Lucia Guranda: Avem mai multe business centre decât businessmeni!

Viața Luciei e arhiplină de întâmplări triste sau amuzante: de la ordinare pana la cele “extraordinare”, precum ar fi și două cazuri de moarte clinică și aflarea într-un epicentru la două explozii în urma actelor de terrorism… Este sinceră și emotivă, cu temperamentul deloc moldovenesc: se simte efectul civilizației europene. Practică medicina în continuare doar cu sufletul, din motive de sănătate: de aici cred că vine echilibrul psihologic de toleranță a Luciei Guranda. A avut multe de îndurat…

Dar zâmbește mult, iubește viața, și chiar nu are regrete. De ce ar trăi cu regrete, nu mai are altceva de făcut?  Iată greșelile trebuie de reparat, indiscutabil. Fiindcă când greșești, înveți lecția și… continui să mai greșești… uneori. Se amuză și o face cu bună dispoziție.
”Impresia mea despre viața este însăși Viața” – spune ea. Totul e clar? Cel mai mult in viață o impresionează însăși viața… Fiindcă meseria ei începe anume de acolo, de la naștere, de la cel mai frumos, complicat și perfect mecanism în natură cum ar fi nașterea unui copil. Și, specialitatea nu e de loc ușoară: obstetrician-ginecolog. Provine dintr-o familie mare de medici, chiar și rudele din familia ei sunt la fel doctori, adică socrii, cumnații etc.
Dintre persoanele care au marcat-o și au determinat-o să reușească în viață mai mult decât și-a imaginat rămâne tatăl ei (în copilărie, adolescență și tinerețe timpurie) și soțul ei cu care sunt împreună de 22 de ani. Și numaidecât copilul lor scump și drag!

Despre prieteni: se simte norocoasă că are prieteni din frageda copilărie, din studenție și în fiecare țară unde a trait. Oriunde pleacă, își face prieteni și este foarte sociabilă. Se pare că Lucia nu realizează că acest dar de fapt vine din caracterul ei unic. Comunicarea e punctul ei forte, ea argumentează ingenios răspunsul la orice întrebare și dacă este convinsă că are dreptate, nu o poți clinti din acel punct de vedere.
Îi place sa călătorească și ar vizita tot cuprinsul pământului. În destinații turistice nu ține deloc cont de calitate, amenajare, confort sau de nivelul de viață. Orice continent, regiune sau țară are momentele sale irepetabile, în special, în cultură, tradiții, obiceiuri… Toate reprezintă o experiență unică. Familia ei a locuit și în Arabia Saudita, Kazahstan, Bulgaria, Elveția, Belgia, Laos. Lucia deja e convinsă că fiecare popor, fiecare stat te îmbogățește mai mult spiritual. Acum e stabilită cu familia la Bruxelles… Și mai duce dorul Chișinăului la care revine cât poate de des… ”Dragul meu Chișinău, beteag, distrus, chinuit, urâțit, schingiuit, murdar, prăfuit, dar încă cu un pliculeț de demnitate! Îți doresc să reînvii, să recapeți valoare, frumusețe, prosperitate și măreție!”

Și concluzia, pe care și-a făcut-o fiind plecată din țara de 17 ani și văzând cum se muncește în alte tari. ”Părerea moldovenilor că suntem un popor muncitor este cel puțin eronată”. Lucia a urmărit cum se muncește în țările civilizate: acolo oamenii lucrează mult mai intensiv și cu o mare responsabilitate. Cu timpul utilizat la maxim și foarte eficient. Nici vorbă nu poate fi de pauzele cu “fumatul sau o ceașca de cafea” la fiecare sfert de oră. ”Exista doar o pauza oficială, în rest muncă și iar muncă, bine organizată și chiar de calitate. Unii concetățeni au deprins aceasta metodă, însă alții până acum caută să facă fel de fel de “șmecherii” și eschivări de la o muncă onestă”. Ține să menționeze că au apărut și foarte mulți moldoveni care lucrează în diferite organizații internaționale și fac față pozițiilor pe care le ocupa. Mai numeroși sunt tinerii care fac studii universitare și postuniversitare în vest și ei chiar sunt extrem de buni ca profesionști. Lucia se mândrește că avem așa moldoveni:”Însă e trist, când este evident faptul ca nu mai vor să se întoarcă în țara natală și… sa muncească pentru acest guvern corupt și plin de criminali.”

Lucia a plecat din țară din alte motive, și nu deodată în Europa de vest, ci în stepele nemărginite cu o climă și apă groaznice, într-o localitate pierdută prin stepele siberiene fără vreo infrastructură (pe timpuri Chișinăul era NYC în comparație 🙂 ) Asta e dacă să discutăm la subiectul ”cum se face pe loc gol un oraș functional și frumos” Atunci soțul ei a rezolvat problemele la nivelul local și acum o face la nivel global. ”Poate chiar mai bine înțeleg cei plecați fiindcă ei au deja experiența greutăților de acasă plus cea din străinătate. Iar voi, uneori nici nu vă imaginați prin ce greutăți ei au trecut! Dar, așa e firea moldoveanului când vine acasă cu lăudatul și o face pe boierul…” Iar Lucia cunoaște mulți concetățeni și vede ce viață duc ei acolo printre străini: fac și e ce pot pentru a trimite maximum de bani acasă… ”Un lucru e cert, o oarecare demnitate în capitală mai există. Și nu din motivul că l-a votat pe cutare fiindcă e competent în domeniu, și nici nu cred că are alt interes decât să se răzbune pe oponentul său pentru că cela l-a ”chidănit” cândva etc. Am votat împotriva dorinței de a sabota!” Nu intenționează să cheme pe nimeni să organizeze proteste, să arunce cu pietroaie în directori sau autorități, fie și mai grav să devasteze instituțiile medicale: ”însă, niciodată nu voi înțelege de ce având atâtea probleme, oamenii tac, înghit în sec, tremură, acceptă să fie umiliți, ori pleacă pentru alte soluții nu mai văd…” Unde-i neînțelegerea?, – se întreabă Lucia. Cuvintele Egalitate, Independență – sunt greșite într-un stat unde nu se respectă drepturile omului, chiar dacă oamenii au acces identic, spre exemplu, la educație.

Apropos:”Noi avem mai multe business centre decât businessmeni!” De fapt, clădiri gen business center se fac mai multe la periferii, nu chiar în mijlocul grădinilor publice.” Stați așa, oameni buni, și mie îmi surâde un stat echitabil, functional și neutopic. Voi ați vrut așa să înțelegeți, iar eu am prins altă idee aici… Mentalitatea la noi: ”Moldoveanul poate avea 10 mii de șanse, dar dacă e mai talentat la ”ștucăturit”, păi asta să facă, și după această ”egalitatea sovietică” părinții mei brusc au avut salarii de două-trei ori mai mici, dar erau obligați să slugească fără a ”crâcni” înapoi la ”împărăția sa clasa muncitoare”! Dar nu chiar așa, la nivelul ”кто был никем тот станет всем” sau ”каждая кухарка может управлять страной”!

Referitor la sistemul educațional. Oamenii trebuie să-și ocupe poziția lor în societate conform aptitudinilor și capațităților lor. Și accesul să fie asigurat neapărat cu burse, credite atunci când e vorba de o minte excepțională. La noi, oamenii talentați nu sunt remunerați pe merit.

În perioada anilor 50-90 (sec. XX), studenții erau aleși după criteriul etnic, fiindcă doar rușii erau acceptați la universități (veniți preponderent din orașe). Moldovenii își dădeau copiii în grupe rusești la grădință pentru a putea apoi obține studii superioare… Celelalte opțiuni gen ”apartament”, un loc de muncă etc, toate ”po-blatu” și în continuare, dar mai ceva ca acum…

Sănătatea e altceva! Sistemul de sănătate întotdeauna va fi cel mai important în orice țară! Acest domeniu trebuie să fie perfect. În Moldova e foarte complicat. ”Nu e vorba de politicieni, de Nastase, Sandu, sau Dodon, nici măcar despre Plahotniuc! Ci despre revendicarea drepturilor care ne fac mai puternici, în fața unor politicieni corupți și nelegitimi, cu nicio frântură de iubire pentru acest popor sărman care le rabdă pe toate…”

”Adesea mă întreb privind la frumusețile geografice și ecologice: oare ce le împiedică pe ai noștri să facă așa ceva? Doar nu e costisitor. Nici chiar de banii de la europeni nu e nevoie pentru acest lucru! Pentru a face și menține curățenie nu e nevoie de mulți bani.

Dacă ar fi oamenii conștienți, ar cere, ar striga, ar urla, ar protesta… Dar ce fac ei, tot pe medici și pe asistenții medicali îi blamează. Guvernul cunoaște deja aceste slăbiciuni ale poporului, nu mai apleacă urechea nici direct, nici indirect… De aceea, avem ce avem. Dar nici nu știu dacă acest popor needucat, agresiv, intolerant, incult, merită ceva mai mult decât ceea ce are…”

Co-relația tinerii-etate. Menționând că e vorba despre moldoveni, Lucia ține neapărat să ne convingă că-i iubește și tare ar dori să vadă că cei mai în vârstă la fel iubesc pe cei mai tineri. Diferența în atitudine e transparentă, iar ea susține gălăgia, naivitatea, neștiința, aroganța, încăpățânarea tinerilor, toate în general: modul lor de a fi altfel decât au fost cei mai în vârstă pe timpuri… O îngrozește disprețul, uneori și ura din ochii persoanelor senile față de cei tineri. Dacă ar iubi și ei, necondiționat, probabil și atitudinea tinerilor s-ar schimba, – ar devein mai respectuoasă și mai indulgentă? Bine de menționat că:”toți sunt diferiți dar cu drepturi fundamentale egale””
Pasiuni și hobby-uri: sportul, organizare de evenimente, călătorii, și CĂRȚILE. Din muzică alege jazzul, blues, rock clasicul. La fel îi plac operetele și musicalurile. Adoră imponderabilitatea lui Eugen Doga.
Cărțile preferate sunt foarte multe. Cel puțin vreo 50. O carte bună o face fericită. Place autorul Pavel Păduraru ”Moartea lui Igor Alexandrovici”: ”dar e mai specific, cu un limbaj agresiv, cu inceput absurd, pe parcurs te obișnuiești. O variantă mai contemporană și mai nerafinată a lui Eugen Ionesco. Place să citească pe Gheorghe Erizanu.
Recomandă si: “Meșterul și Margarita” de Bulgakov; Victor Hugo “L’Homme qui rit” (omul care râde); Umberto Eco “ Numele trandafirului”, îmi plac mult operele lui Remarc, Garcia Marquez , proza lui Eminescu, Mircea Cărtărescu, Haruki Murakami… (of, opriți-ma, căci asta poate sa dureze)
Unele Filme: “Zborul deasupra unui cuib de cuci”,“7 ani in Tibet”,“Nașul”,“Pacientul englez”, “Lista lui Shindler”, “Legendele toamnei”…

Personalități ca Simona Halep o fac să plângă de bucurie atunci când câștigă pe teren. Lucia nu poate privi ”în altă parte unde comentatorii emisiunilor să nu fie români!” A strigat recent din tribunele campionatului mondial de fotbal bolind pentru nu știu care fotbaliști. Este acaparată de jocuri, de energie, de persoanele care nu stau pe loc. Competițiile o fac și mai emotivă pe această fată drive! ”Sunt momente în viață când atât ți-e dor de cineva, încât îți vine să-l scoți din visele tale și să-l îmbrățișezi cu adevărat. – spune Lucia. –Pare și asta o idee bună să mergem undeva mai mulți prieteni să degustam… un vin bun ca niște fani adevărați!” 😀

”Cu satul în suflet prin mări și oceane”, autor Vasile Vizitiu

Prima mea amintire cu tăticul e dintr-o zi de iarnă la săniuș prin troiene de zăpadă. Aveam patru ani, probabil. Eu, fiind foarte mică și slabă, împotmolită într-o blană de urs, îmbrobodită cu un pled fin, dar gros și cald, plus o cușmă cu urechi pe cap, strâns legată cu un fular la gât și peste nas, ca să nu răcesc. Tata cu gura-i aburindă de ger, mă lua în brațe după ce mă rostogoleam cu sania, mă ridica și mă scutura de omăt, apoi mă punea la loc, și ținând bine frânghiile legate mă ducea cu o viteză nebună în goana soarelui ce strălucea orbitor în albia omătului, și eu fericită țipam și râdeam de bucurie și de spaima vitezei mari. Încă nu puteam vorbi, probabil atunci părinții mei au aflat că nu aud, de vină fiind o simplă eroare a medicilor cu supradoze de antibiotice cu streptomițină, ceea ce m-a marcat pe viață, lipsindu-mă de multe plăceri ale vieții pe care le poate avea orice om normal… Tata înțelegea, că doream o viteză cât mai rapidă, și mă făcea să zbor cu sania… Eram tare fericită… Atunci am realizat, că sunt un Om în Viață, că am Părinți, că sunt un Copil fericit cu Mamă și Tată pe care-i iubeam enorm: am simtit-o în acel moment cu sania, nu știu, de ce, dar e primul caz din copilărie cu tata pe care l-am memorizat… Ei bine, tata era mereu plecat de acasă. Venea, de obicei, la masă, era un om public, și avea șofer de serviciu care îl aducea obosit și înfometat. Era strict cu disciplina și planurile lui de lucru, dar la masă venea acasă pentru că bucate ca ale mamei mele Teodora nu le prepara nimeni. Mama lucra la policlinică raională și, zi de zi, venea la amiază la masă, mai degrabă că să-l hrănească pe tata. Avea mare grijă de el și de noi cei trei copii ai lor. Cred că mama este mereu talismanul tatei, pentru că au fost câteva cazuri de cumpănă, și totdeauna mama i-a salvat viața. Dar despre toate acestea, vă recomand să citiți din cartea lui tata ”Cu satul în suflet prin mări și oceane” – e foarte ușor de citit, și e scrisă conform dialectului personalizat Vasile Vizitiu. Eu însă-mi cunosc pe tata ca un om fain, fan al tradițiilor și obiceiurilor moldovenești, un cântăreț și îndrăgostit de muzică populară, a tot ce a însemnat pentru noi moldovenii, de-a lungul timpului, – este cel care recunoaște că Limba noastră este cea Română, iar Basarabia a fost dezlipită de România și aceste lucruri trebuie reparate! Cea mai recentă apariție de carte a tatălui este destinată familiei, dar spre surprinderea noastră aplaudată de câteva personalități care insistă să fie publică. ”A trecut tinerețea, dar odihnă nu mai avem…”, – spune tata. Atât de bine îl înțeleg, dar din păcate nu pot schimba nimic, oricât nu-mi doresc acest fapt. Tata este interesat de politică de – și după ’91, de corupția în țară, de jocurile ascunse publicului larg. Este foarte priceput în economie, managemenet organizatoric, a condus toată viața și s-a bucurat de respectul oamenilor, fără cei cu urzeli și invidie. Un om onest în mizeria societății contemporane, de pe urma căreia au avut de suferit mai mulți moldoveni, nu doar el. Sunt suficiente motive pentru a citi volumul de față. Este pentru oricine vrea să se piardă în țesăturile unei lumi de la țară cu un farmec aparte, de la începutul secolului XX până prezent, întinsă pe câteva generații de oameni, cu zeci și zeci de povestioare învăluite într-un realism magic care-ți amintește necontenit de Omul Vasile Vizitiu și moldovenii noștri. Paginile volumuli sunt împărțite în capitole scurt creative, plastice, iar rândurile te poartă de la muzica sufletului la nostalgie, de la filozofie la spiritualitate, de la religie și prin multe alte relatări pline cu tâlc. În plus, forma sub care sunt redate experiențele și poveștile autorului, proza scurtă, însoțită de multiple imagini, este cât se poate simplă și potrivită pentru un cititor înțelept. Nu este o lectură rapidă, cu toate că are un tipar larg, cu o narațiune populară, ea se deschide încet, încet, și se dezvăluie sub multiplele sale chipuri cititorului care are răbdare și este interesat de istorie, tradiții moldovenești, dar și de personalități simple fără aspirații de vedetism… Și mai mult, aducem sincere mulțumiri redactorilor Ion Borș, Dina Ciocanu, Alexandra Perez, Tipografia Centrală din Chișinău- celor care  au contribuit semnificativ și cu bunăștiință la această lucrare cu peste 200 de pagini. O lectură complexă și chiar necesară. Încercați, mai întâi, câteva fragmente din carte:

”Cuptorul era larg, de încăpeam toți – tata, mama și noi, copiii. Ne încălzeam pe cuptor, așteptând când mama va scoate de pe jăraticul încins tăvile cu plăcintele cu varză, cu brânză și cu cartofi, învârtită dulce cu magiun și mac. Mama cocea pâine gustoasă, colaci și turtă dulce. Aluatul creștea foarte bine, de se ridica deasupra tăvilor. Pâinea scoasă din cuptor era rumenă și puhavă. Aburul ei amețitor ne îmbăta cu arome, rămânând în amintirea noastră pentru toată viața. Boarea copilăriei!”; ”Eu am venit pe lume după sfintele sărbători de Crăciun, Anul Nou și Boboteaza, la 30 ianuarie 1936… Aceasta este casa părinților mei, Mihail și Feodosia, aici m-am născut eu, frații mei și surorile” – învăluit de amintiri tatăl meu relatează istoria vieții lui în cartea ”Cu satul în suflet prin mări și oceane”. ”Mămica mea este cea mai bună, cea mai blândă, cea mai frumoasă, este calmă, harnică și muncește mult. Chiar și la 94 de ani – ea se așeza pe pământ, lua sapa și prășea cartofii împrejurul ei, pe urmă trecea la altă bucată și continua lucrul. Ea nu putea să se odihnească…”

”Se spune că moșia, pe care astăzi se află orașul Florești și satul Vărvăreuca, au aparținut boierului Florea. Pe soția boierului o chema Varvara. Boierul Florea a hotărât să construiască pe ambele maluri ale răutului două localități. Localitatea de pe malul stâng a fost numită, după numele său, Florești. Cea de pe malul drept au numit-o Vărvăreuca, în cinstea soției sale, Varvara. Locuitorii au venit din satele apropiate și s-au așezat cu traiul aici, în valea Răutului, fiind apărați de vânturi și viscole, având în preajmă apa râului”… Așa a apărut și orașul Mărculești (din altă legendă: după numele fiului Marcu) – din cartea ”Cu satul în suflet prin mări și oceane” de Vasile Vizitiu.

”Tăiatul porcului constituia un ritual aparte, se efectua colectiv. Veneau în ajutor vecinii Fiodor Cebotaru, Afanasie Chircă și fratele lui tata, Nicolae Vizitiu. Ei răsturnau porcul pe spate, iar Fiodor Cebotaru, cu un cuțit lungăreț, nu prea lat, dar bine ascuțit, printr-o mișcare îndemânatică, înjunghia animalul direct în inimă. Eu mă ascundeam după casă, ca să nu văd acest ritual. Îmi era jale de porc. Dar curiozitatea mă readucea când se pregăteau paiele mirositoare pentru pârlirea lui. Priveam fascinat de la distanță cu câtă iscusință bărbații curățeau pielea înnegrită de foc, șoricul rămânând galben, ademenitor. Focul de paie înmuia șoricul și-i dădea un gust deosebit, îndescriptibil. Nouă, copilașilor, pe lângă șoric, ne revenea codița, urechile și bășica porcului, bine frecată în cenușă și umflată. Bășica era mingea copilăriei noastre. Apoi, după curățirea pielii de peri și spălarea pe toate părțile, treceau la desecarea animalului. Cel mai greu se curățeau picioarele și capul…”

– și tot așa, Vasile Vizitiu, cu un limbaj specific oamenilor de la țară, povestește în continuare despre fiecare detaliu referitor la acest ritual, dar și despre alte obiceiuri, istorii haioase sau dramatice, care se petreceau în curțile satelor basarabene, fără să omită numele a zeci de gospodari sau prieteni de viață. În carte sunt zeci de imagini din secole trecute, care descoperă momente din viață redate cu o dragoste enormă de țară, de tradiții și obiceiuri moldovenești vechi, cu un spirit firesc copilăresc atât de apropiat sufletelor noastre că la unele amintiri de-ale autorului nu poți să nu te oprești  scăpând nostalgic o lacrimă de dor, în special, la istorisiri despre familii, război și deportări… (SV)

”Flăcăii satului umblau împreună pe la diferite șezători, câte doi-trei. Depindea de fată, dacă era întrebată. Băiatul, care aducea fata la joc, trebuia să aibă grijă de ea, ca să fie jucată. La horă veneau și părinții lor. De la aceste hore și șezători, tinerii se deprindeau unul cu altul, după care urma pețitul. Dacă părinții dădeau acordul, atunci vornicelul cel mare le dădea colaci părinților miresei și le turna câte un păhar cu vin. Aceasta era tradiția. Pe urmă, părinții se înțelegeau cum să facă nunta mai frumoasă. Erau nunți care țineau câte două-trei zile…”

Vizitiul. ”Numele meu de Vizitiu provine de la o profesie cunoscută pe timpuri drept ”conducător de cai la o trăsură boiereasca, de poștă sau de diligență într-o călătorie”… Tatălui meu i-au fost dragi dintotdeauna caii. Fiind prieten bun cu strungarul satului, Vasile Strungaru, tata l-a angajat să-i facă o căruță mai mare, mai lată, din lemn trainic și cu roți deosebite, frumos vopsite. Pentru acest lucru, el s-a răsplătit cu produse agricole. S-au înțeles omenește.” ”…Căruța noastră era unică în sat – plăcută la vedere, cu o capacitate de două tone. Și caii lui tata erau frumoși, puternici. Cu ei noi aram, boroneam, duceam cioclejii, fânul, paiele, roada de pe câmp. Tata încărca căruța cu sacii oamenilor din sat, umpluți cu grâu, popușoi, orz, ovăs, răsărită și secară și-i ducea la piețele din Florești, Mărculești, Zgurița și Căprești, unde se făceau iarmaroace de grăunțoase, de vite, de produse furajere și păsări…”

”Părinții mei aveau patru desetine de pământ și au mai luat în parte încă două desetine de la ruda noastră de pe mamă, Vasile Doina. Se vorbea că Vasile Doina era cel mai bogat om din sat. Și pe urmă, a fost ridicat (deportat), împreună cu familia sa. Unul dintre copiii lui au fugit, salvându-se de surgiun. Totuși – mă întreb și astăzi – ce fel de culac a fost Vasile Doina? Eu l-am văzut cu ochii mei de copil cum lucra, alături de oamenii satului, de părtași. Se dezbrăca în izmene și cosea împreună cu sătenii. Dacă luau pământ în parte, el îi ajuta la strânsul roadelor, le treiera grâul, orzul, secară și totul împărțeau în jumătate. Chiriașilor, pe lângă partea lor, li se dădeau toate rămășițele și neghină. Sătenii erau nespus de mulțumiți…”

”…În anul 1940, când s-a declanșat războiul, erau bombardate localitățile pe unde trecea calea ferată, pădurile înalte și locurile mai iluminate. În raion, a început persecutarea persoanelor de naționalitate evreiască. Oamenii din sate, văzând că pe evrei îi paște pericolul de moarte, îi ascundeau în locuri dosnice, mai departe de centru, de calea ferată. Casa tatei se găsea la o margine de sat să fo fost cinci kilometri de la oraș. Mulți evrei și-au găsit adăpost în beciurile noastre și la vecini. Beciurile erau mari, încăpeau în ele câte 25-30 de evrei…”

”Fie ca urmașii mei să păstreze cu sfințenie amintirea celor care ne-au iubit și pe care i-am iubit nespus de mult” – Vasile Vizitiu, în cartea ”Cu satul în suflet prin mări și oceane”. O carte dedicată părinților Mihai și Feodosia, precum și bunicilor Vizitiu Macar și Anastasia, Rusu Ion și Paraschiva – stelele călăuze pentru toată viața noastră, exemplu de omenie și demnitate. ❤

alte surse>

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2016/06/28/un-capitol-de-vasile-vizitiu-marinar-cu-satul-in-suflet/

#Vasile_Vizitiu (30 ianuarie 1936 – 11 decembrie 2020)

Onoare și amintire binecuvântată, tată!

”Svetlana Vizitiu mi-a dăruit o carte de memorii ale tatălui ei. Răscolitoare carte, unde am aflat atâtea amănunte rare despre foamete -una dintre cele mai dificile perioade din istoria noastră. Vasile Vizitiu și-a iubit copiii săi, și-a iubit soția, meseria, baștina, Patria, oamenii din jurul său. Cartea asta este despre această dragoste. Svetlana Vizitiu scrie și ea poezii, iar poeziile ei ne arată un suflet foarte sensibil, însetat de frumusețe și lumină. La mulți ani, scumpa noastră Svetlana Vizitiu!!! LA MULȚI ANI BINECUVÂNTAȚI ȘI VOIOȘI!!! Întâlnirile cu tine sunt mereu un prilej de-a te bucura de viață!!! LA MULȚI ANI FERICIȚI!!!” – Dumitru Crudu

A venit Tata!

M-am măritat devreme. Aveam doar 15 ani, iar cu nunta au insistat părinții lui. La 16 ani am născut prin cezariană un băiețel. Cu soțul meu am trăit greu, chiar prost de tot: ne certam la fiecare pas, – el mă înjura, și chiar mă bătea… Mamei nu-i spuneam nimic, știam că mă va impune să plec de la el, și am vrut ca copilul meu să crească într-o famile completă… Singură am crescut fără tată, ştiu cum e, şi nu-i doream copilului meu așa viață. Acum înțeleg, că nu am avut dreptate. Însă, nu acest lucru contează, pe cât că după următorul scandal, am început să visez mereu unul și acelaș vis: Se făcea că soțul moare, iar copilul nostru tângește după el. Apoi aud că cineva bate la fereastră, şi fiul zice: ”Mamă, a venit tata!” Eu încerc să-i explic, că tata nu mai vine, și merg să deschid ușa… În prag stătea un tânăr, fața n-o vedeam, dar știam numele lui – Adrian…

Peste un an, sotul meu, într-adevăr, a murit… Fiul nostru nu avea nici 3 ani. După 40 de zile, totul s-a întâmplat precum a fost în vis: eu lucram cu un tip – cu numele-i Adrian, cel care a găsit imediat limbă comună cu fiul meu; ei s-au împrietenit, şi părinții lui ne-au primit foarte bine. Peste un an și jumătate, ne-am căsătorit. O duceam minunat, doar că nu puteam să rămân însărcinată. Am bătut pragul tuturor medicilor, –  fără nici un rezultat.

Într-o zi, în vis, a venit șoțul decedat și mi-a povestit cum o duce cu traiul Acolo,- cică, are timp berechet, că timpul acolo, de fapt, nu circulă; că a gîndit mult asupra vieții anterioare, cu mine împreună… și regretă mult comportamentul insuportabil pe care eu l-am îndurat din partea lui. Cerea iertare pentru toate, și spunea că mă iubește. Mi-a promis, să mă ajute cu copilul dorit: se va ruga la Cineva pentru noi. Astfel, spuse el, – dacă totul va merge bine, și voi avea o fetiță, el își va răscumpăra vina față de mine și fiul nostru…

Într-adevăr, foarte curând după acel vis, am rămas însărcinată, și ce nu mi s-ar fi spus la UZI (aparat cu ultrasunete), eu deja eram convinsă ca voi avea o fetiță, – nu știu de ce, în această privință nu aveam nicio îndoială. Ca urmare, am născut prin cezariană, iar medicul a spus, că după primă naştere, un tromb a rămas sigilat, de aceea nu puteam rămâne gravidă, de altfel el, medicul, nu înțelege, cum  am reuşit să duc sarcina normal. A mai adăugat, că trebuie să-I mulțumesc lui Dumnezeu pentru acest cadou! – Desigur, mă închin Domnului!..

Doar că mai știu, pe cine trebuie să mulțumesc…

❤