Trăia un bătrânel, şi când rămăsese singurel, nu mai găsea puteri să se ingrijească. Aproape orb, cu mânile tremurânde, cu un mers instabil. L-a luat fiul la sine acasă, la soţie şi fiul lor de patru ani. În fiecare seară, se adunau în familie, la masă, doar că starea batrânului transforma cina într-un proces cam greoi pentru el: mânca cu zgomot, băutura din pahar se vărsa pe jos etc. Iar fiul şi nora se supărau din toate. „Suntem obligaţi să facem ceva. – A decis fiul batrânului. – M-am săturat de laptele permanent vărsat pe jos, de zgomotele şi mestecăturile constante în timpul mâncării, şi de feţele de masă murdare în urma lui…” Au pus o măsuţă într-un colţ, şi-acolo, bătrânul servea cina. Şi şedea el singurel, în timp ce ceilalţi se adunau la masă mare. Iar după ce stricase şi câteva farfurii de porţelan – au început să-i servească cina într-un bol de lemn. Privind atent bătrânul – puteau, uneori să observe o licărire de lacrimă amară, în colţul ochiului. În ciuda acestui fapt, unice cuvinte adresate bătrânului erau cele de ocară, atunci când, mai scăpa el pe jos vre-o furculiţă sau cele de-ale gurii. Iar fiul lor cel micuţ urmărea situaţia în tăcere… Într-o zi, înainte de masă, tatăl a văzut, că fiul lui se juca şi bătea în podea cu o bucată de lemn. Zâmbind, s-a interesat, cu ce e aşa de ocupat. Şi băieţelul i-a răspuns inocent: „Eu fac un castron de lemn pentru tine şi mama, ca să aveţi din ce mânca, când voi fi mare.”
Cunosc acest gen de femeie: care ”se crucește” și niciodată nu-şi va recunoaşte vina… „Ne lapai, sss…” – înjură ea în rusă printre dinţi; ce-i, dacă e surdă? poate fi oricare om; de ăstea-i plină lumea”… – își spune cu răutate. Poate i-o fi părut rău, dar e târziu să recunoască, pentru ca orgoliul e ca o exemă, te macină mai presus ca vina… Apoi, va spune tuturor, ca a fost ea cea obijduită, va şi demonstra, cu lacrimi divine, cum anume. Ştie bine ce face, şi că va fi sprijinită de colege, pentru că, manăncă cu aceeaşi lingură dintr-un borş… De ce ar face-o? – Pur şi simplu, poate din antipatie: „nu o pot suferi, şi-şi bagă nasul, unde nu-i fierbe oala!” – ce atitudine mai merită? Motivul poate fi ură personală, ce parvine… De unde? 🙂 Conştiinţa nu-i va dicta morală sau corectitudine, pentru că ea nu ştie ce-i cu aceste valori… Lipsa de inteligenţă predomină cel mult în cultura noastră… Așa societate, așa educație.
Cunosc genul de femeie-şefă: se face, că te ascultă, zâmbind, uneori, ironic; te compătimeşte, crezând că ai nevoie; îţi dă dreptate, când, conform funcţiei sale, te adresezi la ea, pentru o nedreptate. Îţi pătrunde în suflet, barem a îndelitnicit acest lucru cu brio; îţi lasă o speranţă… cu mucegai, care apoi, îţi putrezeşte launtricul. Acel gen, cu ochi lunecoşi, care in spatele tău… nu te va susţine. Te va lua de sus, apoi, pe un ton superior, faţă de cei prezenţi, astfel, reputaţia ţi-e programată pe un timp îndelungat. Să nu te mai miri, că nici celelalte colege nu te respectă şi te evită: au şi de la cine lua exemplu. Chiar dacă şi acest gen, ştie, că spui adevărul, nu va risca funcţia pentru tine! Altă problemă, e că uită, că sunt într-un birou, nu la sine acasă. „Ai fost nedreptăţită? – dacă spune majoritatea că eşti de vină, deci, aşa e!” Îţi dă de înţeles că: ”Ai obținut atitudinea pe care o meriţi: eşti un handicap, şi așa vei rămâne!’ – ulterior, acest sentiment te va domina toată viața”. Vă mai amintiţi de „Minciunosul necrezut…”? 😀
Cunosc genul de femeie, mereu solidară cu oricine, la locul și timpul potrivit, care te va susține şi pentru o chiflă sau un păhar de vin. Mentalitate – gen: „Ești un nimeni, dacă n-ai stat cu mine la masă”. Iar ceea la ce lucrezi şi ce prezinți ca un profesionist nu interesează pe nimeni. Funcția ta, experiența, nu contează, – nimic nu valorează, respectul, la fel.”
Acel gen de femei, care nu mint niciodată, nu le mai gaseşti, pentru că nu le mai crede nimeni! Mereu îţi spui şi încerci să raspunzi cu bunătate, dar viaţa te impune să răspunzi anume cu reciprocitate… Pentru că demnitatea, la noi, se calcă în picioare. Simtiţi izul?
Mai nasc şi la Moldova oameni… Nimeni pe nimeni nu preţuieşte. Provocări, doar ca să te eliberezi benevol din funcţie. Se simt deranjaţi doar de presenţa ta! De ce?
– „Hai, nu mai ţerne ape neliniştite şi nu face galagie!” – Vrei Integrare? Taci! Mai, du-te tu, în India, să ne laşi pe noi cu trustul nostru şi corupţii nostri, şi să-ţi faci un bine, şi ţie, şi nouă! 🙂
Important, e să ai capacitatea să ceri de la sine, să te impui, să-ţi asculţi inima. Să obţii ceea ce-ţi doreşti! Dacă vorbeşti lucruri mărunte în loc să rezolvi probleme strategice, de unde performanţă? – la fel, e şi dacă te joci cu sentimente, faci un lucru fără experienţă, sau citeşti ceva „la nimereală”, – poţi ramâne dezamăjit pentru totdeauna! Fii tu insuţi: îndrăzneşte, cere sfaturi, citeşte mai multe cărţi; vei înţelege, cu timpul, cât poţi face, sau – cât ai realizat. Iar dacă viaţa iţi pune piedici, să ştii, că doar tu eşti de vină, că le permiţi. Hai, nu te lăsa doborât, exclude sau ocoleşte persoane, care te ignoră şi te fac să te simţi un om de nimic. Eşti precum te-a creat Bunul Dumnezeu. Măreţ. Doar să crezi!
Diana Guja, jurnalistă, blogger: Eu am trăit în ultima săptămână o adevarată exaltare. În apartamentul, în care m-am mutat, sunt câteva mii de carţi! Pentru un om ca mine, în care apar roiuri de fluturi şi libelule,.. la simplul gând îndreptat spre un ţeanc de cărţi bine alese, această bibliotecă este ca promisiunea unei vieţi veşnice. Acum, după cinci zile de cercetare sfioasă, de târcoale şi plimbări de-a lungul rafturilor, am reuşit să văd titlul doar la câteva din comorile strânse cu atata drag si pricepere, de un om care ramâne pentru mine o enigmă. „Jurnalul Virginiei Woolf”, „Amintirile Marinei Tsvetaeva”, „Jurnalul lui Liviu Rebreanu”, Opera lui Marcel Proust, Gabriel Garcia Marquez, grecii antici, clasicii ruşi şi asta e doar o particică din câte ascunde această cameră din noua mea casă. Îmi place să citesc. Să recitesc. Să cumpar cărţi. Să vânez cărţi. Să strâng cărţi de la gunoi. Să salvez cărţi. Dar, ca orice plăcere adevărată, anume, plăcerea cititului m-a vizitat târziu. Atât de târziu, încât, părinţii mei începură deja să se îngrijoreze. „Ea nu citeşte!”. La care, eu răspundeam „Nu vreau să-mi stric ochii!”. Azi, o carte de Garcia Marquez sau Anton Cehov, îmi provoacă atâta bucurie, cât nu-mi poate procura nicio pereche din cei mai buni pantofi. Bunăoară, pe Marquez l-am citit în toate patru limbi pe care le cunosc. „Toamna patriarhului” este Biblia mea, Cartea Cartilor, – un roman recitit de patru ori şi, care iarasi îşi aşteaptă rândul. Haruki Murakamişi Yasunari Kawabata sunt alţi doi prieteni apropiaţi. Iar Milan Kundera şi Elizabeth Gilbert sunt cei mai placuţi intrelocutori în dimineţile petrecute în troleibuzele aglomerate sau seara, dupa o zi de lucru.
Daca m-ar chema într-o zi Dumnezeu la el, la o discuţie, şi m-ar întreba ce viaţă îmi doresc, i-aş spune să-mi lase carţile şi să-mi dea un paşaport magic cu care aş putea călători în orice ţară de pe acest Pământ. Atunci, fericirea n-ar ma fi doar un concept.
Alexandra Goremichina (Shine), interpretă, dansatoare și coregraf. Am descoperit lumea cărților de la o vârstă destul de fragedă. Înainte să invăț să citesc, mereu insistam să mi le citească cineva dintre adulți. Mama, tata și, inclusiv, toți musafirii care ne vizitau, – nu au evitat să-mi citească cu voce tare. După ce am învățat să citesc, am asaltat cu adevarat, libraria casei: citeam toate cărțile pe rând: publicistică, romane, literatură documentară, clasică.Tot așa, am continuat, descoperind și alte librării. În present, cu Internet si Kindle reader la îndemână, căutările au devenit mult mai simple. Citesc în fiecare zi. Sunt cărți, care recitesc de mai multe ori. Dintre autorii preferați, pot sa menționez pe: William Somerset Maugham,Francis Scott Fitzgerald, Erich Maria Remarque, Haruki Murakami, Victor Astafiev, Alexandr Soljenitin,Vladimir Nabocov, Bernard Werber. Pot să continui lista… Îmi place să citesc povești adevărate, astfel, descopăr caractere, sentimente, eroizm, trădare, dragoste, – ceea ce ne reprezintă pe noi ca ființe umane. Este o lectie de viață pentru mine; devin și eu mai înteleaptă, mai tolerantă. Aparte, am o listă de cărți pentru copii: le recitesc, îmi redau o stare de pace, vise, magie… Astrid Lindgren, Jerald Darrel, Alexandr Volcov, Alexandra Brushtein, Alan Milne, Eduard Uspenskii sunt scriitori preferați: mă salvează, oricând mi-e trist. Îmi plac şi detective, gen ironic și umoristic, – îmi ridică dispoziția. Prefer cărți de Ioanna Hmelevskaia, un autor din aceasta categorie. Recentă descoperire – Joe Vitale și celebrul „Spiritual Marketing„. Autorul vine cu idei foarte simple și fantastice, în acelaș timp. Ne ajută să recăpătăm încredere în forțele proprii, să ne schimbăm percepția față de realitate, să trăim această clipă și să credem în Dumnezeu. Îmi este foarte apropiată astă ideologie: am reușit să citesc mai multe creații ale lui Joe, astept alte noi. Cred, că viața însăși e o pasiune, – muzică, dragoste, comunicare, călătorii, sport, somn, chiar și mâncare… Toate sunt pasiunile noastre.
Ludmila Gheorghiţă, Actrita emerită, Teatrul ”I. L.Caragiale”, Chişinău: E dificil de spus, când m-am imprietenit cu carţile… Îmi aduc aminte foarte clar; de la o vârstă de 4-5 ani, lângă sora mea (cu 2 ani mai mare), care deja ştia să citească, pentru ca o pregăteau pentru şcoală, eu, cu o „Albinuţa” lui Grigore Vieru, pe braţe, şi cu degeţelul arătător – în carte, cu ochii plini de curiozitate, – o tot întrebam „da asta ce litera e? da asta?”… Şi tot aşa, până i-a crăpat răbdarea! Am înţeles, să trebuie să învăţ să citesc de una singură, ca să nu mai scot din sărite pe cei din casă Sunt fană a lui Gabriel García Márquez: m-a cucerit în totalitate, şi prin limbajul său, încât i-am citit opera în întregime. Mă delectez cu Mircea Eliade, pe care il ador pentru rafinamentul şi filosofia lui. Am trecut şi prin etapa Coelho, căutând fiecare apariţie nouă publicată, de preferinţă în română. Cehov, Paler, Hesse, Murakami, Kunderaetc. Citesc şi ceea ce îmi recomandă colegii, prietenii: astfel, l-am descoperit pe Isaak Bashevis Singer, un autor evreu de origine poloneză, laureat al premiului Nobel in „78, şi romanul lui „Sclavul„, impresionant şi zguduitor. Iar acum, am în listă de aşteptare; la recomandarea unui prieten drag, – literatură fantastică, care n-am citit nici în copilarie: pur şi simplu, (eu, fiind o fire emotivă şi romantică) nu m-am interesat niciodată. Mă aşteaptă Fraţii Strugatskie, Isaac Asimov. Pasiunea pentru yoga mi-a descoperit şi literatura de dezvoltare spirituală şi motivaţională, anume, pe Osho, la care apelez de fiecare dată, cand vreau să îmi recapăt liniştea interioară. Ar mai fi atatea de citit, pe lumea asta! Şi, de trăit. Aşa să mă ajute Dumnezeu!
Ileana Rusu, jurnalistă, prezentatoare ALT TV: Îmi plac, de la o vreme, lecturile sofisticate și complicate, gen ‘‘Pendului lui Foucault” de Umberto Eco, ”Gestapo” de Swen Hasel. Cartea care m-a marcat cel mai mult este ”Elevul Dima dintr-a șaptea” de Mihai Drumeș, – o consider o capodoperă. În rest, îmi place să gătesc și să dorm. Sincer. Aș putea scrie mai multe, dar nu-mi plac lucrurile siropoase… Și nici patetică nu vreau să fiu. Mi-e lene să fac sport, mi-e lene, pe arşița asta, şi să scriu.
Andrei Cocieru, stilist: Îmi place să privesc cerul înstelat, luna, să mă documentez despre noile descoperiri de planete şi să contemplez minunaţia acestui univers. În ultimul timp, sunt tot mai intrigat de filmele ce prezintă viaţa peste 100 sau 1000 de ani căci asta mă face să gândesc şi să-mi aranjez priorităţile în viaţă, nu că aş avea frică de un sfîrşit ce se apropie dar mai bine zis, vreau ca fiecare zi să fie o urmă frumoasă pe acest pământ şi în orice zi vreau să realizez o faptă bună, o coafură perfectă şi să reuşesc să strâng la piept oamenii dragi. Asta mă face fericit şi mă îndeamnă la fapte măreţe. Până acum am citit mai multe cărţi de specialitate şi reviste ce prezintă tendinţele frumuseţii dincolo de hotarele ţării, de exemplu Elle sau Dolores. Cartea ne face mai înţelepţi, şi de câte ori am ocazia să răsfoiesc o carte, să citesc cîteva pagini, mă simt împlinit. Prefer poeziile, prefer versurile ce ascund atâta profunzime şi romantism, cele a lui Eminescu, Cărtărescu, Păunescu.
Se certase rău cu părinţii: dorea să plece la o petrecere cu prietenii ei, iar părinţii îngrijoraţi, nu i-au permis. Atunci, a întins-o cu furie în dormitorul ei, trântind uşa: a decis cu hotărâre să se strecoare din casă afară, şi să meargă la petrecere, – da, fără permisiunea părinţilor! Zis şi făcut. La petrecerea din casa prietenilor facu cunoştinţă cu un tip mai în vârstă ca dânsa: vorbiseră puţin, şi a constatat că e foarte atractiv. El a făcut-o să zâmbească, să uite de ”necazurile” de-acasă… Tipul băuse cam mult, şi totuşi, când i-a propus să meargă la o altă petrecere, ea a fost imediat de acord. După ce au ieşit din casă şi s-au apropiat de maşină, tipul s-a împiedicat. A observat, că este foarte beat, au apucat-o îndoielile, dacă merită să meargă cu el. Tipul pufnise în râs, numind-o „prostuţă”, şi cuprinzând-o de umeri, porni motorul, accelerând cu viteză pe autostradă. Fata îi ceru să mai încetinească, el însă, nici nu s-a uitat în partea ei. Şi, dintr-odată, ea a fost orbită de farurile maşinii ce venea din direcţia opusă. Întâmplător, tipul s-a accidentat, izbind o altă maşină în trafic, cu atâta putere, că ea nici nu reuşise să strige de spaimă… Când a deschis ochii, se văzuse pe un pat din spital. Grav rănită, nu putea să mişte braţele şi picioarele. Asistenta medicală îi spuse, că ea supravieţuit unei coliziuni frontale. Fata s-a interesat, ce-i cu tipul, care conducea la volan, şi dacă e grav rănit. Asisenta:- „El a murit pe loc, la impact”. Iar când a întrebat şi de ceilalţi pasageri din alt vehicul, – asistenta i-a răspuns, că şi ei au decedat… Fata a izbucnit în plâns. Trupul îi era cuprins de atâta durere, şi vinovăţia îi rodea sufletul. A înţeles, că moare. Şi din răsputeri, ţinând asistenta de mâină, a rugat-o să le transmită părinţilor ultime cuvinte: „Spuneţi-le, că-mi pare rău” – a şoptit ea. „Îmi pare tare rău, că nu i-am ascultat şi, mai spuneţi-le, că-i iubesc mult… Vă rog, vă rog, să le transmite-ţi… Aşa-i, că le veţi spune?” Sora medicală nu i-a mai răspuns, doar îşi plecase capul… Câteva minute mai târziu, fata decedase. Un medic care le urmărea din apropiere, a întrebat-o, de ce nu i-a răspuns fetei la ultima întrebare. „Nu ştiu, ce să vă spun…” – a oftat asistenta. „N-am îndrăznit să-i zic, că persoanele decedate din acea maşină, erau chiar părinţii ei”…
Secretul unei vieţi fericite în familie: soţ şi soţia au trăit împreună 60 de ani. Fără secrete unul faţă de celălalt, doar unul… avea ea, femeia omului. Pe raftul de sus al dulapului, ţinea ea ascunsă o cutie de pantofi, de care bărbatul ei habar n-avea. Îmbătrânită şi sleită de puteri, a decis ea să i se destăinuie, şi l-a rugat să-i aducă cutia. Când acesta aduse şi deschise cutia, – în interiorul ei a văzut două păpuşi, foarte frumos croşetate, şi… 25000 de dolari. – Ce-i asta? – a intrebat uluit soţul. – Ştii, înainte de nunta noastră, bunica mea iubită, mi-a descoperit secretul fericirii unei vieţi de familie. Ea mi-a zis: „Dacă te vei supăra pe soţul tău, – niciodată nu-l susţine în ceartă, dar du-te şi împleteşte o păpuşă”.
În ochii soţului au sclipit lacrimi, în cutie erau doar două păpuşi… Apoi, a întrebat-o: „Spune-mi, ce-i cu banii ăstea? Doar nu le-ai strâns din cei, de cheltuială pentru fermă?”
De unde vine proza, poezia, muzica, credinţa, iubirea..? În fond, şi iubirea are nevoie de aleşi, căci are şi ea limitele ei. Iubirea se bazează pe reciprocivitate, şi nu e cazul să acţionăm sub influenţa emoţiilor, dar noi o facem cel mai des. Ori, într-o lume bazată pe putere, fiecare este atent doar la sine. Noi, fiecare în parte, suntem exact aşa cum suntem. Când e bine în viaţa noastră, ce avem nevoie să ştim, ni se relevă; tot ce avem nevoie se îndreaptă înspre noi; şi ce simţim să facem, e firesc şi simplu… E modul nostru de a fi. Dar haideţi, să nu uităm, că Iubirea înseamnă atenţie; se exprimă prin atitudinea noastră faţă de oameni. Şi, aceste lucruri, aceste sentimente… Apropo, le puteţi „împrumuta”, inspirându-vă din mărturisiri de suflet, precum şi din lectură a cărţilor recomandate! 😀
Jucatoru (Denis Lupu), interpret muzică uşoară:
Despre preferinţe de lectură – ultima dată, am recitit o culegere mare cu poeziile lui Mihai Eminescu, aşa… „cap-coada”: m-a inspirat în totalmente. Recent, am citit şi o carte de Ion Luca Caragiale „Comedii Momente„. Cât despre pasiuni, este evident: imi place muzica, dar fac şi sport. Mai şi scriu – versuri pentru piesele mele, iar hrana mea de inspiraţie este anume Lectura.
Aurelia Balan Cojocaru, Doctor în psihologie: Timp liber și hobby: vorbim de lucruri sfinte. De când în viața mea, au apărut copiii, timpul liber se învârte în activități în jurul lor. Dar, cum sunt o persoană, care mereu vrea să cunoască și să le reușească pe toate, am ajuns la un compromis… cu mine însămi – mai puține nopţi dormite, şi, în paralel, o creștere eficientă a lucrurilor plăcute şi dorite mie, da, adică, în a face ceea ce vreau și-mi place, – un lucru indispensabil pentru îmbogățirea personalității. Caut să îmbin utilul cu plăcutul, acordând prioritate oamenilor din viața mea, fără de care, sunt ca şi lipsită de aer. Citesc mult, şi orice: sunt o devoratoare de cărţi; lectură mă cuprinde deseori de revelație. Am citit, de curând, „Dincolo de bine, dincolo de rau” de Alice Nastase Buciuta si Aurora Liiceanu, – o recomand cu drag, mi-a placut foarte mult. Acum citesc „Patru femei, patru povesti”, de Aurora Liiceanu. Mai și scriu, versuri, proză, lucrări de specialitate, şi o fac cu deosebită plăcere. ”Arome de vis”, ultima mea colecție de versuri, vine parcă să confirme pasiunea mea pentru scris. E o cărticică la care țin foarte mult și apariția căreia mi-a adus o mare bucurie în suflet. Sunt poezii scrise în nopți cu cer senin sau ploaie, în perioade cu diferite stări sufletești, având la baza inspirației diverse întâmplări, experiente, povești de viață. Creionul și filele albe ale unui album de desen, de asemenea, îmi vor servi drept ocupație preferată în timpul liber. Îmi mai place și să călătoresc, dar nu pentru… a bifa, că am fost undeva anume, ci pentru a cunoaște oameni, tradiții, cultură, pentru a admira arhitectură și, pentru… a simți „aerul” altor popoare. Astfel, timpul meu liber apare într-o pondere tot mai mare, ca timp de dezvoltare multilaterală a personalităţii, care asigură perfecţiunea intelectuală, morală, estetică şi fizică. Dar, cea mai mare pasiune a mea rămân totuși oamenii. Fiind psiholog de meserie, oamenii sunt sursa mea zilnică de oxigen, și o spun fără a exagera. Sunt o persoană foarte bogată: țin tăinută în mine o avere nemărginită – istorisirile de viață ale clienților mei. Mă hrănesc la propriu din bucuriile pe care reușesc să le aduc oamenilor, din evoluțiile și succesele lor. Nimic nu se poate compara cu acea satisfacție interioară, când vezi, că omul din fața ta începe a vedea viața altfel, începe a se bucura că trăiește.
Andrei Covrig, Militar de carieră: M-am elberat din armata în 2001, în timpuri tulbure cînd la putere veniseră comuniştii… Sunt la pensie, însă activez în două ONG-uri: unul cu dreptul umanitar, iar al doilea cu absolvenţii programelor George C. Marshall. “Abuzul de modestie este o prostie!” – vorba unui fost şef din cadrul Ministerului Apărării. Mărturisesc, am o bibliotecă personală, după mine, bunicică. O adun, începînd cu anul 1979, cînd am absolvit o şcoală miltară de la Sankt-Petersburg. Mă bucut că o jumatate din cărţi o am în limba romînă. Preferinţele de lectură: 1. Istoria-militară, Dreptul internaţional umanitar (dreptul războiului) şi ştiinţele politice; 2. Îmi plac şi îi recitesc cu mare plăcere pe Nicolae Iorga “Neamul romănesc în Basarabia”, pe Mihail Bulgacov “Meşterul şi Margarita” şi “Garda albă”, Ilf şi Petrov , cu celebrele romane cu acest şmecher Ostap Bender,Vasilii Şukşin “Până Ia al treilea cântat al cocoşilor”, Constantin Simonov – “Zile diferite de război”, Mihail Şolohov etc. Pasiuni, Hobby: Munca mea. „Dreptul conflictelor armate„, am şi două cărţi. Una cu persoanele dispărute în conflictele armate şi un manual “Dreptul internaţional umanitar„. Introducere” în 2001. Am editate opt ediţii a revistei Asociaţiei George C. Marshall – Republica Moldova “Securitate prin Cooperare” cu diferite aspecte, în domeniul de securitate. Recomandari de carte: cele, care le citisem de curînd:“Spionii ruşi de la Stalin la Putin” de Patrik Pensnot; “Transnistria 1989 – 1992. Cronica unui război nedeclarat” deIon Costaş; “Fereşte-mă, Doamne de prieteni: războiul clandestine al blocului sovetic cu Romănia” de Larry L. Watts; Crimele revoluţiei şi “Sfîrşitul Ceuşeştilor” de Grigorie Cartianu; “Diplomaţia în culise: suveranitate, independenţă, război pace. 1990-1998” de Nicolae Ţiu; Epopeea libertăţii: Războiul de la Nistru (1990-1992) de dl Colonel dr. Anatol Munteanu. La moment, citesc două cărţi. Vorba e de “Un secol cu Neagu Djuvara” de George Rădulescu şi romanul “Supusul satanei” de Nicolae Ciobanu.“Moldova antisovetică: Aspecte din lupta basarbenilor împotriva ocupaţiei sovietice. 1944-1953” de Ion Ţurcanu; “Tema pentru acasă” de Nicolaie Dabija… Din pasiuni, posibil, ca mai face parte şi sportul: vorba e despre baschet, însă, la moment, mai rar apar pe teren. Poate şi vîrsta îşi spune cuvîntul, dar, cînd am posibilitate, ieşim în doi cu nepoţelul şi mai jucăm la inel…
Mariana Galben, jurnalistă: Am foarte multe, dar şi diferite preferințe de lectură – pot citi de la cărți de istorie până la romane ieftine de bulevard. Depinde, de starea mea spirituală. Prefer să cred, că am citit foarte mult, mai ales, în perioada adolescenței și a studenției, – pe-atunci, am petrecut mult timp, citind. Am învățat să citesc la 4 ani, când mama mea era în concediu de maternitate cu fratele, și găsea timp să mă învețe. Am fost impresionată de creațiile lui Liviu Rebreanuși ale lui Ion Druță. În special, Ion Druță cu „Frunze de dor” și „Povara bunătățiinoastre”: mi-au plăcut enorm; le-am recitit de câte ori am dorit. Le recomand tuturor celor, care, deocamdată, n-au reuşit să le citească. Am citit și multe detective, – prefer acele cărți care mă țin pe jar până la capăt. A fost o perioadă, când îmi doream să citesc doar biografiile unor personalități. E foarte plăcut să cunoşti ceva din viața şi activitatea oamenilor,- pe care îi admiri. Din păcate, în ultima perioadă, nu prea reușesc să citesc. Aș putea da vina doar pe lipsa de timp, şi din cauza muncii, dar mă tem, că am o perioadă de… lene intelectuală, când mă limitez doar la a „căuta” informații pe net, sau, pentru a comunica, și, cred că acest lucru e rău… Faptul, că citesc mai puțin, se observă, şi atunci, când îmi este tot mai greu să comunic, în limba rusă, de exemplu, deoarece, e ştiut, că prin lectură se îmbogățeşte vocabularul. Pasiuni: Am mai multe… Cea mai valoroasă rămâne munca mea. Cred, că e minunat, când primești plăcere de la muncă. Acum, pot spune, că pasiunile mele sunt să lucrez, să caut informații noi, să comunic cu oameni interesanți și… nu mă limitez doar la atât. Altceva, sunt… serialele TV. În ultima perioadă, apar tot mai multe seriale interesante, de la care ai ce învăța. Unele, le vizionez periodic, și… aștept cu nerăbdare noi episoade… Ar mai fi și alte pasiuni. Dar sunt genul de om, care se plictisește repede, și caută mai nou în toate. Deci, și pasiunile ba apar, ba dispar… Cam asta e.
Denis Rosca, economist, redactor basic.md
Acum citesc – Fratii Vainer(autori: Arkadii şi Georgii Vainer, literatura rusă). Următorul autor pe care l-am ales este Lev Tolstoi: trecem de la detective la clasică.
Pefer sa joc şah. Este pasiunea mea. Site-ul meu basic.md e un hobby, la care lucrez cu plăcere: e primul pas în schimbarea autoaprecirii moldovenilor…
Întotdeauna există ziua de mâine, și viața ne dă de fiecare dată o oportunitate pentru a face lucrurile bine. Dar dacă cumva greșesc, și ziua de azi e tot ce ne rămâne, mi-ar face o plăcere enormă să vorbim despre persoane și colegi dragi nouă, care rămân în inima și amintirea noastră mereu! Ziua de mâine nu e asigurată nimănui, – tânăr sau bătrân… Azi, poate fi ultima zi în care vezi pe cel pe care il iubești sau care ți-a fost coleg ori prieten. De aceea, nu aștepta, exprimă-ți sentimentele față de ei, – fă-o acum, întrucât, ziua de mâine poate să nu ajungă niciodată!
LIDIA KULIKOVSKI – o Personalitate cu literă Mare! – Inteligentă, cu un har deosebit și abilități de a aduna oamenii în jurul său; mereu în centrul atenției, prezintând un mare interes ca Om. Fire puternică și optimistă, cu multe calități extraordinare de o anume forță interioară, un profesionist supertalentat și manager excelent. Ca femeie, și ca mamă – deosebită! O ființă, veselă, cu suflet de copil, foarte înțelegătoare și atentă la oameni: prin calitățile sale, ea mereu are ceva de dăruit celor din jur! Cu o înţelepciune enormă, totdeauna oferă sprijinul și o nouă șansă persoanelor, care adesea au dezamajit-o; în mod discret și cu mult tact, – foarte delicată și compătimitoare… Niciodată nu se arată suparată, și e foarte discretă. Totodată, poartă o imensă responsabilitate, pentru că valoarea pe care o deține ca Om, face ca orice acțiune a ei să producă un impact sporit și benefic tuturor. Adăugam şi capacitatea doamnei de a lupta, ambiția, încrederea în forțele proprii și, în special, în cei din jur… O Femeie fericită, când muncește, dar și convinsă, că succesul vine în momentul, în care știi să-ți asculți colegii, partenerii, chiar și concurenții…
Crede în ceea ce afirmă Umberto Eco, şi anume: „Cartea este ca roată, lingură, daltă…”, și, oricât s-ar moderniza, slujesc scopului pentru care au fost inventate. Cartea, Omul și Biblioteca: menirea întregii vieți ale distinsei Doamne! Atitudine și implicare personală sunt elementele cheie în procesul promovării Cărții și muncii bibliotecare, inclusiv Tehnologiilor Informaționale, în general, – o luptă anevoioasă pentru care, nu totdeauna a fost înțeleasă. Cu energie, mă repet, și încredere în sine, în forțele proprii de a merge înainte! A găsit și oameni, împreună cu care au mișcat carul meseriei înainte. Și mergem, în continuare înainte! Nu prin vorbe, dar prin fapte: Ea, Lidia Kulikovski, Director general al Bibliotecii Municipale ”B.P.Hasdeu”, a predat estafeta sa, după cei 37 de ani in domeniul biblioteconomiei, inclusiv 24 de ani la cârmuire: azi, cu părere de rău, pentru noi, – colegii, prietenii și susținătorii ei… Dar rămâne să activeze în acelaș domeniu, ca Șef Departamentul Studii şi Cercetări, în paralel, cu Chindii profesionale, să transmită experiență și cunoștințe colegilor sau studenților săi de la USM.
Așa a fost dorința doamnei, în present, să predea toată experiența și activitatea ei generației mai tinere, – din păcate sau nu, timpul ne va demonstra. Lidia Kulikovski este ferm convinsă de puterea si susținerea lor masivă pe viitor.
P.S. Lidia Kulikovski: Doctor în pedagogie, conferenţiară universitară. A absolvit Facultatea de Biblioteconomie şi Ştiinţe ale Informării a Universităţii de Stat din Moldova (1973). După absolvire este angajată la Biblioteca Municipală „B. P. Hasdeu” din Chişinău, a cărei directoare devine în 1989. A editat 15 cărţi de autor ce ţin de biblioteconomie, bibliografie, monografii, manuale etc. Este deţinătoare a Ordinului „Gloria Muncii” şi a Medaliei „Meritul Civic”, precum şi laureată a mai multor saloane de carte.
S-a născut pe 8 martie 1951, în satul Nicoreni, Drochia. Este autoare a zece volume (studii monografice, monografii bibliografice ş.a.) şi a circa 300 de articole de specialitate publicate în reviste, ziare şi culegeri. Una dintre cele mai apreciate lucrări ale dumneaei este „Cartea, modul nostru de a dăinui. Contribuţii la dezvoltarea domeniului biblioteconomic”, aparută în 2006, la Editura „Reclama”. Directoarea publicaţiei „BiblioPolis” – revistă de biblioteconomie şi ştiinte ale informării. Având sprijinul unor judeţe din România, a deschis în Chişinău, nouă biblioteci de carte românească la Chişinău: „Transilvania”, „O. Ghibu”, „Ovidius”, „Targoviste”, „Targu-Mures”, „Alba-Iulia”, „Maramureş”, „L. Rebreanu” şi „Stefan cel Mare”. Graţie acestui proiect, colecţiile Bibliotecii Municipale „B. P. Hasdeu” s-au completat cu 700 de mii de volume, cartea în limba română în Chişinău sporind, astfel, de la 8% la 68%. Totodată, ea a fondat mai multe biblioteci cu carte în limbile minorităților naţionale. Pe lângă biblioteca centrală, la cele 33 de filiale, funcţionează circa 50 de cluburi şi cenacluri literare, istorice şi artistice.
Mai jos, vă propun să vizionați câteva filmulețe din 11 iunie 2013, in care Doamna Lidia Kulikovski, într-un fel, își ia adio de la administrare, dar nu și de la activitate și implicare personală în cadrul BM și în domeniu. Prezența Doamnei, – orșicând și oriunde, – va fi pentru noi mereu surprinzătoare și dorită! Multă sănătate!
Să iubeşti, nu e chiar atât de uşor, când te iubeşti doar pe tine. Ca să faci sacrificii pentru cineva, trebuie să iubeşti: ca să cunoşti şi să inţelegi sentimentul, trebuie să inveţi a iubi, din frageda copilarie; să ai iubirea în tine, să-ţi fie încărcat sufletul de cea mai curată iubire. Care ar fi sacrificiul cel mai mare pe care l-ai face pentru persoana iubită? Doar Dumnezeu ştie. Pentru cei, pe care-i iubeşti, nici un sacrificiu nu este îndeajuns… Şi dacă stau să mă gândesc, când te iubeşti doar pe tine, e clar că nu mai e loc şi pentru altul, şi implicit, nu mai poate fi vorbă de sacrificiu. În cărţi, în filme, găsim exemple frumoase, iar în viaţa reală, într-adevar – totul diferă. Dacă e cineva, care poate iubi viaţa, pământul, cu tot ce este pe el – şi bune şi rele – fără să obosească, atunci, poate primi… cartea, şi învăţămintele prietenilor nostri, care ne privesc, aici, in fiece zi, online 🙂 Ascultaţi-i, ce spun…
Rodica Verbeniuc: Expert Comunicari Corporative. De când au apârut copiii, pasiunea mea pentru proiectele de reponsabilitate socială (în care mă dizolvam din necesitatea de a fi utilă pentru cineva) şi-a schimbat accentul pentru a învăţa să fiu mamă, şi să descopar lumea împreună cu ei, şi prin ochii lor. Este un exerciţiu neaşteptat de captivant. O altă pasiune, de existenţa căreia nici nu eram conlştientă, este să cunosc oameni deosebiţi, culturi diferite, tradiţii, oraşe cu personalitate. Şi, să ascult orgă în biserici sau, să privesc tangoul argentinian. Nu am hobby-uri: mi se par mai mult, o indeletnicire raţională, iar eu, sunt prinsă de sentimente. Ceea ce contează, e pasiunea în ceea în ceea ce văd şi depun; şi o fac cu toată dorinţa şi cu multă plăcere. Acum, despre lectură. Referitor la beletristică, – îmi plac lecturile pe ”nerăsuflate”: cele, care te prind în mreje din primele pagini, şi nu te lasă să-ţi găseşti liniştea, până nu-i dai de capăt. Asemenea lecturi, rapide, aş zice; îmi permit să ţin ritmul acţiunii, să mă dizolv în atmosfera cărţii, să-mi trăiesc la intensitate maximă emoţiile, ce mă cuprind în timpul lecturii. Poate, astfel, şi se explică obiceiul meu de a citi în avioane, aeroporturi, dar şi în nopţile, cazată fiind prin hoteluri, atunci când plec în deplasări… Lectura mă relaxează, mă ajută să evadez în altă lume; să uit, pe un timp scurt, de munca cotidiană… Una din lecturile de acest gen, a fost ‘‘Imperia anghelor” de Bernard Verber. Prefer cărţile, care mă fac să reflectez, precum „Podurile peste Maddison” de Robert James Waller: în timp ce o citeam, mă deranja ”inactivitatea” Francescăi, dar cu trecerea anilor, propria-mi experienţa m-a făcut să înteleg clar deciziile dânsei. Savurez carţile existenţialiste, mistice, pentru că sunt convinsă de existenţa unei dimensiuni de viaţă paralelă, şi mereu, cred că trebuie să fim deschişi unul cu altul, să învaţăm, să vedem sau sa simţim ceva nou precum scrie şi autorul Paulo Coelho. Sunt însă, lecturi – simboluri, cu hipertext, pe care, le poţi oricând reciti sau prelua gândul, de la orice pagină; le-aş numi ”Cărţi pentru întreaga viaţă”, – ele vor fi mereu actuale (Franz Kafka ”Procesul”, Mihail Bulgakov ‘‘Sobacye serdze”, Gustav le Bon ”Psihologia Maselor”). Sunt lecturi, care mă întorc „pe dos” – în acest caz, pot sa nu memorez numele autorului sau titul carţii, în schimb, pot descrie pasaje întregi, şi chiar cele mai mici detalii. Spre exemplu, ”Nunta în cer” de Mircea Eliade sau ”Livada de vişini” de Anton Cehov. După asemenea lecturi, am nevoie de o pauză lungă, ca să-mi liniştesc spiritul şi să-mi aranjez gândurile. Orice carte aş citi, – îmi pare insuficient de intensă; tocmai de asta, nu pot citi în paralel cateva carţi. În aceste situaţii, i-au revista ‘‘Karavan istorii” şi, mă pierd în confesiunile de viaţă ale personalitaţilor contemporani… Cred, că orice Carte are Timpul ei de Lectură, şi nimereşte în mânile noastre, deloc întâmplător: ulterior, – prin lecţia de viaţă, Ea ne determină destinul…
Nona Marian, Interpretă, compozitor, producer: Mi-a plăcut să citesc din copilărie: Mama spunea, că în loc să dorm, la amiaza, mă băgam cu lanterna sub plapumă şi… citeam. Citeam, tot ce îmi nimerea în mâini, iar poveştile, cred că îmi plăceau cel mai mult: Am avut o colecţie cu poveşti din diferite ţări ale lumii… Urmează anii de lectură a detectivelor şi romanelor: tot aşa, până când am citit „Agonie şi Extaz” de Irving Stone: după care, nici o carte nu mai părea interesantă. A urmat o perioada în care nu am citit nimic. De curand, am descoperit revistele ” Biografia” şi „Imena”, cu articole biografice ale personalitaţilor celebre din diferite domenii: politică, actorie, știință, modeling, idoli etc. Am aflat o mulțime de lucruri necunoscute şi interesante, despre viață de după cadru (aş spune eu), perioade fericite şi „nu prea”, lucruri cunoscute sau, despre care nu s-a vorbit. Din aceste articole am reuşit să găsesc pentru mine multe răspunsuri şi rezolvări în domeniul psihologic, lecții de viaţă prin exemplu altor persoane… Acum, din insuficienţă de timp, nu reuşesc să citesc până la capăt, unele cărţi plănuite: Toate au la bază un conținut politico -analitic. De ce? Ma întreb şi eu: De fapt, mă interesează în detalii şi desfaşurări, cărţi mai profunde şi clare, în context. Este vorba şi despre „Jaful Romei ” de Alexander Stille, „Statecraft” de Margaret Thatcher şi George Friedman „Urmatorii 100 de ani„.
Ruslan Şevcenco, Istoric-contemporanist, Doctor în științe istorice
Prefer literatura artistică, istorică și cea politică. Sunt o persoană cu un simţ al umorului: îmi face plăcere să distribui si sa-mi bucur prietenii cu glume proverbiale, citate şi maxime, în special, cele cu un subânţeles, dar plin de umor. Astrologia – mă interesează; este una din pasiunile mele. Iată, că hobby-uri – nu le am, pentru că le consider neserioase pentru mine.
Valentina Ursu, jurnalist Radio Europa Liberă: Sunt un om căruia nu-i place să încheie o zi fără să rezolve toate problemele, chiar dacă aparent este vorba despre lucruri minore. Uneori, lucrez şi-n week-end. Îmi place foarte mult să călătoresc şi să vizitez bisericile. Îmi plac cărţile de psihologie şi dezvoltare spirituală. “Puterea magică a gândului” este o carte excepţională, ce trebuie citită de oricine doreşte să-şi îmbunătăţească viaţa. Şi cartea “Începe cu ce nu-ţi place“, scrisă de Brian Tracy, – este una din cele mai importante cărţi despre managementul timpului.
Alexandra Porubin Bodarev, Comunicare şi relații publice. Pr manager: Momentan, sunt în concediu de maternitate, iar din toamnă, mă „reinventez”. Pasiunile mele. Ştiţi, îmi place să descopar gropile şi pădurile cu ATV-ul, şi… să mă plimb cu motocicleta. Recunosc, că sunt mereu cuprinsă de adrenalină! Din păcate, nu ştiu să croşetez sau să fac goblen. Din cărţi, – prefer mai mult cele filosofice: Junge, Kant, Nitzche. Îmi mai plac Romanele: nu îmi pot explica, de ce, dar uneori, mă plictisesc: Ca să mă distind, sau sa ma relaxez, le citesc, mai cu seamă, gânduri expuse de oameni celebri. Recent, am început să recit un curs din ceea ce am studiat la facultate: „Teoria comunicării”. Doar la Nitzche şi Kant,.. îmi „lucrează” creierul, când citesc. Şi acest lucru, îmi place! Nu știu, dacă e încadrat în categoria pasiunilor, mai mult, e o plăcere să analizez şi să citesc cărţi şi reviste, şi să mai vizitez site-uri ce au legatură cu decorarea grădinilor, design interior etc. Îţi revoluționează imaginaţia… şi bunul gust. Descoperirile acestea mă determină permanent la noi schimbari în viaţa de toate zilele…
Promovarea blogurilor este o problemă caracteristică tuturor instituţiilor, nu doar ale filialelor BM “B.P.Hasdeu”; în acest context, e nevoie de regândire şi refaceri, anume în modul care o vor utilizatorii.
Un blog oferă utilizatorului posibilitatea de a fi vizibil, de a avea o prezenţă online, de a aborda şi comenta subiectele postate. Se iveşte întrebarea despre necesitatea blogurilor: unele bloguri BM nu crează aceste modalităţi, în plus, nu totdeauna este transparentă promovarea activităţilor; În postări la texte lipsesc partajări cu share-distribuiri, la reţele de socializare, şi acces liber la comentarii. Vedem vizite şi afişări, fie, de la inceput de an, dar fără reacţii din partea cititorilor: majoritatea bibliotecilor nu se bucură nici de aprecieri, nici de comentarii; iar la unele postări lipsesc definitiv semnele cu reacţii obişnuite, în care utilizatorul ar putea semnala preferinţele sale. Nu este clar ce apreciază cititorul, ce – dezaprobă; se dă impresia, că unor bibliotecari le convine situaţia: nu-s reactii – nu-s probleme! Personal, am încercat să comentez în câteva bloguri ale filialelor, dar m-am blocat la accesul cu parole şi robot, fie, n-am putut să-mi divulg numele propriu, rămânând în anonimat; altceva, e că a fost imposibil să descifrez codurile şi să demonstrez, ca nu sunt un robot. Timp pierdut, iar cititorul ei şi el om, nu robot; răbdarea explodează. Consider, ca funcţia partajărilor şi acces liber la postările şi comentariile din bloguri, trebuie neapărat să permită utilizatorului să se simtă oricand binevenit, de altfel, dezamagit o dată, el nu mai reapare pe blogul bibliotecii, nu mai prezintă interes nici din curiozitate; deci, pierdem eventual un cititor al bibliotecii.
Altă întrebare, e cum reuşeste utilizatorul să găsească informaţia pe bloguri, dacă lpseşte promovarea continuă pe reţele de socializare? Poate vă întrebaţi, ce rost mai are promovarea postărilor despre activităţi şi evenimente culturale? Cine nu ştie, le explic: ulterior, datorită promovării, cititorul transmite informaţia mai departe; creste numărul utilizatorilor, cititorilor şi cerinţele de lectură. Fără promovare lipseşte publicitatea instituţiei. Si – viceversa. Este nevoie de mai multe sondaje; întrebaţi cititorul, de ce anume are nevoie, ce informaţie caută, cu ce-l puteţi ajuta, de altfel, vă regăsiţi şi vă ajutaţi şi pe sine în activitatea voastră profesională. Un blog trebuie sa vină la cititor, să-i ofere informaţia, exact ceea ce solicită. Un blog e reuşit, dacă cititorul vine la îndemnul blogului, la bibliotecă, – e ceea ce prezintă interes, ulterior, discutând, comentând: se dezvoltă transparenţa reacţiilor şi aprecierilor la articole din blog… Mă surprinde faptul, că unele bibliotecare uită, ca un blog, fie, şi o pagină a bibliotecii pe o reţea socială trebuie să fie public accesibile şi transparente! – vizual deschise pentru toţi utilizatorii fără ca utilizatorul să se ”ceară” în prieteni; O Pagină reprezintă anume biblioteca, nu şi numele unei persoane care doar activează în această instituţie şi a deschis pagina pe o reţea de socializare ca din partea bibliotecii! Persoana respectivă poate doar sa ajute în acest domeniu, să promoveze blogul, activităţile bibliotecii etc, de pe un alt cont propriu.
Bibliotecarul trebuie să cunoască utilizatorul său, să ştie cum să-l convingă în necesitatea informaţiei postate pe blog, precum şi modul de a trezi sau a determina lumea la discuţii. Pentru a crea anume legături şi conectări în socializări, pentru integrarea utilizatorului în forum on-line, care are nevoie de susţinere, deci şi bibliotecarul este cel care încurajează mereu cititorul la discutii interesante, uneori, chiar si ”provocand”… De aici, vin şi reacţiile, ulterior, reuşită şi succesul blogului, şi desigur, vin aplauze pentru bibliotecari. În present, bibliotecarii BM sunt foarte activi în acest context, – la bloguri apar tot mai multe aprecieri şi creşte forumul cu discuţii pe paginile on-line! Ce-i mai important, e să se stabilească de la bun început scopul forumului de conversaţie: dialog între bibliotecar şi internaut; domeniile de interes. Utilizatorii găsind informaţiile necesare, încep tot mai des să acceseze blogurile şi paginile BM. O postare nu se rezumă doar la oferirea informaţiei: utilizatorul trebuie, mai intai, să afle despre sursă, şi acest lucru e imposibil, dacă informaţia nu e promovată pe reţele de socializare etc. Dar şi promovarea are nevoie de dezvoltare şi timp, pentru acumularea experienţei a bibliotecarului în acest sens; din partea mea, mai în glumă, mai în serios: doar, să nu ducă omul lipsă de intuiţie, curaj şi imaginaţie bogată! În acest context, bibliotecarii noştri, consider, că mai au mult de învăţat. Observ pe bloguri texte adaptate de pe reţele sociale; la unii, lipsă informaţiei cu activitatea bibliotecii, fie, se apelează la personalităţi care scriu texte pentru blog, pentru a ridica rayting-ul blogurilor, – fără a privi din alt aspect: poate subiectul e ”demodat” sau nu mai prezintă interes? Blogurile bibliotecilor: unele nu-şi găsesc cititorul său: asta e problemă. De vină e bibliotecarul, care uită, că toată activitatea lui trebuie să roiască în jurul cititorilor, şi nu, invers. Adică, a postat bibliotecarul un text pe blog de care e convins, ca va ”merge”aşa, si – s-a ”calmat”. După un tur asupra blogurilor, observ la unele, că numărul de aprecieri coincide cu cel al lucrătorilor filialelor… Bibliotecarii au nevoie nu doar de timp pentru a acumula experienţă ca să perceapă şi unele modalităţi practice în ale ‘’blogului’’,
dar şi de cursuri speciale în cadrul Bibliotecii Municipale, care lipsesc din motive intemeiate, cele financiare! Există mult de lucru într-o bibliotecă: Se practică nu doar deservirea cu Împrumutul la domiciliu şi în sală: vedeţi şi voi, câţi cititori vin să citească pagini de tipar, – Cartea niciodată nu va dispărea. Am mai zis, ca oprind curentul electric, dispăre şi Internetul. Iar cartea niciodată! Altceva e că statul nu oferă bibliotecarilor suport financiar pe bun merit! Păcat! Oare cât mai avem de suportat, să ne justificăm permanent, ca să dovedim preţul muncii noastre? Vedeţi, un bibliotecar ca un magician le reuşeste pe toate: În primul rând e un Bibliotecar: om al Culturii; al Cărţii; al Cititorilor bibliotecii! Dar e şi un Pedagog, Psiholog, Manager; regizor şi organizator iscusit al tuturor evenimentelor şi activităţilor în cadrul instituţiei, dar şi dădacă, bucătar la nevoie, chiar şi deriticător!
Ce rost mai au blogurile, dacă n-au cititorii lor? Biblioteca este pentru cititori! – nu-i lipsiţi de accesul la tehnologii informaţionale! Alteori, unii bibliotecarii invocă lipsa lor, pentru a-şi justifica situaţia de amorţire în activitatea bibliotecii. Dacă asa merge treaba, macar să se ţină cont, că bibliotecarul să-şi centreze toată activitatea pe carte tiparită, atăta timp cât mai contează! Iar Tehnologiile Informaţionale trebuie să păşească în paralel cu promovarea cărţii şi a lecturii. Dacă e să trecem la modernizare a bibliotecilor, trebuie să ne conformăm cu ceea, că au venit timpuri noi, să activăm, cu noi mentalităţi şi modalităţi profesionale, care necesită varia schimbări, valorificări, deprinderi tehnice, dar şi experienţă în domeniu.
Oamenii se simt într-o comunitate atunci când sunt liberi să se exprime şi când nu sunt lezaţi de alţi membri ai acelei comunităţi. O bună alegere a subiectelor blogurilor, paginilor pe reţele de socializare, dar şi propunerea unor teme de discuţie demne de atenţie, postarea informaţiei utile pentru cei interesaţi, dar şi unele abateri de la temă, ca istorioare de suflet din viaţă reală, pot surprinde orice cititor. Succesul e garantat, vă daţi seama, – creşte frecvenţa la bloguri, aprecierea postărilor! Departe de a fi perfecte, unele postări şi discuţii, – tot ce mai putem găsi on-line, constituie totuşi altceva decât ceea ce se întâmplă în viaţa reală. Unii chiar îşi schimbă opiniile, recunoscându-şi erorile. Asta e de fapt, ţelul final al blogurilor, discuţiilor, activităţii bibliotecarilor on-line: corijarea greşelilor şi apropierea de adevăr, aprecierea valorilor tradiţionale, social-umane! În special, la noi, în Republica Moldova! Se pare că nu suntem în măsură să ne dăm noi cu părerea, că de fapt de multe ori cunoaştem prea puţine lucruri. Seriozitatea cu care alegem subiectele postărilor, articolelor şi discuţiilor on-line ne ajută să creştem spiritual, să înţelegem nevoile celorlalţi. Tocmai de asta există un blog, forum pe pagini virtuale! Nu e neapărat să citeşti totul ce se scrie; uneori e ajuns să fii atent la titlu, la generic, în special, acolo unde s-a apreciat şi discutat mai mult, ca să înţelegi care sunt frământările oamenilor…
”Niciodată nu întârziaţi la prânz, fumaţi trabucuri de Havana şi beţi coniacul armenesc!”, – sunt cuvintele celebrului Sir Winston Leonard Spencer Churchill.
Winston_Churchill era foarte atasat de coniacul armenesc și zilnic (!) bea câte o sticlă din celebrul „Divin„: în 1949, la celebrarea celor 75 de ani ai lui, Stalin i-a trimis un cadou cu 75 de sticle. Acest dar îi placuse atât de mult, încât Churchill regreta că nu împlinise… 100 de ani. Dar, într-o zi, el a constatat, că băutura lui preferată a pierdut ceva din aroma de odinioară, şi și-a exprimat nemulțumirea față de Stalin. S-a dovedit că maestrul Margar Sedrakian, anume cel care era angajat în amestecuri de arome Divin”, a fost exilat în Siberia. La cererea lui Churchill, maestrul a fost revendicat la locul său de muncă și… restaurat în partid. Iar Churchill, din nou obţinuse marea placere de la băutura lui favorită. Ulterior, lui Sedrakian i s-a conferitit titlul de Erou al Muncii Socialiste.
Atunci când burniţa descurajării mă îngrozeşte, fă ca viaţa mea spirituală să înflorească.. fă să dispară ceaţa groasă care îmi învăluie fiinţa întreagă ! Fii Tu Soarele neprihănirii care să strălucească !
Iar după ce stricase şi câteva farfurii de porţelan – au început să-i servească cina într-un bol de lemn. Privind atent bătrânul – puteau, uneori să observe o licărire de lacrimă amară, în colţul ochiului. În ciuda acestui fapt, unice cuvinte adresate bătrânului erau cele de ocară, atunci când, mai scăpa el pe jos vre-o furculiţă sau cele de-ale gurii. Iar fiul lor cel micuţ urmărea situaţia în tăcere… Într-o zi, înainte de masă, tatăl a văzut, că fiul lui se juca şi bătea în podea cu o bucată de lemn. Zâmbind, s-a interesat, cu ce e aşa de ocupat. Şi băieţelul i-a răspuns inocent: „Eu fac un castron de lemn pentru tine şi mama, ca să aveţi din ce mânca, când voi fi mare.”
Impresii din viata si carti / Svetlana Vizitiu 