Victoria Guțu:„Cu ochi deschiși visez lumina…” /Recenzie literară/

„Oare câte stele în visteria cerului
Și nici un bob de grâu
În sufletul meu.
Caut înțelepciunea
În lan
Și doar mac întâlnesc…”

Fiecare om are un vers aparte. Poezia Victoriei Guțu se crează din cele mai sincere sentimente, din dragostea pentru oameni, din frumuseţea zilnică, din simplitatea încununată cu efervescenţa dată de vârsta tinereţii. Pentru Victoria motivatia este importantă! – a scrie un vers e o terapie a sufletului. Poezia rămâne o religie, un act sacru, o poveste despre iubire, suferinţă şi dor. Crede în Dumnezeu, ar vorbi mai mult – despre El, minuni trăite, visuri ne/realizate, și, mai are multe idei… Poposind în miezul rimelor descoperim o generozitate lirică fără margini, versurile stau sub semnul speranței, iar zborul Victoriei prin univers este dureros de pătrunzător.
„Vântule, dă-mi aripile tale, să mă ridic până la ultima vamă a văzduhului, învață-mă să merg pe ape, să mângâi izvorul-lacrima pământului, să ating nuferii-zâmbetul apelor, și crinii-fecioria câmpului. Vreau să-mi prind în păr visul la depărtări albastre, să-mi făuresc colier din stele. Vreau să privesc în ochii azurii ai cerului, să le sorb ploile salmastre- dulcea lor lăcrimare. Vreau să alerg cu vântul pe cărări cerești, să culeg… Rouă stelară, să sărut obrazul soarelui, și fruntea lunii…să fiu eliberată din lanțurile clișeelor, să am libertatea…de a șopti, de a cânta la strunele dorului.
Învaţă-mă, vântule….a bate la ușa inimilor, iar spre apus de viață…la porțile Raiului” („Scrisoare către vânt”)
Gândul poetic cuprinde o aură de autenticitate și claritate pe care este imposibil să nu o observi. Sunt versuri la care te întorci pentru salvarea spiritului, redeschizând paginile, colindând printre plămădiri lirice senzaționale, încărcate de sensuri înalte, de emoție și mângâiere.
„Nu privi spre golurile mele;
Care nu se vor umple nicicând,
Privește la plinuri, pentru că ele
Se pot goli subit oricând.” (din „Privește-mă”)
Uneori, evadând din lumea înconjurătoare, cu nopțile nedormite, Victoria se refugiază în palma plină de puritate a poeziei și preferă compania cuvintelor pe care le-a simțit aproape în anii nu atât de îndepărtați: atunci a pierdut-o pe mama… „Copilăria mea a fost colorată în spectru de curcubeu. Mama, Dumnezeu să o ierte (a plecat din viaţă pe când aveam 13 ani) a făcut tot ce îi era în putere. Pe data de întâi septembrie 2000, m-a dus la școală, în clasa întâi. Eu, sustrasă de pantoful care mă strângea, am pierdut grupul clasei întâi, și am întrat cu totul în altă clasă, să fi fost a doua…nu știu…”
„Nu pot uita dragostea pentru lectură. Îmi făceam programul de citire în fiecare vară. Aveam o normă a paginilor citite, cel puţin 100 pe zi. Astfel, se făcea că citeam și acasă, și afară ,,la joacă”. Norma cărților citite era obligatoriu minim 30, evident că citeam și pe ascuns, pe sub pătură, de aici dragostea mea pentru literatură.
Decesul mamei, mi-a spulberat toate aspiraţiile. A început o perioadă de maturizare. Școala a devenit un refugiu pentru mine, acolo nu mă mai gândeam la obstacolele cu care luptam.
Am fost un introvert, îmi deghizam emoţiile, devenisem retrasă, doar eu și cărțile. Însă, participam la concursuri școlare și extracurriculare, olimpiade etc. Frumoasă experiență, totuși…”
Autoarea pune semnul întrebării legat de trecere a timpului, de durerea sufletului și atinge subtil subiecte referitoare la destin, având încredere în puterea nemărginită a credinței și în abilitatea oamenilor de a se salva prin iubire.
„Sub pleoapa soarelui cu nimb
Îmi căutam grăbit…vedere.
Atât de mult speram să schimb
Moartea pe o în-vi-e-re.
Mă agățam de raza lunii
Să mut luna-n ochii mei,
Să risipesc noaptea-genunii
Şi goana după semi-zei.
Cu ochi deschişi visez lumina,
Şi noaptea îmi devine albă
Ascund sub pleoapele- cortină
O mare imensă captivă în salbă.” (din „Visele insomniei”)
Deseori privește viața ca pe o scenă aflată în amurg și prin nopțile insomniei încearcă să-și alunge neliniștile invocând imagini de iubire și experiența oamenilor de alături. Atât de fragedă, neliniștită, o crengută mereu în freamăt, și totodată, suflet singuratic, Victoria găsește puteri să-i liniștească pe ceilalți aflați la o răscruce îndoielnică… Cu iubire pentru iubire, acesta-i tratamentul… „Te așteptam atât de verde și fragilă, Să calci cu talpa goală iarba, Cu sufletul înfrânt de lacrima umilă, Devenită rouă pe sub pleoapa oarbă. Te așteptam ca firul de ninsoare, Să mă topești în jarul pasional, Tu te-nchideai în floarea de răcoare, Să nu te stingă ochiul de cristal. Te așteptam cu brațele deschise, Cu sternul zvâcnind un fluture-n puls, Tu zborul meu îl alungai din vise, până ce în cocon m-am ascuns. Și nu știai că port pe inelar o cumpănă-a fântânii, pe vecie Și că logodită sunt în har Cu slova-rimă dintr-o poezie.” (Te așteptam)
„Pentru mine… vindecarea e la Dumnezeu. Eu cu Doamne Iisuse adorm…” Are experiență în comunicare cu oamenii depresivi. Poate ajuta și comunica cu ei, dacă e nevoie. Crede că „unii caută acolo unde chiar nu este nimic”. Se consideră deja hiper,,psihologizată”. A trecut și ea prin stări… după pierderea mamei. O doare și îi compătimește pe oamenii în astfel de situații, pentru că știe cât de greu le vine.
„Sunt oare vinovată
Că nu-mi pot duce cerul
Pe palmele-pàmânturi
Ce germineazà màrul?
Şi chiar de port o vinà
Când nopţi mi se trezesc
Ìn candelele stinse
De-un viciu omenesc…”
„Tatăl meu- eroul meu! е cel mai bun tată! Unicul meu sprijin în toate greutățile vieții”;
Prin firea ei, din proprie experiență scurtă de viață, Victoria abordează noțiunea timpului într-o manieră filosofică, ca o clepsidră ce ia forma infinitului. Eu-l liric își acceptă destinul, șterge lacrimile și luptă pentru armonie și binecuvântare. Îl are pe tatăl ei alături, marele sprijin și bucuria ei; Plină de dor, crede în iubire și înmulțirea ei printre „iubiri ce mișcă sori și stele”… O inimă extrem de sensibilă, nu se lamentează, scrie în continuare, cucerind mențiuni după mențiuni literare, chiar și cele internaționale!

– „Tatăl meu era și este foarte afectuos cu mine, este foarte generos, blând. Am avut o perioadă în viaţă când sănătatea atârna pe un fir de ață. Au urmat tratamente, spitalizări, sunt amintiri prea grele pentru a fi expuse.
Dacă tot vorbim despre cărţi, editarea primului volum pentru mine a fost o adevărată minune și un dar al Maicii Domnului. Fiind plecată cu bunica în pelerinaj la Poceaevo, așa neputincioasă cum eram, m-am rugat la Ea să pot publica o carte. Imediat după ce am revenit de acolo, adică a 2-a zi, la Universitatea la care învățăm, USARB (facultatea franceză-engleză traducători) a venit scriitorul Nicolae Dabija în persoană! A fost o lucrare deosebită a Maicii Domnului, de a-mi împlini dorinţa. Astfel, am întrat eu în lumea literaturii…”
Timpul poeziei este pentru tânăra poetă – fără început și fără sfârșit, cu granițele fixate într-o sensibilitate enormă. Un talent creator, cu o compoziție literară autentică, concepută cu sinceritate, autoarea demonstrând că știe să mânuiască la fel de bine versul clasic, dar și pe cel modern. Călătoria prin grădina cuvintelor încărcate de spiritul metaforei reprezintă o binecuvântare. Iar Poezia devine uneori adevărată rugăciune pentru înmulțirea iubirii și a armoniei între oameni. „Dorul stoarce lacrimi din plopi fără pereche Dorul dă paloare și unui trandafir, Iar mi se-adună Dorul în cartea mult prea veche… A zorilor când plopii puteau plânge cu mir. Mi-e dor de cerul ce chema din galaxie O cea mai mică stea ce-mi sunt în univers De fașele albite de-un soare- veșnicie În care nu încape slava pentru vers. Dorul îmi închide pleoapele cu soare, Să pot vedea trecutul atât de-nseninat De visul meu de-a plagia culoare În lumea adumbrită cu’o frunză…de păcat.” (Dorul)

Poeta Victoria Guțu este conștientă de puterea cuvintelor care zidesc sau pun degetul pe rană. Uneori versurile ei devin strigăt de ajutor și durere sub cerul neliniștilor tainice ale unui suflet zbuciumat care tânjește după mersul normal al lumii. „E primăvară-n suflet și dincolo de el – Culeg pe șes curajul dând flori de ghiocel…”

                              „Sunt doar o palmă de lut, nimic mai mult. Sunt om.”

„Mă numesc Victoria Guţu, sunt, prin harul dăruit din mâna cerului, poetă.
Am debutat în 2008, în clasa a VIII-a cu poezii ce au fost apreciate în cadrul concursului republican ,,Florii 2008″. A urmat publicația în cadrul revistei ,,Noi”. Cu toate că talentul și gustul metaforei, au început să se manifeste încă la gimnaziu, în anul 2017, poeziile mele au fost observate de către regretatul scriitor Nicolae Dabija, care m-a îndemnat să public câteva texte în săptămânalul ,,Literatura și arta„, iar apoi să editez primul meu volum de versuri. Nicolae Dabija a devenit tatăl poeziei mele. Cartea ,,Lumina din glastră” a fost lansatā în anul 2018.
Au urmat publicații în revista ,,Roua Stelară„. Poeziile mele au fost apreciate în România, de aceea, cel de al doilea volum- ,,Crucea înflorită” a fost publicat la editura Lyric Graph, sub conducerea onoratului Trandafir Sîmpetru, atunci am devenit membră a Uniunii mondiale a scriitorilor.
Am publicat poezii în mediul on-line, de asemenea, în antologii ,,Pași spre cer„, ,,Întomnarea cuvântului” și în Antologia scriitorilor Români de pretutindeni, Montreal, Canada
Poeziile au fost traduse în limba arabă, engleză, fiind publicate în varia antologii în curs de apariție. Au urmat multiple publicații în revistele din România.
Mulțumesc bunului Dumnezeu pentru harul pe care, sper din suflet să-l înmulțesc.Vă doresc să vă colorați viața cu nuanțele dorite! O zi cu soare vă doresc!” (Victoria Guțu)
Din amintiri, de la studii și la capitolul experiență de viață, câteva impresii:
-„Am trecut multe probleme de sănătate. Din fericire, nu am avut recidive mult timp. Am amintit acest lucru, doar pentru a menționa că și aici – m-a găsit poezia, prin intermediul vizitelor unor profesori universitari din România, care mi-au propus să public o carte. Nu aveam suficiente scrieri, pe atunci, așa că, am agățat dorința ,,în cui”, până în momentul când voi reuși să adun mai multe poezii”
-”Din experienta profesionala, jobul la Radio a fost o experiență minunată, cu situaţii comice… Aici mi-am întâlnit iubirea…”
-„Cu cât tac mai mult, cu atât aud mai bine glasul cerului, fie că tace senin, fie cà vorbeşte ploaia. Stropii-cuvinte cristaline. Soarele-cuvântul luminii… Vorbele- la o moară de vânt…au zburat…fără întoarcere. Dumnezeu aude glasul celui care tace…”
-„Azi, ignoranța afişează pe panouri,/imagini țipătoare,/reverberate-n goluri, /nimicul urlă astăzi fără rost,/acoperind frumosul cu-n strat de praf anost,/Şi deseori mă las cuprinsă de-un val de fascinație,/Câte prostii le pot veni-n imaginație”
–„Am avut câteva situaţii comice la Universitate. Orele de franceză presupuneau exerciții fonetice. Colegul meu, Alexandru, în încercarea de a produce sunetele ,,pe cât de melodios și corect posibil, a rămas cu mandibula blocată. Efectiv… nu putea închide gura. S-a rezolvat, bineînțeles, dar a rămas în amintire.”

Aprecieri si referințe la autoare:

Eusebiu Cristian – Un OM deosebit din toate punctele de vedere!

Antonina Calo Felicitări: Victoria Guțu, fiorul poetic din rândurile domniei tale este molipsitor!

Carolina Eremia: Ce frumos! Tu știi să dansezi cu cuvântul, e atât de minunat!

Maria Corini- Gânduri frumoase, cosmice! Sincere felicitări de imaginile incantate!

Oana Togan- Esti minunata si-mpraștii praf de zâne! Sa nu uiți asta, indiferent ce nori apar pe cer, ai venit aici să stralucesti
Ticu Ionut Marian – O inimă pură, sensibilă, un suflet minunat

Recenzie literară de Svetlana Vizitiu, Impresii din viață și cărți

Recitaluri video pe versurile poetei Victoria Guțu:

Val Butnaru Patimile după Iov, recenzie literară

Un roman surprinzător care te poartă în vremuri de altădată. Te face să călătorești în spațiu și timp, în locuri în care nu te-ai fi gândit niciodată să ajungi, iar aici reușesti să facă acest lucru și totodată să întri în pielea personajelor într-un mod impresionant. Istoria te paste și te face martor la momente încredibile și evenimente din trecut care au schimbat lumea. Cititorul va parcurge ca pe o ficțiune, o cronică de familie în care centrul de greutate îl constituie această controversată relație de generații, bunel-tată-fiu, confruntarea cu iminența sfârșitului și cu asumarea moștenirii paterne. O moștenire care nu rezidă neapărat în valori materiale, în obiecte simbolice, deoarece niciunele nu conțin forța copleșitoare a legăturilor de sânge, este un război de viață și moarte la care nu au pretins, ci au fost impuși să „participe”…

„…în lume a izbucnit un război în toată puterea cuvântului și eu trebuie să plec pe front. Nu vreau s-o fac, fiindcă nu-mi apăr țara mea, nu-mi arde să mor pentru un împărat rus, îmbuibat și sângeros, dar NU AM DE ALES. Împăratul nu ne-a apărat când ne-a fost nouă mai greu, dar, așa cum ți-am mai spus, nu despre asta e vorba. Trebuie să înțelegi că rămâi singur, singur-singurel, să conduci toată gospodăria… Când ți-a fi mai greu, să te gândești la părintele tău care, ținând arma în mână, în vreo tranșee plină cu apă, se roagă de sănătatea voastră. Dacă va da Domnul să nu ne mai vedem, să șii minte un singur lucru: să nu repeți greșeala mea. Să nu permiți nimănui să-ți ia ceea ce-i al tău, ceea ce-ți aparține de drept…” /Dimitrie către Toma fiul, p.44/ –

O confesiune tulburătoare și tandră, nutrită din suferința celui care trăiește în preajma propriului genitor aflat, acesta, în proximitatea morții, internalizându-i degradarea treptată, dar ireversibilă. Acest moment de răscruce declanșează un proces anamnetic din partea amândurora, tată și fiu. Pe tot parcursul drumului spre moarte, tatăl, analizându-și relația cu familia de-a lungul timpului, reconstruindu-i portretul soției care a plecat de la el, cu inerentele lumini, umbre și derapaje, obiectiv și subiectiv, din exterior și din interior, transformându-și răvașul într-un roman autoreferențial și într-un soi de studiu despre teama de moarte, despre dreptul la viață a copiilor lui, și moștenirea – patrimoniul personal, la pachet cu istoria comunității basarabene din care toată familia se revendică. Plânsul interior e dublat de o privire retrospectivă caldă, tandră și foarte tristă… Simțind că va muri, Dimitrie a scris atât de pătrunzător un răvaș de adio și totodată o Istorie întreagă a suferinței națiunii noastre…

Un destin care face legătura între generații. Una dintre scenele cu impact emoțional major este aceea în care fiul își găsește tatăl omorât în bătaie de hoții tătari, după ce acela și-a vizitat soția, sperând la o întoarcere acasă a Stefanei. Anii trăiți alături de tatăl suferind după ce l-a părasit soția, sunt nu doar prilejul pentru apropiere sufletească și pentru susținerea de care avea nevoie, este și o perioadă a reflecției. Toma nu ia în posesie doar responsabilitatea pentru tatăl distrus moral, surioara „mistică”, ci și moștenirea pe linie paternă, „patrimoniul” personal, devenind dur, la fel ca tatăl lui.

            O carte tulburătoare, vorbește despre ororile prin care a trecut poporul basarabean. Descrie un tablou convingător și cutremurător al acelei epoci și ajută să înțelegi mai clar dimensiunea ororii și a dramei trăite. Cu fiecare capitol nominalizat, alături de personajele principale, vei parcurge o epocă de glorie, dar și de conflicte puternice, citind cu interes despre intrigile politice, crimele, războaiele, desfrâurile și ospețele ruso-basarabene. Subiectul se axează pe două dintre cele mai frământate secole prin care a trecut Basarabia – de la anexarea acestui teritoriu de către ruşi până în contemporaneitate (războiul de pe Nistru). A doua răpire a sudului Basarabiei (1878), Primul Război Mondial şi rebeliunea bolşevică, 28 iunie 1940, al Doilea Război şi revenirea „tătarilor” pe tancuri etc. – trec prin fier şi sânge neamul Iovilor, ţărani avuţi din sudul Basarabiei. Confruntările dintre comunităţile etnice au căpătat de nenumărate ori forme violente, comportamentul oştilor invadatoare fiind necruţător şi sângeros în acea vreme de război.

”Patimile după Iov”, un roman-frescă, unii spun că e precum un manual de istorie, însă nu atât detaliat. Citind romanul, ai impresia că autorul rătăceşte prin viaţă, captivă printre amintirile din copilărie de care nu reuşeşte să se desprindă… Este o poveste emoționantă care ar trebui să te pună pe gânduri, să te facă să pătrunzi în atmosfera ei și să alini durerea personajelor, doar că eu nu cred că generația tânără, fie următoare, va înțelege aceste lucruri. Romanul abordează cu înțelegere, compasiune și sensibilitate relația conflictuală dintre părinte și copil, ignoranța unei lumi vechi şi asprimea statului nou, unde destinele fără speranţă caută să se răscumpere prin războaie, mai puțin, iubire… Despre sentimente în roman, ce simte o femeie, mamă, fiică, nu se pun întrebări… E în firea femeii să vrea să se simtă iubită, să se supună bărbatului ei și de a se simți protejată. Bărbații voiesc averi, fie, război, iar femeile vor dragoste… Părăsit de soție, Dimitrie prea târziu realizează atitudinea și, peste ani, când vine s-o ia înapoi la țară, este omorât de străini pe stradă… O scenă tragică și dureroasă prin descriere. Dar nu putem evita subiectul, căci de aici se pornește tragicul povestii…

„Nu te mai săturai de pământuri! Cumpărai noi și noi terenuri! Dar pe mine m-ai întrebat? Te interesa dacă vreau și eu pământuri?.. Eu eram pentru tine o simplă nevastă de primar. În accepția ta, trebuia să fiu al naibii de mândră de acest statut. Ei bine, nu eram!.. Eu voiam să stăm de vorbă, să întreținem discuții elevate, sufletul îmi tângea după o societate de oameni selecți, dar, mai presus de orice, după o dragoste ca în romane.”- spune Stefana.

Tângind după dragoste, avere, dar amețită de fanatismul puterii sovietice, femeia n-a realizat nici atunci când rămâne săracă, pe drumuri, flămândă, alături de fii ei Alexie și Toma, și în continuare, cu încredere în bolșevici, la ce vremuri a ajuns…

„La Bisericuța într-adevăr, era liniște și pace, dar în alte sate din sud situația era destul de încordată. În utma ieșirii Rusiei din Primul Război Mondial, grupuri de soldați bolșevizați, demobilizați de pe Frontul de Răsărit, continuau să terorizeze și să prade oamenii din satele din jur. Ceea ce nu înțelegeam în ruptul capului era comportamentul ucrainenilor, rușilor, găgăuzilor, bulgarilor care, aidoma mamei, îi susțineau pe bandiții și tâlharii din formațiunile militarizate. De fapt, înțelegeam, dar nu puteam accepta. Ce să vorbim de ruși și găgăuzi, niște oameni străini, dacă propria mama nu s-a simțit în apele ei lângă bărbatul cu care se căsătorise din dragoste! Mama, o bulgăroaică din Bisericuța, plecată de mica din sat, dar revenită la vârsta primei dragoste, și-a abandonat familia, aruncându-se în brațele bolșevicilor, care, de altfel, o tratau cu suspiciune!”/gândul lui Toma, p.82/

„Dar bine, mama, bolșevicii pe care-I venerezi terorizează întreg orașul! Chiar ieri au spart și au prădat prăvălia de mezeluri dn capătul străzii noastre. Și asta ca să nu pomenesc de grozăviile care se întâmplă în centrul orașului! (Chișinău)

Trădarea rudelor, a consătenilor, a soției care și-a părăsit familia pentru bolșevici, barbaria străinilor ruși, tâlhăria tătarilor, violul nevastei fiului Toma, exilul, recluziunea, ticăloșia sau blestemul de neam de ţărani din Bugeac, urmându-i din tată în fiu, dezrădăcinarea etniei, și toate nenorocirile parcă au lovit în generația de la Iov, Dimitrie și urmașii lui, și cândva era primarul un familist bun, avea o viață îndestulată și plină de respect din partea oamenilor… Dar străinii au curmat și au stricat mii de vieți nevinovate…

„În felul acesta, destrămându-se familia, eu nu puteam avea alt destin decât cel care m-a adus aici… Eu sunt produsul firesc al unei Basarabii împărțite în două. Până și numele meu pare a fi un compromise la care au ajuns o mama bulgăroaică și un tată roman…”

„Chiar dacă revenise guvernarea țaristă, viața din Bisericuța nu se deosebea de ce de pe timpul lui Ioan Cuza sau Carol I, iar legile și organizarea administrativă a celor trei județe din sudul Basarabiei au rămas și ele neschimbate, aceleași ca pe timpul celor douazeci și doi de ani de aflare în componența Principatelor. Birocrația aparatului gubernial și chiar a întregului Imperiu Rus se supunea cu greu oricăror schimbări, suferea cumplit când era pusă în fața dilemelor și, în felul acesta, chestiunea privind trecerea celor trei județe de la vechea organizare administrativă românească la cea rusească va fi transmisă spre soluționare de la un govern la altul, ajungând până la Kerenski și Guvernul lui Provizoriu.”

„Am încercat prin prisma unei familii care stă în sudul Basarabiei să redau întreaga dramă, de 200 de ani, poate și mai mult, a Basarabiei care este divizată, a fost divizată, a fost împărțită. Este o carte despre noi, cred că.” / Val Butnaru, autorul/

Referințe la autor

:„Val Butnaru îmbină captivant realitatea istorică şi ficţiunea, romanul având mai multe faţete – de saga istorică a unei seminţii strivite între plăcile tectonice ale vremurilor potrivnice, de şarjă politică tratată uneori cu instrumentele publicisticii, de polar nelipsit de suspans, dar şi de epic răscolitor, cu scrâşnet dureros în confruntarea cu fatala neaşezare a ţinutului. Dramatismul situaţiilor e pigmentat abundent de inocenţa identitară, egală cu prostia, a basarabeanului de la răscruce. Se pare că pentru acesta „valoarea educativă a suferinţei” nu funcţionează nici azi.” – „Despre cele două secole dramatice ale noastre, de la răpirea Basarabiei, până la războiul din regiunea nistreană, s-au scris cărți multe, cărți științifice, cărți de istorie, publicistică, dar proza a întârziat. Se simțea acut necesitatea unui astfel de roman. Val Butnaru l-a produs acum.” / Eugen Lungu, critic și istoric literar/”

 „Ar fi bine să se realizeze o lectură publică, la nivel național. Este un roman și un manual de istorie care trebuie citit cu mare atenție și trebuie să ocupe pe masa noastră de lectură un loc de primă importanță.”/Teo Chiriac, președintele Uniunii Scriitorilor/

Cartea #Patimile_după _Iov, autor #Val_Butnaru o puteți lectura în sălile Bibliotecii Centrale a BM și filialele Bibliotecii Municipale B. P. Hasdeu! În cadrul #Chisinaul_citește_2023 participă la competiția celor mai citite volume ale anului.

                   Recenzie de Svetlana Vizitiu, Impresii din viață și cărți, blog

„Poveste cu patru neveste”, Olga Căpătână /recenzie/

                                           

„Toate blestemele noastre s-au întors în noi ca bumerangul.”

                                    „Totul este ca în oglindă: cât dai, atâta ți se va întoarce”

O poveste feminină uluitoare, vitală, despre viață, lupta internă de superioritate cu colegele, prietenele, experiențe amoroase, interese personale, atitudinea sinceră a unei femei ocupate față de copii și instituția familiei. Aceasta este cea mai controversată carte pe care am citit-o în ultimul an. Dezgust inițial față de unele personaje principale, momente de furie și dispreț, dar în același timp recunoașterea pe sine în unele capitole cu participarea lor trezesc milă… „Am fost o proastă. Nu am știut să apreciez ce am” – regretele amicilor care au blestemat și răul făcut s-a întors împotriva lor… Sunt zeci de rânduri în carte, complet diferite, în care eroinele înșală și trădează…

„ La început e ca peste tot – toate femeile prietenesc, zâmbesc, se adună la sărbători, pregătesc bucate, beau vin, totul e bine și frumos. Totul e bine și frumos într-un colectiv de zeci de femei? Of, Doamne! Unde? Pe ce lume? Educatoare, dădace, bucătărese, asistente medicale, etc, etc. Toate aceste colective de femei sunt prietenoase la început. Când ceva începe prea bine, de obicei se termină prost. Aceasta este legea… Tot acest entuziasm inițial este inutil. Ca niște împrumuturi care nu pot fi plătite. Dar, din păcate, trebuie să plătești pentru tot în viață. Atâta timp cât nu ai probleme, nici o ciocnire cu șefii sau colegii, ești membru al aceste familii, care se numește colectiv de muncă, dar dacă se întâmplă ceva, colectivul se împarte în două tabere. Sau mai multe chiar. Începe a forfoti, vorbe, șoapte, discuții pe la colțuri, pe la spate. Și dacă colectivul are un director deștept, cu experiență, pune capăt îndată vorbelor. Dacă nu – ia partea cuiva și atunci colectivul se duce de râpă…”

Mi-a plăcut cartea, stilul autoarei unul intrigant; mult sex și fără vulgaritate, înjurături. – „s-a stins lumina, toți participanții la această serată s-au dezbrăcat și, în întuneric, bâjbâind, și-au găsit pereche pentru a face dragoste. Scuzați, mă rușinam să scriu cuvântul „ sex”; pentru că în Uniunea Sovietică nu exista așa ceva.”

Impresia generală a lucrării: o poveste puternică, un stil competent, personaje detaliate și locuri detaliate – sunt valori aparte pentru un roman. M-a captivat de la primele pagini și m-a ținut cuplată până la sfârșit. Uneori evenimentele se desfășurau în așa fel, încât voiești să închizi cartea și să nu citești despre răutățile unor personaje, dar curiozitatea e cea care te face să zăbovești. Nu am văzut o descriere normală a prieteniei a patru fete, ci o rivalitate pe viață și moarte! Localitatea, satul frumos descrise, trezesc amintiri pașnice. Trăsăturile oamenilor care locuiesc acolo, lupta veșnică pentru un loc la soare, cine este mai bun, mai deștept, mai frumos și iubit…

Chira este un personaj foarte modest, instabil, emoționant, ducând în cap un dialog, prea rațional, realist și dur, dar în același timp mistic clar, filozofic și empatic. Este imposibil să o tratezi indiferent. Emoția de bază este la fel de greu de definit. Și ura, și mânia, și acceptarea, și respectul și simpatia și orice emoție sunt strălucitoare; orice, dar în niciun caz indiferență, răutate, invidie, lipsă de caracter, intrigile create impotriva ei – din partea amicelor sau colegi – Musea, Ala și Liusea…

La început pare că romanul e mai mult pentru fete, dar nu, povestea curge ca un cântec, plonjând treptat în viața periferiei plebeilor trădării: Trădarea rudelor, a prietenilor, colegeleor, trădarea națiunii de la care pornește totul. – „… teza „prietenul la nevoie se cunoaște”este inventată mai precis pentru prieteniile masculine decât pentru cele feminine. Pentru femei, exact opusul, cel mai groaznic lucru pentru femei  este fericirea feminină a celei cu care lucrezi cot la cot.” „ Când te trădează cei, pe care îi iubești, sau pe care îi crezi prieteni, durerea este inevitabilă, dar a doua oară știi măcar că poți trece peste ea. Chira va trece și peste asta. Ea va păstra familia cu orice preț. Copii ei vor avea tată. Iar prietenele? Nu are nevoie de prietene Chira. A ridicat capul și s-a uitat în jur cu dispreț. Gata, Chira așa va trăi mai departe – cu capul sus, nu cu gheb în spate. ”

 Mentalitatea de vină, cea care acaparează mințile și, de aici urmările dramatice… Romanul pare să fi avut, în cele din urmă, un final fericit, dar numai noi știm câtă durere rămâne în sufletul protagoniștilor. Sunt puține personaje din carte pe care le respecți cu adevărat, dar există multe nume de familie sonore și evenimente excentrice: „în viață poți găsi orice îți dorești, – dragoste, bani, lucru, cu excepția dreptății, așa că dacă te aștepți la o recompensă adecvată pentru faptele tale bune, atunci nu se merită. Renunța. Teza „cum ești cu oamenii, așa sunt ei cu tine” nu funcționează nici la moldoveni, nici la ucraineni. Asta pentru că eu am crescut în Ucraina și nu prea am văzut dreptate. Da răul pe care ți l-am făcut s-a întors ca un bumerang peste noi. Se întoarce, sigur, vezi ce s-a întâmplat cu noi, cu toate. Dar te-a pălit și pe tine, care ai făcut oamenilor bine și ai încercat să împrăștii dragostea ta necerută peste noi. Crezi că cu cât dăruiești mai mult, cu atât mai mult primești? Vezi că e puțin altfel. Cu cât iau mai mult de la tine, cu atât mai puțin ai tu. Oamenii care nu mint, spun totdeauna adevărul, sunt crezuți mult mai rar decât mincinoșii, iar cei ce iubesc nu sunt aproape niciodată iubiți. Din păcate, așa funcționează totul, iar natura umană nu poate fi schimbată”

     Prima parte este dedicată copilăriei și adolescenței a celor patru fete care trăiesc în Moldova, într-o perioadă dificilă postbelică. Fetele abia încep să cunoască viața, sunt înconjurate de griji și vise despre o viitoare viață adultă: „Dragostea e mare bădărănie, cam cum e pântecăraia, când te apucă, pierzi și mintea, și cinstea.”; „Știi, există două verbe care nu ar trebui folosite în viață de o femeie – a lua cu de-a sila și a ține cu de-a sila un bărbat”;

În același timp, realitatea le amintește tot timpul de politica instabilă în țară și severitatea vieții de zi cu zi… – „Tot timpul dator – patriei, partidului comunist, acum și femeiei acestea, pe care nici nu a iubit-o cândva. A rămas gravidă după ce a petrecut cu ea două nopți… Și el, din bunătate sufletească a luat-o, i-a dat certificat de căsătorie, să aibă cu ce șterge vorbele lumii, nu a lăsat-o cu copil din flori. Asta nu e sacrificiu din partea lui Marius?”

„ Întregul sistem sovietic funcționa în așa fel, că era inutil să te oțărăști, să te împotrivești sistemului. Muncești, nu muncești, dar vei primi totuși un apartament, așa cum va decide Ivan Ivanovici din sindicate și administrația fabricii sau șeful sovietului orășenesc, dar mai aproape de pensie, până atunci – cămin sau împreună cu părinții vei locui. Vei pleca în vacanță când vor decide șefii. Deficitul a fost creat intenționat pentru a forma mai deplin și mai fiabil un sentiment de lipsă de speranță în toți cetățeni. Vrei să te îmbraci frumos – dar nu poți, obosești să speli rufele cu mâinile – așteaptă până vine rândul mașinii de spălat. Frigider tot vei cumpăra când ți-a veni rândul. Mergi la sindicate și înscrie-te la rând, totul vei avea când va decide Ivan Ivanovici. Absurd, dar asta e situația. Pe timpul războiului, mama lui Denis își amintește bine, cum mergeau bărbații să-și apere țara, ei spuneau femeilor: dacă nu eu, atunci cine? Dar a trecut războiul, bărbații au revenit acasă, a venit și soțul ei, rănit, necăjit, a zăcut vreo zece ani, slava Domnului măcar i-a ajuns puteri să îl facă pe Denis. Apoi a murit, de la comisariatul militari a primit ajutor să-l înmormânteze. Iaca stau medaliile acolo, sub icoană. Da acum știți cum este? Politicienii își pun tot o întrebare: dacă nu reușesc acum să fur, atunci când?”

      Ca toți ceilalți copii din cartierul lor, fetele aud constant certuri ale părinților, confruntări ale vecinilor, au mare nevoie de bani pentru hrană, studii și haine noi… Fetele cresc, sporește invidia, goana după mire bogat, bani și funcții, concurența între ele crește… Proza ​​vieții continuă. – „Au învățat într-o clasă, se cunoșteau demult. El nici nu poate să spună o iubește sau nu. S-a obișnuit cu ea, cum s-a deprins cu volanul camionului.’’;„La vârsta de adolescentă, Musea și-a dat seama că nu va fi a doua Brigitte Bardot și, disperată să nu se adâncească în prăpastia sărăciei ca și mama ei, a decis ferm să se căsătorească cu o pungă de bani.’’;„Vladimir și-a strâns valiza și i-a lăsat „наказ” Natașei, dacă se naște în lipsa lui un fiu, să-l numească tot Vladimir, este numele celui mai renumit revoluționar. Iar dacă, din nefericire, se va naște o fiică, să o numească Marusea, apoi i-a lămurit cu mândrie ce înseamnă acest nume – моя Русь’’;„Pentru că nu e moral să naști copil de fată mare, și cum să lucrezi la comitetul executiv, fiind o imorală?’’

Moldova cu istoria, legile, regulile, mentalitatea, modul ei de viață. – „Învârteala omului sovietic consta în a ciordi orice poate de la locul de lucru, pentru că proletariatul este proprietarul, nu cineva, care pur și simplu a ieșit la plimbare. Știți ce înseamnă dictatura proletariatului? Mai mult ca atât, cât de mult ar fura, nu e satisfăcător, pentru că leafa pe care o primeau este de nimic. Iaca secretara de la judecătorie, ea ce poate fura? Hârtie, agrafe, creioane… Toată hârtia primită pentru a tapa deciziile judecătoriei populare a trecut la ea acasă. Pentru ce atâta hârtie? Să fie, a prinde bine. Dar parcă asta e furt? Ai luat, nu ai furat. Furtul încep acolo, unde sunt valori materiale”

„ Suntem îmbibați cu trădare, am crescut în ea și puțim a trădare. Parcă nu comuniștii au șantajat, au spionat și au ascultat tot ce spunem, tot ce se discută? Crezi că eu nu știu cum a fost denunțat bunelul tău? Sovieticii au semănat lăcomie, invidie. În trădătorii din cercurile lor au încredere, învață de la ei.” Sau  „Puțini oameni pe timpul cela putea să spună, că direcția spre care arăta mâna celui mai mare revoluționer din toți revoluționerii se afla la dracu-n praznic.”

    Pare a fi o poveste obișnuită a prietenelor pe fundalul trecutului sovietic, cum au ieșit dintr-o zonă disfuncțională, despre familiile lor și viața ulterioară… Dar un fel de magie a sincerității pătrunde în toate aceste cărți, astfel încât tu nu te vei smulge: „Ce este conștiința, mamă? Liusea râdea împreună cu tata. La ce este bună conștiința? O armă cu care îți tai drepturile și dorințele. Ești de acord cu mine, tată?”;

„În marea majoritate, oamenii doresc să se îndrăgostească. Şi când această minune se întâmplă, se străduie ca informaţia dată să ajungă cât mai curând la obiectul adoraţiei. Prin cuvinte, prin semne, prin fapte. Sunt multe metode de a face o fată să înţeleagă că este iubită: îi oferi flori, o inviți la cinema, sau să se plimbe pe strada centrală a orașului.” sau:

 „ părinți, niciodată, sub nicio formă, nu-i spuneți unui copil că tot ce face este rău. Că nu este frumos, că trebuie aibă grijă de tot ce face, pentru că e înconjurat de oameni și că părerea altora contează! Dacă, desigur, vrei ca copilul să te asculte și să se împărtășească cu problemele lor. Copilul crede mamei și la început o să creadă că da, într-adevăr nu este cuminte, nu este frumos, iar apoi se va aprinde instinctul de supravețuire, care îi va spune că, din moment ce îl consideri rău, înseamnă că nu înțelege mama nimic, că nu-l iubește.”

„Ce să-ți mai dorești de la viață? Ala își dorea dragostea pierdută a tatălui ei. În orice bărbat frumos ea vedea, probabil, pe tata, încerca cu țârica să scoată din bărbați acea dragoste stinsă.”

     Romanul cuprinde două direcții diferite, în care personajele principale trădează și sunt infidele… Nu doar infidelitate, ci înșelăciune feminină. De mult timp, a fost și încă este acceptat adulterul masculin care (adică) nici nu se consideră infidelitate, un păcat sau lucru atât de grav ca delict. Sex și fără obligații, pare să fie așa aranjat de natură. Trădarea unei femei însă este o chestiune complet diferită, cel mai adesea ea este implicată într-un sentiment profund și însoțită de emoții și experiențe stridente. Din anumite motive, acest subiect devine teribil de interesant pentru cititori, așa cred eu. Adulterul soțiilor este în centrul intrigii, după trădările colegiale. Brusc, destinele tuturor se intersectează și devine limpede că nimeni pe nimeni nici n-a iubit, doar după o lungă experiență de suferințe și regrete rezultă că unele personaje descoperă… ca au mai rămas cu sentimente pentru soții lor…

„Cineva spunea, că fetele din familii nefericite, care nu au văzut dragoste în familie sunt capabile să-și arunce viața pe altarul ei fără regret. Nu te poți aștepta la asemenea fapte de la cei răsfățați.”

„ Îi trebuie Liusei sport? Ea se straduia sa slabescă, se necajea câteodată cu diete, si abea acum a inteles remediul : cat mai multa dragoste!”

„După Cehov, ea a decis să citească mai puțin – atâta tristețe este în jur, de ce să te mâhnești din cauza imaginației cuiva, care a scris „Ultima noapte de dragoste, prima noapte de război”, de exemplu. Despre nopți de dragoste Tamara mai poate citi, dar despre război – nu și nu. Mai mult decât atât, nu va citi Tamara „Idiotul” lui Dostoevskii; prea mulți idioți în jur. Și primul soț a Tamarei s-a prefăcut în idiot, lucrând doctor în psihiatrie.”

„ Mama a rămas singură, dăinuind o obidă pe toți bărbații din lume. Feodor suna, la început venea, aducea niște bani, cerea învoiala mamei să se plimbe cu Ala. Mii de familii se destramă, divorțează, de ce să nu rămână prieteni?”

       De fapt, cartea este despre adevărata trădare a prietenelor… O temă foarte actuală și în prezent…

„ Dacă Chira se gândea la fericirea sa, nu la fostele colege de lucru, care au jignit-o, să fi întors pagina, ea, sigur, avea să se simtă fericită, dar… Era supărată din interior! Din rădăcină, ca să zic așa, s-a infectat cu ciudă. Și asupra soțului, și asupra colegelor… Nu și-a dat seama, că a răspândi furie și mânie către ceilalți este complet inutil. Cu cât arunci mai mult, cu atât crește mai mult în interiorul tău ura care te macină, te distruge.”

„ Să-l vadă cu alta și să se întoarcă acasă ?

•    În primul rând, e femeie, dragă. Femeia care și-a băgat un singur gând în cap – să-și păstreze familia. O femeie cu un singur gând în cap poate muta munții și nu va cruța pe nimeni, dacă va îndrăzni cineva să-i stea în cale.
• Și eu vă rog s-o lăsați în pace și să vă căutați de treabă.”

         Îți dai seama cu adevărat că ești îndrăgostit de o carte doar atunci când ai terminat de citit-o și ai plecat fără ea. După ce am citit prima parte, personajele au devenit foarte apropiate. Se simte în același timp rușine, înțelegerea rivalității dintre prietenii apropiați și admirația pentru capacitatea autoarei de a vorbi atât de clar despre aceste probleme. Singurul dezavantaj este că cauți ceva asemănător, dar nu există unul asemănător, și slavă Domnului.

Pentru mine personal, această poveste a întrat în tot ceea ce ar putea să între – cu toate gândurile despre oameni, prietenie și dragoste, dependență și afecțiune, rivalitate colegială… Separat, este minunat că un strat imens este dedicat creativității – scrisului popular, care-mi este aproape și clar. Și tot ceea ce se învârte în jurul subiectului de creare a dialogurilor este, de asemenea, așternut frumos.

„Și ne iartă nouă păcatele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”

                           Recenzie Svetlana Vizitiu, Impresii din viață și cărți, blog

Expresii interesante din romanul „Poveste cu patru neveste de Olga CĂPĂȚÂNĂ:

„Auzi – normale… ce ne propun aceia privim, pentru că programele erau aceleași peeste tot – noutățile despre Uniunea Sovietică – cea mai pașnică țară din lume, despre creșterea economiei, despre propunerea muncitorilor de a scumpi prețul la vodcă și carne. Ar vrea să vadă proletarii din orășelul moldovenesc pe acei muncitori, care cer ca vodca șă fie mai scumpă… Vodca în Uniunea Sovietică era totul – psihoterapeut, anestezie, valută.”

„ -Cui strigi, omule? Proletariatulul din acest orășel, care nu a învățat la școală nici limba moldovenească, da tu le spui că aceasta вообще este limba română ? În acest orășel au fost numai școli cu predare în limba rusă, de unde să știe ei ce este Basarabia ? La școală au învățat istoria Uniunii Sovietice, iar cea a Republicii Moldova au trecut-o în galop, așa, pe nesimțite, parcă este, parcă nu-i. Proletariatul din acest centru raional știe ce este cuvântul „erou”, dar ce are acest cuvânt cu Ștefan cel Mare sau Alexandru Ioan Cuza? Le-au povestit la școală despre Pavlic Morozov, despre revoluționari și partizani. Chiar și al „II Război Mondial” se numea Războiul pentru apărarea Patriei… Dacă vreți să știți, românii l-au bătut pe bunelul, chiar la școală îi dădeau cu rigla peste palmă, apoi și jandarmii români l-au bătut odată, când a luat din livada boierului o desagă cu mere. Pe timpul comuniștilor toți luau ce voiau – din livada colhozului, de la uzine, de la fabrici. Și nimeni nu dădea cu cureaua în oamenii muncitori. Ajungea pentru toți. Mișa nu spunea nimănui, că bunelul bătut de jandarmi a fost împușcat de bolișevici în Gulag. La ce bun? La trădat un vecin, l-a scris în lista ceia neagră în ’46, pentru că bunelul a tras gardul cu jumate de metru peste grădina vecinului și acela l-a scris că el e împotriva sovietelor.”

P. S. Autoarea le va împăca în cele din urmă, pe toate cele patru neveste, după ce nimeresc toate la Kiev, la Irpeni, „sub bombe și înțeleg că viața e o eclipsă, o sucitură, că nimic nu are importanță – nici bărbații, nici castele, numai însăși viața, care poate fi întreruptă așa, din senin”…
Nu e poveste, prieteni dragi, este o istorie reală și nemaipomenită! Recomand!

❤ SV, 14 iunie, 2022 /Pictura în ulei de SVizitiu/

---

 

 

.

Nicolae BĂLȚESCU „Purtăm din facere imboldul revenirii” /recenzie literară/

„Iubirea Dumnezeiască a rămas neînțeleasă pe această stea albastră…”

Definitoriu ar fi ceea ce e bine scris plantat în memoria liricii. Lirica existențială a poetului basarabean Nicolae Bălțescu, demonstrează preocuparea autorului pentru problematica filozofică a relației omului cu Dumnezeu, o poezie interesantă a zborului sufletesc către lumină. Autorul aduce oscilaţia dintre linişte şi furtună, în poemele sale, într-o peisagistică unde sufletul se deschide de la sine; se găseşte ancorat în propriile sale simţiri cu care împreună, se frământă și luptă pentru împăcarea celorlalți… Vorbește despre credință, speranță și prostia umană… O poezie a luminii, că lumea poate si trebuie sa revină la cele sfinte! Astfel caracterizează critica de specialitate creația poetică a lui Nicolae Bălțescu – medic si poet, autorul cărții de versuri, intitulate sugestiv „Purtăm din facere imboldul revenirii”.

„Lumea a fost plăzmuită în cuvânt și în Iubire. Lumea s-a născut într-o poveste și Codul ei vibra în Nemurire.”/p.11/

      Volumul reprezintă un dialog poetic, care învinge distanțele și cu siguranță va învinge și timpul: este structurat în opt capitole: Gânduri; Cele zece Porunci; Purtăm din Facere imboldul revenirii; Femeie trebuie să urci!; Iubire pământească; Imagini; In Memoriam Leonida Lari; Eseuri.

Un om integru, poetul este apărătorul tuturor lucrurilor bune într-o lume strâmbă, incapabilă de a primi frumosul. Durerea răutății unora dintre semenii noștri, a urii, a neînțelegerilor este aspru pusă la zid de acest militant pentru bine, pace, liniște și iubire.

     Iubirea față de Dumnezeu se întâmplă categoric înainte de a fi în cele din urmă, divină… Iubirea lui Dumnezeu neînțeleasă de noi pe această pământ… Conştientizarea condiţiei omeneşti este gravată; Respectând valorile, bunul simț, educația strânsă de-a lungul timpului, autorul ne oferă o paletă de poezii care înnobilează și dă viață și îndemn în a-i da slavă lui Dumnezeu, în așa fel încât să fie „Trezește-te, lume”: „Rătăciţi, pământenii, bezmetici, legaţi de pământ,/Înlănţuiţi, zăvorâţi, închişi ca într-o cetate,/Pe deplin limitaţi de spaţiu, de timp,/Nu mai puteau înţelege calea spre Infinit, Eternitate:/Voinţa curată devenise prea slabă în răstimp.

Întunericul totul sufoca pe Pământ,/Omenirea cu o viteză nebună aluneca în abis/Şi nu mai putea să găsească calea spre Puritate, Lumină:/Dorul de Înalt nu le apărea nici în vis,/Salvarea umanităţii era în Puterea Divină.

Dumnezeu privi îndurerat nesăbuita Lume în rătăcire./De dragul ei, în Marea Lui Iubire, trimise pe pământ/Colacul izbăvirii – Însăşi Iubirea, devenită Viu Cuvânt,/Să spargă zidul întunecat, să aducă mântuire,/Să redeschidă calea spre iertare şi Paradis.” / (fragment)/

Sau: „Omul singur şi-a provocat, cu obstinaţie, această izgonire./ Nevrednic să primească, smerit şi simplu, Graţia Divină…” /din „Aroganța”/

      La începutul anilor ’90, când a revenit în ţară, Nicolae Băltescu a fost alături de poeta-martir Leonida Lari, care a fost şi verişoara lui. Au lucrat împreună la Glasul Naţiunii, a susţinut-o, încurajat-o, şi a protejat-o întotdeauna, pe cât era în stare să o facă. „Leonida Lari-fiinţă receptivă, sosită din Netimp,/Departe de minciună, de nedreptate… (din poezia „La moartea Leonidei”) i-a marcat destinul de poet: „Din cenușă precum Pasărea, sclipitoare, / Cu iubirea ta, vei renaște în Iubirea Lui, /Vei reveni într-o Lume Nouă, în Răsăritul / Nou de Soare, Zâmbitoare, într-un alai/ De Lire și de Muze…”

     Plenitudinea sufletului său îndurerat se revarsă și asupra semenilor săi. Sunt evocate figurile părinților săi, ale rudelor, prietenilor, familiei și ale omului iubit. Autorul nu a uitat nici de dragostea de țară, de tradiții și obiceiuri, de frumoasele sărbători care încununează sufletul românului adevărat. Ne dezvăluie lumea lui interioară – o lume concentrică circulară, în care păstrează comori nebănuite, ivite de sub pana sa îndrăzneață. Sufletele umblă ca și cum desculțe, scriind împreună povestea lor în cartea emoțiilor. Chiar dacă dorul nu are somn, autorul merge pe drumul destinului, căutând să compună romanțe soției sale, pe care să le cânte o viață întreagă. Poetul vorbește cu mama, care îi poartă amintirile, gândurile și dorul, acolo unde doar inima și intuiția pot ajunge:

„Pare că nu demult a fost, mai ieri./Măicuţa mea, de tot îmi este dor:/Mâinile tale moi, ce-mi alinau dureri,/În braţe mă ţineau atât de iubitor,/Îmi alungau tristeţea primelor căderi./Măicuţa mea, pare c-a fost mai ieri… /din „Mi-e dor de tine, mamă”/

     Cultivând cu precădere o Poezie în vers clasic, versurile sale sunt puternice, cu ecouri în sufletele lectorilor săi, imprimându-le acestora trăirile sale și îndemnându-i să trăiască cinstit și în spiritul Cuvântului. Autorul privește viața ca și Poezia în ansamblul ei, identificându-se cu frumosul din ea:

Imn Poeziei (fragment): „Poezie, ritm al adevărului,/Iubirii şi dreptăţii în cuvinte,/Predecesoare a simţirii/Şi mladă a desăvârşirii!/Poezie, eşti prima dimineaţă/A lumii şi a omenirii,/Eşti grai de suflet,/Muzică sublimă/În veşnicul veşmânt/Al purităţii din Olimp,/Calea în transcendent,/Culoarea exprimării/Ce-i dincolo de spaţiu/Şi de timp.”

       O căutare continuă, de adevăr, de sine sau de celălalt, într-un Eden presărat cu elemente stilistice din natură sau cu precădere nocturne precum în poezia „Tablou nocturn”/p.188/: Ceața amurgului, Luna naște un miracol, Paradisul nocturn și mâhnit, Misterul de umbre și raze, Muntele minune, palat de argint, Codrii-arbori cu plete, etc.

Sau, „Seara la sat” : „Seara e-n sat, vine amurgul risipă, / Soarele roșu-jăratec nostalgic se lasă-n apus./Ultimul suflu al zilei se grăbește să-l ducă/ În veșnicie, ce astăzi s-a-nscris și s-a spus. / Umbrele lungi închid pleoapele zilei încet,.. / p.186, fragment/

În „Luciferice flori” autorul reflectă trăirile profunde, deosebit de cel al altor poeţi. Starea spiritului omenesc este aşternută pe filele cărţii, astfel, citind această poezie în lumea celor ce sunt de partea dreptăţii, o poezie pătrunzătoare, clară, născută din iubire de patrie şi crezul în divin, se face scrisă, citită, fără pauze de gândire, și nu e niciun cifru, ci un aşternut liber pentru cuvinte aduse de un adevăr înţeles:

„Depărtări enorme ne despart de Sfântul Dumnezeu… / Acolo, în Plan Divin, e cu neputinţă să apară gândul rău” sau:

„Să-ţi spun deschis ce sunt batjocura şi îndoiala,/Prin prisma Adevărului privite? Nimic nu sunt,/Decât dorinţe exprimate! Neîncrezătorul spune,/Complet inconştient, exact ce îşi doreşte, lasă/Lăuntricul său pradă cătăturii, voit şi-l dezgoleste…/Doar şi în negare, şi în apărare se află răsădite/Adânc dorinţe ascunse, foarte uşor de cunoscut…/E trist şi dureros când dezveleşti mereu în semeni/Numai mizerie şi multă nepăsare, în suflete enormă/ Degradare.” / din „Batjocură și îndoială”/

    Volumul se termină cu eseuri precum niște valuri concentrice, care sfidează singurătatea, care se regăsesc în trăirile trezite, în proză și versurile încă nescrise. Un continuu flux și reflux de gânduri, de lumi paralele, prin care dialogul devine insistență, ritm lăuntric, revărsându-se către cititor, acaparându-l. Uneori pesimist, alteori optimist, poetul crede și speră… Ecourile vin și pleacă, într-o discursivitate lăuntrică, abisală, cu reverberații în universul idilic, atât de delicat, dar durabil construit de cei doi: autorul și moldovenii…

„O viață de-o zi are aici, pe Pământ. Doar o zi! / Dar câtă smerenie, dragoste, tihnă în splendida Floare! / Ea știe că ziua va trece și va muri, / Nici urmă de dor, de tristeți în priviri, doar candoare.” fragment, /N. Băltescu/

  Referințe literare la cartea autorului:

Mariana Gurza:„ Iubirea divină și iubirea pământească sunt cele două constante ale volumului. Dacă a versificat decalogul ,,prin care Dumnezeu prin Marea Lui Iubire ne-a arătat exact Calea Revenirii, Calea ce ne conducea spre Eternitate” prin iubirea pământească, a cântat femeia. ,,Iubire pământească în care sunt redate trăirile, sentimentele omului față de femeie. Frumoase sentimente, frumoase trăiri dar… scăldate la lel de frumos în egoism, în slăbiciuni, imaginații morbide etc. Sunt manifestările unei iubiri pământești. Iubirea adevărată trăiește în spirit și niciodată nu se lasă despărțită de dreptate!”

Gelu Dragoș, critic literar: în postfața la volumul ,,Purtăm din Facere imboldul revenirii” reiterează că scriitorul Nicolae Bălțescu ne propovăduiește  Iubirea Dumnezeiască. Fratele de peste Prut, Nicolae Bălțescu din Chişinău, Republica Moldova, ne propune o nouă carte de suflet, numită „Purtăm din Facere imbodul revenirii…”. Acest demers literar ni-l explică chiar Domnia sa în cuvântul de început: „Prezentul volum care se pregăteşte să vadă lumina zilei pe această planetă Terra nu este scris de mine. Сunoştințele nu sunt de o erudiție pământească, ele au fost sorbite şi coborâte pe Pământ din Izvoarele cele mai Pure şi mai Înalte. Aceste cunoştințe au trecut prin mine şi sunt transmise mai departe din Marea Recunoştință Față de Iubirea Tatălui Ceresc pentru astă lume, pentru omenire. Într-adevăr, toate câte au fost şi sunt, toate s-au întâmplat şi se întâmplă în Voia Lui Celestă. Lumea a fost plăsmuită în Cuvânt şi în Iubire. Lumea s-a născut într-o poveste şi Codul ei vibra în Nemurire.”

Și în încheiere: „Poezia lui Nicolae Bălţescu nu este una uşoară de citit, autorul apelează la antici, la legende, la pildele Sfintei Scripturi, este o poezie filosofică, religioasă, una adânc trăită prin toţi porii, marcată de o atmosferă de suferinţă, de căinţă, de aşteptare la vremuri mai bune, fiindcă, în viziunea lui, se apropie Apocalipsa, iar lumea actuală trebuie să se trezească la realitate, trebuie urgent să aleagă unde doreşte să ajungă, „În Sus sau în Jos!”, cale de compromis neexistând! Am să închei tot cu cuvintele autorului despre apariţia acestei cărţi şi scopul ei: „Să ne ferească Dumnezeu de o îndrăzneală nătângă, absurdă prin gând sau prin cuvânt să încercăm să măsurăm Iubirea Lui Dumnezeu cu măsura unei iubiri pământeşti! Vă chem, vă invit: deschideţi această carte şi asupra Slovei apleacaţi-vă…”

      Cititorii pot trage învățăminte din poemele Bălțescu, el luându-și în serios rolul de apărător al valorilor cât și de aducător al acestora. Biblioteca Municipală B. P. Hasdeu dispune de multe volume ale autorului, și cititorii sunt bineveniți în sălile de lectură să vină cu propriile lor impresii...

                   Recenzie, impresii de Svetlana Vizitiu

Nicolae Bălțescu, 6 iunie, 2022, la #Biblioteca_Hasdeu

Carolina Eremia despre „Versete tomnatice”/S.Vizitiu/

SVETLANA VIZITIU. Un nume cunoscut în Moldova și România, probabil și peste hotare, căci ai noștri sunt oriunde. O aveam în prieteni pe Facebook de câțiva ani, urmăream ce scria pe pagina ei personală, dar și pe blogul ,,Clubul ,,Impresii din viață și cărți”. Acolo are atâtea istorii, confesiuni, gânduri, încât poți să îi citești doar blogul și nimic altceva pe Facebook. Recunosc că încă nu i-am ,,devorat” toate postărle. Vara aceasta am avut ocazia să fiu prezentă la lansarea cărții sale – ,,Versete tomnatice- versuri di cugetări„. Am ascultat cât de frumos au vorbit cei care o cunosc de ani de zile, ca om, prietenă, scriitoare, și m-am umplut de o bucurie imensă pentru ea. Svetlana cucerește prin toate: zâmbet larg, ochi jucăuși, aspect îngrijit, interes sincer față de interlocutor, vorbire înțeleaptă, dragoste de oameni, de Dumnezeu, de viață. Svetlana mi-a dăruit ceea ce e cel mai de preț pentru un om care scrie – cartea. De fapt, două cărți, a ei personala și cea scrisă împreună cu răposatul ei tată. ,,Versete tomnatice” e o culegere frumoasă de poezii, cugetări și citate. Poeta Svetlana Vizitiu transmite prin versuri toată esența ei de femeie, mamă, fiică, profesionistă, cetățean. Versurile ei, deși cu puțină rimă, se citesc ușor și pătrund adânc în suflet:,,Admir oamenii/Care trăiesc:/Nu se impun,/Înțelepți,/Nu sunt falși”.,,Există Fapte/Ce nu pot fi iertate,/Cuvinte/Ce nu pot fi uitate,/Momente /Când un om,/Cândva apropiat,/Devine la fel de îndepărtat”. Svetlana scrie despre iubire în culori, transmițând emoțiile, sentimentele trăite. E o iubire care a cunoscut toate etapele: gingășie, extaz, pasiune, durere, dezamăgire, singurătate, amintiri. ,,Te-ai înecat vreodată-n om?/Nu pentru o oră sau moment -/Pleoapele închizând,/Să pierzi a timpului noțiune”. Sau: ,,Nu-ți face griji, /o noapte mai avem,/Îți voi șopti că ești al meu,/Te voi privi a câtă oară/Ca pentru prima dată”. Autoarea impresionează prin sinceritatea ei extraordinară, calitate rar întâlnită în zilele noastre. În poezii e așa cum e și un viață, nu joacă teatru, nu încearcă să pară mai bună, recunoaște greșelile, eșecurile, pierderile: ,,Noi nu prețuim Viața/În mod corespunzător,/Cheltuim darul lui Dumnezeu/Fără tâlc – de zeci de ori”, dar, în același timp, se bucură ca un copil de lucrurile frumoase și atât de simple: ,,Cât de mult contează cuvântul bun, /la timp/Și nu un ins pustiu bucșit cu bani…” sau ,,Acolo unde ești iubit/Și cineva te așteaptă,/Devii diferit”.

În poeziile sale Svetlana Vizitiu pune deseori accentul pe valorile frumoase, sănătoase, importante în societatea noastră: prietenia adevărată, puterea de a ierta, dragostea necondiționată, sinceritatea. Puțini scriitori o fac.,,Există trei cuvinte,/Trei mari competente:/Să ceri, /să ierți, /să mulțumești”.,,Nu mai avem și alte vieți,/Deci, aruncam obida-n fum…/Dar, luptă-te pentru înțelepciune, /Mereu s-o faci, fără minciună! Autoarea are curajul de a-și face chiar și autoportretul: ,,Sunt demodată, /îmi plac rochii de seară, /și tocuri,/Modestie din onoare, /medicină fără mită, /pe-alocuri,/Să fac daruri, /să cânt piese vechi,/Cununie la altar și, /desigur sentimente – pe veci”. Cu reverență, admirație vorbește despre tatăl său, care a fost pentru ea cel mai bun prieten și învățător: ,,Doamne, tată, ce dor mi-e de tine…/Îmi pare câteodată/Că nu mai am cui/Să-i povestesc totul:/De la obișnuitele istorii,/Până la cele mai tainice povesti”, cu gingășie despre mama – omul care mereu o așteaptă:,,Mâinile mamei, /aripi în ger,/Ne încălzesc, /ne protejează/De suferințe, pierderi și negi,/De pericole și de dureri”; cu mândrie despre copiii săi – bogăția ei adevarată: ,,Ați înțeles pe cine atât de mult eu iubesc?/Nu este o taină, ba chiar o șansă…/Eu vă destăinui: e acel bărbat dintre bărbați – cel mai bun… /E al meu, cel mai iubit…/E Fiul meu”. Cu câtă dragoste vorbește despre Bibliotecă – locul ei de muncă, a doua ei casă: ,,Și totuși ne place,/Pentru că ne aduna/Pe cei singuratici/La o Carte/ Și comunicare”. Aduce profesia ,,bibliotecar” la un rang foarte înalt, ce merită respect și prețuire:,,BIbliotecarul e o specie rară, /Poate fi psiholog/Și părinte,/Și frate, /Și blogger. /Sociabil de la natura, /Zambet larg,/ Atenție maximă, /Cu blândețe și spor /Ajuta sa zbori”. Are dedicații minunate pentru oamenii de valoare: Victor Cobzac, Elvira Cemortan-Voloșin, Ana Podaru, Dina Ciocanu. Iubirea ei de viață, de orice clipă trăită se simte intens în poeziile ei – ,,Să râzi și să visezi din nou/Și, fără teamă, să iubesti… /Doar atunci vei realiza /Ce înseamnă să Trăiești!” Sunt valoroase sfaturile sale, îndemnurile utile:,,Nu-l insulta/Pe cel mai inferior ca tine./El are propriul destin. /Și dacă va trebui să-l rogi ceva?”Sau: ,,Formula fericirii e una foarte simplă: Dăruiește-te în fiecare clipă /Celui care atât de mult/Are nevoie de tine”. Reflecțiile personale din partea a doua a cărții pun în evidență un om corect, onest, cu verticalitate, care rămâne ,,Eu” în orice situație și care nu se îndoaie ca trestia după direcția vântului. În multe situații descrise am rezonat cu ea, m-am regăsit, am gândit la fel, am simțit la fel. Ce interesant și plăcut e să te intersectezi în viață cu oameni ce, deși nu îți sunt rude, se înrudesc cu tine datorită viziunilor comune, a percepției similare a lucrurilor. Svetlana a pus pe foaie cugetări profunde, care ne pun pe gânduri, pildele ei sunt lecții de preț, ne ajută să privim în interiorul nostru și să vrem să facem acolo curat. Iată una din ele: ,,L-am rugat pe Dumnezeu să-l pedepsească pe dușmanul meu. /Și Domnul mi-a răspuns: ,,Nu. El este destinat să-ți fie cel mai bun prieten”./L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea răbdare. Și El mi-a spus: ,,Nu. Răbdarea este rezultatul testelor îndurate. Ea nu se dăruie, ea se învață!” /L-am rugat pe Dumnezeu să mă lipsească de mândrie, de acest orgoliu sălbatic. Și El mi-a spus: ,,Nu. Mândria nu se ia înapoi, nu se oferă, nici nu se lipsește. Ea se refuză, pur și simplu!”/L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dăruiască fericire. Și Domnul mi-a răspuns: ,,Eu îți dau binecuvântarea, iar Fericirea depinde numai de tine!”/L-am rugat pe Dumnezeu să mă protejeze pe mine și pe cei dragi mie de durere. Și Dumnezeu a răspuns: ,,Nu. Noi suferim și depășim suferința prin durere – doar Împreună”./I-am cerut lui Dumnezeu să pot creste spiritual. Dar Domnul mi-a spus: ,,Nu. Spiritul trebuie să se dezvolte și să crească singur, iar Eu îți voi șopti Cum”. M-am rugat la Dumnezeu să mă ajute să-i iubesc pe alții la fel cum mă iubește El. Și Dumnezeu a spus: ,,Cu mare bucurie! În sfârșit! În cele din urmă, ai înțeles Ce este necesar să Ceri…”Cât de înțelept!!! Citatele create de Svetlana Vizitiu – ,,Perlele înaripate” – sunt rodul unei analize minuțioase a vieții, a lumii înconjurătoare: ,,Vârsta este doar un număr: el nu definește mintea omului și concepțiile lui asupra vieții”, ,,Nu priviți în urmă, acolo voi deja ați fost și ați văzut totul. Mergeți mai departe, unde sunt lucruri mult mai interesante!” Autoarea spune lucrurilor pe nume, folosind deseori ironia: ,,Medicii șmecheri se tot întreabă unde te doare, ca apoi să te împungă în acel loc!”, ,,Dacă șeful tău a început să fie politicos cu tine, înseamnă că cineva dintre voi va fi în curând demis”, dar și autoironia: ,,Nu sunt deșteaptă, sunt …cu experiență. Dacă aș fi fost înțeleaptă, nu as fi acumulat o asemenea experiență”.

Svetlana Vizitiu e un fenomen, ascunde în sine și copilul, și maturul în același timp, e pornită pe pozne, joacă, glume, dar e gata în orice moment să manifeste responsabilitate și seriozitate. Despre Svetlana Vizitiu aș putea încă multe să vorbesc, dar vă las să îi descoperiți lumea interioară citindu-i cartea și urmărindu-i blogul. Vă asigur că o să vă placă. Și ea, și el.

Carolina Eremia

– Dragă Svetlana, sincere și calde felicitări pentru ,,Versete tomnatice”, e un testament frumos pentru societatea noastră, un suflu de aer proaspăt, un dialog de suflet cu cititorii. – Bravo! La mai mult și la mai mare! /Carolina Eremia /

23 Decembrie, 2021

Iți multumesc din suflet, Carolina! Este surpiză pentru mine. Mă bucur că cartea place cuiva și trezește emoții. Doamne ajută! ❤

#Svetlana_Vizitiu

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2021/07/14/versete-tomnatice-svetlana-vizitiu-lansare-de-carte-la-bm/

Emilia Plugaru, Cer de sineală, lansare de carte la BM Hasdeu

Trebuie să aducem un omagiu talentului poetei Emilia Plugaru, care nu se limitează la tema iubirii nefericite. Fiecare poezie conține detalii precise și vii de descriere ale naturii, anotimpurilor. Sunt poezii de dor, de mamă, casă părintească, de satul drag și de copilărie… Sunt descrieri figurative în concordanță cu sentimentele pe care le trăiește eroina lirică în aceste clipe.

Emilia Plugaru la Clubul IVC (foto de S. Vizitiu)

       Astfel, în poezia „Poate că Noi”,  „această casă unde lemnul de la fereastră e înnegrit de atâtea ploi?Trandafirii se strecoară prin geam să ne zâmbească” este atât de asemănătoare cu fostul iubit: aceeași bucurie, festivă, naturală în impermanența sa. Ca și cum cele mai triste experiențe rămân în urmă, prin urmare amintirile devin ușoare, nu mai există durere – doar o tristețe senină.

O trăsătură stilistică distinctivă a poetei este abilitatea ei de a picta imagini colorate prin cuvinte, citind poeziile ei, îți imaginezi lumea în toate varietățile de culori: indigo cerului sau argintiu al soarelui, lemnul înnegrit, griul ploii, verdele ierbii care își scutură pleata, totul strălucește, miroase a flori și a fum – culorii si cenusiul fumului…

Poate că noi...

Dar ce poate fi mai frumos ca această casă

unde lemnul de la fereastră e înnegrit de atâtea ploi?

Trandafirii se strecoară prin geam să ne zâmbească, iar

noi

Nu vrem altă bogăție decât să ne avem unul pe celălalt,

Să mergem alături pe

drum…

Vino să vezi, ploaia a-încetat, iarba își scutură pleata,

totul strălucește, miroase a flori

și a fum…

Eh, ce poate fi mai frumos ca lemnul acestei case

înnegrite de atâtea

ploi?

Poate ca soarele, poate că cerul, poate că iarba,

peste care pășim,

sau poate că…

noi…

Versuri Emilia Plugaru, (p.21 din Cer de sineală)

Emilia Plugaru scrie poezii amabile, liniștite, discrete, ele redau interiorul modest al firii sale. Sunt poezii predominante cu sunete foarte independente. Nu le inventează, scrie despre cum trăiește, ce vede, aude, simte, retrăiește.

Prin urmare,versul ei se caracterizează printr-o fiabilitate completă. Iată un exemplu:„iar noi/Nu vrem altă bogăție decât să ne avem unul pe celălalt,/Să mergem alături pe drum…/Vino să vezi, ploaia a-încetat, iarba își scutură…/

Judecând după aceste rânduri, poeta are cu siguranță un dar liric. Indiferent de ceea ce scrie (și scrie în principal despre natură, despre dragoste, despre patrie și oameni) – aproape întotdeauna poeziile ei sunt impregnate de o stare tristă și tandră.

O altă trăsătură distinctivă a poemului Plugaru este imediatitatea în transmiterea impresiilor, de exemplu: „Eh, ce poate fi mai frumos ca lemnul acestei case înnegrite de atâtea ploi?”

În ceea ce privește forma, poeziile ei au, de asemenea, anumită atitudine precum imaginea „lemnul înnegrit, miroase a flori și a fum”, ușurința exprimării „Trandafirii se strecoară prin geam să ne zâmbească”, rimă ușoară și ritmul melodios, se pot găsi și alte exemple… Poemul Emiliei Plugaru merită cu siguranță atenție. Dar și mulți cititori sunt deja atrași de poeziile ei.

Ochii verzi...

Ochii verzi… ca frunza de arțar,

Ca și iarba crudă-n primăvară…

Unde esti?, când mă trezesc din vis,

Verdele începe să mă doară…

Ochii verzi… dar uneori albaștri,

Ca și cerul limpezit de nori…

Cât de mult aș vrea să te întreb,

De ce ochi-ți sunt atât de schimbători…

Nu mai vii, eu știu, o să te pierd

Într-o zi prin iarba mătăsoasă,

Nu-o să-ti caut vină, nu o să te cert,

Iarba când e crudă-i prea frumoasă…

Dar să vii când frunza o să cadă…

Dar să vii când iarba se va stinge,

Tu să vii când cerul o să ningă,

Tu să vii când ochii îți vor plânge…

Versuri Emilia Plugaru (p.68 din Cer de sineală)

Genul poeziei „Ochii verzi” este într-adevăr o lirică tristă. Scriitoarea imită epoca clasică, versul creează o impresie profundă, romantică și ușor dramatică. Poeta alege o rimă pereche, și caracterizează povestea prin „explozii” de sunete, originalitate ritmică. Intonația joacă un rol important în percepția poeziei. O caracteristică separată a versului este bogăția sa ritmică.

În fiecare al doilea rând, propoziția este tăiată, poeta pune trei puncte, sugerează incompletitudinea, discontinuitatea gândirii. Acest pasaj poate fi comparat cu scurtimea telegrafică. Lucrarea întruchipează sentimente profunde, o paletă bogată de emoții ale autorului: anxietate, admirație, dragoste, frică, pasiune. Accentul principal se pune pe simbolismul verde. Verdele este în mod tradițional asociat cu iarbă și frunze. Iar în cultura popoarelor lumii, verdele este asociat cu tinerețea, viață, renașterea naturii și distracția. Tristețea iubirii este urmată de o umbră de speranța și boală. Eroina versului, vrăjită de ochi verzi, suferă de dragoste trecută. Lucrarea dezvăluie puterea unei femei care dă viață și speranță, dar și le ia. O femeie este capabilă să înzestreze un bărbat cu dragoste și fericire, dar iubirea neîmpărtășită e ca o răsturnare instantanee adâncă, în abis.

Azi e ziua ta, iubite

Stăm pe scara gri a vieții,

Azi e ziua ta, iubite,

Așezăm la umbra lunii

Visele de răni umbrite…

Stelele sclipesc sfioase,

Licurici albi la picioare,

Ne lipim spate de spate

Și privim în depărtare.

Eu te caut, tu mă cauți,

Unde ești și unde sunt ?

Am rămas frumoși și tineri

Doar în gând, doar în cuvânt…

Să luăm casa cu noi,

Tu de-o toartă, eu de alta,

Să o smulgem din țâțână,

Să luăm cu noi și poarta,

Să plecăm in lumea largă…

Casa are rădăcină,

Lângă poarta ruginită

A-nflorit iar o gheorghină…

Casa, poarta, eu și tu,

Parcă întrăm în pământ,

Nu putem pleca, rămânem…

Frunze curg și cad, plângând…

Noapte e, luna e tristă,

Visele-s de răni umbrite,

Stăm pe scara gri a vieții,

Azi e ziua ta, iubite…

Versuri Emilia Plugaru, (p.72 din Cer de sineală)

Prin tristețea inerentă a versurilor, aceste rânduri sunt ușoare și strălucitoare. Imaginea eroinei lirice este imaginea unei femei puternice și decisive, capabilă la atât de mari sentimente, cât și pentru renunțare completă la persoana care a trădat-o. Dar, ea mereu îl iartă, și în continuare leagă visul, speranțele de sentimente pentru el, amintindu-și clipele cele mai luminate pe care le-au trăit împreună și pentru care îi este recunoscătoare până în prezent:

„Eu te caut – Tu mă cauți…”

Svetlana Vizitiu, recenzie literară

Chisinau, iulie, 2021

Tanase Serea din Constanța, triplă lansare de carte la BM B.P.Hasdeu

Un sentiment sincer ce pulsează în poem. Toate cărțile lansate la BM B.P.Hasdeu din Chisinau de poetul Tanase SEREA sunt scrise cu ceea ce se numește Inimă! Autorul nu își impune gândurile și convingerile, foarte modest din fire, el rămâne în umbră, lăsând respectuos cititorului dreptul de a face concluzii independente. „Poezia este sentiment liber / O existență călătoare / Îmbogățind lumina nopții / Trecut cântând în uitare / În iubire inima luminează / Cuvintele ard sub petale / Poezia este sentiment risipit / Din amfore ireale (Cântecul amintirilor, p.32)

Tanase Serea zâmbitor în centru

„zarea închide o lume în visul zilei / cu câți ochi ne privește lumina / drumurile trasează păsări și destine” (Floral, p.44)

Poeziile incluse în volumele prezentate au un rafinament subtil de silabă, un minunat simț al limbajului, rezerve profunde izvorâte din vorbire nativă. Discursul autorului este ușor, cu estetica liberă de pretenția de care atât de des suferă maniera poetică a unor poeți moderni.

       Poezia lui Serea este bogată în gânduri și sentimente, semnificativă și plină de idei interesante. El reușește în cele mai bune exemple ale sale să realizeze generalizări filozofice extraordinare. Poezia lui se caracterizează prin simplitate și claritate a expunerii, poetul evită complicațiile deliberate, folosind un vocabular luminos și original. Dar nu neapărat este o simplificare; în spatele său se ascunde un subtext complex, o căutare a raționamentului, pentru un lucru spiritual a sufletului poetic.

„focul trăiește în noi / blând leagănă dincolo / păsările în cer / până înflori-vor iluziile / uitarea măsurând tristețea / este o larghețe / în cuvintele mele acum / într-o amintire / imaginea ta / mă îngenunchiază / timpul incendiat s-a scurs / cenușa uitării adoarme lumea” (Cenușa uitării din Poeme, p.127)

La prima lectură, poezia este percepută ca o conversație confesională calmă. Dar forța evazivă și irezistibilă inerentă a fiecărui poem, reprezintă o operă dramatică completă, cu o poveste foarte interesantă, ne întoarce incontinuu la nevoia de a realiza ceea ce am citit. Aici se găsește un oximoron uimitor – poezia liniștită a poetului devine convingătoare – în efectul său semantic, în posibilitățile sale ascunse, în care inima și mintea își găsesc hrana spirituală.

Căutarea rădăcinii este o trăsătură caracteristică a creativității lui Serea. El vrea să atingă însăși esența în orice, subordonându-și intelectul și toate abilitățile acestei sarcini poetice complexe. „Basarabia / partea cea mai duioasă / a sufletului românesc ( Prizonierul iluziei, p.41)

Cuvântul convingător al poetului răsună cu amabilitate, altruism, deloc pretențios sau enervant, dar în același timp – un protest interior fără compromisuri la tot ceea ce împiedică o persoană să fie om. Această blândețe nu reduce nivelul poziției civice a poetului, nu este ostentativă; vine din suferință proprie, francă, exprimată pe un ton confidențial provenit din adâncurile unei inimi neliniștite, ceea ce face ca poezia autorului să fie deosebit de atractivă. Acest lucru este facilitat de stilul clar dezvoltat al poetului, distins prin răsucirile originale ale imaginației, precum și prin sintaxa și vocabularul său unic.

„aș fi putut să zbor / dacă nu-mi țineai aripile / porumbița din mâinile tale / se zbate în pieptul meu / doar ochii tăi cerul ei

aș fi putut să zbor / dar colivia mâinilor tale / ține strâns pasărea / iluzie sfârșită în tăcere

în flacăra pieptului meu / pasărea este o piatră / din muntele dezamăgirii (Poeme, p.126)

Patriotismul, dragostea, Unirea, oamenii și, în căutare de sine, subiectele principale așternute cu delicatețe în versurile Tanase Serea. Frumusețea umană pătrunde în – peisaj, circumstanțe, detalii de culori, limbaj poetic. Lumina misterioasă a unui vis de sub norii fumurii – este o deschidere a poemului. Sufletul eroului însuși cântă în el. Acest motiv ușor, trist, gânditor este ca un acompaniament liric la evenimente.

„atâtea chipuri necunoscute / îmi locuiesc existența / numai tu iubito / îmi locuiești doar visele”, (Jocul umbrelor, p.53)

Protagonist #Clubul_Impresii_Viata_Carti – poetul constănțean Tănase Serea, membru al #USLR, care a lansat volumele de poezie:

1. Cântecul amintirilor. Versuri în dulcele stil clasic; 2019

2. Jocul umbrelor (poeme); 2017

3. Prizonierul iluziei (versuri), 2020

4. Poeme: Antologie de versuri, 2016

5. Floral (poeme), 2020

Prezentare, recenzie literară de Svetlana Vizitiu, BM B.P.Hasdeu, 2021

Cărți de iarnă, de vacanță și de viață (2). Top 5 cărți

Nu e îndeajuns doar să fii inteligent, trebuie să fii și abil, iar în următoarea listă, care mi-a luat câteva zile să o realizez, sper să găsiți câteva titluri care să vă surprindă pozitiv și pe care să le lecturați cu răbdare, cu o stare de spirit în ajunul revelionului – și după… la o nea de gură aburindă de la ceaiul cu lămâi și mușețele, plus mandarine aromatizate, în special, cu idei trăsnite ale Moșului Crăciun ce vine cu cadouri preferate, și tare sper că încă se mai păstrează timpurile celea când fiecare dintre noi se bucură de o carte pasională, acest drog clasic al sufletului… Toate cărțile incluse pentru recomandare, ca de obicei, se găsesc la Biblioteca Municipală B. P. Hasdeu! Vă așteptăm nerăbdători să le aveți în mâni! 🙂

• „Amintiri din Raiul Copilăriei” de Elena Tamazlâcaru

„Colindele sfinte coboară / Încet peste oraș, peste sat. Discret, pentru a câta oară, Caută geamul abia lumina… Colindele sfinte sărută Harnice horboțele mamei… Insistă printre ochiuri, se uită, Caută albul trudit al basmalei… Colindele, sfinte comorile Doar pe ele le mai avem… Ca florile de măr, copilele… Primindu-le, să ne salvăm… Colindele, sfinte colindele Pe fir de argint suspendate Zboară dumnezeiești surprizele Înnobilând orașe și sate. Colindele sfinte, preasfinte Aer de mir aduc peste Țară, Adună amintiri în cuvinte, Amarul lacrimei, iară și iară…”

Autoarea cărții relatează istorii despre oameni simpli, fiecare cu povestea lui; povești despre o lume care nu mai există, majoritatea lor au plecat în lumea celor drepți cu mai mult de o jumătate de secol în urmă. ”…O convorbire întreținută de mai multe persoane dominată de o rostire dumnezeiască a cuvântului matern… Ascultam vrăjită aceste discuții și îmi doream să nu se mai termine”. Alte pagini, Elena Tamazlâcaru prezintă cititorilor autorii și titluri de cărți citite și care au remarcat-o…

Din carte: „Când am citit Un veac de singurătate, desfășurarea acțiunii mi s-a părut imposibilă, prea din cale afară de mistificată, de forțată. Poate chiar, în mare parte rău inventată, orientată spre SF draconic. Nici acum, peste ani, nu găsesc altfel această pânză distinsă cu supremul Premiul Nobel, mai ales când am parcurs și A trăi pentru a-ți povesti viața de același Gabriel Garcia Marquez… O lume… de pe altă parte a globului… De pe altă planetă, adică.”

Scriitoare, jurnalistă, pedagog, bibliotecară, cântăreața de tradiții, realizatoare de emisiuni corale și alte diverse tematici. Activitatea Elenei Tamazlâcaru a fost și este apreciată la justa valoare de intelectualitatea basarabeană. Pasionată de vestimentația modernă tricotată, croșetată, de fotografia artistică și documentară, de literatură, de televiziune, de creația populară, de pictură și desen…

• „Viața de câine a unui copil” de Teodor Popovici

O carte de viață cu lacrimi: despre război, foamete, deportări. Relatată de la om la om, de la străbuni la nepoți. Noi nu putem să nu credem părinților noștri, ce a fost, – a fost real. Și dacă demnitarii acestui mic stat se vor gândi cu adevărat, nu numai la vorbe și cuvântări din tribună, ci la poporul acestui plai, la valorile, tradițiile lui; la mentalitate și spiritul degradat deja înrădăcinat în mințile moldovenilor, poate s-a porni căruța noastră… să fie respectată și acasă și la europeni. În continuare, nu avem cultură, un program de susținere și consolidare a opiniei libere, democrația este cenzurată în mod deschis. Legea nu e lege, Constituția nu e Constituție,  fiecare om de stat își permite să o schimbe din capul lui după cum o tălmăcește singur sau este nevoit să se supună străinilor… „Apoi ne întoarcem acasă cu ochii în lacrimi, mama ne lua lângă ea ca pe niște pui de găină, ne mângâia și ne zicea: – Las-că vine tata acasă și totul o să fie bine!”

„Pentru noi, românii basarabeni, este importantă credința noastră, limba, tradițiile și pământurile noastre de la munte până la mare, și nicidecum părerea străinilor, îndeosebi a ocupanților sângeroși ruși, care nu au nici un drept de a ne judeca. Tributul plătit cu sângele poporului basarabean și Nordului Bucovinei nu a fost mic, zeci de mii de fii ai poporului au murit pe front în lupte crâncene pentru apărarea pământului sfânt, alte zeci de mii au fost luați prizonieri și duși în Siberia, Kazahstan, Azerbaidjan etc.”

„Teodor Popovici privește dramele prin care a trecut poporul nostru prin ochii unui copil. Este o lacrimă nevinovată, de suferință pe care el poate nu o putea înțelege, dar în care a fost aruncat. Această carte se înscrie în suita de cărți despre soarta unor oameni care au trecut prin calvarul deportărilor”, a constatat academicianul Mihai Cimpoi.

Profesor, medic, Teodor Popovici s-a născut la 15 iulie 1941 în comuna Mihăileni, raionul Râșcani. În 1966, a absolvit  cu mențiune Facultatea de Stomatologie a Institutului de Stat de Medicină din Moldova. În 1974, a susținut teza de doctor în științe medicale. Este membru de onoare al Academiei Europene de Implantologie, autor al 205 lucrări științifice, două monografii, patru manuale, șase invenții și 129 de inovații. De asemenea, este autor al 34 de cărți de bancuri, aforisme, epigrame și proză scurtă. Este membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova și membru al Uniunii Epigramiștilor din Moldova și România.

• „Pe drum” de Jack Kerouac

”Pe drum” reprezintă apogeul artei generatiei ”beat” presărate de jazz, droguri ți poezie, aflate într-o căutare frenetică a adevărurilor supreme. Povestea îl urmareste pe Salvatore care este în căutarea acelei experiente care va scoate la suprafață artistul din el, care la randul lui îl urmăreste în tot ceea ce face pe mult admiratul Dean Moriarty, adevăratul artist în trup și spirit. Călătoriile însă, bețiile ți relațiile sexuale nu par să umple setea hoinarilor, dar de fiecare dată când se asează într-un anumit loc, acel vânt nostalgic îi îndeamnă din nou la drum.  Romanul lui Kerouac făcea furori în anul apariției lui în S.U.A, 1957, datorită subiectului principal al povestii: călătoriile de-a lungul Americii ca dădătoare de sens al vieții, ceea ce a pus pe drum mulți tineri americani după citirea romanului. Figura centrală a generatiei Beat, Kerouac se dezice de tot ce-a reprezentat literatura americană din generația așa-zis pierdută. Kerouac, alături de alți reprezentanți ai curentului Beat, vorbește despre o Americă nouă, renăscută din cenușa celui de-al doilea război mondial.

„Pe drum” romanul cel mai cunoscut al lui Jack Kerouac, considerat o Biblie a Generatiei Beat este, de fapt, o cronică a transformării umane, la vârsta tinereții, a libertatii absolute, împletită cu libertinajul. E o legatura între trecut și viitor, iar subiectul continuă să  „vorbească” tinerilor, indiferent de vârstă.

„Știm noi cum e cu viața asta, Sal, îmbătrânim toți încet-încet, și ajungem pricepem cum stau lucrurile. Înțeleg bine ce-mi poveștești despre viața ta, întotdeauna ți-am apreciat sentimentele și acum chiar că ești destul de copt ca să-ți găsești și tu o fată să o crești ca să o faci una cu sufletul tău, așa cum am încercat și eu cu nenororcitele astea de femei ale mele. Rahat!..” (din carte)

Jack Kerouac, (n. 12 martie 1922, Lowell, Massachusetts – d. 21 octombrie 1969, St. Anthony’s Hospital – Emergency Center, St. Petersburg, Florida, SUA). Scriitor, pictor și poet american, considerat alături de William S. Burroughs și Allen Ginsberg pionier al mișcării culturale americane Generația Beat.

• „Străina de la Hollywood” de Aurelian Silvestru

„Capătul lumii începe acolo, unde simți pentru prima data dorul de casă”, – spune autorul. Foarte bine punctat. Romanul captează cu intrigi și aventuri care se țin lanț una de alta; gânduri spirituale, filosofie, aforisme, citate care dau o încărcătură emoțională, unele reușite pentru educație și dezvoltare personală. „Un esec devine înfrângere abia atunci, când nu ai învățat nimic din el.”

„L-am ignorat. Auzisem că se ocupă cu prostii: racola liceenii, ca să împartă doze minuscule de iarbă și adrese „sigure” pentru distracții. Refuzul meu l-a supărat. A încercat să se răzbune. Așa m-am pomenit în mijlocul unui război al bătăușilor din cartier. Uneori, dădeam piept cu găștile din alte cartiere. Atunci treceam peste rivalitatea din interior și deveneam un singur clan unit și imbatabil” (din carte)

Aurelian Silvestru. Scriitor, psiholog, publicist şi pedagog. A studiat la Universitatea de Stat din Moldova , Facultatea de Filologie, secţia ziaristică (1966-1968, apoi la Institutul Pedagogic „Alecu Russo” din Bălţi, Facultatea de Pedagogie şi Psihologie (1969-1973). Şi-a aprofundat studiile la Academia de Pedagogie din Moscova, făcând doctorantura la Institutul de Psihologie (1975-1978). A urmat cursuri de manager în micul business la Academia de Relaţii Internaţionale din Cairo (1977). Activitatea de muncă şi-a început-o la Institutul Pedagogic din Bălţi în 1973, după care s-a stabilit la Chişinău. Din 1975 până în 1990 a activat la Institutul de cercetări ştiinţifice în domeniul Pedagogiei. În 1991 devine preşedinte al Asociaţiei de Creaţie TOCONO şi fondează Liceul de Creativitate şi Inventică „Prometeu”

• „Frumoasele străine” de Mircea Cărtărescu

„Sunt mereu uluit, de altfel, de pasivitatea occidentalilor în fața loviturilor sorții.”- scrie autorul. Surprinzătoare concluzie și pentru mine! Alte multe interesante comparații de atitudine la europeni cu o deosebită și captivantă descriere, merită citite.  „Tinerii berlinezi au un fel de cult pentru hidoșenie. Îi imită pe punkiștii din gări, care nu se știe pe cine imită și ei la rândul lor, căci autentici nu prea par.” „Noi, românii, om fi cu om fi, dar nu stăm ca oile, așteptând să ne resolve alții treburile.” – sunt de acord cu Cărtărescu. – Haideți, să vedem pe voi, dragi cititori, dacă sunteți de acord, citiți și veniți cu vreo replică două! „Pus la colt pe coji de nucă, m-am gândit că poate au și ei dreptatea lor. Mai știi păcatul?”

Volumul format din poveștile pe care Cărtărescu le-a scris pentru revista „Șapte nopți”și tradus din engleză-Beautiful Strangers „Frumoasele străine” este o colecție de proză din 2010. ,,Umorul, satiricul și grotescul au fost dintotdeauna, în volumele sale de versuri, în Levantul și-n Orbitor, în Enciclopedia zmeilor și-n De ce iubim femeile, a doua coardă la arcul lui Mircea Cărtărescu, alături de cea onirică și vizionară. În Frumoasele străine ele sunt coarda dintâi. Puține cărți din literatura română de azi îi pot sta alături ca naturalețe a povestirii și ca ubicuitate a comicului, întins pe toate registrele, de la zâmbetul discret la râsul cu lacrimi. Cele trei povestiri unite de aceeași voce narativă, destinsă si firească, sunt filme cu camera în mână, fără nici o emfază, mizând pe sinceritate și simplitate. Sunt road movies, mai scurte sau mai lungi, cu scriitori, artiști vizuali, polițiști și criminali, studente și responsabili culturali, fantome și cineaști, risipiți într-o lume mereu surprinzătoare.” – spun criticii…

„Francezii n-au protestat. Au mâncat cu stoicism bucatele fără sare, ca împăratul din poveste, închipuindu-și probabil că așa e mâncarea românească. Ne-or fi crezut probabil o nație foarte bolnavă, silită să țină regim, private de bucuriile sării-n bucate, ale sării pământului și ale tuturor celorlalte combinații ale sodiului, cu valențe parabolice și sapiențiale. ” (din carte)

Mircea Cărtărescu, poet, prozator, critic literar și publicist român. Născut: 1 iunie 1956 în București. Curentul literar: postmodernism. Premii: Premiul austriac de stat pentru literatură europeană, Premiul Vilenica, Prix Formentor

P.S. Un citat de zi: „Nu putem inventa sentimente. Le putem descoperi și exprima, iubi și urî, le putem apropia de inimă sau le putem respinge.” Nichita Stănescu

❤ Svetlana Vizitiu

Top carti de vacanta la Biblioteca Centrala #BM
#recomandaredecarte, #bibliotecahasdeu, #serviciibm, #cartiminunate

Cărți de iarnă, cărți cu spirit, de vacanță și de viață: Top 5 cărți

#Top5Carti pentru vacanță sau în iarnă ce vine, un top care are totdeauna continuare! #Scriitori și #carti de valoare, cu sentimente inspirate tocmai bune de lecturat la un semineu, cu priviri la geamul cu fulgi sau transpirat de picături de nea: Cum o fi anotimpul schimbator precum si starea noastră de spirit… Vă invitam s-o schimbam pozitiv la lumina sălii de #lectura în incinta Bibliotecii Centrale #BM, bucurați-vă de viață și… – comandati-le din timp! ❤

• „Theodora Tenpenny și tabloul pierdut” de Laura Marx Fitzgerald

„Noi săpăm în țărână, ne facem cuib și nu ne oprim niciodată din scurmat până nu găsim ceea ce căutăm.” Un roman detectiv, cu un fir narativ, plin de suspans, menit să-ți captiveze atenția. Un roman despre puterea prieteniei, deci are și un scop educațional. Volumul cuprinde foarte multe detalii cu privire la epoca Renașterii, a lagărilor naziste și a eroilor Monumentelor (The Monuments Men). Descoperă și unele aspecte din istoria celui de-al doilea război mondial și a istoriei artei, un grup de voluntari care s-au ocupat de salvarea operelor de artă în timp ce Europa era devastată de bombardamente și ocupația germană sau rusească. Farmecul vremurilor copilăriei, tărâmul magic al viselor și întâmplărilor la limita imaginației, misticul, nave spațiale, – romanul se va potrivi foarte bine cu gusturile voastre în timpul vacanțelor de iarnă! O poveste într-adevăr captivantă, potrivită pentru cititorii de orice vârstă – de la mic la mare! – „Din locul meu preferat, de pe divanul lung de la fereastră, se vedea modelul pe care-l creau jos curțile vecinilor și se întrezărea râul Hudson. Câteodată stăteam acolo și mă uitam la porumbeii care zburau de pe un acoperiș pe altul. E straniu cum lucruri care, luate separat, sunt atât de părăginite și de triste devin atât de frumoase când sunt privite împreună.” (din roman) Vedeți? – și eroul e de acord cu mine )

„O ultima remarcă: nu-mi pasă de reputația mea. Poate că în eforturile tale vei fi nevoită să vorbești despre greșelile mele și îi vei auzi pe alții cum mă denigrează, cum mă acuză că sunt hoț sau speculant. Dar îți spun cu toată sinceritatea că, atunci când ai scăpat cu viață dintr-o mașinărie care le-a permis unor oameni să îi ducă în robie pe alții pur și simplu pentru că puteau, să îi ucidă pentru că le făcea plăcere și să îi condamne pe supraviețuitori la o viață de amintiri bântuite de fantomele durerii, nu mai ai poftă de nimic altceva decât de libertate…” (din roman)

• „Texte egoiste” de Gheorghe Erizanu                               

Blogograme emigrate în carte. Unele tăioase, scurte compozițional, scrise cu entuziasm într-o zi de aprilie picată brusc cu zăpadă imensă (niciodată nu se știe când va pica 20-24 aprilie pe capul vostru). Bogograme-telegrame adresate direct și la țanc! Veți avea ce învăța din ele, punctându-vă rațiunea exact unde trebuie! Iar într-o zi de iarnă în ajunul revelionului, puteți chiar să vă lăudați cu inteligență tostând la un pahar de vin „viermii” de Erizanu. Încercați, unele foarte amuzante, altele serioase… Pentru atitudine. Pentru geopolitică. Pentru suflet.

Din Portretul statalistului moldovean:„Statul este obligat să mă întrețină”; „Grăiesc moldovenește”; „Stalin a fost un „vojd” (tătucă) bun pentru vremea lui; „Înainte era bine. Pâinea costa 16 copeici”.

Scriitorii fără cărți: „Sunt unul dintre 8359 de cititori ai săptămânalului. Sunt adepții unirii inteligente. Găsesc în el părerile scriitorilor I.N., V.B., M.C., A.C. de la țarul Putin până la sultanul Erdogan… Citesc despre balet, teatru, balet. Mă uit pe cancan și pe zigzag. Dau de clarvăzătoarele A., M., V., N… Mai caut printre balet, clarvăzătoare, țari, sultani, plahotniuci, filați, dodoni. Nu găsesc nicio hronică de carte.”

Frica numelui: „la TV, atunci când se vorbește despre o carte, jurnalistul nu are dreptul să spună denumirea editurii. E vorba de publicitate. Zic birocrații tv”; „De ce cultura întră sub incidența publicității? Iar politicul are gură liberă și dezlegare la cele mai mari neghiobii? De ce o nimicfacere este imortalizată prin cuvintele agramate și logica de Cucuteni ale unui bădăran, care vor fi uitate și ca injurii mâine, iar cuvintele unui scriitor nu merită să fie imortalizate? Știu de ce. Ca ziariștii să poată pune o întrebare de Ziua Limbii Române: „De ce moldovenii nu citesc? ”

„Fiți atenți la ce se întâmplă, că ne ducem pe copcă!”

• „Încă aud muzica noastră în gând” de Agnes Martin-Lugand.

„Oamenii fericiți citesc și beau cafea” – afirmă autoarea în romanul precedent. ”Zâmbetele lor erau antidepresivul meu”- se aude în acest roman. Se mai aude muzica în gând, cu toate ingredientele de succes: familia, dragostea, prietenii, ambiția, alegerile pe care le facem în viață. Tocmai de ce ai nevoie într-o zi de vacanță atunci când ești departe de casă sau la un călduț de șemineu… Le poți îmbina pe toate în spiritul tău, într-un pulover și ciorapi groși de lână, adulmecând fericirea persoanelor care se vor îndrepta direct în inima ta…

„Iată, avea darul de a se face iertat și de a mă sili să-mi pierd capul! Când îl vedeam atât de fericit ca acum, nu mă lăsa inima să-i fac o scenă. Atitudinea lui distantă din cursul săptămânal era explicabilă, și totul căpăta sens: se spetise muncind, voia atât de mult să reușească, iar eforturile păreau să dea roade. Asta merită câteva sacrificii. O dată în plus mă înșelasem, el muncea ca un nebun, iar eu interpretam totul greșit văzând răul peste tot. S-a îndreptat spre Tristan și i-a strâns mâna.” (din roman)
“In cartea mea am vrut sa descriu o viata cladita pe baze solide, care incepe sa se clatine, cu riscul de a se schimba total. Personajele mele suporta consecintele si raman cu cicatricele a tot ceea ce au indurat, dar devin mai puternice.” – Agnès Martin-Lugand

• „Lumina unui nou început” de Agnes Martin-Lugand.

Vrei să-ți faci ordine în viața ta și pentru a-ți revitaliza pasiunea? Poți fi fericit atunci când te minți pe sine? Învață din această carte cum s-o faci! Dar să nu iubești un bărbat străin, dincolo de dragoste există multe alte pasiuni, de fapt, și alți flăcăi care te merită (si invers)! Este un roman extraordinar, impresionează prin alegerile care ne creează situații paradoxale. Este un roman despre puterea vindecătoare a sufletului, o invitație luminoasă la descoperirea de sine și pentru o viață împlinită. Autoarea romanului este o povestitoare talentată, și – ceea ce dorim într-o zi de iarnă la un brad, un suflu drag alături și… o carte ce relatează iubirea… în profunzime…

„Prezența lui în viața mea condiționase absolut totul. „Oh, nu pleca, o să-mi fie dor de tine!” îmi spunea el când îi ziceam c-aș fi vrut s-o șterg o săptămână din oraș, iar eu îi cedam – mult prea ușor, fără doar și poate. Întotdeauna îmi plăcuse să aibă să aibă asupra mea această putere, această autoritate. Mă reconforta gândul că nu eram singură și că trăiam pentru el. faptele vorbeau însă de la sine: mai degrabă eram la dispoziția lui. El nu se jenase niciodată să plece atunci când avea chef; nu mai conta că nu ne vedeam cine știe cât timp… Iar eu, din nou așteptam – așa cum era obiceiul – , tot mai tristă și mai resemnată.”

• „Fără mine” de Gayle Forman

Un roman pentru adulți, cu un mesaj profund și dur: o poveste de viață despre o femeie de peste patruzeci de ani, mamă de gemeni, soție și femeie de carieră, muncește și nu lasă nimic pentru a doua zi, suferă de o boală în urma cărei e greu să reziști tentațiilor de a ceda la nervi. Stresată, cu predispoziție genetică moștenită de la părinți pe care nu îi cunoscuse niciodată, este nevoită să meargă la serviciu pentru a avea grijă de gemenii săi. Rutina, grijile, nesiguranța, probleme cotidiene sapă adânc în minte și în suflet. Uneori pentru a merge înainte este nevoie să faci un pas înapoi. Dar, cu sănătatea nu te poți juca, uneori ne complicăm singuri existența! Suntem într-o lume în care stresul și depresia au ajuns să facă parte spiritul nostru uzual. Ajungem prea târziu la medic, și ne aflăm la un pas de nenorocire.

La o bună dispoziție, citește și vezi cum poate suferi o femeie-mamă! Cartea te pune pe gânduri, pe care doar o mamă le poate avea. Îngropată în activități, serviciu, casă și îndatoriri de soție, orice femeie lipsită de ajutor are momentele ei în care cedează și evadează în altă lume… – În ajun de an nou, roagă-te pentru toate mamele noastre să fie sănătoase alături de cei dragi lor!

„Oamenii întrau în viața ta. Unii rămâneau. Alții, nu. Unii se îndepărtau, dar se întorceau la tine.”

„Și atunci își dădu seama că venise vremea, să se întoarcă la Jason. La Oscar și la Liv. La viața ei, deși habar nu mai avea cum arată acea viață. Totul părea incomplet la ea. Ca o cicatrice care încă se vindecă. Sau poate ca o poveste care încă nu se terminase.” (din roman)

Veniți la Biblioteca Municipală B. P. Hasdeu, vis-a-vis de monumentul Ștefan cel Mare, și comandați cărțile care sunt solicitate ca pânea caldă! Vivat!

Referințe critice de Svetlana Vizitiu

❤

Mintea satului cea de pe urmă” de Olga Capățână

Orașul creează iluzia unei vieți ușoare și frumoase. În realitate, este altfel. Adaptarea la viața urbană a satului a fost dintotdeauna și este o mare problemă. „Ce-i cu mlaștina asta de Merejeni, că a ademenit oamenii și nu-i lasă să trăiască decent?” Sătenii se trag la oraș, or, la finele vieții sale se întorc în sat realizând cât de valoroase sunt relațiile simple omenești, și … deja e târziu, mentalitatea înrădăcinată nu schimbă atitudinea. Consătenii nu iartă nimic, la fel pentru că nu depui efort să fii în rând cu lumea lor, să trăiești conform regulilor orânduite chiar de ei…

Cred că în fiecare sat există personaje atât de colorate, și lucrul acesta nu e de mirare. De aceea, doare când citești nedreptățile care s-au săvârșit și nu mai poți schimba ceva… Paginile romanului se deosebesc prin amintiri și paralele existente, prin atitudinea de azi și prezent, care pare neschimbată. Olga Căpățână, de fapt, ea este prototipul, lucrurile sunt reale, doar numele sunt schimbate. Autoarea descrie amintirile sale despre epoca sovietică a satului său (a doua jumătate sec. 20). Capitole foarte interesante și oricum remarcabile prin dialoguri cu o dialectică deosebită și chiar amuzantă în exprimarea moldovenilor. Interesante capitole dedicate vieții satului, și toate aceste atribute descrise au atins și copilăria mea, și adolescența, și cât nu ai roti trecutul, e o nostalgie! Datorită acestui fapt, cartea reiese a fi nu doar despre mentalitatea unui sat, ci și despre tinerețea noastră fericită, amintiri de neuitat legate de ea, care uneori rămân menționate prin lucrurile mărunte în roman, ce n-ar obiecta oportuniștii! Acțiunile romanului rămân prezente în viața sătenilor rămași în Moldova, cei care nu au reușit să plece în țările civilizate pentru a afla „lumea cea nouă” a europenilor. Mi-a plăcut istoria, admir autoarea și recomand cartea. Cu siguranță, veți face lacrimi…

 Trecutul nostru în ciuda vieții dificile, dar și foarte atractive în mediul rural este întotdeauna alături de noi. Astfel e creeată gândirea noastră că prin trecut vedem un mod ideal al vieții noastre, deși acest lucru poate avea nicio legătură cu realitatea, și cu timpul se transformă într-o iluzie. Ne plac gândurile despre satul nostru, despre patria noastră mică în care cândva ne-am simțit fericiți pentru că eram și mai tineri. Ce e mai de preț – că trecutul ne învată să nu cedăm dificultăților, calităților inumane ca alcoolul, bârfele, invidie, răzbunăre etc., să depășim problemele, să apreciem valorile, cu speranța că și copiii, nepoții noștri vor învăța aceste lucruri…

„Sentimentele au rămas departe în urmă. În tinerețea mea. Aveam alte griji. Totul se schimbă, totul trece odată cu viața.” (Olga Căpățână)

Îmi amintesc foarte bine mirosul ierbii, a baștinei mele. O amărăciune nostalgică, ceva de neuitat, care a lăsat o urmă dulce-amară în sufletul meu. De aceea, romanul „Mintea satului cea de pe urmă” scrisă de Olga Căpățână este o scriere deosebită, atât de apropiată interiorului meu spiritual. Am citit cartea, special plecând mai departe de oraș, în mrejele miresmei asemănătoare acțiunii romanului. În carte, istoria are loc în satul Merejeni, dar lasă impresia ca e chiar la baștina ta…

„Satul meu este cel mai frumos sat din lume, bucura ochii cu cele mai frumoase flori” (O.Căpățînă)

„Dar cel care scrie soarta acolo e tot din Merejeni. Tot nu iartă multe. I-a părut că Niusei tare ia mers în viață. Și nu a început să bea, nu s-a făcut bețivă, așa cum era scris acolo, în condica ceea cerească. Așa cum li s-a prezis la toți copiii Mărioarei lui Petea Șchiopul. Ana a rezistat la moartea soțului ei și toată dragostea, toată grija a îndreptat-o spre copilul său. Și iată într-o zi fiul ei face accident cu mașina și moare. Ce îi rămânea sărmanei mame: să bea? Nu, nu a mers mezina Mărioarei pe drumul fraților și al părinților. A crescut nepotul, și-a ajutat nora în toate. Nora ei s-a recăsătorit cu un turkmen. Un om deștept, cu studii superioare. Și nora a cerut de la mama Ana învoire să se căsătorească. Acum bunica Ana crește două nepoțele, surorile nepotului său. Și nora o învită la toate sărbătorile, are grijă de Ana. Dar niciodată Ana n-a luat în gură picătură de alcool. ÎN CIUDA SATULUI.”

Omul e la fel dintotdeauna: va critica viața altuia, foarte atent la greșelile vecinilor, și doar știe ce spune Domnul „Nu judeca că judecat vei fi…” Mentalul nu se schimbă nici trecând prin propria experiență dureroasă, nici din învățămintele de viață, din educația celor șapte ani, ba, omul vrea să simtă și el „bucuriile” sau ”nefericirea” vecinilor, de ce nu?! Așa e firea omului, chiar și cel ințeligent poate greși… Ce-i important, e subiectul detaliat de autoare prin modul „vechi” de viață și atitudinea sătenilor. Atitudinea se regăsește și în prezent, una dezvoltată și „modernizată” de demnitari. Care depinde de felul de a gândi și de a trăi conform timpului, de situația grea a țăranului lipsit de condiții și de resurse finaciare pentru o simplă bucurie de a fi omul independent, cu simțurile și speranțele proprii ce nu pot fi ascunse… În continuare, credeți că politica o face satul? Nu satul creează politicul…

„La Nouă Mai fostul director vine și stă lângă monumentul ostașilor ocupanți de țară. Ocupanți-neocupanți, cu ce-s de vină ostașii cei care au murit în război? Ce țară o fi ocupat ei acolo sub pământ? Au murit pentru politică, cum zicea mămuca. Urât lucru e politica asta. Dacă pentru ea mor oamenii tineri și frumoși ca florile…”

Orașul își face treabă rea cu oamenii care vin din sat. La copii se dezvoltă zgârcenia, dorința de a avea mulți bani, cu toate că părinții lor nu le au. În oraș, totul este schematic, formal, fără suflet. În oraș nu există socializare ca cea din sat, unde oamenii comunică și se văd permanent. În oraș trăiesc milioane de oameni, dar Tu simți că ești singur. Majoritatea orășenilor doresc să se întoarcă în sat, și nu exclud această posibilitate. Dar, cel mai bun oraș sau sat e acela, unde tu prosperi!

„Câte case pustii sunt în sat… E plin satul de case orfane, de părinți orfani. Gospodării agoniste cu greu, muncă în sudoarea frunții, dar acum nu are nimeni nevoie de ele. Da, case orfane într-o țară vitregă…”

Cea mai mare greșeală e pierderea speranței, iar statul ne oferă exact aceste condiții pentru a o pierde… Apoi, noi cinstim câte un pahar pentru sănătate și prosperitate pierzând toate odată, inclusiv familiile. Condițiile de trai ades inumane în satele Republicii Moldova la fel există grație conducerii de stat. Satul se pierde, sătenii fug în orașe străine, și nu mai revin… Visul european e sclipitor…

„El a prins rădăcini aici și, dacă lua câteva pahare de vin, când încă putea vorbi le spunea socrilor într-o moldovenească stâlcită că e din viță de profesori, că tatăl lui a fost mare matematician, poate profesor, poate academician chiar. Dar l-au dus in gulagul acela de la capătul lumii și doar numele i-a rămas. Mama, ca să nu fie și ea închisă, s-a dezis de soț, iar copiii au luat numele mamei, că al tatălui este evreiesc. Râdeau socrii de el – auzi, bețivul și pângăritul de Vaniuța, viță de nobili sau și mai strașnic – de jidani.”

Multe povestioare de suflet a familiilor din Merejeni, strâns legate într-o istorie a satului, cu detalii precise, dialoguri populare în stil țărănesc, toate relatate atât de strălucit, dar și sentimentul dureros de compătimire până lacrimi, și analiză filosofică a relațiilor interumane sătești, și satira tradițională gen Olga Căpățână. Pe scurt, în opinia mea, această carte este destinată tuturor – nu doar pentru cei care suferă în urma disparițiilor satelor din Moldova. Este o istorie tragică a unui sat care merită să fie înțeleasă și „reparată” pentru a reuni populația emigrată, a reeduca și pentru a începe în cele din urmă a trăi civilizat dacă vrem să ajungem „europeni”.

„- Ce  vorbești, mamă? Dar oamenii în sat ce vor spune?

• Oamenii din sa-at!… Da” careva din oamenii din sat ți-a dat o bucată de pâine, fată hăi?… Ți-a întins cineva o bucîțică de ceva, de așa tare te temi ce vor zice oamenii? Hm? Cine-i acela din sat care-i așa de vază pentru tine? Eu și tat-tu îți suntem autoritatea. Noi suntem acei care te susținem și te ajutăm. Am zis ceva când ai vrut să te măriți? Nu? Ai vrut nuntă în dricul iernii, ți-am făcut nuntă. La altă lume mirele face nunta, nu mireasa, că el e capul familiei. Noi nu am zis o vorbă, o strachină de făină să aducă, un lemn, un burhui de jin. Tot noi. Zestre ți-am dat? Ți-am dat. Cât am avut. Casă ți-am dat? Aveați unde trăi? Amu ce va zice satul, ce va zice lumea? Noi cu tat-tu suntem lumea. Și nu plânge în poale!…”

De ce o apreciez pe autoarea romanului „Mintea satului cea de pe urmă”? Pentru psihologismul invariabil și iscusința de a remarca subtil mișcările sufletului, pentru că nu omite detaliile, care sunt de obicei simbolice. Romanul este ca o fereastră în viața cuiva, a celor de alături, familii și prietenii, colegii din vecinătatea satului… Despre bumerangul care se întoarce atunci când pășeșeti strâmb… Alcoolul, dragostea și… invers… Dinamica comploturilor surprinde, începutul romanului ironic de loc nu se asociază cu finalul neașteptat și trist pâna la lacrimi atunci când moare protagonista… Violul fetei de 15 de tatăl vitreg este un strigăt de durere la ceruri, de ce se întâmplă aceste crime în continuare, de ce este indiferentă societatea, și justiția nu face nimic? Olga Căpățână pune personajele reale în circumstanțele non-banale dezvăluind caracterele lor pe deplin, și adevărul așa cum a fost și au ajuns în prezent… În același timp, este foarte interesant să citești romanul, pentru că autoarea scrie despre satul cu oamenii ei obișnuiți, despre sătenii cu durerile și problemele lor sociale, despre judecată și schimbările de mentalitate. Și despre Iertare, de altfel nu ar avea rost să fi scris acest roman…

„…Mama e departe, bunica în depresie, iar bunicul tângea după Uniunea Sovietică, se bătea cu pumnul în piept, zicând că noi încă vom plânge după comuniști și după puterea sovietică. El, care avea pe vremuri peste cinci sute de ruble pe lună, cu mașina la poartă, încărcată cu toate bunătățile pământului, ducea dorul puterii sovietice. De ce ar trebui să-și amintească mama mea sau bunica, sau chiar eu de puterea sovietică? De cozile fără sfârșit după smântână sau o bucată de salam? Ce a fost bun pentru noi atunci? A fost pentru ei, pentru secretar de partid. Noi nu am pierdut nimic!”

                       Alte opinii despre cartea „Mintea satului cea de pe urmă”:

Aliona Grati:„Olga Căpăţină nu urmăreşte să scotocească în personajele sale animalicul, impulsurile fiziologice, ci caută modalitatea de a-i înţelege şi de a-i mântui creştineşte. Semnificativ în acest sens este gestul de a-şi sacrifica spre final personajul-narator. Moartea Zinei Postică trezeşte umanul în merejeneni, le aminteşte că au fost şi pot fi buni. Gura rea a satului se potoleşte, o nouă speranţă se întrezăreşte la orizont. Dimineaţa se apropie ca o promisiune de iubire a aproapelui, de instalare a normalităţii… Cartea este o avertizare asupra unui pericol realmente iminent şi, în acelaşi timp, expresia speranţei de vindecare cu propriile resurse interioare a unei umanităţi cancerizate de istoria câtorva decenii de comunism.

Vera Catan:„A ajuns si la mine „Mintea…”Draga Olga Căpățînă, multumesc…Sa stii ca retraiesc fiece fila a acestei carti, intrucat ( intr-un fel sau altul) am trait mai tot despre ce scrii…”

Aliona Dembitki:„Pentru mine sunteti o ladita incarcata cu minuni!!!Aveti atitea calitati minunate si atit de multe incap in inimioara Dumneavoastra si sunteti atit de generoasa ca va impartiti si cu altii de aceste daruri pe care va insestrat Dumnezeu dar si datorita ambitiei si foarte foarte multa munca …sunteti femeie frumoasa si jingasa dar totodata atit de puternica si luptatoare..aveti curaj si mindrie aveti demnitate si multa multa poiezie.Eu va admir si chiar sunt mindra ca v-am cunoscut..meritati sa fiti pretuita..citita si povestita..meritati sa fiti alintata si apreciata. Sunteti mamica si bunica iubitoare, sunteti raza lor de soare si cu zimbetul acesta al Dumneavoastra de copil divin care emana atita caldura si oameni curati la suflet!!!Am simtit sa va alint azi fiindca un cuvint de la Paris chiar si scris personal pentru mine e ca un balzam si o forta de a ma ridica si a merge inainte!!!O dupa amiaza frumoasa stimata Doamna si o imbratisare calda! (după lansarea cărții „Mintea…”
Anastasia Balmuş:„Mi-am dorit mult s-o cunosc mai îndeaproape, s-o privesc, s-o ascult…
Am venit special la Chișinău la lansarea cărții ei…
Am fost plăcut surprinsă de incărcătura evenimentului, desfășurarea lui. Dar cel mai mult de faptul, că opiniile noastre asupra problemelor societății sunt comune. Și pe mine ele mă frământă, mă dor, dar…ea, OLGA CĂPĂȚÂNĂ, a spus-o tare, cu durere în cartea sa. Ne-a demonstrat, ne-a atenționat, ne-a rugat, ne-a chemat să acționăm, să salvăm morala satului, unde „s-a nascut veșnicia” și care face parte din demnitatea neamului… FELICITĂRI, dna OLGA CĂPĂȚÂNĂ!”

Livia R-w:„Felicitari !!Am fost in sala la acesta lansare, as zice ca aceasta carte va prinde bine la cititori… Suntem in suflet multi cu aceeasi durere… Durerea neamului cu emigrarea si pustiirea SATELOR… Dar mai dureros este despartirea de cei dragi… De marele DOR pe care il ducem cu greu…”

Editura ARC:„Romanul „Mintea satului cea de pe urmă” (ARC, 2019) de Olga Căpățână a avut parte de o lansare mai mult decât frumoasă. Lumea care a venit la Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu” ne-a confirmat faptul că o carte este un univers construit din pagini și cititori! Aceasta face ca un volum să fie viu, să trăiască!”

Cobzac Victor este cu Olga Căpățînă.:”MINTEA SATULUI
Versuri dedicate scriitoarei Olga Căpățână, cu ocazia lansării romanului „Mintea satului cea de pe urmă”~Mintea satului, … cea de pe urmă,/Cuvinte nu am și-mi scot pălăria,/Colb, drum de țară, găinile scurmă,/Anume aici, s-a născut, veșnicia!/Anume aici, … printre case din lut,Pereți văruiți, de mâini grijulii, /Sunt ale Mamei, … la timpul trecut,/Calde și astăzi, … pentru copii./Un Soare rotund, ca o Pâine de casă,/Ce dulce-amintirea mai doare,/Mirosul de glie… se-așterne pe masă,/Ca un gând, obosit să mai zboare./Maci roșii ca para, … pelin și cucută,/Legate sub coardă, aroma îmbie,/Bilet la căruță, … cai-putere, … o sută, /Cu întoarcere-acasă: și ție, și mie./Păpădii… pe de-o parte și alta de drum,/Ne-nsoțește, ca-n vis, ciocârlia,/Din hogeacuri mai curge o țâră de fum, /Fir de dor, … și nă-fra-ma, și ia./Sunt la modă: catrința, căciula și naiul,/Lăutarii și vinul din beci, o plăcere,/De nepoți plină curtea, ei vin cu alaiul,/Când lipsesc, sunt necaz și durere./Cimitirul e viu, Dumnezeu… peste tot,/Sub icoane, … cu sfinții, … la masă,/Val de lacrimi, … le șterg… nu mai pot,/Nu rezist, dorul mă-ntoarce… acasă./03.06.2019

            Informații utile:

Premiul Fondului Literar al USM i-a fost acordat scriitoarei Olga Căpățână, stabilită actualmente în Franța, pentru romanul trilogie ,,Dobrenii” o carte care redă povestea unei familii de moldoveni marcată de cel de-al doilea război mondial, de foamete, deportări și de conflictul din regiunea transnistreană.

Olga Căpățînă este femeia care a fost la două războaie, cea care a reușit să-și schimbe viața la 180 de grade în Franța. Niciodată nu i-a fost frică de schimbări, le-a acceptat și a demonstrat că se poate mult mai mult, iar investigațiile ei au ajuns să fie difuzate la National Geographic. Cum este viața după două războaie, dar și ce a motivat-o să scrie versuri inclusiv ”Visul meu” de Valy Boghean aflați din acest reportaj!

http://www.jurnaltv.md/news/d855e1a5dadc4899/visul-care-a-ramas-pentru-toata-moldova.html

http://spiritualitate.md/carti/188-mintea-satului-cea-de-pe-urm-olga-cpn.html

Albumul cu imagini de la lansare de carte ”Mintea satului cea de la urma de Olga Capatana” (Cartea o puteti citi la Biblioteca Municipala B. P. Hasdeu!)

Olga Căpățînă:„Eu plec, ça sa va duc dorul. Va las MIREASA DIN KABUL sa va maingaie. MINTEA SATULUI CEA DE PE URMĂ sa va pună pe gânduri.” (7 iunie 2019)

❤  Svetlana Vizitiu, august, 2019

IUBI, Igor Guzun

„Nu mai trebuie să povestești, trebuie să faci./Dacă ajuți un om, taci.”(din „IUBI”)

Scriitorii buni sunt cititori pasionați. Dar, și duri în relații umane, – ei aleg cu cine discută, și dacă se merită să scrii despre ei. Dintotdeauna am avut un „tremurici” față de genii în cuvinte. De aceea, eu, cu o oarecare teamă, l-am întrebat dacă putem face un scurt interviu. Foarte serios, aspectu-i rece deloc să trădeze vreo emoție, închis în sine, un gânduit intins, de parcă ar număra clipele, și eu care mă consider pricepută în caractere, am înțepenit așteptându-mă la un refuz…

Există versuri care îți cutremură interiorul și – îți întretaie respirația. Poezii, de la care se ridică părul de emoție pe tot corpul. Poezii care aduc durere și ușurare pe suflet în același timp. Și care te înțeleg mai bine decât cei mai apropiați oameni:

„Înainte alt sens avea cuvântul model./ Și am învățat să facem mai întâi curat, apoi – curte./ Pe vremuri totul era altfel:/Fustele erau lungi, iar cizmele – scurte./În rest nu-s mari deosebiri:/Urcăm la prima și coborâm la ultima stație./Muncă, acasă, oftezi și aspiri/Și supraviețuiești prin amintire și comparație./La vârsta asta privesc și ascult/Și-I pot compara pe actualii cu foștii./Nimic nu ne disciplinează în viață mai mult/Decât copiii noștri.” (Igor Guzun, Vremuri din cartea „IUBI”)

Atât de simplu, simțit și exprimat ca și cum aș fi scris-o eu, dar nu. – O măieștrie destinată doar aleșilor Domnului.

Poemele lui Igor Guzun au absorbit un repertoriu vast de cuvinte, expresii scurte, formulate clar, cu o sensiblitate sinceră savurată în special de generația tânără. Un simț tacit al stilului, în ordine lină curgătoare a sentimentelor nostalgice simțite zilnic și de fiecare dintre noi. De aceea, versul lui Guzun este atât de aproape sufletului nostru: „Acestea-s amintiri eterne/Pentru vremurile în care vom fi încă vii:/Am înfățat perne,/ Am răsfățat copii./Avem parte de curaj și de frică,/ Dar cum să povestim asta în statusuri și stări?/Am băut ceai de lumânărică./Ne-am iubit cu lumânări./Și au fost plictiseli și plăcere/Care încet și frumos ne-au golit…/E adevărat că dragostea te stoarce de putere,/ De puterea de a renunța la omul iubit.” (Igor Guzun, „IUBI”)

Poetul realizează că nu putem schimba nimic, decât să ne conformăm prezentului în era tehnologiei informaționale, atunci când stările spirituale stau înțepenite de mesaje cu roboți, deși se întrezare o speranță de trezire la un răsărit sau un apus de soare, și dragostea veșnică va domina din nou…

„OARE așa progresul trebuia să se întâmple/Cu multe euri în ego și în alimente?/Fețele au rămas la fel de tâmpe,/ În schimb, interfețele au devenit inteligente./Oare nu era mai drept și mai simplu/ Să fie demarcate clar fenomenele?/Undeva se lucrează din greu pământuri,/Așa cum se lucrează în sală abdomenele./Oare nu e mai bine să fim noi înșine/Decât să trăim atâtea exagerări?/Ținem între buze un sâmbure de vișină,/Ca și cum am deține un sâmbure de adevăr.” (Igor Guzun, din „IUBI”)

Ca urmare, ca la clasici: „Același cântec” – „Dragostea mea…/Acum când totu-i la trecut,/ Sărutul nu-i decât salut,/Iubirea mea și-a ta a plecat undeva…” (din „IUBI”)

”Iubi”, de Igor Guzun. (Editura ”Urma ta”) este printre Cele mai vândute cărți ale lui iunie 2019 în Librăriile Cartier. Desene – de Lica Sainciuc. – Vă recomand din toată inima! (S.V.)

                   ~~~  Scriitorul Igor Guzun. Cărți în minte și în inimă (interviu)

Copilărie, părinții, anii și întâmplări marcante…

– Mi-am petrecut copilăria în satul Recea, raionul Râșcani. Ei, cum m-am petrecut? N-a fost chiar o petrecere. Au fost bucurii, școală, jocuri afară până se înnopta, muncă, alergări și fotbal, ceva muzică, ceva lecturi, mult desen și, în general, ani fără prea mari griji.

În acei ani mama îmi tot spunea „Fă carte!” și am ascultat-o. Fac cărți.

Cu tata – tot așa, făceam și jocuri de cuvinte. Iar primul pe care mi-l amintesc este cel în care a citit în ziarul raional că am câștigat un campionat la dame și mi-a zis că nu știa că așa de vine dansez.

Cărțile recomandate

Le recomand mai ales pe cele potrivite pentru o vârstă anume sau pentru un anumit moment din viață. Iar fiecare și le alege deja personal. Pentru momentul în care vrei să conduci un automobil, recomand „Regulamentul circulației rutiere” și manualul modelului respectiv de automobil. Și tot așa dacă vrei să conduci o companie sau lumea – te pot ajuta niște cărți și niște oameni în acest sens. Dar, în general, recomand pentru lectură – biblioteci. Și librării. Am făcut recent o listă de scriitori ale căror cărți le-am citit pe toate, de la prima până la cea mai recentă, doar că această listă se actualizează mereu – ei sunt mai mulți cu scrisul, dar cu cititul – sunt singur.

Carieră, studii, muncă, prietenii, dragoste, familie, copiii

Bifez aici toate aceste capitole, în sensul că da, sunt prezente, într-o măsură mai mare sau mai mică.

Carieră? Nu știu dacă este în mare măsură sau mică… Conduc o agenție de publicitate și scriu cărți.

Copii – în mică măsură, unul.

Muncă – în mare măsură.

Restul – da, prezente.

Realizări, speranțe…

6 cărți, simțite, trăite și scrise. Care deja, de altfel, sunt mai mult ale celor care le-au citit, le-au îndrăgit și le-au completat cu propriile sentimente și idei pe paginile unde erau locuri goale decât ale mele. Și alte câteva cărți în minte și în inimă, dacă mă întrebați de speranțe.

Azi și mâine – ce ați putea schimba…

Pe ieri nu putem să-l schimbăm prea mult, pentru că deja s-a întâmplat. Deși, de multe ori, atunci când ne schimbăm atitudinea sau înălțimea ori adâncimea din care îl privim, s-ar putea să se schimbe și trecutul.

Pe azi îl trăim și îl muncim, iar pe mâine îl facem. Că „mâine-le” se află deopotrivă în mâinile noastre și în mâinile Domnului.

Destinații, promovam satul natal…

Cred că sunt vreo 15 țări în care am fost cu treabă – la evenimente, după experiențe, impresii, oameni: Marea Britanie, Albania, Statele Unite, China și Japonia – sunt câteva dintre aceste destinații.

Și mai cred că un scriitor revine dintr-o călătorie cu emoții noi, cu bateriile încărcate, cu agendele de buzunar și cu telefoanele pline de notițe, cu idei și cu relații care îl ajută să-și scrie cărțile. Mi se pare că s-a întâmplat și cu mine așa. Și nu e nimic (poate) spectaculos în asta, și, probabil, la fel li se întâmplă și altor oameni din alte profesii.

Ceea ce mai simt și mai cred în legătură cu asta – știu din viața mea și poate din cărțile altora – că a călători înseamnă a te opri, nu doar a merge.

Și a te bucura că revii, chiar și la Chișinău. Sau mai ales, la Recea. O localitate pentru care însuși Eminescu a scris sloganele de promovare: „RECEA cumpăna-a gândirii” și „În lumea mea mă simt nemuritor și RECEA”.

Meserie, pasiuni, cărțile scrise

„Meseria asta legată de scrisul cărților conține multă muncă, ceva inspirație și, în primul rând, organizare, că rămâne foarte puțin timp disponibil pentru asta, ceva de genul câtorva minute sau zeci de minute la începutul zilei.

   Și poate de asta nu sunt un scriitor de masă, că nu-mi scriu cărțile la masă, dar pe brațe, în picioare…”

Întrebări și repere de Svetlana Vizitiu

””””„„„„””””„„„„””””„„„„””””

     Date biografice: Igor Guzun este director al Agenției de PR și Publicitate „URMA ta” din Chișinău. S-a născut în satul Recea, Râșcani din Republica Moldova la 12 Septembrie 1968, și a absolvit Facultatea de Jurnalism a Universității de Stat din Moldova (1985-1992). A lucrat timp de zece ani în jurnalism la revista „Săptămîna” (1992-2002) și timp de 10 ani ca profesor la Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării (2002-2012) Cartea care i-a adus celebritate este VINIL (2015, 2016). Prima sa carte De azi într-o săptămână a apărut în 1997, iar în 2014 – LA BLOG, publicată împreuna cu Sergiu Beznițchi. Împreuna cu echipa sa de la URMA ta a lansat, în 2012, portalul http://www.stiripozitive.eu

                     Surse importante despre Igor Guzun:

Cartea IUBI intr-o Seara perfecta – https://www.facebook.com/307789152906336/videos/2137822053182012/

https://www.facebook.com/Igor-Guzun-307789152906336/

 https://www.facebook.com/guzun.igor

https://www.instagram.com/guzunigor/

https://www.ganduriledintrepagini.com/igor-guzun-autorul-cartii-de-neuro-proza-vinil-interviu/

  https://www.ganduriledintrepagini.com/10-carti-recomandate-de-scriitorul-igor-guzun/

https://zugo.md/toate-stirile/foto-o-carte-ierbar-de-daruit-oamenilor-dragi-igor-guzun-surprinde-cu-o-noua-creatie-matura-iubi/

             Alte Expresii utile de Igor Guzun:

~”Nu cărțile mai întâi, ci oamenii dragi sunt de pus în ramă. Și ceea ce ne fac ei nouă: ne bucură, ne emoționează.”
~ „VINIL” al lui Igor Guzun este o carte cu texte scurte despre Moldova, în care autorul ne prezintă cu umor și ironie viața fraților noștri de dincolo de Prut. Moldoveanul din mine nu are cum să nu iubească această carte. Dacă veți citi „VINIL”, probabil, vă veți regăsi în unele citate, indiferent dacă sunteți moldoveni sau nu. Premiul „Omul anului 2016” în literatură al revistei „VIP Magazin”, datorită acestei cărți.
~Guzun Igor:...și cărțile au ecou, la fel că munții.

~”– Tipica întrebare – „Cui se adresează mesajul cărții?” – Inimii și minții.”

~„Oamenii, mai ales scriitorii, seamănă cu aparatele de cafea. Ca să oferim un produs aromat, trebuie să ne alimentăm cu cărți, emoții, experiențe.”

~”Cred că oamenii, și mai ales scriitorii, seamănă oarecum cu aparatele celea de cafea în care introduci monede, bancnote ori fise și obții o băutură aromată, iar în final îți urează și „Ridicați paharul!” Numai că în loc de bancnote, ca să livrăm un produs artistic de calitate, trebuie să ne alimentăm cu cărți, emoții, experiențe.”

!~”…aș face – cu toate puterile mele – mai mult pentru copii și profesori, să se simtă ei … oameni, ca învățatul să devină o bucurie, nu cum este acum, de multe ori, un chin, o povară. Iar educația să fie nu pentru note, ci pentru viață.”

~„Copii! Lăsați telefoanele și tabletele la o parte. Și vorbiți cu părinții și bunicii voștri. Că telefoane și tablete o să mai fie. Dar părinții și bunicii îmbătrânesc și se trec.” VINIL

~”Oamenii, viața, țările în care am fost și, mai ales, bucata aceasta de pământ pe care m-am născut și care se numește inadecvat, provizoriu și totuși atât de frumos, cu multe vocale: Moldova. Cu farmecul și paradoxurile ei. Cu o copilărie a noastră, a generației care mai păstrează discurile de vinil ca pe ceva de preț, și o copilărie a copiilor noștri minunați pe care îi deranjează liniștea.”

~”Probabil că așa arată libertatea: Când îți place să fii de omul drag legat. ”

~Îndemnul zilei vine de la Librăria KARMA Calafat: ”Citește Igor Guzun!”

Câteva referințe despre scriitorul Igor Guzun:

Vitalie Gutu:’‘#simte doza de #iubi într-o zi toridă. Tocmai râde Inima. Bineînțeles nu Ea Spune Cuvinte nepotrivite. Uneori e de ajuns… Cutremuri în Vremuri. E adevărat prin Lecturi. Dl. Guzun Igor am încercat să fac din titlurile #iubi o postare mai originală, că din fotografie se vede că am citit mai ingenios. Vă mulțumesc enorm pentru această carte. Ca de obicei – fenomenal”

Daniela Gherman:„O dumbravă cu poezii e această carte!”

Coptu Olga:”Când vii Acasă şi te vezi cu autorul la „Iubi”, asta da cadouri pentru diaspora. Mulțumesc Guzun Igor că m-ați ajutat să răspândesc Binele;) acum şi IUBI.”

Traci-Banaruc Oxana:”Am adus Moldova cu mine pe cealaltă parte de glob. Moldova organică, autentică, romantică, nostalgică, mereu IUBIbilă – datorită oamenilor săi minunați ️ care adună literele în suplimente pentru suflet, ca să-ți întărești imunitatea pentru a contracara doruri. Libraria Din Centru ne vedem la vara următoare ️ #hranapentrusuflet”

Stela Moldovanu:”Mulțumesc, Igor, pentru că a ajuns la mine #Iubi înainte de a ajunge eu la librărie. De acord, “Fără cărțile de poezie în lume s-ar auzi doar lătratul”

❤

Dina Ciocanu. ”Fântâni fără ciutură”

In cadrul relansarii romanului Fantini fara ciutura, autoarea Dina Ciocanu a descris adevarul real prin care au trecut chiar rudele si prietenii ei, unii au rezistat, altii nu. Durerea a fost enorm de mare, persista si in prezent. Nu ai cum sa inventezi aceste lucruri precum incearca sa ne dezinformeze unii ”experti” in istorie! Dramele poporului nostru au fost prea mari, raman in memorie, si ne relateaza oamenii adevarati, de la om la om, de la strabuni la generatie urmatoare! Statul si in prezent este destabilizat, geopolitica si regimurile politice merg intr-un pas in orice sistem creat, si este permanent favorizat de demnitarii care vin si pleaca. Ce au facut si continua sa faca? – mii si mii de jertfe omenesti, printre care sunt emigrantii moldoveni… Nu putem privi doar inapoi, dar trebuie sa ne amintim pentru a sti cum mergem Inainte! Sa nu mai intoarcem mentalitatea din trecut. Dar sa luam un pic de omenie din toate care au fost, e bine sa tinem minte! Doamne ajuta! / S. Vizitiu/

Pentru unii, trecutul e asemenea pomului pe care l-ai sădit şi îngijit, iar acum guşti din fructele sale dulci. Pentru alţii, trecutul nu e altceva decât un plod degerat, al cărui gust încerci să-l uiţi. Un lucru însă este cert: dacă ignori trecutul, rişti să pierzi viitorul. Ori, esenţa viitorului nu e în ceea ce va fi, ci în aceea cum va fi.
Trecutul e asemenea unei umbre. Încetăm să-l observăm, dar ne însoţeşte la fiecare pas. Viitorul e asemenea unei raze de soare. Din ce direcţie nu ar lumina, umbra nu va înceta să ne călăuzească.
Întrebarea pe care fiecare dintre noi trebuie să şi-o pună la un moment dat este: vreau eu oare să devin una cu umbra, sau prefer să mă contopesc cu raza de soare?
Lucrarea artistică „Fântâni fără ciutură” ne dezvăluie calea pe care încearcă s-o parcurgă protagoniştii, încercând să iasă din umbră, cu speranţa de a vedea acea rază de lumină care le-ar tranforma simpla existenţă în ceva ce poate fi numit „viaţă”.
Opera Dinei Ciocanu se axează pe acele valori care determină calitatea vieţii: speranţă, curaj, dârzenie, acţiune. Totodată, lucrarea scoate în evidenţă şi acele vicii care pun în pericol însuşi sensul existenţei: smirenie, frică, laşitate, refugiere. Dar care sunt valorile pe care le-ai acceptat tu? Răspunsul la această întrebare va determina modul în care vei percepe esenţa lucrării „Fântâni fără ciutură”.
Cartea este divizată în două părţi. Prima parte ne vorbeşte despre trecutul sumbru. Cine am fost şi cine am devenit. Ce am avut şi de ce am fost lipsiţi. Sub aspect istoric, autoarea redă evenimentele pe care toţi le cunosc, dar despre care mulţi preferă să nu vorbească: ocupaţia sovietică în toiul celui de-al doilea război mondial; tranformarea individului şi lipsirea acestuia de individualitate; comdamnarea personalităţii în favoarea „interesului comunităţii”. Pentru a supraveţui infernul, eroii au fost nevoiţi să treacă prin foc: foamea, deportările, pierderea celor apropiaţi şi renunţarea la toate drepturile naturale în scopul prezervării unui singur drept oferit la naştere – dreptul la viaţă. Autoarea pătrunde în conştientul nefericiţilor indivizi şi scoate la suprafaţă starea sufletească a fiecăruia din ei. Lecturând acele pagini, te simţi în pielea lor. Priveşti evenimentele tragice prin ochii acestora. Îţi ştergi cu durere lacrimile pe care ei le varsă. La finele primei părţi, ajungi să conştientizezi, cu tristeţe, că fiecare din indivizii protagonişti şi antagonişti sunt, de fapt, reflectări palide ale apropiaţilor noştri care au supraveţuit acea perioadă întunecată sau care au fost sugrumaţi de ea.
A doua parte a lucrării „Fântâni fără ciutură” ne dezvăluie viaţa celor care au supraveţuit regimul totalitar de ocupaţie sovietică după căderea acestuia şi după obţinerea „independenţei” de către patria mamă. Un nou capitol din viaţă, un nou set de provocări. Ori, căderea imperiului asupritor nu echivalează cu anihilarea elementelor nocive ale acestuia. Mai mult decât atât, atrocităţile care ne sugrumau deschis, continuă să facă acelaşi lucru, dar într-un mod mai subtil, de după culise. A căzut cortina de fier, dar peretele a rămas. Unii încearcă să sară peste el pentru a găsi lumina, alţii preferă să se adăpostească în umbra lui. A doua parte a lucrării relevă în mod egal soarta ambelor categorii. Protagoniştii încearcă să recapete ceea ce au pierdut, ceea ce le-a fost luat. Antagoniştii, pe de altă parte, tind să prezerveze cenuşa focului care a inhibat miezul vieţii generaţiilor trecute. S-a schimbat regimul, dar nu s-au schimbat mijloacele. Regăsim aceleaşi stări: durere, suferinţă, asuprire. Totodată, acestea nu reuşesc să stingă complet speranţa, tendinţa şi individualitatea. Vor face oare faţă eroii noilor provocări? Vor reuşi să renunţe la viciile trecutului pentru a crea un viitor mai bun? Răspunsul la aceste întrebări le veţi afla la finele lucrării.
Stilul de expunere ales de către autoare este unul hibrid. Evenimentele sunt redate prin prisma viziunii personajelor, în diferite momente ale istoriei. Expunerea ordinară este însoţită de elemente de abstractism. Rolul acestor elemente este de a marginaliza unele momente cheie şi de a scoate în evidenţă diverse stări care nu pot fi redate prin prisma caracterizării obişnuite.
O trăsătură specifică a lucrării este abundenţa simbolismului. Denumirea satului de unde începe totul, clopotniţa, voievodul, deplasarea continuă a cadavrului, şopârla, laboratorul, vârtejul şi fântâna sunt doar câteva din multiplele simboluri care oglindesc un adevăr umbrit. Farmecul acestor simboluri constă în aceea că permit cititorului o libertate a interpretării limitată doar de imaginaţia acestuia.
Lucrarea nu va pune toate punctele pe „i” şi nu va oferi răspuns la toate întrebările. Aceasta nici nu este necesar. Vindecarea rănilor trasate de regimul totalitar e un proces continuu, care persistă şi în ziua de azi. Zidul ce ne desparte de valorile sufleteşti prejudiciate nu poate fi doborât dintr-o dată, ci trebuie înlăturat cărămidă cu cărămidă.
O ultimă întrebare la care nu găsim un răspuns evident constă în aceea ce reprezintă „fântâna fără ciutură”. O fi o stare la care încercăm să ajungem fără să avem mijloacele necesare? Sau poate o promisiune ce nu poate fi realizată? Într-un final, răspunsul la această întrebare îl vom găsi nu pe faţa paginelor cărţii, ci în adâncul propriului suflet. /recenzie de Eugeniu Cataveica/

”FÂNTÂNI FĂRĂ CIUTURĂ este istoria mea și a ta, a noastră. Dina Ciocanu arată durerea unui neam și puterea acestuia. Totul în 352 de file de suflet și viață”.

       Despre autoare: Nu este o persoană foarte sociabilă, nu vorbeşte mult, dar atunci când dispune de timp liber, te ascultă ore în şir fără să te întrerupă. Destinul adesea îmi oferă cunoştinţe cu personalităţi interesante, a căror poveste de viaţă ulterior devine publică. Una dintre ele (mai apropiată de suflet) este prietena mea frumoasă şi modestă, Dina Ciocanu, cu care ne-am cunoscut la o maternitate din Chişinău, cu timpul ne-am legat şi mai strâns prietenia. Au trecut peste 22 de ani, lipsa de timp şi depărtarea cauzată de multiplele migraţii ale Dinei în căutare de sine, în munca depusă pentru a-şi ajuta financiar familia şi în scrierea celui de-al doilea roman care este gata de editare, – toate acestea nu s-au răsfrânt asupra relaţiei noastre, precum se întâmplă deseori cu alte persoane cu care ne întâlnim zi de zi… Am înţeles că anume de caracterul Dinei depinde comunicarea şi starea noastră de spirit, pentru că eu, într-adevăr, sunt o persoană foarte greu de tolerat în discuţii. O prietenă, cu anii departe  de tine, şi în acelaşi timp, mereu aproape la nevoie – în orice moment critic sau cel aniversar! Am învăţat multe lucruri de la ea despre dezvoltarea personală, întru modelarea Eu-lui propriu, – de fapt, a fost o etapă în viaţa mea, când am realizat că nu mai pot continua să fiu precum am fost şi contribuţia Dinei este enorm de mare (ea nici nu ştie despre acest lucru).

      S-a născut de Sf. Andrei,  pe 13 decembrie, în fine, anume în ajun mi-am dorit să scriu despre ea ceva şi să afle toată lumea. A scris un roman ‘’Fântâni fără ciutură’’, omenirea încă va cunoaşte progresul acestei cărţi în următorii ani ai secolului XXI. Munca Dinei Ciocanu asupra acestei lucrări îmbină starile de spirit decadente ale istoricului Iurie Colesnic, stilul subţire clasic al surorilor Bronte, realităţile dure ale deportărilor secolului XX şi ale timpului nostru prezent… Capitolele cărţii sunt pătrunse de emoţii, tonalitatea lor nu este dată să fie cunoscută tuturor. Dragostea şi recunoştinţa pentru soţul ei Mihai, pentru copiii Eugeniu şi Nicu şi nepoţelul micuţ… Pentru Pământul pe care s-a născut. Acei care au citit cartea Dinei (un alt roman va apare în curând), vor retrăi mult timp istoria scrisă de ea, genial şi atât de simplu şi apropiat nouă, redată prin confesiunile soţului şi familiei lui. 

‘’Fântâni fără ciutură’’ Dina Ciocanu.  Valoarea istorică a acestui roman nu este pusă la îndoială! Acest monument, strâns legat de istoria unei perioade importante din a doua jumătate a veacului XX, – Basarabia, oamenii şi deportările, – toate se întrunesc în acest roman. Problema accentuată de autoare este mult mai vastă. Sunt scoase în relief lucruri intangibile, care sunt mult mai importante decât cele materiale. Sunt acelea care formează identitatea naţională! Însă aceste lucruri le poate realiza doar o persoană cultă şi educată, care are principii şi este capabilă să conştientizeze valoarea istoriei şi culturii noastre naţionale. Şi dacă omul e unul indiferent, ignorant, atunci nici nu are nevoie de explicaţii. Omul care ţine la Patria lui va înţelege. Cu părere de rău, majoritatea funcţionarilor, ajungând la poziţii înalte, nu realizează ce înseamnă o istorie veritabilă, ce înseamnă patrimoniul cultural şi cât de dificile sunt consecinţele pierderilor… Dificile de înţeles pentru demnitari, dar nu şi pentru noi, urmaşii:

”…Acel cineva îi șopti lui Vlaicu să tacă – va vorbi el și îl va scoate degrabă de sub arest. Profesorul îi spuse obosit că nu are nevoie de dânsul. Privindu-i în ochi pe acei de-i hotărau soarta, se apără singur, povestindu-le despre niște amintiri de-ale tatălui său, despre beciurile prin care trecuse, începând de la Fântâna Albă. Câte fântâni de acelea fuseseră și, după atâtea decenii, câte vor mai fi fiind, dar nu cu apă cristalină, ci pline de lacrimi și de durere? Îi întrebă: câte? și aşteptă răspunsul. Se suciră nerăbdători în fotoliile înalte, priviră plictisiți.
Trei zile… cinci zile… fără apă și aer, jumătate de viață… viața întreagă… fără țară și identitate… Cam acestea fură verdictele.”

– Vă recomand cartea! Urmaşii noştri au tot dreptul să cunoască istoria şi tradiţiile naţionale din trecut, întru păstrarea acestor valori nepreţuite!

La mulţi ani, dragă Dina, dragă prietenă! Ani Fericiţi şi mulţumiţi de viaţă şi de prieteni în continuare! Realizări furtunoase şi cât mai multe cărţi reuşite !..

”Fântâni fără ciutură este istoria unui neam, este povestea unei familii, care transmite din generație în generaţie dragostea față de neam, limbă și tradiție. Vă invităm să retrăiți alături de eroii cărții istoria noastră, a tuturor, a bunicilor noștri. Nea David, Vlaicu, Sofia, Alexandra sunt cei care își trăiesc viața, unii fiind deportați, alţii existând cu durul adevăr că au fost lipsiţi de dragostea de mamă, tată, bunic. Atunci, un sistem a distrus suflete, familii, totuși noi ne-am păstrat dragostea față de patrie. Astfel, Dina Ciocanu a transpus cu o deosebită măiestrie viața unui popor într-un singur roman, unul care îți atinge cele mai sensibile coarde ale sufletului.” (Eugeniu Caţaveică)

Dina Ciocanu:„Acum pot răsfoi în voie şi astfel să-mi împrospătez amintirea despre clipele frumoase de la evenimentul de ieri, la care au participat persoane de valoare, căror le sunt recunoscătoare pentru că au crezut în cartea mea, au citit-o şi au găsit în suflet un loc aparte pentru ea. Cât de profund a vorbit Veronica Pirlea-Conovali, care a studiat din cărţi şi pe viu destinul tragic al românilor basarabeni, concluziile găsindu-şi încununare în câteva cărţi editate! Am fost plăcut surprinsă când am înţeles că, în fond, avem aceleaşi căutări (după lecturarea cărţii ei „Destăinuiri de pe lumea cealaltă”). Cât de emoţionant s-au prezentat elevii de la Gimnaziul „Nicolae Costin”, dirijaţi de doamna profesoară de limba şi literatura română, intrigaţi de cartea mea de către directoarea Gimnaziului, doamna Silvia Guzun, pe care am simţit-o sensibilă faţă de tot ce-i românesc! Doamna Mariana S. Ţăranu m-a surprins prin cunoaşterea perfectă a cărţii mele, chiar dacă au trecut mulţi ani de la lecturare, şi printr-o atitudine adânc trăită faţă de mesajul lucrării. Aliona Carafizi, directoarea Gimnaziului „Sărăţica Nouă”, a pus umărul, pe timpuri, la limpezirea unor momente din capul meu, când eram în căutare de detalii la temă. Niţu din roman a trecut şi prin satul ei, şi ea a intuit lucrul acesta,mi-am dat seama ieri din discurs. Mariana Vatamanu, prietena mea dintotdeauna, poate unicul martor al trăirilor şi căutărilor mele, în perioada când în mintea mea se contura mesajul cărţii, mi-a amintit de acele vremi. Dacă Burca Rodion, nepotul meu inteligent, a spus că e de acord cu ceea ce am scris eu, atunci mă bucur că mesajul a ajuns şi la sufletul tinerilor, deci sămânţa şi-a găsit solul fertil şi va da roade. Am primit ieri şi aprobarea caldă a părintelui Iurie Hemei, care, chiar de e destul de tânăr, cunoaşte acea perioadă tragică a românilor basarabeni din confesiunile bătrânilor care calcă pragul bisericii lui. Maria Gogu a găsit paralele între Siberia din romanul meu şi Siberia pe care o descoperă azi prin Expediţiile Memoriei. Emoţiile Elenei Eţcu mi-au demonstrat că cele citite i-au atins sufletul – oare trebuie ceva mai mult pentru un condeier? Chiar şi Victor Stepaniuc, care mi-a criticat cartea, a făcut-o cu indulgenţă, lăsându-mi loc pentru a-i destrăma unele rezerve cu care a rămas după lecturarea „pe diagonală”. Cu câtă duioşie a venit la eveniment Olga Trudov-Mațarin (iertaţi-mă, Olga, pentru…)! Svetlana Vizitiu de ani de zile vorbeşte în scris despre romanul meu, prin articole, recenzii, promovări – scumpa mea prietenă! Maria Şalaru a venit cu tristeţea că nu a putut finisa romanul, pentru că i „l-a furat” cineva din birou – iar eu doar mă bucur de asemenea furturi, întrucât ele denotă interesul pentru carte. Vlad Pohilă e primul scriitor care a apreciat romanul, ca mesaj şi limbaj, şi l-a ridicat la importanţa cuvenită. Iar despre talentul de moderator pot să zic doar că l-am admirat mereu. Să mai zică cineva că ieri a fost un eveniment neîmplinit! Nu va zice… Vă mulţumesc, dragi prieteni… ai mei şi ai cărţii!”

Alte surse:

http://stratoncristina.wixsite.com/dinaciocanu/bio

”Mă numesc Dina Ciocanu. Mă trag din nordul Moldovei, m-am născut în Rediul-Mare, Donduşeni, am copilărit în satul Ocolina, raionul Soroca. Prima mea specialitate a fost soră medicală de reanimare. Am lucrat 10 ani în secţia de reanimare a Spitalului Republican pentru copii. Între timp, am absolvit facultatea de litere a Universităţii de Stat din Moldova. Am lucrat 1 an la catedră, în calitate de laborantă. Predam şi ore de gramatică…”

https://www.facebook.com/fantanifaraciutura/

http://stratoncristina.wixsite.com/dinaciocanu