Un prieten este cineva care te cunoaşte aşa cum eşti, înţelege ce ai fost, acceptă ce ai devenit şi, te lasă să creşti în continuare… Blogul meu Impresii_din_viata_si_carti aniversează zece ani! Doamne ajută, în continuare… Mai multe articole, povești de viață, de dragoste… au întrat în volumul despre care scrie in Literatura si Arta, bunul nostru prieten din Romania, regretatul Alexandru Mihăilă … Prefață de Lucian Strochi. E cartea mea Versete tomnatice cu versuri și cugetări…
Dincolo de fapte, mult prea circumstanțiale, rămânem doar noi cu noi înșine…
Cea mai importantă victorie este când ai învățat să te stăpânești pe tine! …Într-o zi, un tânăr a urcat pe munte unde a întălnit o pustnică care medita în tăcere și a întrebat-o: – Ce faci aici în pustietate singură? La care ea a răspuns: – Muncesc. Am mult de muncă. – Cum poți avea atât de muncă? Văd că nu faci nimic pe aici … Femeia îl privi și îi răspunse: -Trebuie să antrenez doi șoimi și doi vulturi, să liniștesc doi iepuri, să disciplinez un șarpe, să motivez un măgar și să îmblânzesc un leu. – Și unde sunt toate animalele de care îmi vorbești căci nu le văd? -Sunt înăuntrul meu, a răspuns femeia. Șoimii se aruncă peste tot ce mi se arată, bine sau rău, trebuie să-i antrenez să vadă numai lucruri bune. Ei sunt ochii mei. Cei doi vulturi cu ghearele lor rănesc și distrug tot ce ating, trebuie să îi învăț să nu rănească. Ei sunt mâinile mele. Iepurii vor să meargă unde își doresc și nu vor să se confrunte cu situații dificile, trebuie să îi învăț să fie liniștiți, chiar dacă există suferință sau poticnire. Sunt picioarele mele. Măgarul este întotdeauna obosit, încăpățânat, nu vrea să-și poarte sarcina de multe ori. Este corpul meu. Cel mai dificil de îmblânzit este șarpele. Deși este închis într-o cușcă, este întotdeauna gata să muște și să otrăvească pe oricine din apropiere. Trebuie să îl disciplinez cel mai mult. Este #limba mea. Am și un leu. Oh… cât de mândru, degeaba crede că este regele. Trebuie să-l îmblânzesc. Este Ego-ul meu. -Cum vezi, prietene… Am mult de lucru?
Poezia vieții mele
Un fermier, obosit de rutina zilnică si de munca grea la câmp, a decis să-și vândă ferma… Nevoit să scrie afișul pentru vânzare, a decis să ceară ajutorul vecinului său care avea daruri poetice înnăscute… Romanticul vecin a fost de acord cu plăcere și i-a scris un afiș pe care scria: „Vând o bucățică de rai, împodobită cu flori frumoase și copaci verzi, cu un râu cu o apă atât de pură și de o culoare cristalină așa cum nu ați mai văzut niciodată…” Astfel, poetul a fost nevoit să lipsească o vreme, dar la întoarcere s-a hotărât să meargă să-și cunoască noul vecin. Surpriza lui a fost imensă când l-a văzut pe același fermier ocupat cu muncile sale agricole. Poetul a întrebat apoi: „Prietene, nu ți-ai părăsit ferma?” Fermierul a răspuns, zâmbind:”Nu, dragul meu vecin, după ce am citit afișul pe care l-ai scris, mi-am dat seama că dețin cea mai frumoasă bucată de pământ și că nu voi găsi alta mai bună.”
Morala poveștii: Nu aștepta ca un poet să vină și să-ți facă un afiș care să-ți spună cât de minunată este viața ta, casa ta, familia ta și tot ce ai…. Întotdeauna mulțumește-i lui Dumnezeu pentru #sănătatea pe care o ai, pentru viața pe care o trăiești, pentru încăpățânarea cu care te lupți pentru a merge mai departe… Dumnezeu să binecuvânteze această bucățică de rai care este VIAȚA ta.
Măgarul din noi… Într-o zi măgarul unui fermier a căzut într-o fântână. Animalul a plâns și s-a întristat ore în șir, în timp ce fermierul a încercat să facă ceva pentru a-l salva. În cele din urmă, fermierul a decis că măgarul era prea bătrân și fântâna era uscată de mult timp, așa că nu merita să scoată măgarul din fântână. Și-a chemat vecinii sa-l ajute și fiecare dintre ei a luat cate o lopată și au început să arunce pământ în fântână. Măgarul, dându-și seama de ce se întâmplă in jurul lui, a început să plângă și să urle și mai tare. La un moment dat, spre surprinderea tuturor, măgarul a încetat să se mai plângă după ce au aruncat câteva ore pământ. Fermierul s-a uitat la fundul fântânii și a fost uimit de ceea ce a văzut… Cu fiecare lopata de pământ, măgarul făcea ceva incredibil: se scutura de pământul aruncat asupra lui, după care cu copitele calcă pământul și făcea un pas deasupra pământului. Foarte curând, toți au văzut surprinși ca măgarul se apropia foarte aproape de gura fântânii, reușind sa se salveze singur! MORALĂ. Viața ne va încerca la fiecare pas, dar putem ieși din cele mai adânci gropi dacă nu renunțăm. Folosește pământul pe care îl aruncă alți asupra ta pentru a merge înainte. Iubește mai mult, luptă mai mult și lasă-i pe cei din jur să arunce cu pământ!
– Dacă începeţi să-l trataţi în mod special, totul merge nu aşa cum ar trebui. Este la fel ca toţi copiii. Place aceleaşi lucruri, jucării, pupici înainte de somn, – toate împreună, dar şi – aceleaşi probleme. Aruncă lucrurile, hainele, nu vrea să strângă jucăriile… E foarte necesar să acordăm atenţie nu particularităţilor deosebite, ci personalităţii individuale.
Familia a venit la restaurant pentru prânz. O chelneriță a luat comanda unui adult și apoi a apelat la fiul lor de șapte ani. – Ce vrei să comanzi? Băiatul s-a uitat timid la părinlți și a spus: – Aş vrea un hot dog. Chelnerița nu reuși să scrie comanda, atunci când imediat a intervenit mama: – Gata cu hot dog-ii! Adu-i o friptură cu piure de cartofi și morcovi. Chelnerița i-a ignorat cuvintele. – Vrei un hotdog cu muștar sau ketchup? – l-a întrebat pe băiat. – Cu ketchup. „Vin într-un minut”, a spus chelnerița și s-a dus la bucătărie. S-a stabilit o liniște uimitoare la masă. În sfârșit, băiatul s-a uitat la cei prezenți și a spus liniștit: -Ştiți ce? Ea crede că sunt adevărat! Real! Anthony_de_Mello, „Când_Dumnezeu_râde”
Pe patul de moarte, -spunea Mark Twain,- noi, toti ne vom plange de doua lucruri. Ca putin am iubit si putin am calatorit… Dar eu ma gandesc, ca e mai important, sa nu ne fie rusine noua insine, de anii traiti…
O adolescentă și-a cumpărat un telefon. Când tatăl ei l-a văzut, a întrebat-o: – Care a fost primul lucru pe care l-ai făcut când l-ai cumpărat? – Am pus o folie protectoare pentru ecran și o husă pentru telefon – a răspuns fiica.
Te-a obligat cineva să faci asta? – Nu, tată. – i-a răspuns ea.
Nu crezi că este o insultă la adresa producătorului?
Nu, tată! De fapt, chiar producătorul recomandă folosirea unei huse pentru telefon.
L-ai acoperit pentru că era ieftin și urât?
Nuuuu, tată, este cel mai scump din gamă, de fapt, l-am acoperit și protejat pentru că nu am vrut să se zgârie, să-i scadă calitatea ori să se urâțească.
Dar, când i-ai pus husa, aceasta nu a redus frumusețea și valoarea telefonului?
Nu, tată, cred că arată mai bine și toate acestea merită din plin pentru protecția pe care o oferă telefonului meu, în acest mod nu-i scade nici pe departe valoarea. Tatăl și-a privit cu dragoste fiica și a spus: – Totuși, dacă eu te-aș fi rugat să-ți acoperi corpul, care este mult mai prețios și mai valoros decât un simplu telefon, ai fi acceptat cu ușurință? –
Fiica a fost surprinsă și această discuție a făcut-o să înțeleagă ce tot încerca tatăl ei să o facă să înțeleagă de ceva timp…
Deci, fetele dragi, amintiți-vă întotdeauna că #îmbrăcatul_indecent și expunerea corpului (totuși) vă reduc #valoarea și #respectul pe care-l primiți în societate. Aveți grijă de viața voastră și a celor din jurul vostru!
Era un fiu căruia nu-i plăcea… să locuiască în casa tatălui său din cauza „iritației” constante care o simțea din partea tatălui.
Dacă nu îl foloseşti oprește ventilatorul -Televizorul este pornit în camera în care nu este nimeni dute şi opreşte-l.
Încuie ușa că se face curent.
Nu mai irosi atâta apă când faci dus. Fiului nu-i plăcea că tatăl său il deranja pentru chestiuni mici după părerea lui. Trebuie să le tolereze până într-o anumită zi când a decis să se ducă pentru un interviu de angajare. „De îndată ce obțin slujba, plec din oraș gândi el. Nu mai vreau să aud nici-o plângere de la tatăl meu.” Când mergea la interviu, tata l-a sfătuit: „Răspunde la întrebările puse fără ezitare.” Chiar dacă nu știi răspunsul, menționează-l cu încredere. „ *Fiul a ajuns la locul interviului și și-a dat seama că nu erau agenți de pază la ușă. Deși ușa era deschisă afară, probabil era o pacoste pentru oamenii care treceau sau intrau. A închis ușa și a intrat în birou. Pe ambele părți ale drumului vedea flori frumoase, dar grădinarul lăsase robinetul deschis și apa din furtun continua să curgă. Apa se revărsa pe drum. A ridicat furtunul și l-a pus lângă alte plante care aveau nevoie de apă. Nu era nimeni în zona de recepție, totuși, era un anunț care spunea că interviul va fi la etajul unu. A urcat încet scările. Lumina era încă aprinsă la 10 am, probabil din noaptea dinainte.. Și-a amintit avertismentul tatălui său:
De ce ieși din cameră fără să stingi lumina?
Părea că o poate auzi şi acum vocea tatălui. Chiar dacă s-a simțit enervat de acest gând, a căutat întrerupătorul și a stins lumina. Sus, într-o sală mare, a văzut mai mulți oameni stând, așteptându-și rândul. S-a uitat la numărul de oameni și s-a întrebat dacă are vreo șansă să obțină postul. A intrat pe hol cu niște nervi și a călcat pe covorașul de „Bun venit”, pus lângă ușă, dar și-a dat seama că era cu susul în jos. A îndreptat iritat covorașul. Obiceiurile sunt greu de uitat. El a văzut mulți bărbați intrând în sala de interviu și ieșind imediat pe altă ușă. Deci nu avea cum să ghicească cineva ce se întrebă în interviu. Când i-a venit rândul, s-a oprit în fața angajatorului cu oarecare îngrijorare. Responsabilul i-a luat actele și fără să se uite la ele, a întrebat:
Când poți începe munca? El s-a gândit: „O fi o întrebare capcană care mi se pune în interviu sau e dificil să mi se ofere postul?
La ce te gândești? l-a întrebat șefu. Nu punem intrebari nimanui aici, pentru că credem că prin ele nu putem evalua abilitațile cuiva. Prin urmare, testul nostru este de a evalua atitudinile unei persoane. Am făcut niște teste bazate pe comportamentul candidaților și i-am urmărit pe toți prin camerele de supraveghere. Niciunul dintre ei care a venit azi aici, nu a făcut nimic pentru a închide ușa, furtunul, covorașul de bun venit.
Tu ai fost singurul care a făcut-o, așa că am decis să te selectăm pentru post, – a spus șeful. Obișnuia mereu să se chinuie cu disciplina tatălui său, dar până atunci. Şi-a dat seama că datorită ei, a obținut primul loc de muncă. Iritația și furia lui pentru tatăl să au dispărut complet, a decis să-l ducă și pe tatăl lui la muncă și s-a întors acasă fericit. Tot ce ne spun părinții este doar spre binele nostru, dorindu-ne un viitor frumos! Pentru a deveni o ființă umană de valoare, trebuie să acceptăm mustrări, corecții și îndrumări, care elimină obiceiurile și comportamentele proaste. Așa fac părinții noștri când ne disciplinează. Tatăl nostru este învățătorul nostru când avem cinci ani; un „răuvoitor” când avem vreo douăzeci de ani dar tot odată este un ghid pe viață. Mamele pot merge la casa copiilor lor când îmbătrânesc, dar tatăl nu știe cum să facă asta. Nu are rost să-ți rănești #părinții când sunt în viață și să regreți când nu mai sunt. ÎNTOTDEAUNA TRATEAZA-I CUM TREBUIE, CU RESPECT! Și, să știti că IUBIREA este cel mai puternic medicament, dragii mei.. Iar un prieten este cineva care te cunoaşte aşa cum eşti, înţelege ce ai fost, acceptă ce ai devenit şi, te lasă să creşti în continuare…
Numai prin lectură putem pătrunde în universul cunoașterii. „- Am citit o grămadă de cărți, însă în mare, pe majoritatea le-am uitat. Atunci, care e rostul cititului? o întrebare adresata de un elev către Maestrului său. Maestrul nu-i oferi niciun răspuns. După câteva zile, în timp ce se aflau în apropierea unui râu, Maestrul îi spuse tânărului învățăcel că îi e sete. Apoi îi arătă o strecuratoare veche și murdară, ce odihnea pe pământ și îi ceru să îi aducă puțină apă să bea. – Maestre, ce îmi cereți e lipsit de logică, protestă tânărul. Maestrul însă nu-i oferi nicio explicație, văzându-și netulburat de meditația lui. Înțelegând că nu avea sens să-și contrazică Maestrul, tânărul ucenic luă strecuratoarea și începu să execute absurda operațiune. Și așa, tot scufunda strecuratoarea în apă și tot o umplea și de fiecare dată apa se scurgea prin orificiile strecurătorii. Zeci de ori, sute de ori, a tot încercat, dar n-a fost chip ca apa să rămână în strecurătoare. Într-un târziu, epuizat, se așeză lângă Maestru: — Mi-e peste putință să aduc apă cu strecurătoarea. Iartă-mă, Maestre, mi-e imposibil; nu am reușit să trec această probă, am ratat, îmi pare rău! — Nu, răspunse zâmbind Maestrul, nu ai ratat. Privește strecurătoarea: acum strălucește, e curată, zici că e nouă. Apa care s-a scurs prin orificii a curățat-o. „Vezi tu?” continuă Maestrul, „înainte de a citi o carte ești precum era strecurătoarea la început, iar cartea, precum apa din râu. Nu are atât de mare #importanță dacă nu poți păstra totul în memoria ta; importantă este apa pe care cărțile o lasă să curgă în tine; pentru că, fara urmă de îndoială, cărțile, cu ideile lor, cu emoțiile lor, cu sentimentele lor, cu cunoașterea lor, cu adevărul pe care îl găsești în paginile lor… curăță mintea ta și spiritul tău și te fac să devii alt om: unul mai bun, renovat.” Acesta este rostul cititului…
– 26 februarie 1838 – s-a nascut Bogdan Petriceicu HASDEU, poet, prozator, dramaturg, ziarist, eseist, jurist, istoric, folclorist, filolog, lingvist, filosof și arhitect – ne-a lăsat convingerea că încadrarea în circuitul universal al valorilor se poate face doar prin păstrarea și promovarea limbii, istoriei și culturii. / 185 de ani de la naștere/ S-a nascut la Hotin, in Basarabia ocupata de Imperiul Þarist, si a studiat la universitatea din Harkov, dupa terminarea studiilor slujind ca ofiter in armata rusa. La 1856, cand sudul Basarabiei a revenit la Moldova, a trecut in acest tinut pentru a scapa de impilarea si deznationalizarea fortata practicata de administratia de ocupatie. Rusii i-au cerut extradarea, iar la refuzul autoritatilor romane, i-au anulat dreptul de mostenire pe care-l avea asupra unor mosii ale familiei ramase in partea ruseasca a Basarabiei. Mai tarziu insa i s-a recunoscut acest drept pe cale judiciara.La 1857 a fost numit membru al tribunalului din Cahul. Dupa sapte luni a demisionat. In 1858 s-a mutat la Iasi, ca profesor de liceu si bibliotecar al universitatii. A donat bibliotecii universitare 4.000 de volume. In acest timp Hasdeu a pus bazele mai multor publicatii, intre altele, revista „Din_Moldova” (1862-1863) in care a publicat poezii lirice, fabule, nuvele, critice etc.Intre 17 mai 1876 si 1 aprilie 1900 a fost director al Arhivelor Statului din Bucuresti, in aceasta calitate contribuind la publicarea documentelor in „Arhiva_istorica” si „Cuvente_din_batrani”, atat din arhivele romanesti, cat mai ales din cele straine, fiind primul conducator al Arhivelor Statului a inceput sa publice còpii dupa acte din arhivele straine privitoare la romani.In 1877 a fost ales membru al Academiei Romane ca un omagiu al intregii sale opere de pana atunci, dar si ca recunoastere a spiritului sau enciclopedist.Din 1878 a fost profesor de filologie comparata la Universitatea din Bucuresti. A tiparit o parte din lectiile sale pline de originalitate si de cunostinte vaste asupra literaturilor straine si a limbii romane.Hasdeu a cochetat si cu politica. Partizan al lui Kogalniceanu, a sustinut lovitura de stat din 2 mai 1864 a lui Alexandru Ioan Cuza. Ulterior, a sustinut dinastia straina, de Hohenzollern, apoi, pe aceeasi linie a ideilor de factura paneuropeana, a devenit membru al Partidului Liberal, ajungand deputat liberal in parlamentul Romaniei. Dupa moartea unicei sale fiice, Iulia, in 1888, a devenit mistic si fervent practicant al spiritismului, scop in care a construit Castelul Iulia Hasdeu de la Canpina. S-a stins din viaţă în data de 07 septembrie 1907, la vârsta de 71 ani, la Campina, lasând in urmă o opera vast și perenă. In ciuda criticilor, foarte dure uneori, asupra metodelor de lucru, Hasdeu ramane un mare om de cultură, un neobosit cercetător și un pionier al mai multor domenii ale filologiei si istoriei Romaniei.
„Fii liber sau conservator, fii cum știi, dar crede în Patrie”
– Mizerabilii de Victor Hugo /26 februarie 1802- d.22 mai 1885/ Bărbatul este cea mai evoluată dintre creaturi. Femeia e cel mai sublim ideal. Dumnezeu a făcut pentru bărbat un tron, pentru femeie un altar. Tronul exaltă, altarul sfinţeşte. Bărbatul e creierul, femeia inima. Creierul primeşte lumină, inima primeşte iubire. Lumina fecundează, iubirea reînvie. Bărbatul este puternic prin raţiune, femeia e invincibilă prin lacrimi. Raţiunea convinge, lacrimile înduioşează sufletul. Bărbatul este capabil de orice eroism, femeia de orice sacrificiu. Eroismul înnobilează, sacrificiul aduce sublimul. Bărbatul are supremaţia, femeia are intuiţia. Supremaţia semnifică forţa, intuiţia reprezintă dreptatea. Bărbatul este un geniu, femeia este un înger. Geniul este incomensurabil, îngerul este inefabil. Aspiraţia bărbatului este către glorie, aspiraţia femeii este îndreptată către virtutea săvârşită. Gloria face totul măreţ, virtutea face totul divin. Bărbatul este un cod, femeia este o evanghelie. Codul corijează, evanghelia ne face perfecţi. Bărbatul gândeşte, femeia intuieşte. A gândi înseamnă a avea un creier superior. A intui înseamnă a avea pe frunte o aureolă. Bărbatul este un ocean, femeia un lac. Oceanul are perla care-l împodobeşte, lacul poezia care-l luminează. Bărbatul este un vultur care zboară, femeia o privighetoare care cântă. A zbura înseamnă a domina spaţiul, a cânta înseamnă a cuceri sufletul. Bărbatul este un templu, femeia e sanctuarul. În faţa templului ne descoperim, în faţa sanctuarului îngenunchem. Bărbatul este plasat acolo unde se sfârşeşte pământul, femeia acolo unde începe cerul.” / Victor HUGO/
Poet, dramaturg și romancier francez. Scriitor romantic, era pair al Franței din 1845, senator al Parisului și membru al Academiei Franceze din 1841 Romanul „Mizerabilii”este considerat drept una dintre capodoperele umanității, poate cel mai mare roman din toate timpurile! -Scris de Victor Hugo, marele romantic al Franței, romanul n-a fost primit bine de toată lumea, mai ales în Italia, unde criticul care avea grija ediției spunea că”ar fi o carte doar pentru francezi”. Iată răspunsul genial al lui Hugo:”E o carte scrisă pentru toate popoarele. Nu ştiu dacă va fi citită de toate, dar eu am scris-o pentru toate. Oriunde omul zace în necunoaştere şi disperare, oriunde femeia se vinde pentru pîine, oriunde copilul suferă că n-are o carte care să-l învețe şi un cămin unde să se încălzească, cartea”Mizerabilii”bate la uşă şi spune:”Deschideti-mi, vin pentru voi!”Trebuie să mai stărui? Voi nu aveți săraci? Uitați-vă jos! Nu aveți paraziți? Uitați-vă sus! Unde este armata voastră de profesori, singura armată pe care o recunoaşte civilizația? Aveți scoli gratuite şi obligatorii? În patria lui Dante şi a lui Michelangelo ştie toată lumea să citească? Au nu aveți, ca şi noi, un buget de război gras şi un buget de învățămînt ridicol? (cît de puține lucruri s-au schimbat în 200 de ani-n.m.) Să verificăm ordinea noastră socială, să-i vedem păcatele! Rezumat. Cartea Mizerabilii, e oglinda noastră în măsura în care e a voastră. Înțeleg că împotriva ei se ridică anumiți oameni şi caste. Oglinzile, fiindcă spun adevărul, sunt urîte. Asta nu le împiedică să fie folositoare. Eu am scris pentru toți, pătruns de o mare dragoste pentru țara mea, dar fără să mă preocup de Franța mai mult decît de alt popor. Pe măsură ce înaintez în viață, mă simplific şi devin din ce în ce mai mult patriot al umanității. Fac şi eu ce pot, sufăr de suferința universală şi încerc s-o uşurez, n-am decît puterile şubrede ale unui om şi strig tuturor:”Ajutați-mă!” Iată, domnule, ce m-a provocat scrisoarea dtale să spun! Am stăruit atîta din pricina unei fraze din scrisoarea dtale:”Mulți italieni spun că „Mizerabilii”e o carte franceză. S-o citească francezii”! Vai, o repet, mizeria e treaba noastră, a tuturor, fie italieni, francezi, englezi. De când istoria scrie şi filosofia meditează, mizeria e veşmântul neamului omenesc. A venit momentul să smulgem zdreanța asta groaznică a trecutului şi să învelim picioarele goale ale Omului-Popor în haina de purpură a aurorei”. Cât de frumos gândea Hugo! Iată dar care este menirea intelectualui adevărat. El trebuie să vadă adevărul dincolo de interesele meschine ale unuia sau altuia şi să fie alături de cei mulți şi oropsiți, de cei care disperă şi strigă în zadar, pentru că nu-i aude nimeni, niciodată.
– COLLEEN MCCULLOUGH – „Pasarea Spin„- Există o legendă despre o pasăre care cântă o singură dată în viața ei, mai minunat decât orice altă făptură de pe pământ. Din clipa în care își părăsește cuibul, pleacă în căutarea unui copac cu spini și nu-și află odihna decât atunci când îl găsește. Ea cântă între crengile răzvrătite până când se străpunge singură în cel mai mare și mai ascuțit spin. Și murind, ridică deasupra agoniei sale triluri mai frumoase ca ale ciocârliei și privighetoarei la un loc. Un #cântec la superlativ ca preț al existenței sale. Pentru ceea ce-i mai bun în lumea asta nu există decât un singur preț: acela al unei mari dureri. Așa spune legenda. „Pasărea, cu spinul înfipt în piept, urmează ciclul implacabil al legii nescrise; nu știe de ce impuls este condusă, dar își începe călătoria pe care o sfârșește aruncându-se singură într-un spin. Și moare cântând. Chiar în momentul în care spinul o pătrunde, ea nu-și dă seama că o așteaptă moartea; cântă, cântă până când nu mai rămâne nici o picătură de viață în ea, până când nu mai poate să scoată nici un sunet. Dar noi, noi cei care ne implantăm singuri spini în piept, noi știm! Noi înțelegem! Și totuși o facem. O facem!”. /COLLEEN_MCCULLOUGH – „Pasarea Spin” (final)/ Scriitoarea australiană Colleen McCullough / 01 iunie 1937 – 29 ianuarie 2015/ al cărei bestseller din 1977 „Pasărea spin” a fost adaptat într-o miniserie de televiziune de mare succes, ar fi implinit 85 de ani /în 2022/. A murit la 77 de ani într-un spital din Norfolk Island, joi, după ce în ultimii ani a suferit din cauza mai multor probleme de sănătate. Scriitoarea a trăit pe o insulă de pe teritoriul australian din Pacificul de Sud, în ultimii 40 de ani, după ce s-a căsătorit cu un localnic, Ric Robinson. Cea mai recentă dintre cele 25 de cărţi ale sale, „Bittersweet”, a fost publicată în anul 2013. Colleen McCullough a devenit scriitoare după ce a lucrat mai bine de un deceniu în calitate de cercetătoare în ştiinţe neuronale, în Australia, Marea Britanie şi Statele Unite, şi a avut un succes imediat după publicarea romanului „Pasărea spin”, o dramă de familie cu o acţiune plasată într-o fermă din Australia. Acţiunea acoperă 60 de ani din viaţa membrilor familiei Cleary, veniţi în Australia pentru a prelua o ferma lăsată moştenire de o mătuşă, şi se centrează pe povestea iubirii interzise dintre tânăra Meggie Cleary şi preotul Ralph de Bricassart. Mary Carson, proprietara unei mari ferme de animale, se îndrăgosteşte de preotul parohiei, Ralph de Briccasart, chiar dacă el o remarcă pe nepoata lui Mary, Meggie Cleary. Deşi atras de tânără, Ralph îşi părăseşte parohia pentru a-şi începe ascensiunea în ierarhia bisericească. Hirotonisit ca arhiepiscop în Roma, Ralph este chinuit încă de dragostea sa pentru Maggie, care se mărită cu Luke, într-o încercare disperată de a-l uita. Ralph se întoarce în Australia pentru o idilă senzuală alături de Maggie, deşi amândoi ştiu că fericirea lor nu este de lungă durată. Drepturile de ecranizare a romanului „Pasărea spin” s-au vândut cu 1,9 milioane de dolari, iar volumul a fost adaptat într-una dintre cele mai urmărite miniserii de televiziune din toate timpurile, în care rolurile principale au fost interpretate de Richard Chamberlain şi Rachel Ward. Cartea s-a vândut în peste 30 de milioane de copii pe plan mondial. ,,Pasărea spin ” ecranizat în 1983 /40 de ani/
– Marin_SORESCU, poet, dramaturg şi eseist, ministru al Culturii (1995), membru al Academiei Române (Premiul mondial de poezie „Fernando Riello”, Madrid, 1983; Premiul Herder pentru întreaga operă, 1991) ( n. 19 februarie 1936 – m.06.12.1996).
Operele lui au fost traduse în mai mult de 20 de țări, totalizând peste 60 de cărți apărute în străinătate. Şcoala primară o face în comuna natală. Începe Liceul „Fraţii Buzeşti”, Craiova, transferat apoi la Şcoala Medie Militară Predeal, absolvită în 1954. Mai apoi face Facultatea de Filologie din Iaşi (1955-1960). Stabilit la absolvire în Bucureşti, cu o ascensiune rapidă în lumea literară ca poet, romancier, dramaturg, eseist. Operele lui au fost traduse în SUA, Canada, Mexic, Brazilia, Columbia, India, Anglia, Germania, Franța, Grecia, Suedia, Italia, Olanda, Spania, Portugalia, China, Singapore, Rusia, Cehia, Slovacia, Serbia, Macedonia, Bulgaria ş.a. A publicat primul său volum („Singur printre poeţi”) în 1964 şi de atunci a impus un stil degajat, uşor ironic, fantezist. Sunt foarte cunoscute şi volumele din ciclul „La lilieci”, un univers poetic pornind de la un cimitir ce poartă acest nume.
Ca dramaturg, piesele sale s-au bucurat de o primire excepţională, fiind traduse şi prezentate pe scenele din Paris, Zürich, Tampere, Berna, Copenhaga, Geneva, Napoli, Helsinki, Dortmund, Varşovia şi Port-Jefferson (SUA)
În articolul Un tânăr poet, portret literar, în „Contemporanul”, octombrie 1964, G. Călinescu afirma că Marin Sorescu „găsește un punct de vedere ce n-a trecut altuia prin minte, așază oul ca și Columb, spărgând coaja în partea sferoidală și apoi, găsindu-și o stabilitate, vorbește în chipul cel mai simplu. Perspectiva insolită devine un regim normal.” Marin Sorescu are o „capacitate excepțională de a surprinde fantasticul lucrurilor umile și latura imensă a temelor comune”.
Încă de la început, Marin Sorescu și-a datorat popularitatea poeziei și succesului în critică. El apare în literatura română pe fondul unei necesităţi de combatere a pseudopoeziei proletcultiste, căreia îi răspunde prin creaţia sa eliberată de dogmatism, care parodiază subtil regulile clişeizării de orice fel. Sorescu a debutat cu volumul de versuri parodice Singur_printre_poeți (1964). „Nu întamplător poetul a debutat cu parodii. Spiritul parodic trebuie considerat însuşirea principală a întregii lui literaturi“ afirma Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură ).
Însemnătatea şi rolul acestuia rezidă în prefacera limbajului poetic românesc și în crearea unei formule poetice. „În ciuda faptului că poeziile lui par să-şi poarte la vedere ideea, ca unele făpturi acvatice scheletul, nu există un acord clar în părerile criticilor despre poet, ceea ce denotă un anumit mister, neaşteptat la prima vedere” (Nicolae Manolescu).
Primul volum din La_Lilieci (1973) aducea în prim plan lumea satului dintr-o perspectivă cu totul nouă, una în care refuzul convenţiilor lirice, tragicul şi comicul coexistau într-o cheie considerată ironică, dar nu lipsită de afecţiune. Copilul ia parte la jocurile vârstei (lupta cu gărgăunii din scorbură), unele utile economic (făcutul pe momâia), sau cască gura la spectacolul lumii rurale, cu obiceiurile şi tradiţiile ei. Volumele II-VI au fost publicate în 1978, 1980, 1988, 1995 şi 1998 (postum).
Valoarea pieselor de teatru ale lui Sorescu a fost intuită din prima clipă de către critici şi regizori, aproape toate bucurîndu-se de puneri în scenă foarte interesante. Teatrul lui Sorescu nu este poetic în sensul verbal, unii comentatori l-au înrudit mai degrabă cu poezia autorului decît cu genul dramatic. Marin Sorescu interiorizează dialogul, care devine un fel de convorbire a omului cu el însuşi. Această trăsătură este evidențiată în trilogia Setea_muntelui_de_sare (1974). Titlul trilogiei este o metaforă care sugerează setea de Absolut a omului superior, iar cele trei drame care o compun sunt mediații-parabole, realizate prin ironie. Ilustrând titlul trilogiei, dramele #Iona, #Paracliserul și #Matca sunt parabole pe tema destinului uman, parafrazând trei mituri fundamentale: mitul biblic (Iona), mitul meșterului #Manole (Paracliserul) și potopului (Matca)
Poezia Trebuiau_să_poarte_un_nume, a fost recitată de autorul însuși. Viziunea_viziunii (1982) și Trei_dinţi_din_faţă(1977) sunt romanele reprezentative ale scriitorului. În varianta sa necenzurată, Trei dinţi din faţă este mai mult decât un roman erotic, este un roman al mutilării omului într-un comunism absurd şi dureros.
În proza pentru copii, autorul practică ludicul „de plăcere”, fantezia, insolitul asocierilor, cu volumele: Unde fugim de-acasă?(1967), O aripă şi-un picior (1970), Cocostârcul Gât-Sucit (1987), Cirip-Ciorap (1993), Ocolul infinitului mic, pornind de la nimic (2005), Diligența cu păpuși (1998).
Despre Marin Sorescu> Este cunoscut și pentru preocupările sale pentru pictură, având de-a lungul timpului numeroase expoziții în țară și străinătate;
Textele sale au fost traduse în peste 20 de limbi;
A fost redactor la revistele „Viața românească”, „Viața studențească” (1960-1963), „Luceafărul” (1963-1966); A fost redactor-șef la Studioul Cinematografic „Animafilm” din București (1966-1972) și redactor-șef al revistei „Ramuri” din Craiova (1978-1990);
În 1990 a fost numit director al Editurii „Scrisul românesc” din Craiova;
A fost ministru al Culturii în perioada 25 noiembrie 1993 – 5 mai 1995.
A tradus integral creația poetică a lui Boris Pasternak;
O poezie de Marin Sorescu, tradusă în engleză, a apărut afișată din data de 10 februarie 2020 în metroul londonez și va sta acolo timp de patru săptămâni. Poezia Perseverență a fost aleasă pentru proiectul intitulat „Poems on the Underground” (Poezii în subteran), o inițiativă care aparține mai multor instituții britanice, între care Primăria Londrei
– Tudor Mușatescu ”Titanic vals”, „Visul unei nopți de iarnă” A fost un poet, prozator, dramaturg și umorist român. (120 ani de la nastere) “Nu vreau să mor până nu termin de trăit!”, spunea autorul “muşatismelor”. Tudor Mușatescu – un dramaturg de o savoare deosebită. A plecat din această lume pe 4 noiembrie 1970 la 67 de ani. A lăsat în urmă capodopere ale dramaturgiei româneşti. Fiul său, Bogdan Muşatescu, spunea că „Titanic vals“ a avut 35 de ridicări de cortină, la o singură reprezentaţie. „Dacă îmi recunosc un merit ca dramaturg este că oricare din personajele mele, înţepat cu un ac, va sângera sânge viu, uman“, spunea Tudor Musatescu, autorul pieselor „…Escu“ sau „Visul unei nopţi de iarnă“. Câteva dintre cele mai cunoscute muşatisme: Era atât de zgârcit, încât, noaptea, lătra în curte ca să facă economie de câine. Unii trăiesc gratis, alţii degeaba. De ce prostul e mărginit, când prostia e nemărginită? Bănuitorul se trezeşte înaintea ceasului deşteptător, ca să-l controleze dacă sună exact. Caloriferul stins e mai rece decât frigiderul în funcţiune. Când stai de vorbă cu proştii numai duminica e o adevărată sărbătoare. Fost primar, fost prefect, fost senator, fost ministru, conu Mişu a fost numai fost. Marele cusur al femeilor este că te iubesc, totdeauna, când ai altceva de făcut. E frumos să fii bun, dar trebuie să fii şi bun la ceva. Numai după invidia altora îţi dai seama de propria ta valoare. Dragostea.. Bătăi de inimă pentru dureri de cap. Sentimentul care vine în galop şi dispare în – vârful picioarelor. Femeile nu înşeală, compară. Plictiseala lungeşte ziua şi scurtează viaţa. N-am cerut vieţii nimic. Tot ce am avut, i-am smuls. Şi tot ce n-am avut, mi-a furat.
– Marele filosof Mihai ȘORA ne-a părăsit, dar ne-a lăsat multe mesaje și lecții de viață (7 noiembrie 1916 – 25 februarie 2023) Născut în 7 noiembrie 1916, la Timișoara, Mihai Șora a fost considerat un reper pentru lumea intelectuală a României. Extrem de activ pe rețele de socializare, Șora a fost mereu prezent la protestele din piata victoriei din 2017 – 2018. A urmat studii de filosofie la Universitatea din Bucuresti (1934-1938), unde l-a avut profesor, printre altii, pe Nae Ionescu, după care a plecat la Paris, unde a obtinut titlul de doctor in filosofie, devenind pentru o vreme cercetator la Centre National de la Recherche Scientifique. Revenit in tara, s-a dedicat unei vaste activitati editoriale, regandind din temelii colectia „Biblioteca pentru toti”, in care vor aparea in deceniile sapte, opt si noua cele mai importante carti ale culturii universale. Din anii ’70 a inceput sa publice dialoguri filozofice in revistele literare, care mai tarziu vor alcatui carti de referinta in filozofia romaneasca. Dupa 1990 a fost membru fondator al Grupului pentru Dialog Social si a ocupat fotoliul de ministru al Invatamantului in primul guvern de dupa revolutie (Templul Coral). După evenimentele din decembrie 1989 a fost ministru al învățământului în primul guvern Petre Roman (30 decembrie 1989–28 iunie 1990). Șora a precizat că și-ar fi dat demisia din guvern în semn de protest față de mineriadele din 13–15 iunie 1990 și că ar fi refuzat să fie reconfirmat pe post în guvernul constituit după alegerile din mai. În anul 2000, Mihai Șora și alți intelectuali (Sorin Vieru, Horia Roman Patapievici) s-au alăturat unei manifestații împotriva lui Corneliu Vadim Tudor și a extremismului politic. Mihai Șora a fost unul dintre oponenții vocali ai modificărilor la legile justiției, care au declanșat protestele din 2017–2018, alăturându-se deseori demonstranților, în ciuda vârstei înaintate. Poziția sa în cadrul demonstrațiilor: „Ceea ce au făcut guvernanții în această noapte pot face oricând, în orice moment, cu orice lege, nu doar în Justiție. Dacă acum pui lacăt pe independența Justiției, mâine poți interzice circulația persoanelor, poți suprima internetul, presa liberă; poți închide granițele, poți trimite oamenii în lagăre, la munca silnică ori îi poți, pur și simplu, extermina. Iar toate acestea în numele votului democratic care te-a adus la Putere, în numele „democrației”, al poporului… În numele „democrației populare. Mecanismul de atac la statul de drept este predictibil și își dovedește, iată, ciclicitatea implacabilă. A fost noaptea minții guvernanților. Este prea mult și prea periculos pentru a-i lăsa să-și facă în continuare de cap!” / Primarul din Timişoara Dominic Fritz: ”Mihai Şora a fost o inspiraţie pentru generaţii de români, a echilibrat revolta cu speranţa, generozitatea cu determinarea, #înţelepciunea cu amuzamentul. Ne va rămâne un far călăuzitor, în Timişoara, România si Europa. Drum lin!”
– IULIA HAȘDEU „Îngerul_și_ghiocelul” Într-o zi, un înger zbura în văzduhul limpede legănându-se printre stelele strălucitoare. La fiecare stea se oprea şi culegea o floare la întâmplare. Şi după ce adunase câte una din fiecare lume a universului, făcând astfel în braţe un buchet ceresc, s-a pogorât pe Pământ şi a cules şi de aici o floare la întâmplare. Apoi, urcă din nou la cer şi dispăru sub bolta de azur. Florile de pe Pământ, care îl zăriseră pe îngerul strălucitor, fără a vedea însă şi floarea ce o luase, se întrebau geloase care dintre ele era fericita surioară pe care o alesese îngerul şi o luase cu sine. – Este un trandafir, spuneau trandafirii. – Este un crin alb ca şi el, spuneau superbii crini. – Nu, este o floare de portocal cu parfum divin, încercau să convingă portocalii. – Vă spun eu, suratelor, că nu poate fi decât o lalea, strigă fălindu-se o lalea splendidă. Chiar şi violeta, atât de modestă de obicei, aspira la cinstea de a avea o soră în Rai şi susţinea cu blândeţe că îngerul luase cu el o violetă. Singur, ghiocelul stătea deoparte, în tăcere. Celelalte flori uitaseră de el. Deodată, din înaltul cerului o lacrimă ca o perlă căzu şi prinse a străluci pe ghiocelul cu tulpiniţa frântă. Îngerul nu mai apăru; însă o voce divină străbătu văzduhul înmiresmat, ca o rugă blândă şi necontenită. – Biată floare, zise , floare cu adevărat modestă; pentru că te-am vătămat, cere-mi o răsplată; spune-mi, ce doreşti? – Mai nimic, răspunse ghiocelul. – Vrei parfumul trandafirului? – Nu. – Strălucirea lalelei? – Nu. – Albastrul brebenelului? – Nu. – Frunza parfumată a lămâiului? – Nu. – Atunci, ce doreşti? – Pentru că îţi face plăcere să-mi oferi un dar, Stăpâne, dă-mi voie să mă nasc şi să înfloresc iarna, sub zăpadă şi promoroacă şi fă ca la mireasma mea îmbătătoare, la apariţia mea binecuvântată, oamenii înăspriţi şi înfriguraţi de vânt şi de ger să se simtă încălziţi şi întăriţi de speranţa apropiatei primăveri, a soarelui de foc cu raze divine. Din ziua aceea, GHIOCELUL este totdeauna prima floare care ne zâmbeşte după urâcioasa iarnă, alb ca şi cum ar mai purta încă urma lacrimii sfinte.
O primăvară frumoasă și de suflet vă doresc!!!
#Svetlana_Vizitiu, prezentare, recenzii, carti din fondul BM B.P.Hasdeu
La el a venit într-o zi o doamnă frumoasă cu o frezură stilată: Avea părul negru ca smoala și ochii bleumarin. O siluetă perfectă, o față îngrijită, ojă proaspătă… Arăta grozav! Și haina era șuperbă, la modă. Psihanalistul a crezut că doamna are patruzeci-patruzeci și cinci de ani. Dar Selen a spus că are șaizeci și trei de ani. O frumoasă și de succes doamnă în perle, pianistă și câștiga bani buni. Selen a venit să se consulte. A întâlnit un bărbat cu cincisprezece ani mai tânăr decât dânsa. La fel, muzician; nu atât de celebru și bogat. A fost o scânteie din prima, așa au simțit-o. Dragostea. Aveau prea multe în comun; o atracție și apropiere spirituală… Dar Selen era preocupată de vârsta ei. O îngrijora și o nemuțumea diferența de vârstă, și, în general, pentru că avea deja anii înaintați… S-ar putea să mai iubești, să fii fericită și să mai speri la ceva? Au discutat mult timp – o oră. Psihoanalistul simțea că Selen nu se dezvăluie pe deplin. I-a făcut o altă programare, dar ea nu a mai venit. Însă, pentru vizita ratată a achitat și și-a cerut scuze. El chiar s-a supărat, într-atât îi plăcu această frumoasă și înțeleaptă doamnă. Și iată că șase luni mai târziu, Selen apăru din nou. Medicul a văzut la ușile cabinetului o bătrânică într-un costum decolorat și încălțată în pantofi pentru persoane în etate. Părul doamnei era cărunt, ochii palizi și fața plină cu riduri. Ședea cocoșată, cu capul plecat… În cabinet, bătrâna a început să vorbeasca cu o voce joasă, senilă. Da, era Selen! Medicul a fost șocat! El crezu că dragostea i-a fost nefericită. Muzicianul i-a frânt inima aceste frumoase femei, a abandonat-o, i-a călcat sentimentele în picioare, probabil așa a fost. De aceea, Selen s-a transformat într-o bătrână ca într-un basm groaznic? De fapt, Selen singură a refuzat iubirea. S-a comportat prostesc în ciuda inteligenței sale. În ciuda educației sale. Ea incepu să se consulte cu prietenii și rudele în legătură cu romanul ei. Ei bine, aceste persoane i-au explicat repejor totul. „Cică muzicianul e un gigolo, un vânător de moșteniri. Că la 63 de ani, trebuie deja să te gândești la suflet, și nu la aventuri. Doar Selen e bunică demult… Ce-i cu ea, și-a ieșit din minți? Poate începe demența? Privește pașaportul, la numerele anilor și la chipul său, doar ești bătrână! Cine te va iubi acum, gândește și singură! El pretinde ceea ce este și se preface. A văzut perlele tale, mașina și aspectul nepotrivit anilor de vârstă venerabilă – și vrea să trăiască pe cheltuiala ta! Ești o bătrână, vino-ți în fire!” I-au spus-o absolut toți. În fiecare zi. Selen de mult nu se mai consulta, a rupt toate relațiile cu muzicianul ei, și oamenii ceia tot o telefonau și-i scriau mesaje, veneau în vizită, fie o invitau. Și-i spuneau același lucru… Selen într-adevăr a devenit o femeie bătrână. Și-a ucis dragostea, și-a rupt propria inimă… Medicul trist clătina din cap, în timp ce asculta povestea doamnei în etate. Și perlele ei s-au stins; au murit…
Mai corect, au fost uciși de gura lumii, de sfaturile bune ale oamenilor buni… Nu-i ascultați pe cei care, sub masca adevărului, îți otrăvesc sufletul și spun lucruri mortale! Selen a reușit să se întoarcă la sine. Să recupereze iubirea. Și perlele au inviat… Dar nu se întâmplă mereu așa. Nu întotdeauna. Nu întotdeauna învierea e posibilă… Și este foarte ușor să ucizi… Lipsa oamenilor dragi te distruge cu încetul și îți apropie perii cărunți… Ajută-te singur, procedează cum îți spune inima și rațiunea, nu ceda îndoiellilor și invidiei oamenilor proști!
Povestea ne-a povestit-o un psihanalist dintr-o altă țară…
Vino la Biblioteca Ta și cere orice carte dorești! Provocarea verii e în toi, și răcoarea Sălii cu coloane (BM B.P. Hasdeu) e foarte ademenitoare! Dacă nu e carte, avem și puzzle să vă pună la întrecere cu picii – mici… Dacă serios, atunci recitiți ce vă propun aici: mai nou, mai vechi, ceva trist, ceva îmbucurător, dar – de suflet… Puneți mâna pe carte, și veți realiza brusc că ceva se-ntâmplă! Da, da,- deveniți mai Înțelept! Iată și recomandarea noastră de carte!-
Anna_FRANK, autoarea unui celebru jurnal, “#Jurnalul_Annei_Frank”, în care a descris istoria familiei sale în timpul #ocupaţiei_hitleriste în Olanda (n.12 iunie 1929 – m.12.03.1945). Copiii de azi trebuie să afle cât mai multe despre trecut, strămoşi şi întâmplări eroice. Şi dacă manualele şcolare prezintă destul de sec şi poate plictisitor seria evenimentelor istorice, fără să ofere detalii despre trăirile şi emoţiile oamenilor care au trecut prin întâmplări dramatice, prin atrocităţile războaielor, vin mereu în ajutor cărţile pentru copii, cu texte pe înţelesul lor şi cu ilustraţii grăitoare. Cartea ”Jurnalul Annei Frank” reieşită din colaborarea scriitoarei Josephine Poole şi ilustrată de Angela Barrett se concentrează asupra lui Anne şi prezintă celor mici viaţa ei, o fată normală, asemenea lor, care s-a născut însă într-o perioadă dificilă şi extraordinară din istoria nu foarte îndepărtată. O prezentare despre ascensiunea rapidă a lui Hitler, evenimentele din Europa din timpul războiului, campania urii pornită de nazişti împotriva everilor. Poole introduce în poveste detalii despre viaţa lui Anne, prinsă în vârtejul acestor frământări, precum mutarea în Olanda, dragostea sa pentru Peter, trădarea şi capturarea din anexa secretă în care se ascundea, condiţiile grele de detenţie…. O astfel de carte, care poate face cunoscute copiilor primele informaţii despre prigonirea evreilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, aşa cum a fost văzută şi trăită de martori, este Anne Frank, scrisă de Josephine Poole şi ilustrată de Angela Barrett. Bineînţeles că celebrul de acum Jurnalul lui Anne Frank stă la baza acestei cărţi care se doreşte a fi o biografie ilustrată a scurtei vieţi a lui Anne şi se adresează copiilor care nu i-au citit încă jurnalul, tocmai pentru a le trezi curiozitatea de a o face. Annelies Marie „Anne” Frank a fost o tânără evreică germană, cunoscută mai ales pentru Jurnalul său publicat postum, care descrie cei doi ani petrecuți de ea și familia ei în ascunzătoare în Amsterdam. Jurnalul Annei este probabil cea mai citită piesă din literatură pe tema Holocaustului din lume. S-a născut la 12 iunie 1929 la Frankfurt, în Germania. #Familia ei a fugit la Amsterdam pentru a scăpa de #persecuția_nazistă. În anii 1930, tatăl ei a construit o afacere de succes. Familia Frank a rămas în apartamentul său de dinainte de război până când fiica lor mai mare, Margot, a primit o chemare oficială pentru a se prezenta într-un lagăr de muncă nazist în 1942. Punând în acțiune un plan care fusese destinat unui moment ulterior din timpul războiului, familia s-a ascuns în anexa secretă a clădirii companiei lui Otto Frank, tatăl Annei. Au fost însoțiți în ascunzătoare de partenerul de afaceri al lui Otto, Hermann van Pels, precum și de soția acestuia, Auguste și de fiul lor, Peter. În ceastă perioadă, Anne a scris despre experiențele ei în ascunzătoare, ca o adolescentă curioasă în floarea vârstei. În primăvara anului 1944, după ce a auzit un reportaj radio de război care cerea relatări directe despre ocupație, Anne a început să editeze și să rescrie secțiuni și, de asemenea, și-a schimbat stilul și tema. Pe lângă descrierea vieții de zi cu zi în ascunzătoarea lor, Anne a reflectat asupra identității sale naționale și religioase și a unor teme mai mature, inclusiv relația dificilă cu mama sa, povestea ei cu Peter van Pels și schimbările fizice din timpul adolescenței. La 4 august 1944, când Anne avea 15 ani, la ascunzătoarea familiei Frank a avut loc o descindere ca urmare a unui pont anonim, iar familia a fost arestată și închisă în lagărul de tranzit de la Westerbork. În luna următoare, au fost deportați la #Auschwitz. În octombrie 1944, Anne și Margot au fost trimise la Bergen-Belsen, unde amândouă au murit de tifos în martie 1945, cu doar câteva săptămâni înainte de eliberarea lagărului. Otto Frank a fost singurul membru al familiei care a supraviețuit Holocaustului. După război, Miep Gies, una dintre creștinele olandeze care au ajutat la ascunderea familie Frank, i-a dat lui Otto jurnalele lui Anne, pe care le păstrase. Otto Frank le-a editat într-o carte numită Jurnalul unei tinere fete, publicată pentru prima dată în Țările de Jos în 1947 și ulterior tradusă în peste 50 de limbi. Casa în care s-au ascuns în Amsterdam, de pe strada Prinsengracht nr. 263, a devenit muzeu și este vizitată de mii de persoane în fiecare an.
– Dorul_prin_stele de Silvia_Postoronca. Vă prezentăm o poetă ce preferă simplistul termen de autor, cu imagini reale din viața de toate zilele. Volum de debut, un început literar prodig, plin de promisiuni. O reîntoarcere, la și prin cuvânt, sensibilă, frumoasă, dă naștere prin vers ales acestui prim pas pe meleag de poezie, propunându-i cititorului o călătorie delicată în mirificul univers sufletesc al tinerei autoare Silvia POSTORONCA. Elegiacă sau optimistă, timidă sau convingătoare, simplă sau complexă, poezia se simte la ea acasă! Expresii ce luminează, mângâie, încălzesc, poeta e parte din noi, dăruindu-se pe sine și învăluindu-ne într-o aură metaforică surprinzătoare; ne dezvăluie o lume interioară subtilă, complexă, ce se descoperă pe ea însăși, cu mirare și dor, ca o rază literară, gingașă și caldă. În căutare de echilibru şi întregind sentimente unice din vecinătatea cu frumosul, versurile sale ne poartă prin vise și speranțe, ne răscolesc cu duioşie amintiri din viață. Aşteptăm şi următoarele cărţi ale poetei, mai ales că aşa cum mărturiseşte:„Dar după ploaie vine soare / Și-aștept căldura iar să vină, / Să crească puiul cel de floare, / Ce-a stat cuminte în grădină.” (din „Ecoul inimii”) sau:„Cât părinții ne sunt vii / Și portița e frumoasă, / Încă mai suntem copii, Încă mai venim Acasă” (din „Cât părinții sunt în viață”) (prezentare #Svetlana_Vizitiu_Impresii)
„Rareori se intampla sa nu aiba dreptate cel ce scoate la iveala pacatosenia din fapta buna, dar Dumnezeu priveste cu indurare fapta buna, chiar daca isi are radacina in porniri trupesti.“ (Thomas MANN) 6 iunie 1875 – S-a născut scriitorul german
– Thomas_MANN, laureat al Premiului #Nobel pentru #Literatură pe anul 1929 (“Casa Buddenbrook”, “Muntele vrăjit”, “Moarte la Veneţia”, “Iosif şi fraţii săi”, “Doctor Faustus”) (n.12.08.1955). Paul Thomas Mann a fost romancier german, eseist, unul dintre marii scriitori ai secolului XX, laureat al Premiului Nobel pentru Literatura pe anul 1929 (pentru romanul Casa Buddenbrook). Si-a facut studiile la München, unde a trait si a scris de altfel o lunga perioada, intre 1891 si 1933. Lucreaza la o societate de asigurari si colaboreaza la periodicul satiric „Simplicissimus”. Intre anii 1895 – 1897 calatoreste impreuna cu fratele mai mare Heinrich, in Italia iar in 1905 se casatoreste cu Katia Pringsheim, fiica unui profesor universitar cu care va avea sase copii (patru vor deveni, la randu-le, scriitori). Debuteaza in 1898 cu volumul de nuvele Micul domn Friedmann pentru ca, in 1901, publicand romanul Buddenbroocks sa obtina un imens succes public si in critica. In 1919 este ales „Doctor Honoris Causa” al Universitatii din Bonn iar in 1926 devine membru al Academiei prusace de literatura. Dupa instaurarea hitlerismului, in primavara lui 1933, nazistii aflati la putere declanseaza o campanie violenta impotriva lui, i se retrag titlurile si i se confisca bunurile. Intre anii 1934 si 1938 locuieste in Elvetia, la Küsnacht unde publica revista „Masura si valoare” in care militeaza „pentru cultura germana libera”. In 1938 emigreaza cu toata familia in SUA, primind in 1944 cetatenia americana. Revine in Germania in 1949 pentru o conferinta despre Goethe la Frankfurt am Main si la Weimar, dar se stabileste, in 1952, in Elvetia, langa Zürich. A murit la 12 august 1955 in urma unei arterioscleroze. A scris opt #romane, peste treizeci de povestiri, o drama epica, numeroase eseuri; un amplu jurnal si o rasfirata corespondenta ii intregesc opera. Faima i-au statornicit-o cele patru romane mult cunoscute, Casa Buddenbrook, Muntele vrajit, tetralogia Iosif si fratii sai, Doctor Faustus – impreuna cu patru romane mai putin cunoscute, Alteta regala, Lotte la Weimar, Alesul, Marturisirile escrocului Felix Krull. Dintre povestiri, celebre cu deosebire sunt Tonio Kröger, Moarte la Venetia, Mario si vrajitorul, Capetele schimbate si Legea. Majoritatea eseurilor a consacrat-o unor #scriitori, cu precadere germani, dar si rusi, precum si catorva filosofi, psihologi si compozitori germani.
– Pe 5 iunie 1871 s-a nascut Nicolae_IORGA, istoric, critic literar, dramaturg, memorialist, scriitor şi politician român – 27 noiembrie, 1940 – A fost asasinat, la marginea comunei Strjnic, („#Oameni_cari_au_fost„, „#O_viaţă_de_om„, „#Istoria_literaturii_române în veacul al XIX-lea”) (n.17.01.1871).Un mare #istoric și om #politic român; #enciclopedist, #critic_literar, #documentalist, #dramaturg, #poet, #memorialist, #ministru, #parlamentar, prim-ministru, profesor universitar și #academician român. Membru al Academiilor română, franceză, iugoslavă și poloneză, multe universități din lume i-au acordat diploma de doctor honoris causa.A studiat la Liceul Național din Iași în 1888; Universitatea din Iași cu diploma “magna cum laude”; studii universitare la Paris, Berlin și Leipzig, obținând doctoratul (1893) la numai 23 de ani și devine membru corespondent al Academiei Române.În 1894, obține prin concurs catedra de istorie la Universitatea din București. Din 1911 este membru activ al Academiei Române. Începând din 1908 ține cursuri de vară Vălenii de Munte, județul Prahova. Rector al Universității din București (1929-1932). Autor a circa 1.250 de volume și 25.000 de articole. Opera sa istorică cuprinde diverse domenii: monografii de orașe, de domnii de familii, istoria bisericii, a armatei, comerțului, literaturii, tipăriturilor, a călătoriilor în străinătate etc. Câteva din publicațiile mai importante: Studii și documente cu privire la istoria românilor, în 25 de volume (1901-1913, Istoria imperiului otoman în 5 volume. În 1903 a preluat conducerea revistei Sămănătorul. La Vălenii de Munte (1908), pune bazele unei originale “fundații” culturale: tipografie, editură, Universitate populară (din 1912). Nicolae Iorga a fost fondator (1920) şi director al Şcolii Române din Paris. A editat şi condus numeroase ziare şi reviste (“Neamul românesc “, Revista istorică”, “Revue Historique du Sud-Est Européen” etc.)Activitatea politică: cofondator al Partidului Naționalist-Democrat, în anii 1931-1932; Prim-ministru și Ministru al Educației Naționale. Membru al parlamentului în mai multe legislaturi.Este şi cel mai mare poligraf al românilor: a scris 1 003 volume, 12 755 de articole, 4963 de recenzii în cei 69 de ani de viaţă.Câteva dintre publicaţiile mai importante: ”Studii şi documente cu privire la istoria românilor” – 25 de volume, ”Istoria Imperiului Otoman” – cinci volume, apărută în germană, ”Istoria românilor” – 10 volume.Ca literat, Iorga a scris poezii şi drame cu conţinut istoric : ”Învierea lui Ștefan cel Mare”, ”Tudor Vladimirescu”, ”Sfântul Francisc din Asisi”, volume memorialistice ”Oameni care au fost”, ”O viaţă de om, aşa cum a fost”.Ca istoric literar a publicat ”Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea”, ”Istoria literaturii religioase”, ”Istoria literaturii româneşti contemporane”.
– Mircea_Cărtărescu, scriitor, reprezentant al „generaţiei ’80”, teoretician al postmodernismului românesc – s-a născut la 1 iunie 1956, în București. Absolvent al liceului „Dimitrie Cantemir” din București, urmează cursurile Facultății de Limbă si Literatură Română. În 1980 prezintă teza de licență despre imaginarul poetic eminescian din poezia postumă, care s-a transformat în volumul „Visul chimeric”. În anul 1999 obține doctoratul în literatură română cu o teză despre Postmodernismul românesc coordonată de profesorul Paul Cornea, publicată în același an la editura Humanitas. Este căsătorit cu poeta Ioana Nicolaie. Este considerat de critica literară drept cel mai important dintre poeții generației optzeciste. Este profesor universitar doctor la Catedra de literatură română a Facultății de Litere a Universității din București. A debutat cu poezie la Cenaclul de Luni, coordonat de profesorul Nicolae Manolescu, și în volum în antologia Aer cu diamante, dar a citit și proză la Cenaclul de proză „Junimea” condus de Ovid S. Crohmălniceanu. De altfel va publica o proza în antologia Desant’83. A debutat în volumul individual Faruri, vitrine, fotografii la editura Cartea Românească în anul 1980. A continuat să scrie versuri, a publicat mai multe volume, intre care se remarcă Poeme de amor sau Totul. Un proiect unic în felul său este Levantul, o epopee eroicomică dar și un periplu prin istoria literaturii române. Procedeul a fost utilizat și de scriitorul irlandez James Joyce în capitolul intitulat Boii soarelui din romanul Ulise. Scriitorul reciclează toate stilurile poetice, de la Dosoftei la Nichita Stănescu, performanță unică, de nimeni atinsă și apoi de nimeni repetată. E un teoretician important al postmodernismului românesc, și un autor contemporan de succes, apreciat atât în țară cât și în străinătate. Este un prozator și romancier care practică speciile literaturii fantastice, sau fantasy în volumul Visul (reluat într-o formă ușor diferită sub titlul Nostalgia). Ultimul proiect editorial, trilogia romanescă Orbitor, are forma unui fluture, și conține trei volume, Aripa stângă, Corpul și Aripa dreaptă, ultimul fiind editat în luna iulie 2007. Operele sale au fost traduse în limbile engleză, italiană, franceză, spaniolă, poloneză, suedeză, bulgară, maghiară, etc. Este scriitorul român contemporan cu cota externă cea mai ridicată în acest moment, mulți critici literari cred că ar putea fi primul laureat român al premiului Nobel pentru literatură. Între 1980 și 1989 a fost profesor de limba română, apoi funcționar la Uniunea Scriitorilor și redactor la revista Caiete Critice. Din anul 1991 este lector la catedra de Istoria literaturii române a Facultății de Litere din București. Din anul 2004 este conferențiar la aceeași catedră, iar din 2007 devine profesor. #Cărți_publicate Versuri – Faruri, vitrine, fotografii…, Cartea Românească, București, 1980 – Premiul Uniunii Scriitorilor pe 1980 Poeme de amor, Cartea Românească, București, 1983 Totul, Cartea Românească, București, 1985 Levantul, Cartea Românească, București, 1990 – Premiul Uniunii Scriitorilor pe 1990 Dragostea. Poeme (1984-1987), Editura Humanitas, București, 1994 50 de sonete de Mircea Cartarescu cu cincizeci de desene de Tudor Jebeleanu, Editura Brumar, Timișoara, 2003 Proză – Visul, Cartea Românească, București, 1989 – Premiul Academiei române pe 1989 Nostalgia, ediție integrală a cărții Visul, Editura Humanitas, București, 1993 Travesti, Editura Humanitas, București, 1994, Premiul Uniunii Scriitorilor și Premiul ASPRO pe 1994 Enciclopedia zmeilor, Editura Humanitas, București, 2005 Gemenii, Editura Humanitas, București, 2006 (nuvelă din Nostalgia) REM, Editura Humanitas, București, 2006 (nuvelă din Nostalgia) Mendebilul, Editura Humanitas, București, 2006 (nuvelă din Nostalgia) Orbitor. Aripa stângă, Editura Humanitas, București, 1996 Orbitor. Corpul, Editura Humanitas, București, 2002 Orbitor. Aripa dreaptă, Editura Humanitas, București, 2007 ”Înainte să merg la facultate, după armată, eu eram destul de bine pus la punct cu poezia modernă, cu clasicii modernității, mai puțin eram curios de poezie română contemporană. Nu îi știam pe poeții anilor ’70, care pe atunci erau foarte la modă. Am început să scriu în stilul culturalist, cu citate, cu aluzii literare, culturale, și așa am ținut-o doi ani de zile, până când, frecventând cenaclurile literare din acea vreme, i-am cunoscut pe colegii mei din facultate care deja scriau un alt fel de poezie. Încercau să schimbe fața poeziei românești cu o poezie mai directă, mai rapidă, mai adaptată la realitate, mai exuberantă, mai umoristică, mai satirică, mai ironică, față de poeziile mele foarte încrâncenate, dornice de a spune totul dintr-o dată. Ăsta a fost păcatul poeziei mele dintotdeauna, am vrut să spun mult prea multe, am vrut să fac poezie mare, fără să-mi dau seama că balenele eșuate pe țărm se frâng tocmai pentru că sunt atât de mari. Colegii mei care scriau în anii ’80, cei numiți optzeciști sau ai generației în blugi, ei nu agreau ce scriam eu și eram într-un conflict puternic, la început. Am început să-i citesc și să-mi placă ce scriau ei, a fost un paradox, eu îi citeam să găsesc argumente împotriva lor. A fost un mic război în ’75-’76, eu eram mai mic ca ei, de-un leat cu Vișniec și Magda Cârneci, pe când Coșovei, Iaru, Stratan, Mușina erau mai mari. Cu un an, doi, dar în facultate conta, când ești în primul an, cei din anul trei par deja veterani, iar cei cu cinci ani mai mare sunt deja expirați. Dintr-un adversar al acestor poeți, le-am devenit prieten, a fost generozitatea lor de a mă adopta între ei, au șters cu buretele polemicile inițiale. Curând și eu am început să scriu în acest stil, era vorba de un stil deoarece la început poeții optzeciști scriau așa de asemănător încât nu puteai să-ți dai seama al cui e fiecare poem. Apoi și-a găsit fiecare nișa lui, zona sa unde puteau să-și arate personalitatea. Am devenit repede cel mai bun prieten al lui Traian Coșovei, aș spune că până la Revoluție am fost cei mai buni prieteni, nedezlipiți, ne vedeam în fiecare zi. Sunt emoționat când vorbesc despre asta pentru că mi-a fost cel mai bun prieten de atunci și până astăzi nu am mai avut o relație atât de apropiată cu cineva. Nu era un prieten comod, ne certam aproape săptămânal, era un om foarte simpatic și drăguț, dar de multe ori foarte coleric și nu era ușor de suportat. Nici eu nu eram cel mai cald prieten, dar țineam mult unul la celălalt. Am ținut și la Florin Iaru, care până astăzi este un coleg și prieten optzecist pe care-l respect foarte mult, am ținut și la Nino Stratan, la Romulus Bucur, la Mariana Marin cu care am fost coleg de facultate.” (M.Cartarescu)
– Ce înseamnă să fii evreu? De ce există? Ce este răsplătit sau justificat de această provocare neînarmată, fără a aduce decât o durere?” (Pasternak Boris Leonidovici)
30 Mai 1960 – A murit poetul şi prozatorul rus Boris LeonidoviciPasternak, un simbol al victimelor cenzurii sovietice. Capodopera sa, „Doctor Jivago” – 1957, nu a fost admisă spre publicare în URSS decît după moartea sa. Laureat al Premiului #Nobel pentru Literatură în anul 1958, Pasternak a fost nevoit să refuze premiul (n.10.02.1890).#Date_biograficeViitorul poet sa născut la Moscova într-o familie evreiască intelectuală. părinții, tatăl Pasternak – artist, academician al Sankt-Petersburg Academia de Arte Leonid Osipovich (Isaac I.) Pasternak și mama lui – un pianist Rosalia Isidorovna Pasternak (Nee Kaufman, 1868-1939), sa mutat la Moscova de la Odessa în 1889, cu un an înainte de nașterea sa.Familia Pasternak a menținut o prietenie cu artiști celebri (I. Levitan, Mihail Nesterov, Polenov, Ivanov, Nikolai Ge), în casă erau muzicieni și scriitori, printre care Tolstoi.În 1900, Rainer Rilke sa întâlnit cu familia lui Pasternak în timpul celei de-a doua vizite la Moscova. La vârsta de 13 ani, sub influența compozitorului A. N. Scriabin, Pasternak a fost dus de muzică, pe care a studiat timp de șase ani (s-au păstrat două sonate pentru pian).Sunt oameni cu talent. Dar acum cercurile și asociațiile sunt foarte diferite. Toate turma este un refugiu al neglijenței, fie că este încă credincioșie față de Solovyov, Kant sau Marx. Adevărul este căutat doar de singuri și pauze cu toți cei care nu-i plac deloc.În 1900, Pasternak nu a fost admis în a cincea gimnaziu (acum școala din Moscova nr. 91) din cauza ratei procentuale, dar la sugestia directorului pentru anul viitor, 1901, a intrat imediat în a doua clasă. Din 1906 până în 1908, în cea de-a cincea gimnaziu pentru două clase mai tinere decât Pasternak, Vladimir Mayakovsky a studiat în aceeași clasă ca și fratele lui Pasternak Shura.Ei încearcă să facă bine, dar vă lovesc cuțitul în coaste.Pasternak a absolvit gimnaziul cu o medalie de aur și toate scorurile cele mai mari, cu excepția legii lui Dumnezeu, din care a fost eliberat. După o serie de ezitare, a refuzat cariera unui muzician și compozitor profesionist. În 1908 a intrat în departamentul juridic al Facultății de Istorie și Filologie din cadrul Universității din Moscova (mai târziu a fost transferat la filosofie).În vara anului 1912 a studiat filozofia la Universitatea din Marburg, Germania, de la șefa școlii neo-kantiene din Marburg, prof. Hermann Cohen. În același timp, el a făcut o ofertă ideii lui Vysotsky (fiica unui mare comerciant de ceai D. V. Vysotsky), dar a fost refuzată, așa cum este descris în poezia „Marburg”.În 1912, împreună cu părinții și surorile sale, a vizitat Veneția, reflectată în poemele sale din acea vreme. A văzut în Germania cu vărul său Olga Freidenberg (fiica unui scriitor și inventator al lui Moses Filippovich Freidenberg). Ea a fost asociată cu mulți ani de prietenie și corespondență.Dar faptul de fapt este că un om a crescut de-a lungul secolelor de secole și nu ia dus nu un băț, ci o muzică: irezistibilitatea adevărului neînarmat, atractivitatea exemplului ei.După o excursie la Marburg, Pasternak a refuzat, de asemenea, să se concentreze asupra studiilor filosofice în viitor. În același timp, el începe să intre în cercurile oamenilor literari din Moscova.A participat la reuniuni „Musaget“ simbolist cerc editura, și apoi în cercul literar și artistic Julian Anisimova și Vera Stanevich din care a crescut de scurtă durată grup postsimvolistskaya „Lyrics“.Începând cu 1914, Pasternak a aparținut comunității de futuriștii „Centrifuga“ (care include, de asemenea, alți foști membri ai „Lirică“ – Nikolay Aseev Serghei Bobrov).Conștiința este otravă, un mijloc de auto-otrăvire pentru subiectul care o aplică pe sine.În același an, el a devenit foarte familiarizat cu un alt futurist – Vladimir Mayakovsky, a cărui personalitate și creativitate au avut o influență clară asupra lui. Mai târziu, în anii 1920, Pasternak a menținut contacte cu grupul Mayakovsky „LEF”, dar, în general, după revoluție, a deținut o poziție independentă, fără a intra în asociații.În 1928 poeme jumătate „gemene în nori“ și trei poeme din colecția de „versuri“ au fost combinate ciclu Pasternak în „timp inițială la“ puternic și reciclată (unele practic complet rescris); Celelalte experimente timpurii în timpul vieții lui Pasternak nu au fost reproduse. Cu toate acestea, după „Gemeni în nori”, Pasternak a început să se realizeze ca scriitor profesionist.Blocul este un fenomen de Crăciun în toate zonele vieții rusești.În 1916 a fost publicată colecția „Over the Barriers”. Iarna și primăvara anului 1916 Pasternak a petrecut în Urali, în apropiere de orașul Alexander provincia Perm, în satul Vsevolodo-Vilva, a acceptat invitația de a lucra în managerul de birou plante chimice Vsevolodo-Vilvenskimi Boris Zbarsky asistent pentru corespondența de afaceri, comerciale și situațiile financiare.Se crede că prototipul orașului Yuryatin din „Doctor Zhivago” este orașul Perm. În același an, poetul a vizitat Berezniki Soda Plant pe râul Kama.Omul se naste sa traiasca, sa nu se pregateasca pentru viata.Părinții Pasternak și surorile sale din 1921 părăsesc Rusia sovietică pe petiția personală a lui A. V. Lunacharsky și se stabilesc în Berlin. Corespondența activă a lui Pasternak cu ei și cu cercurile emigratorii ruse în general, în special cu Marina Tsvetaeva, și prin aceasta cu R.-M. Rilke.În cei 20 de ani a creat, de asemenea, o colecție de „Teme și Variațiuni“ (1923), un roman în versuri „Spektorsky“ (1925), ciclul „boala ridicat“, poemul „nouă sute cinci ani“ și „locotenentul Schmidt“. În 1928, Pasternak sa întors la proză. Prin 1930, anul al nouălea se termină note autobiografice „Safe conduită“, care expune opiniile sale de bază privind arta și creativitatea.Pasternak și Chukovsky la primul congres al Uniunii Scriitorilor din 1934Obiectul adorării noastre, cu cât ne pare mai mult un sacrificiu, cu atât îl iubim mai mult.La sfârșitul anilor 1920 și începutul anilor 1930, a existat o scurtă perioadă de recunoaștere oficială sovietică a activității lui Pasternak.A participat activ la activitățile Uniunii Scriitorilor din URSS și în 1934 a ținut un discurs la primul său congres, la care NI Buharin a cerut lui Pasternak să fie numit oficial cel mai bun poet al Uniunii Sovietice. Ediția sa mare de un volum din 1933 până în 1936 este reprodusă anual.Zinaida Nikolayevna familiarizat cu Neuhaus (Nee Eremeeva, 1897-1966), în timp ce soția sa pianista Neuhaus, împreună cu ea în 1931, Pasternak ia o excursie în Georgia, unde sa întâlnit cu poeții T. Tabidze și P. Iashvili. Intreruperea prima sa căsătorie, în 1932 se căsătorește cu Pasternak ZN Neuhaus.Așa este viața în jur. Ce-o înnebunește, tunete și fulgere? Nu, priviri oblice și o șoaptă a unei rezervări. În ea, toată ambiguitatea și trucul murdar. Un fir unic, ca o păianjen, a tras-o și nu există nici un scop, încearcă să iasă din plasă – doar să devii mai confuz. Iar peste cei puternici îi domină vile și slabi.În 1935, Pasternak a participat la Congresul Internațional al Scriitorilor pentru Pace, care are loc la Paris, unde se confruntă cu o criză nervoasă (ultima excursie în străinătate). După părerea mea, filozofia ar trebui să fie o condiție redusă pentru artă și viață. Făcând-o singură este la fel de ciudat ca un hrean.Pasternak Boris LeonidoviciAceasta duce la prima perioadă lungă de înstrăinare a lui Pasternak din literatura oficială. Odată cu slăbirea interesului față de puterea sovietică, poemele lui Pasternak preiau o tentă mai personală și mai tragică.În 1935, Pasternak a interceptat soțul și fiul lui Anna Akhmatova, eliberat din închisoare după scrisori către Stalin Pasternak și Akhmatova. În 1937 a arătat un mare curaj civic – a refuzat să semneze o scrisoare de aprobare a executării lui Tukhachevski și a altor persoane, vizitând demonstrativ casa lui Pilnyak, reprimată.În 1936 sa stabilit la dacha din Peredelkino, unde va trăi cu întreruperi până la sfârșitul vieții sale. Până la sfârșitul anilor 1930, sa întors la proză și traduceri, care în anii 1940 a devenit principala sursă a câștigurilor sale. În această perioadă, Pasternak a creat traduceri clasice ale multora dintre tragediile lui Shakespeare, Faustul lui Goethe și „Mary Stuart” de F. Schiller.Prezența artei pe paginile „Crimei și pedepselor” șocă mai mult decât crima lui Raskolnikov.1942-1943 a petrecut în evacuare în Chistopol. Mulți oameni au ajutat bani, inclusiv pe fiica lui Marina Tsvetaeva, Ariadne Efron.În 1946, Pasternak sa familiarizat cu OV Ivinskaya și a devenit „musea” poetului. El ia dedicat multe poezii. Până la moartea lui Pasternak, au fost strâns legate.În 1952, Pasternak a suferit un prim atac de cord.Aripile vă sunt date să fugiți pe aripi pentru nori și eu, femeia, să vă agățați de pământ și aripi pentru a acoperi puicuța de pericol.Romanul „Doctor Zhivago” a fost creat timp de zece ani, între 1945 și 1955. Fiind, în opinia scriitorului însuși, punctul culminant al lucrării sale de prozator, romanul este o pânză largă de viață a inteligenței ruse pe fundalul perioadei dramatice de la începutul secolului până la războiul civil.Romanul este pătruns de o poetică înaltă, însoțită de poeme ale personajului principal – Yuri Andreevich Zhivago. La momentul scrierii romanului, Pasternak și-a schimbat numele de mai multe ori. Romanul ar putea fi numit „Băieți și fete”, „Lumanarea arsă”, „Experiența rusului Faust”, „Nu există moarte”.Organizația Moscovei a Uniunii Scriitorilor din URSS, în urma consiliului Uniunii Scriitorilor, a cerut expulzarea lui Pasternak din Uniunea Sovietică și privarea cetățeniei sale sovietice.Viața de trăit nu este un câmp de traversat.Printre scriitorii care au cerut expulzarea au fost Oshanin LI și AI Bezymenskii, B. Slutsky, A., S. A. Baruzdin, BN Polevoy și multe altele (a se vedea. Procesul-verbal al reuniunii reuniunii All-Moscova de scriitori în ” Referințe „). Trebuie remarcat faptul că o atitudine negativă față de roman a fost exprimată de unii scriitori ruși din Occident, printre care și V. V. Nabokov.Din 1946 până în 1950, Pasternak a fost nominalizat anual pentru Premiul Nobel pentru Literatură. În 1958, candidatura sa a fost propusă câștigătorului de anul trecut Albert Camus, iar Pasternak a devenit al doilea scriitor din Rusia (după IA Bunin), care a acordat acest premiu.Principalul necaz, rădăcina viitorului rău a fost pierderea credinței în prețul propriei opinii.Publicistul David Zaslavsky, la rândul său, publicat în „Pravda“ articol „buzz propagandă reacționar în jurul valorii de iarba literar.“În mediul scriitorului, acest fapt a fost de asemenea perceput negativ.În ciuda faptului că premiul a fost acordat Pasternak „Pentru realizare semnificativă atât în lirica contemporană, precum și continuarea tradițiilor mare roman rus epic“ eforturile autorităților oficiale sovietice a avut o lungă perioadă de timp să fie amintit doar ca asociat ferm cu romanul „Doctor Jivago“, anti-sovietic a fost detectată esența, care în mod continuu, în timp ce agitatori, critici literari, societatea lectorii „Cunoaștere“.Jawaharlal Nehru și Albert Camus a preluat petiția pentru noul laureat al Premiului Nobel Pasternak, înainte de Nikita Hrușciov, dar sa dovedit a fi în zadar, deși, desigur, scriitorul nu a fost nici o lovitură sau închis, ar fi posibil în epoca lui Stalin.În ciuda excluderii din Uniunea Scriitorilor sovietici, Pasternak continuă să fie un membru al Fondului Literar, primind taxele publicate. În mod repetat și-a exprimat persecutori crezut că Pasternak este probabil să vrea să părăsească URSS, a fost respins – Pasternak într-o scrisoare către numele lui Hrușciov a scris, „să părăsească patria lui pentru mine este echivalent cu moartea. Sunt conectat cu Rusia prin naștere, viața și munca „.În vara anului 1959, Pasternak a început să lucreze la piesa „Blind Beauty”, incompletă, dar în curând a descoperit o boală (cancer pulmonar) în ultimele luni din viața sa, îl capturează în pat.Dmitri Bykov, care a scris o biografie artistică a lui Pasternak, consideră că boala sa dezvoltat pe o bază nervoasă în timpul persecuției și își asumă responsabilitatea pentru moartea lui Boris Leonidovici autorităților.Pasternak a murit de cancer pulmonar la 30 mai 1960 în Peredelkino. Raportul despre moartea sa a fost publicat numai în Literaturnaya Gazeta.Zinaida Nikolayevna Pasternak a murit în 1966 din aceeași boală ca soțul ei. Guvernul sovietic a refuzat să îi acorde o pensie, în ciuda petițiilor multor scriitori celebri; ea este îngropată în Peredelkino. Fiu Leonid Borisovici a murit în 1976 în 38 de ani (la aceeași vârstă ca Yuri Zhivago).Evgenia Vladimirovna Pasternak a murit în 1965.Boris Pasternak are 4 nepoți și 10 strănepoți.În 1987, decizia de a expulza Pasternak din Uniunea Scriitorilor a fost desființată, «Doctor Jivago», în 1988, a fost tipărit pentru prima dată în URSS ( «New World»), în 1989, o diplomă și o medalie de laureatul premiului Nobel, a fost acordat în Stockholm, fiul poetului – Evgeny Pasternak. Sub bine sa editat mai multe colecții de lucrări ale poetului în ultimii ani, Rusia a publicat numeroase colecții de amintiri și materiale pentru o biografie a scriitorului.„#Doctor_Jivago“ a fost făcută într-un film pentru prima dată în Brazilia în 1959, când a fost pus film de televiziune cu același nume ( «Doutor Jivago»). Cele mai renumite din lume de adaptarea cinematografica a romanului ramane un David Lean, livrate în 1965.În 1987, premiera operei a fost scrisă cu un an înainte de compozitorul britanic Nigel Osborne „Electrificarea Uniunii Sovietice“ bazată pe lucrările lui Boris Pasternak.Primul muzeu public, expoziția sunt dedicate Pasternak, a apărut în Rusia în anul 100 de ani de la nașterea sa. Apoi Pasternak muzeul a deschis porțile în Chistopol, în casa în care a locuit poetul, în evacuarea în timpul Războiului pentru Apărarea Patriei (1941-1943), și în Peredelkino, unde a trăit timp de mulți ani, până la moartea sa. (Casa Muzeu oficial în Peredelkino a fost fondat în 1986). Directorul casei-muzeu a poetului – Natalia Pasternak, fiica lui care se încadrează.De asemenea, se intenționează instalarea unui monument al poetului de la Moscova.”Vandalii au strâns coroane vechi, le-au pus lângă piatră de mormânt și l-au pus în foc. În plus, crucile din mai multe morminte vecine au fost rupte, mai multe pietre funerare au fost sparte „, a anunțat postul de radio.Poliția nu a găsit atacatorii, deși, în opinia directorului cimitirului, aceasta a fost făcută de unul dintre adolescenții locali.Primele două volume ale colecției au inclus poezii, a treia povestire, articole, eseuri, al patrulea – romanul „Doctor Zhivago”, al cincilea – jurnalism și dramă, traducerile a șasea. Corespondența extensivă a poetului a durat patru volume (un total de 1675 de scrisori). În ultimul, al unsprezecelea, sunt memoriile contemporanilor despre BL Pasternak.Publicația este însoțită de un disc multimedia, care conține înregistrarea de Boris Pasternak, citind poezia sa, muzica, traduceri ale operelor dramatice care nu au fost incluse în ansamblul de bază.- Lucrări și cărți* Lewers din copilărie (roman, 1918, publicat în 1922);* „Trei capitole din poveste” (publicat în 1922 în ziarul „Moscova luni”);* „Pe trenuri timpurii” – o carte de poezii, publicată pentru prima oară în 1943;* „Când se va descifra” – un ciclu de poezii de Pasternak, publicat complet postum în „Alese” (Moscova, 1961).
La 40 de ani Franz Kafka (1883-1924), care nu a fost niciodată căsătorit și nu a avut copii, se plimba prin parcul din Berlin, atunci când a întâlnit o fetiță care plângea pentru că și-a pierdut păpușa iubită. Împreună cu Kafka – ei au căutat păpușa, dar fără succes.
Kafka i-a spus să-l aștepte tot acolo a doua zi și vor căuta din nou păpușa. Au căutat și a doua zi, dar n-au găsit-o, și-atunci Kafka i-a dăruit fetiței o notiță „scrisă” de păpușă în care se spunea:„Te rog, să nu plângi. Am plecat într-o excursie, să văd lumea. Îți voi scrie despre aventurile mele.”
Astfel, a apărut povestea care a continuat până la sfârșitul vieții lui Kafka.
În timpul întâlnirilor Kafka îi citea notițele păpușii care descriau aventurile și „pălăvrăgeala păpușii” pe care fetița le considera fermecătoare.
În sfârșit, Kafka a returnat păpușa înapoi la Berlin (a cumpărat-o)
„Dar nu arată deloc ca păpușa mea,”- a spus fetița.
Kafka i-a dat încă o scrisoare în care păpușa scria:„Călătoriile mele m-au schimbat, dragă prietenă.” Fetiță a îmbrățișat păpușă cea nouă și a adus-o acasă fericită…
Un an mai târziu, Kafka a murit.
Mulți ani mai târziu, fetița deja adultă a găsit o scrisorică înăuntrul păpușii. Era semnată de Kafka, care scria:
„Tot ce iubești, probabil se va pierde, dar în cele din urmă, iubirea se va întoarce într-un alt mod.”
Date biografice:
Una dintre cele mai importante scrieri autobiografice ale lui Franz Kafka este „Scrisoare către tată”, care se adaugă Jurnalului 1910–1923 și volumelor de corespondență. Paginile adresate tatălui, Hermann Kafka, sunt scrise în 1919, după ultima încercare eșuată a lui Franz de a se căsători. „Eternul fiu“, cum la numit unul dintre comentatori pe Franz Kafka, se războiește o viață întreagă cu tatăl său. Cu toate acestea, cititorul are senzația că fiul lupta fără să vrea împotriva lui însuși, doar ca să nu-l vadă pe tata, pe tatăl mitic, pierzând. „Literatura universală datorează tatălui unele din cele mai frumoase pagini, iar scrisoarea lui Kafka este una dintre ele”. A mai scris „Castelul”, „Procesul”, „Metamorfozele și alte povestiri”, „America”, „Jurnale”, etc.
Franz Kafka – un scriitor evreu de limba germana originar din Praga, pe atunci capitala Regatului Boemiei, care facea parte din Imperiul Austro-Ungar, într-o familie evreiască, fiu al comerciantului Hermann Kafka si al Juliei Kafka, născută Löwy. Limba maternă a lui Kafka, în care a si scris mai târziu, a fost germană, în acel timp limba oficiala a țării. După absolvirea liceului german, Kafka a studiat dreptul, și-a luat doctoratul, apoi a lucrat un timp la tribunalul din Praga și ulterior ca avocat la compania de asigurări Assicurazioni Generali (1908-1922). A părăsit rareori Praga, a călătorit în Italia, Germania, Austria și a vizitat orașul Arad, trăind într-un „cerc strâmt” până la sfârșitul vieții.
În 1909, Kafka a debutat literar cu primele schițe de proză publicate în revista literară Hyperion. A întreținut o corespondență asiduă, pe durată a circa patru ani, cu Felice Bauer si apoi si cu Milena Jesenska, o cunoscută scriitoare ceha, care i-a tradus în limba cehă câteva povestiri. Scriitorul a lăsat și un jurnal intim, atipic și greu de clasificat.
Initial, Kafka a suferit de o depresie cronică, fapt demonstrat de majoritatea scrisorilor trimise părinților, surorii sale Ottla și prietenului sau Max Brod. A încercat să se vindece de depresie recurgând la medicină naturistă. Îmbolnăvindu-se de tuberculoza (1917), pe fundalul unui regim vegetarian, care includea și lapte nepasteurizat, Kafka a fost internat într-un sanatoriu din Italia. Starea sănătății i s-a agravat și, începand din 1922, nu a mai putut lucre sau scrie ceva. Un nou tratament în sanatoriul din Kierling, lângă Viena, nu a dat roade. Franz Kafka a decedat la 3 iunie 1924 în bratele prietenului său, doctorul Robert Klopstock, si ale ultimei sale iubite, Dora Dymant.
Post-mortem, opera lui literară, rămasă în cea mai mare parte inedită, a fost publicată de poetul Max Brod, prietenul și legătarul lui testamentar, cel care nu a dus la îndeplinire rugămintea lui Kafka să-i ardă manuscrisele.
Citate celebre de Franz_Kafka (n.03.07.1883 – dec. 03 iunie 1924)
– O carte trebuie să fie toporul cu care să spargem marea înghețată dinăuntrul nostru”
– Unul dintre cele mai atractive mijloace a răului este provocarea la luptă”
– Nu pierdeți timpul căutând obstacole, s-ar putea ca ele să nu existe”
– Un cretin e un cretin. Doi cretini sunt doi cretini. Zece mii de cretini formează un partid poliție”
– Sunt două păcate principale din care se nasc toate celelalte păcate: nerăbdarea și lenea”
– Aceia care păstrează capacitatea de a aduna frumusețea nu vor îmbătrâni niciodată”
– „Tot ce iubești, probabil se va pierde, dar în cele din urmă, iubirea se va întoarce într-un alt mod.”
Vis-a-vis de mine – stă genul opus. E semnul principal că eu, în principiu, aș putea păcătui. Umblă în blugi și svitere de varia culori, are 50 de ani, e artist plastic, și când mi-e urât, îmi cântă cu umor din „Michelle” de The Beatles. Nu ne-am văzut suficient de mult, imediat după ce am constatat că nu vom reuși nimic. Nu am putut eu, pentru că e căsătorit, și el – pentru că atunci eu eram o femeie ideală. În urmă cu vre-o douăzeci de ani, am îndurat o despărțire cu bărbatul cărui i-am încredințat inima mea. L-am iubit și, de aceea, am decis că eu am fost motivul despărțirii, sau mai bine zis, – imperfecțiunea mea. Cine altcineva? Doar nu poți acuza pe cei care- iubești! Astfel, a apărut sindromul unei „femei perfecte”. Am fost nevoită „imediat” să devin acea Perfectă. Astfel, cu siguranță, niciun bărbat nu va fugi, fie să mă invinuiască: cine se leapădă de cei mai buni? Am spus, – am făcut-o!
Cu fiecare roman nou, îmi găseam locul care avea nevoie de schimbări tehnice și morale. Iată, aici puțin mai îngust, și aici mai jucăuș. Nu zic că eram mai urătă, aveam o siluetă de invidiat, dar capacitățile morale mă dădeau de gol. Încrederea de sine, la fel. Și, un zâmbet blând, zâmbet frumos! Deja, nu mai aveam timp să observ pe cât de bun e partenerul meu, eram preocupată de perfecțiunea mea. Să continui să mă lustruiesc până la strălucire!
Mai mult, credeam că unul dintre principalele semne ale perfecțiunii feminine este disponibilitatea de a oferi bărbatului… ceea ce dorește el în acest moment. Printre altele, acest lucru s-a reușit cu succes pentru educația mea moldovenească. La o cină cu prietenii? Desigur, dragul meu! Un sex nebanal? Fără probleme, dragul meu! Prânzul? Să ne înfometăm? Un masaj? Să provoc o isterie? Să trezesc o gelozie? Să tac din gură? Să plec la dracu și să nu te deranjez niciodată? Poftim, să semnați, să fiți fericiți!
Eram tânără, nu chiar asigurată financiar, dar talentată, preocupată de munca mea, iubeam bărbatul care mă iubea pe mine, și, plus la toate acestea, am învățat să reacționez normal la toate atacurile lui. Dar, nici asta nu mi se părea suficient. Parcă jucam un rol ca o actriță dintr-un film cu proștii…
Nu fumam, făceam sport, eram acea femeie drive plină de energie, am început să pictez, plus să descriu multe povești cu destine interesante în blog. Mai facem selfie și ne irită cearcănele nou apărute și pielea vânătă de sub ochi. Iar bărbații cred că începem să îmbatranim și… că nu mai avem chef să visăm. Că nu mai iubim, că suntem prea alintate, că bat hormonii în noi și ne îngrășăm…
În paralel, am ajuns doar la poziția de șef de secție printre toți șefii de secție în rețea la serviciul meu mult adorat (grație șefilor mei). Oricum, datorită mesajelor de apreciere și de susținere la articolele mele, mă simțeam o femeie de succes și de flirt în același timp. De vis! Ha – ha. Însă, cu cât devii mai perfectă, cu atât mai mult enervezi bărbații!
Cântărețului meu de „Michelle”, îi plăcea alunița mea de pe umăr și ceea că eu citeam multe cărți. După câteva randevu absolut platonice, m-a învitat la weekend în afara orașului.
Nu. Tu ești căsătorit, – am spus eu, în gândul meu umplundu-mă cu lacrimi, pentru că îl consideram bărbatul visurilor mele.
Doamne, Strălucico, tu ai putea să te oprești măcar pe-o clipă, și să devii una vie?
Cum să devin?
Una vie. Să trăiești așa cum simți, dar nu așa, cum trebuie.
M-a sărutat pe obraz și gata, nu ne-am mai văzut. Până la o întâlnire întâmplătoare pe PMAN din centrul Chișinăului. Eu plecam acasă de la serviciu, și el mergea la Operă. Nu s-a schimbat de loc, era la fel de chipeș și carismatic. Și eu m-am tuns mai scurt și deja de un an am realizat că Bărbații nu au nevoie de femei ideale!
Eu tot încercam să devin mai înțeleaptă, pentru ca să nu dau de proști, să nu permit cuiva să mă mintă. Dar totul este o absolută minciună. Acțiunile unui bărbat nu depind de permisiunile unei femei! Acțiunile unui bărbat depind de spiritul lui interior, de lumea lui creată încă din cei șapte ani de-acasă! Aceasta este diferența cea mare dintre genurile opuse. Dacă femeia încearcă să se supună, bărbatul numaidecât o va domina permanent. Atunci când femeia se conformează sau se schimbă pentru a păstra liniștea într-o relație, bărbatul oricum rămâne același de la origini… Pentru că așa este el creat, până a fi educat, în mod normal, și până n-a dat chiar el de suferință.
Încă ceva, Niciodată nu adresați cuvinte prețioase oamenilor ieftini! Nu se merită, – nu se vor schimba, cu certitudine!
Dacă el e un bou înnăscut și brusc vrea să plece, fii tu de milion de ori perfectă, el se va comporta așa cum consideră de cuviință.
Fii, tu la infinit de blândă și înțelegătoare, atunci când în suflet ți-e amar și trist, el se va comporta în cel mai dezgustător mod. Sau invers, smulge-i tu sufletul cu rădăcini, și dacă-i el cu adevărat e un om decent, va rămâne așa până la sfârșit! El oricum, în continuare, te va iubi, dacă așa a hotărât! Un bărbat face întotdeuna ce vrea!
Deodată, mi-a devenit clar că nu am avut nevoie de acești bărbați. Am avut nevoie să mă caut pe Mine! Acea tânără ființă care zeci de ani în urmă am lăsat-o cu inima mea unui derbedeu ce nu m-a iubit și nici propriul copil nu l-a recunoscut. Acea fată tânără, eu nu știu de ce am uitat-o… Eu deja de zeci de ani nu mă mai gândesc la acest bărbat, dar tângesc după inocența spiritului meu de atunci. Am avut nevoie să mă regăsesc. Am avut nevoie să umplu acest gol cu ceva și jucam rolul unei femei ideale.
Apoi scriam articole după articole despre oamenii perfecți, comunicam cu femei diferite și rămâneam surprinsă, de câte dintre noi sunt cu același destin, și câte se distrează jucand un rol ideal. Uneori, pentru toată viața.
Stop!
Nu se poate să trăiești și să nu faci greșeli! Nu se poate mereu să fii frumoasă! Nu e nevoie să înțelegi totul!
Femeie! Tu poți fi iubită cu toate erorile și prostiile din cap! Doar așa este Iubirea, și, în cele din urmă, doar astfel poți fi tu iubită! Cu adevărat!
Și, încă tensiunea asta, atunci când trebuie să te conformezi, pentru a face pe cineva să te respecte. Ca părul, Doamne ferește, să nu-ți cadă din bigudiuri. Iar rujul, să fie și el cu linii perfecte pe buze. Să te exprimi corect, și din gură, și în comentarii, ca să nu-ți sară lumea în cap apoi… Să fii tu sclipitoare și misterioasă, wow și waw! Și dacă zâmbești, să fie pentru totdeauna! Să ai mâini îngrijite, calde și moi! Să nu îmbătrânești niciodată, altfel, o dă cu chiulul la alta… Cât e de greu, dacă toate femeile se fac speciale!
Portret in ulei de #EduardStahi
Nu, nu există femei perfecte, doar cele care joacă rolul. Nici bărbaților aceste femei ideale nu le plac. Le plac cele Vii! Iată așa!
Te-a schimbat, – îmi spune Cântărețul de „Michelle”
Iată, o bună familie cu soți nu chiar tineri. Nici n-au observat că sunt deja in etate, anii au trecut… Viața a luat o întorsătură rapidă în rutină zilnică. Apoi, într-o zi, soția lui s-a îmbolnăvit: s-a simțit brusc rău. Mai departe și mai rapid ca-n film, a ajuns ambulanța, au examinat-o, au dus-o la spital… Soțul confuz a urmat-o la spital. Împiedicat în toate părțile, a aflat că soția e dusă la operație. I s-a spus să plece deocamdată acasă, după ce să dea un telefon la spital.
S-a întors acasă, acolo e liniștit. Lucrurile împrăștiate în toate părțile. O cană cu ceai răcit. Important e că el tot timpul continua să se certe cu soția. Banii nu ajungeau. Și ea îi risipea, procurând prea multe produse alimentare. Ieri a cumpărat căpșuni o cutie micuță, dar ce bani a dat! O mână de boabe artificiale pentru bani nebuni! Ei, căpșunile nici iarna nu merită așa preț. Doar ei nu sunt miliardari. Așa, a mai cumpărat o cremă, iată, băncuța e la oglindă. La fel de costisitoare. El mormăia ceva și se certa. Pe aragaz stă castronul cu supă. De câte ori i-a spus că nu e nevoie de atât de mult, cine o va mânca, ei locuiesc în doi! Până în ziua de azi, da, au locuit în doi. S-a așezat la computer.
Nu voia să se gândească la nimic; și aici s-a deschis reclama unei stațiuni. Ea atât de mult dorea această stațiune, la mare. E o plăcere foarte scumpă, el așa și i-a spus. Irosire fără minte, de bani, atunci când ei trebuie să achite o ipotecă și să extindă spațiul locatar, două odăi să schimbe pe „trei”. Și o groapă de săpat, pentru a construi fundația casei. Mașina trebuie de schimbat, e timpul deja… Și nu numai acestea. Ea mereu ocupa baia pe mult timp. El se înfierbânta de furie. Se certau. Și iată, acum baia e liberă. Și pe pat – te poți întinde măcar și vertical. Nimeni nu va deranja și nici plapuma nu o va fura de pe tine. Și mai poți fuma în apartament. Nu va striga nimeni că nu se poate, și că „Te-ai ieșit din minți! Încetează!” Poți bea bere. Cât încape în tine. Să privești fotbal sau dezbateri politice. Iar pe canapea e aruncat în grabă halatul cu un ursuleț croșetat, ea s-a îmbrăcat cu greu.
El a îndreptat halatul, l-a pliat și… a izbucnit în plâns ca un copilaș de trei ani. Pentru că de unul singur el n-are nevoie de nimic. E greu să fii singur. E insuportabil de unul singur acolo unde au trăit împreună, în doi. Și de ce, se certa? De ce economisea pe fleacuri? De ce s-a înfipt în această căpșună ca o tarantulă oarecare. Poate, asta a fost ultima bucurie a omului?
Așa, a plâns el singurel, ștergându-și lacrimile cu halatul care mirosea a Soție. Apoi a telefonat la spital și a aflat că totul merge bine. Bine! A alergat la mașină ca un nebun. A mers după căpșuni și a procurat tocmai cinci kilograme. O mulțime de cutii transparente cu boabe și fructe scumpe, și… nu chiar gustoase. Dar aveau toate o aromă de căpșuni. Cu gust.
Întregul salon cu pacienți le-a mâncat și toată lumea l-a lăudat. Iar soției încă e interzis să mănânce… El a împărțit gustările la toată lumea și a stat la patul soției sale. Fericit!
Fericit, ca toți cei care reușesc să rețină alături persoana aproape pierdută…
Svetlana Vizitiu, 2020,
“Să avem grijă, între noi oamenii, să ne iubim”. Să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire (1 Ioan 4, 7-8).
Polivalența Veronicăi Pîrlea Conovali este impresionantă: romane, eseuri, povestiri, memorialistică istorică, versuri. Autoarea scrie cu aceeași dezinvoltură în fiecare din genurile și speciile menționate, și o face simplu, atât de aproape poporului său… Are o intuiție acută pentru a reda rezistent și corect atitudinea unui personaj sau a unei nații, foarte specifică caracterului ei pașnic și altruist. Altă trăsătură care o particularizează – un simț de observație remarcabil, la fel și stăpânirea unui limbaj simplu care place cititorului de orice vârstă. Caldă la suflet, săritoare la nevoie, responsabilă și foarte muncitoare, sunt calitățile ei de bază. Este un pedagog inteligent de profil istoric. Scrie mai mult din necesitate și pentru a-și umplea spiritul cu clipe de bucurie. Scrie dintr-o curioasă înclinare pentru semnificație. Pentru că dacă nu scrie, simte că-i lipsește ceva esențial. Scrie pentru cei care sunt interesați de trecut, pentru cei care vor să treacă dincolo de mitologia manualelor de istorie. Oamenii trebuie să-și cunoască istoria reală! Ne naștem, trăim, murim, suntem puncte minuscule într-un șir infinit de puncte, este dramatic; așadar, e de strigat din răsputeri, și vocea realității se ridică deasupra.
Sensibilă, emoționantă, își duce durerile odată cu timpul, și Veronica a avut de suferit mult… O va spune poate într-o carte aparte, acum mai este în căutarea adevărului – a unui drum pe care îl testează cu timpul. Credința în Dumnezeu o salvează, și, în prezent, este fericită în familia ei, cu soțul, fiicele lor și nepoțica Andreea pe care o alintă și invață lucruri utile de viață… Contactul Veronicăi cu publicul este încredibil – căldură, curiozitate, entuziasm, în special, este îndrăgită de cei de peste Prut, multe personalități și scriitori români au o atitudine specială pentru acest om remarcabil…
La Clubul Impresii din viață și cărți în format nou #Top5Cărți Online, protagonista și autoarea celor treisprezece cărți, Veronica Pirlea-Conovali a venit cu recenzii la 10 cărți scrise de scriitorii româno-basarabeni. Vă prezentăm următoarele filme din care, cu siguranță, veți reuși să învățați multe lucruri utile și, de asemenea, veți recomanda și prietenilor aceste volume minunate! Cărțile le puteți solicita și în rețeaua Bibliotecii Municipale B. P. Hasdeu!
Cartile prezentate de Veronica Pîrlea Conovali ca recomandare în Anul Lecturii Nationale 2020 decretat de stat: #DuneaPalangeanu ”Miniaturi dunarene; #CristianMocanu ”Miracolul reintregirii”; #GabrielaAlef ”Binecuvantare in armonia divina”; #LauraOpariuc…
Dunia Palangeanu:„Minunat univers literar. Mulțumesc scriitoarei Veronica Pîrlea Conovali pentru aceste momente de spiritualitate aleasă! Îți mulțumesc mult pentru dăruirea ta. Nu am apucat să scriu mult despre recunoștința pentru dorința și capacitatea ta de a mediatiza tot ce-i frumos și minunat literar și de a reuși să aduci valorile în prim plan. Noi te îmbrățișam cu căldură infinită.”
„Doamna Veronica Pîrlea-Conovali este un distins om de cultură din Republica Moldova, scriitor, publicist, profesor și, poate mai presus de toate, un adevărat patriot care iubește în aceeași măsură România de dincolo și de dincoace de Prut! În încercarea de a le uni cultural, Veronica Pirlea-Conovali participă permanent la activități culturale unde, cu o neobosită dăruire, promovează scriitori români contemporani. De curând, a adus în atenția cititorilor zece volume ale unor scriitori din România, în cadrul unei activități care s-a desfășurat la Biblioteca Municipală ,, B.P. Hasdeu” din Chișinău, între care se află și volumul meu ,,Versuri din sticlă”, publicat în 2019. Vă mulțumesc mult pentru includerea mea în acest proiect și vă doresc mult succes în tot ceea ce faceți pentru românii de pretutindeni! (minutul 26.04.) (Laura Opariuc)
Irina Luana Stan : „Mă laud și eu cu o veste minunată și complet neașteptată: cartea mea „ZBOR – Spațiul Inimii”, apărută la sfârșitul lui octombrie 2019 la Editura Amurg Sentimental, a fost inclusă în topul celor 10 cărți ale Anului Lecturii Naționale la Chișinău (minutul 8 – minutul 12 în video). Mulțumesc poetei Veronica Pirlea-Conovali și tuturor oamenilor minunați care au făcut posibil acest superb dar pe care l-am primit!”
Despre cartea cu poezii ”A sunat aseara mama” de #EmiliaPlugaru
Mai departe, Veronica Pirlea Conovali vine cu un recital de versuri de autor ”In zile de #Covid19”
Spatiul Inimii – autor scrieri Irina Luana Stan:„Mulțumesc din toată inima, cu toată recunoștința și dragostea mea, talentatei poete, omului extraordinar și sufletului ales Veronica Pirlea-Conovali, pentru superbul gest de a include cartea mea „ZBOR – Spațiul Inimii” (minutul 8 – minutul 12 în video) în topul celor 10 cărți ale Anului Lecturii Naționale! Doamna Veronica Pirlea-Conovali, vă admir, vă prețuiesc, vă iubesc! M U L Ț U M E S C”
Galina Luka„Azi, rolul profesorului și al învățătorului nu mai este privit cu atât de multă recunoștință precum i s-ar cuveni, așa că merită mai multă apreciere din partea elevilor, dar și a părinților acestor elevi, deoarece profesorii ajung să fie extensie a părintelui atunci când cel natural nu e prin preajmă. Multumim mult, stimata noastra d.Veronica”
Colta Mihaela„În acești ani am avut ocazia să vă fim alături , să vă cunoaștem și să învățăm atât de multe de la dumneavoastră . Ați fost un pedagog minunat dar în primul rând ca un părinte care și-a deschis sufletul și ne-a permis să luăm tot cei mai bun din el … Vă mulțumim din suflet pentru tot , și sper că peste ani ne vom reîntâlni și vom depana doar amintiri plăcute”
Dina Ciocanu„Îți mulțumesc, Veronica, pentru atitudinea specială față de cartea mea („Fantani fara ciutura”). Când vorbești despre ea, simt că ai trăit-o, atunci când ai citit-o. În momente ca astea, ascultând impresia unui cititor pasionat, îmi îndreptățesc anii în care am lucrat la carte.”
Irina Luana Stan: „Doamna Veronica Pirlea-Conovali, sunteți minunată, talentată, extraordinară și aveți un Suflet cât toată România Mare! Nu pot să exprim suficient recunoștința pe care v-o port pentru acest gest superb, plin de iubire, de a include cartea mea în prezentarea celor 10 cărți. Vă admir, vă prețuiesc, vă mulțumesc din toată inima și cu toată dragostea mea”
Dorina Ulinici Iancu„O adevărată distinsa doamna, prin care curge cu adevărat sânge românesc. Credința pură și sufletul înaripat sunt caracteristici importante ale acestui Om cu litera mare, în adevăratul sens al cuvântului. Draga Veronica, noi urcușul în continuare iti urez.”
Galina Luka„Veronica sunteti o doamna , o profesoara cu suflet mare,va multumim din tot sufletul pentru tot ce faceti pentru copiii nostri si pentru noi parintii, multumim pentru bunatatea, pentru un cuvint bun, pentru timpul care nil oferiti cit copiilor nostri atit noua parintilor..Va iubim mult!”
Ana Oncea„Bravo, doamna Veronica, mă bucur pentru dumneavoastră, pentru ceea ce faceți. Succese frumoase în continuare. Mă mîndresc că vă cunosc. Mă mîndresc că faceți parte din viața mea.”
Codita Dumitru„Cu deosebita considerație vă felicit Stimată Doamnă, pentru întregul Dv demers de a promova cultura națională, una și aceeași în toate teritoriile locuite de români. Suntem încrezători că va veni o vreme când toate aceste eforturi vor da roadele sperate în ciuda obstacolelor artificiale ridicate de cei interesați! Toate cele bune și cu folos!”
Birsan Olga„Am citit mesajul cu pasiune si respect fata de scriitorii ambelor parti ale ROMINIEI mari!
Va multumesc ca sinteti si ca promovați frumosul in toata splendoarea lui! Mult respect pentru Veronica PIRLIA-CONOVALI SI LAURA OPARIUC!”
Dina Ciocanu„Bravo, stimate doamne, Veronica Pirlea-Conovali și Svetlana Vizitiu Impresii, faceți un lucru minunat! Ascult cu plăcere cele povestite de Veronica și deja vreau să citesc ceea ce propune spre lectură, vocea ei e pe de-a dreptul molipsitoare și foarte convingătoare”
Expresii memorabile de la Veronica Pîrlea-Conovali:
– “Copiii care cresc în preajma bătrânilor sunt mai sănătoși, mai înțelepți, cu mult mai atenți față de viață. Copiii care nu au bunei și nu sunt ținuți pe brațele buneilor sunt, cum zicem noi, copii crescuți în seră, în condiții artificiale. Noi nu ne dăm seama că, rupând legătura cu părinții, în principiu, rupem legătura cu tot absolut: cu noi, cu copiii noștri, cu nepoții noștri, care nu vor avea nici o legătură mai departe”.
– „Aveam scrise multe poezii și proză. Mi-am zis că ar fi bine să le adun pe toate în cărți. Am început să caut sponsori, dar toți m-au refuzat. Și atunci am înțeles ca dacă vrei să-ți vezi visele realizate, trebuie să te ajuți singur. M-a ajutat Costică Costenco, feciorul lui Nicole Costenco. Mi-a zis: ”Te duc eu la o tipografie și vom tipări cartea. Am adunat tot ce am scris în decurs de zece ani și am făcut prima plachetă de versuri. Ulterior am publicat și proza scrisă pentru ”Glasul Națiunii”. Am ajuns la concluzia că în viață nimic nu e mai de preț decât o carte. Orice lucru se uzează, însă sufletul scriitorului rămâne în acea carte.”
– „Visam să devin medic. Credeam că dacă voi salva toată lumea de la moarte – nu va exista moarte. Apoi am dorit să fiu actriță de cinema. Cunoșteam pe de rost biografiile actorilor din acele vremuri. Știam ce roluri vreau să joc: roluri pozitive, patriotice. Nu i-am spus tatălui despre acest vis, pentru că l-ar fi întristat. După clasa a VIII-a am depus actele la școala de medicină, dar nu am susținut examenul la matematică. Pentru tata, eșecul meu a fost motiv de bucurie. Spunea că această meserie mi-ar fi distrus viața deoarece m-aș fi sacrificat de dragul bolnavilor.”
– „Botezați copiii unii la alții, cununați-vă unul pe altul, nu vă vorbiți de rău ca neam unul pe altul, mergeți la nunți unul la altul, stimați-vă buneii, mergeți la mormintele rudelor – numai astfel ne vom salva ca neam, grămăjoară”
– „Foarte mult contează în viața noastră să nu uităm de unde ne-am pornit și să nu uităm de oamenii pe care i-am întâlnit în calea noastră. Eu la jumătate de secol pe care l-am trăit, mă simt fericită. De ce mă simt fericită, pentru că pe unde am trecut m-am străduit nu doar să iau, dar și să întorc înapoi. Și respectiv în toate bucățile de proză, care le-am scris și artistic și de tip publicistic, am venit cu o lecție de viață, o lecție de învățat. Fiți de acord, toți creștem într-o familie, numai că nu toți avem bunei și străbunei lângă noi. Eu am avut fericita ocazie să fiu mângâiată și de bunei și de străbunei, să-i ascult pe bătrânii satului. A fost perioada cea mai bună a vieții mele. De la ei am luat ce-i mai bun, cele mai frumoase și înțelepte sfaturi”
– Un fragment din cartea autoarei: ”Viața are două laturi: una frumoasă și alta rea. Asta am înțeles încă la o vârstă fragedă. Când eram mici, eu și fratele meu stăteam toată ziua singuri închiși în casă. Nu avem loc la grădiniță. Stăteam pe cuptor, care avea o portiță, parcă eram într-un țarc. Într-o seară a început să plouă și s-a stins lumina. M-am speriat, am deschis portița și am coborât pe vatră. De acolo am ajuns în tindă și apoi afară. L-am luat cu mine și pe fratele meu. Eu aveam patru ani, iar fratele – un an și opt luni. Credeam că dacă ieșim afară suntem în siguranță, nu conștientizam că, de fapt, sub ploaie și fulgere este periculos. Țineam minte casa nanilor mei, acolo unde mergeam des cu părinții la șezătoare. Ne-am oprit în spatele gardului și strigam, însă nu ne auzea nimeni. În acel moment o femeie, care scotea apă la fântână, ne-a întrebat: ”Măi golanilor, ce stați aici în ploaie”? I-am răspuns că mama și tata nu sunt acasă, s-a stins lumina și ne-am speriat. Femeii nu i s-a părut nimic ieșit din comun, și-a luat căldările și a plecat. Între timp din deal veneau șiroaie de apă care puteau să răstoarne și o căruță. Din fericire, în scurt timp, a dat de noi nanul nostru. Ne-a luat în brațe și ne-a dus în casă. Am fost spălați de glod, ne-au urcat pe cuptor și ne-au dat pâine cu ulei. Când m-am trezit, mama stătea lângă mine și m-a întrebat de ce nu l-am lăsat pe frate în casa. Nu înțelegeam întrebarea ei: cum să-l las dacă e fratele meu? Peste ani, mama m-a trimis la o nană. Când am ajuns la ea, am recunoscut-o pe femeia de la fântână, care atunci ne-a lăsat în ploaie cu nepăsare. În acea noapte am întâlnit doi nani – unul care ne-a salvat, și altul care ne-a lăsat în fața primejdiei. Atunci am înțeles că viața are două laturi – una pozitivă și alta negativă. Și toată viața vom întâlni și oameni buni, și oameni răi. Important este să-ți trăiești viața frumos.
Am învățat atunci că trebuie să fiu atentă și reticentă în interacțiunea cu oamenii, pentru că nu cunoști intențiile omului din fața ta. Am devenit matură în gândire și comportament încă la o vârstă fragedă.”
Date scurte biografice și fragmente din cărțile autoarei:
Istoric și pedagog, Veronica Pirlea-Conovali s-a născut la 12 noiembrie 1968, în Vărăncău-Soroca. Scriitoare, jurnalistă, profesoară, textier, autor a 13 carti editate, membru al Uniunii Jurnaliştilor din România, membru al Uniunii Scriitorilor Europeni din Republica Moldova. A absolvit Colegiul de Comerţ şi Facultatea de Istorie a Universităţii de Stat din Moldova. Este Magistru în istorie, membră a Uniunii Ziariştilor din România, membră a Uniunii Scriitorilor Europeni de Limbă Română.
A editat volumele: „O dragoste ne-adună” (1998), „Bumerangul ecoului” (2001), „În grădina copilăriei” (2004), „Şi-a venit ploaia…” (2006), „S.A. Bucuria – 60 de ani” (2006), „Ţara din stele” (2007), „Cu dragoste pentru vârsta a treia” (2008), „Destăinuiri de pe lumea cealaltă” (2013), „Lăcrimează-n dor amurgul” (2016), „Galina Furdui în Lumina Baştinei” (2017) etc.
În 1970, Elveția îl înmormânta pe marele Erich Maria Remarque – scriitorul și autorul cărților: „Arcul de Triumf”, „Trei tovarăși” și ”Viață împrumutată”. Văduva, o femeie frumoasă în etate, își ascundea fața plină cu lacrimi sub un văl gros. Liniștea era ruptă de rarele izbucniri în plans. De odată, ca prin vis, pe aleea cimitirului a apărut încet un automobil negru din care a ieșit un curier și i-a înmânat văduvei un imens buchet de trandafiri și o carte de vizită. Doamna a citit cartela și a aruncat-o nervos împreună cu buchetul în tufișuri. Un reporter a ridicat cartela și citi cu voce: „Adio, iubitule. Marlene Dietrich”
Cum s-au cunoscut. Marlene și fostul ei iubit Joseph Sternberg luau cina într-un restaurant la un hotel din Veneția. Era anul 1938. La masa lor s-a apropiat un străin, frumos, îmbrăcat cu stil, și s-a prezentat: Erich Maria Remarque. Marlene i-a spus că a avut impresia că un clasic viu ar trebui să fie mai în vârstă. Îi lăudase romanul scris recent ”Pe Frontul de Vest nimic nou”, după ce Remarque a spus că romanul merită să fie scris doar de dragul acestui compliment. Marlene scoase o țigară. Remarque o aprinse cu o brichetă de aur. Curând, ei deja dansau, iar Sternberg a plecat. Remarque și Marlene Dietrich au discutat până dimineața, după ce scriitorul simți că e îndrăgostit la nebunie… Marlene, desigur era mulțumită, ea demult visa să fie inspirația cuiva. Și iată-o, acum e Muza clasicului Remarque! Ei s-au întâlnit într-un timp dificil, groaznic, atât de învrăjbit pentru amândoi. În aer plutea o ceață de plumb cu o premoniție sfidătoare a războiului, și ei atâți de frumoși și liberi, el – un burghez accentuat care colecționează tablouri și antichități, și în general, care nu trăia ca un refugiat ale cărui cărți erau arse de sistem în patria lui natală. Ambii la fel urau umbra neagră ce se apropia de patria lor, și cu groază priveau cum se schimbă oamenii în țara lor. Emigranții, boschetarii, oamenii care și-au pierdut casele. Dragostea lor era ca o disperare. Dar, ambii au fost cea mai proastă alegere unul pentru celălalt… Remarque considera succesul său scriitoricesc și onorariile uriașe o coincidență. El se credea un scriitor mediocru, și ca om – foarte departe de imaginea pe care și-o crea în sinea lui: un supermen tăcut, niciodată beat de la alcool, un războinic care mereu este de partea bunătății. Doar că Marlene îl considera o jucărie în mâinile sale, una – preferată: ea adora să tot repete abracadabrele lui politice ascuțite, îi plăcea cum arată alături de el în imaginile din ziare, în general, el era diamantul principal din suita ei hollywoodiană! Atunci când într-o zi s-au certat, Remarque scria „Mătușii Lena” din numele unui băiețel care o implora să se întoarcă la el. Un timp îndelungat ei locuiau aparte, în țări diferite: ea – în America, el – în Franța. Dar, tocmai s-a început al Doilea Război Mondial, și Europa devenise periculoasă pentru toată lumea. Atunci Marlene l-a chemat pe scriitor la ea. Remarque s-a instalat într-o casă din vecinătate, și – închidea ochii la nenumăratele trădări ale actriței, cu toate că gelozia îl împiedica să lucreze, și el insistent îi cerea mâina. Marlene însă râdea și-l refuza tot timpul. El continua să-i scrie scrisori, și ele au devenit culminante în măiestria sa scriitoricească. În aceste scrisori apărea o nouă Marlene, deloc așa cum o cunoșteau oamenii. Nu o suzetă socială rece înconjurată de-un cerc interminabil cu fani, ci ca ceva incredibil, o creatură deznădăjduită perfectă. „Aurașul meu, cu ochișorii bleumarin”. „Micuța de la patinaj! Făcătoare de bani! Te îmbraci călduros atunci când pleci de acasă? Te ocrotește cineva, îi pasă cuiva de tine? Nu-ți scoate niciodată mâinușile calde, altfel vor îngheța degetele! Suflă uneori mânușile cu căldura ta! Încă vom mai merge la cea mai mare cofetărie, și eu îți voi comanda kakao cu frișcă bătută și o tavă mare cu prăjitură de mere”.
O poveste de dragoste profund emoționantă… Au avut multe în comun, dar dragostea nefericită l-a chinuit pe Remarque până la sfârșitul vieții. Modul în care scriitorul alerga după actrița de la Hollywood, i-a rănit adânc reputația – cercul emigranților anti-fasciști, ar fi preferat să-l vadă preocupat de lucruri mai serioase și mai importante decât de „ochișorii verzi de mare”. Doar că Marlene era unicul sens al vieții lui. În 1953, Remarque a adunat tot respectul de sine într-un pumn, rămășițele care au mai rămas și s-a decis la un ultimatum: fie Marlene se mărită cu el, fie el se căsătorește cu actrița Paulette Goddard (1958), fosta soție a lui Charlie Chaplin. Dietrich din nou a râs și l-a refuzat. Viața lui în familie cu Paulette a fost tristă. Și ea se filma mult timp, și mereu pleca undeva, iar el încerca să scrie golind paharul după pahar… Odată, el a recunoscut unui prieten apropiat că nu se suportă singur pe sine atunci când este treaz, și cu atât mai mult, nu este pregătit să supună pe cineva la această tortură. Scriitorul în tot acest timp se întreba, cum de s-a întâmplat că el a întâlnit o femeie perfectă, dar a ei „dragoste murdară” i-a distrus viața. Femeile din viața lui toate erau materialiste! Remarque căsătorit cu alta, continua să-i scrie lui Marlene scrisori de dragoste! „Eu vreau să fiu alături de tine, și mai mult nu-mi trebuie nimic. Tu trebuie să știi, că eu exist. Șă nu ai frică de nimic! Trebuie să simți mereu că sunt alături de tine!” Nu se știe ce anume răspundea Marlene la scrisorile lui: nu s-au păstrat. Se spune că le-a distrus soția scriitorului. Dar fiica actriței Marlene Dietrich spunea că scrisorile lui Remarque erau udate de lacrimile ei… Mândra și frumoasa madam, pe care toți o considerau fără de suflet, plângea amarnic atunci când citea scrisorile lui…
Asemenea ghidurilor clasice, cărtea este destinată oamenilor care știu să realizeze lucrurile așa cum sunt și doresc să le îmbunătățească. Care nu caută ajutor pentru scriere, ci sunt interesați de litere și literatură, fiind curioși cu privire la modurile în care științele minții pot influența și ilumina dezvoltarea noastră personală. Oameni diferiți, gânduri și scrieri diferite. Pe toți îi unește aceeași viață, inimă, suflet… Mai pasă cuiva de stilul vieții? Viața noastră se confruntă cu o nouă amenințare din pricina ascensiunii internetului. Dacă înainte ne bucuram să răsfoim paginile unui album de familie, astăzi nu mai avem timp nici pentru imagini virtuale într-atât suntem de acaparați de tot mai noi informații pe care încercăm zi cu zi să le însușim, obosim și le dăm la o parte cu convingerea că ne vom întoarce la ele, și… nu mai revenim! E doar un exemplu. Cu cititul – mai greu… Eu cred că avem nevoie de mai multe cărți care să ne ajute să revenim câtuși de puțin la acea cultură, acel mod de trai, gând, și chiar … nostalgie: toate care să ne pună viața pe picioare, astăzi! Să ne oprim puțin si cu răbdare să învățăm să apreciem parcursul lucrurilor care ne înconjoară, în special, alături de persoanele la care ținem…
La 21 februarie, se celebrează Ziua mondială a Limbii Materne un eveniment ce promovează diversitatea culturală și lingvistică pe întreg pământ. Cu acest prilej, vin la voi cu un nou #TopCărți din colecțiile Bibliotecii Municipale B. P. Hasdeu: Vivat!
„E doar un fel al poetului de a sensibiliza înțelegerea relației prezentului cu cele trăite în trecut. E cunoscută obsesia fiecărui om pentru răsfoirea albumelor cu fotografii din diferiți ani. Parcă ai ieși din timp – în altă dimensiune. Un fel de vacanță… Prinși de ritmul tot mai alert al vieții, evităm să scoatem aceste efigii ale trecutului, amânându-le pentru… nu știu care duminică mai liberă, pentru mai târziu.” (Iulian Filip, din interviul cu M. Harjevschi)
O scurtă navigare prin paginile cărții vă deschide numeroase personalități din Republica Moldova care prețuiesc și promovează valorile culturale, varia scriitori, cărți cu o limbă română clară, și multe-multe lucruri utile din interviurile cu scriitorul Iulian Filip într-un lung drum/dialog folcloric cu Mariana Harjevschi, Directoarea generală a BM B.P. Hasdeu. Un volum autobiografic, ușor de citit, cu plăcere răsfoind paginile pline de istorioare din viață. Vin referințe și aprecieri de la prieteni, varia personalități despre Iulian Filip. Contează stilul cărții: În primul rând, permite cititorilor să primească mesajul fără mult efort descifrând o proză opacă, cu încredere într-o personalitate cunoscută: După ani de experiență este interesant să citești un studiu cuprinzător despre viața și activitatea a acesteia. I-a redat un șarm aparte și autoarea M. Harjevschi: din conținut reieșind că îi pasă de consecvență și acuratețe a textului, de virtuți și convingere în realitatea la care alți autori nu au acces atât de ușor. Nu în ultimul rând, stilul poetic adaugă frumusețe lumii, divulgând un caracter multilateral talentat (conducător, artist, poet, pictor, umorist etc.). O întorsătură elegantă cu remarci spirituale, metafore impresionante, cu cele mai mari plăceri ale vieții. Și, după cum observăm din câteva capitole, aceste virtuți practice ale unei scrieri care mai serioase, care pline de amuzament, – ar crea o punte pentru efortul practic de a stăpâni scrisul de calitate. Tinerii scriitori, cititorii – au ce împrumuta / învăța din experiența literară și din dezvoltarea personală a scriitorului Filip…
„Devenirea cititorului: Dintr-o carte-n altă carte / mă grăbesc deștept să cresc, / Partea mea e mai departe – / când citesc, o deslușesc: // se-mplinește printre rânduri / de citiri și recitiri, / răvășind roiuri de gânduri, / de-ntrebări și uluiri, // O uimire-uluire / cu cititul când zoresc – /aștept splendida împlinire / când voi ști să mai citesc.”
„- Cred că Amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă, cu impresia de scriere simplă, au dus de nas multă lume deșteaptă, dar i-au provocat/determinat pe mulți scriitori să-și revadă atitudinea față de această dimensiune – a albumelor. După ce am citit pe Marguez ( A trăi pentru a-ți povesti viața…), mi-am întărit în convingerea că o s-o fac, că o să mă apuc s-o fac – povestirea de sine. Recititrea a ce ai trăit poate duce la o investigație curioasă. Depinde cât de tare nu te temi de arheologia aceasta. Dar în doi o fi fiind mai ușor…” (Iulian Filip)
Alte surse din cuprins: Drumuri și punți poliglote – incidente și politici; Cenacluri, cluburi de creativitate, ateliere de creație; „Ziua de lucru mi-i de două veacuri”; Aniversările și înmormântările poeților; Vorbitul de bine la românii basarabeni; Editura care mă norocește cu tot felul de surprize; Modele valoroase…; Artele și dialogismul; Polivalența unui talent; Vederea Mergătorului, etc.!
Oglinzi: Orașul unde tace Dumnezeu” de Camelia RADULIAN, vol. 2. – Buc., 2016
„Ziua în care am simțit gustul zgurii / nu e cuvânt / e un om. / Poate tu. / De aceea o să-mi cumpăr mâine / încă un vis / în pântecul mamei.” (p. 69)
„Timpul ține în mine agrafe de păr / mărunțiș de răspântii / câteva dureri, / dar unde sunt, Doamne, / batistele mele de rămas-bun?” (p. 92)
Atâta profunzime și pricepere de caractere umane, greu de găsit. O scriere condițională elegantă specifică unei firi sentimentale și la fel de vulnerabilă în fața societății, uneori fără de leac, ce lasă urme adânci în suflet. Atât de pătrunzătoare versuri – cu spirit, cu dragoste de oameni, însă optimismul rămâne undeva la orizont cu vise și raze de speranțe, cu dorință de fericire, împliniri… Poeta nu este sigură și învită cititorul să deducă, fie să facă predicții la situația respectivă: Ori ești un singuratic, ori… te lupți pentru fericirea ta! Recitind versurile, da, le recitești cu plăcere: Ca și cum ai începe tratamentul împotriva unui început de depresie de care n-are scăpare nicun om pe această lume! Recomand Poezia Cameliei Radulian, – nostalgică după dragoste, atât de firavă și inexplicabil de lacromogenă, dar e lacrimă curativă, de purificare a sufletului, – acest lucru pot realiza persoanele inteligente, desigur… Dragostea. Noi o interpretăm ca pe o secvență cauză-efect: a venit, a plecat, și mai bine, ea persistă chiar dacă doare uneori… Colorată, deprimată, dar la Radulian cheia succesului e în plăcerea cauzată de cântat, orice strofă la ea e o melodie pe care chiar cititorul o poate creea… în sinea lui! Astfel că dragostea nu mai pleacă niciodată!
„Încă visăm, / dar în casa de peste drum / ne vuiește nisipul / ziarele prind pe mese, / culoarea uitării.” (p. 80)
„Dar spălați-vă pe față cu lacrimi / cum v-ați spăla cu apă neîncepută! / încă vi se chircesc picioarele, încă dinții vă cad ca mărgelele / și îmbătrâniți. / Dar trăiți.” (p. 90)
„Poezia pe care o scrie Camelia Radulian reabilitează lirismul, într-un context literar dominat de scepticisam ironic și dezabuzare. Autoarea are curajul să se caute în fiecare experiență fundamentală și în versurile care, deopotrivă, o transcriu și o transfigurează. În oglinzile ei poetice regăsim nu numai trăsăturile, gesticulația și romantismul unei individualități deja pronunțate, ci și figura noastră interioară, pe care o credeam bine ascunsă. Poezia adevarată este cea care poate deveni un revelator pentru cititor. Camelia Radulian reusește performanța.” – Daniel Cristea-Enache
„Frunza de acacia” de Zvetlana PREOTEASA. – Buc., 2015
Dramă sentimentală, psihologie dură, 380 de pagini pline de frică și suspans. Aventură, dragoste, multe nume și mister într-un volum: Un roman care se adresează în egală masură sufletului și raţiunii. Explicații, metafore, comparații, uneori alergăm după ajutor la DEX… Nu sunt atât componente ale limbii, cât cele ale rațiunii, identificând modurile în care o idee mistică poate conduce la alta în șirul gândurilor noastre… Creând imagini ca într-un film artistic, totuși înveți ceva din carte: cum să te ferești de oameni răi! „Cu greu suporta Ahmed când pe munca sa, stăpânul primea aprecierile și felicitările clienților. Se săturase, așa că, s-a hotărât să fugă cu prima ocazie ivită în cale. Destinul a vrut să-l ajute: pe când căuta blocuri de piatră, întâmplător a întâlnit o caravană, s-a luat după ea și dus a fost.”
„Când omul e flămând, ca să nu-ți dea în cap și să-ți ia mâncarea din față e bine să arunci o ciozvârtă și atunci îl liniștești și ți-l legi mai zdravăn de tine… – La ce ciozvârtă te gândești?” (din roman)
Zvetlana Preoteasa: „Nu am avut de gând să devin scriitoare, însă am fost prinsă în mrejele unei perioade glorioase din istoria Sulinei, dar şi a României. Mi-am dorit ca această carte să fie o frescă a Sulinei.“
“Prin această carte, Zvetlana Preoteasa îşi reia vocaţia sa de istoric, revitalizând o parte a istoriei Sulinei. Este o istorie vie, în care personajele renasc, sunt surprinse din diferite unghiuri în locuri diverse, iar modul de exprimare este plin de simţire artistică” (IPS Teodosie, arhiepiscopul Tomisului)
Cartea „Frunza de acacia” poate fi gasită și la Biblioteca Municipală din Chișinău: o donație specială din partea autoarei
„Bărbații din viața mea” de Ninela CARANFIL / Eseuri, portrete de creație, tablete, aduceri-aminte, omagieri… – Ch., 2017
Din cuprins: O actriță dragă printre oamenii dragi; Părinții, frații; Anatol Ciocanu; Liubomir Iorga; Cei dragi; Atitudini; Strict personal; Pentru urmași; Referințe și aprecieri, Iconografie.
O inteligentă percepere de oameni, impresionantă aspirație a autoarei. O manieră narativă captivantă deosebește cartea de alte cărți scrise de actori. Cu amănunte amuzante sau triste, sunt Portrete schițate de Ninela Caranfil, printre care circa 50 sunt despre bărbații din viața și activitatea ei teatrală. Fiecare portret atrage, acaparează, sunt personalități ieșite din comun – ca biografie, prin aspirațiile lor, meseriile pe care le practică. Punctul culminant al textelor adunate în carte este patriotismul, dragostea de neam și țară! Alături de portrete și confesiuni tulburătare vom descoperi: „Dumnezeu în viața mea” sau „Menirea teatrului”. Ca om al lecturii, actrița ne demonstrează abilități de critică literară, cu cea mai temeinică analiză a unor texte referitor la romane, religie sau la cărțile despre personalitătți.
„Chiar și atunci când bocește, spunea pe timpuri despre ea Ion Puiu, această actriță își râde de necazuri, de neșanse, de urât, de pasiuni. Azi mai putem adăuga că actrița Ninela Caranfil chiar și atunci când plânge, de fapt, ea râde de necazurile noastre, de neșansele noastre, de urâtul nostru și ne arată cu zâmbetul ei arhetipal drumurile cele mai largi, drumurile spre luminișuri” (Andrei Vartic)
Niciodată tristă, artistă a poporului Ninela Caranfil totuși se simte deranjată de unele probleme din societatea noastră: „Alte măşti, aceeaşi piesă, vorba lui Mihai Eminescu. Mă deranjează dedublarea oamenilor, duplicitatea. Nu mai ştii când omul e sincer şi când minte.”
Editată la Biblioteca Municipală B. P. Hasdeu, cartea o găsiți în orice filială a BM.
„Iubirea de Viață, Țară, Baștină și Neam” de Ion PERCIUN. – Ch.; – Rezina, 2018
„Pe când filozofii cei cu apă-n gură tac, ei tare mai vor filozofi să rămână”… Un volum despre Basarabia. De dincolo de Nistru și de dincolo de Tisa… Nu avem multe cărți care reflectă atâta respect pentru țara natală, din care tinerii să absorbe acest sentiment. Acest volum sper să-i trezească, sa-i cultive patriotismul veritabil… Cele 337 de pagini ale volumului cuprind proză, versuri şi o iconografie ilustrată „Baștina și băștinașii”, despre oameni îndrăgostiți de limba, istoria și cultura românească.. Apariția cărții în mare măsură se datorează mecenatului Eugen Statnic, născut în anul 1929 la Pripiceni-Răzeși, județul Orhei, în familia parohului bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din localitate, satul care este şi baştina autorului Ion Perciun. Din cuprinsul cărții: Iubirea de viață, de țară (imaginații filozofice); Povestea cuvântului; Povestea Limbii; Povestea Omului; Versuri, Colinde aromâne; Personalitățile locale, etc.
„Multstimatul Nicolae Sulac a numit hărnicia drept principala trăsătură a neamului nostru. Alții adaugă – patriotismul. Un patriotism, ași zice, de un colorit local”; „…Marea parte din moldoveni habar nu au de istoria multilateralăa poporului nostru, obârșia și locul lui în istoria europeană, pentru că nici la școală, nici la facultate, n-au fost familiarizați cu aceste cunoștințe, iar propaganda sovietică și cea promovată ani de zile de sursele pro-estice de informare în masă și-au făcut foarte bine lucrarea.”; „Numai tu, popor cuminte, / Numai tu mai ești în stare / Să ridici din adâncime / Adevărul sfânt și mare.” (fragmente din carte)
Adolescentul merge după soare: Ghid de dezvolatre personală / Diana Ștefăneț, Lucia Bâtcă, Olesea Raru. / coord.; ȘTEFĂNEȚ, Diana. – S. n. 2016
„Nu considera ceea ce faci o povară. Cu o atitudine pozitivă o poți transforma într-o activitate plăcută”. Formarea personalităţii armonioase, receptive la schimbări, capabile să se integreze dinamic într-o societate contemporană devine o cerinţă a timpului, actuală pentru procesul de învăţământ. Psihologii subliniază că adolescenţii sunt caracterizaţi de următoarele trăsături care par adultului deviante, dar care sunt normale la această vârstă: refuzul autorităţii paternale, agresivitate, imaturitate afectivă, frustrare, lipsă de responsabilitate şi sensibilitate excesivă faţă de inluenţele exercitate de anturaj. „Fii optimist, ce beneficii ai putea avea dacă te vei gândi mereu la un final negativ?” Identitatea şi viitorul adolescenţilor sunt determinate de bunăstarea lor emoţională şi spirituală. Adolescentul redescoperă lumea, datorită posibilităţilor sale de interpretare şi este intens preocupat de propriul său destin. Este etapa în care intervin îndelungate şi intense meditaţii asupra valorilor. Se elaborează un sens de viaţă şi dobândeşte contururi concepţia despre lume şi viaţă. Conştiinţa de sine se adânceşte mult, sporesc eforturile de autocunoaştere şi autoproiectare… „Concentrează-te pe valori, nu pe dorința de a fi perfect”. Dedicat adolescenților, studiul ne invită într-o călătorie în lumea marilor căutări de sine, marilor aspirații și metamorfoze interioare, propune soluționarea cu succes a problemelor de vârstă și gestionarea stărilor afective e necesară cunoașterea profundă a vârstei, precum și aplicarea unui șir de tehnici și metode concrete, pe care ni le oferă autorii. Un ghid foarte util, se recomandă tuturor care tind spre autocunoaștere și dezvoltare personală.
„Abordarea depresiei și a anxietății. Dacă simți anxietate, ești mereu trist, atunci nu aștepta trecerea anilor pentru a apela la un ajutor specializat. Este mult mai ușor de rezolvat problema când este în fazele incipiente, decât în stadiile tardive.” –
Răluca toată viața a trăit în Florești. Într-o mică căsuță confortabilă, cu vedere la dealurile cu levănțică mereu scăldate în soare. Voalul contra privirilor curioase erau ghiveciurile mari de lut cu flori care stăteau pe pervazul geamurilor de la parter.
El a apărut brusc, mare și frumos, cu părul cărunt. Se vedea că era de sânge nobil, nu ca dânsa. Avea ani destui, mult mai mulți ca ea, dar prin asta se simțea puterea și forța lui. El s-a oprit în fața geamului și privea cum ea udă florile. A observat privirea lui, dar nici prin cap să-i treacă că ar fi fost interesat de ea. Brusc, i s-a părut că îl înțelege. Întru-totul. Ochii lui căprui divulgau tristețea singurătății, atât de familiară Rălucăi. Acest lucru îi unea… Dar, el continua s-o examineze fără genă. Iar ea s-a gândit că este dintre băștinași, nu unul venit. Și de ce atunci mai înainte nu l-a întâlnit? Apoi el a oftat, a privit la mulțimea de turiști care se pozau nu departe printre levănțica, și a plecat mergând agale, fără să-și ia rămas bun, de-a lungul unei stradele înguste pe care cei căscați de obicei nu merg…
A doua zi, la aceeași oră, a venit din nou. La fel a început s-o examineze în tăcere… Și ea – mai mult timp ca de obicei, ba uda florile, ba le curăța de uscăciuni.
Ea și-a dorit brusc ca el să vină în fiecare zi… Iar el, ca și cum ar fi simțit dorința ei, a început să vină în fiecare zi… Stătea așa, cu ochii triști, apoi se așeza mai confortabil undeva alături și o privea neclintit… Priveau unul la altul fără să observe turiștii…
Nu aveau nevoie de cuvinte. Părea că le era frică de cuvinte inutile care vor distruge mugurii dragostei...
Intr-o zi, i-a pregătit special niște tartine. Și când el a apărut, le-a scos și l-a servit. A privit-o atent, s-a ridicat și a luat una dintre ele. Și, în următoarea zi era ziua ei de naștere. Răluca s-a îmbrăcat frumos, s-a dres, a pus pe masă și a prins să aștepte… A decis să-și facă singură un cadou. Îl va invita la ea acasă. La lumina luminărilor. Vor bea vin moldovenesc de casă. Dar el nu a venit… Răluca s-a intristat, apoi s-a liniștit. Și-a reproșat în sine pentru slăbiciunea momentană…
Copiii lui au migrat pentru totdeauna peste hotarele Moldovei deja de 20 de ani, al ei fiu – de zece ani e în Canada… Ce le rămâne lor, la bătrânețe, haine grele?
Și, peste trei zile l-a văzut la geamul ei, șezând pe o prispă în curte. A ieșit spre dânsul și el a ridicat capul. Privind în ochii lui, a văzut că se simte foarte rău. Răluca s-ă așezat lângă el și l-a cuprins. El a răsuflat ușor și și-a pus capul pe umărul ei. Ea îi mângâia părul cărunt și se gândi că e bine că el nu spune nimic. Simțea numeroasele cicatrici pe sufletul lui. În casă e suficient și unul care vorbește mult… Apoi i-a spus că dacă nu e prost, să termine cu cutreieratul străzilor, că acasă îl așteaptă pirjoalele și tartinele…
Și, apoi s-a gândit că așa o dragoste la prima vedere, nu avut-o nici în tinerețe… Și, în etate se poate iubi la fel de tare…
Să privim înainte cu speranță, perseverență și încredere. Lucrurile bune se întâmplă celor care nu se dau bătuți! Doamne ajută! ❤
Nu e îndeajuns doar să fii inteligent, trebuie să fii și abil, iar în următoarea listă, care mi-a luat câteva zile să o realizez, sper să găsiți câteva titluri care să vă surprindă pozitiv și pe care să le lecturați cu răbdare, cu o stare de spirit în ajunul revelionului – și după… la o nea de gură aburindă de la ceaiul cu lămâi și mușețele, plus mandarine aromatizate, în special, cu idei trăsnite ale Moșului Crăciun ce vine cu cadouri preferate, și tare sper că încă se mai păstrează timpurile celea când fiecare dintre noi se bucură de o carte pasională, acest drog clasic al sufletului… Toate cărțile incluse pentru recomandare, ca de obicei, se găsesc la Biblioteca Municipală B. P. Hasdeu! Vă așteptăm nerăbdători să le aveți în mâni! 🙂
„Amintiri din Raiul Copilăriei” de Elena Tamazlâcaru
„Colindele sfinte coboară / Încet peste oraș, peste sat. Discret, pentru a câta oară, Caută geamul abia lumina… Colindele sfinte sărută Harnice horboțele mamei… Insistă printre ochiuri, se uită, Caută albul trudit al basmalei… Colindele, sfinte comorile Doar pe ele le mai avem… Ca florile de măr, copilele… Primindu-le, să ne salvăm… Colindele, sfinte colindele Pe fir de argint suspendate Zboară dumnezeiești surprizele Înnobilând orașe și sate. Colindele sfinte, preasfinte Aer de mir aduc peste Țară, Adună amintiri în cuvinte, Amarul lacrimei, iară și iară…”
Autoarea cărții relatează istorii despre oameni simpli, fiecare cu povestea lui; povești despre o lume care nu mai există, majoritatea lor au plecat în lumea celor drepți cu mai mult de o jumătate de secol în urmă. ”…O convorbire întreținută de mai multe persoane dominată de o rostire dumnezeiască a cuvântului matern… Ascultam vrăjită aceste discuții și îmi doream să nu se mai termine”. Alte pagini, Elena Tamazlâcaru prezintă cititorilor autorii și titluri de cărți citite și care au remarcat-o…
Din carte: „Când am citit Un veac de singurătate, desfășurarea acțiunii mi s-a părut imposibilă, prea din cale afară de mistificată, de forțată. Poate chiar, în mare parte rău inventată, orientată spre SF draconic. Nici acum, peste ani, nu găsesc altfel această pânză distinsă cu supremul Premiul Nobel, mai ales când am parcurs și A trăi pentru a-ți povesti viața de același Gabriel Garcia Marquez… O lume… de pe altă parte a globului… De pe altă planetă, adică.”
Scriitoare, jurnalistă, pedagog, bibliotecară, cântăreața de tradiții, realizatoare de emisiuni corale și alte diverse tematici. Activitatea Elenei Tamazlâcaru a fost și este apreciată la justa valoare de intelectualitatea basarabeană. Pasionată de vestimentația modernă tricotată, croșetată, de fotografia artistică și documentară, de literatură, de televiziune, de creația populară, de pictură și desen…
„Viața de câine a unui copil” de Teodor Popovici
O carte de viață cu lacrimi: despre război, foamete, deportări. Relatată de la om la om, de la străbuni la nepoți. Noi nu putem să nu credem părinților noștri, ce a fost, – a fost real. Și dacă demnitarii acestui mic stat se vor gândi cu adevărat, nu numai la vorbe și cuvântări din tribună, ci la poporul acestui plai, la valorile, tradițiile lui; la mentalitate și spiritul degradat deja înrădăcinat în mințile moldovenilor, poate s-a porni căruța noastră… să fie respectată și acasă și la europeni. În continuare, nu avem cultură, un program de susținere și consolidare a opiniei libere, democrația este cenzurată în mod deschis. Legea nu e lege, Constituția nu e Constituție, fiecare om de stat își permite să o schimbe din capul lui după cum o tălmăcește singur sau este nevoit să se supună străinilor… „Apoi ne întoarcem acasă cu ochii în lacrimi, mama ne lua lângă ea ca pe niște pui de găină, ne mângâia și ne zicea: – Las-că vine tata acasă și totul o să fie bine!”
„Pentru noi, românii basarabeni, este importantă credința noastră, limba, tradițiile și pământurile noastre de la munte până la mare, și nicidecum părerea străinilor, îndeosebi a ocupanților sângeroși ruși, care nu au nici un drept de a ne judeca. Tributul plătit cu sângele poporului basarabean și Nordului Bucovinei nu a fost mic, zeci de mii de fii ai poporului au murit pe front în lupte crâncene pentru apărarea pământului sfânt, alte zeci de mii au fost luați prizonieri și duși în Siberia, Kazahstan, Azerbaidjan etc.”
„Teodor Popovici privește dramele prin care a trecut poporul nostru prin ochii unui copil. Este o lacrimă nevinovată, de suferință pe care el poate nu o putea înțelege, dar în care a fost aruncat. Această carte se înscrie în suita de cărți despre soarta unor oameni care au trecut prin calvarul deportărilor”, a constatat academicianul Mihai Cimpoi.
Profesor, medic, Teodor Popovici s-a născut la 15 iulie 1941 în comuna Mihăileni, raionul Râșcani. În 1966, a absolvit cu mențiune Facultatea de Stomatologie a Institutului de Stat de Medicină din Moldova. În 1974, a susținut teza de doctor în științe medicale. Este membru de onoare al Academiei Europene de Implantologie, autor al 205 lucrări științifice, două monografii, patru manuale, șase invenții și 129 de inovații. De asemenea, este autor al 34 de cărți de bancuri, aforisme, epigrame și proză scurtă. Este membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova și membru al Uniunii Epigramiștilor din Moldova și România.
„Pe drum” de Jack Kerouac
”Pe drum” reprezintă apogeul artei generatiei ”beat” presărate de jazz, droguri ți poezie, aflate într-o căutare frenetică a adevărurilor supreme. Povestea îl urmareste pe Salvatore care este în căutarea acelei experiente care va scoate la suprafață artistul din el, care la randul lui îl urmăreste în tot ceea ce face pe mult admiratul Dean Moriarty, adevăratul artist în trup și spirit. Călătoriile însă, bețiile ți relațiile sexuale nu par să umple setea hoinarilor, dar de fiecare dată când se asează într-un anumit loc, acel vânt nostalgic îi îndeamnă din nou la drum. Romanul lui Kerouac făcea furori în anul apariției lui în S.U.A, 1957, datorită subiectului principal al povestii: călătoriile de-a lungul Americii ca dădătoare de sens al vieții, ceea ce a pus pe drum mulți tineri americani după citirea romanului. Figura centrală a generatiei Beat, Kerouac se dezice de tot ce-a reprezentat literatura americană din generația așa-zis pierdută. Kerouac, alături de alți reprezentanți ai curentului Beat, vorbește despre o Americă nouă, renăscută din cenușa celui de-al doilea război mondial.
„Pe drum” romanul cel mai cunoscut al lui Jack Kerouac, considerat o Biblie a Generatiei Beat este, de fapt, o cronică a transformării umane, la vârsta tinereții, a libertatii absolute, împletită cu libertinajul. E o legatura între trecut și viitor, iar subiectul continuă să „vorbească” tinerilor, indiferent de vârstă.
„Știm noi cum e cu viața asta, Sal, îmbătrânim toți încet-încet, și ajungem pricepem cum stau lucrurile. Înțeleg bine ce-mi poveștești despre viața ta, întotdeauna ți-am apreciat sentimentele și acum chiar că ești destul de copt ca să-ți găsești și tu o fată să o crești ca să o faci una cu sufletul tău, așa cum am încercat și eu cu nenororcitele astea de femei ale mele. Rahat!..” (din carte)
Jack Kerouac, (n. 12 martie 1922, Lowell, Massachusetts – d. 21 octombrie 1969, St. Anthony’s Hospital – Emergency Center, St. Petersburg, Florida, SUA). Scriitor, pictor și poet american, considerat alături de William S. Burroughs și Allen Ginsberg pionier al mișcării culturale americane Generația Beat.
„Străina de la Hollywood” de Aurelian Silvestru
„Capătul lumii începe acolo, unde simți pentru prima data dorul de casă”, – spune autorul. Foarte bine punctat. Romanul captează cu intrigi și aventuri care se țin lanț una de alta; gânduri spirituale, filosofie, aforisme, citate care dau o încărcătură emoțională, unele reușite pentru educație și dezvoltare personală. „Un esec devine înfrângere abia atunci, când nu ai învățat nimic din el.”
„L-am ignorat. Auzisem că se ocupă cu prostii: racola liceenii, ca să împartă doze minuscule de iarbă și adrese „sigure” pentru distracții. Refuzul meu l-a supărat. A încercat să se răzbune. Așa m-am pomenit în mijlocul unui război al bătăușilor din cartier. Uneori, dădeam piept cu găștile din alte cartiere. Atunci treceam peste rivalitatea din interior și deveneam un singur clan unit și imbatabil” (din carte)
Aurelian Silvestru. Scriitor, psiholog, publicist şi pedagog. A studiat la Universitatea de Stat din Moldova , Facultatea de Filologie, secţia ziaristică (1966-1968, apoi la Institutul Pedagogic „Alecu Russo” din Bălţi, Facultatea de Pedagogie şi Psihologie (1969-1973). Şi-a aprofundat studiile la Academia de Pedagogie din Moscova, făcând doctorantura la Institutul de Psihologie (1975-1978). A urmat cursuri de manager în micul business la Academia de Relaţii Internaţionale din Cairo (1977). Activitatea de muncă şi-a început-o la Institutul Pedagogic din Bălţi în 1973, după care s-a stabilit la Chişinău. Din 1975 până în 1990 a activat la Institutul de cercetări ştiinţifice în domeniul Pedagogiei. În 1991 devine preşedinte al Asociaţiei de Creaţie TOCONO şi fondează Liceul de Creativitate şi Inventică „Prometeu”
„Frumoasele străine” de Mircea Cărtărescu
„Sunt mereu uluit, de altfel, de pasivitatea occidentalilor în fața loviturilor sorții.”- scrie autorul. Surprinzătoare concluzie și pentru mine! Alte multe interesante comparații de atitudine la europeni cu o deosebită și captivantă descriere, merită citite. „Tinerii berlinezi au un fel de cult pentru hidoșenie. Îi imită pe punkiștii din gări, care nu se știe pe cine imită și ei la rândul lor, căci autentici nu prea par.” „Noi, românii, om fi cu om fi, dar nu stăm ca oile, așteptând să ne resolve alții treburile.” – sunt de acord cu Cărtărescu. – Haideți, să vedem pe voi, dragi cititori, dacă sunteți de acord, citiți și veniți cu vreo replică două! „Pus la colt pe coji de nucă, m-am gândit că poate au și ei dreptatea lor. Mai știi păcatul?”
Volumul format din poveștile pe care Cărtărescu le-a scris pentru revista „Șapte nopți”și tradus din engleză-Beautiful Strangers „Frumoasele străine” este o colecție de proză din 2010. ,,Umorul, satiricul și grotescul au fost dintotdeauna, în volumele sale de versuri, în Levantul și-n Orbitor, în Enciclopedia zmeilor și-n De ce iubim femeile, a doua coardă la arcul lui Mircea Cărtărescu, alături de cea onirică și vizionară. În Frumoasele străine ele sunt coarda dintâi. Puține cărți din literatura română de azi îi pot sta alături ca naturalețe a povestirii și ca ubicuitate a comicului, întins pe toate registrele, de la zâmbetul discret la râsul cu lacrimi. Cele trei povestiri unite de aceeași voce narativă, destinsă si firească, sunt filme cu camera în mână, fără nici o emfază, mizând pe sinceritate și simplitate. Sunt road movies, mai scurte sau mai lungi, cu scriitori, artiști vizuali, polițiști și criminali, studente și responsabili culturali, fantome și cineaști, risipiți într-o lume mereu surprinzătoare.” – spun criticii…
„Francezii n-au protestat. Au mâncat cu stoicism bucatele fără sare, ca împăratul din poveste, închipuindu-și probabil că așa e mâncarea românească. Ne-or fi crezut probabil o nație foarte bolnavă, silită să țină regim, private de bucuriile sării-n bucate, ale sării pământului și ale tuturor celorlalte combinații ale sodiului, cu valențe parabolice și sapiențiale. ” (din carte)
Mircea Cărtărescu, poet, prozator, critic literar și publicist român. Născut: 1 iunie 1956 în București. Curentul literar: postmodernism. Premii: Premiul austriac de stat pentru literatură europeană, Premiul Vilenica, Prix Formentor
P.S. Un citat de zi: „Nu putem inventa sentimente. Le putem descoperi și exprima, iubi și urî, le putem apropia de inimă sau le putem respinge.” Nichita Stănescu
Un tânăr l-a întrebat pe un înțelept, cum să se salveze de singurătate. – Te voi salva de singurătate, a spus înțeleptul, – dar pentru început tu trebuie să treci un test timp de trei zile. Tânărul a fost de acord. În prima zi, înțeleptul l-a legat pentru toată ziua foarte strâns la ochi ca acela să nu vadă nimic. Era insuportabil de greu, în special, atunci când tânărul era rugat să aducă ceva. A doua zi, tânărul a fost legat la urechi, astfel ca să nu audă absolut nimic. Atunci tânărului i s-a părut că lumea din jur a surzit. A treia zi, tânărul a fost izolat și închis într-o odaie fără geamuri și lumină. El a rezistat și în această zi. În sfârșit, toate testele s-au încheiat și tânărul a răsuflat cu mare bucurie:”Cât sunt de fericit că am îndurat și am rezistat totul! Acum, mă veți ajuta? – Dar ce, în continuare te simți singur? – l-a întrebat înțeleptul.
– Sincer, nu! Lumea este atât de frumoasă! Nici măcar nu bănuiam că în jur sunt atâtea sunete și culori! – a exclamat tânărul. – Atâta timp cât omul poate privi soarele, luna și stelele, să se bucure de darurile pământultui și de pe mare, el niciodată nu este singur, – a afirmat înțeleptul. – Dar dacă brusc sentimentul singurătății se va întoarce din nou? – a întrebat tânărul îngrijorat. ”Păi, veniți din nou, și vă voi da un nou test!” – a zâmbit înțeleptul.
Picturi in ulei de S. Vizitiu
Esența singurătății
Singur te-ai născut,
Singur vei muri,
Viața trece peste tine
Ca cuțitul peste unt…
Te croiește,
Te tăie,
Te biciuiește,
Te stoarce…
Creierul ți-l usucă,
Venele ți le întinde…
Ca o gunoiște inutilă
Te aruncă la gunoi…
Te scuipă pe față cu ploaie,
Te demască cu noroi,
Pe sufletul tău apoi
Cu tristețea se culcă…
Și te va arunca
În ocean cu necazuri,
Doar un așa răspuns
Oferă tuturor –
Singurătatea… (SVizitiu, ianuarie 2019)
Paradoxal, dar de singurătate suferă mai des persoanele publice, înconjurate de fanii entuziaști și admiratori stuperfiați… Nimeni nu vrea să fie singur nici măcar in … Paradis. ”Stau printre prieteni într-un deșert, într-un pustiu, Și ce mi-a rămas din iubire acum? Doar numele tău, Constantia…” – astfel D’Artanian transmite acest sentiment atunci când îi moare iubita…
Simțul singurătății ca o calitate personală, – o stare cronică de tristă experiență în izolare și retrăirile dureroase, o goliciune inutilă, cauzate de nemulțumiri reale sau din imaginație negativă față de nevoile relațiilor interpersonale. Singurătatea – conștiințizarea faptului că nimănui nu-i pasă de tine, nimeni nu dorește să te asculte. Măcar vorbește singur cu sine, de parca ți s-ar amputa relațiile cu alte persoane, fie cu cineva concret. Sentimentul singurătății îl poți simți chiar și într-o companie veselă, atunci când realizezi că acolo nimeni nu are nevoie de tine, iar ființa apropiată alături nu este și niciodată nu va fi…
Zâmbiți! Astăzi este Ziua Mondială a Zâmbetelor … Ce bine ar fi sa fie în fiece clipă… Pace tuturor!
Un tânăr a vrut să cumpere un trandafir, de la o florărie din oraș, îi lipseau cinci lei, la care florăreasa i-a spus: „dacă nici pentru o floare nu ai bani, mai bine nu-i dăruieşti nimic, nu vei face nimic altceva decât s-o răneşti pe biata fată.” Băiatul a lăsat capul în jos și a lăsat și trandafirul…. Înțelegându-i neputința, am luat eu trei trandafiri, iar când am plătit i-am spus florăresei că intenția acestui băiat valorează mai mult decât trandafirul și comentariul ei. M-am îndreptat spre tânăr și i-am zis: – Dă-i asta, tu nu-ți face griji, azi pentru tine, mâine pentru mine… Du-te și cucerește-o, campionule, și fă-o să se simtă cea mai iubită și importantă persoană din viața ta! A primit florile cu uimire, s-a uitat la mine cu ochii lui limpezi și plini de umilință și mi-a spus: „Mulțumesc frumos, doamnă! Dumnezeu să vă binecuvânteze!.. Nu sunt pentru o fată, sunt pentru Mama mea, azi e ziua ei de naştere!”
Niciodată, dar absolut niciodată nu ştim despre situațiile prin care trec alții, de aceea nu trebuie să-i judecăm. Ori îi ajutăm ori tăcem… – Nu judeca… și nu vei fi judecat!
Învățământul trebuie să fie gratuit, scrie un cititor indignat. Și eu nu vreau să mă cert cu el, dimpotrivă vreau să-l sprijin și să promovez această idee utilă. Da, – educația ar trebui să fie gratuită. Și coniacul, de asemenea. Și capelina prăjită. Problema este că cineva trebuie să crească strugurii, cineva trebuie să facă din ei acest coniac, să achite energia electrică, cineva trebuie să se așeze la volan și să ducă acest coniac la magazin. Prin achiziționarea de benzină, apropos.
Și magazinul cineva trebuie să construiască. Și la casă cineva trebuie să se așeze. Si fiecare din ei, ceea ce este tipic, dorește să mănânce. Așa că, dacă coniacul pe bună dreptate ar trebui să fie gratuit, ei vor muri de foame. Prin urmare, un coniac gratuit nu va exista niciodată. Excepție – în cazul în care cineva va plăti pentru el și mă va servi gratuit. Aceasta se numește freebie din contul altuia. Și capelina la fel cineva trebuie să o prindă, prăjească plus drumul…
Totul ar trebui să fie liber și pe gratis. Dar nimic nu este gratuit. Bibliotecarul multilateral. Profesorul la universitate, asistent sau rector, instalator și deritecătoare, un furnizor de energie electrică și de apă caldă la calorifere în auditorii – ei manancă, de asemenea. În fiecare zi. Nu este nimic gratuit în această lume, cu excepția unui frumos apus de soare. Altă e problemă atunci când oferi soluții sau indici erorile nu te ascultă nici ministrul, nici colegii, iar poporul își caută de nevoile sale, ditamai… Iar tichetele de masă destinate bugetarilor simpli… niciodară nu vor ajunge la bugetari flămânzi și săraci, doar la cei bogați și sătui din întreprinderi întreținute financiar…
Acceptați și recunoașteți – nimic nu este gratuit. Dacă cineva primește ceva pe gratis, deci cealaltă persoană a plătit pentru acest lucru. Fie că este vorba de coniac, capelină, cultură sau învățământ. Statul nu are bani de default-urile sale – numai cei pe care noi i le-am dat în formă de impozite, taxe de la câștigurile noastre. Nimic gratuit nu este. Este timpul să ne obișnuim cu această idee… Din Păcate… Dar ce ne mai poate oferi acest stat decât speranțe deșarte? Oricum plătim pentru toate, și viața e scumpă… Voi vreți dreptate într-un stat fără valori în suflet?
Există o mulţime de situaţii când unui om i se pare că viaţa pentru el a pierdut orice sens. Cel mai des, aşa gândesc oamenii căror li s-a întâmplat o tragedie asociată cu pierderea celor dragi. Mai rar, acel sentiment îl trăiesc şi cei care au divorţat sau au pierdut un loc de muncă, fie bunuri materiale. În acel moment, atunci când apar astfel de gânduri că NU ARE SENS SĂ MAI EXISTE, omul se află într-o stare de depresie sau de inadecvare. Cel mai probabil, el nu este conştient sau nu doreşte să înţeleagă dacă într-adevăr sensul vieţii o constituie acea pierdere… Până nu se întâmplă o dramă sau o tragedie (Doamne fereşte!), puţini din noi se gândesc la ce înseamnă FERICIRE şi care este sensul vieţii. În cele din urmă, până la pierdere, omul nici nu s-a gândit că sensul vieţii lui e anume în acea persoană… Ai trăit… nu într-o lume pustie. Ai fost înconjurat şi îngrijit de persoane dragi, scumpe şi aproape de tine, pentru care ai trăit şi tu şi ai muncit şi care au avut nevoie de grija ta, respectiv şi de dragostea ta. Lumea ce te înconjoară… nu s-a prăbuşit. Copiii, părinţii, cei dragi şi scumpi, în fine, chiar şi tu – sunteţi tot sensul prezentului şi viitorului vostru. Te doare, dar doare şi pe cei de alături, PRIVEŞTE în jurul tău, şi te vei convinge că există şi alte persoane care au nevoie de dragoste şi ajutorul tău!
Circa cinci-şase ani în urmă, după un accident teribil, o femeie şi-a pierdut fiica şi soţul. Vestea tragediei a doborât-o: psihoză şi isterie, doar singura dorinţă de a muri… Alături de ea au fost specialiştii, colegii şi oamenii dragi, în special, nepoţica micuţă, care au ajutat-o pur şi simplu să supravieţuiască. În viaţă, soarta rar se confruntă doar cu o întâmplare. După câţiva ani de la acel accident teribil, a decedat şi mama ei. Viaţa continuă într-o uluire ca prin ceaţă, prin lacrimi şi durere. Conştiinţă lovită ca prin fulger, şi în cele din urmă femeia a realizat că oamenii de alături suferă şi ei, că sensul vieţii continuă în nepoţica şi rudele sale dragi… Probabil, în acel moment, această femeie inteligentă şi-a dat seama cât de scurtă este viaţa, că există persoane care au nevoie de dragostea şi grija ei şi că trebuie să le reuşească pe toate… Viaţa treptat se umple cu Sensul ei… Doamne ajută în continuare!
O mamă disperată că va educa de una singură copilul, după ce soţul lipsit de câţiva ani, peste hotare şi-a găsit altă femeie şi, în continuare nu mai are nevoie de ea… Mai grav e că ea crede în inutilitatea sa ca femeie şi că nimeni nu va mai avea nevoie de ea! Timpul tratează, dar cicatricile rămân, şi clipele pierdute în lacrimi vor spune cu părere de rău rostul acestei pierderi… Are sens să plângi după cineva care nu te-a preţuit niciodată nici pe tine, şi nici pe copilul tău?
Viaţa nu are sens doar atunci când înainte e doar pierdere şi nimic din opţiuni sau soluţii… Iar tu CONTINUI SĂ TRĂIEŞTI. Înseamnă că poţi să găseşti în viaţă acele valori pentru care tu, pur şi simplu, ai nevoie să trăieşti. Fii optimist! În orice caz, doar egoist să nu fii. Pentru cineva chiar TU eşti sensul vieţii!
Ce a fost rămâne în memoria noastră. Iar memoria – este trecutul nostru. TREBUIE SĂ TRĂIEŞTI CU PREZENTUL ŞI VIITORUL. Acesta este sensul vieţii! Doamne ajută!
PS. Nu încerca să convingi un rechin că poate deveni mai bun… În goană după răutăți, nu simte foame, nici bun-simț! Nu-i vorbi de valori unui hapsân de putere! Nu-l schimbă doliul de mamă, și nici averea!
#SVizitiu
O adolescentă și-a cumpărat un telefon. Când tatăl ei l-a văzut, a întrebat-o: – Care a fost primul lucru pe care l-ai făcut când l-ai cumpărat? – Am pus o folie protectoare pentru ecran și o husă pentru telefon – a răspuns fiica. – Te-a obligat cineva să faci asta? – Nu, tată. – i-a răspuns ea. – Nu crezi că este o insultă la adresa producătorului? – Nu, tată! De fapt, chiar producătorul recomandă folosirea unei huse pentru telefon. – L-ai acoperit pentru că era ieftin și urât? – Nuuuu, tată, este cel mai scump din gamă, de fapt, l-am acoperit și protejat pentru că nu am vrut să se zgârie, să-i scadă calitatea ori să se urâțească. – Dar, când i-ai pus husa, aceasta nu a redus frumusețea și valoarea telefonului? – Nu, tată, cred că arată mai bine și toate acestea merită din plin pentru protecția pe care o oferă telefonului meu, în acest mod nu-i scade nici pe departe valoarea. Tatăl și-a privit cu dragoste fiica și a spus: – Totuși, dacă eu te-aș fi rugat să-ți acoperi corpul, care este mult mai prețios și mai valoros decât un simplu telefon, ai fi acceptat cu ușurință? – Fiica a fost surprinsă și această discuție a făcut-o să înțeleagă ce tot încerca tatăl ei să o facă să înțeleagă de ceva timp… Deci, fetele dragi, amintiți-vă întotdeauna că îmbrăcatul_indecent și expunerea corpului (totuși) vă reduc valoarea și respectul pe care-l primiți în societate. Aveți grijă de viața voastră și a celor din jurul vostru! /sv/
În momentul când te îndrăgosteşti, memoria te dă de bucluc, amintirile, în general, sunt imposibile, adică nu se pot reproduce mental. Spui doar ’’de ce’’, ’’pentru ce’’, însă ’’cum şi când’’ te îndrăgosteşti, în care dată anume, – este absolut imposibil să memorizezi…
El era, cum se spune ’’sufletul companiei’’. La început, doar îl plăceam, şi apoi… Când anume, nu pot spune, – m-am îndrăgostit de el ca o nebună. Aveam o pasiune sălbatică pentru el. Ghinionul meu, şi probabil, o mare greşeală a fost că aveam frică să nu se afle şi cei de la facultate despre sentimentele mele, că de altfel, erai ridiculizat la infinit. Nu puteam să povestesc nimănui, nici celor de acasă de jenată ce eram, nici prietenelor, şi cel mai important, nici lui. Eram nevoită să mă mulţumesc cu ceea, că noi împreună eram chemaţi la tablă, la seminare, fie într-o echipă în sala de sport. M-am simţit permanent mizerabil, nefericită, iar toată încrederea de sine se spulbera atunci când îl vedeam pe el. Aici, pentru prima oară m-am privit dintr-o parte şi, pentru prima dată m-am îndoit de sine. Atunci s-au urcat toţi paraziţii în gândul meu şoptind: ’’Sunt urâtă’’‚ ’’Sunt o proastă’’… Toată iubirea asta a căzut peste mine din senin ca un trăsnet, m-a îngenunchiat pierzându-mi echilibrul. Doream, pur şi simplu, să mă întind pe o canapea, într-un colţişor, să nu fiu deranjată, şi să uit, să uit de toate. Mâhnire sălbatică şi Toamnă pe tot parcursul anului. Şi apoi, starea mea cronică, obişnuită cu iubire neîmpărtăşită, – ca şi cum s-a evaporat benevol, s-a depăşit şi s-a învechit, ’’m-a convins soarele de aur’’, or’ ceva de acest gen… ’’Ce mult am obosit’’, – m-am gândit atunci. Totul are un capăt. Iată şi dragostea mea a luat sfârşit. Era clar, că sentimentele mele de aur ajung la finiş, dar am decis încă o dată să mă verific personal. Cu un rânjet tâmpit pe faţă m-am apropiat de el şi i-am spus: ’’Te iubesc!’’ şi am înţeles, că într-adevăr nu simt nimic, de parcă nici nu s-a întâmplat nimic. Şi atunci, … dragostea mea, blestemul cela a trecut peste el. Doamne, cât de mult el suferea, – s-a îndrăgostit peste cap de mine, dar eu deja eram indiferentă! Cu cât mai mult îmi dădea de înţeles că-i plac, cu atât mai mult îl îndepărtam şi-mi permiteam tot felul de trucuri nemiloase… De atunci, sunt bântuită de acest destin parşiv. Mă îndrăgostesc nebuneşte de cei care nu au nevoie mine, şi sunt indiferentă faţă de cei care mă plac. Am fost lipsită de iubire. Înseamnă, lipsită absolut de toate…
Ei bine, ce pot sa spun? Povestea mea este la fel de banală ca și la toată lumea. Niciodată nu mi-am imaginat că scenariiile infidelității pot fi atât de asemănătoare, și… în acelaș timp, la un număr ciudat de mic. Recent, s-a descoperit ceea, ce toți numesc ”am aflat”… Am aflat multe… Noi suntem deja de doisprezece ani împreună, avem doi copii minunați, o fiică mai mare și un fiu micuț. Eu am 43 de ani, ea 32. Probleme, la fel ca și la ceilalți, – ba una, ba alta, doar mărunțișuri, nimic deosebit. Casă avem, bani la fel, și de lucru, – este! Dar am aflat, că se întâlnește cu bărbați, așa precum a incercat ea să se justifice, – după o îndelungată șezătoare în concediu de maternitate, astfel ea dorea să afle ”dacă mai place” și la alte persoane de gen opus; și încă, dacă mai poate fi cineva vrednic de persoana ei, nu numai soțul, – în patru ani, au fost trei bărbați… Așa spune ea… Am observat și eu uneori, – așa, casual: că adesea ea făcea duș la amiază, – lucru neobișnuit pentru acest timp; iar uneori, venea prea târziu acasă, machiată strident… Cu toate acestea, încercam să mă lepăd de bănuieli, crezând sincer că ele vin dintr-o simplă gelozie bărbătească, și continuam să cred în valorile familiei. Chiar și atunci când adulterul a ieșit la iveală, ea continua să nege până la ultima… Până când am adus eu toate dovezile infidelității sale… (Una din amicile ei mi-a deschis ochii, spunând, că-i pare rău, pur și simplu, pentru mine) A fost un scandal mare, cu lacrimi, cu rugi de a o ierta… Am băut o săptămână, apoi am încetat, – multe exemple și sfaturi le-am recitit în for-ul rețelelor de socializare, și.. cât de cât, dar nițel m-am liniștit. Precum fiecare ”înțelept”, voi trăi și eu de dragul copiilor mei, pe care îi iubesc nespus de mult… Ce voi face cu soția, încă nu știu… Poate odată și odată, voi uita acest coșmar, și se vor mai calma spiritele, ștergând însuși faptul cu adulterul, dar… pentru cât timp voi rămâne cu suspiciunile mele? Și încă ceva mă îngijorează: Ce mă fac cu intimitatea? Nici nu pot să-mi imaginez, cum voi dormi în continuare cu ea, într-un pat comun… și să ne iubim ca pe vremuri bune… Ăsta e adevărul meu trist de viață…
”Niciodată nu întârziaţi la prânz, fumaţi trabucuri de Havana şi beţi coniacul armenesc!”, – sunt cuvintele celebrului Sir Winston Leonard Spencer Churchill.
Winston_Churchill era foarte atasat de coniacul armenesc și zilnic (!) bea câte o sticlă din celebrul „Divin„: în 1949, la celebrarea celor 75 de ani ai lui, Stalin i-a trimis un cadou cu 75 de sticle. Acest dar îi placuse atât de mult, încât Churchill regreta că nu împlinise… 100 de ani. Dar, într-o zi, el a constatat, că băutura lui preferată a pierdut ceva din aroma de odinioară, şi și-a exprimat nemulțumirea față de Stalin. S-a dovedit că maestrul Margar Sedrakian, anume cel care era angajat în amestecuri de arome Divin”, a fost exilat în Siberia. La cererea lui Churchill, maestrul a fost revendicat la locul său de muncă și… restaurat în partid. Iar Churchill, din nou obţinuse marea placere de la băutura lui favorită. Ulterior, lui Sedrakian i s-a conferitit titlul de Erou al Muncii Socialiste.
Mucenicii – un desert tradiţional prin care sunt sărbătoriţi cei 40 de mucenici ai lui Hristos, din Sevastia. Prăznuirea are lor pe data de 9 / 22 martie.
Potrivit tradiţiei, cei #40_de_mucenici au trăit în vremea împăratului Licinius (308-324), un mare prigonitor al creştinilor. Sfinţii erau soldaţi creştini şi făceau parte din Legiunea XII-a Fulminata din Armenia. Aflând despre credinţa lor, guvernatorul Armeniei, Agricola, i-ar fi pus să se închine idolilor. Pentru că aceştia au refuzat, au fost întemniţaţi şi bătuţi cu pietre, după care au fost condamnaţi la moarte în apa îngheţată a lacului Sevastia. Mucenicii s-au rugat Domnului să se îndure de ei şi să încălzească apa în care stăteau. La miez de noapte, 40 de cununi s-au coborât din cer, iar apa lacului s-a încălzit. Mucenicii au pierit însă cu toţii, trupurile lor fiind arse şi apoi aruncate în apă.
Figurine în forma cifrei 8
În cinstea acestor martiri, femeile de rit ortodox din Moldova coc 40 de figurine dintr-un aluat a cărui compoziţie este foarte asemăntoare cu cea a cozonacului. Astfel, coca de mucenici se obţine din jumătate de kilogram de făină albă, amestecată cu o linguriţă de sare şi 50 de grame de zahăr pudră. În mijlocul acesteia se adaugă un amestec fomat din 120 ml de lapte, 20 de grame de drojdie, 3 ouă şi 50 de grame de unt topit. Coca astfel obţinută se lasă la crescut preţ de o oră. Apoi, aluatul se împleteşte şi se lasă din nou la crescut un sfert de oră într-o tavă unsă cu unt. La cuptor, mucenicii se ţin circa 30 de minute până se rumenesc, după care se scot şi se dau cu miere şi miez de nucă pisată. Se spune că forma cifrei 8 pe care o are acest desert tradiţional ar proveni fie de la forma cununilor care au coborât din cer peste capetele martirilor, fie sunt o formă stilizată a trupurilor lor.
O altă reţetă de preparare a mucenicilor, folosită mai ales în Muntenia şi Dobrogea, este aceea de a fierbe figurinele mici din cocă de forma cifrei 8 timp de 15 minute în mai mulţi litri de apă clocotită amestecată cu zahăr, în care se adaugă scorţişoară, coajă de lămâie sau portocală, esenţă de rom şi miez de nucă pisată. Desertul se prepară şi se serveşte cald sau rece doar în ziua de 9 / 22 martie.
Data de 9 / 22 martie corespunde şi începutului anului agricol. Tradiţia populară spune că în această zi sfinţii mucenici se strâng pentru a participa la un ritual de dezgheţare a pământului şi de eliberare a căldurii, pentru aceasta ei bătând cu bâte în pământul îngheţat. Această practică este mai des întâlnită în satele din Bucovina.
Ziua mucenicilor este şi una în care se fac prognoze pentru vreme. Credinţa populară spune că dacă va ploua în această zi, atunci va fi la fel şi de Paşte, dacă va tuna, vara va fi bună pentru culturile agricole, iar dacă va îngheţa în noaptea de dinainte, atunci toamna va fi bogată şi lungă. Biserica afirmă că Sfinţii 40 de Mucenici transmit un alt mesaj: anume că bărbăţia, curajul, sunt puteri spirituale care se măsoară nu prin rezistenţa la băutură, ci prin capacitatea de sacrificiu.
Impresii din viata si carti / Svetlana Vizitiu 