Impresii din viata si carti / Svetlana Vizitiu

Oameni, destine, istorii de viata, dragoste, pasiune, carte, lectura, club


Un comentariu

Nicolae BĂLȚESCU „Purtăm din facere imboldul revenirii” /recenzie literară/


Iubirea Dumnezeiască a rămas neînțeleasă pe această stea albastră…”

Definitoriu ar fi ceea ce e bine scris plantat în memoria liricii. Lirica existențială a poetului basarabean Nicolae Bălțescu, demonstrează preocuparea autorului pentru problematica filozofică a relației omului cu Dumnezeu, o poezie interesantă a zborului sufletesc către lumină. Autorul aduce oscilaţia dintre linişte şi furtună, în poemele sale, într-o peisagistică unde sufletul se deschide de la sine; se găseşte ancorat în propriile sale simţiri cu care împreună, se frământă și luptă pentru împăcarea celorlalți… Vorbește despre credință, speranță și prostia umană… O poezie a luminii, că lumea poate si trebuie sa revină la cele sfinte! Astfel caracterizează critica de specialitate creația poetică a lui Nicolae Bălțescu – medic si poet, autorul cărții de versuri, intitulate sugestiv „Purtăm din facere imboldul revenirii”.

Lumea a fost plăzmuită în cuvânt și în Iubire. Lumea s-a născut într-o poveste și Codul ei vibra în Nemurire.”/p.11/

      Volumul reprezintă un dialog poetic, care învinge distanțele și cu siguranță va învinge și timpul: este structurat în opt capitole: Gânduri; Cele zece Porunci; Purtăm din Facere imboldul revenirii; Femeie trebuie să urci!; Iubire pământească; Imagini; In Memoriam Leonida Lari; Eseuri.

Un om integru, poetul este apărătorul tuturor lucrurilor bune într-o lume strâmbă, incapabilă de a primi frumosul. Durerea răutății unora dintre semenii noștri, a urii, a neînțelegerilor este aspru pusă la zid de acest militant pentru bine, pace, liniște și iubire.

     Iubirea față de Dumnezeu se întâmplă categoric înainte de a fi în cele din urmă, divină… Iubirea lui Dumnezeu neînțeleasă de noi pe această pământ… Conştientizarea condiţiei omeneşti este gravată; Respectând valorile, bunul simț, educația strânsă de-a lungul timpului, autorul ne oferă o paletă de poezii care înnobilează și dă viață și îndemn în a-i da slavă lui Dumnezeu, în așa fel încât să fie „Trezește-te, lume”: „Rătăciţi, pământenii, bezmetici, legaţi de pământ,/Înlănţuiţi, zăvorâţi, închişi ca într-o cetate,/Pe deplin limitaţi de spaţiu, de timp,/Nu mai puteau înţelege calea spre Infinit, Eternitate:/Voinţa curată devenise prea slabă în răstimp.

Întunericul totul sufoca pe Pământ,/Omenirea cu o viteză nebună aluneca în abis/Şi nu mai putea să găsească calea spre Puritate, Lumină:/Dorul de Înalt nu le apărea nici în vis,/Salvarea umanităţii era în Puterea Divină.

Dumnezeu privi îndurerat nesăbuita Lume în rătăcire./De dragul ei, în Marea Lui Iubire, trimise pe pământ/Colacul izbăvirii – Însăşi Iubirea, devenită Viu Cuvânt,/Să spargă zidul întunecat, să aducă mântuire,/Să redeschidă calea spre iertare şi Paradis.” / (fragment)/

Sau: „Omul singur şi-a provocat, cu obstinaţie, această izgonire./ Nevrednic să primească, smerit şi simplu, Graţia Divină…” /din „Aroganța”/

      La începutul anilor ’90, când a revenit în ţară, Nicolae Băltescu a fost alături de poeta-martir Leonida Lari, care a fost şi verişoara lui. Au lucrat împreună la Glasul Naţiunii, a susţinut-o, încurajat-o, şi a protejat-o întotdeauna, pe cât era în stare să o facă. „Leonida Lari-fiinţă receptivă, sosită din Netimp,/Departe de minciună, de nedreptate… (din poezia „La moartea Leonidei”) i-a marcat destinul de poet: „Din cenușă precum Pasărea, sclipitoare, / Cu iubirea ta, vei renaște în Iubirea Lui, /Vei reveni într-o Lume Nouă, în Răsăritul / Nou de Soare, Zâmbitoare, într-un alai/ De Lire și de Muze…”

     Plenitudinea sufletului său îndurerat se revarsă și asupra semenilor săi. Sunt evocate figurile părinților săi, ale rudelor, prietenilor, familiei și ale omului iubit. Autorul nu a uitat nici de dragostea de țară, de tradiții și obiceiuri, de frumoasele sărbători care încununează sufletul românului adevărat. Ne dezvăluie lumea lui interioară – o lume concentrică circulară, în care păstrează comori nebănuite, ivite de sub pana sa îndrăzneață. Sufletele umblă ca și cum desculțe, scriind împreună povestea lor în cartea emoțiilor. Chiar dacă dorul nu are somn, autorul merge pe drumul destinului, căutând să compună romanțe soției sale, pe care să le cânte o viață întreagă. Poetul vorbește cu mama, care îi poartă amintirile, gândurile și dorul, acolo unde doar inima și intuiția pot ajunge:

Pare că nu demult a fost, mai ieri./Măicuţa mea, de tot îmi este dor:/Mâinile tale moi, ce-mi alinau dureri,/În braţe mă ţineau atât de iubitor,/Îmi alungau tristeţea primelor căderi./Măicuţa mea, pare c-a fost mai ieri… /din „Mi-e dor de tine, mamă”/

     Cultivând cu precădere o Poezie în vers clasic, versurile sale sunt puternice, cu ecouri în sufletele lectorilor săi, imprimându-le acestora trăirile sale și îndemnându-i să trăiască cinstit și în spiritul Cuvântului. Autorul privește viața ca și Poezia în ansamblul ei, identificându-se cu frumosul din ea:

Imn Poeziei (fragment): „Poezie, ritm al adevărului,/Iubirii şi dreptăţii în cuvinte,/Predecesoare a simţirii/Şi mladă a desăvârşirii!/Poezie, eşti prima dimineaţă/A lumii şi a omenirii,/Eşti grai de suflet,/Muzică sublimă/În veşnicul veşmânt/Al purităţii din Olimp,/Calea în transcendent,/Culoarea exprimării/Ce-i dincolo de spaţiu/Şi de timp.”

       O căutare continuă, de adevăr, de sine sau de celălalt, într-un Eden presărat cu elemente stilistice din natură sau cu precădere nocturne precum în poezia „Tablou nocturn”/p.188/: Ceața amurgului, Luna naște un miracol, Paradisul nocturn și mâhnit, Misterul de umbre și raze, Muntele minune, palat de argint, Codrii-arbori cu plete, etc.

Sau, „Seara la sat” : „Seara e-n sat, vine amurgul risipă, / Soarele roșu-jăratec nostalgic se lasă-n apus./Ultimul suflu al zilei se grăbește să-l ducă/ În veșnicie, ce astăzi s-a-nscris și s-a spus. / Umbrele lungi închid pleoapele zilei încet,.. / p.186, fragment/

În „Luciferice flori” autorul reflectă trăirile profunde, deosebit de cel al altor poeţi. Starea spiritului omenesc este aşternută pe filele cărţii, astfel, citind această poezie în lumea celor ce sunt de partea dreptăţii, o poezie pătrunzătoare, clară, născută din iubire de patrie şi crezul în divin, se face scrisă, citită, fără pauze de gândire, și nu e niciun cifru, ci un aşternut liber pentru cuvinte aduse de un adevăr înţeles:

„Depărtări enorme ne despart de Sfântul Dumnezeu… / Acolo, în Plan Divin, e cu neputinţă să apară gândul rău” sau:

Să-ţi spun deschis ce sunt batjocura şi îndoiala,/Prin prisma Adevărului privite? Nimic nu sunt,/Decât dorinţe exprimate! Neîncrezătorul spune,/Complet inconştient, exact ce îşi doreşte, lasă/Lăuntricul său pradă cătăturii, voit şi-l dezgoleste…/Doar şi în negare, şi în apărare se află răsădite/Adânc dorinţe ascunse, foarte uşor de cunoscut…/E trist şi dureros când dezveleşti mereu în semeni/Numai mizerie şi multă nepăsare, în suflete enormă/ Degradare.” / din „Batjocură și îndoială”/

    Volumul se termină cu eseuri precum niște valuri concentrice, care sfidează singurătatea, care se regăsesc în trăirile trezite, în proză și versurile încă nescrise. Un continuu flux și reflux de gânduri, de lumi paralele, prin care dialogul devine insistență, ritm lăuntric, revărsându-se către cititor, acaparându-l. Uneori pesimist, alteori optimist, poetul crede și speră… Ecourile vin și pleacă, într-o discursivitate lăuntrică, abisală, cu reverberații în universul idilic, atât de delicat, dar durabil construit de cei doi: autorul și moldovenii…

O viață de-o zi are aici, pe Pământ. Doar o zi! / Dar câtă smerenie, dragoste, tihnă în splendida Floare! / Ea știe că ziua va trece și va muri, / Nici urmă de dor, de tristeți în priviri, doar candoare.” fragment, /N. Băltescu/

  Referințe literare la cartea autorului:

Mariana Gurza:„ Iubirea divină și iubirea pământească sunt cele două constante ale volumului. Dacă a versificat decalogul ,,prin care Dumnezeu prin Marea Lui Iubire ne-a arătat exact Calea Revenirii, Calea ce ne conducea spre Eternitate” prin iubirea pământească, a cântat femeia. ,,Iubire pământească în care sunt redate trăirile, sentimentele omului față de femeie. Frumoase sentimente, frumoase trăiri dar… scăldate la lel de frumos în egoism, în slăbiciuni, imaginații morbide etc. Sunt manifestările unei iubiri pământești. Iubirea adevărată trăiește în spirit și niciodată nu se lasă despărțită de dreptate!”

Gelu Dragoș, critic literar: în postfața la volumul ,,Purtăm din Facere imboldul revenirii” reiterează că scriitorul Nicolae Bălțescu ne propovăduiește  Iubirea Dumnezeiască. Fratele de peste Prut, Nicolae Bălțescu din Chişinău, Republica Moldova, ne propune o nouă carte de suflet, numită „Purtăm din Facere imbodul revenirii…”. Acest demers literar ni-l explică chiar Domnia sa în cuvântul de început: „Prezentul volum care se pregăteşte să vadă lumina zilei pe această planetă Terra nu este scris de mine. Сunoştințele nu sunt de o erudiție pământească, ele au fost sorbite şi coborâte pe Pământ din Izvoarele cele mai Pure şi mai Înalte. Aceste cunoştințe au trecut prin mine şi sunt transmise mai departe din Marea Recunoştință Față de Iubirea Tatălui Ceresc pentru astă lume, pentru omenire. Într-adevăr, toate câte au fost şi sunt, toate s-au întâmplat şi se întâmplă în Voia Lui Celestă. Lumea a fost plăsmuită în Cuvânt şi în Iubire. Lumea s-a născut într-o poveste şi Codul ei vibra în Nemurire.”

Și în încheiere: „Poezia lui Nicolae Bălţescu nu este una uşoară de citit, autorul apelează la antici, la legende, la pildele Sfintei Scripturi, este o poezie filosofică, religioasă, una adânc trăită prin toţi porii, marcată de o atmosferă de suferinţă, de căinţă, de aşteptare la vremuri mai bune, fiindcă, în viziunea lui, se apropie Apocalipsa, iar lumea actuală trebuie să se trezească la realitate, trebuie urgent să aleagă unde doreşte să ajungă, „În Sus sau în Jos!”, cale de compromis neexistând! Am să închei tot cu cuvintele autorului despre apariţia acestei cărţi şi scopul ei: „Să ne ferească Dumnezeu de o îndrăzneală nătângă, absurdă prin gând sau prin cuvânt să încercăm să măsurăm Iubirea Lui Dumnezeu cu măsura unei iubiri pământeşti! Vă chem, vă invit: deschideţi această carte şi asupra Slovei apleacaţi-vă…

      Cititorii pot trage învățăminte din poemele Bălțescu, el luându-și în serios rolul de apărător al valorilor cât și de aducător al acestora. Biblioteca Municipală B. P. Hasdeu dispune de multe volume ale autorului, și cititorii sunt bineveniți în sălile de lectură să vină cu propriile lor impresii...

                   Recenzie, impresii de Svetlana Vizitiu

Nicolae Bălțescu, 6 iunie, 2022, la #Biblioteca_Hasdeu


2 comentarii

Nina Corcinschi:„Nu mai pun mare preț pe inteligența minții, ci pe cea a inimii”


„Mirosul de carte se amesteca primăvara cu mirosul florii de tei, de după geamul deschis. Dacă există un Paradis al copilăriei, pentru mine acel Paradis s-a numit Biblioteca mamei Viorica.”
Cărțile ei sunt foarte populare în rândurile scriitorilor. Care este secretul talentului ei? Simplu – o narațiune care se dezvoltă dinamic, îmbinând erudiția cu vocația scrisului, într-un limbaj antrenant și savuros.
Conștientizarea de sine ca scriitor vine la un om după multă muncă asupra cărții. Și atunci când talentul, dragostea pentru literatură, dorința de cunoaștere și o capacitate uimitoare de muncă se împletesc minunat într-un scriitor, acesta ocupă un loc special printre semenii săi. Astfel este Nina Corcinschi, o scriitoare apreciată de cititori și „iubită de cărți”. De aceea și și-a întitulat un volum „Cărțile care mă iubesc”. În atenția ei se află o varietate de aspecte de istorie și critică literară, un loc aparte ocupând literature contemporană. Face critică literară de întâmpinare, dar este cunoscută în special prin cercetarea științifică, prin monografiile și studiile literare publicate în reviste importante. Cărțile ei se disting printr-un stil matur, viguros, printr-o îndelung exersată capacitate de analiză a literaturii, prin diagnostice clare și precise. Nina Corcinschi se impune ca o excelentă autoare și expert în domeniul său. Pentru cititori simpli, studiile autoarei merită timpul necesar pentru a fi înțelese… „Când îmi scriu textele, când sunt în arealul protector al literaturii și criticii literare, mă simt în largul meu
”.

În prezent, Nina Corcinschi continuă să scrie critică literară. Coordonează proiectele de cercetare la Institutul de Filologie Română „Bogdan Petriceicu-Hasdeu”, unde este director. Coordonează și teze de doctorat, predă cursuri de literatură la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” etc. Mereu se informează în legătură cu noile apariții editoriale și scrie despre literatura din Basarabia în cadrul a două rubrici, în revistele Timpul (Iași) și Vatra (Târgu-Mureș). Face și emisiuni televizate, cum ar fi Cartea Basarabiei , la Axial TV, comentând cele mai reușite cărți scrise de basarabeni.
Îi place să creeze singură, în liniște, rareori scrie în echipă, iar când ultimul capitol se termină, se dedică familiei, copiilor săi pe care îi adoră… Cu toate că este cercetător științific, pune cel mai mare preț pe valorile umane, nu atât pe inteligența minții, cât pe cea a inimii, pe bunătate, empatie, generozitate.
Marile mele lecții de frumusețe îmi sunt oamenii, sunt mereu uimită și pioasă în fața frumuseții umane, a bunătății. Mă simt bine când am în preajma mea oameni buni, în care umanitatea capătă cele mai senine forme. Oameni al cărui relief sufletesc este blând, calm, iubitor și odihnitor. E o mutare de accente, pe care mi-a adus-o timpul, cu decepțiile sale inerente, care nu ne scutesc pe nimeni dintre noi și se constituie în lecții ale vieții. Acum nu mai pun mare preț pe inteligența minții, ci pe cea a inimii. Pe înțelepciunea, care asigură nu cunoașterea, ci înțelegerea. În preajma oamenilor înțelepți, lecuiți de vanitate – cred că alte două calități esențiale, umorul și bunătatea, de acolo vin, din înțelepciune – mă simt în largul meu.”- Nina Corcinschi
Nina de mică a fost singură. Nu a avut prin preajmă decât părinții, bunicii din ambele părți erau decedați. Unica bucurie îi erau cărțile și biblioteca din sat, la care mama lucra în calitate de bibliotecară. Nina trăia în paradisul ei literar și cele mai frumoase clipe ale vieții sale de copil s-au scurs acolo, în bibliotecă. Își amintește unde se aflau revistele Nistru, unde era amplasată literatura universală, revede și acum cum cădea lumina de la geam pe cotoarele prozei lui Sadoveanu. Amintirile o emoționează și acum: rafturile pline cu cărți, patefonul din care răsunau cântecele lui Ion Suruceanu, Toto Cutunio; mesele încărcate cu reviste și ziare, inconfundabilul miros de hârtie și tipar; totul întruchipa bucuria întânirii cu cartea. – „Niciun loc nu e atât de viu în amintirile mele de cândva”. – „Aud vocea blândă și caldă a mamei, văd aevea prezența ei zâmbitoare printre rafturile de cărți. Sunt doar două locuri unde mă visez mereu: în casa părintească și la bibliotecă.” Biblioteca publică din Orhei „este madlena mea”, scria Nina într-o postare. Și mărturisește că momentele de glorie ale copilăriei îi sunt strâns legate de acei pereți înalți, de sanctuar, plini de cărți, pe care le putea atinge. Atât de multe cărți adunate la un loc, copila din Dișcova nu mai văzuse altundeva. Nina o ruga pe mama s-o ia la biblioteca din Orhei și cât timp ea participa la seminare împreună cu celelalte bibliotecare, fata se plimba prin sălile cu expoziții și cărți, urca și cobora scările și apoi ieșea afară, unde „o izbea aerul proaspăt, tumultos de „altă” lume”…
Din tihna Dișcovei și singurătatea ei de copil care hoinărea mai mult prin păduri decât printre oameni, se pomenea în plin vacarm al orașului, care o tulbura și o fascina. Nu avea voie să se îndepărteze, i se părea o aventură extraordinară să înconjoare monumentul lui Vasile Lupu, să se plimbe prin curte, să cerceteze împrejurimile…
Astăzi, „Dișcova copilăriei mele, din care am plecat după clasa a IX-a, la Orhei, ca să revin mai apoi în vacanțe care s-au tot scurtat din an în an până au devenit vizite grăbite la casa părintească, și de la un timp – la cimitirele părinților mei, e tot mai mult un vis. E amintire, spațiu al regretelor, Vale a Plângerii… Reprezentările despre baștina mea nu sunt unitare, cât au fost vii părinții au avut un relief blând, luminos. După, spațiul s-a înnegurat, a devenit cețos, irespirabil. De parcă o cometă, un astru ostil, ca în filmele de sfârșit de lume, a despicat timpul în două. Lumea în două. De până și de după. Acum, când mă gândesc la Dișcova, văd alături cele două morminte ale părinților. Întâi mama Viorica, apoi tata Ion. Văd casa părintească, în care locuiesc niște tineri. Și vechea bibliotecă sătească, din care s-a păstrat o imagine palidă, diformă a bibliotecii de cândva. Și oameni în căruțe, care mă privesc curioși, pe care-i privesc cu jenă, pentru că nu-i mai recunosc.
În spatele bibliotecii era un copac uriaș de vișini, de atunci vișinele sunt fructele ei preferate. Se vede cățărată în copac, cu bucuria că poate urca atât de sus. Iar lângă bibliotecă, magazinul cu veșnica tentație – bomboanele. Se întâmpla să facă și spectacolele de copil alintat pentru a primi dulciurile dorite. Iar pentru bomboane cu vișină în rom a primit cea mai memorabilă bătaie cu urzica, de la mama. „Nimic nu mi-a făcut copilăria mai fericită decât cărțile. Să iau cheile în lipsa mamei, să pătrund în bibliotecă, să încui ușa pe dinăuntru și să mă bucur de cărți. Să le mângâi cotoarele, să le inhalez cu bucurie mirosul, să le răsfoiesc – toată numai curiozitate și plăcere. Visele mele de adult au miros de cărți, miros de bibliotecă. Visele mele se plimbă printre rafturi de cărți, au memoria locului exact unde se putea găsi Dostoievski și Tolstoi. Și în celălalt capăt, pe dreapta – literatura română. Dacă literatura universală era în colțul mai dosit-miraculos al bibliotecii, pe raftul cu literatura română mereu cădea soarele. Sus era literatura grea – Rebreanu, Camil Petrescu, Eliade, rafturile de jos erau cu literatura pentru copii – Emil Gârleanu, poveștile lui Creangă, povești populare moldovenești etc.
Nu ar mai putea să vadă prezentul satului natal, fără a simți firile invizibile care-l leagă de trecutul din memoria ei. De aceea, – spune Nina, – realitatea Dișcovei de acum e una glisantă, o imagine nu e niciodată statică și autarhică, un pârlaz, bunăoară, „mă duce cu gândul la mine mică sărindu-l, la oamenii care mă privesc, la ceilalți copii, vocea cărora o aud străpungând timpul”. Peretele din fața magazinului nu e doar un perete. Pe el erau cândva lipite afișele filmelor indiene. Era peretele reveriilor sale de copil, mergea acolo în fiecare zi să vadă dacă nu cumva e lipit pe el afișul fermecat. Era gardul Promisiunii. Gardul care anunța marele eveniment: în data cutare, seara, va rula un film indian celebru. Numai să nu se îmbete cei doi mecanici din satul vecin, Puțintei, și să uite să vină pe bicicleta lor zgomotoasă. Numai să nu fie presiunea electrică prea mare și să se stingă lumina în timpul filmului, cum se întâmpla adeseori. Și mai era ceva în acel spațiu din apropierea gardului. Acolo, în fața casei de cultură și a bibliotecii, de hram, pe 4 august, și de Paște, era joc în sat. Veneau muzicanți și cântau până dimineața. Curtea se umplea de lume, tineri și mai bătrâni, petrecăreți veseli, flăcăi care ocheau fete și le scoteau la joc, ca spre dimineață să le petreacă acasă. Aerul vibra de muzică, de mirosuri de pârjoale și sarmale, dar mai ales de emoții, în acele două zile de hram. Nicio sărbătoare nu avea o mai mare rezonanță socială ca hramul copilăriei mele. Nicio altă sărbătoare nu crea așa un vuiet și o forfotă înainte cu vreo lună de hram și vreo 2 luni după. Până la marele eveniment se făcea curățenia anuală, se spălau țolurile, se înșirau afară covoarele și în casă pereții se dădeau cu var și ușile cu vopsea. Afară, la fel, se vopseau casa, gardul și poarta. Meniul se pregătea cu câteva zile înainte. Răcituri, sarmale, legume, gogoașe cu brânză, pârjoale și sculătoarea – orez cu lapte. Totul copt în oale, în cuptorul din curte. În noaptea de dinaintea hramului, mama niciodată nu dormea, gătea mâncarea la cuptorul de afară. Dimineața devreme mă trezea și mă trimitea în beci să pun farfuriile cu răcituri. Beciul ținea loc de frigider, nu am avut frigider decât hăt, târziu, după anii 2000. Țăranii, cei mai mulți, își răceau mâncarea în beci. Cum mai pluteau mirosurile de pârjoale în aerul rele al dimineții! De hram aveam neapărat rochie nouă, cumpărată la piața din Orhei. O rochie albă, care-mi accentua frumos talia, am păstrat-o așa, din nostalgie, mult timp după ce am plecat din sat.”
Ce mai e Dișcova Ninei în prezent? – „Un sat însingurat, părăsit de tineri, abandonat de săteni, risipiți prin lume după câștig. Un sat îmbătrânit subit. Golit de voci, de mișcarea de cândva… Acum, Dișcova îmi vorbește preponderent prin mirosuri. Acestea îmi reînvie realități dosite adânc în memorie. Mirosul de iarbă proaspăt tăiată, de colb, de fum toamna. Dar cel mai tulburător – mirosul de cărți. Nimic nu-mi poate altera mirosul cărților din biblioteca de cândva.”
Studiile universitare Nina le-a făcut la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă”, la Filologie, specialitatea limba română-limba latină: „Au fost ani grei, anii post ‘90, de o sărăcie lucie. Biata mama nu avea bani nici pentru drum – 9 lei pe atunci. Veneam acasă o data la două săptămâni și eram încărcată de acasă cu ce mai găsea mama prin beci – borcane cu salată, pâine coaptă de acasă, cartofi și făină. Acestea trebuiau să-mi ajungă pentru 2 săptămâni.
Procesul literar modern necesită o critică literară modernă. Fiecare autor are propriul său drum spre critică, propria experiență literară acumulată de-a lungul anilor și care reprezintă, în primul rând, interes științific.
Adevăratele studii ale Ninei au fost cele postuniversitare – de autodidact. Era deja măritată și cu fiica Cătălina în brațe, când ideea unui doctorat în literatură i s-a părut „soluția salvatoare a identității mele feminine”, care se reducea în acel moment la statutul de soție și mamă. Nu a fost un orgoliu profesionist, ci o necesitate vitală. Scrierea acelei teze de doctorat (despre publicistica lui Nicolae Dabija, sub coordonarea lui Ion Ciocanu – o altă paranteză e că nu ea a ales nici tema, nici conducătorul) a fost un supliciu, întrecut doar de procesul susținerii. Acesta a durat 2 ani, cu mari impedimente ideologice, era anul 2006, comunismul instituționalizat, în persoana politrucului H. Corbu, personaj-cheie la susținerile de teză, încă era în forță. Nina și-a luat revanșa cu al doilea doctorat, scriind despre romanul erotic…
Pasiunile Ninei Corcinschi de maturitate sunt Spectacolele de Operă, parfumurile și recitirea cărților dragi. Și scrisul, desigur.
Cugetări, expresii, aprecieri literare:

  • Nina, vezi că ai acoperit toată cultura şi o bună bucată de educaţie. Mă bucură mult, mă însoreşte (chiar dacă nu se vede) colaborarea cu Institutul de Filologie Română „B. P. Hasdeu”, condus de tine, şi cu tine, în mod absolut special. Mulţumim” /Silvia Caloianu/
  • Nina Corcinschi este în opinia mea un astfel de talent în critica literară de la noi, este omul cu un veritabil instinct al valorii și al talentului și cu o tot atât de remarcabilă ideosincrazie pentru tot ce înseamnă veleitarism și mediocritate. Am aplaudat în nenumărate rânduri diagnosticele atât de precise pe care le-a pus cărților și autorilor despre care a scris. O minte și o scriitură limpezi și pătrunzătoare, un dar analitic subtil dublat de un temperament de luptătoare, o voce puternică și delicată în același timp – sunt doar câteva din datele acestui condei inconfundabil. Mi se pare că orice autor își dorește ca Nina Corcinschi să scrie despre cartea lui, pentru că oricum ar face-o – elogios ori critic – ai de învățat lucruri pe care n-o să ți le spună nimeni altcineva. Iar dacă te laudă, dobândești imunitate la criticile oricui”. /Constantin Cheianu/
  • Cartea Ninei Corcinschi „Arcul voltaic”. Textul ca lume (i)mediată e scrisă cu nerv, coerent, refuzând atât viciile criticii masculine enunţate mai sus dar şi pe cele (tradiţionale) ale unei anumite critici feminine autohtone: pelteaua divagaţiilor liricoide, în primul rând, şi ridicolele aproximări şi dezechilibre ale pasului critic atunci când comentariul încearcă a escalada nişte înălţimi mai anevoioase ale gândirii. „Imediatul” este mereu dublat de „mediat” în esenţialitatea unei prezenţe afective a „(i)mediatului” unei critici ardente şi detaşate totodată. De aici şi dubla natură a acestor articole critice: energie şi logică, formule concise scânteietoare şi bucle teoretizante, dexteritate şi rigoare. Comentariile aerisite, mizând pe colocvialitatea tonului, alternează ori se asociază cu riguroase analize de gramatică a sensurilor. Impresiile lecturilor imediate coexistă cu acribia şi decelarea minuţioasă în perspectiva unor metode consacrate de investigaţie critică. Sprinteneala condeiului e insesizabil înlocuită de un stil auster, grav, iar atitudinea ludică, pigmentată cu umor sau cu o uşoară ironie, se întâlneşte cu ceremonialuri meticuloase de cercetare literară” (Andrei Țurcanu).
  • Narațiunile erosului”-„ O citesc pe Nina Corcinschi de multă vreme și de fiecare dată o fac cu încredere, dar și cu plăcere. Critica ei emană nu doar suplețe, inteligență, verticalitate, ci și o grație pe care eu unul nu mi-o permit. Spune ce are de spus, convinge, dar și seduce. Citești și îți dai seama că te-a cucerit în timp ce te-a câștigat de partea ei… Nina Corcinschi e o îndrăgostită de literatură, pe care nu și-a ales-o numai ca domeniu de cercetare, ci, am impresia, și ca azimut. Tema cărții de față, pentru care i-a trebuit curaj (nu doar social, profesional, ci și existențial), pornește din fascinație și din tensiunea de a înțelege viața prin intermediul culturii… Lectura Ninei Corcinschi este una care nu-și refuză voluptatea. Aici e aici: literatura e un obiect erotic sau, atunci când iese din medie, capătă corporalitate. Scriitura e trup, are ritm, provoacă reacții. Dintre cele mai elementare. Simple și atotcuprinzătoare adică. Erotismul e înscenare livrescă a unor senzații. A scrie despre erotism e un gest erotic… Autoarea pornește de la provocările pe care literatura însăși le ridică în fața cercetătorului: dacă în romanul clasic, tradițional eroticul era mai curând evitat sau obliga la strategii ale subversiunii, pentru a nu leza pudibonderia de fațadă a spiritului burghez, romanul modern și postmodern detabuizează imaginarul și intensifică intimitatea, pe care o extinde chiar și asupra fenomenelor cetății. Se contopesc, sub semnul ficțiunii, spațiul privat cu cel public. După cum remarcă autoarea, imaginarul erotic își întețește aspectul senzual, ca urmare a acceptării corporalității și a imaginarului plăcerii ca teme recurente în spațiul public. Romanul nu numai că se repliază în fața acestui fenomen, dar și reprezintă unul dintre factorii esențiali de schimbare a sensibilității, de emancipare a moravurilor…” /Bogdan Crețu/
  • Liberă în opţiuni, Nina Corcinschi este de-a dreptul degajată în modul de tratare a materialului literar şi cu totul nestingherită în analize, aprecieri şi verdicte. Aici imediatul criticii se dublează, victorios, de nestânjeneala unei siguranţe a instrumentelor critice, cu ajutorul cărora simpla lectură, mediată, devine lectură şi comentariu critic. Nu mai e vorba, s-o spunem apăsat, de acea slobozenie impresionistă cu care ne-a cam plictisit o anumită critică a improvizărilor şi a afectelor dezgolite.Trecută prin lentilele groase ale teoriei, reacţia emotivă în faţa textului tinde întruna să fie subsumată reflecţiei şi analizei, se decantează şi se încheagă în fraze suculente şi în formule critic de sinteză nuanţate. Sunt formule pline de curaj, memorabile, dincolo de care se resimte libertatea de gândire, dar şi rigoarea abordării, chiar dacă uneori această rigoare mai poartă semnele unei obstinate tentaţii teoretizante. Cu siguranţă, viitorii cercetători ai autorilor şi ai textelor date nu vor mai putea trece fără să le ia în seamă” (Andrei Țurcanu).

  • Nina Corcinschi este și un om implicat civic, are mereu un cuvânt de spus despre probleme de limbă, de cultură, de politică.
  • Limba română vorbită în Republica Moldova după 30 de ani de la declararea independenței este impurificată și maculată de elemente rusești, dar și de elemente din limba engleză, care au câștigat tot mai mult teren. Tot aud studenții în pauzele de la ore, vorbind un cuvânt în română, altul în rusă și un al treilea în engleză. Am ajuns să avem o limbă română pestriță, foarte diversă în elemente împrumutate din alte limbi” /N. Corcinschi/
  • Referitor la Războiul rus împotriva Ucrainei /24 februarie 2022/ :„Ucraina acum e o rană vie. Oameni care trăiau ca și noi, cu bunele și relele lor, s-au pomenit bombardați, scoși din case de un asasin. Niște copii cărora abia le-a mijit musteața devin carne de tun, într-un război pe care nu ei l-au provocat. Un agresor cu năluciri imperialiste dispune cum vrea de viețile lor! Dacă nu puteți ajuta, nu vă obligă nimeni. Dacă nu puteți empatiza cu suferința aproapelui, cel puțin, demonstrați decență. Orice comentariu de genul „românii din Ucraina erau considerați… Insula șerpilor nu era a lor… erau prea cu nasul pe sus etc.”, în acest context al suferinței, al proximității morții este OBSCEN! Și spune multe despre cât de (ne)oameni sunteți! Ce putem face pentru ucrainenii care s-au pomenit scoși din case, bombardați, asediați, în pericol de moarte? Cel puțin să le respectăm suferința și doliul!
    Nu suntem naivi. Dacă Ucraina cade, imediat cade și Republica Moldova! Mulțumim pentru solidaritate, frați români!”
    /Nina Corcinschi/
    Iată și un fragment în care criticul literar lasă loc scriitoarei:
  • „Acum 2 zile am revenit la Dișcova mea. Am mers direct spre cimitir, la părinți. Eram toropită de căldură, obosită de drumul rău al satului care făcea mașina să scârțâie din toate încheieturile. În praful drumului, de undeva a apărut o bătrână. Mergea greu, părea că vrea să treacă podețul spre cimitir, așa că am oprit cu gând s-o iau cu mașina. Bătrâna s-a oprit și atunci am văzut-o mai bine. Era înfofolită în multe haine, avea basma de lână pe cap, deși era o căldură sufocantă. Un ochi îi era sec, orbit, celălalt abia mijit. Din gură îi curgea un firicel de salivă. Nu părea însă dizgrațioasă, nu inspira oroare. Doar milă. Mă duc la Dișcova, eu îs din Dișcova a explicat bătrâna. Și unde te duci, mătușă?. Mă duc la mama mea, mama mă așteaptă, că e măritată aici, în Dișcova. Atunci am înțeles că bătrâna delira și am vrut să pornim din loc. Dar tu cine ești, de-a cui ești, mă întrebă ea. Eu sunt fiica lui Vanea și a Vioricăi Maler. Îi cunoști pe părinții mei? Da, îi cunosc, buni oameni, dar au murit amândoi. Vorbele ei m-au tulburat, bătrâna nu era dementă cu totul, știa că părinții mei nu mai sunt în viață. Mama ta, Viorica era o femeie cumsecade, dar s-a prăpădit. Buni oameni, buni oameni. Dar eu sunt săracă și mă duc la mama, că mă așteaptă. Vorbea repede, mult, repetând aceleași vorbe. Avea clipe de luciditate, așa cum avea și rătăciri de memorie. În avalanșa ei de amintiri nu distingea prezentul de trecut. Am întrebat-o cine este, cum o cheamă. Ileana Herea mă cheamă. Și mă duc la mama. Că mă așteaptă, că e măritată în Dișcova. Nicolae, colegul de drum, a scos 50 de lei și i-a dat. Bătrâna a mulțumit apăsat, Dumnezeu să vă apere, Dumnezeu să vă păzească! O clipă m-am gândit să-i mai dau și eu niște bani, dar ceva m-a oprit. Părea că nu de bani avea nevoie bătrâna, chit că se bucurase de acei 50 de lei. Părea ruptă de materialitatea lumii, vorbele ei fără șir, privirea ei abia mijită cu singurul ochi care-i rămăsese viu, îmi amorți cumva instinctul de-a o ajuta, așa cum preconizasem inițial, când oprisem mașina. M-a străbătut atunci intuiția că mai degrabă ea are ceva pentru mine, decât eu pentru ea. M-am întrebat cine o fi fiind Elena Herea, avusesem o colegă cu numele Herea, poate era o rudă de-a ei? I-am urat bătrânei sănătate și am plecat mai departe, dar imaginea ei m-a urmărit mult timp după.
    Bătrâna părea provenită din liniștea și singurătatea marqueziană a Dișcovei, din alcătuirea mistică a satului vechi, adusă de firul amintirilor, răsărită din colbul drumului, din memoria acestuia, ca să îngâne viața cu moartea, trecutul cu prezentul. O bătrână-oracol, care-mi spunea că o așteaptă mama ei, mie, care mergeam la mama mea din cimitir. O imagine cronotopică a Dișcovei, bătrână, ofilită, mutilată de timp, dar încă vie, dureros de vie. Oare nu asta a rămas din Dișcova mea – un sat situat între lumea veche și cea nouă, între memorie, reverie, vis și realitatea care încă-și caută un nume? /Nina Corcinschi/

  • Sarcina Ninei Corcinschi este să atragă atenția asupra unei lucrări importante, să provoace cititorul la un dialog cu cartea, să-l ajute să distingă între literatură bună și literatura proastă, să-i dea repere de lectură.
  • Nina Corcinschi cred că singurul, deocamdată, reprezentant al noului val al criticii universitar-academice ce a vădit, e drept că doar într-un singur volum din cele publicate până acum, Arcul voltaic, apetența pentru examenul critic propriu-zis, curajos și nemotivat de nimic altceva decât de propriile sale gusturi (ultragiate sau măgulite)”, scrie Adrian Ciubotaru.
  • Date biografice si activitatea literară:
    Nina Corcinschi s-a născut la 20 septembrie 1979 în satul Dișcova, raionul Orhei. A absolvit Facultatea de Filologie a Universității Pedagogice de Stat ”Ion Creangă” din Chișinău. Este doctor habilitat în filologie, conferențiar universitar, director al Institutului de Filologie Română „Bogdan Petriceicu-Hasdeu” al Ministerului Educației și Cercetării. Membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova și din România.
    A publicat volumele ”Poezie și Publicistică. Interferenţa limbajelor”, ”Arcul voltaic. Textul ca realitate (i)mediată”, ”Publicistica literară din Republica Moldova (în colab.), ”Cărțile care mă iubesc”, ”Cartea din mâna lui Hamlet. Andrei Țurcanu de vorbă cu Nina Corcinschi (în colab.), ”Narațiunile erosului”,„ Realitatea ca hologramă” ș.a. A îngrijit edițiile Alexandru Robot. Scrieri. Poezie. Proză. Publicistică. Eseu (2018), Alexandru Robot. Scrieri. Eseu. Publicistică. Cronici. Interviuri (2019) și a pregătit (selecție și prefață) antologia Rost, de Andrei Țurcanu (2018) și ediția Andrei Țurcanu, un destin asumat (2020). A fost distinsă cu Premiul Uniunii Scriitorilor din R. Moldova (2008, 2013), Premiul Academiei de Ştiințe a Moldovei pentru critică literară (2010, 2012), Premiul Academiei de Științe a Moldovei în domeniul literaturii „Grigore Vieru” (2018), Premiul „Ion Creangă” al Muzeului Național al Literaturii Române, Iași (2019), Premiul „Ioan Strat” pentru management cultural, acordat de Revista „Convorbiri literare”, Iași (2019) și cu Premiul Consiliului Uniunii Scriitorilor din Moldova (2018, 2020
    ).
  • Interviu Svetlana Vizitiu, Impresii…
  • Imagini din arhiva N.C.


2 comentarii

Carti noi – Domeniul Artelor la BM B.P.Hasdeu


Recomandare iubitorilor de arte, un Top-cărți 2021 pentru cititorii curioși de carte nouă bine-venită pe rafturile BM B.P.Hasdeu! Vă așteptăm, cu cea mai mare viteză la bibliotecă!…

  • Vladimir Beșleagă, Trei zile cu IGOR VIERU. – Ch., 2020

Luptăm cu zel contra alterării gusturilor, când dezaprobăm lebedele de la piață, fie pictate sau de ghips fără să ne dăm seama că acest folclor urban de mahala, precum și cel literar de altfel, își are dreptul la existență, că prezintă și el o latură a manifestărilor noastre sufletești și artistice. Dacă forma de ipsos e aceeași, ca pe timpul bâlciurilor și iarmaroacelor din copilărie, în schimb, colorarea lor e surprinzător de variată. Ar trebui să știm că tocmai în acest domeniu s-a născut „matrioșka”, devenind apoi un foarte căutat suvenir national. Din acest domeniu a evoluat și pictura pe sticlă, cu cerbi sau hulubi rătăciți în buchete de flori, unde se monta o fotografie deasupra inscripției „nu mă uita”. Această lume a furnizat motive de inspirație numeroșilor artiști care, consacrându-le versuri și picturi omagiale, le-au pus într-o altă lumină.”(Igor Vieru)

Interviu, text, fonogramă, nuvele, confesiuni… Cartea s-a născut din discuțiile unui mare pictor cu un mare prozator. Trei zile au stat de vorbă, Igor Vieru și Vladimir Beșleagă, timp în care au pus în discuție idei, reflecții și întâmplări ce i-au afectat viața pictorului Vieru. „În cele trei zile cât ne-am întretinut, a arătat inepuizabil în reflecții şi idei, dar mai cu seamă se lăsa dus de amintiri, povestindu-mi întâmplări și situații ce i-au marcat şi hotărât viața… Din multele episoade ce mi-a relatat în stilul său plin de spirit si necruțător de realist (Igor Vieru pe cât era de elevat, poetic în arta sa, pe atât era de dur și direct în judecăți şi aprecieri), am putut să-mi dau seama de marile și grelele încercări ce i le-a hărăzit destinul. Și la început, în tinereţe. Și mai târziu, la maturitate…” (Vladimir Beșleagă)

Date biografice: Igor Vieru s-a născut la 23 decembrie 1923 în România, satul Cernoleuca (actualmente în nordul Republicii Moldova). Tatăl lui a fost Dumitru Vieru, care, pe lîngă alte ocupații, avea o anumită înclinație către pictură. Împreună cu mama viitorului pictor, Ana Vieru, el dorea foarte mult să-și dea copiii la școală. După absolvirea școlii primare locale, Igor Vieru trece la gimnaziul din satul vecin, Climăuți, dar din cauza crizei materiale prin care trecea familia, el este transferat într-o școală mai depărtată de satul natal. Aici el își urmează studiile, exersînd în permanență pictura și studiind istoria artelor. În 1944 Igor Vieru se întoarce în locurile sale de baștină și lucrează un timp învățător la Horodiște. Încă de pe atunci Vieru se manifestă drept un entuziast și pasionat educator al gustului estetic la elevi. Face primii pași spre creația sa artistică executînd o galerie de picturi mici pe sticlă, asemenea diapozitivelor. Acestea reprezentau diferite imagini cu tematică foarte variată, care ilustrau lecțiile petrecute la școală și contribuiau la dezvoltarea imaginației și gustului copiilor. Dorința de a deveni plastician l-a făcut însă să abandoneze meseria de învățător și să uite de acele miniaturi. Pentru întregirea studiilor în artă, în 1946 Igor Vieru se înscrie direct în anul III la Școala de Arte Plastice din Chișinău la facultatea pictură. După absolvirea ei în 1949, devine profesor de desen la Școala Pedagogică din Călărași ca după doi ani să revină la Cernoleuca, unde va preda limba franceză. În 1953, Igor Vieru participă la expoziția republicană cu pînza Ion Creangă ascultînd poveștile lui moș Bodrîngă, care îl atestă ca pictor stăpîn pe mijloacele de axpresie. Datorită acestui tablou, este primit după patru ani în rîndurile membrilor Uniunii artiștilor plastici din U.R.S.S.. Din 1957 Vieru se stabilește la Chișinău, unde lucrează un timp la revista Chipăruș. Ceva mai tîrziu este numit director al Muzeului de Arte Plastice din Chișinău, iar mai apoi expert al comisiei de atestare a lucrărilor de artă pentru expozițiile din cadrul Ministerului Culturii al R.S.S. Moldovenească. În 1963, datorită activității fructuoase în domeniul artelor plastice, pictorului Igor Vieru i se conferă titlul de maestru emerit în artă din R.S.S. Moldovenească. Deținînd diferite funcții, Vieru colaborează activ cu editurile chișinăuene, participă la toate expozițiile republicane, precum și la cele unionale și de peste hotare, își împărtășește cunoștințele sale în ale compoziției și culorilor elevilor de la Școala de Arte Plastice „I. E. Repin” și pregătește o promoție la Școala Medie-Internat Republicană de Pictură. Igor Vieru aparține generației de mijloc ai pictorilor moldoveni, care punea bazele unor tendințe noi, moderne în pictura moldovenească, adică o viziune artistică asupra lumii, corespunzătoare realității contemporane. Aceste principii noi de creație ale pictorului se trag din împletirea organică a realului cu poezia, pictura tradițiională fiind privită dintr-un unghi care nu-l împiedică a o înțelege pe plan superior de revalorificare.Împreună cu Mihai Grecu și Valentina Rusu – Ciobanu au stat la baza școlii naționale de pictură. Opera sa însumează circa 70 picturi și 12 culegeri de ilustrații de carte. Printre cele mai cunoscute lucrări ale sale se remarcă: „Primăvara”, „În satul natal”, „Balada despre pămînt”, „Toamna”, „Sărbatoare la Cernoleuca”, „Meșterul Manole”, ilustrațiile la cărțile cu povești „Păcală și Tîndală”, „Harap Alb”, „Capra cu trei iezi”, „Guguță”, „Făt Frumos și soarele”, etc.Creaţia marelui plastician atrage privirile spectatorilor de orice vîrstă şi orientare estetică deoarece, aşa cum afirmă criticul Eleonora Brigalda-Barbas în prefaţa la albumul semnat de ea, „apelînd la valenţele metaforei şi ale simbolului, artistul exprima rosturile majore ale existenţei umane”.Receptiv la tot ce e legat de plaiul natal, Igor Vieru a devenit un rapsod al plaiului și al vieții țăranului moldovean. Impunîndu-se publicului iubitor de artă mai ales prin tablourile cu temă rustică, Vieru a executat lucrări cu factură plastică, trecute prin filiera imaginativă a unui artist experimentat și de o înaltă tensiune creatoare. În ultimele sale opere se face tot mai pronunțat elementul metaforic, care îi lărgește spațiul artistic. Operele sale sunt o fuziune a artei grafice, a picturii și a scenografiei care îi influențează tot mai mult pictura, imprimîndu-i o înfățișare aparte. Dupa o boala îndelungată, la 24 mai 1988 Igor Vieru se stinge din viață. E înmormîntat în satul natal Cernoleuca.

  • Aurelian Dănilă, SCRIERI DESPRE OPERĂ. – Ch., 2019

 O selecție de articole, interviuri și lexicon despre Opera Națională din Chișinău și artiștii săi. Articolele ce urmează, treizeci și șapte la număr, împreună cu cele două interviuri, sunt de fapt și portrete, realizate în tonalitatea fiecărei personalități, căreia autorul îi găsește pista de lansare în scenă, clipele de grație, norocul ori loteria ieșirii în scenă.

„Simțeam lipsa spectacolelor pentru copii, înțelegeam că trebuie să ne preocupe acest lucru, dat fiind că anume cei mici sunt viitorii spectaotri maturi și că e de datoria noastră să montăm spectacole pe înțelesul lor, formându-le gustul pentru unul din cele mai complicate genuri ale artei”

   Autorul nu „cruță” epoca și luminează și din altul înțeles și importanța primadonei Maria Bieșu: „Ca să nu „italienizăm” teatrul cu totul, nu mai „ajuta” Ministerul Culturii, care avea reperial de politică spus, că publicul nostru are nevoie și de spectacole patriotice, de subiecte legat de eroismul poporului sovietic… Salvarea noastră era Maria Bieșu, pentru care se montău în mare parte spectacolele, dânsa fiind o genială interpretă anume a operelor din țara lui Verdi, dar mai mult și puterea de a-și spune cuvântul în calitate de deputat sovietic” (p.18)

„Portretul lui Alexandru Samoilă e întitulat Maestrul și „Aida”, reluându-se confesiunea elegantă a dirijorului despre ce înseamnă această operă în destinul său. Conturând harta peregrinărilor, devenirii și afirmării lui Alexandru Samoilă în Rusia, România, Turcia, Ucraina, autorul subliniază cu amărăciune dezinteresul autorităților din Chișinău pentru valorificarea potențialului marelui muzician, cărturărit temeinic în mai multe centre culturale ale lumii, dar și în cele mai prestigioase scene.”

„Într-un interviu cald cu un condrumeț pe distanță lungă, celebrul nostru tenor Mihail Munteanu, îi face o destăinuire de răscruce întrebătorului: „Am învățat bine  la școală. Voiam numaidecât să ajung la oraș, ca să-mi continui studiile, chiar dacă întotdeauna știam ce profesie aș vrea să îmbrățișez… Odată însă, la o rudă de-a părinților, care locuia în Ucraina, dădusem de o placă cu vocea lui Caruso (nici acum nu-mi dau seama de unde s-o fi luat). Rămasem atât de impresionat, încât tot drumul spre casă îmi suna în urechi acea voce pe care doream numaidecât s-o mai ascult vreodată. Îmi încolțise ideea să învăț a cânta la modul cel mai serios…” (p. 225)

Date biografice: Dănilă Aurelian- critic de artă, scenarist, jurnalist, diplomat. Născut în anul 1948, 19 ianuarie. A absolvit Facultatea de Interpreţi a Institutului de Arte din Chișinău şi Școala Superioară de partid de la Leningrad (Facultatea de Jurnalistică). A fost redactor-şef la Comitetul de Stat pentru televiziune RSSM. Din anul 1968 ocupă mai multe funcţii diplomatice, fiind ambasador al Republicii Moldova în Austria, Germania, Suedia şi Danemarca. La începutul anilor ’80 a fost director al Teatrului de Operă şi Balet de la Chișinău. Colaborează cu studioul „Telefilm-Chișinău”. Are lucrări ştiinţifice în domeniul artelor. A fost prim vice-ministru al ministrului de externe al Republicii Moldova, preşedinte al Uniunii oamenilor de teatru. În anul 2003 a fost ales președinte al Consiliului de Administrație al Comitetului Internaţional Delphi. Pe parcursul anilor 2005-2009 a fost președinte al Uniunii oamenilor de teatru din Republica Moldova. Este membru al Uniunilor Scriitorilor, Jurnaliştilor, oamenilor de teatru, doctor habilitat în arte.

  • Melancolia Dorului EternPetre Teodorovici / antologie de Veta Ghimpu Munteanu. – Ch., 2020

Dacă ne uităm părinții, ne uităm baștina, limba, tradițiile – dispărem ca oamenii, ca popor. (Petrea Teodorovici)

Veta Ghimpu-Munteanu:„Am considerat că e o mare nedreptate și că numele lui Petre Teodorovici, cel care ne-a făcut cunoscut lumii întregi, în mod special prin cântecul „Melancolie”, dar și a sutelor de cântece înregistrate cu diverși cântăreți autohtoni, cât și de peste hotare, merită să fie readus în circuit.Trebuia înveșnicită viața și activitatea marelui Maestru printr-o carte. Am adunat tot ce a fost scris în presă, am descifrat emisiuni radio și TV, transpunându-le în texte, i-am intervievat pe toți cei care l-au cunoscut și au colaborat cu Petre Teodorovici. La redactarea cărții m-a ajutat dezinteresat Ionel Căpiță și m-au susținut tinerii Ana și Alexandru Ștolea și mulți alții. Închinăciuni. La carte am anexat un CD cu 70 de cântece semnate de compozitor pentru a nu fi date uitarii. Veșnică să-i fie amintirea.”

Cartea este însoțită de un disc (CD), ce cuprinde marea majoritate a cântecelor semnate de Petre Teodorivici, și o puteți lectura și la Biblioteca Municipală B. P. Hasdeu! O antologie de succes prin amintiri și expresii de la varia personalități naționale!

Date biografice: Petre Teodorovici s-a născut la 18 mai 1950, în oraşul Leova. Provine dintr-o familie de intelectuali. Tatăl, Cristofor Teodorovici, a învăţat zeci de copii să îndrăgească muzica, fiind profesor de solfegiu şi dirijor de cor în Leova. Mama, Maria Aldea, cu studii medicale la Bucureşti, a asigurat venirea pe lume a mai multor copii, fiind ginecologă. În familie au fost trei fraţi: Adrian, Petre şi Ion. Ei toţi au învăţat să cânte la instrumente muzicale, însă pentru Adrian muzica a rămas o pasiune. Adrian a făcut colegiul de medicină veterinară şi s-a specializat în apicultură şi vitărit. Cântă la pian doar când îl apasă dorul. Îmi povesteşte despre ei, Petrică şi Ion. Nu poate să vorbească despre Petrică şi să nu pomenească de Ion. E fericit când vorbeşte despre ei, iar amintirile curg… Îmi arată la calculator un interviu cu Petrică, căci aşa obişnuiau să îi zică cei care îl cunoşteau, şi câteva fotografii. Fratele mai mare spune că mezinul a fost un copil ager şi ambiţios. Cât a fost elev, nu prea şi-a făcut temele pentru acasă, dar ştia să răspundă la toate obiectele când era întrebat. „A avut capacităţi înnăscute. El învăţa din mers. La şcoală a avut doar note de 4 şi 5. În Leova s-a înfiinţat şcoala de muzică atunci când el a mers în clasa întâi. Noi l-am dat la vioară, dar din cauza unei probleme cu o mână rareori repeta la vioară. A fost un băiat bolnăvicios în copilărie”, îşi aminteşte fratele Adrian Teodorovici. În familia lor era o tradiţie ca toţi să cânte la pian. Lui Petre nu i-a plăcut să cânte nici la acest instrument. Deseori bunica îl ducea la orele de pian, căci bunica Elena şi mătuşa Nătăliţa au fost cele care l-au protejat, l-au crescut, dar şi l-au alintat pe Petrică. în 1964 la Colegiul de muzică „Ştefan Neaga” din Chişinău. Dragostea pentru muzică i-a venit după ce a absolvit colegiul de muzică. A evoluat pentru prima dată pe scenă în 1967, în cadrul formaţiei de amatori „Fortina”. În anul trei de colegiu, Petre a făcut cunoştinţă cu Emil Loteanu, fiind invitat să joace în filmul „Lăutarii”. Aveau nevoie de un tânăr care să joace rolul unui haiduc. „A mers pentru o lună să se filmeze. În film apare doar trei secunde, cum a sărit dintr-o scârtă de paie. Când a revenit, a fost dat afară de la colegiu. Atunci, s-a pregătit de admitere la Institutul de Arte. Acolo l-a întâlnit pe profesorul Ion Popescu Gavrilovici, un bun prieten al lui Cristofor Teodorovici. Proaspătul student s-a mutat cu traiul la profesor. Locuinţa acestuia semăna cu o bibliotecă. Aşa s-a terminat copilăria lui Petrică. „S-a scufundat în cititul cărţilor. Citea toată noaptea. Venea acasă în fiecare sâmbătă şi povestea ce a citit”. Într-o călătorie la Moscova, a întrat într-o librărie şi a descoperit o avere. Un raft plin cu cărţi în grafie latină scrise de Eminescu, Alecsandri, Sadoveanu şi alţi scriitori români. A cheltuit toţi banii agonisiţi. A venit acasă fără cadouri. Mai târziu Petre şi-a descoperit pasiunea pentru cărţi. „Petre a citit din scoarţă-n scoarţă toate cărţile aduse de mine acasă. El şi-a cultivat inteligenţa citind mult în adolescenţă”, este de părere fratele. A lucrat neîncetat, şi ziua, şi noaptea. Familia, prietenii, notele muzicale, versurile, Prutul îl inspirau. A scris melodii pe versurile mai multor poeţi, iar piesele sale au fost interpretate de Anastasia Lazariuc, Ion Suruceanu, Sofia Rotaru, Nina Crulicovschi, Ştefan Petrache şi alţii. Avea prieteni peste tot, el, Petre Teodorovici. Fratele Adrian consideră că Petre Teodorovici a rămas în umbră, chiar dacă muzica scrisă de el a fost plină de viaţă. ”Cine nu îşi aminteşte piesa „Astă vară la Soroca”, interpretată de Angela Ciumac, pe versurile lui Dumitru Matcovschi?”, se întreabă acesta. A scris melodii pe versurile poeţilor Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Anatol Ciocanu, Simion Ghimpu ş.a. Poetul său preferat a fost Eugen Rotaru. Într-o zi Petre a compus muzică pentru vreo cinci poezii scrise de acesta. „Este un record. Petre a fost şi rămâne un geniu, un fenomen”

Cântecele sale au au răsunat în cadrul festivalurilor muzicale din Slovacia, Finlanda, Cuba, Argentina, Italia, Rusia, România, fiind interpretate de renumiți artiști din diferite țări.

Petre Teodorovici a scris și muzică de filme și spectacole, ca de exemplu pentru comedia muzicală „Liola”, după piesa lui Luigi Pirandello. Personal a interpretat doar câteva piese: „Mă-ntorc cu drag în satul meu”, „Santa Maria Maggiore” și „Maria” (pentru Maria i s-a acordat Marele Premiu al Festivalului de la Mamaia). A fost conducătorul artistic al formațiilor Bucuria, Ecou, Teo-Dor. În ultimele luni de viață a scris cu Grigore Vieru (care era și el atunci spitalizat) o serie de piese pe care le-a numit „Cântece de spital”. În 1989 lui Petre Teodorovici i-a fost conferit titlul de Maestru emerit al Artei, iar în 1996 a devenit cavaler al ordinului Gloria Muncii (1996). Pe parcursul anilor a semnat o serie de cântece care au devenit rapid șlagăre, printre care sunt „Santa Maria Maggiore”, „Scrisul nostru”, „Veniți acasă”, „Romantică”, „Ultima oră”, „Vara la Soroca”, „Amicii mei”, „Seniorita Grația”, „Seară albastră”, „Vin din munții Latiniei”, „Te iubesc, popor român”, „Basarabia”, „Dați-le voie flăcăilor basarabeni peste Prut”, „De ce?”, „Trandafir”, „Adio”, „Veșnic dragostea”, „Clipa mirilor”, „Irena” ș.a

Petre Teodorovici s-a stins din viață pe 5 iulie 1997, la Chișinău, la vârsta de 47 de ani

  • Dorina KhaliButucioc. Dramaturgia națională din anii 90 / prefață M. Cimpoi. – Ch., 2020

Deși se revendică discret de la marile spirite teatrale, deși reiau marile căutări ale deceniilor teatrului modern și postmodern, dramaturgii și regizorii basarabeni ai anilor 90 au totuși talentul de a le reformula într-un mod original. Excesele verbale ale teatrului absurdului sunt depășite prin popularea textelor cu neologisme, prin re-cuperarea, re-condiționarea și re-utilizarea depozitului lingvistic existent, printr-o deschidere către toate stilurile și toate „manierele”, prin dezbateri culturale și literare, prin încantații filosofice etc. Creatorii de teatru re-iau, deci, motive teatrale care parodiază reciproc, dialoghează cu cele vechi sau creionează noi convenții teatrale”.

Volumul a câștigăt locul III la Concursul de debut în literatură 2020, organizat de BM „B.P. Hasdeu”, la categoria „Critică și eseu”. Autoarea și-a propus să schimbe situația dramaturgiei naționale contemporane, analiza pornind de la paradigma postmodernistă, care s-a manifestat în special, în domeniul poeziei și prozei. Așa cum dramaturgia este un domeniu al artei cu o specificare aparte, obiectivele studiului au ținut cont de anume această latură – realizarea unui concept de teorie teatrală, condiționat de lipsa unui mod decis și clar de relaționare a pieselor teatrale cu fenomenul postmodernismului. Accentul se pune nu pe structura literară dar pe proiectarea unei viziuni de ansamblu asupra modificărilor care au avut loc în anii 90 în dramaturgia și teatrul naționale.

„Împreună cu viitorii actori, scenografi şi teatrologi re-descoperim modalităţile de analiză a acţiunii unei piese, inclusiv şi după metoda lui Stanislavski, căutăm cauzele şi efectele distanţării brechtiene. Teorii, metode, sisteme…”

Date biografice: Nascuta la 21 noiembrie 1975 in satul Larga, Briceni. Studii liceale la Lipcani, universitare la Facultatea de Filologie a Universitatii „A. Russo” din Balti, doctorale finisate la Institutul de Filologie si apoi la Institutul Patrimoniului Cultural al Academiei de Stiinte a Moldovei. Tema tezei de doctorat ce urmeaza a o sustine in curind este „Dramaturgia anilor’90 in contextul postmodernismului”. Membra a Uniunii Teatrale din Republica Moldova si a Asociatiei Internationale a Criticilor de Teatru. Unul din fondatorii, alaturi de Sava Cebotari si Dumitru Crudu, ai Centrului de Dramaturgie Contemporana din Chisinau. Participa la multiple conferinte si festivaluri teatrale nationale si internationale, publica articole in revistele: Viata Basarabiei, Limba romana, Arta, Teatru, TeatruAzi (Romania), Apsaros (Georgia), TheatreCultures (Grecia) etc. In prezent, e cercetator stiintific la Sectorul Teatrologie al IPC al ASM si lector la AMTAP.

  • Gilles, Mouellic, JAZZUL – O ESTETICĂ A SECOLULUI XX. – Cluj, 2003

Muzica a  omului,  a  corpului  si  a  placerii,  muzica clipei  traite,  a spontaneitatii ,nascuta dintr-o dorinta de viata si dintr-o teribila opresiune, jazzul este, in acelasitimp, tipat de placere si de durere al unui popor” – o definiție ideală a jazzului?

La fel ca pictorii clasici, compozitorii căutau un ideal, o frumusețe absolută, în spatele căreia trebuia să dispară actul creației. Armonia muzicii devenea armonia lumii create de Dumnezeu. Jazzul a facut tabula rasa: nu are un trecut decât traiul greu al oamenilor. Prin această inocență, această virginitate, va influența, într-o primă fază, secolul, punând sub semnul întrebării însăși muzica. Dintre toate curentele muzicale care au marcat trei secole de prezență a negrilor pe teritoriul american, doar blues-ul continuă, în afara oricărei nostalgii, să existe în paralel cu jazzul. Prin geniul deschizătorilor săi de drumuri, jazzul le transcende până la a deveni un fapt artistic major care va marca secolul său nu doar la nivel muzical. „Acest rapid tur de orizont ajunge: multe curente artistice s-au inspirat din jazz pentru a incerca să își reinnoiască limbajul. Chiar dacă motivele profunde ale acestor multiple întâlniri au fost câteodată foarte discutabile, jazzul, devenind o referință estetică majoră, a dovedit ca este o artă a timpului său”.

Spontanietatea este ceea ce diferențiază improvizația jazzistică de toate surogatele care au presărat un secol fascinat de mașină. Creația este un act uman: ca în cazul lui Picasso, corpul uman este cel care acționează. Spontaneitatea este o înflorire a corpului.

Gilles Mouëllic, profesor de Muzică și Arte ale Spectacolului, la Universitatea Rennes 2, Franta. A obținut doctoratul în Muzică și studii în cinematografie cu teza Jazz și cinema: convergențe estetice. Este director, împreună cu Véronique Campan, al colectiei Le Spectaculaire/Cinéma, de la Presses universitaires de Rennes. Desfasoară o bogată activitate de cercetare în domeniul artei cinematografice si a interferenței dintre muzică și film, cu accent pe jazz, activitate reflectată în multe lucrări, articole și studii publicate.

  • Orice carte se plămădește și se coace cu greu, având nevoie de multă căldură sufletească și de dorință de a o citi din partea cititorilor. Autorii au depus suflet, străduința de a aduna gândurile și faptele oamenilor interesanți prin viața lor de toate zilele… Oamenii de artă, în mod special, atunci când vorbim despre acest domeniu în această postare.- Veniți la Bibliotecă, dragi cititori, și cereți să vă fie prezentate orice carte doriți, precum și cele recomandate în acest blog!

#Svetlana_Vizitiu_Impresii_Viata_Carti_blog, #Re_Vino_la_Biblioteca! #Lectura_BM_Hasdeu, #Chisinaul_citeste, #Carti_noi #Mai_2021

Intrari noi de carte la BM B.P.Hasdeu, prezentare Svetlana Vizitiu.


Un comentariu

Prezentare de carte poetică, BM B.P.Hasdeu 2021. Top-carti


Perioada contemporană rămâne perioada cea mai importantă şi cea mai valoroasă din întreaga istorie a literaturii noastre pentru că și ea va deveni clasică. Clasicii au intrat, încă din timpul vieţii, în legendă. Au devenit scriitori – mituri. Cu toate acestea, scriitorii, poeții contemporani trebuie mereu reactualizaţi și chiar… promovați. Profesioniști în acest domeniu de informare și de promovare, fiți de acord, sunt bibliotecarii BM! Sper, să vă bucure noile apariții de carte poetică recent donate Bibliotecii Municipale B.P.Hasdeu. Întrări noi, caractere noi, poezii de o rară frumusețe spirituală! Și cititorii, în rând după ele – să le lectureze!

  • Lora Rucan, Senină noapte. – Ch., 2020

    „Mamă a singurătății, boltă-amarnic înstelată / Ce îmi picuri oare-n suflet, ce otravă minunată,/ De îl simt ca pe un rege, rătăcit în al lui drum/ De himere și de vise — aprig, liric și nebun…” (Curge viața)

Volumul de poezii „Senina noapte” a apărut în vara anului 2020 și cuprinde 127 de poezii grupate în trei subcapitole definitorii: „În lumea mea” (50 de poezii), „Nostalgii” (34 de poezii) și „Miraje” (43 de poezii). Dedicat amintirii unui mare artist din Republica Moldova, regretatul scriitor, poet, scenarist și regizor Gheorghe Vodă (1934-2007), militant anticomunist pentru unirea cu România. Nu este o lucrare de debut, Lora Rucan fiind cunoscută în Republica Moldova ca jurnalistă și autoare a încă trei cărți epuizate: „Eu nu sunt înger” (editura Hyperion, Chișinău, 1839), „Niciodată” (Tip. Centrală, 2007), „Voci umane, destine neordinare” (editată de CEP-USM, 2004). De asemenea. este și autoarea unor versuri pentru copii.

Eu sunt întemnițată în propria-mi suflare,/ În propriul meu suflet, în dulcea mea suflare,/ În noaptea ce-ncălzește tot Universul meu,/ În noaptea care zboară spre bunul Dumnezeu.”

Poeta ne întoarce peste ani în trăirile sale intime de suflet adolescentin, plin de păreri de rău, de regrete, dar și a vieții contemporane în genere. Sunt simțirile unei ființe feminine uneori supărată pe trecutul vieții ei în contextul nefavorabil al realităților politice prezente, deși, luate la un loc, toate au un farmec al lor aparte, căpătând amploare clasică, fără somptuozități retorice.

  • Ion Diordiev, Catrene pământene. – Ch., 2020

„O menire avem pe bătrânul Pământ / Să-aducem fericire prin fapte și cuvânt / Semenilor noștri și celor iubiți / Cum am putea să fim și noi fericiți?”

„Istoria scrisă la comanda puterii / Nu reflectă adevărul pe care vremea îl cere, / Ci minciuna dulce în preferata culoare, / Pe care o cere un om ori întregi popoare.” (p.47)

În decursul luptei pentru Om și omenie, pentru trăirea în adevăr și deplină fericire autorul „Catrenelor pământene Ion Diordiev evident nădăjduiește la o poezie cu Dumnezeu, la o poezie cu conotații metafizice de care se apropie pe încetul de decenii. Râvna etico-civică și metafizică, plină de credincioșie, îi fac versul limpede, cristalin ideatic și profund atitudinal-ezoteric… Oricum „catrenul a devenit pentru maestrul Ion Diordiev simbolul său de experiență literară și „refrenul” comportamentului actual întru ființă.” – Tudor Palladi.

„Nu vreau mai mult nimic decât ceea ce am / Zile și putere de la Bunul Dumnezeu. / Să merg pe drum modest, să n-aud:„Ham_ham!..” / Ca să mă abată de le drumul meu.”

Ion Diordiev a fost acela care prin „60-70” a menținut nestinsă flacăra aforismului românesc în Moldova din partea stângă a Prutului. N-a fost ușor. În primul rând, pentru că Ion Diordiev s-a născut și a copilărit în Transnistria, unde alfabetul latin și abecedarul în limba română erau împușcate launloc cu cei care le popularizau…În al doilea rând, pentru că la Chișinău, pe la începutul activității literare a lui Diordiev, nu știa nimeni de existența unui aforism românesc… De aici, aforsimul de proveniență mai folclorică al lui Ion Diordiev… Iar calitatea cea mai distinctă a aforismului său e că e mult. Altă calitate e că din acest mult pți să alegi și fraze de bună calitate.” (Efim Tarlapan)

  • Valeriu Stancu, Mântuirea prin necredință. – Ch., 2020

„Pentru că am furat inimi, glorie, inspirație, te iert, / pentru că am râvnit femeia altuia, te iert, / pentru că mi-ai dat har și eu l-am irosit, te iert, / pentru că m-ai răstignit pe crucea iluziei, te iert, / pentru că m-ai obligat să port povara cunoașterii, de asemenea, te iert,/ pentru că mi-ai interzis să văd / iar eu am văzut, / iarăși te iert./ Îți iert, Doamne, păcatele,/ finitudinea,/ singurătatea / p care le porți în sufletul tău increat / orizont fără margini / în marginea orizontului/ pustiu / ca un suflet de poet…” fragment din poezia „Visul, un pământ sfințit” (p.107)

Valeriu Stancu este unul dintre poeţii ieşeni cunoscuţi, graţie traducerilor sale. Volumul Mântuirea prin necredinţă include poeme scrise în ani diferiţi, de motive cristice (nu de subiecte creştine, cum s-ar crede, ci anume de texte în care apar motivele credinţei în Hristos) pot fi puse sub semnul acestei declaraţii cu valoare de moto: „Dumnezeul la care ne închinăm/ ni l-am făurit fiecare / după chipul şi asemănarea noastră”. Ele explică nu doar un crez poetic, ci şi un principiu general al credinţei de orice natură. Poezia lui Stancu e un act umanist prin definiţie: Subiectivă, egocentristă, ea vorbeşte, mai mult decât orice alt gen (nu doar literar, ci şi artistic), despre sine, despre lumea interioară, care, odată exprimată, devine un univers, un bun pentru toţi. Consecutiv, dintr-un pur act narcisiac iese o expresie prin excelenţă altruistă, o lume dăruită lumii: „Hai naşte-mă, Doamne,/ E iarnă, pustiu,/ Rod vifori din mituri divine…/ Hai naşte-mă, Doamne,/ Colindă să-mi fiu/ Că steaua pornit-a spre mine!”

Scriitura lui Valeriu Stancu este una modernă în substanță, nu în formă. Dovadă e în această secvență dintr-o poezie, care reverberează și proiectează emoții… Face să se cutremure înțelesurile lumii.” (Mircea V. Ciobanu)

  • Ion Mureșan, Izgonirea din poezie. – Ch., 2020

Poezia e cea mai tare dovada a existentei lui Dumnezeu„(Ion Mureșan)

„În ultima vreme scrisori tot mai insistente / îmi cer să hotărăsc/ vârsta la care voi înnebuni./ He, he mâine dimineață voi prinde un câine / roșcat de un / picior și rotindu-l deasupra / capului ca / pe o elice / cu adevărat o să mă înalț la cer. / Iată ce am știut dintotdeauna: cei care / își mărturisesc puterea / o fac prin mirosul de animal / sterp” (fragment din „Înălțarea la cer”, p.11)

Volumul de faţă oferă o selecţie reprezentativă din cele trei volume poetice originale ale autorului (Cartea de iarnă (1981), Poemul care nu poate fi înțeles (1993), cartea Alcool (2010). Apreciat atât de critica literară cea mai exigentă, cât şi, deopotrivă, de cititorul de poezie, Ion Mureșan, poetul exponenţial al generaţiei optzeciste româneşti, „cel mai important, şi cel mai valoros poet român de la finele veacului trecut şi de la începutul celui de acum.” (A. Cistelecan). În el se îmbină magistral şi dramatic dilemele existenţiale şi expresionismul, ca mesaj estetic.

„Poetul e un altul, o ființă redusă la scheletul ei abstract, un arheu eliberat de carnea realității. Poezia însăși e o formă de purificare, dar și o povară ontologică, o boală congenitală, tradusă prin viziuni ale splendorii malefice, îmbibate de profetism…” ( Radu G. Țeposu)

  • Ionel Căpiță, Vinul, Via, Veșnicia. – Ch., 2020

Cinstește vinul, dar nu-ți păta cinstea” ( Ionel Căpiță)

Volumul surprinde cu sinteze versificate despre veșnicia viilor moldovenești și de pretutindeni, precum și a produselor acestei binecuvântate plante, vița de vie…

„Alungă-ți necazul, frate,/ Lasă-ți grijile-ntr-o parte,/ Ia un vin de sănătate/ Că-i mai scumpă decât toate. / Zi-i de dor și zi-i de jale,/ Așa cum inima-ți spune,/ Pune-ți viața ta la cale,/ Orice zi e o minune./ Ridică paharul vieții!/ Orișicând și orișiunde,/ Jalea s-o-nghită nămeții,/ Amarul ia și-l ascunde,/ Nimeni să nu-i dea de urme! („Ridică paharul vieții” pentru Alic Zaporojan, p. 210)

Născut pe 1 iunie 1949, Ionel Căpiță se trage dintr-o familie de vrednici țărani români, mama Agripina, tată – Ioan, din comuna Șirăuții de Jos, plasa Lipcani, județul Hotin (azi Briceni), care au dat viață celor cinci copii… Este membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova și membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, președinte al Asociației Jurnaliștilor de Mediu și Turism Ecologic. În repetate rânduri s-a învrednicit de trofeul „Antena de aur”, la concursurile desfășurate la TV Națională; a fost nominalizat laureat al revistelor „Literatura și Arta”, „Natura”… Din 2011 Ionel Căpiță exercită funcția de redactor-șef al revistei „Vânătorul și Pescarul Moldovei.” (Vlad Pohilă)

  • Petre Popa, Templu pentru rugile mele; Cod. – Soroca, 2020

De-ar mai ține Cerul, să am de ce agăța icoana” (P. Popa)

Poetul Petre Popa, directorul Teatrului ”Veniamin Apostol” din orașul Soroca, a editat recent trei cărți de poezie în 2020-21: ”Am scos trei plachete de poezie: „Cod”, ”Rămâi” și ”Templu pentru rugile mele”. Totodată, am finalizat lucrul la niște cărți pentru copii. Sperăm să revenim la normal, deși toate vor fi altfel pentru oamenii de creație, de știință, deoarece cei puși pe șmecherii nici nu și-au sistat activitatea”.

Mamele fiilor poeți/ țin cărțile lor sub pernă,/ alături de acatiste, rugăciuni – / de cărțile sfinte./ Așa îi ajută pe fii/ să meargă înainte! / E îndeajuns ca fiii, când merg la culcare, să-și pună sub cap / pernă de la mama,/ și, mare mirare!/ Mamei, când i se face sete de apă. / dar zace la pat,/ îi vin puteri/ ca să-și ia singură cana…” („Mama poetului” din ”Templu pentru rugile mele”)

Destul!/ Timpul urii nu se consumă niciodată/ pentru cei care nu cunosc aritmetica iubirii,/ Ea nu se împarte la doi, ci se înmulțește,/ dacă e adevărată,/ și atunci nu se mai sfârșește.” (fragment din „Destul” din cartea „Cod”)

Petre Popa s-a născut pe 7 mai 1958 în satul Tătărăuca Veche, raionul Soroca. A absolvit Școala de vinificare și viticultură din Stăuceni (1978) și Institutul de Arte ”G. Musicescu” din Chișinău (1991). Masteratul la Academia de Administrare Publică (2007-2009). A fost director al Casei de Cultură din Stoicani (1986-1988), regizor la Direcția raională cultură Soroca (1991-1996), director adjunct la Colegiul agricol din Soroca (1996-1999), șeful Direcției raionale cultură (1999-2007). Din anul 2009 este director al Teatrului „Veniamin Apostol” din Soroca. A debutat cu volumul de versuri ”Rădăcinile aripilor” (1993), urmat de cărțile: „Prințul Moștenitor”, „Intuiție”,  „De la Nistru pân’ la Tisa”, „Oglinda infinitului”, „Istoria unui teatru & Teatrul unei istorii” ș.a. A scris versuri pentru 150 de cântece. În 2000, a fost decorat cu Ordinul „Steaua României” în grad de ofițer. Este cetățean de onoare al municipiului Soroca. Laureat al mai multor premii literare.

  • Insula timpului:  4 poeți din Ucraina și Rusia / Antologie. – 2019

Antologia include 4 tineri poeți din Federația Rusă și din Ucraina. Trei dintre ei sunt de expresie rusă (Vladimir Korkunov, Galina Râmbu, Ecaterina Derișeva), iar unul este de expresie ucraineană (Lesyk Panasiuk). Traducere de bibliotecarii BM B.P.Hasdeu.

Dragi cititori! Nu ratați volumele prezentate din fondul BM ulterior venim cu noi cărți, cu autori și scriitori de suflet! Veniți la Bibliotecă și cereți să le citiți pe viu, – e mult mai util și pentru vederea și gândurile voastre, decât memoria roboților a tehnologiei săturate! 🙂

#Prezentare_Svetlana_Vizitiu, #Top_carti #Impresii_viata_carti_blog, #Re_Vino_la_Biblioteca_Hasdeu, #Lectura_BM, #Chisinaul_citeste, #Dezvoltare_personala, #Poeti_basarabeni, #Poezie_romaneasca, #Personalitati, #Poezia_sufletului

Intrari noi de carte poetica, 2021 la BM B.P.Hasdeu. Foto S. Vizitiu


17 comentarii

Onoare și amintire binecuvântată, tată!


Tata spunea că familia oferă totul. Cu siguranță, e adevărat. Dar mai era ceva în el. Caracterul. Tata era creat din acel material, din care sunt făcuți mareșalii. Și, deoarece a făcut marina la Sevastopol, avea un caracter de amiral! Un caracter absolut invincibil, de neînduplecat. Întotdeauna credincios, și convingător, niciodată nu se îndoia de sine, și nu se poclonea în fața nimănui. Nu se adapta, și nu a căutat beneficii trecătoare… Era un Lider, a avut distincții de la stat, premii onorabile și aprecieri, era o autoritate, era persoana pe care o respectau multe persoane, chiar și concurenții. Nu agrea pupincuriștii, dar nu gândea de rău la oameni. Acesta-i micul secret. La toate sărbătorile sau adunările la care participau uneori sute de invitați, protagonistul principal devenea tata. Și era ades invitat, și abordat nu doar de funcționarii de stat, ci și de oamenii obișnuiți, și de la țară, iar tata discuta la același nivel cu fiecare…

Mare nedreptate este însăși această moarte de Covid, într-o secție de terapie intensivă la Urgență. Fără să poți să-i mai vorbești, fără să-l susții și să-l îmbrățișezi… Fără să poată să te mai audă. În singurătate și tristețe și durere și (de multe ori) înțelegând că ceva nu merge. Că plămânii nu mai au puteri, iar sângele te trădează… O moarte pe care nu o merită nimeni… Că “mai mor oamenii”, spun unii… Tăticu la sigur ar mai fi trăit. Aștepta cu nerăbdare să se întremeze, să reia munca lui la Muncești, să ne întâlnim cu familia la o masă de jubileul lui ce venea peste o lună în ianuarie 2021… Să mai discute cu strănepotul drag, la fel cu nepoții… Să mai îngrijească de mama, care acum e sleită de puteri și de dorul după tata cu care au trait împreună 60 de ani… Dar noi niciodată nu avem grijă la timp de oameni. De ce???

/30 ianuarie 1936-11 decembrie 2020/

La Clubul IVC, Biblioteca Hasdeu (2019)
Cu nepotii #Vasile_Vizitiu

Tatăl meu. Vasile Vizitiu… Taticule! Să ne ierți că nu te-am putut salva…
Se pregătea să sărbătorească cei 85 de ani de la naștere și începu pregătirile. Voia să ne adune pe toți, neamurile și prietenii – la o masă cu bucate și vin bun, cu mare tam-tam. Aștepta să treacă pandemia…Atunci când ne aduna de sărbători, și de Sf. Vasile, și de ziua lui, la fel, în ianuarie, de obicei, se realiza un plin concert, cu recitaluri de urări și poezii; cântau și colindau toți, și el, și cei din jurul lui… La un coniac sau vin veritabil moldovenesc, care era preparat cândva de dânsul în „polobocul” beciului de acasă din Florești… Colecționa coniac de 25 și de 50 de ani tărie, și sticle de vin bun, fabricate în butoaiele celebrilor fabrici ca Barza albă, Divin, Cricovo, etc.

Dar, din păcate, boala și-a făcut ajustările proprii la toate planurile tatălui meu. Pe 11 decembrie, la circa ora 12 ziua, Vasile Vizitiu, a decedat… A murit în spitalul de Urgență, un stop cardiac după 30 de minute intubare, după două zile de tratament pentru coronavirus. Medicii spun că pacientul în covid nu simte apropierea morții, nici durere… Dar cred că tata a realizat-o fiind surprins de ea cu câteva clipe înainte, cine știe, de bucurie că l-a văzut pe Domnul, sau de tristețe pentru noi, familia lui îndurerată… Fratele meu l-a găsit cu ochii larg deschiși, atunci când i-a luat trupul din spital… Mă bucur doar că în acele momente, aveam luminările aprinse pentru tata, pentru că în spital nu cred că avea cine s-o facă, nici permis nu avea nimeni cu vizite… Îmi vine greu să realizez că atunci tata avea nevoie de noi, să fim alături de el, să-l ajutăm cumva, cum o făceam, de obicei, acasă… De câte ori sora mea sau mama, l-au salvat de infarct sau alte crize, acasă, dar la spital nu a reușit nimeni s-o facă…

Cu fratele Sergei Vizitiu /Minsc si sotii A. si A. Lupu

Încă, nu pot gândi la tata în timpul trecut… Lacrimile mă podidesc incontinuu… Vreau să-i văd permanent chipul, să vorbesc la el, și o fac rugându-mă, privind imaginile cu tata…
Până la adâncă bătrânețe, tata a rămas un bărbat frumos și cu spiritul tânăr. Ce bine că a trăit, el a fost norocul nostru, a fost un tată de milioane, ne-a încântat pe fiecare cu firea lui omenească. A fost tatăl nostru și fiul poporului său, din părinții țărani de la Varvareuca / Florești, – era și el foarte simplu, sau obișnuit prin modul de a trăi. Un om cu coloană, corect și de suflet. Dar și mereu vesel, zâmbitor… Om de omenie, deloc indiferent pentru soarta și situația din țară, pentru istorie și pământul basarabean, și aceste lucruri se simțeau în fiecare cuvânt, prin fiecare faptă a lui…

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este 26-mart-2018.jpg
Tăticu cu mama (Teodora Vizitiu,2017)


Realizez că și-a dat seama, că poporul nostru a fost mai puternic în trecut, și mă doare acest lucru. În prezent, oamenii și-au pierdut valorile, milioane au emigrat și… au devenit indiferenți față de ceilalți… Nu mai are nimeni nevoie de sfaturile celor bătrâni și înțelepți…
Iar trecutul este ceea ce oferă putere prezentului. Astfel ar trebui să fie… Prin ceea ce a fost, un om de aur, o legendă, o amintire eternă, mândria epocii noastre, și au spus-o oamenii de valoare care deja au decedat, înaintea lui tata. – O personalitate ce a adus lumină, prin caritate și amabilitate – în orice casă a pășit… Mereu cu griji, a semănat bunătate și mândrie pentru țara lui, respect pentru generații de la mic la mare… Marinarul cu satul în suflet. A scris și cartea Lui cu același titlu: „Cu satul în suflet prin mări și oceane”.
Există în viața noastră momente care par că ne dezvăluie esența. Momentele pe care ni le amintim mereu. Și cel mai important, că dragostea și înțelegerea reciprocă domnesc în suflet. Dar, uneori în viață te înșeli atât de mult și nu vrei să te urnești din cărăruța pe care te-ai rostogolit cândva! Și-apoi, deja e foarte târziu, și anii au plecat, și cine ne plăcea mult, nu mai este în viață. Ne facem concluzii în sinea sa. Iubiți și fiți iubiți…
Dragă, dragă Tată! Onoare și amintire binecuvântată! Suntem orfani fără tine, tăticule!

Vasile Vizitiu, Tatiana Badan, Maia Banarescu (BM Hasdeu)
Cu Mariana Harjevschi, Dina Ciocanu si Vasile Vizitiu, 2016
Cu parintii la aniversarea mea jubiliara 2008
Vasile Vizitiu cu fratii Elena Savciuc si Ilie Vizitiu
Vasile Vizitiu, Andrei Covrig, 2015
Vasile Vizitiu, caritate la Varvareuca, Floresti 2018 de Pasti
Cartea/ autor Vasile Vizitiu si familia lui in imagini
Prietenii la aniversarea de 80 de ani / Vasile Vizitiu
Parintii mei dragi Teodora si Vasile Vizitiu
Parintii mei dragi in 1970, Teodora si Vasile Vizitiiu, Floresti
Vasile Vizitiu cu prietenul din Floresti – Ion Plesca (dec. in iulie, 2019)
Vasile Vizitiu cu Octavian Ticu, la BM B.P.Hasdeu, 2017
Unicul fiu al tatalui sau, Victor, 2013. La botezul stranepotului Timur.
Taticu meu, eu si copiii mei Iulian si Alexandra 2017
Vasile Vizitiu la Clubul Impresii din viata si carti, protagonistul Iulian Ciocan
La Clubul Impresii din viata si carti. Vasile Vizitiu doneaza cartea lui poetei Dorina Codreanu.
Eu cu tatal meu #Vasile_Vizitiu, la Clubul Impresii din Viata si Carti…

#Svetlana_Vizitiu, 11 aprilie, 2021, – Deja patru luni fără tine, tată… Doare… ❤

In Memoriam Vasile VIZITIU (30 ianuarie 1936 – 11 decembrie 2020)

#Republica_Moldova_Chisinau


7 comentarii

De ce oamenii nu se apreciază când sunt alături


Iată, vin mărțișoarele… Care unesc inimile iubite… Iată, există omul astăzi. Este alături. Este disponibil. Vrea să te vadă, să fie cu tine, să vorbească cu tine. Este deschis pentru tine. Azi are timp pentru tine. Și dispoziție pentru tine.
Păstrează căldură pentru tine. Și, mâine poate să nu mai fie. Oamenii sunt muritori sau, uneori oamenii pleacă, pur și simplu. Pleacă de la… Sau pleacă la… Uneori oamenii pur și simplu obosesc să aștepte. Se satură să joace în aceeași poartă. Uneori circumstanțele te fac să pleci. Uneori te îmbolnăvești. Uneori se-ntâmplă un accident la muncă. Și uneori altcineva mai important cere urgent timp și atenție. Nu este suficient…
Există astăzi, mâine nu… Atunci, de ce dacă poți scrie ”Bună”, tu – taci?De ce dacă poți să ridici telefonul și să suni, tu nu faci acest lucru? De ce dacă poți fi alături, preferi să fii singur? Nu cu mult timp în urmă, acum vreo 50 − 100 ani, se cerea mult timp până să primești o simplă scrisoare. Scrisoarea parcurgea săptămâni întregi, dacă nu luni întregi. Mai ții minte?
Îmi amintesc, eu singură scriam scrisori și abia așteptam răspunsul care venea săptămâni întregi. Astăzi, durează o secundă să primești o scrisoare! O clipă! Și încă clipă ca să trimit răspunsul! Dar oamenii tac. Ei nu scriu. Și nu răspund. O oră, zi, săptămână, uneori niciodată. Paradoxal, că găsesc timp să critice lumea pe sociale, zilnic…
Nu cu mult timp în urmă, ca să auzi o voce dragă, era necesar să parcurgi un drum lung. Obositor și greu. Sau să fugi la poștă, să stai lângă stand, să aștepți până îți vor face legătură… Îmi amintesc asta… Am trecut prin aceasta. Acum, durează doar o secundă să auzi vocea cuiva. Avem atât de multe rețele sociale cu conexiuni audio / video…
Posibilități tot mai multe, și – dorințe mai puține. Nu cu mult timp în urmă, pentru a vizita o persoană care trăiește în zonele opuse urbanismului modern, dura o zi de mers pe picioare. Fostul iubit cândva venea la mine pe bicicletă din alt oraș doar ca să mă vadă, să stea jumătate de oră, să se țină de mână, să-mi împărtășească căldură. Azi, asta durează doar 30 de minute. Dar, acum omul rămâne acasă, și nu pentru că e pandemie…
Unul din multele ciudățenii ridicole ale site-urilor de matrimoniale moderne: cerințele pentru cei aleși / indică să aibă o sedere în aceeași zonă, iar traiul în țară vecină este considerat un obstacol pentrui întalniri! Cum au început oamenii să se teamă de obstacole și depărtări!
Nu cu mult timp în urmă, dacă îndrăgostiții erau la distanță mare departe unul de celălalt, a durat ani de zile pentru a vedea persoana dragă. Sau însemna – niciodată… Acum, sunt câteva ore cu avionul. Sau de la vreo două ore cu mașină. Dar omul ′′nu poate′′ să-și ia o săptămână din programul său ′′ atât de încărcat. Sau nu poate ′′scoate′′ din bugetul lui câteva mii pentru un bilet. Și rămâne acolo unde a fost. În singurătate. El se lipsește de întâlnirea cu cineva care încă este alături. În timp cât așteaptă. Încă disponibil.

O stilcă de apă la supermarket valorează 2 lei. Într-ul restaurant sau hotel, aceeași sticlă poate costa 7-8 lei. Într-un aeroport sau în interiorul unui avion, depășește 10-15 lei. Sticla este aceeași, marca este aceeași, singurul lucru care se schimbă este locația. Fiecare loc dă valoare diferită aceluiați lucru. Când te simți lipsit de valoare sau crezi că nu ești apreciat la adevărata valoare, când totul în jurul tău te minimalizează, schimbă-ți locul nu sta acolo! Găsește curajul să-ți schimbi mediul și să mergi într-un loc în care ești prețuit pentru ceea ce ești și cine ești cu adevărat! Înconjoară-te de oameni care chiar îți apreciază valoarea! – Niciodată nu te mulțumi cu mai puțin!
În viața fiecărei persoane, apare momentul în care este gata să dea orice ca să spună ceva, doar să audă măcar un cuvânt, o voce, doar să vadă, doar să întindă mâna, doar să rămână aproape și să tacă; dar acestea azi se vor sparge de Imposibilitate.
Din ce în ce mai mulți oameni se trezesc singuri dimineața, gătesc și își beau cafeaua singuri, iar serile inventează lucruri ca să stea mai mult timp departe de casă. Bagă lucrurile în mașina de spălat și mențin o ordinea care, în general, pe nimeni nu deranjează. Pentru că nu are cine.
În favoarea cui – își face omul alegerea pentru ca să nu scrie, să nu sune, să nu vadă, să nu vină? În favoarea mândriei sale? În favoarea autosuficienței? În favoarea orgoliului și confortului său? În favoarea unui alt morman cu bani? În favoarea siguranței tale? În favoarea autoapărării, securității sale?
Când sacrifici pe cineva din motive “altruiste”, pentru că nu suporți să-l lași să te aștepte, e posibil să ajungi tu cel sacrificat…. Cel care așteaptă…
De ce – nu se apreciază oamenii atunci când încă sunt alături? 😥 – La ce mai e nevoie de… mărțișoare?

Să nu pierzi Credința…

#Svetlana_Vizitiu, #Impresii_Viata_Carti_blog


5 comentarii

Din donații, lansări recente de carte la BM B.P. Hasdeu: Top 8 carti


Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu” susține inițiativa de nivel Național – Anul Lecturii – 2020, care are drept scop promovarea lecturii ca bază pentru cultură, cunoaștere și dezvoltare personală. Unul din obiectivele principale ale activităților constă în educarea culturii lecturii în societatea moldovenească, promovând şi încurajând lectura ca mijloc de dezvoltare culturală şi creativă – orientând cititorul spre valorile literare şi artistice autohtone. Vă propunem câteva titluri de carte din donații recente, cu autori omagiați sau – lansate la Biblioteca Centrală a BM.

  • Grigore VIERU în amintirile contemporanilor. Antologie de Daniel Corbu. – Iași, 2010

Limpezimea exprimării și densitatea mesajelor. Cartea prietenilor lui Grigore Vieru. Se spune că are cele mai frumoase cărți și cele mai mari tiraje pentru un poet contemporan. Are un grad de notorietate visat și de unii președinți de state. A fost întrebat, inclusiv de copii, de unde vine poezia lui, și a răspuns de fiecare data că din suferință și singurătate… Marea poezie românească a descoperit-o nu în școală, pentru că ea era interzisă, ci din proverbele… care nu puteau fi interzise, din cântecele noastre populare, pe care le auzea la șezătoarele la care mergea cu sora lui, din ghicitorile noastre, în ele Vieru a descoperit marea poezie română, fără să știe că aceasta este poezia noastră română…

Pagini semnate de Alex Ştefănescu, Eugen Simion, Mihai Cimpoi, Preafericitul Daniel – Patriarhul Bisericii Române, Marin Sorescu, Nichita Danilov, Nicolae Dabija, Al. Husar, Mircea Radu Iacoban, Valeriu Matei, Mihai Sultana Vicol, Ion Hadârcă, Ion Ungureanu, Ion Beldeanu, Lucian Vasiliu, Emilian Marcu, George Vulturescu, Andrei Strâmbeanu, Anatol Codru, Teo Chiriac, Adrian Păunescu, Gheorghe Grigurcu ş.a., „Cititorul va avea revelaţia unui poet naţional şi popular, oracular-mesianic, dar şi a unui personaj fabulos, ale cărei energii s-au revărsat în şuvoaie, unul din rarii patrioţi ai acestor timpuri, dedicat patriei, neamului, limbii” (D. Corbu)

Există o mare diferență între cititorii mei și cititorii găștii: admiratorii mei mă citesc, admiratorii ei nu o citesc. Cu privire la unii colegi de breaslă mai în vârstă, care nu au ochi să mă vadă, le pot spune doar atât: eu am destulă vreme să privesc în urmă, lor nu le-a rămas destulă vreme să privească înainte.”; „Nu poți fi poet fără să-ți iubești neamul”;

Trebuie să afirm că nici pe timpul regimului totalitar nu a existat un asemenea dezmăț artistic. Este adevărat că unele pagini, unele cărți erau date la cuțit. Dar nu putem spune că scriitorul de autentică vocație n-au răzbătut. Astăzi există mai mult o libertate a mediocrităților decât a valorii adevărate, deseori cenzurată de incertitudini financiare. Mediocritățile găsesc rapid mijloace bănești provenite din sponsorizări de rudenie sau din legături amoroase. Detest libertatea care este potrivnică adevăratei valori.” – Grigore Vieru

  • „Iubirea până la capăt. Omagiu lui Ion VATAMANU”. – Ch., 2012

Dorul de frumos… Este mai mult decât o idee şi mai mult decât un ideal. Este o aspiraţie de a fi parte din acest dor, iar Ion Vatamanu a reuşit – la nivel profesional – să transmită prin discursul său liric autentic o spiritualitate mânuită cu măiestrie şi cristalizându-se într-o metaforă integrală, unică în volumele: Primii fulgi (1962), Monologuri (1964), La mijlocul ierbii (1967), Liniştea cuvintelor (1971), Ora păsării (1974), De ziua frunzei (1977), Iubire de tine (1981), Măslinul oglindit (1983), Dimineaţa mărului (1986), Nimic nu-i zero (1987), Dialoguri banale (1988), Atât de mult al pământului (1989). Aceasta, în pofida faptului că a îmbrăţişat profesia de chimist, aflându-se din 1973 în funcţia de şef de laborator la Institutul de Chimie al AŞM. Mai mare peste dorul de chimie s-a dovedit a fi dorul de poezie, pe care şi l-a exprimat prin fiecare poem nou scris, literatura pentru el identificându-se cu însăşi viaţa. Deşi demult nu mai este în viaţă, despre Ion Vatamanu nu se poate vorbi la timpul trecut.

Carte destinată elevilor, studenților, profesorilor de literature și tuturor celor interesați de creația scriitorului. O dedicație poetului, savantului și omului politic Ion Vatamanu, inovator al versului, un luptător aprig pentru democratizarea societății și recuperarea valorilor naționale, pentru afirmarea limbii române în Basarabia. Editia cuprinde comentarii și aprecieri critice pe marginea operei distinsului poet apărute în presa vremii, dar și mărturii despre activitatea de savant și om al cetății, care l-au consacrat în primele rânduri ale vieții publice, dedicații poetice, cât și un set important de fotografii ce oglindesc viața lui Ion Vatamanu.

Două motive – frunza și pasărea – par să domine scrisul lui Vatamanu. Una simbolizând statornicia sufletească, spirituală, cealaltă – cântecul, zborul liber al său. Iar întregul act lyric al poetului nu este altceva decât expresia unei iubiri depline, până la capăt… Iubirea până la capăt – iată una din calitățile superioare ale poeziei în genere. Cine iubește până la capăt, spune dictonul, trăiește mult. (Grigore Vieru)

  • „Moldița-Crăița și Zimbrișor-Cornișor de pe munte” de Dor de Viorica COVALSCHI. – Ch., 2019

„De-o sută de ani n-a mai îndrăznit nimeni să-mi tulbure vrăjitoriile, ia să văd cine-i drumețul”… Cine e Moldița-Crăița? Promovată în cadrul programului „Chișinăul citește” la Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu” din Chișinău, povestea a devenit îndrăgită de pici și școlari porniți cu lectura printre prieteni. Carte cu copertă de calitate, ilustrată frumos, desigur că bucură ochii nu doar a celor mici. O legendă pentru copii despre întemeierea Țării Moldovei. Denumirea personajelor principale ale basmului conduc cititorul anume spre acel îndepărtat eveniment istoric. Zimbrișor–Cornișor, personajul central al subiectului, tânăr și curajos, se avântă într-o călătorie inițiatică de cunoaștere a lumii, luptă cu dușmani reali și învinge vrăjile rele, ajută pe cei căzuți la nevoie și își face prieteni noi… Astfel eroul se maturizează pe zi ce trece, forța și bunătatea lui făcând să triumfe binele, frumosul și adevărul. – Care e rolul educativ? „Și, dintr-o data, o bunătate nemaivăzută puse stăpânire pe vrăjitoare și din ochii ei începură să se rostogolească lacrimi. Bătrâna plângea. Era pentru prima oară când simțe gustul sărat al plânsului.” Ce a făcut-o să lăcrimeze? Vreți să aflați cum binele topește răutatea? Citiți basmul! Este la Biblioteca Municipală, poftim!

  • Arz-o focul, dragoste!” de Andrei MOROȘANU. – PapiruS Media, București, 2018.

O carte de relax, plină de umor și suspans… Iată dacă ar fi fost premiată undeva la nivel national/international, aș fi pus întrebarea „Pentru Ce?” Și nu aș rata, chiar se merită pentru bunul spirit și râsul care te pufnește din tot interiorul! „-Vezi, mata, fata-i cam puțintică în țâțișoare. Băiatului îi plac fețișoarele cu mamelele mai țâșnite… – Dar ce, bre, are de gând să le mulgă?… se stropsi mama…;Gurile rele macină prin sat că nevastă-mea și-a găsit la oraș un ibovnic. De fapt, am observat și eu că merge cam des la raion. Se vede că i se aprind tare focurile înăuntrul dorului cumplit, că pune coada pe spate și se duce val-vârtej. Vine tocmai seara, miorlăind ca o pisică sleită de joacă, dar are grijă să mă hrănească: îmi pune dinainte niște resturi de la masa lor dulce după giugiuleli. Eu mă fac că nu pricep nimic…” (fragmente din carte)

„Farmecul cărţii constă în primul rând în comicul  de limbaj, Andrei Moroşanu stăpânind perfect argoul (argoul celor ajunşi la fatidica vârstă de patruzeci de ani, „stătuţii”, dar şi cei „hârşiţi” în dragoste şi jargonul (pe care îl folosesc de obicei „demoiselele”), obţinând nu o dată adevărate performanţe. Iată un exemplu savuros: „Măi deşteptule, arată-mi tu proasta căreia i-ar ajunge răscolitul cu degetarul! Femeia, dacă a intrat în călduri, tânjeşte după foială! Te-ai apucat de trunchiul muierii, apoi fii vrednic şi aprinde-i focul în scufiţă, dă-o huţa în scrânciob să-i zvâcnească trupul de dulcele sălbatic! Numai nu cu şfichiul tău, care-i bun doar la…WC!” (Să mai spunem că „reclamata” a obţinut imediat divorţul?) (Lucian Strochi)

„Omagiu adus Centenarului prin limbaj!”;„O galerie impresionantă, dar din care eroul nu prea are ce alege, iar când alege, se „frige”; „Să mai spunem că această carte este scrisă totuși „pour les connăisseurs”, asemenea unor băuturi alese, vechi, prețioase.”  (Lucian Strochi)

  • „Dialog în vis” de Veronica PÎRLEA CONOVALI. – Buc., 2019

„Toate-n lumea asta vin și mor, / Veșnic e pământul și un dor, / Dor de mama, neam și de moșie, / Dor de tot ce nu-ți mai aparține.” (p.54)

Momente de poezie prelungite până târziu în compania folclorului şi a lacrimilor istorice. Un adevărat regal de poezie, de cultură, de spirit, cu dor de neamul românesc și amărăciunea înstrăinării… O salcie plângătoare cu-n vers ce freamătă românește între Prut și Nistru, de la Eminescu la Leonida Lari

Cartea lansată în Chișinău la BM Centrul Academic Eminescu a luat Marele Premiu la concursul de Creație Literară „Vara visurilor mele” organizat de Revista Amurg sentimental, România, 2019!

O fiică destoinica a neamului nostru românesc – scriitor, profesor, mamă, bunică, un prieten adevărat și pur și simplu Om cu literă mare.”Eugenia Conoval

Lumea din jurul ei, povestită în vers, e înfăţişată ca o lume interpretată, luată aşa cum este ea, dar exprimată plastic, ilustrând o concepţie anume despre creaţie, adevăr, viziune, lecturare, sens, limbaj… O fire cu o simţire sensibilă care se află ”statornic în primele rânduri ale coloanelor patriotice şi ale liricii feminine de toate rangurile” (Victor Ladaniuc)

  • Capitol cu îngeri. Dintr-un volum COLECTIV” de Ionel SIMOTA. – Onești, 2016

Am ars până la ultimul sărut,/Până-n străfundul cărnii/Ce mi-a fost dragă/La naștere…/Din sângele meu/ A curs o cenușă albastră/Și o pasăre alba, strălucind,/Mi s-a desprins din suflet…/Am plecat odată cu ea/În cer,/Am stat în ceruri la rând,/Pe pământ oricum nu se mai putea…/Acolo, îngerii,/ M-au întâmpinat plângând. / Am ars până la ultimul gând…” (Ionel Simota)

Un gest de comemorare după tragedia de la „Colectiv” în care au ars zeci de oameni. Poetul a luat Premiul „Cartea anului”-2016, pentru acest volum”, apărut la Editura „Magic Print” din Onești.

Membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Brașov, din 2007. Deține Premiul USR pentru Poezie în 2010 pentru volumul Desculț printre cuvinte. Recent, autorul a prezentat câteva volume și la BM B. P. Hasdeu, a fost într-adevăr special și frumos, cu omagieri, cântece și recitaluri… La fel propunem un volum cu poezii „Sentimente cu Păsări (II), Mirări”, de Ionel Simota. Același poet, același talent, vers, spirit încredibil:„Ieri n-am știut cum să-ți fiu, cum să-ți spun… că rătăcirea mi-ai întors-o din drum…

In toate volumele sale, poetul Ionel Simota  ne propune, de fiecare data altfel, mai mult decat o dezbatere; el ofera o viziune capabila sa tulbure, sa relativizeze si sa produca revelatii, obligand cititorul sa creada si sa patrunda, de bunavoie,  in cercul sau existential. Ca la Blaga, iubirea devine unicul principiu, in eterna identificare cu binele, adevarul si frumosul. Fara patima, simplu si direct, aceasta alchimie devine singura logica a fericirii.” (Prof. dr. Cristina Pescaru)

  • „Grădina de sticlă” de Tatiana ȚÎBULEAC. – Ch., 2018

Cu atâtea în jur Ciornobâlul îmi părea un fleac… Mă îngrozește ignoranța noastră. Poate doar Bella Isaakovna înțelegea cu adevărat ce tragedie se produsese, ea însă nu simțea nevoia să vorbească de pe scenă, așa ca Șura. În acele zile oamenii începuseră să moară câte puțin, iar noi ne gândeam la mare și la murături… În afară de limbă și explozii, perestroika și specula infloritoare a Raiei, se mai întâmplau în oraș și alte lucurui. Eu devenisem oficial, femeie. Îmi venise ciclul, și asta era mai interesant decât toate cele de mai sus luate împreună.”Dacă ar fi existat pe atunci Dumnezeu (?), i-aș fi cerut să mă facă altfel. L-aș fi rugat să cheltuie cu mine măcar un strop de bucurie, măcar o rămășiță de fericire. Un scuipat de-al lui mi-ar fi fost de ajuns – nu eram hapsână. Pe cât le iubeam, pe atâta le disprețuiam. Pentru viețile serbede, lipsite de orice bucurie trupească. Pentru nodurile din gât și din inimă. Aș fi putut îndrăzni să fiu curvă. Eram de la internat, la ce să te aștepți de la o orfană?”  (fragmente din carte)

Promovat la Biblioteca Municipală în cadrul evenimentelor „Chișinăul citește”, volumul „Gradina de sticlă” a fost distins în 2019 cu Premiul Uniunii Europene pentru Literatură. Cred că pentru sinceritate și modul de a descrie o viață de orfană…  Visuri, romantică, multă-multă imaginație. O carte ce prezintă interes în special pentru generația tânără, dar și trezește curiozitatea  prin stilul narativ, dialogal – o redare adolescentină a verbului trecut comparativ prezentului. Se face deosebirea dintre perioada sovietică cu cea contemporană cu o limbă foarte ascuțită!

Tatiana Tibuleac e o povestasa paradoxala. Ea stie, ca foarte putine scriitoare romane contemporane, ca «o poveste nu lasa niciodata lucrurile nerezolvate». Mai stie ca atunci cand existi «intre coastele moi si fermecate ale povestii», adica intre povestitor si eroul povestirii, ajungi sa te impaci «cu raul si cu durerea, cu bolile si cu tradarile». Daca in Vara in care mama a avut ochii verzi Tatiana Tibuleac exorciza o lume a cruzimii dintr-o perspectiva fragil-masculina, in noul sau roman ea povesteste o lume aflata pe granita miscatoare dintre coagulare si dezagregare, dintre Rusia si Europa, dintre lupta si fatalitate. „Grădina de sticla” este, in mai multe feluri, romanul unei intregi generatii feminine si al unei povestitoare pe cat de autentice, pe atat de surprinzatoare”. (Simona Sora)

  • Risc și securitate; articole, comunicări și prelegeri, vol.5, de Gheorghe ILIE, conf.univ.dr.ing. – Buc., 2015

Natura publică a unor platforme sociale face ca securitatea informațiilor să fie mai greu de controlat.  Unele informaţii pe care le împărtășiţi pot deveni imediat publice. Utilizatorii sunt cel mai adesea supuşi valurilor de spam, dar şi ingineriilor sociale. Dar, toate reţelele sociale au o serie de opţiuni de securitate care pot fi ajustate. Pe Facebook, de exemplu, informațiile sunt publice de la sine, la fel ca întregul profil. Au fost lansate noi servicii care ajută la căutări mai bine agregate şi care pot returna rezultate precum «prieteni care urmăresc emisiunea X», dar şi «vegetarieni din oraşul meu care iubesc brânza». Utilizatorii pot preveni apariţia lor în rezultatele noilor funcții dacă îşi ajustează setările de securitate şi modifică statutul «like-urilor” din public, în privat.

Conectarea de pe reţele Wi-Fi publice și nesigure trebuie, de asemenea, evitată. Luaţi în calcul riscurile care există atunci când împărtăşiţi pe FourSquare, Twitter sau Facebook locul unde vă aflaţi. Un check-in nu le spune doar prietenilor unde sunteţi, ci şi hoţilor, care află cu această ocazie şi locul unde nu vă aflaţi: acasă.

Acest volum, dar și alte cărți la același subiect expuse în Zilele Internetului pe panou la Biblioteca Centrală asigură cunoștințe utile și siguranța de a vă feri de riscuri sau probleme în comunicarea virtuală.

Recenzii de Svetlana Vizitiu, 2020  ❤

#impresiiviatacarti, #bibliotecahasdeu, #Top5Carti