătoare acțiunii romanului. În carte, istoria are loc în satul Merejeni, dar lasă impresia ca e chiar la baștina ta…
„Satul meu este cel mai frumos sat din lume, bucura ochii cu cele mai frumoase flori” (O.Căpățînă)
„Dar cel care scrie soarta acolo e tot din Merejeni. Tot nu iartă multe. I-a părut că Niusei tare ia mers în viață. Și nu a început să bea, nu s-a făcut bețivă, așa cum era scris acolo, în condica ceea cerească. Așa cum li s-a prezis la toți copiii Mărioarei lui Petea Șchiopul. Ana a rezistat la moartea soțului ei și toată dragostea, toată grija a îndreptat-o spre copilul său. Și iată într-o zi fiul ei face accident cu mașina și moare. Ce îi rămânea sărmanei mame: să bea? Nu, nu a mers mezina Mărioarei pe drumul fraților și al părinților. A crescut nepotul, și-a ajutat nora în toate. Nora ei s-a recăsătorit cu un turkmen. Un om deștept, cu studii superioare. Și nora a cerut de la mama Ana învoire să se căsătorească. Acum bunica Ana crește două nepoțele, surorile nepotului său. Și nora o învită la toate sărbătorile, are grijă de Ana. Dar niciodată Ana n-a luat în gură picătură de alcool. ÎN CIUDA SATULUI.”
Omul e la fel dintotdeauna: va critica viața altuia, foarte atent la greșelile vecinilor, și doar știe ce spune Domnul „Nu judeca că judecat vei fi…” Mentalul nu se schimbă nici trecând prin propria experiență dureroasă, nici din învățămintele de viață, din educația celor șapte ani, ba, omul vrea să simtă și el „bucuriile” sau ”nefericirea” vecinilor, de ce nu?! Așa e firea omului, chiar și cel ințeligent poate greși… Ce-i important, e subiectul detaliat de autoare prin modul „vechi” de viață și atitudinea sătenilor. Atitudinea se regăsește și în prezent, una dezvoltată și „modernizată” de demnitari. Care depinde de felul de a gândi și de a trăi conform timpului, de situația grea a țăranului lipsit de condiții și de resurse finaciare pentru o simplă bucurie de a fi omul independent, cu simțurile și speranțele proprii ce nu pot fi ascunse… În continuare, credeți că politica o face satul? Nu satul creează politicul…
„La Nouă Mai fostul director vine și stă lângă monumentul ostașilor ocupanți de țară. Ocupanți-neocupanți, cu ce-s de vină ostașii cei care au murit în război? Ce țară o fi ocupat ei acolo sub pământ? Au murit pentru politică, cum zicea mămuca. Urât lucru e politica asta. Dacă pentru ea mor oamenii tineri și frumoși ca florile…”
Orașul își face treabă rea cu oamenii care vin din sat. La copii se dezvoltă zgârcenia, dorința de a avea mulți bani, cu toate că părinții lor nu le au. În oraș, totul este schematic, formal, fără suflet. În oraș nu există socializare ca cea din sat, unde oamenii comunică și se văd permanent. În oraș trăiesc milioane de oameni, dar Tu simți că ești singur. Majoritatea orășenilor doresc să se întoarcă în sat, și nu exclud această posibilitate. Dar, cel mai bun oraș sau sat e acela, unde tu prosperi!
„Câte case pustii sunt în sat… E plin satul de case orfane, de părinți orfani. Gospodării agoniste cu greu, muncă în sudoarea frunții, dar acum nu are nimeni nevoie de ele. Da, case orfane într-o țară vitregă…”
Cea mai mare greșeală e pierderea speranței, iar statul ne oferă exact aceste condiții pentru a o pierde… Apoi, noi cinstim câte un pahar pentru sănătate și prosperitate pierzând toate odată, inclusiv familiile. Condițiile de trai ades inumane în satele Republicii Moldova la fel există grație conducerii de stat. Satul se pierde, sătenii fug în orașe străine, și nu mai revin… Visul european e sclipitor…
„El a prins rădăcini aici și, dacă lua câteva pahare de vin, când încă putea vorbi le spunea socrilor într-o moldovenească stâlcită că e din viță de profesori, că tatăl lui a fost mare matematician, poate profesor, poate academician chiar. Dar l-au dus in gulagul acela de la capătul lumii și doar numele i-a rămas. Mama, ca să nu fie și ea închisă, s-a dezis de soț, iar copiii au luat numele mamei, că al tatălui este evreiesc. Râdeau socrii de el – auzi, bețivul și pângăritul de Vaniuța, viță de nobili sau și mai strașnic – de jidani.”
Multe povestioare de suflet a familiilor din Merejeni, strâns legate într-o istorie a satului, cu detalii precise, dialoguri populare în stil țărănesc, toate relatate atât de strălucit, dar și sentimentul dureros de compătimire până lacrimi, și analiză filosofică a relațiilor interumane sătești, și satira tradițională gen Olga Căpățână. Pe scurt, în opinia mea, această carte este destinată tuturor – nu doar pentru cei care suferă în urma disparițiilor satelor din Moldova. Este o istorie tragică a unui sat care merită să fie înțeleasă și „reparată” pentru a reuni populația emigrată, a reeduca și pentru a începe în cele din urmă a trăi civilizat dacă vrem să ajungem „europeni”.
„- Ce vorbești, mamă? Dar oamenii în sat ce vor spune?
Oamenii din sa-at!… Da” careva din oamenii din sat ți-a dat o bucată de pâine, fată hăi?… Ți-a întins cineva o bucîțică de ceva, de așa tare te temi ce vor zice oamenii? Hm? Cine-i acela din sat care-i așa de vază pentru tine? Eu și tat-tu îți suntem autoritatea. Noi suntem acei care te susținem și te ajutăm. Am zis ceva când ai vrut să te măriți? Nu? Ai vrut nuntă în dricul iernii, ți-am făcut nuntă. La altă lume mirele face nunta, nu mireasa, că el e capul familiei. Noi nu am zis o vorbă, o strachină de făină să aducă, un lemn, un burhui de jin. Tot noi. Zestre ți-am dat? Ți-am dat. Cât am avut. Casă ți-am dat? Aveați unde trăi? Amu ce va zice satul, ce va zice lumea? Noi cu tat-tu suntem lumea. Și nu plânge în poale!…”
De ce o apreciez pe autoarea romanului „Mintea satului cea de pe urmă”? Pentru psihologismul invariabil și iscusința de a remarca subtil mișcările sufletului, pentru că nu omite detaliile, care sunt de obicei simbolice. Romanul este ca o fereastră în viața cuiva, a celor de alături, familii și prietenii, colegii din vecinătatea satului… Despre bumerangul care se întoarce atunci când pășeșeti strâmb… Alcoolul, dragostea și… invers… Dinamica comploturilor surprinde, începutul romanului ironic de loc nu se asociază cu finalul neașteptat și trist pâna la lacrimi atunci când moare protagonista… Violul fetei de 15 de tatăl vitreg este un strigăt de durere la ceruri, de ce se întâmplă aceste crime în continuare, de ce este indiferentă societatea, și justiția nu face nimic? Olga Căpățână pune personajele reale în circumstanțele non-banale dezvăluind caracterele lor pe deplin, și adevărul așa cum a fost și au ajuns în prezent… În același timp, este foarte interesant să citești romanul, pentru că autoarea scrie despre satul cu oamenii ei obișnuiți, despre sătenii cu durerile și problemele lor sociale, despre judecată și schimbările de mentalitate. Și despre Iertare, de altfel nu ar avea rost să fi scris acest roman…
„…Mama e departe, bunica în depresie, iar bunicul tângea după Uniunea Sovietică, se bătea cu pumnul în piept, zicând că noi încă vom plânge după comuniști și după puterea sovietică. El, care avea pe vremuri peste cinci sute de ruble pe lună, cu mașina la poartă, încărcată cu toate bunătățile pământului, ducea dorul puterii sovietice. De ce ar trebui să-și amintească mama mea sau bunica, sau chiar eu de puterea sovietică? De cozile fără sfârșit după smântână sau o bucată de salam? Ce a fost bun pentru noi atunci? A fost pentru ei, pentru secretar de partid. Noi nu am pierdut nimic!”
Alte opinii despre cartea „Mintea satului cea de pe urmă”:
Aliona Grati:„Olga Căpăţină nu urmăreşte să scotocească în personajele sale animalicul, impulsurile fiziologice, ci caută modalitatea de a-i înţelege şi de a-i mântui creştineşte. Semnificativ în acest sens este gestul de a-şi sacrifica spre final personajul-narator. Moartea Zinei Postică trezeşte umanul în merejeneni, le aminteşte că au fost şi pot fi buni. Gura rea a satului se potoleşte, o nouă speranţă se întrezăreşte la orizont. Dimineaţa se apropie ca o promisiune de iubire a aproapelui, de instalare a normalităţii… Cartea este o avertizare asupra unui pericol realmente iminent şi, în acelaşi timp, expresia speranţei de vindecare cu propriile resurse interioare a unei umanităţi cancerizate de istoria câtorva decenii de comunism.
Vera Catan:„A ajuns si la mine „Mintea…”Draga Olga Căpățînă, multumesc…Sa stii ca retraiesc fiece fila a acestei carti, intrucat ( intr-un fel sau altul) am trait mai tot despre ce scrii…”
Aliona Dembitki:„Pentru mine sunteti o ladita incarcata cu minuni!!!Aveti atitea calitati minunate si atit de multe incap in inimioara Dumneavoastra si sunteti atit de generoasa ca va impartiti si cu altii de aceste daruri pe care va insestrat Dumnezeu dar si datorita ambitiei si foarte foarte multa munca …sunteti femeie frumoasa si jingasa dar totodata atit de puternica si luptatoare..aveti curaj si mindrie aveti demnitate si multa multa poiezie.Eu va admir si chiar sunt mindra ca v-am cunoscut..meritati sa fiti pretuita..citita si povestita..meritati sa fiti alintata si apreciata. Sunteti mamica si bunica iubitoare, sunteti raza lor de soare si cu zimbetul acesta al Dumneavoastra de copil divin care emana atita caldura si oameni curati la suflet!!!Am simtit sa va alint azi fiindca un cuvint de la Paris chiar si scris personal pentru mine e ca un balzam si o forta de a ma ridica si a merge inainte!!!O dupa amiaza frumoasa stimata Doamna si o imbratisare calda! (după lansarea cărții „Mintea…” Anastasia Balmuş:„Mi-am dorit mult s-o cunosc mai îndeaproape, s-o privesc, s-o ascult…
Am venit special la Chișinău la lansarea cărții ei…
Am fost plăcut surprinsă de incărcătura evenimentului, desfășurarea lui. Dar cel mai mult de faptul, că opiniile noastre asupra problemelor societății sunt comune. Și pe mine ele mă frământă, mă dor, dar…ea, OLGA CĂPĂȚÂNĂ, a spus-o tare, cu durere în cartea sa. Ne-a demonstrat, ne-a atenționat, ne-a rugat, ne-a chemat să acționăm, să salvăm morala satului, unde „s-a nascut veșnicia” și care face parte din demnitatea neamului… FELICITĂRI, dna OLGA CĂPĂȚÂNĂ!”
Livia R-w:„Felicitari !!Am fost in sala la acesta lansare, as zice ca aceasta carte va prinde bine la cititori… Suntem in suflet multi cu aceeasi durere… Durerea neamului cu emigrarea si pustiirea SATELOR… Dar mai dureros este despartirea de cei dragi… De marele DOR pe care il ducem cu greu…”
Editura ARC:„Romanul „Mintea satului cea de pe urmă” (ARC, 2019) de Olga Căpățână a avut parte de o lansare mai mult decât frumoasă. Lumea care a venit la Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu” ne-a confirmat faptul că o carte este un univers construit din pagini și cititori! Aceasta face ca un volum să fie viu, să trăiască!”
Cobzac Victor este cu Olga Căpățînă.:”MINTEA SATULUI
Versuri dedicate scriitoarei Olga Căpățână, cu ocazia lansării romanului „Mintea satului cea de pe urmă”~Mintea satului, … cea de pe urmă,/Cuvinte nu am și-mi scot pălăria,/Colb, drum de țară, găinile scurmă,/Anume aici, s-a născut, veșnicia!/Anume aici, … printre case din lut,Pereți văruiți, de mâini grijulii, /Sunt ale Mamei, … la timpul trecut,/Calde și astăzi, … pentru copii./Un Soare rotund, ca o Pâine de casă,/Ce dulce-amintirea mai doare,/Mirosul de glie… se-așterne pe masă,/Ca un gând, obosit să mai zboare./Maci roșii ca para, … pelin și cucută,/Legate sub coardă, aroma îmbie,/Bilet la căruță, … cai-putere, … o sută, /Cu întoarcere-acasă: și ție, și mie./Păpădii… pe de-o parte și alta de drum,/Ne-nsoțește, ca-n vis, ciocârlia,/Din hogeacuri mai curge o țâră de fum, /Fir de dor, … și nă-fra-ma, și ia./Sunt la modă: catrința, căciula și naiul,/Lăutarii și vinul din beci, o plăcere,/De nepoți plină curtea, ei vin cu alaiul,/Când lipsesc, sunt necaz și durere./Cimitirul e viu, Dumnezeu… peste tot,/Sub icoane, … cu sfinții, … la masă,/Val de lacrimi, … le șterg… nu mai pot,/Nu rezist, dorul mă-ntoarce… acasă./03.06.2019
Informații utile:
Premiul Fondului Literar al USM i-a fost acordat scriitoarei Olga Căpățână, stabilită actualmente în Franța, pentru romanul trilogie ,,Dobrenii” o carte care redă povestea unei familii de moldoveni marcată de cel de-al doilea război mondial, de foamete, deportări și de conflictul din regiunea transnistreană.
Olga Căpățînă este femeia care a fost la două războaie, cea care a reușit să-și schimbe viața la 180 de grade în Franța. Niciodată nu i-a fost frică de schimbări, le-a acceptat și a demonstrat că se poate mult mai mult, iar investigațiile ei au ajuns să fie difuzate la National Geographic. Cum este viața după două războaie, dar și ce a motivat-o să scrie versuri inclusiv ”Visul meu” de Valy Boghean aflați din acest reportaj!
Olga Căpățînă:„Eu plec, ça sa va duc dorul. Va las MIREASA DIN KABUL sa va maingaie. MINTEA SATULUI CEA DE PE URMĂ sa va pună pe gânduri.” (7 iunie 2019)
Drumul spre casă o trezește la realitate. Casa ei nouă deja e acolo, la Sibiu, unde Mariana locuiește și merge la mormântul Lui Bogdan… Stă cu ochii închiși plini cu lacrimi și cu mintea goală ascultând dansul frunzelor uscate… Pentru prima data se simte vie înconjurată de spiritele neînsuflețite la cimitir, realizând cât de fragilă este și cât de bine e să te poți deconecta din când în când, uitând de moarte… Amintirea fericirii o înaripează, atunci își dorește ca acele clipe să nu treacă. Șoaptele dulci ale suflului de vânt o hipnotizează… Iubește în continuare. Parcă e posibil, altfel? Nu a fost nevoie de compromisuri pentru a obține o armonie completă în familie, dragostea e cel mai bun tratament pentru două persoane îndrăgostite! Au simțit împreună acele clipe, sentimente și toți cei din jur erau fascinați de iubirea lor. Munca constantă i-a unit dublu. Aveau aceleași interese comune, priviri, scopuri… Au văzut doar unul pe altul și inimile lor, de aceea, a fost atât de firesc și simplu să înțeleagă realitatea istorică a acestor două state care merită și necesită să fie unită pe veci… Moldova și România. Nu Uniunea Europeană, ci aceste două state, în primul rând.
Doar întâlnindu-se unul cu altul au aflat ce este dragostea adevărată. În public și după culise trăia dragostea. Nu s-au îndoit niciunul, a fost și rămâne acest sentiment real, atunci când nu poți respira fără acest om, cât de târziu, dar a apărut ceea ce nu este dat la fiecare… Bogdan nu se mai sătura s-o alinte din priviri și cu dragostea lui, nu putea trăi deja fără de Mariana, o admira și o lăuda la toată lumea, se mândrea și era fericit împreună cu ea. Era fascinat, nu numaidecât de rolul în societate, nici de frumusețea ei, o adora pentru integritatea ei firească. Mariana – foarte frumoasă, remarcabilă, grațioasă și plină de farmec prin exteriorul său bine creat, și cel mai important, este înțeleaptă. Ei bine, a sosit momentul când ambii au realizat că se iubesc până la ceruri, și ce păcat și ciudat e că în scurt timp, după o lovitură neașteptată de boală, Bogdan chiar a plecat la ceruri… Așa a vrut Domnul, rămâne un gol în suflet, o cicatrice care va rămâne mereu în sufletul ei, precum și dragostea pentru Bogdan, la infinit, unde inevitabil ne vom întâlni cu toții… Mariana va purta mereu memoria omului drag…
Cel mai strașnic e atunci când vrei să plângi, dar nu te ajută… Vrei sa vorbesti și nu mai ai cu cine, – vrei să pleci, dar îți pierzi direcția, – poți să rămâi, dar nu ai dorință… Sau, nu e nevoie… Cel mai important să nu rămăi singur alături de oamenii care există lângă tine! Prietenii reali mereu vor fi alaturi! Și la bucurie, și la durere! Viata-i asa frumoasa!!!
O nunta aristocratica. Mariana si Bogdan Tamas
Generaţiile noi sunt diferite. Alte gânduri, alte priorităţi, alte pasiuni, alte idealuri. Păcătuind prin a-i compara mereu cu noi înşine, nu facem decât să-i îndepărtăm, să pierdem ocazia de a-i înţelege, dar prietenii adevărați întotdeauna vor înțelege și te vor susține la nevoie… După lacrimi de durere care nu se mai termină, Mariana continuă ceea ce a făcut prin experiența ei de-o viață. Istoria nu finisează, și ea este istoric de meserie, Doctor în științele ei. Cum se spune, și-a luat geaca și pleacă mereu la drum… Unde? Nicăieri, dar peste tot! Luptă cu mentalitatea și simte că trăiește! Luptă pentru democrație reală și independența țării sale, pentru Unirea celor două maluri de la Nistru și de peste Prut… Prin memoria deportărilor sovietice în care au decedat milioane de oameni, ducând foametea bine organizată de puterea sovietică, ceea ce noi, moldovenii, aflăm peste zeci de ani, și tot nu vrem să credem că este posibil așa ceva, atâta inumanitate deavolească a bântuit în doar câteva persoane care au guvernat și ruinat acest biet stat moldovenesc dezlipit de Patria mamă… Născută în apropierea Nistrului, în raionul Criuleni, Mariana a vorbit cu oamenii de acolo, continuă să interacționeze cu ei, în mod special, o interesează relațiile și situația transnistrienilor și consideră că nu s-a făcut nimic substanțial pentru a-i întoarce în componența Republicii Moldova…
„Drama românilor basarabeni trebuie cunoscută, vorbită şi conştientizată la pătrat, iar noi, băştinaşii, să nu le mai permitem urmaşilor ocupanţilor să se facă a uita că noi suntem la noi acasă.”
‘’Acum un an Bogdan a vizitat Conacul bunicului Vasile Galaction din satul Plopi, raionul Dondușeni, Basarabia. Conacul, la fel ca și întreagă avere, a fost confiscat și naționalizat de autoritățile sovietice. Familia Galaction a reusit să se salveze de bolșevici trecând Prutul. Stâlpii de la poartă sunt cei autentici, construiți în perioada interbelica, ceea ce e din fier și steaua roșie sunt creațiile ocupantului.
Bogdan, pe bună dreptate, era mândru de obarsia sa de nobil.
Dormi în liniște, Bogdănel!!’’ Mariana , 16 iulie 2019
Mariana si Bogdan Tamas, 2019
Lavinia Dumitrașcu „Se spune că timpul vindecă rănile…dar doar le ameliorează în măsura în care noi ne obișnuim cu ideea…Amintirea rămâne…acolo…în suflet…Ca și durerea…”
Bianca Rodica Karda „Amintirile rămân întotdeauna în suflete, Mariana. Nimeni nu ni le poate lua. Măcar pe acelea. Ne raportăm la ele și suntem recunoscători că am avut parte de ele. Te îmbrățișez cu prietenie!”
Mariana S. Ţăranu (10 iulie la 16:39): „Si pulbere, tarana de tine s-a alege,/ Caci asta e a lumii nestramutata lege,/ Nimicul te aduce, nimicul te reia, Nimic din tine-n urma nu va mai ramanea…/ Dormi in pace, Bogdanelul Meu!!! /Nicolae Bogdan Tamas (9 decembrie 1972 – 7 iulie 2019)
Gânduri, informații și alte expresii utile de la Mariana S. Țăranu:
Mariana S. Ţăranu: „Noi nu prea știm a trăi într-un stat democratic, noi așteptăm și astăzi să ne spună cineva ce să facem și cum să facem și iată asta este o mentalitate post-totalitară …
Ar fi normal, la aproape trei decenii de independență, să avem o clasă politică formată în noile împrejurări …”
„Cetățenii Republicii Moldova sunt produsul unui stat totalitar, unui stat în care n-a existat democrație. Noi nu prea știm a trăi într-un stat democratic, noi așteptăm și astăzi să ne spună cineva ce să facem și cum să facem și iată asta este o mentalitate post-totalitară …
noi așteptăm și astăzi să ne spună cineva ce să facem și cum să facem și iată asta este o mentalitate post-totalitară – când oamenii parcă vor, parcă se tem, parcă nu le trebuie. Și de asta așteaptă ca cineva să le spună ce să facă. Cetățenii Republicii Moldova nu știu a trăi în democrație. Dacă vorbim despre un stat de 28 de ani, care are o vârstă de 28 de ani, aici nu poate fi democrație. Democrația se dezvoltă în timp, democrația trebuie cultivată. Deci, ca să vorbim despre un stat democratic, cel puțin la a treia generație putem să spunem că este o democrație mai mult sau mai puțin autentică…”
„Dacă vorbim despre independența Republicii Moldova, fiecare a trăit-o, o trăiește în funcție de aspirațiile sale, de nivelul intelectual și de faptul cum a fost implicat în acele evenimente. Cum rămâne în istorie? Rămâne ca un an de cotitură, an în care Republica Moldova a fost reînființată, într-un fel, pentru că este succesoarea RSSM-ului, dar, în același timp, acești 28 de ani, de fapt, sunt niște ani ratați pentru această palmă de pământ, sunt niște ani în care cei care au avut șansa sau neșansa să se nască aici au suportat o veșnică perioadă de tranziție, timpuri incerte, au ales din răul cel mai mic; sunt ani pierduți pentru această palmă de pământ și îndeosebi pentru populația care s-a născut aici, pentru că toți avem o viață biologică și tot timpul am fost în așteptarea schimbărilor.”
Doctorul în istorie, Mariana S. Țăranu: “Recuperarea memoriei deportărilor lipsește, iar indiferența mai persistă”. Valul doi al deportărilor – o rană deschisă și astăzi. Cei rămași în viață din acel calvar i-a ajutat credința și dorul de casă. Astăzi, însă comemorarea victimelor deportărilor se lasă cu un gust amar. O radiografie amplă cum s-a petrecut cel de-al doilea val al deportărilor și ce se ascundea de fapt în spatele acestor scenarii diabolice”
„Au fost deportaţi toţi cei incomozi regimului sovietic prin mentalitate, prin nivelul de trai şi prin idealurile de care erau călăuziţi: reprezentanţii clerului, intelectualii, gospodarii satelor, foştii funcţionari ai administraţiei româneşti, ziarişti, foşti ofiţeri în armata română. Dar de fapt ei reprezentau coloana vertebrală a poporului nostrum. Mai mult, un popor rămas fără intelectuali, adică fără preoţi, profesori, învăţători, funcţionari uşor este redus la tăcere, manipulate şi deznaţionalizare, ceea ce și s-a întâmplat.”
„Credința și dorul de casă i-a ajutat să supraviețuiască… Toate bunurile – casele, utilajul țăranilor deportați – au fost confiscate de colhozuri, iar o parte din ele au fost furate, vândute de către organele financiare ale raioanelor respective. Multe din aceste edificii au fost oferite ofițerilor care erau aici în NKVD, nomenclaturii etc.”
„Persoanele au fost deportate în așezări speciale cu domiciliul obligatoriu. Deportații locuiau împreună cu familiile, erau supravegheați de NKVD, iar libertatea de mișcare era limitată la o anumită zonă din raza domiciuliului obligator. Lunar familiile deportate trebuiau să se prezinte la ofițerul de supraveghere, la sovietul sătesc în zonele rurale sau la secția de miliție în așezările urbane pentru a-şi confirma prezenţa. Cei deportați au fost folosiți la munci fizice, necalificate, erau impuși să lucreze atât cei maturi, cât și minorii.”
„…vorbesc acum despre calvarul prin care trec cele câteva școli – șapte școli cu predare în limba română din partea stângă a Nistrului –, iar atunci când vorbim despre pensionarea cetățenilor, atunci când vorbim despre salariile celor din partea stângă a Nistrului, ei la propriu sunt motivați economic ca să primească, să accepte cetățenia transnistreană și noi, vrem sau nu vrem, dar ne pomenim că locuitorii multor sate și din partea dreaptă a Nistrului au cetățenie transnistreană și în ceea ce privește școlile nu se face nimic, în ceea ce privește acordarea cetățeniei, în ceea ce privește punctele de control care pe zi ce trece tot se schimbă, își schimbă destinația…”
„Nu pot înţelege, până când vom tolera acest spectacol, regizat atât de bine de Moscova, până când vom accepta ca mica noastră Ţară să continue a fi „Cuba Europei”? Mă întreb pe mine şi vă întreb şi pe voi: oare n-a sosit timpul să-i tragem la răspundere pe aventurierii, complotiştii, criminalii cu cetăţenie rusă care, prin abuz, şi-au atribuit puterea politică în regiunea de Est a Republicii Moldova?” (2010)
„ În 1941 au fost deportaţi şi copiii celor mai instruite familii din Basarabia care fie nu au dorit, fie nu au reuşit să plece peste Prut în 1940. Evident, părinţii lor făceau tot posibilul ca copiii lor să facă studii. Satrapii comunişti, fiind conştienţi de acest lucru, le-au creat anumite condiţii. Astfel, copiii deportaţilor au frecventat şcoala medie rusă, ulterior mulţi au fost promovaţi în diverse instituţii medii de specialitate, însă doar la profilul tehnic, şi mai puţin în universităţi. La absolvire au fost repartizaţi în calitate de tineri specialişti în diferite oraşe ale URSS nepermiţându-le, însă, revenirea în locurile natale… Cu toate acestea, mii de familii deportate când revin la baştină constată că averile lor sunt naţionalizate, regimul a reuşit să le creeze o imagine de duşman al poporului şi chiar mai mult, din cauză că nu li se acorda viză de reşedinţă, nu se puteau angaja la serviciu şi nu aveau o altă alternativă decât să se reîntoarcă în locurile de detenţie sau în alte republici unionale.” (2011)
„Șansele pe care le are un tânăr să se integreze în viața socială în afara Republicii Moldova nu le are aici. Aici, dacă nu ești membru al unui partid care se află la guvernare sau dacă cineva nu are apartenență politică din anturajul tău, nu ai nicio șansă. Și diaspora, văzând și trăind după regulile democrației autentice, venind în Republica Moldova și confruntându-se cu ceea ce am vorbit mai devreme, își dă seama că, de fapt, este o luptă pierdută din start și se întoarce.” (iulie, 2019)
Mariana S. Țăranu (n. 1976, 3 august) – o voce puternică pe scena moldovenească, basarabeancă inteligentă, experimentată, foarte vocală, cu discuții și interviuri răsunătoare la Radio și TV-ul politic cu personalitățile importante din Republica Moldova. Duce dispute ce captează de multă vreme arena politică, scriind și pentru paginile presei din România despre instabilitatea politică, Unire, Integrare Europeană, analizează și oferă strategii, propune variante, caută soluții în încercarea de a evalua posibilitatea rezolvării problemelor sociale și a ieșirii dintr-o criză prelungită în țară…
„Din anxietatea sufletului amar de durere, Am inventat fericirea atât de mare, Că mi-e teamă să nu reușesc la timp, Să mă bucur de amintirile spuse mai sus, Ca floarea soarelui ce răsare-n câmp… Scutură-te de praf, aruncă coaja învrăjbită, Frenezia culorilor să o dăm libertății, Cu fantezii și imagini golul umplând, De frumusețe bruscă să te lași surprinsă, De dragoste veșnică cuprinsă…”
Îi place să fie sinceră cu oamenii. De ei depinde ca să reușească de fiecare dată. În cazul în care nu merită, preferă să tacă. Mai ales atunci când simte că nu vor acorda importanță celor spuse de dânsa. Se mai întâmplă și așa, – spune ea. Nu-i place să judece, să jignească pe cineva, să pretindă că doar ea are dreptate. iubește oamenii cu adevărat, îi crede, îi menajează și speră că într-o bună zi… lumea va fi mai bună. Dorește armonie în familii, să nu mai plece nimeni de ACASĂ, iar cei care au plecat – să se întoarcă: „Nu e un eroism să pleci, e o faptă nobilă să rămâi și să construiești aici, în Basarabia Română. Este crezul meu, pe care l-am urmat și-l urmez. Toate cele bune și frumoase în această lume sunt posibile dacă depui în ceea ce faci multă Credință și Dragoste. Dacă acestea două sunt lipsă, zadarnice – Trudă și Vise.”
Meseria de jurnalist este pasiunea ei de toată viața, tot ce scrie – face parte din ea: „Angajarea mea la Radio Moldova pentru totdeauna poate fi comparată cu… o dragoste de la prima vedere!” E un sentiment care mereu va fi același până la sfârșit, spune Zina Izbaș. – Nu e un joc de rol, nu e poveste pe care o spui și atât. „Munca mea la radio e viața însăși și gri-ul de fiece zi!” Și Prietenii ei fac parte neapărat din această viață, și ei îi sunt alături la bine și la greu. Pentru că munca la radio se face în echipă, de unul singul nu ai sorți de izbândă, pentru că așa sunt regulile radiofoniei moderne…
– Dragostea? Dacă nu e, nimic nu e. Altceva nu e de inventat și nici de declarat. Iată de ce nu voi spune nimic nou la acest capitol. Este doar a mea și doar mie îmi aparține!”
Zina Izbaș: Pe mal de Prut cu lacrima si dor, 2019
Lucrând la radio a realizat sute, dacă nu mii de emisiuni pentru copii și tineret, dar și pentru adulți. Îi place să scrie. Are câteva plachete de poezie, acum pregătește pentru tipar o cărticică de povestiri pentru copilașii de grădiniță. Mai are în proiect o carte de poezii și una de proză pentru adolescenți.
Deși a început, în opinia ei, să publice poeziile prea târziu, în anumite perioade de inspirație, Zina Izbaș editează cât e posibil câte o plachetă de versuri. Scrie despre viață, în general, despre oameni, dragoste, natură… Multe poezii inspirate vor curând editate: „Precum spuneam, toate aceste creații nu sunt încă publicate într-o carte, dar mă pregătesc deja pentru un asemenea eveniment. Sper, să apară la lumină acea cărticică foarte colorată cu trei povestioare pentru copii. Mi-ași dori să definitivez și una de proză, dar o las încă să se rumenească bine în cuptorul inspirației. Nu am pretenția că ce scriu eu e absolut genial și că nimeni nu scrie ca mine, important e că atunci când sufletul meu strigă, răspunsul meu se așterne pe coala albă, care așteaptă, uneori cu multă răbdare, să fie caligrafiată cu gânduri, sensuri exprimate poetic.”
„Mai e soare pe cer,/Mai e gândul curat,/Mai e verde în ler -/Toate vin din Inalt:/Cât acestea vor ţine/Fiţi convinşi, orişicine,/Dumnezeu a ales/La noi să vină./Bucuraţi-vă, oameni,/De raza divină,/Primiţi-o în suflet/Şi revărsaţi lumină/Din visele voastre,/Din vorbe şi fapte/Astfel vedea-ve-ţi/Cât de frumoase şi sfinte/Sunt florile vieţii –/Copiii Domnului/În zorii zâmbitori/Ai dimineţii./Bucuraţi-vă, oameni,/De pasărea-n zbor,/De umbra copacilor/Şi ploaia din dor,/Că nu e degeaba/Ce-a scris un POET:/–Sunt simplu ca iarba…/Şi asta-I perfect./EL pe noi ne-a ales/Şi ne-a dat de-nţeles:/La uşor şi la greu/Mai e soare pe cer,/Mai e gândul curat,/Mai e verde pe şes/Mai rostim rugăciunea./Mai simţim omeneşte,/Mai vedem clar Minunea -/DUMNEZEU ne iubeşte!” („Încredere” de Zina Izbaș)
Și mai mare e Credința ei în Dumnezeu: „Mare e Puterea Lui Dumnezeu și eu cred în El! De nu ar fi fost așa, nu am fi existat, probabil. Nici acei ani din copilăria mea firavă, ce-mi purtau pașii urcând dealul mai întâi la biserica din Marinici, iar apoi, după ce a fost închisă, la cea din dealul Bujorului. Și o făceam, de parcă așa și trebuia să fie, fără a scânci că drumul e lung și că mă dor picioarele, mergeam la fuguța, căci acolo, în locașul cu icoane și îngeri îmi închipuiam că mă așteaptă EL – cel mai buni dintre oameni. Așa mi-l imaginam eu pe Dumnezeu, care era de fapt Părintele Neculai Goncearenco, pe care, dacă îl vedeam, rămâneam locului, uimită și fericită. Nu-mi pot explica de ce, eram prea mică și prea naivă, dar mai apoi, după ce am mai crescut, după ce din tumultoasele aventuri studențești îmi ancoram subit privirile asupra vreunei turle bisericești din capitală, imediat îmi aduceam aminte de bunul meu Părinte Neculai. Despre viața căruia mi-am propus să cercetez, să studies și să scriu. Cu Doamne ajută!”
Speranța se topește ca lumânarea.
Când eram copil mă întrebam adesea care este țara mea? Ce e de fapt URSS și ce e de fapt Moldova. Tata îmi punea gândurile la loc și îmi spunea că o bucată de țară nu poate fi țară. Și nici închisoarea popoarelor nu e o țară, ci așa cum și era – o închisoare. Din vârful stogului de gânduri priveam la imensitatea albastră și căutam un extraterestru care să mă ducă peste Prut. Căci cu mintea mea de copil nu puteam înțelege faptul că ”dincolo” oamenii care vorbesc sunt perfect înțeleși de oamenii de ”dincoace”, dar de ce nu suntem împreună? Lacrimi mășcate se rostogoleau pe obrajii lui tata când îl întrebam și el își strângea neputincios mâinile și mă săruta pe creștet, totuși bucurându-se parcă… pentru că mie îmi roiau gândurile astea în cap și pentru că surcica nu sare departe de trunchiul ei. – NUMAI UNIREA!
PLÂNG DUPĂ MAMA:„M-a căutat mama toată noaptea prin vis,/I-am spus să aştepte până îmbrac o ie,/Între timp afară cu frunze ruginii a nins/Şi ea le aduna cu drag să mi le ofere mie/Noiembrie îşi scutură arama de prin pomi/Şi îmi promite că-mi va da de toate,/Ş-o văd pe mama în clipa de nesomn,/Cutreier visele cu ea de astă noapte./Şi lacrima-mi se scurge în şiroi de-a valma,/Ce udă frunzele-n buchetul de aramă,/Şă merg acasă, e timpul, ea mă cheamă:/Sunt un copil ce plânge după mama.” (Z. Izbaș)
Anii din copilărie: „Dacă nu eram eu fata mamei și a tatei nu avea cum să fie mai altfel decât a fost copilăria mea din albe creste, cu șesul larg, făcut anume pentru un copil căruia îi plăcea să urmărească zborul păsărilor avântate în infinitul cerului și să creadă că este una din ele și că zboară acolo sus cu toate împreună. Câteodată rămâneam pentru mult tmp cu privirile ațintite într-un punct. Imaginându-mi și spunându-mi în mintea mea de copil nenumărate povești, inventate pe loc, încât nu auzeam când mama mă striga să vin la mâncare ori să merg la culcare. – „Mai stai, mamă, mai stai, că nu am reușit să-mi spun povestea”. Mama se uita la mine surprinsă și curioasă, oare ce poveste îmi mai spun? Când îl vedeam pa tata călare pe cal alb, mi se părea că e cel mai frumos Făt-Frumos. Și cel mai puternic. Și că el acuși o să mă ia în brațe și o să zburăm ca gândul cu tot cu armăsar printre nori. Erau cei mai puri și mai fericiți ani, petrecuți într-o familie numeroasă, care avu să treacă și prin greutăți, și prin zbuciumul părinților noștri iubitori de a ne asigura minimul necesar, ca să avem o viață decentă și să nu ducem lipsă de nimic. Deși…nu întotdeauna reușeau. Am crescut în limba română, ascultând Radio România și vizionând Televiziunea Națională Română. Bunicii mei – cei mai buni din lume – Nenea Neculai Jităreanu (bunicul de pe mamă) și bunica Vasilisa ne iubeau și ne drăgosteau ca pe niște nepoți scumpi ce le eram. Mergeam foarte des la ei și chiar rămâneam pe mai multe zile la Călimănești. Eu eram nedespărțită de sora mea Alenușa. Chiar dacă sunt mai mare decât ea, doar cu un an și trei luni, ea mă exaspera cu toate talentele ei de cântăreață, dansatoare și declamatoare. Era foasrte isteață și mereu în central atenției, pe când eu… mă retrăgeam stingheră într-un ungheraș și visam la un moment de glorie, când îmi voi învinge timiditatea și voi arăta ce pot și eu lumii întregi. Până la urmă, într-un oarecare fel, visul mi s-a împlinit!”
„Am și un loc lângă EI.Nu pot sta departe, nu pot pleca nicăieri. Au fost ocazii. foarte convenabile mie, dar decizia nu-mi aparținea. Cuvântul hotărâtor a fost al Lor, deși niciodată nu mi l-au spus. Ei cum să pleci de lângă Ei? La ora asta mi-e dor de Mama și Tata. O noapte divină, dragilor, fiecare cu stelele sale.” (15 iulie 2019, la mormântul părinților)
Aici, alături de mama ei Ileana, când era în viață:
Bunicul Vasile și bunica Lisaveta locuiau în mahalaua lor, la Heleșteni, satul în care s-a născut Zina. Le plăcea cu surioara să meargă și la ei, deseori îi vizitau și bunica mereu avea ceva dulce. „De la bunei nu era departe și casa lui Nanu Ghiță și nana Mărița, – Dumnezeu să-i ierte pe toți. Ei mi se păreau întruchiparea bunătății. Iar moș Todirică și badea Vania Izbașa mi se păreu ceu mai frumoși flăcăi din sat. Și tare ne mai mândream cu ei. Acum, dintre toți, a rămas doar nea Toadere, cu ai săi peste 80 de ani, să ne fie sănătos!”
Studenția Zinei Isbaș s-a derulat la facultatea de filologie a USM, cu specializare în Jurnalism:„Dar nu știu de ce în diplomă ni s-a scris că am devenit „profesori de limba și literatura română”. Desigur, e o profesie nobilă și onorabilă, dar ce ne facem cu matera de specialitate pe care am studiat-o și am efectuat stagii de practică în cadrul redacțiilor, fie raionale, fie republicane? Un paradox neelucidat până în prezent. Am lucrat pentru început trei ani în presa scrisă, ca din 1982 să staționez până în present la Radio Moldova.
``Tot tindem să fim sus şi urcăm, urcăm,/Ne avântăm cu pasul şi cu gândul/Spre zări de neatins, spre orizonturi/Linia cărora nu e decât o iluzie/Ce ne îmbie să ajungem la ea,/Dar scările sunt scurte şi ne oprim/Să ne tragem sufletul/Şi în acelaşi timp să înmulţum treptele/Pe care să le trecem spre vârf./Şi iarăşi nu sunt îndeajuns, şi iar mai zidim pietre/Căci vrem să ajungem ACOLO, pe unde nu am mai fost,/Şi să vedem cum îşi pune la cale Dumnezeu treburile/Şi ce gând are asupra noastră./Urcăm, urcăm, urcăm… ci încă nimeni nu ştie/În ce moment de zi sau de noapte/Se va putea odihni şi Sfântul, Marele,/Ca să-l întrebăm dacă nu a oboist/Să ne poarte la toţi de grijă şi să ne ţină/Verticali pe acest mult încercat pământ,/Pe care a clădit munţi pentru sihaştri,/Să se roagă de ploaie, de Soare, de Aştri –/Pentru cei ce râvnim cât mai sus,/pre tainele veşnice, de nepătruns…/Nu e uşor să fii ca Iisus:/Învăluit în tăcere, /Cerul ne priveşte cu imenşi ochi albaştri/Şi are atâtea de spus.„ (Zina Izbaș, Trepte spre cer)
Din Cartile care recomandă Zina Izbaș: ‘’Cartea Cărților’’„Cea mai greu de citit, dar obligator pentru fiecare, Să pătrundem în sensul literelor biblice mai întâi și apoi să ne dăm cu părerea. Unii se consideră a tot știutori, negându-l pe Dumnezeu, fără a fi citit o buchie din Biblie.”
– Opera lui Mihai Eminescu, – cel mai mare poet roman din toate timpurile și, afirmând acestea, nu las loc pentru alte comentarii. Pentru că ”De avem sau nu dreptate, Eminescu să ne judece” (Grigore Vieru).
–Mircea Eliade. Mihail Sadoveanu, Nichita Stănescu -literatura română incluzând-o și pe cea basarabeană. Nu înseamnă că neglijez scrierile autorilor străini, pentru moment sunt prizoniera roamnelor lui Paulo Coelho (de vină e starea mea profund adolescentină, poate) și Mario Vargas Llosa.
Alte impresii de Zina Izbaș:
~”Cel mai greu e să schimbi mentalitatea oamenilor bântuiți de ideologia comunistă, care le-a cotropit materia cenușie și nu depun niciun efort pentru a vedea mai departe decât secera și ciocanul, deși unii nu le-au ținut în mâini niciodată
-„Mă gîndesc la baștina mea, iar dorul pentru ea îl simt în permanenţă. Întotdeauna mă bucur pentru ceea ce aud că se face frumos aici. Chiar sînt fericită atunci cînd este vorba de ceva pozitiv, de ceva bun. Pămîntul acesta al nostru: dealurile, văile, colinele – toate îmi sînt atît de dragi și sînt fermecată, vrăjită pentru totdeauna. Totate acestea mă aduc la Nisporeni. Și întîlnirile cu oamenii de la noi, pentru că – poate că sînt subiectivă – dar cei mai buni și cei mai frumoși oameni vin din Nisporeni.”
– PARADOXUL ZILEI: Cu cât mai prost ești, cu atât mai lăudat …
~ Migrația e o problemă în ascensiune, la modă în Republica Moldova. Îmi este frică de acest fenomen, care distruge familii și pustiește satele noastre. Nu pot schimba nimic în acest sens, din păcate, pentru că nu poți să le interzici oamenilor să aleagă ce e mai bun (în opinia lor) pentru sine. Statul ar fi trebuit să se îngrijească permanent de nivelul vieții oamenilor din republică și să le asigure un trai mai bun.
~Oriunde ași pleca, eu mă despart cu greu de Chișinăul meu cel mic, vorba cântecului, și de Basarabia mea. Am vizitat România – cea mai frumoasă țară de pe glob. Spun asta pentru că la o vârstă târzie am descoperit-o și nu mă mai satur să călătoresc vara, când mi se deschide această oportunitate, prin ..”Țara mea de glorii, / Țara mea de dor” (M.Eminescu). Nu am călătorit mult prin alte țări, am fost repetat prin Franța și Italia, îmi este dor de Lituania – un exemplu de unitate și demnitate națională.
-„Cândva demult am vizitat acest muzeu de pe str.”31 august 1989”. Doar inscripția ne mai arată ce a fost aici. Pe când restabilirea și repunerea acestui edificiu de valoare istorică în serviciul poporului? Ca nu cumva să ne trezim că e ”prihvatizat” de cineva…”
-„AȘTEPTAREA în van este cel mai mare storcător de speranță și energie, care îți strică toată vara. Iată de ce Vă doresc tuturor s-aveți parte de ÎMPLINIREA viselor și dorințelor toate.”
-„Prietenii… sunt de la Dumnezeu, Ei sunt alaturi, cand e bine,cand e rau…
Un prieten adevarat iti stie slabiciunile,dar iti arata calitatile,iti simte temerile,dar iti intareste credinta,iti cunoaste ingrijorarile,,dar iti elibereaza spiritul,iti recunoaste defectele,dar iti subliniazaza posibilitatile.Distribuie, pe pagina prietenului tau…”
-„Când am fost angajată la Radio Moldova, purtam o ie brodată în roșu cu negru, care are mai mult de 50 de ani și o păstrez ca pe o relicvă scumpă. Este ia în care am făcut primul reportaj de la Râbnița în 1982 și tot în acel an – la Tiraspol. – Mama, ”smotri, moldovanocica” – strigă un copil de răsuna troleibuzul în care mergeam să-mi vizitez verișoarele. – ”Nu i cito, pe televizoru ne videl, scolico raz pocazâvali” – îi răspunse mama-sa, privindu-mă cu indiferență. – Mama, ”neujeli tî ne panimaeși, ăto bâlo po telecu, a ona nastoiașciaia, jivaia…” IATĂ CE ÎNSEAMNĂ SĂ PORȚI O IE – SĂ FII VIE, ADEVĂRATĂ ȘI SĂ TREZEȘTI ADMIRAȚIE ÎN CELE MAI SENSIBILE SUFLETE. Nu este vorba despre mine, ci despre IE.”
– „Sufletul nostru se regăseşte împlinit la Călimăneşti, în casa de nerecunoscut a familiei lui Grigore Hanganu, protagonistă a Campaniei Sociale de Paşti FII BUN – DĂRUIEŞTE BINELE. Suntem absolut siguri de faptul că cei patru copilaşi se vor bucura de spaţiu curat, bine amenajat şi vor duce o viaţă decentă în casa, pe care acum le-o construieşte tăticul lor bun şi toţi acei care îi ajută. Jos pălăria în faţa lui Grigore, pentru că îşi respectă întocmai promisiunile. Cine doreşte să-i mai ajute financiar, îndrăzniţi, oameni buni. Resursele s-au cam epuizat, dar lucrările costă, ştiţi şi singuri. Doamne ajută pentru toată lumea în facerea de bine. Dragi colegi, să-mi fiţi sănătoşi şi să aveţi parte numai de bucurii, pentru că împreună am făcut o faptă bună, demnă de numele de creştin pe care îl purtăm.” (21 iulie 2019)
Surse biografice:
Originară din comuna Marinici, satul Heleșteni. A absolvit Universitatea de Stat din Moldova. În prezent, este una dintre cele mai cunoscute jurnaliste de la postul național Radio Moldova. Zina Izbaş este cunoscută şi ca poetă, fiind membră a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova.
„Nu mai trebuie să povestești, trebuie să faci./Dacă ajuți un om, taci.”(din „IUBI”)
Scriitorii buni sunt cititori pasionați. Dar, și duri în relații umane, – ei aleg cu cine discută, și dacă se merită să scrii despre ei. Dintotdeauna am avut un „tremurici” față de genii în cuvinte. De aceea, eu, cu o oarecare teamă, l-am întrebat dacă putem face un scurt interviu. Foarte serios, aspectu-i rece deloc să trădeze vreo emoție, închis în sine, un gânduit intins, de parcă ar număra clipele, și eu care mă consider pricepută în caractere, am înțepenit așteptându-mă la un refuz…
Există versuri care îți cutremură interiorul și – îți întretaie respirația. Poezii, de la care se ridică părul de emoție pe tot corpul. Poezii care aduc durere și ușurare pe suflet în același timp. Și care te înțeleg mai bine decât cei mai apropiați oameni:
„Înainte alt sens avea cuvântul model./ Și am învățat să facem mai întâi curat, apoi – curte./ Pe vremuri totul era altfel:/Fustele erau lungi, iar cizmele – scurte./În rest nu-s mari deosebiri:/Urcăm la prima și coborâm la ultima stație./Muncă, acasă, oftezi și aspiri/Și supraviețuiești prin amintire și comparație./La vârsta asta privesc și ascult/Și-I pot compara pe actualii cu foștii./Nimic nu ne disciplinează în viață mai mult/Decât copiii noștri.” (Igor Guzun, Vremuri din cartea „IUBI”)
Atât de simplu, simțit și exprimat ca și cum aș fi scris-o eu, dar nu. – O măieștrie destinată doar aleșilor Domnului.
Poemele lui Igor Guzun au absorbit un repertoriu vast de cuvinte, expresii scurte, formulate clar, cu o sensiblitate sinceră savurată în special de generația tânără. Un simț tacit al stilului, în ordine lină curgătoare a sentimentelor nostalgice simțite zilnic și de fiecare dintre noi. De aceea, versul lui Guzun este atât de aproape sufletului nostru: „Acestea-s amintiri eterne/Pentru vremurile în care vom fi încă vii:/Am înfățat perne,/ Am răsfățat copii./Avem parte de curaj și de frică,/ Dar cum să povestim asta în statusuri și stări?/Am băut ceai de lumânărică./Ne-am iubit cu lumânări./Și au fost plictiseli și plăcere/Care încet și frumos ne-au golit…/E adevărat că dragostea te stoarce de putere,/ De puterea de a renunța la omul iubit.” (Igor Guzun, „IUBI”)
Poetul realizează că nu putem schimba nimic, decât să ne conformăm prezentului în era tehnologiei informaționale, atunci când stările spirituale stau înțepenite de mesaje cu roboți, deși se întrezare o speranță de trezire la un răsărit sau un apus de soare, și dragostea veșnică va domina din nou…
„OARE așa progresul trebuia să se întâmple/Cu multe euri în ego și în alimente?/Fețele au rămas la fel de tâmpe,/ În schimb, interfețele au devenit inteligente./Oare nu era mai drept și mai simplu/ Să fie demarcate clar fenomenele?/Undeva se lucrează din greu pământuri,/Așa cum se lucrează în sală abdomenele./Oare nu e mai bine să fim noi înșine/Decât să trăim atâtea exagerări?/Ținem între buze un sâmbure de vișină,/Ca și cum am deține un sâmbure de adevăr.” (Igor Guzun, din „IUBI”)
Ca urmare, ca la clasici: „Același cântec” – „Dragostea mea…/Acum când totu-i la trecut,/ Sărutul nu-i decât salut,/Iubirea mea și-a ta a plecat undeva…” (din „IUBI”)
”Iubi”, de Igor Guzun. (Editura ”Urma ta”) este printre Cele mai vândute cărți ale lui iunie 2019 în Librăriile Cartier. Desene – de Lica Sainciuc. – Vă recomand din toată inima! (S.V.)
~~~ Scriitorul Igor Guzun. Cărți în minte și în inimă (interviu)
Copilărie, părinții, anii și întâmplări marcante…
– Mi-am petrecut copilăria în satul Recea, raionul Râșcani. Ei, cum m-am petrecut? N-a fost chiar o petrecere. Au fost bucurii, școală, jocuri afară până se înnopta, muncă, alergări și fotbal, ceva muzică, ceva lecturi, mult desen și, în general, ani fără prea mari griji.
În acei ani mama îmi tot spunea „Fă carte!” și am ascultat-o. Fac cărți.
Cu tata – tot așa, făceam și jocuri de cuvinte. Iar primul pe care mi-l amintesc este cel în care a citit în ziarul raional că am câștigat un campionat la dame și mi-a zis că nu știa că așa de vine dansez.
Cărțile recomandate
Le recomand mai ales pe cele potrivite pentru o vârstă anume sau pentru un anumit moment din viață. Iar fiecare și le alege deja personal. Pentru momentul în care vrei să conduci un automobil, recomand „Regulamentul circulației rutiere” și manualul modelului respectiv de automobil. Și tot așa dacă vrei să conduci o companie sau lumea – te pot ajuta niște cărți și niște oameni în acest sens. Dar, în general, recomand pentru lectură – biblioteci. Și librării. Am făcut recent o listă de scriitori ale căror cărți le-am citit pe toate, de la prima până la cea mai recentă, doar că această listă se actualizează mereu – ei sunt mai mulți cu scrisul, dar cu cititul – sunt singur.
Bifez aici toate aceste capitole, în sensul că da, sunt prezente, într-o măsură mai mare sau mai mică.
Carieră? Nu știu dacă este în mare măsură sau mică… Conduc o agenție de publicitate și scriu cărți.
Copii – în mică măsură, unul.
Muncă – în mare măsură.
Restul – da, prezente.
Realizări, speranțe…
6 cărți, simțite, trăite și scrise. Care deja, de altfel, sunt mai mult ale celor care le-au citit, le-au îndrăgit și le-au completat cu propriile sentimente și idei pe paginile unde erau locuri goale decât ale mele. Și alte câteva cărți în minte și în inimă, dacă mă întrebați de speranțe.
Azi și mâine – ce ați putea schimba…
Pe ieri nu putem să-l schimbăm prea mult, pentru că deja s-a întâmplat. Deși, de multe ori, atunci când ne schimbăm atitudinea sau înălțimea ori adâncimea din care îl privim, s-ar putea să se schimbe și trecutul.
Pe azi îl trăim și îl muncim, iar pe mâine îl facem. Că „mâine-le” se află deopotrivă în mâinile noastre și în mâinile Domnului.
Destinații, promovam satul natal…
Cred că sunt vreo 15 țări în care am fost cu treabă – la evenimente, după experiențe, impresii, oameni: Marea Britanie, Albania, Statele Unite, China și Japonia – sunt câteva dintre aceste destinații.
Și mai cred că un scriitor revine dintr-o călătorie cu emoții noi, cu bateriile încărcate, cu agendele de buzunar și cu telefoanele pline de notițe, cu idei și cu relații care îl ajută să-și scrie cărțile. Mi se pare că s-a întâmplat și cu mine așa. Și nu e nimic (poate) spectaculos în asta, și, probabil, la fel li se întâmplă și altor oameni din alte profesii.
Ceea ce mai simt și mai cred în legătură cu asta – știu din viața mea și poate din cărțile altora – că a călători înseamnă a te opri, nu doar a merge.
Și a te bucura că revii, chiar și la Chișinău. Sau mai ales, la Recea. O localitate pentru care însuși Eminescu a scris sloganele de promovare: „RECEA cumpăna-a gândirii” și „În lumea mea mă simt nemuritor și RECEA”.
Meserie, pasiuni, cărțile scrise
„Meseria asta legată de scrisul cărților conține multă muncă, ceva inspirație și, în primul rând, organizare, că rămâne foarte puțin timp disponibil pentru asta, ceva de genul câtorva minute sau zeci de minute la începutul zilei.
Și poate de asta nu sunt un scriitor de masă, că nu-mi scriu cărțile la masă, dar pe brațe, în picioare…”
Date biografice: Igor Guzun este director al Agenției de PR și Publicitate „URMA ta” din Chișinău. S-a născut în satul Recea, Râșcani din Republica Moldova la 12 Septembrie 1968, și a absolvit Facultatea de Jurnalism a Universității de Stat din Moldova (1985-1992). A lucrat timp de zece ani în jurnalism la revista „Săptămîna” (1992-2002) și timp de 10 ani ca profesor la Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării (2002-2012) Cartea care i-a adus celebritate este VINIL (2015, 2016). Prima sa carte De azi într-o săptămână a apărut în 1997, iar în 2014 – LA BLOG, publicată împreuna cu Sergiu Beznițchi. Împreuna cu echipa sa de la URMA ta a lansat, în 2012, portalul http://www.stiripozitive.eu
~”Nu cărțile mai întâi, ci oamenii dragi sunt de pus în ramă. Și ceea ce ne fac ei nouă: ne bucură, ne emoționează.”
~ „VINIL” al lui Igor Guzun este o carte cu texte scurte despre Moldova, în care autorul ne prezintă cu umor și ironie viața fraților noștri de dincolo de Prut. Moldoveanul din mine nu are cum să nu iubească această carte. Dacă veți citi „VINIL”, probabil, vă veți regăsi în unele citate, indiferent dacă sunteți moldoveni sau nu. Premiul „Omul anului 2016” în literatură al revistei „VIP Magazin”, datorită acestei cărți.
~Guzun Igor:...și cărțile au ecou, la fel că munții.
~”– Tipica întrebare – „Cui se adresează mesajul cărții?” – Inimii și minții.”
~„Oamenii, mai ales scriitorii, seamănă cu aparatele de cafea. Ca să oferim un produs aromat, trebuie să ne alimentăm cu cărți, emoții, experiențe.”
~”Cred că oamenii, și mai ales scriitorii, seamănă oarecum cu aparatele celea de cafea în care introduci monede, bancnote ori fise și obții o băutură aromată, iar în final îți urează și „Ridicați paharul!” Numai că în loc de bancnote, ca să livrăm un produs artistic de calitate, trebuie să ne alimentăm cu cărți, emoții, experiențe.”
!~”…aș face – cu toate puterile mele – mai mult pentru copii și profesori, să se simtă ei … oameni, ca învățatul să devină o bucurie, nu cum este acum, de multe ori, un chin, o povară. Iar educația să fie nu pentru note, ci pentru viață.”
~„Copii! Lăsați telefoanele și tabletele la o parte. Și vorbiți cu părinții și bunicii voștri. Că telefoane și tablete o să mai fie. Dar părinții și bunicii îmbătrânesc și se trec.” VINIL
~”Oamenii, viața, țările în care am fost și, mai ales, bucata aceasta de pământ pe care m-am născut și care se numește inadecvat, provizoriu și totuși atât de frumos, cu multe vocale: Moldova. Cu farmecul și paradoxurile ei. Cu o copilărie a noastră, a generației care mai păstrează discurile de vinil ca pe ceva de preț, și o copilărie a copiilor noștri minunați pe care îi deranjează liniștea.”
~”Probabil că așa arată libertatea: Când îți place să fii de omul drag legat. ”
Vitalie Gutu:’‘#simte doza de #iubi într-o zi toridă. Tocmai râde Inima. Bineînțeles nu Ea Spune Cuvinte nepotrivite. Uneori e de ajuns… Cutremuri în Vremuri. E adevărat prin Lecturi. Dl. Guzun Igor am încercat să fac din titlurile #iubi o postare mai originală, că din fotografie se vede că am citit mai ingenios. Vă mulțumesc enorm pentru această carte. Ca de obicei – fenomenal”
Coptu Olga:”Când vii Acasă şi te vezi cu autorul la „Iubi”, asta da cadouri pentru diaspora. Mulțumesc Guzun Igor că m-ați ajutat să răspândesc Binele;) acum şi IUBI.”
Traci-Banaruc Oxana:”Am adus Moldova cu mine pe cealaltă parte de glob. Moldova organică, autentică, romantică, nostalgică, mereu IUBIbilă – datorită oamenilor săi minunați ️ care adună literele în suplimente pentru suflet, ca să-ți întărești imunitatea pentru a contracara doruri. Libraria Din Centru ne vedem la vara următoare ️ #hranapentrusuflet”
Stela Moldovanu:”Mulțumesc, Igor, pentru că a ajuns la mine #Iubi înainte de a ajunge eu la librărie. De acord, “Fără cărțile de poezie în lume s-ar auzi doar lătratul”
Nu datorează nimănui nimic. Pentru tot ce a obținut în viața ei, este rezultatul muncii sale. De aceea, are posibilitatea să-și trăiască liber viața. Mulți nici nu au această oportunitate, pentru că sunt dependenți de favorurile altora: „Fără libertate omul este aidoma unui animal – trăiește în umilință și oricând poate fi dus la abator. De aceea, am ales mereu să fiu liberă” – Așa spune ea, Maria Dimineț.
Maria Diminet la Radio Sputnic Moldova
S-a născut în orașul Drochia, Republica Moldova, acolo și-a petrecut primii ani ai copilăriei. Ulterior, părinții ei s-au mutat cu traiul în satul Mihăileni, locul unde a crescut și pe care l-a părăsit, la 17 ani, convinsă că va răsturna munții. Maria recunoaște că a primit o educație exagerat de dură: „Educație care mi-a zdrobit aripile, mi-a cultivat temeri, frustrări și complexe. Cu aceste stări, care mă împiedicau să parcurg drumul vieții, am luptat mulți ani. În mare parte le-am învins, dar mai sunt reminiscențe. De aceea, amintirile despre copilăria și adolescența mea nu mă bucură și nu mă inspiră”.
N-a fost pregătită pentru viață. Nici pe părinții ei nimeni nu i-au pregătit, nu știau cum se face. Așa au fost vremurile… „De aceea, nu le reproșez nimic. În perioada sovietică oamenii nu au fost învățați să ofere dragoste, ci doar să se sacrifice ”patriei”. Era o rușine să-ți exprimi sentimentele. De aceea, mulți din generația buneilor și părinților noștri au crescut fără dragoste, și la rândul lor nu au oferit dragoste copiilor lor. Un copil care nu este iubit sau nu simte iubirea părinților riscă să devină o brută”.
La 17 ani Maria a nimerit într-o lume pe care nu o cunoștea deloc. Pe atunci era sigură: „dacă eu nu mint, alții nu mint; dacă eu nu profit, alții nu profită; dacă eu iubesc, alții iubesc”. În scurt timp a descoperit atâta răutate și ipocrizie, cât nu a întâlnit în cărțile citite până la acea vârstă: „Or pentru mine, oamenii erau la fel de buni și deosebiți ca în cărți”. Credea că orice om are calități frumoase, chiar dacă face rău, sie și altora. Și că de datoria ei este să descopere aceste calități. Această convingere (preluată din cărți) a condus-o pe drumul greșit, mai mulți ani. Ca urmare, a acceptat în viața ei persoane distructive, care au profitat de încrederea ei și i-au provocat multă durere. Târziu a înțeles că omul este fie bun, fie rău:
„Omul se naște cu răutate sau bunătate, el nu se schimbă. În funcție de mediul în care crește, el învață să ascundă aceste calități negative sau să le manifeste deschis. Nici Dumnezeu nu ne poate face buni, dacă nu avem această pornire în noi. Poți săpă mult și bine în pământ, dacă în acel loc nu există un izvor. Așa e și cu omul rău. Personal, nu am întâlnit oameni răi care să devină buni, așa cum susțin psihologii”.
Totuși, Maria Dimineț astăzi le este recunoscătoare acelor persoane, care, în decursul anilor, au profitat de sinceritatea și încrederea ei. ”Dacă viața ar fi fost generoasă cu mine încă de la început și mi-ar fi scos în cale doar oameni buni, eu nu aș fi fost ceea ce sunt în prezent. Datorită lor am învățat să fiu puternică, am învățat să mă iubesc pe mine însumi și să înțeleg avantajele singurătății. De ar ști lumea câte posibilități îi poate oferi singurătatea. Singurătatea ne ajută să creăm, să ne dezvoltăm, să găsim resurse spirituale interioare, să ne apropiem de Dumnezeu și să fim fericiți. Fără Dumnezeu suntem nimeni, asta m-a învățat viața. Ne credem imbatabili, dar nu este așa. Oamenii caută fericirea în alți oameni, și nu o găsesc. Și nu o vor găsi niciodată. Mulți nu înțeleg că fericirea se află în noi înșine. Până nu vom învăța să fim fericiți cu noi înșine, nu vom fi fericiți niciodată, orice am avea -bani mulți, statut în societate, realizări profesionale sau personale. Vom continua să fim nefericiți, chiar dacă în societate vom fi cei mai buni sau cei mai râvniți”.
Viața Mariei a început să se schimbe spre bine, cum spune ea, – din ziua în care a născut. De atunci au trecut opt ani. – ”Când mi-am luat pruncul în brațe am înțeles că viața mea are sens, pentru că până atunci nu înțelegeam rostul existenței mele. Pentru prima dată am cunoscut dragostea sinceră și necondiționată – cea a copilului față de mamă și cea a mamei față de copil. Și afirm cu certitudine: aceasta este dragostea adevărată, restul e doar – interes, teamă de singurătate, fuga te tine însuți sau o necesitate. Numai pe propriul copil îl poți iubi necondiționat, fie că e bun sau rău, urât sau frumos, bolnav sau sănătos. Pe restul îi iubești doar în anumite condiții, care, în viziunea noastră, ne pot asigura o conviețuire adecvată. Omul are nevoie să fie cu cineva, puțini pot trăi singuri toată viața și să fie fericiți”.
După 20 de ani a început să se dezvolte personal, să se autoinstruiască și să se reeduce. Refugiul Mariei au fost cărțile. Citea cu mult nesaț din filozofie, dar și literatură artistică de calitate. La început împrumuta cărțile de la bibliotecă, apoi a început să le cumpere. Îi place să cumpere cărți. –„Astăzi am acasă o mică bibliotecă și îmi doresc, în următorii ani, să umplu cu cărți un perete întreg. Decât să comunici cu o persoană despuiată spiritual (din păcate sunt multe), mai bine să citești o carte. E adevărat, viața nu este mereu ca în cărți, însă cartea este aidoma unui prieten înțelept, care îți oferă sfaturi utile și te ajută să scapi de temeri și prejudecăți. Bineînțeles, poți citi o carte fără să înțelegi nimic din ea. Omul care nu înțelege ce citește reușește doar să vorbească frumos, să manipuleze, însă gândirea lui rămâne neschimbată. Dacă nu schimbi gândurile, nu schimbi nici atitudinea. În consecință, nu-ți schimbi nici viața. Rămâi ce ai fost: cu temeri, complexe, suferințe, orgolii și prostie. Prostia vine din necunoaștere, iar nefericirea – din prostie”.
Recunoaște, că a devenit alt om datorită cărților citite în decursul anilor. Fiecare carte a marcat în felul său, totuși există scriitori și titluri care au reconstruit interiorul Mariei Dimineț: – Feodor Dostoevski, Lev Tolstoi, Marin Preda, Emil Cioran și Henryk Sienkiewicz. În scrierile lor s-a regăsit, iar și ideile lor au îmbogățit-o spiritual. Titluri pe care le păstrează, în continuare, în suflet și le recomandă iubitorilor de carte bună: ”Quo Vadis” și ”Fără Ideal” (Henryk Sienkiewicz), ”Învierea” și ”Despre Dumnezeu și Om” (Lev Tolstoi), ”Marele singuratic” și ”Delirul” (Marin Preda), ”Pe culmile disperării” și ”Cartea amăgirilor” (Emil Cioran), ”Idiotul” și ”Umiliți și Obidiți” (F. Dostoievski), ”Extincție (Thomas Bernhard), ”Supusul Diavolului” și ”Fluturele Alb” (Nicu Nicolăescu). „Feodor Dostoevski merită să fie citit în întregime. Multe dintre ideile lui le descoprim în operele lui Marin Preda și Emil Cioran”.
În jurnalism Maria s-a implicat din 2001. A făcut Facultatea de Jurnalism, apoi masteratul în acest domeniu. Ulterior, a absolvit și un masterat în domeniul studiilor regionale. Își dorea mult să facă politică. Pe atunci credea că rolul politicului este de a oferi soluții pentru problemele oamenilor, soluții care ar face societatea mai bună. Astfel, a ajuns membru al biroului permanent al unui partid politic, care în acea perioadă a canalizat în jurul său electoratul unionist și proeuropean:
„Un partid în care tinerii și-au pus mari speranțe și au investit în el tot ce au avut mai bun. A ajuns la putere acest partid datorită tinerilor, care apoi au fost înlăturați și înlocuiți cu oameni cu probleme de integritate atât morale, cât și profesionale. Am descoperit atunci că politicul nu-și propune nicidecum să îmbunătățească viața oamenilor. Politicul este doar o afacere. Dacă ajungi la guvernare, poți legifera orice ilegalitate. Partidele politice vor să ajungă la guverare deoarece puterea oferă pârghii de a face mulți bani peste noapte. Nu cred în sinceritatea politicienilor. Politicienii mint, fără excepție – peste tot în lume. E suficient să le analizezi mimicile și gesturile în timpul discursurilor publice ca să realizezi cât de ipocriți sunt. Pentru mine politicienii se împart în două categorii: actori talentați, care joacă bine rolul și actori lamentabili. Tot ce vedem la televizor este un scenariu, unde interesele cetățenilor de rând nu se regăsesc. Politicienii nu rezolvă problemele cetățenilor de rând pentru că nu își propun asta. Pune oameni profesioniști și corecți la conducerea instituțiilor statului, iar ei vor găsi soluții pentru toate problemele. În politică este ca în viața personală: vrei să trăiești decent, muncești. Dacă îți e lene să muncești – atunci faci escrocherii sau furi”.
La începutul carierei de jurnalist Maria a făcut câteva tentative de a părăsi terenul politicului: „Corectitudinea și sinceritatea sunt calități care dăunează unui jurnalist, atunci când este fără experiență și nu știe cum să-și gestionezi emoțiile sau cum să acționeze în anumite situații. Din păcate, în jurnalism nu poți să fii 100 % echidistant, nu pentru că nu-ți dorești asta, dar pentru că sursele manipulează. Sursele te redirecționează din start pe o pistă greșită”. Ca urmare, după ce a făcut masteratul, a ales să dea lecții studenților de la Facultatea de Jurnalism. A activat în acest domeniu cinci ani, timp în care a avut posibilitatea să-și cultive abilitățile, care au ajutat-o, ulterior, să se descurce ușor pe teren și să-și facă bine meseria. În 2009 a revenit în jurnalismul practic, unde a fost, o bună perioadă, reporter. În continuare, de aproape doi ani este realizatoare și prezentatoare de emisiuni radio.
Ce a realizat? – „Experiența de jurnalist și viața frumoasă pe care o trăiesc. Fără experiență și cunoștințe în jurnalism ești un măscărici. Nu ești respectat nici în stradă când vorbești cu oamenii, nici de responsabilii din instituțiile statului. Iar cunoștințele apar odată cu experiența. Bineînțeles, nu apar de la sine: trebuie să te autoinstruiești continuu și în primii ani de activitate, să muncești foarte mult. Și evident, să fii mereu atent când documentezi și relatezi despre evenimente sau fapte. Iar dacă greșești, trebuie să știi să recunoști. Devenim mai buni doar atunci când ne recunoaștem greșelile. Jurnalismul profesionist este o meserie foarte grea, ușor este doar pentru diletanți. Cea mai importantă realizare a mea este fetița mea, Ana. Ea m-a învățat să-mi asum responsabilități, să am răbdare, să fiu puternică și să cred în vise. Datorită ei, mai multe vise ale mele s-au realizat”.
Ce am putea schimba în societatea noastră? – „Trebuie să ne schimbăm pe noi înșine, să fim mai buni, să fim toleranți, solidari unii cu alții. Și atunci și viața noastră se va schimba. Moldovenii au o mare meteahnă: așteaptă să vină cineva din exterior să le rezolve problemele. Unii îi așteaptă pe ruși, alții pe americani, și cu această iluzie ne hrănim de circa 30 de ani. Moldovenii sunt preocupați doar de ce se întâmplă în casele și curțile lor – în rest nu-i interesează nimic. Mereu cineva le este dator – statul, politicienii, primarul, polițistul. Dar să se implice în soluționarea unei probleme din comunitate, nu e treaba lor”.
„Ce le lipsește moldovenilor? Demnitatea. Demnitatea de a nu se lăsa umiliți, demnitatea de a vorbi corect limba maternă, demnitatea de a-și păstra verticalitatea, în orice situație. La moldoveni sensul vieții sunt banii. Ai bani – esti om, nu ai bani – ești nimeni. Mentalitatea noastră este cauza sărăciei noastre, și banii câștigați peste hotare nu vor soluționa această problemă. Moldovenii trebuie să investească nu în case cu trei nivele și mașini de lux, dar în educația copiilor lor. Nu banii câștigați peste hotare asigură bunăstarea unei țări, dar de nivelul de educație al poporului. Și noi, la acest capitol, suntem corigenți” (Maria Dimineț).
„Prin timpuri noi, dar și prin vechi cotloane… Am limpezit de praf mai vechi speranțe, Idei abandonate și uitate…”
Atâta eleganță, frumusețe și inteligență găsim mai rar – toate adunate într-o singură persoană demnă de tot respectul. E și mămică a trei copii – model pentru alte mămici, și soție fericită, Doctor în Sociologie, jurnalistă, scriitoare și blogheriță de succes! Provine din lumea intelectuală a celebrilor personalități basarabene Simion Ghimpu și Veta Ghimpu-Munteanu, da, anume ei sunt părinții Andei Vahnovan. Puterea gândului, concentrarea asupra lucrurilor și faptelor îndeplinite o converg către o energie pozitivă și implicit perfecțiune creatoare a modelelor și poveștilor din blogul recunoscut „Gânduri despletite”, în care Anda ne descoperă, analizează și creează tot ce se face în Viața noastră! Oamenii, nu doar amintirile, iată ce este important, am citit asta din cuvintele ei, se pare că viața este strălucitoare nu doar atunci când învățăm să prețuim clipele, trebuie să apreciem constanța plictisitoare a zilelor noroase, a frunzelor ruginite-n soare. Atunci vom înțelege că asta și este fericirea, că în această lume ea există prin oamenii care sunt mai importanți decât amintirile și impresiile, cu sufletul lor dezgolit și înțeles de noi, ceilalți… Iar vârsta e doar o figură, ea nu determină mintea unei persoane și opiniile sale despre viață. Totul depinde nu de anii trăiți, ci de circumstanțele retrăite în viață. Este o privire pătrunzătoare prin ochii Andei Vahnovan pe care am descoperit-o despletind atent gândurile ei în blogulGanduridespletite sau din postările ei în internet…
Anda Vahnovan – „Am fost un copil născut la oraș, crescut printre betoane, cărți și poezie, școlit în Chișinău și apoi în orașul de suflet – Cluj-Napoca. Sunt împletirea dintre poezie și cântul popular, dintre sensibilitate și stoicism deopotrivă. Rebelă și emotivă în același timp, femeie matură, soție, mama de trei ori, împlinită, ocupată și, cel mai adesea, obosită – dar și copil neastâmpărat în adâncul ființei sunt. Mutată de curând în Anglia, încerc să descopăr o altă lume, dar să rămân aceeași – curioasă și fără stare – mereu în căutarea fericirii pierdute de copil…”
Părinții nu i-au impus operele lor să le citească sau să le asculte, niciodată n-au insistat. Știau că cu timpul Anda va ajunge la ele. Atunci când după absolvirea unui an școlar prin casă se cânta „Iubiți învățători”, Anda credea că e piesa lui Ion Suruceanu, așa îi spuse ea lui tatăl său, și fu foarte surprinsă când auzi că, de fapt, el, tatăl ei Simion Ghimpu, este autorul! – „El a zâmbit larg atunci și mi-a zis că e „a lui”, cu o mare satisfacție. Mie îmi era ciudă că nu știam, că m-aș fi lăudat copiilor, evident. Asta se întâmpla pe la zece ani ai mei. Pe celelalte le știam din piesele care pe atunci răsunau peste tot. Le știam pe de rost… Mama cânta cântece populare care pe atunci nu ne interesau prea mult. Însă toate concertele erau urmărite din culise, uneori chiar și din scenă, pentru că mă îmbrăcau în costum național și în opinci și mă urcau și pe mine în scenă, îmi părea un spectacol fascinant de voci, de costume, de instrumente muzicale, căciuli de cârlan și chimiruri. Era o nebunie frumoasa!”
Preferata ei piesă rămâne a fi ”Nu mă chema” (Simion Ghimpu) cântată de Nina Krulikovski.
Anda este mândră de părinții care i-au fost hărăziți de Dumnezeu, de realizările lor, a încercat, totuși, într-o anumită etapă a vieții, să nu ”profite” de numele lor, ci să se afirme independent de ei. Așa spune ea: „Meritul lor nu este și al meu. Realizările lor nu sunt și ale mele. Poți să fii mândru de origini, dar nu poți să te lauzi doar cu ce au scris, publicat și realizat ei. Probabil aici vor găsi mulți cititori răspunsul la faptul că nu îmi afișez numele de Anda-Cristina Ghimpu, cum am fost până să mă căsătoresc, ci prefer să mă fac auzită cu numele de Anda Vahnovan. Este un exercițiu, poate, sau o ambiție de a fi pe cont propriu.”
De altfel, independentă Anda a fost de mică: mergea singurică la școală, și la cea de muzică „A. Stârcea”, la Centrul de Creație la secția Folclor și mai apoi la facultate. Părinții n-au „sufocat-o” cu prea multă grijă, i-au oferit libertatea de a hoinări, precum spune ea, cât e ziua de mare printre blocuri, pe malul lacului „în formă de 8” de la sectorul Botanica din Chișinău, prin Grădina Zoologică de la Porțile orașului unde ea se strecura printre găurile gardului! N-a evitat nici lanurile culturilor de la Institutul de Agronomie unde urmărea cum își leapădă șopârlele coada prin iarbă!
„Mereu am avut nevoie de această libertate a pasului, dar mai ales a gândului.”
Și-atunci când a simțit că erau prea multe gânduri adunate și se crease un „iureș amețitor în cap”, cu ajutorul soțului și spre dezamăgirea copiilor, care știau că își revendică, de fapt, timp pentru scris, Anda a lansat blogul: „Nu putea să se numească altfel decât ”gânduri despletite”. „Mă reprezintă.” Scriind, a înțeles că este și tata în acele gânduri, „mai prezent decât îmi imaginam”, este și mama, „cu dorința ei nestăvilită de cunoaștere” și multe alte amintiri care începuseră să iasă la lumină neașteptat chiar și pentru ea…
Dragostea. Soțul Andei e avocat, din Bălți. S-au cunoscut în anii de studenție la Cluj. Și la ziua ei de 18 ani a învitat-o la dans și, de-atunci ei tot dansează. El mereu călătorește, e „între avioane și țări”, „asta condimentează relația lor de dragoste timp de 23 de ani”. Soțului Anda i-a dedicat versurile „La celălalt capăt al anilor” postat în blogul ei. Este dragostea ei de-o viață…
„Indiferent de voința noastră, toate se sedimentează undeva în colțurile minții, dar mai ales a inimii. Circulă în circuitul lor intern prin artere și lovesc în miezul inimii. Și atunci ies pe hârtie. Și străbunica mea, care a avut putere să își aștepte soțul plecat în război mai bine de 60 de ani, și nașa mea care ajunsese în Siberia la construcția BAM-ului de atunci și la care îmi petreceam verile, și trădarea unor apropiați, care doare și Clujul care mi-a fost mamă adoptivă și de care mi-e dor, așadar nu sunt numai trăirile mele. Cu astea din urmă am luptat cel mai mult până să se lase conturate pe foaie. E mai greu când sunt ale tale.”
Soții Vovc, Anda Vahnovan și Tatiana Tibuleac
Impresii despre cărți.
Anda recunoaște că pentru ea cărțile sunt viața însăși. Le citea de mică, scrise cu grafie latină, aduse de tata de la librăria ”Drujba” din Moscova, chiar și dacă grafia aceasta era străină colegilor ei. Citea cărțile recomandate de tata în vacanțe, câte o sută de pagini pe zi, doar ca să îi permită să iasă afară. Nu era nevoie să o roage mult, Anda le citea cu multă pasiune, și pentru că ea deja „prinsese microbul”.
Marele secret
Între timp, Anda descoperise din cărțile „alea care nu sunt pentru vârsta ta” de genul ”Milyi drug” (”Bel Ami”) de Guy de Maupassant, pe care o citise pe ascuns în limba rusă, „Călărețul fără cap” de Thomas Reid Mayne, ”Manon Lescaut” de Abatele Prevost, pe care a adus-o și la Londra, de altfel, pentru că îi amintește de acei ani, în care simțea adrenalina atunci când auzea după ușă pași care se îndreptau spre baie, iar ea credea că vine mama sau tata să vadă dacă doarme, adică nu cumva s-o prindă citind acele cărți „păcătoase”…
Adormea cu cartea și cu țârâitul greierilor, care la fel urmează să apară în versurile ei. Adora să prindă zorile privind spre Porțile orașului (Chișinău) și acest lucru îl făcea zilnic de la geamul său. Ultima imagine înainte de a pleca în Europa este una imprimată pe hârtie care surprinde Porțile Chișinăului, dar și acea geantă mare de rafie „plină ochi” cu care a și pornit la cei 17 ani ai ei la Cluj.
Versurile au bulversat-o mereu și mult. O strofă dintr-un cântec, un vers prins de la televizor pe care le prindea cu coada urechii; cele de-ale lui Boris Pasternak, Sergei Esenin, Iosif Brodsky, Anna Ahmatova, Marina Țvetayeva (pe-atunci, canale românești încă nu prindeam) îi răsunau în urechi zile întregi. În casă Anda îi citea pe Lucian Blaga, Mihai Eminescu, George Bacovia, Tudor Arghezi și Octavian Goga, iar pe ascuns îl citea pe N. Minulescu. Casa mereu era plină de poeți și scriitori, actori și muzicieni cu vioara, ce cântau în bucătărie până dimineața. Veneau și acordeoniștii, colegii mamei de la „Tălăncuța” cu ocarina, fluierul și cobza!
„Am avut norocul să vină scena în casa noastră și nu invers”. Tata recita, mama cânta, prietenii lor recitau din versurile lor. „Acolo m-am plămădit, de-acolo se revarsă toată atitudinea mea în prezent”. Anda nu poate uita perioada de după anul 1989, atunci când scriitorii care-i vizitau tot mai des se plângeau de lipsuri, de problemele fără soluții. Nu poate uita nici acele ajutoare umanitare oferite de Uniunea scriitorilor, ambalate în kilograme de zahăr, orez sau făină de grâu. Toate acestea i-au produs o amintire tristă în paralel de lumea literară din Moldova.
Citește dintotdeauna. După o lungă pauză în care și-a crescut cei trei copii ai săi, fără ajutoare, apropos, Anda a revenit mai activ la lectura cărților și cu „mai mare sete”. Poate citi trei-patru cărți odată. Chiar și în aceste clipe, adulmecă finalul „Solenoid” de Mircea Cărtărescu, acest scriitor Anda îl adoră și arde de nerăbdare să procure cartea lui nou-lansată „Melancolia”. Recent a finisat cartea lui Guzeley Iahina despre deportări „Zulheia deschide ochii” descoperind de altfel multe paralele cu cartea Lilianei Corobcă „La capătul drumului”, cu care a fost la întâlnire în Londra. La fel, recent, a devorat volumul „Scara lui Iacob” de Ludmila Ulitskaia. Pe noptieră sunt și Elif Shafak „Cele trei fiice ale Evei”, Michel Houellebecq „Platforma”, dar și multe alte cărți care așteaptă să fie finisate și pe care Anda uneori le lecturează după starea ei de spirit. Intenționat nu pomenește de cărțile autorilor autohtoni, pentru că acestea trebuie să fie citite de toți cei din Moldova încă din tinerețe – V. Beșleagă, N. Esinencu, P. Cărare, A. Busuioc, N. Dabija, V. Vasilachi, P. Goma, G. Vieru, L. Lari, D. Matcovschi, E. Tarlapan, E. Cioclea cât și mulți alții.
„Înainte de a cunoaște alte lumi, cunoaște-ți-o prima pe a ta de acasă. Rădăcina!”
„Avem însă și obligația morală să ne susținem autorii contemporani și să le cumpărăm cărțile – Emilian Galaicu-Păun, Dumitru Crudu, Iulian Ciocan sau Doru Ciocanu, Liliana Corobcă și Tatiana Țîbuleac (marea surpriză și mândrie deopotrivă), Emanuela Iurchin, Olga Căpățână, Mihaela Perciun, Antonina Sârbu și Alexandru Bordeian, Pavel Păduraru, Frații Vakulovski, Moni Stănilă și Vitalie Vovc.
La fel, Anda Vahnovan îi recomandă pe Emil Brumaru, Nicolae Popa, Irina Nechit, Nicolae Tzone, Radmila Popovici, Maria Pilchin, Igor Guzun și Paula Erizanu, Victor Țvetov și Vica Demici, scriitorii… Lista ar putea continua mult și Anda își face griji să nu fi uitat de cineva…
„Doar că, din păcate, nu știu de ce preferăm să nu citim autorii noștri. Ori ei cel mai mult au nevoie de feed-back și mai ales de susținerea cititorilor, într-o țară în care scrisul nu poate acoperi nici măcar coșul minim de consum. Este penibil, știu. Am avut tată poet și știu cât este de umilitoare situația. Eu am trecut un pic și de etapa când citeam doar autorii moldoveni sau români, atunci când m-am mutat în Londra și mi-am dorit să înțeleg un pic mai bine realitățile din România, în care am locuit mai bine de 20 de ani. Atunci am citit foarte mulți scriitori români, descoperind unii autori plini de forță, precum este Radu Vancu, Dan Coman, Claudiu Komartin, Constantin Abăluță și Octavian Soviany sau mai recent descoperite de mine: Diana Geacăr, Carmen Secere și Ioana Vintilă. Sau dacă vorbim despre proză – Gabriela Adameșteanu, Simona Antonescu, Svetlana Cârstean, Adriana Bittel, Matei Visniec, Mircea Cărtărescu, Ioana Nicolaie, Andreea Răsuceanu, Doina Rusti, Gelu Diaconu, Ana Barton și Petronela Rotar și aici lista poate să continue la nesfârşit. Acum însă multiculturalitatea Londoneză mă îndeamnă să citesc autori cât mai diverși, pentru a înțelege mai bine alte lumi.”
„Norocul meu a fost să descopăr aici la bibliotecă o varietate nemaipomenită de carte. Cu poezia relația este însă de altă natură. Una perpetuă. Poezia o citesc mereu și chiar și atunci când termin o carte revin la ea constant. Am mii de semne multicolore lipite lângă unele imagini, gânduri sau metafore. E ca un perpetuum mobile. Mi-e greu să le mai găsesc loc lângă pat cărților de versuri, pe care nu le mai pun la loc pe raft.
De altfel, lumea cărților este cel mai sănătos drog – te poartă în înălțimi nebănuite unde poate ajunge uneori numai gândul. Atunci când îl lași despletit.”
Copiii Andei. Foto: Angela Gutu
Să nu uităm însă de blogurile autorilor enumerați mai sus pe care îi urmăresc constant, cât și blogul lui Gheorghe Erizanu, Leo Butnaru și a lui Liviu Antonesei. Mai citesc povești și pe blogul Corinei Ozon și a Liliei Calancea, a Zinei Zen dar și a altor blogerițe tinere pentru că mi-s dragi și unele apropiate sufletului meu…”
Alte expresii de Anda Vahnovan:
~ Literatura va uni malurile si le va transforma intr-un singur poem. Intregit.
~ Ce poate fi mai frumos decat sa auzi poeziile recitate de noile generatii!
~ Rămân singură cu mine. Momente rare. Un fel de fericire. Asta până mă privesc în oglinda de la mașină și zâmbetul se evaporă pe loc. Cuta străbate obraznic fața în continuare, fără pic de rușine față de crema mea scumpă și de eforturile mele lăuntrice. Atunci, am zărit cu coada ochiului, gândirea mea pozitivă, trecând în viteză pe bicicletă, tinerică și cu buline pe fustă, fix pe lângă mine…
~„ Astazi ar fi implinit 80 de ani.
Ar fi fost multa lume, masa plina cu cirese si liliac. Glume, ironii, amintiri si neaparta la final era sa zica ”Iar acum sotia mea va va interpreta ”Spune mama cui m-ai dat””, piesa lui preferata care facea inimile tandari. Acum simt si eu acest cantec. Si inteleg si de ce lacrima lumea in jurul mesei. Mi se opreste un nod in gat. A rezistat celor 11 chimioterapii cu o rabdare de nebanuit. Nu i-am zis ce a avut pana in ultimul moment, desi privirea lui imi spunea totul.
Inima. Ea nu il lasa sa moara si cand nu mai avea cu ce respira deja. Se impotrivea sa renunte.
Haul din ultimile noastre discutii, abia soptite prin masca de oxigen mi s-a intiparit pe timpan. Hau a ramas si in inima mea dupa plecarea lui” (despre tata) – Te iubesc, tata!!!!
~„ Din cand in cand e cazul. Elibrarea de tot ce nu e al nostru. Ce ne sugruma. Ce nu ne lasa sa fim ce am fi vrut. Din neputinta sau din inconstienta. Lasitate sau ignoranta. E necesar. Chiar vital. Altfel e gustul aerului curat.” #duminicaezidepoezie
~ „La început ne-am înfuriat
am sperat, ne-am rugat
apoi ne-am resemnat”. (Hău, Anda Vahnovan)
~ „moldovencele – mereu grăbite/ vorbind tare pe skype și pe messenger în transportul public uită că /o parte dintre pasageri le înțeleg vorba”
~ „Am colorat prin podul conștiinței
Cu-albastrul viselor și-a dulcei regăsirii,
A propriei ființe, dar și-a vieții,
Ce prinde zbor pe aripa iubirii.”
~ „Cand in ziua de azi mai intalnesti oameni pasionati de poezie, oameni care se aduna in fiecare duminica la Tramvaiul Douășase ca sa citeasca versuri si proza, oameni care traduc autori din toate limbile si de pe toate continentele, nu poti decat sa ii admiri de la distanta si sa le incurajezi ambitia.”
~ „Știu că atunci când voi fi deja bătrână, sclerozată, cu Alzheimer, reumatică și osteoporotică, sau cât de teafără voi mai fi pe atunci, nu o să mă vreți nimeni pe capul vostru. O babă nebună nu trebuie nimănui. Am înțeles asta și atunci când am asistat la o discuție dintre o mamă și ai ei doi fii, care își exprima marea dilemă: ”Când o să moară tatăl vostru, eu la care dintre voi să mă mut?” Suspansul și disperarea din ochii copiilor au vorbit despre multe. Umorul unuia dintre ei a detensionat atmosfera, spunându-i:”Mamă, tu să te decizi mai repede la care, că de nu, noi, ne-om mai bate pentru tine!” Am râs doar eu. Acum nu îmi mai vine a râde când îmi amintesc cazul.”
Câteva mențiuni de la prieteni despre Anda și opera ei literară:
~ Angela Gutu Cristina, (Anda Vahnovan) versurile astea sunt printre cele mai dragi mie ! Tu mi-ai citit gandurile ori noi toti avem aceleasi frici,obsesii, doar nu toti sunt inzestrati cu talent ca al tau, ca sa le pui atat de bine pe …rafturi ? Daca ai sti cat de speciala esti !!! Vreau sa stii asta
~ Lilly Istrate Au pătruns adînc aceste versuri…daca am avea curaj si posibilitate uneori să facem aceasta curâțenie spirituală…lumea ar fi mai sinceră,mai aproape…
~ Ludmila Bunica Respect si admiratie, Anda! Scrii deosebit de frumos, de profund! Patruzeci de ani inseamna ,DOAR, varsta de cea mai frumoasa, de mai constienta si mai tandra tinerete!
~ Mariana Jolondcovschi Anda, pe mine altceva mă interesează. Tu când? Copii frumoși ai făcut și crescut, blog ți-ai tras… Mereu îmi face plăcere să citesc ceea ce scrii, dar parcă tare aș vrea să am în colecția mea și o carte cu autograful tău.
~ Maricica Munteanu Atâta profunzime într-un Suflețel atât de plăpând…
~ Mihai Ghimpu “Este mai degrabă o formă de exprimare a preaplinului. De dezlegare a nodurilor interioare. De căutare a esenței. De reflecție, de acceptare. De asumare și de împăcare. Este acea pastilă de urgență, de cele mai multe ori, salvatoare pentru mine, cu efect imediat atunci când ”nu se mai poate”. Acel defibrilator vital în anumite momente de cotitură. Scriind, m-am împăcat cu multe, dar cel mai important e că m-am împăcat cu mine însămi în primul rând. Și de aici toată liniștea venită spre acești 40. Proza oferă tratament pe termen mai îndelungat, iar farmecul unui vers este anume forța comprimată acestuia..” Felicitari! Mulți ani și multă inspirație, că hârtie și creioane sunt și în Chișinău.
~ Vitalie Vovc „excelent! un instantaneu plin de culoare si emotie!”
~ Luminita MezinAnda Vahnovan,, ati reusit un tablou foarte cromatic si, unde mai pui, ca actorii nici macar nu sunt actori
~ Constantin Brinza Dudu Ce bine ai surprins, cu rafinament si in detaliu, o secvență obișnuită din mozaicul „vietii londoneze” !
Surse inspirate despre Anda-Cristina Vahnovan (Ghimpu) – blogger, jurnalist, Doctor în sociologie:
”Atunci când privești atent la avion, cu greu îți imaginezi cum această grămadă de metal se ridică sus de tot. La fel se întâmplă și cu noi… Rudele și prietenii noștri, cu greu ne pot vedea la înălțime. – Nu așteptați ajutorul și sprijinul lor! Credeți în sine, în visul vostru – înălțați-vă sus și doar atunci ei vor crede în voi! Viitorul aparține celor ce cred în frumusețea viselor lor ” – Erica Zucec
O tânără cu ambiții, cu atitudine, Erica susține idealurile și opiniile ei prin convingere și exemplu propriu:”Acea femeie poți fi chiar TU: de succes, una remarcabilă, cu potential, de la Bine la Excelent!” Este într-adevăr frumoasă, și la aspect, și în interior. Se remarcă prin promovarea valorilor pozitive, ea însiși e toată pozitivă, surprinde prin calmul ei, modestia și bunăvoința pe care inspiră celor din jur. Voce caldă, vorbește cu încredere și fără grabă, și în conversație ascultă omul îndelung fără să-l întrerupă precum o fac multe persoane nerăbdătoare… Cu toate acestea, energia Ericăi pentru a schimba lumea, lucrurile care stau prost în Republica Moldova, au motivat-o creativ, au dezvoltat un politician dur din ea, care, cu siguranță, ne deschide un viitor luminos prin prezența ei ca o noua președintă a acestui stat mic plin de probleme și corupție. Poate ea, Erica ne va
