Impresii din viata si carti / Svetlana Vizitiu

Oameni, destine, istorii de viata, dragoste, pasiune, carte, lectura, club


3 comentarii

Inspirația. Perle inaripate


cu copiii mei dragi

Îmi plac oamenii cărora nu le este rușine de sentimentele lor – nu se abțin de îmbrățișări, glume, zâmbete, afecțiune, iubire.
Care sunt deschiși în dorințele lor, care sunt deschiși în acțiunile lor.
Au ceva unic și rar – sinceritate… și curaj!

Am avut o viață lungă pentru a învăța să prind clipele de inspirație. Clipele care vin pe neașteptate în microbuz sau troleibuz, la o plimbare sau la bibliotecă; în socializare, în timpul lecturii, în timp ce ascult muzică bună; și atunci când privesc pe geam sau un film, și chiar când fac curat… Merg mult pe jos, ori la serviciu, și-mi place să fac planuri, îmi aranjez gândurile sau admir natura. Singură cu natura, acea stare care normalizează sentimentele, emoțiile ce îmi impun o stare de inspirație…
Muzica, marea, blogul – totul mă inspiră și aduce rezultate, în comunicare cu oamenii, cu oameni normali, de la care vine o energie pozitivă. Mă inspir cu un serial reușit, mă gândesc la ceva frumos, fie și la un eventual text; o cafea delicioasă cu spumă, imagini de la mare, apusul sau răsăritul soarelui, peisaje montane, recunoștința unor colegi, discuțiile cu nepotul și copiii mei… Mă inspiră istoriile reale, poveștile de dragoste cu oamenii / bloguri, de succes, talentați și interesanți.
Marea, aerul, departe de casă (uneori). Unde poți citi sau privi îndelung la orizont și corăbii… În tăcere, gândind în liniște. O romantică incurabilă. Fie, admir oamenii care sunt mai buni decât mine. Întotdeauna vor exista oameni mai buni, mai inteligenți și mai înțelepți! Ei sunt cei care mă inspiră.
Clasica prin faptele sale este eternă, de câte ori apelăm la ea, descoperim ceva nou și surprinzător în percepția noastră asupra lumii. Unele persoane găsesc armonia în rând cu iubirile sale, cu care ajung la adânci bătrâneți. Iar cea mai colosală inspirație descopăr în mine, privind anii mei de experiență, și realizez calea petrecută din adolescență până cea de acum…
Mă inspiră – onestitatea, decența, persoanele empatice!.. Ideile, proiectele și rezultatele muncii mele. Apare un stimulent pentru a continua drumul mai departe. Inspirațiile mele /repet/ vin de la copiii mei, au atâta energie, atâta dragoste și aceste emoții sunt neprețuite…
Nu contează unde și datorită cui, ci anume inspirația – să o simți, s-o prinzi și să realizezi cât mai mult aceste clipe. Ador în acest timp să ascult saxofonul, pianul și chitară într-o melodie lină și bucurie tot mai inspirătoare…
Nu se caută, – inspirația ades se așteaptă. Există Muza poeziei, a muzicii, a picturii… Cea care apare la oamenii creativi din voință proprie. Principalul lucru este să ai în apropiere un prieten care să-ți spună o cale de ieșire dintr-o situație dificilă…
Uneori e foarte greu să prinzi inspirația, fiind, mai ales, într-o stare proastă de spirit, atunci crezi că te îneci în depresie. Eu, în acest caz îmi dau niște palme peste obragi, pentru a mă trezi la realitate: viața e scurtă de tot, ca pe aripile vântului – azi este și mâne nu e… Iar tu, vrei să-ți pierzi timpul plângând în depresii și să te distrugi cu antidepresive? Atunci când există atâtea lucruri și oameni frumoși împrejur, și tu te pierzi cu cei care te scurg de energie? – Nu te cufunda în gânduri lungi, trezește-te, și – fuguța la bucurii, clasică și oameni luminoși, – nu te vor lăsa chiar dacă au obosit de tine! Trebuie să Crezi!

Important, să te amintești de Dumnezeu și atunci când ți-e foarte bine!..
Mă inspir cu credință, speranță în tot ce-i bun se va întâmpla. Și când mă doare – mă rog și dedic dragostea Domnului. Dumnezeu e Creatorul nostru și dintr-un motiv oarecare, a creat tot ce avem și ne înconjoară, pentru a veni la El cu iubire absolută și armonie în suflet…
Inspirația vine și pleacă.
Un oftat ușor și brusc va dispărea,

Și cât de dulce e această clipă:
Pentru o cale nouă și dreptul de-a o avea…
Iar tu, atât de mult aștepți momentul trecător,
Prietenii, atenție, – să vezi, să speri..,
Atât de sincer tulburând al sufletului zbor,
Când inspirația revine înapoi din cer…
Îți ordonezi și gândurile în minte,
Ca inima să-ți cânte cu o vioară,
Din nou – în căutare importantă de cuvinte,
Și, Poezia ta – devine o primăvară!

Nu căuta locuri în viața cuiva.. Când trăiești în inima unei persoane, nu ai nevoie de un anumit loc – de un pat sau de un acoperiș… Tu ești în el… iar el este casa ta.
Dacă omul este al tău, el va fi mereu cu tine. Indiferent de circumstanțe, momente din zi sau probleme. Te va alege pe tine, oricine îți este opus. Nu e vorba de noblețe. Știi, dacă o persoană este cu adevărat a ta, pur și simplu nu poate face nimic fără tine…

Alegerile ne aparțin. Consecințele le trăim… Pace să fie!

Și tu, omuleț drag! – Din ce te inspiri?
Svetlana Vizitiu, 2022 februarie

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2018/03/03/atunci-cand-iarna-se-transforma-n-primavara/


5 comentarii

Remarque și Dietrich: dragostea nefericită a unui mare scriitor


În 1970, Elveția îl înmormânta pe marele Erich Maria Remarque – scriitorul și autorul cărților: „Arcul de Triumf”, „Trei tovarăși” și ”Viață împrumutată”. Văduva, o femeie frumoasă în etate, își ascundea fața plină cu lacrimi sub un văl gros. Liniștea era ruptă de rarele izbucniri în plans. De odată, ca prin vis, pe aleea cimitirului a apărut încet un automobil negru din care a ieșit un curier și i-a înmânat văduvei un imens buchet de trandafiri și o carte de vizită. Doamna a citit cartela și a aruncat-o nervos împreună cu buchetul în tufișuri. Un reporter a ridicat cartela și citi cu voce: „Adio, iubitule. Marlene Dietrich

Cum s-au cunoscut. Marlene și fostul ei iubit Joseph Sternberg luau cina într-un restaurant la un hotel din Veneția. Era anul 1938. La masa lor s-a apropiat un străin, frumos, îmbrăcat cu stil, și s-a prezentat: Erich Maria Remarque. Marlene i-a spus că a avut impresia că un clasic viu ar trebui să fie mai în vârstă. Îi lăudase romanul scris recent ”Pe Frontul de Vest nimic nou”, după ce Remarque a spus că romanul merită să fie scris doar de dragul acestui compliment. Marlene scoase o țigară. Remarque o aprinse cu o brichetă de aur. Curând, ei deja dansau, iar Sternberg a plecat. Remarque și Marlene Dietrich au discutat până dimineața, după ce scriitorul simți că e îndrăgostit la nebunie… Marlene, desigur era mulțumită, ea demult visa să fie inspirația cuiva. Și iată-o, acum e Muza clasicului Remarque! Ei s-au întâlnit într-un timp dificil, groaznic, atât de învrăjbit pentru amândoi. În aer plutea o ceață de plumb cu o premoniție sfidătoare a războiului, și ei atâți de frumoși și liberi, el – un burghez accentuat care colecționează tablouri și antichități, și în general, care nu trăia ca un refugiat ale cărui cărți erau arse de sistem în patria lui natală. Ambii la fel urau umbra neagră ce se apropia de patria lor, și cu groază priveau cum se schimbă oamenii în țara lor. Emigranții, boschetarii, oamenii care și-au pierdut casele. Dragostea lor era ca o disperare. Dar, ambii au fost cea mai proastă alegere unul pentru celălalt… Remarque considera succesul său scriitoricesc și onorariile uriașe o coincidență. El se credea un scriitor mediocru, și ca om – foarte departe de imaginea pe care și-o crea în sinea lui: un supermen tăcut, niciodată beat de la alcool, un războinic care mereu este de partea bunătății. Doar că Marlene îl considera o jucărie în mâinile sale, una – preferată: ea adora să tot repete abracadabrele lui politice ascuțite, îi plăcea cum arată alături de el în imaginile din ziare, în general, el era diamantul principal din suita ei hollywoodiană! Atunci când într-o zi s-au certat, Remarque scria „Mătușii Lena” din numele unui băiețel care o implora să se întoarcă la el. Un timp îndelungat ei locuiau aparte, în țări diferite: ea – în America, el – în Franța. Dar, tocmai s-a început al Doilea Război Mondial, și Europa devenise periculoasă pentru toată lumea. Atunci Marlene l-a chemat pe scriitor la ea. Remarque s-a instalat într-o casă din vecinătate, și – închidea ochii la nenumăratele trădări ale actriței, cu toate că gelozia îl împiedica să lucreze, și el insistent îi cerea mâina. Marlene însă râdea și-l refuza tot timpul. El continua să-i scrie scrisori, și ele au devenit culminante în măiestria sa scriitoricească. În aceste scrisori apărea o nouă Marlene, deloc așa cum o cunoșteau oamenii. Nu o suzetă socială rece înconjurată de-un cerc interminabil cu fani, ci ca ceva incredibil, o creatură deznădăjduită perfectă. „Aurașul meu, cu ochișorii bleumarin”. „Micuța de la patinaj! Făcătoare de bani! Te îmbraci călduros atunci când pleci de acasă? Te ocrotește cineva, îi pasă cuiva de tine? Nu-ți scoate niciodată mâinușile calde, altfel vor îngheța degetele! Suflă uneori mânușile cu căldura ta! Încă vom mai merge la cea mai mare cofetărie, și eu îți voi comanda kakao cu frișcă bătută și o tavă mare cu prăjitură de mere”.

O poveste de dragoste profund emoționantă…  Au avut multe în comun, dar dragostea nefericită l-a chinuit pe Remarque până la sfârșitul vieții. Modul în care scriitorul alerga după actrița de la Hollywood, i-a rănit adânc reputația – cercul emigranților anti-fasciști, ar fi preferat să-l vadă preocupat de lucruri mai serioase și mai importante decât de „ochișorii verzi de mare”. Doar că Marlene era unicul sens al vieții lui. În 1953, Remarque a adunat tot respectul de sine într-un pumn, rămășițele care au mai rămas și s-a decis la un ultimatum: fie Marlene se mărită cu el, fie el se căsătorește cu actrița Paulette Goddard (1958), fosta soție a lui Charlie Chaplin. Dietrich din nou a râs și l-a refuzat. Viața lui în familie cu Paulette a fost tristă. Și ea se filma mult timp, și mereu pleca undeva, iar el încerca să scrie golind paharul după pahar… Odată, el a recunoscut unui prieten apropiat că nu se suportă singur pe sine atunci când este treaz, și cu atât mai mult, nu este pregătit să supună pe cineva la această tortură. Scriitorul în tot acest timp se întreba, cum de s-a întâmplat că el a întâlnit o femeie perfectă, dar a ei „dragoste murdară” i-a distrus viața. Femeile din viața lui toate erau materialiste! Remarque căsătorit cu alta, continua să-i scrie lui Marlene scrisori de dragoste! „Eu vreau să fiu alături de tine, și mai mult nu-mi trebuie nimic. Tu trebuie să știi, că eu exist. Șă nu ai frică de nimic! Trebuie să simți mereu că sunt alături de tine!” Nu se știe ce anume răspundea Marlene la scrisorile lui: nu s-au păstrat. Se spune că le-a distrus soția scriitorului. Dar fiica actriței Marlene Dietrich spunea că scrisorile lui Remarque erau udate de lacrimile ei… Mândra și frumoasa madam, pe care toți o considerau fără de suflet, plângea amarnic atunci când citea scrisorile lui…

Sursa si foto – din internet

Svetlana Vizitiu, 2020.  ❤

#clasicii, #recomandaredecarte, #povestideviata