‘’O nouă zi. Începem în fiecare zi o nouă viață.’’ Elena Taragan
Veselă și romantică cu prietenii. Este citită și cu punctul său de vedere asupra meditațiilor. Motivată, creativă și cu imaginație bogată. Muncitoare, responsabilă și cu atitudine. Citatul ei preferat dintre sute ar fi acesta: „Munca scutește pe om de trei mari rele: plictiseala, viciul și sărăcia”. Face parte dintre „ultimii romantici care încă mai cred în onoare și respect”. Artele ei preferate sunt teatrul si literatura. Este genul de fată (opinia mea) care și-ar fi dorit să se nască în perioada scriitorilor clasici: un pic de la Bronte, o bucată de la Dumas, și mai mult de la Austen… Și totuși, preferă și promoveaza mai mult literatura română basarabeană… Evident, este și șefa-sector Studii și Cercetări, bibliotecara de la Biblioteca Municipală B. P. Hasdeu. Are sute de recenzii literare despre cărțile citite și, cu certitudine, întotdeauna vine cu observațiile sale, fără să cedeze oportunităților contrare… O fire artistică, melancolică, puțin rezervată, foarte serioasă (la serviciu, mai ales) și zâmbește rar, dar deține un simț acut al umorului, pe care-l expune mai des în comentarii pe rețele sociale, cam așa: „Am crezut ca voi muri de sete… in cautarea sufletului pereche!” sau „cred ca acum ti-am detectat acel simt al (auto)ridicolului si al (auto)ironiei de care vorbeai)”.
La Clubul Impresii din viață și cărți, Elena Taragan a venit cu un Top Cărți destinate să fie neapărat citite ca urmare după recomandările și recenziile ei cuceritoare din prima, ascultați în filmele postate mai jos. Pe timp de carantină (Covid19), participanții au fost doar în virtual, și discuția a fost redată în direct pe Youtube.
A vorbit despre sine, despre Topul cu preferințe și recomandări de cărți: „Comedia umană” de Onore de Balzac; „Obeliscul negru” de Erik Maria Remarque; „Te blestem să fii îndrăgostit de mine” și „Prima dragoste întotdeauna e ultima” de Nicolae Dabija; „Groapa din tavan” și „Omul cu o singură aripă” de Matei Visniec; alte fragmente din carti și chiar din poeziile sale… Recenzii de cel mai înalt nivel care pot întrece orice academician în domeniu!
În ultimul filmuleț, talentata Elena recită un fragment din carte și versurile ei proprii, care trezesc emoții sincere prin ceea ce exprimă și oferă utilizatorilor… ca hrană de suflet:
Foarte îngenioasă în tot ce face, creează și scrie, în studii literare, are și poezii proprii, și, ca exemplu, vă propun un început de nuvelă surprinzătoare prin expresiile și emoțiile redate despre meseria de bibliotecar:
„Nuvela bibliotecarului” de Elena Taragan: (gând nocturn în calde seri de vară)
Nu sunt genul de om autoritar. Nicidecum. Nici ca profesionist, nici ca prieten. Iar slujba pe care o am îmi impune un comportament civilizat, eu înţelegând prin „civilizaţie” lipsa violenţei, atât a celei fizice, cât şi a celei verbale sau morale… Poate nu aţi sesizat, dar există un fel de atitudine care seamăna a violenţă, numai că nu se manifestă prin palme, pumni, bâte şi ciocane, ci mult mai subtil, mai finuţ, mai psihologic.
Nu poţi… adică poţi, căci „poţi” face aproape tot ce „îţi stă în puteri” să faci, mai corect ar fi să zic „nu se cade”… ca în slujba de bibliotecar să faci pe dictatorul, să atentezi la libertatea omului, care, conform constituţiilor, e sacră. Aşadar, dacă un copil de doişpe ani preferă să stea în biblioteca mea… adică a statului, sau a poporului (în măsura în care are legătură una cu cealaltă), unde îmi duc eu veacul de salahor- motiv pentru care îm permit să folosesc acest adjectiv posesiv, aşadar, dacă copilul preferă să stea… pe tabletă, în locul statului cu cartea în mână (deşi „statul” nostru stă probabil mai mult fără), nu îl voi alunga din „templul cărţii”, îl voi lăsa să… se auto-distrugă, oricât de egoist, agresiv şi exagerat sună.
Aceasta am învăţat încă de pe băncile şcolii: că legea e atotputernică, supremă, imuabilă! E mai eternă decât eternitatea. Legea ocroteşte pe om de intervenţiile celorlalţi în afacerile lui, astfel încât acesta să fie sigur că el este singurul responsabil de toate păcatele sale, lucru care nu întotdeauna convine. Pentru faptele lăudabile suntem responsabili noi şi inteligenţa noastră exemplară, iar pentru cele reprobabile… ei bine, vecinul, medicul, croitoreasa, popa care nu ţine bine slujba.
Aşadar, în „templul” în care slujesc… las să se manifeste liberul arbitru de la vârsta cea mai fragedă. Dacă un copil de zece ani vrea să citească 1984, iar un bătrân de 84 de ani Punguţa cu doi bani, nu am să intervin în alegerile destinului. Poate, cineva acolo sus, a observat că copilul de doișpe ani e un dictator în formare, şi „i-a aruncat” în faţa ochilor, aparent spontan, romanul lui Orwell, pentru ca, cine ştie, umorul acestuia și modul în care acesta prezintă caraghiosul situației să îl facă pe copil să se privească cu puţină ironie și să devină mai simțitor, salvând astfel lumea de la un potențial mare dezatru, politic, social, uman (pe care acesta l-ar fi putut provoca sau al cărui protagonist ar fi putut fi). Iar „cocoşul” din povestea lui Creangă îi poate reda oricărui bătrân speranța… oricând se poate întoarce roata și poţi deveni avut şi atunci, să vezi, nene, cum se schimbă toate. Şi şeful va renunţa la persiflări, şi proprietăreasă o să te privească niţel alfel, şi vecinii vor deveni mai binevoitori, şi vânzătoarea de lalele o să-şi facă acum timp să mai schimbe o vorbă cu tine, și vânzătorul de ziare te va trata cu mult mai multă solicitudine…Ce fain ar fi să-ți închei ultimul deceniu de viață într-o eternă beție…
Ei bine, nu. Sunt, dacă vreți, un dictator al negării, dacă unul al afirmării nu pot fi. În cele din urmă, negatori au fost toți cei care au spânzurat, au tras în țepe sau au aruncat muritori în arena leilor. Toți cei care s-au zbătut pentru o pagină, sau mai multe, în manualele de istorie, au fost distrugători… De acolo pornește probabil istoria, de la incediul provocat de Herostratus, de atunci oamenii îşi câştigă slava precum a făcut-o acest „erou” al lumii antice… (Continuare aici, deschideți sursa imaginii):
Expresii și versuri de memorat de la Elena Taragan:
„ Mărturisesc că m-am simțit într-adevăr special, stelele probabil s-au aliniat cum trebuie și m-au făcut să-mi dau seama că în jurul meu roiesc oameni cu inima și cugetul curate, de o inteligență astrală, de un farmec divin și o sinceritate superbă. Oameni de la care ai ce învăța ca din manuale. Pentru acești oameni ridic cupa mea de șampanie, iar mulți dintre ei mi-au devenit amici în ultimul an- ceea ce pentru mine este o performanță! Vă muțumesc,.. am simțit personalitatea și originalitatea fiecăruia în fiecare urare. Să fiți fericiți”
„Încă n-am renunţat la ochelarii roz. poate mă ţin o viaţă”
„Așa după cum am anunțat, bizarul Cocoșat a fost de-clasat în clasamentul preferințelor noastre. Noi nu suntem mari amatoare de romane polițiste, sf-uri, vampirologice și alte lucruri sau lucrări bizare. Deși sf-ul îl vom degusta la recomandarea prietenului nostru drag Dan (căpitan de plai). Ne întoarcem, revenim pe bătătoritele noastre cărăie, adică, in other ords or ods, la classikă. Recomandăm tuturor, cu căldură, să facă din când în când acest popas, sau numai câteodată. În cu tootul alte cuvinte, ca să nu pierdem șiru, care e deja pierdut, am risipit iluzii. Iluzii pierdute. Balzac. Cine a auzit de el?!(de roman). Mâna sus!”
„Basme românești. În perioada iulie-august-septembrie voi fi unul dintre mentorii din cadrul acestui proiect. Mi-am propus idealuri măreţe spre a fi împlinite împreună cu voci (foarte) tinere şi cutezătoare! Să ne dea Domnul inspiraţie astfel încât să făurim basme care să fie izvor de plăcere intelectuală pentru micii sau mai marii cititoriTop of Form”
Bottom of Form„misterul nopții… Serios, parcă-i un fragment din Dumas sau Notre-Dame, Hugo..” (Despre un tablou în noapte)
„Esența articolului: Se pare că „agresivitatea în școli” este un fenomen „urban”, modernizarea și democratizarea societății generând noi forme de agresiune. Agresiunea (în varii arii, instituții) nu este un fenomen atât de nou. Am putea include aici și „exploatarea copiilor” în fabrici cum este descris acest fenomen în romanele lui Dickens. În ceea ce privește genul biologic, majoritatea studiilor (Finkelstein et al., 1994; Pahlavan, 2002; Stăniloiu și Markowitsch, 2012; Ticușan, 2014) arată că bărbaţii sunt mai agresivi decât femeile, distincţie argumentată atât din punct de vedere psihologic, al activităţii hormonale, cât şi în termenii practicii de socializare. În literatura de specialitate, agresivitatea este considerată atât „însușire”; cât și „intenție” sau „reacție”. Agresivitatea în școală poate lua mai multe forme: fizică, emoțională sau sexuală. Așa cum bine subliniază autoarea studiului: „Comportamentele agresive manifestate în mediul şcolar sunt deviante deoarece încalcă normele şcolii, sunt neconforme şi stârnesc sancţiuni și dezaprobare”.” Elena Taragan, (fragment din studii psihologice (analiza articol Revista de psihologie a Academiei Române)
„Prin lectură încercăm să soluționăm inclusiv problema tratată în acest studiu, iar acest demers este pentru mine nu doar unul pe plan profesional, ci și pe plan personal, profund uman.
Închei expunerea cu cuvintele autoarei: În mod curent, copiii învaţă, chiar şi în unele familii, cercuri de prieteni sau din massmedia, că violenţa înseamnă putere şi este un mod acceptabil de rezolvare a problemelor. Dacă elevii sunt ignoraţi, slab educaţi şi neprotejaţi în legătură cu violenţa, atunci când vor deveni adulţi vor forma o societate violentă, noncreativă şi reactivă.”
„se întâmplă atunci când citești, să ai momente ușor frustrante când un cuvânt sau o expresie apar pregnant în text, iar tu nu le știi semnificația. Spre exemplu, în ultimii ani, citind autori diverși, îmi apărea în fața ochilor destul de des următoarea expresie: a sta pe vine. Nu știu de ce nu am căutat pe net, dar, din context, într-un final m-am prins că se referă la poziția aceea căreia noiîi zicem „în chirostrii” (sau, și mai corect, în pirostrii). Expresia chiar are mai multe variante, la olteni, spre exemplu, spunându-se „a sta pe ciuci”. Un moment similar țin minte că am avut printr-a cincea, când citeam „Contele de Monte Cristo” și îmi apărea des expresia „a păli”. Tot așa, din context, dedusem că e vorba de a se „face palid la față”, nu avea sens de „a se lovi”. Modul acesta de învățare prin lectură mie mi se pare foarte agreabil… Îmi amintesc, tot printr-a cincea, când citeam Hugo, învățasem cuvintele „argou” sau „eșafod”, sau poate chiar „călău”… Nu știu, o formă de învățare extrem de plăcută, consider eu”
„Primit-am ordin să ilustrez altarul. Taman în clipa-n care eu îmi pierdusem harul. Mi-am făcut în palmă o tăietură cu cuţitul, şi-au încăput în pumn născutul şi muritul. / Aveam origine barbară, dar nu era nici Roma mult prea protocolară. / A ars oraşul pentru a doua oară. / Am ars şi eu înfăşurat în sfoară. / Şi n-ai fi zis că aş fi fost eretic / Un sul de pânză sau un colţ de petec. / Am dăruit şiraguri de mărgele / Să porţi la gât, să te-nveleşti cu ele / Oraşul n-auzise profeţia / Un rege beat a interzis hoţia.”
„Credeam, c-acum, pe malul mării, aici, ajung la bătrâneţe. Că viitorul meu, iubirea mea se ţese. Eram deplin familiarizat cu mersul lumii. Doi preşedinţi discută, făcând un şir de glume. Eu nu credeam în glume, eram încrezător în dune, în valuri mari ce mâine sparge-se-vor în spume. Furtună peste mări şi Dumnezeu e mare, îngroapă, se răzbună, cu forţe colosale. Un uragan… atât. Un iz de nemurire. Doar un cutremur slut… Vai, câtă fantezie! / Nu am ştiut nicicând să-ţi fiu la mâna ta brăţară. Nichita te-ar fi purtat, o salcie arţară… Neliniştită azi, neliniştită mâine, dar noi aici muncim pentr-un stengher de pâine. Şi-mi vine să omor! Cât eşti de-alambicată! Taci mult prea mult şi-eşti prea înspăimântată. Dar lasă că se trece, nici timpul nu-i fără măsură, vreau să te stăpânesc, pe nări, pe gât, pe gură! / Am fost şi eu poet, nu vei şti niciodată. Iubeam o cătălina, sau mă iubea… ofată” (din „Marea Neagră” de Elena Taragan)
P.S. Clubul Impresii din viata si carti prin noul sau proiect ”Top 5 Carti” strânge rândurile cititorilor de toate vârstele în jurul cărților! Cu o cărticică preferată sau cu acea carte pe care acum o cititi, vă așteptăm cu activități pe măsura poftei de citit și mici surprize. Prin aceste evenimente Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu” susține inițiativa de nivel Național #AnulLecturii – 2020, care are drept scop #promovarea lecturii ca bază pentru #cultură, cunoaștere și #dezvoltare personală. Unul din #obiectivele principale ale activităților Clubului Impresii din viață și cărți constă în educarea culturii lecturii în #societatea moldovenească, promovând şi încurajând #lectura ca mijloc de dezvoltare culturală şi creativă – orientând #cititorul spre #valorile literare şi artistice autohtone.
Nu datorează nimănui nimic. Pentru tot ce a obținut în viața ei, este rezultatul muncii sale. De aceea, are posibilitatea să-și trăiască liber viața. Mulți nici nu au această oportunitate, pentru că sunt dependenți de favorurile altora: „Fără libertate omul este aidoma unui animal – trăiește în umilință și oricând poate fi dus la abator. De aceea, am ales mereu să fiu liberă” – Așa spune ea, Maria Dimineț.
Maria Diminet la Radio Sputnic Moldova
S-a născut în orașul Drochia, Republica Moldova, acolo și-a petrecut primii ani ai copilăriei. Ulterior, părinții ei s-au mutat cu traiul în satul Mihăileni, locul unde a crescut și pe care l-a părăsit, la 17 ani, convinsă că va răsturna munții. Maria recunoaște că a primit o educație exagerat de dură: „Educație care mi-a zdrobit aripile, mi-a cultivat temeri, frustrări și complexe. Cu aceste stări, care mă împiedicau să parcurg drumul vieții, am luptat mulți ani. În mare parte le-am învins, dar mai sunt reminiscențe. De aceea, amintirile despre copilăria și adolescența mea nu mă bucură și nu mă inspiră”.
N-a fost pregătită pentru viață. Nici pe părinții ei nimeni nu i-au pregătit, nu știau cum se face. Așa au fost vremurile… „De aceea, nu le reproșez nimic. În perioada sovietică oamenii nu au fost învățați să ofere dragoste, ci doar să se sacrifice ”patriei”. Era o rușine să-ți exprimi sentimentele. De aceea, mulți din generația buneilor și părinților noștri au crescut fără dragoste, și la rândul lor nu au oferit dragoste copiilor lor. Un copil care nu este iubit sau nu simte iubirea părinților riscă să devină o brută”.
La 17 ani Maria a nimerit într-o lume pe care nu o cunoștea deloc. Pe atunci era sigură: „dacă eu nu mint, alții nu mint; dacă eu nu profit, alții nu profită; dacă eu iubesc, alții iubesc”. În scurt timp a descoperit atâta răutate și ipocrizie, cât nu a întâlnit în cărțile citite până la acea vârstă: „Or pentru mine, oamenii erau la fel de buni și deosebiți ca în cărți”. Credea că orice om are calități frumoase, chiar dacă face rău, sie și altora. Și că de datoria ei este să descopere aceste calități. Această convingere (preluată din cărți) a condus-o pe drumul greșit, mai mulți ani. Ca urmare, a acceptat în viața ei persoane distructive, care au profitat de încrederea ei și i-au provocat multă durere. Târziu a înțeles că omul este fie bun, fie rău:
„Omul se naște cu răutate sau bunătate, el nu se schimbă. În funcție de mediul în care crește, el învață să ascundă aceste calități negative sau să le manifeste deschis. Nici Dumnezeu nu ne poate face buni, dacă nu avem această pornire în noi. Poți săpă mult și bine în pământ, dacă în acel loc nu există un izvor. Așa e și cu omul rău. Personal, nu am întâlnit oameni răi care să devină buni, așa cum susțin psihologii”.
Totuși, Maria Dimineț astăzi le este recunoscătoare acelor persoane, care, în decursul anilor, au profitat de sinceritatea și încrederea ei. ”Dacă viața ar fi fost generoasă cu mine încă de la început și mi-ar fi scos în cale doar oameni buni, eu nu aș fi fost ceea ce sunt în prezent. Datorită lor am învățat să fiu puternică, am învățat să mă iubesc pe mine însumi și să înțeleg avantajele singurătății. De ar ști lumea câte posibilități îi poate oferi singurătatea. Singurătatea ne ajută să creăm, să ne dezvoltăm, să găsim resurse spirituale interioare, să ne apropiem de Dumnezeu și să fim fericiți. Fără Dumnezeu suntem nimeni, asta m-a învățat viața. Ne credem imbatabili, dar nu este așa. Oamenii caută fericirea în alți oameni, și nu o găsesc. Și nu o vor găsi niciodată. Mulți nu înțeleg că fericirea se află în noi înșine. Până nu vom învăța să fim fericiți cu noi înșine, nu vom fi fericiți niciodată, orice am avea -bani mulți, statut în societate, realizări profesionale sau personale. Vom continua să fim nefericiți, chiar dacă în societate vom fi cei mai buni sau cei mai râvniți”.
Viața Mariei a început să se schimbe spre bine, cum spune ea, – din ziua în care a născut. De atunci au trecut opt ani. – ”Când mi-am luat pruncul în brațe am înțeles că viața mea are sens, pentru că până atunci nu înțelegeam rostul existenței mele. Pentru prima dată am cunoscut dragostea sinceră și necondiționată – cea a copilului față de mamă și cea a mamei față de copil. Și afirm cu certitudine: aceasta este dragostea adevărată, restul e doar – interes, teamă de singurătate, fuga te tine însuți sau o necesitate. Numai pe propriul copil îl poți iubi necondiționat, fie că e bun sau rău, urât sau frumos, bolnav sau sănătos. Pe restul îi iubești doar în anumite condiții, care, în viziunea noastră, ne pot asigura o conviețuire adecvată. Omul are nevoie să fie cu cineva, puțini pot trăi singuri toată viața și să fie fericiți”.
După 20 de ani a început să se dezvolte personal, să se autoinstruiască și să se reeduce. Refugiul Mariei au fost cărțile. Citea cu mult nesaț din filozofie, dar și literatură artistică de calitate. La început împrumuta cărțile de la bibliotecă, apoi a început să le cumpere. Îi place să cumpere cărți. –„Astăzi am acasă o mică bibliotecă și îmi doresc, în următorii ani, să umplu cu cărți un perete întreg. Decât să comunici cu o persoană despuiată spiritual (din păcate sunt multe), mai bine să citești o carte. E adevărat, viața nu este mereu ca în cărți, însă cartea este aidoma unui prieten înțelept, care îți oferă sfaturi utile și te ajută să scapi de temeri și prejudecăți. Bineînțeles, poți citi o carte fără să înțelegi nimic din ea. Omul care nu înțelege ce citește reușește doar să vorbească frumos, să manipuleze, însă gândirea lui rămâne neschimbată. Dacă nu schimbi gândurile, nu schimbi nici atitudinea. În consecință, nu-ți schimbi nici viața. Rămâi ce ai fost: cu temeri, complexe, suferințe, orgolii și prostie. Prostia vine din necunoaștere, iar nefericirea – din prostie”.
Recunoaște, că a devenit alt om datorită cărților citite în decursul anilor. Fiecare carte a marcat în felul său, totuși există scriitori și titluri care au reconstruit interiorul Mariei Dimineț: – Feodor Dostoevski, Lev Tolstoi, Marin Preda, Emil Cioran și Henryk Sienkiewicz. În scrierile lor s-a regăsit, iar și ideile lor au îmbogățit-o spiritual. Titluri pe care le păstrează, în continuare, în suflet și le recomandă iubitorilor de carte bună: ”Quo Vadis” și ”Fără Ideal” (Henryk Sienkiewicz), ”Învierea” și ”Despre Dumnezeu și Om” (Lev Tolstoi), ”Marele singuratic” și ”Delirul” (Marin Preda), ”Pe culmile disperării” și ”Cartea amăgirilor” (Emil Cioran), ”Idiotul” și ”Umiliți și Obidiți” (F. Dostoievski), ”Extincție (Thomas Bernhard), ”Supusul Diavolului” și ”Fluturele Alb” (Nicu Nicolăescu). „Feodor Dostoevski merită să fie citit în întregime. Multe dintre ideile lui le descoprim în operele lui Marin Preda și Emil Cioran”.
În jurnalism Maria s-a implicat din 2001. A făcut Facultatea de Jurnalism, apoi masteratul în acest domeniu. Ulterior, a absolvit și un masterat în domeniul studiilor regionale. Își dorea mult să facă politică. Pe atunci credea că rolul politicului este de a oferi soluții pentru problemele oamenilor, soluții care ar face societatea mai bună. Astfel, a ajuns membru al biroului permanent al unui partid politic, care în acea perioadă a canalizat în jurul său electoratul unionist și proeuropean:
„Un partid în care tinerii și-au pus mari speranțe și au investit în el tot ce au avut mai bun. A ajuns la putere acest partid datorită tinerilor, care apoi au fost înlăturați și înlocuiți cu oameni cu probleme de integritate atât morale, cât și profesionale. Am descoperit atunci că politicul nu-și propune nicidecum să îmbunătățească viața oamenilor. Politicul este doar o afacere. Dacă ajungi la guvernare, poți legifera orice ilegalitate. Partidele politice vor să ajungă la guverare deoarece puterea oferă pârghii de a face mulți bani peste noapte. Nu cred în sinceritatea politicienilor. Politicienii mint, fără excepție – peste tot în lume. E suficient să le analizezi mimicile și gesturile în timpul discursurilor publice ca să realizezi cât de ipocriți sunt. Pentru mine politicienii se împart în două categorii: actori talentați, care joacă bine rolul și actori lamentabili. Tot ce vedem la televizor este un scenariu, unde interesele cetățenilor de rând nu se regăsesc. Politicienii nu rezolvă problemele cetățenilor de rând pentru că nu își propun asta. Pune oameni profesioniști și corecți la conducerea instituțiilor statului, iar ei vor găsi soluții pentru toate problemele. În politică este ca în viața personală: vrei să trăiești decent, muncești. Dacă îți e lene să muncești – atunci faci escrocherii sau furi”.
La începutul carierei de jurnalist Maria a făcut câteva tentative de a părăsi terenul politicului: „Corectitudinea și sinceritatea sunt calități care dăunează unui jurnalist, atunci când este fără experiență și nu știe cum să-și gestionezi emoțiile sau cum să acționeze în anumite situații. Din păcate, în jurnalism nu poți să fii 100 % echidistant, nu pentru că nu-ți dorești asta, dar pentru că sursele manipulează. Sursele te redirecționează din start pe o pistă greșită”. Ca urmare, după ce a făcut masteratul, a ales să dea lecții studenților de la Facultatea de Jurnalism. A activat în acest domeniu cinci ani, timp în care a avut posibilitatea să-și cultive abilitățile, care au ajutat-o, ulterior, să se descurce ușor pe teren și să-și facă bine meseria. În 2009 a revenit în jurnalismul practic, unde a fost, o bună perioadă, reporter. În continuare, de aproape doi ani este realizatoare și prezentatoare de emisiuni radio.
Ce a realizat? – „Experiența de jurnalist și viața frumoasă pe care o trăiesc. Fără experiență și cunoștințe în jurnalism ești un măscărici. Nu ești respectat nici în stradă când vorbești cu oamenii, nici de responsabilii din instituțiile statului. Iar cunoștințele apar odată cu experiența. Bineînțeles, nu apar de la sine: trebuie să te autoinstruiești continuu și în primii ani de activitate, să muncești foarte mult. Și evident, să fii mereu atent când documentezi și relatezi despre evenimente sau fapte. Iar dacă greșești, trebuie să știi să recunoști. Devenim mai buni doar atunci când ne recunoaștem greșelile. Jurnalismul profesionist este o meserie foarte grea, ușor este doar pentru diletanți. Cea mai importantă realizare a mea este fetița mea, Ana. Ea m-a învățat să-mi asum responsabilități, să am răbdare, să fiu puternică și să cred în vise. Datorită ei, mai multe vise ale mele s-au realizat”.
Ce am putea schimba în societatea noastră? – „Trebuie să ne schimbăm pe noi înșine, să fim mai buni, să fim toleranți, solidari unii cu alții. Și atunci și viața noastră se va schimba. Moldovenii au o mare meteahnă: așteaptă să vină cineva din exterior să le rezolve problemele. Unii îi așteaptă pe ruși, alții pe americani, și cu această iluzie ne hrănim de circa 30 de ani. Moldovenii sunt preocupați doar de ce se întâmplă în casele și curțile lor – în rest nu-i interesează nimic. Mereu cineva le este dator – statul, politicienii, primarul, polițistul. Dar să se implice în soluționarea unei probleme din comunitate, nu e treaba lor”.
„Ce le lipsește moldovenilor? Demnitatea. Demnitatea de a nu se lăsa umiliți, demnitatea de a vorbi corect limba maternă, demnitatea de a-și păstra verticalitatea, în orice situație. La moldoveni sensul vieții sunt banii. Ai bani – esti om, nu ai bani – ești nimeni. Mentalitatea noastră este cauza sărăciei noastre, și banii câștigați peste hotare nu vor soluționa această problemă. Moldovenii trebuie să investească nu în case cu trei nivele și mașini de lux, dar în educația copiilor lor. Nu banii câștigați peste hotare asigură bunăstarea unei țări, dar de nivelul de educație al poporului. Și noi, la acest capitol, suntem corigenți” (Maria Dimineț).
Probabil, n-ar trebui să spun povestea ei. Căci s-a maturizat mult şi înţelege tot mai bine unde şi cu ce a greşit. Sau de care eroare fatală s-a salvat. Fie, puterea Domnului a fost decisivă. Fiica ei are şapte ani. Dar putea să nu fie. O istorie foarte banală. S-a îndrăgostit de un arab care venea cu afaceri în Chişinău. Probabil era însurat, cine ştie. Un an şi ceva de ‘’relaţii’’. Iubire oarbă, cică, totul se iartă. Acum îl urăşte de nu mai poate… O sarcină accidentală. La început el a fost mulţumit, apoi s-a ‘’gândit’’ şi i-a cerut să facă avort. Liniştit, uitându-se în ochi.Ea nu a plâns. Aproape că a fost de acord. Şi dragostea a fost în sine.Dar a născut copilul, care a complicat relaţia lor de o mie de ori. Arabul aducea cadouri fetiţei, apoi îi scotea mamei ochii cu banii cheltuiţi. Acum ea plângea cu nopţile de singurătatea ce-o simţea acut, de disperare că nimeni nu mai are nevoie de ea. Că visul ei a fost abandonat de la o naştere a unui copil şi nu a devenit o realitate… Inimă de mamă şi minte de tinereţe zbântuită.
O salva mama, doar mama! Care a suferit şi ea mult în viaţa ei. O femeie cu ambiţii, cu decizii stricte, un model sovietic cu un soţ funcţionar public, care o alinta, dar decedase între timp. Locuiau chiar în central oraşului, la sol. Parcă aveau de toate, doar dragostea şi pasiunea erau eclipsate de cotidianul zilelor grele, în care numai oligarhii au de câştigat. Toate gândurile la bani, ‘’cum să achităm comunalele’’, ‘’ce mâncăm astăzi’’?
Dragostea de mamă, adormind lângă copilul ei – este o fericire enormă! Nimeni nu poate explica aceasta, doar să simtă. Lara a pierdut tăticul fiicei sale, un trai fără griji, un salariu mai mare, dar şi serviciul în care numai de mame cu copii nu este nevoie. Statul cu legi ‘’stabile’’ în Moldova e o gură mare-mare, dar în practică moldoveanul ‘’face’’ legile lui şi basta, şi nicio societate civilă, nici blogurile nu te salvează! Propriul apartament – lipsă. Foarte multe îi vor lipsi în continuare. Nici iubit, nici prieteni la nevoie. Dar este fiica, şi mama… cicălitoare.
Graţie reţelelor de socializare, a găsit-o o cunoştinţă, cu care a început să corespondeze virtual: un bărbat în floarea vârstei, frumos, activ şi… mult mai în vârstă ca ea. Era singur, emigrat demult din Moldova în America de Sud. Nu ştiu care a fost motivul Larei să se arunce într-o altă văgăună ale speranţelor deşarte. Visul ei pare că s-a săvârşit! A lăsat fiica de doi ani în grija mamei sale şi a zburat în America la ’’făcut bani’’, aşa credea ea. Poate îşi cerea iertare în gând de la fetiţa ei pentru slăbiciunile ei de moment, dar nu avea încotro. Nu mai putea rezista să trăiască într-o ţară în care nimeni nu are nevoie de oameni buni, cu caracter şi ambiţioşi, unde a încercat să muncească în variate domenii, fără să fie răsplătită pe bun merit. Avea studii superioare, dar nici ea şi nici colegii ei nu lucrau conform studiilor, chiar nimeni… Bani pe studii aruncaţi şi ei în vânt, acesta e sistemul educaţional moldovenesc. Stabil şi dur, achită banii şi du-te să munceşti unde doreşti!
De acolo, din America, trimitea inimioare fiicei sale şi mamei, rareori şi bani, că şi acolo a dat de greu, este o ţară civilizată, dar şi săracă cum s-a stabilit ulterior… Mda, noroc să ai şi cu asta, unde nimereşti, – gata să te împaci cu de toate, numai ca în Moldova să nu rămâi! Acum Lara se simţea roaba americanului cândva moldovean, i-a născut chiar şi un băieţel blonduţ de aur. Şi era tot mai neliniştită Lara noastră. Oare ăsta e destinul tuturor moldovenilor plecaţi din ţară: să se bucure de străinătate şi să îmbătrânească de griji şi de dorul casei? Să spele fundurile celor străini din Europa sau America, doar pentru că fundurile spălate acasă nu sunt achitate? Acum a înţeles că niciodată viaţa nu va fi lipsită de griji acolo unde femeia este dominată de sistem, de stereotipuri şi, in special, de bărbatul de alături şi care nu iubeşte decât pe sine… Lacrimi vărsate, dar ce rost?
În continuare, Lara avea grijă de fiul ei, muncea pe rupte să intre în doleanţele soţului ei, suna des la fiica şi mama sa, dar nu a mai rezistat. El n-a preţuit-o niciodată! – Chiar de ce bărbaţii străini „atât de mult iubesc’’ moldovencele? Pentru că ele sunt nu doar frumoase, încă mai sunt… ’’nestricate’’! Da, da, aşa cum aţi auzit, ele nu sunt precum femeile cu caracter din ţările civilizate, care îşi cunosc valoarea lor! Care ştiu de egalitate de genuri şi nu se simt discriminate în toată legea! În Moldova, 95% de responsabilitate din treburile casnice vine pe umerii femeii: bărbatul acest lucru nu va recunoaşte niciodată! Desigur!
S-a întors recent Lara din America cu un şut în fund, fără leţcaie şi cu celălalt copil, acasă, în Moldova ei străină! Cu inima îngheţată şi cu o durere enormă… La mama ei şi fiica dragă, care are deja şapte ani şi merge la şcoală. Alisa încă nu ştie ce-i dragostea de mamă pe viu şi tot o cicăleşte pe mama ei la îndemnul bunicii, care e şi ea nemulţumită. Ambele ei fiice au divorţat brusc în străinătate şi au venit din nou pe capul ei! Încă şi cu copii şi fără bani! Bunica are cancer, nu se mai tratează, ştie că i-a rămas puţin… O soră geloasă pe cealaltă, şi ambele în căutare a unui loc stabil de muncă… Fiica Alisa cea de şapte ani e geloasă pe fratele ei micuţ şi îl bate atunci când se trage la jucăriile ei… Iar când Lara pleacă la serviciu, fiica îi strigă din urmă:’’Ce mamă, din nou te-ai pornit să plodeşti copii?’’ Auzi, probabil de la bunica ei…
Situaţia e mult mai dramatică decât am relatat-o, dar nu vreau să vă rup inimile
Trist de tot. Se întorc şi moldovenii din străinătate, de nevoie, reiese că cu totul… Dar cu ce preţ? Indiferenţi şi cu ură faţă de neamul său… Nimic nu se schimbă…
Conceptul frumuseţii se schimbă cu fiecare deceniu, – dar ce să mai spunem, – cu fiecare an!
Există femei, cu care ne mândrim şi le vom admira mereu. Frumuseţea lor este atemporală, ele sunt superbe şi perfecte. Ele reprezintă mamicile care au născut recent, sunt inteligente şi frumoase, mediatizate, comentate şi promovate de moldoveni… Fiecare dintre ele are ocupaţiile sale, – este jurnalistă, actriţă, cântăreaţă, medic etc., – prezintă mult interes pentru utilizatorii reţelelor de socializare, care mereu comentează și discută pe paginile sau în grupurile fondate de mămicile noastre. Top-ul a fost preconizat şi urmărit de mult timp, iar imaginile doamnelor cu copii sunt postate în ordine aleatorie. Mame cu copilaşi dragi, perpetuarea generațiilor, – ce poate fi mai splendid şi mai înţelept? Frumuseţea lor este extraordinară… O spun, în special, bărbaţii că sunt…
Cele mai frumoase, urmărite și mediatizate pe rețele de socializare mămici care au născut recent… (Imagini din paginile lor personale)
Alina MATEI (jurnalist, redactor thewoman.md), Marius şi Lia, 10 şi 2 aniCEZARA (interpreta), fiul Cezar, 4 aniSorina OBREJA (Jurnalist, PRO TV Chisinau) fiica Emilia, 4 aniAlicia VALCOV (servciul de presa, fondator Ask a Mom, Ask a Woman), fii Bogdan şi Alexandru, circa 4 şi respectiv un anAlexandra PEREZ MARTA (interpreta, jurist, consultant medical, administrator grupuri media Ghidul Familiei, File din viata si carti, Iubesc republica Moldova), fiul Timur, 4 aniAngela GONTA (jurnalist, fondator perfecte.md), fiica Ecaterina, 3 aniElena PAHOMOVA (jurnalist, Director general TV RTR Moldova), copiii Alexandru, 14 ani, si fiica Uliana, circa 1 anMargarita RADUCAN, (journalist, Redactor-sef ТVC21) cu fiica Daria, 2 ani
Uneori, deşi s-a tras cortina, ai senzaţia că spectacolul încă nu s-a terminat. Că şedinţa Clubului de elite ”Impresii din viata si carti” continuă, că ropotele de aplauze îi aduc pe protagoniştii ‘’vinovaţi’’ pe scena deschisă a Sediului Central al Bibliotecii Municipale ‘’B.P.Hasdeu’’, şi te bucuri de un bis, eventual! Dar, s-a dus şi şedinţa a 69 cu ultimul, al 67-lea, protagonist în acest an 2016, – în persoana unei tinere de excepţie, frumoasă şi talentată, o poetă de suflet care merită toată atenţia şi pentru că versurile ei te pătrund la inimă! Dorina Codreanu, ea este eroina de azi! Iată unul din versurile ei, în ajun de an nou: veţi simţi tot spiritul sărbătorilor de iarnă, şi vă vor sensibiliza prin caracterele redate…
”Nu vreau cadouri scumpe de Crăciun/Și nici brăduți cu globuri și beteală,/Întoarce-mi Doamne început de drum,/Eram copilă și mergeam la școală./Să gust din nou din mărul vieții,/Cu cărți să-mi fie plin ghiozdanul,/Să-i știu în floarea tinereții/Pe cei ce mi-au pornit aleanul./Întoarce-mi mama tânără, frumoasă,/Cu părul lung și negru de apus,/Crăciunul care îl făceam acasă/Era un basm de dragoste pătruns./Îmi vreau bunicii cu a lor povață,/Să imi repete zeci și zeci de ori/,,Ca să ajungi un om frumos în viață/Fii bun oricând, nu doar de sărbători’’/Și vreau zăpada ce era odată/Îmi vreau colindele cântate înapoi,/Întoarce-mi bucuria nesperată/În rest, nimica Doamne eu nu voi!/Nu vreau cadouri și nu vreau beteală/Nu-mi trebuie a lumii false bogății,/Tu iartă-mi Doamne a mea îndrăzneală/Și fă-mă iar copil între copii!” – (o poezie superbă de Dorina Codreanu)
Tânăra Viorica Săculţanu a debutat în moderare a şedinţei clubului şi acest lucru i-a reuşit de minune. Interpretul şi actorul Vitalie Todiraşcu a cântat, ca de obicei, cu vocea lui şuperbă; scriitorii Veronica Pârlea-Conovali şi Victor Cobzac au cuvântat şi recitat, la fel a recitat şi tânăra Natalia Pintea. Elevii de la gimnaziul nr. 7 din Chisinau, cu emoţiile ce-i caracterizează, ne-au recitat cu suflet din creaţia Dorinei Codreanu… Ana Codreanu (sora), Ana Onică scriitoarea, Olga Vozian, Mihaela Iucal-Starciuc (colege de facultate) şi-au exprimat toată recunoştinţa prin referinţe la adresa protagonistei… S-a bucurat mult şi Vasile Vizitiu atunci când a ”descoperit” că poeta Dorina este la fel din raionul Floreşti, precum şi dumnealui, şi a ţinut să menţioneze talentele native ale consătenilor… Tombola cu cărţi de autor şi cu autografe au inviorat publicul. Au recitat şi declamat elevii, prietenii, scriitorii, fanii, – ce s-ar mai dori mai mult la aceste evenimente? Recunoştinţă şi Respect! Dorina le-a meritat absolut! Toate cele rostite, toată povestea şedinţei de astăzi la Clubul de elite ”Impresii din viata si carti”– vă sunt oferite cu plăcere în acest album evidenţiat, pe care trebuie doar să-l accesaţi:
Şi acest filmuleţ de la evenimentul de azi să vă bucure privirile:
”Casa mare a bunicii/Cu miros de busuioc,/Cu gutuie pe fereastră/Iar la colţuri flori de soc./La lumina lămpii calde,/Buna noastră toarce, ţese,/Din mânuţa ei bătrână/O întreagă-avere iese./Şi-n ungher de sus priveşte,/Lângă-o candelă aprinsă,/O icoana maronie/Ce de timp a fost atinsă./Pe perete stă covorul,/Cu maci roşii, înfloriţi,/O basma ce adunat-a/Lacrimi ude şi fierbinţi./Casa mare a bunicii,/Cu miros de mere coapte/Flori de soc şi romaniţă/Masa plină cu bucate./Iar pe pat langa fereastră/Buna noastră toarce, ţese,/Şi din gura ei bătrână/Se mai naşte o poveste.” –Dorina Codreanu
Dorina Codreanu: Îmi cântă şi acum sufletul de bucurie şi plăcere când îmi amintesc ziua ce a trecut, o zi superbă, specială alături de oameni minunați! Mi-am deschis sufletul şi am dăruit lumină, am primit în schimb bunătate, apreciere şi energie pozitivă! Am pășit împreună pe drumul literar, am citit poezie şi am avut parte de surprize frumoase. Mulțumesc bunului Dumnezeu pentru tot, doamnei Svetlana Vizitiu pentru dăruire şi organizare, Rica Săculţanu pentru moderare şi desigur tuturor celor care au fost alături de mine. Vă imbrăţişez cu drag!
Lidia Vrabie: – ”Dorina Codreanu, ma faci fericită și ştii de ce? Pentru că în talentul tău, in ceea ce scrii se regăsește sufletul meu. Să te țină bunul Dumnezeu până la cele mai adânci bătrânețe, o ȚARĂ are nevoie de aşa talente! Îți doresc din tot sufletul să fii poeta poporului!”
Constantin R. Idealantin:”Dorina Codreanu este un exemplu pentru tinerii de azi. Am citit din poeziile ei și am rămas impresionat să găsesc frumosul exprimat prin cuvânt, să găsesc simplitate și în același timp profunzime și complexitate. Sunt încântat că am cunoscut-o pe Dorina Codreanu și norocos să fiu motivat de ea pentru a urma această frumoasă pasiune, poezia.”
Natalia PînteaÎmi place stilul Dorinei Codreanu. Scrie cu o sinceritate debordată despre tot ce este viu şi curat. Atinge teme foarte sensibile care mişcă sufletul uman. Naivitatea ei de copil, te face cumva să vrei, să mai rămâi în lumea ei…
Dumitru Drapac: Din puctul meu de vedere, a fost o seara superba cu oameni superbi si cu o protagonista frumoasa si talentata! O experienţa nemaipomenita în care s-au întalnit oameni cu suflet mare!
Date biografice: S-a născut la 13 Martie 1988 într-un sat frumos de pe malul râului Răut, Ștefănești. Mama – Raisa și tata – Andrei doi tineri țărani îndrăgostiți de viața satului și pământ, au cultivat în primul lor copil toată aceasta pasiune oferindu-i o copilărie frumoasă și întreaga libertate de a citi și a desena. Patru ani mai târziu apare și surioara Ana,un pui de soare zglobiu dar care nu împarte cu sora mai mare dragostea de sat și literatură… Unsprezece ani de școală au trecut repede, ani în care Dorina a citit aproape toată biblioteca școlii,remarcându-se prin rezultate excelente la școală și cucerind profesorii și colegii prin primele sale poezii și picturi. Urmează un an de liceu și patru de facultate, unde își ia cu brio diploma de designer vestimentar al Facultății de Arte Plastice și Design, Ion Creangă din Chișinau. Se reîntoarce la versurile sale în 2014, atunci când începe să trimită poeziile sale la un post național de radio din Chișinău. Primind multe aprecieri și încurajări trimite câteva versuri Elenei Volcinschii din România care o include în Antologia sa de versuri și proză,,Sublimul drum al tinerelor slove”alături de alți tineri talentați din Basarabia. Volumul de debut ,,Poeme” a văzut lumina zilei în 2016 Februarie, la editura ,,Papirus Media” din Roman (România) .Cartea, este o minunată culegere de versuri care descrie cu dragoste și amănunte viața satului, copilăria autorului în sânul naturii și alături de familia sa. De asemenea, este gata de editare și al doilea volum de poezii iar altul este în proces. La moment, Dorina Codreanu face parte din Uniunea Scriitorilor Europeni din Chișinău. Și desigur, are serviciul mult visat – lucrează într-o librărie unde are acces la cele pe care le-a iubit o viață întreagă – cărțile!
Am avut eu nereușite în viață, deși, cine m-ar judeca, – ce este corect și ce, – nu. Nu regret nimic, pentru că o experiență nereușită este totuși, o experiență… Și de fiecare dată, când știm că e sfârșitul, de fapt, nu e… Pentru că mereu avem șanse la o relație nouă, cel puțin, la o continuare…
Sunt o fire modestă, credulă, îmbrățișez oamenii când mă simt rușinată. Întotdeauna
am crezut în oameni; îmi ziceam, că mă descurc în relații și pricep în psihologia umană, de fapt… cavalerii mei m-au folosit, pur și simplu… Iar eu îi consideram persoane sfinte, convingându-i pe toți din jur ca ”așa e”… Niciodată nu-mi ascultam prietenele, care uneori îmi dădeau sfaturi ”cuminte”, și în loc să sap în neajunsurile amanților mei, eu căutam să le justific minciunile, desenând cu mărinimie… aripi îngerești pe spatele lor. Cei care mă înconjurau, încercau să-mi bage în creierul meu fără minte, că următorul iubit, de fapt, nu este perechea mea! – îmi deschideau ochii la cele petrecute, dar ochelarii mei rozi nicidecum nu doreau să dispără de pe al meu năsuc. Iată așa trăiam, alergând cu inima zdrobită de la un iubit la altul, alinându-mi rănile, iar… după următorul ticălos, care mă lepăda, îmi ziceam: ”Basta!”. Mă închideam în sine, cu griji, că niciodată nu voi mai fi fericită… Am decis să nu mă îndrăgostesc niciodată. Cu chiu, cu vai, -apoi revenisem în fire, viață începea să se aranjeze: mi-am găsit un servici într-o companie mare: decisem să fac o carieră. Iată că mă dezvățasem să trăiesc doar pentru mine, eram obișnuită s-o fac pentru cineva, care desigur,.. nu aprecia efortul meu. Cu toate acestea, timpul decurgea lin-întins… până acea zi…
În acea seară, mă întorceam de la servici, iar în căpșorul meu roia un proiect de reparație a apartamentului, când de o dată, un BMW a parcat lângă mine și o voce beată de bărbat rosti: – ”Frumoaso, hai, că te plimb eu prin ploaia asta romantică!”
– ”Merci, nu e nevoie”, – încercasem să nu fiu brutală: Cine știe, ce pasăre mai este... – ”Dragă, de ce, o faci pe sfânta? Poate ne schimbăm cu telefoanele!” – Omul încercă să flirteze cu mine. – Nu mi-a plăcut deloc, încercasem să fug, dar omul urnind mașina, mi-a întretăiat calea. – ”Mă scuzați, sunt foarte obosită și e târziu!”, – după ce am dispărut în noaptea scării. Mare mi-a fost mirarea, când a doua zi, ieșind din scară blocului, l-am văzut pe necunoscutul de ieri. Se apropiase de mine cu un buchet de flori si ceru politicos scuze pentru comportamentul de aseară, după ce… zâmbind, ne-am pornit să discutăm la o cafenea din apropiere. Am vorbit mult, cu toate că mi s-a părut nici o oră. Timpul trecu pe neobservate, și chiar în primele ore de discuție cu acest Radu, am înțeles, că nu am întâlnit niciodată o persoană mai apropiată, de parcă îl cunoșteam de o viață. Am schimbat cu numere de telefoane, si am plecat… fiecare la casa lui. Apoi, toată ziulica mă gândeam la el, și curând… uitasem de el. Radu plecase peste hotare, eu duceam traiul, ca de obicei, dar liniștea mea n-a durat mult timp… Curând, Radu apăruse din nou. Întâlnirile noastre s-au îndesit, – am început să-l aștept cu nerăbdare și tot mai mult mă îndrăgosteam. El venea, apoi dispărea, – și de fiecare dată eram nevoită să învăț să-mi continui viața fără el. Despărțirile deveneau insuportabile, aveam insomnii, viața nu-mi prezenta mare interes, – fără Radu părea gri și plictisitoare, – doar cu el strălucea cu toate culorile curcubeului. Astfel, trecuse un an.Trăiam în așteptarea întâlnirii cu persoana dragă. Iubitul venea o dată în lună pentru două săptămâni, restul zilelor eu doar supraviețuiam. Ulterior, am fost trimisă la stagiere în Chișinău. Eram fericită, că-l voi revedea!
Radu mă întălnise la gară, m-a dus până la hotel, i-am propus să între, dar el mi-a spus, că are ceva important de vorbit. Am înțeles, că e ceva serios. – ”Înțelegi, motănaș, acolo la tine în orășel totul a fost excelent, dar aici eu… am familie, copii…. Am vrut să-ți spun acest lucru mai înainte, dar nu m-am gândit, că se va ajunge atât de departe. Tu ești deșteaptă fetiță la mine, vei înțelege, eu știu…”
Îl priveam printre lacrimi, demult nu m-am simțit atât de înjosită, în sfârșit, am înțeles și eu mă uram pentru că din nou am permis unui ticălos să-mi zdrobească inima. Am revăzut tabloul ultimului an: deci, eu am avut un roman, iar Radu, cu mine ”n-a avut” nimic! Eu îl iubeam, și nu el pe mine! Chiar făceam planuri, să mergem la vară împreună în concediu, iar el are aici COPII! FAMILIE! Dacă aș fi știut mai înainte, nu-i permiteam să se apropie de mine nici la un metru… – Am tăcut, pur și simplu, și am ieșit din mașină. Am mers ca o fantomă la hotel. Așteptam totuși,.. să mă cheme, să vină în urma mea. Îl uram din toată inima, și în suflet visam să-l iert. Am înțeles, că nu va veni, atunci când am auzit motorul pornit. A plecat. Eu m-am ridicat în număr, am închis ușa, și… pur și simplu m-am târât pe pereți, bocind ca o nebună…
Cele două săptămâni de stagiere au zburat, eu m-am întors acasă la visele mele zdruncinate. Am fost nevoită să încep o pagină nouă în viața mea, urmele rănii însă au ramas: nu treceau nicidecum, dimpotrivă, simțeam, că cu fiecare zi îl iubesc tot mai mult. Trecuse jumătate de an, a sosit primăvara, iar eu în continuare așteptam, că omul va binevoi să mă telefoneze… Așa și trecea viața mea: Aștepți, te uiți la soare și nici nu observi, că visul tău sub acest soare se spulberă, iar împreună cu el se spulberă și toată viața ta… Cu fiecare zi nouă mi se făcea tot mai clar, că el nu va veni, și-mi doream să mor. Nu puteam să trăiesc fără el: înainte, eram în așteptarea lui, iar acum nu mai aveam ce aștepta, de aceea, mă convingeam, că el neapărat mă va suna…
Și el a telefonat!.. Peste jumătate de an de la ultima întâlnire, – precum un tunet printre razele solare, deja când începeam să-l uit. Cerea întâlnire, la care eu mult timp nu acceptam să merg, și totuși am venit. El, ca întotdeauna, excela. – ”Am înțeles, că n-am avut dreptate, iartă-mă. Tu ești cea, pe care am căutat-o toată viața. Am plecat din familie, putem acum să fim împreună, dacă mă mai iubești, acceptă să începem totul de la început!” – și eu mă topeam, mă topeam cu fiece clipă, însă… obida era mai dură ca iubirea: timpul și-a făcut efectul! – acum îl priveam nu ca o prostuță îndrăgostită. Se pare, că am devenit puternică: – ”Nu, Radule, deja e târziu. Prea târziu…”
A plecat… Am simțit, că de astă dată nu-mi va telefona niciodată… Am izbucnit în plâns…
#Svetlana_Vizitiu autor (text prima data publicat in #Caravela_2008)
Am trăit 18 ani cu soțul meu, iar acum el a plecat la alta. Eu sunt de vină. O viață întreagă am fost cașnică, soțul era umărul meu, serviciu și prietenă. În ultimii ani am început să-i simt indiferența. Tot mai des se reținea până târziu la servici, sta tot mai rar pe-acasă… Acest lucru mă supăra tare. Am încetat să ieșim împreună. Eu, sincer vorbind, am devenit o isterică. Deci, tabloul arăta astfel: soțul vine de la serviciu acasă, unde-l așteaptă o scorpie, care din prag începe să țipe, să spargă vesela. Nu mă puteam resemna, că nu mă mai iubește la fel ca înainte. Soțul meu e foarte comunicabil, are mulți cunoscuți. Eu însă, în acești ani m-am izolat mult, m-am transformat într-o persoană nesociabilă, cu complexe, fără prietene. N-aveam o viață a mea, ci doar a soțului. Desigur, el fiind permanent între oameni, eu nu-l mai interesam, devenisem dependentă de el în totalitate: și moral, și financiar. El nu mai putea suporta o povară ca mine. Ultimul an am trăit ca pe vulcan, nu ne mai vorbeam pe un ton normal, doar cu țipete. Ambii înțelegeam, că nu mai putem continua să trăim astfel. Acum două luni mi-a zis că i-am stins toată dragostea lui pentru mine și… a plecat. Locuia prin hoteluri. Nu credeam că e pentru totdeauna; îmi ziceam că încă mă iubește. Trebuie doar să ne odihnim nițel unul de altul. Când venea, vorbeam despre cum am decăzut, ce am făcut din dragostea noastră. Apoi, a recunoscut, că trăiește cu altă femeie, care l-a încălzit cât a fost pribeag, și, tot cu ea, a găsit căldura care în familia noastră lipsea de mult timp…
Lumea în fața mea s-a prăbușit! Nu știu, cum am reușit să rămân în viață. În tinerețe mă gândeam că dacă voi avea un soț infidel, îl voi omorî și pe el, și pe amanta lui. Eram convinsă, că nu-i voi ierta înșelarea – orice, numai nu asta!
Dar, într-adevăr… m-am târât la picioarele lui, implorându-l să se întoarcă. Plângeam în hohote ca o nebună: și de unde atâtea lacrimi s-au adunat în mine! Iar el mă privea cu milă și-mi zicea să nu mă înjosesc atâta, – nu se mai întoarce! O săptămînă am stat, pur și simplu, întinsă; mă durea inima și nu-mi trecea nicio licărire prin minte. Nu mai aveam niciun sens să trăiesc, mă gândeam la suicid. Chiar am început pregătirile: am cumpărat medicamente și koniak, să le beau; am mers la volan prin oraș, căutând un loc de care să mă izbesc în plină viteză; am stat pe un pod și doream să mă arunc în râu… Nopțile mă visam moartă. Atât de mult m-am apropiat de moarte, încât ziua îmi părea beznă, iar din toate părțile, umbrele ei îmi întindeau ghearele. Nu aveam cui să vorbesc și să mă plâng. Părinților nu le puteam spune, sunt bătrâni și-l iubesc pe soțul meu. Nopți întregi nu puteam adormi: îmi imaginam, cum e el… cu ea, cealaltă. Băusem munți de somnifere, iar dimineața nu-mi puteam deschide ochii umflați, aveam și vomă. Nu mâncam nimic. Apoi, într-un moment, brusc m-am gândit, că sunt cu Credință în Dumnezeu, și e păcat de gânduri negre; că ea, moartea, e mereu alături, voi reuși s-o apuc oricând. Dar aș putea să-mi trăiesc viața fără soțul meu, hotărâsem să încerc. De ce am încetat să mă iubesc și să mă respect? Am 40 de ani și n-am realizat nimic… Am încercat să deschid ochii și să mă văd dintr-o parte: un șoarece gri, o molie fără culoare. Este uimitor, că soțul meu a trăit cu mine atâția ani! În locul lui, chiar aș fi plecat mai demult. Și, am decis să trăiesc, să-mi schimb viața, să devin alt om! Sunt recunoscătoare acestei situații că s-a întâmplat. Mi s-a făcut ușor pe suflet! Nu mai am frică, i-am supraviețuit, trecutul a ars, se naște ceva nou. Mă voi schimba și îmi voi întoarce soțul iubit! Pe ea, cealaltă, însă n-o urăsc. Doar i l-am cedat: o las să se mai încălzească puțin. Îi cunosc numărul de telefon și adresa, dar nu-i voi face rău. E o femeie interesantă, are multe prietene. Predă, e cu inițiativă, zâmbește, merge pe tocuri înalte. Iar eu – o casnică posomorâtă în blugi și pulover…
Mai întâi de toate, trebuie să îndrăgesc toată lumea! Cât e de plăcut să zâmbești oamenilor și să primești zâmbetele lor drept răspuns! Mă voi duce la Malldova, să-mi reînnoiesc toată vestimentația: am și uitat de când nu am mai făcut acest lucru. Voi studia limba engleză, ceea ce am visat toată viața. Voi comunica și mă voi sfătui cu diferite persoane interesante pe rețele de socializare… Voi învăța să trăiesc din nou.
Sunt deja în stare să vorbesc normal cu soțul, nu-l presez, nu-i mai torn istericale: nu mai am asemenea porniri. Încep să-i par interesantă; nu-și crede ochilor, zice că nu sunt eu. Vine în fiecare zi acasă. Îl întâmpin în fiecare zi cu zâmbete. Uneori sar la gâtul lui de bucurie. La plecare îi zic că-l iubesc și-l voi aștepta mereu. Se întâmplă și sex, și încă de acel de care în căsnicia noastră nu am avut de zece ani. Totuși, soțul meu e cel mai bun amant. Ne amuzăm pe seama amantei lui, că iată, o schimbă cu soția…
Când mi-e rău, pot să-l telefonez: el mă alină cu vorbe, care-mi topesc sufletul, și-atunci mă calmez. Eu iubesc drive, el știe acest lucru și-i place. Sunt parașutistă, tenisistă și automobilistă. Am toate șansele să-mi întorc soțul înapoi. Poate că el ar fi revenit, doar că deja… eu nu doresc acest lucru. Nu vreau să se întoarcă la mine – la cea de odinioară, vreau să se întoarcă – la cea renăscută. Pentru asta mai am nevoie de timp. Desigur, mi-e greu și nopțile mă apucă disperarea la gândul că nu voi reuși. Însă, cred că voi rezista și… voi reuși! Cum eram înainte, nu voi mai fi. Și, chiar dacă nu voi reuși să-mi întorc soțul, în schimb voi câștiga respectul pentru mine însămi.
Dacă cineva mi-ar fi spus ce mi se va întâmpla, n-aș fi crezut. De ce ma confesez, de ce îmi spun povestea mea? Nu știu. Însă, urați-mi noroc!
El işi ura soţia. O ura! – Au trăit împreună 15 ani: o vedea în fiecare zi, dis-de-dimineaţă, doar că în ultimul an, au început să-l irite cumplit „drăcoveniile” soţiei şi obiceiurile ei sălbatice. Mai ales, una din ele: atunci când, abia trezindu-se, ea îşi întindea braţele şi îi zicea: „Bună dimineață, Soare! Azi, va fi o zi minunată!” – Părea, să fie o expresie obişnuită, însă mâinile ei dolofane, faţa ei somnoroasă, – totul îi provoca dezgust.
Ea se ridica din pat, trecea de-a lungul ferestrei, şi câteva clipe privea în depărtare… Apoi, dezbrăcă cămaşa de noapte, si dezgolită mergea la baie. Anterior, încă de la începutul căsătoriei, el îi adora exteriorul, admita libertatea ei cu apucăturile-i desfrânate. Şi cu toate că corpul soţiei, în continuare, era în formă, nuditatea ei îi provoca furie… Într-o zi, el chiar izbucni şi a vrut s-o împingă, ca să-i trezească procesul de „deșteptare”, însă a adunat toată puterea furiei în pumni, și doar s-a răstit brutal la ea: – Trezeşte-te, femeie, eu sunt deja sătul de tine!
Doar că nu se grăbea să traiască după voia soțului, ea era la curent de povestea lui cu ”cealaltă”, și o cunoștea pe fata, cu care soţul ei se aventura de trei ani…
Se simțea atât de singură.
Doar că timpul aspiră rănile orgoliului, şi a lăsat în urmă un traseu trist al inutilităţii sale… Îi ierta soţului agresiunile, lipsă de atenţie, dorinţa lui de a retrăi anii de tinereţe. Însă, nu-i permitea s-o deranjeze, să trăiască precum dorea ea să înţeleagă orice moment…
Astfel, a decis ea să-și continue viața… de când a aflat că este bolnavă incurabil. Boala o rodea de câteva luni şi în curând… o va doborî. Primul impuls, a fost de urgenţă să povestească despre boală. Tuturor! Pentru a reduce tot adevărul fără milă, împărţindu-l în mici fragmente şi împărtăşindu-l rudelor și prietenilor… Cele mai grele clipe, ea le supravieţuise vis-a-vis de conştiinţizare a morţii sale iminente, și, în al doilea rând, – ea a decis ferm să păstreze tăcerea. – Nici mamei, nici fiicelor, nimănui… – Discreţie absolută. Doar câteva colege cunoșteau toată drama, şi că în loc de deplasări, ea pleca la tratament și primea doze de radiație la Spitalul Oncologic din Chişinău…
Viaţa ei se scurgea, şi cu fiecare zi în ea se năştea înţelepciuneaunei persoane cu posibilităţi de a contempla. Îşi ”petrecea” singurătatea într-o bibliotecă din centrul capitalei, unde și lucra, la o jumătate de oră distanță de casa ei. În fiecare zi, urca coridorul îngust între rafturi semnate de un bibliotecar în etate: „Misterul vieţii şi al morţii”; în căutare a unei soluții, din care părea că se vor găsi toate răspunsurile…
El venise la amantă, acasă, unde totul i se arătaluminos, cald şi drag. Se întâlneau de trei ani, şi în tot acest timp o iubea cu o dragoste anormală. Era gelos, o umilea şi era umilit, și credea, că nu mai poate respira departe de acest corp tânăr. Astăzi, a venit aici fiind ferm convins, că va divorţa: – De ce să se chinuie toţi trei, el nu-şi iubeşte soţia, cu atât mai mult, că o urăşte! Iar aici, el va trăi un alt mod de viață fericită. A încercat să resimtă din nou sentimentele din trecut pentru soţia lui, dar n-a izbutit. În acest moment era convins, ca ea l-a enervat chiar din prima zi de când s-au cunoscut. A scos din portmoneu o imagine cu soţia lui şi a rupt-o în bucăţele…
S-au înţeles să se întâlnească la restaurantul Sănătatea, tot acolo, unde nu demult au sărbătorit cei 15 ani de cășnicie. Ea a venit prima. El, înainte de a veni la întâlnire, a trecut pe la casa lor, pentru a căuta actele necesare pentru divorţ. Fiind într-o stare oricum iritată, el a smuls părţile interioare ale sertarelor şi le aruncă pe jos. În una din ele găsi o mapă albastră sigilată, pe care n-o văzu înainte. A rupt banda lipicioasă de pe dosar, pentru a afla conținutul lui. Se aştepta la un ”compromat” din partea soţiei, apoi descoperi numeroase învestigații, extrase şi certificate semnate de medici pe numele soţiei. Bănuiala l-a străpuns cu o scânteie electricâ, şi un fir rece a prelins pe spatele lui… – Bolnavă incurabil! – Doamne! – Apoi, s-a băgat în laptop on-line, a dat diagnosticul în căutare, și pe display au apărut cuvinte îngrozitoare: „De la 6-18 luni”. Iar dosarul indica deja jumătate de ani de investigaţii și tratamente…
Ea l-a aşteptat timp de o oră. Telefonul lui nu răspundea. A achitat nota şi a ieşit din restaurant. Era o vreme frumoasă de toamnă, soarele nu mai frigea ca de obicei, dar îi încălzea sufletul:„Cât de frumoasă e viaţa, şi cât de bine e pe acest sol, alături de oameni, soare, verdeață...” Pentru prima oară, de când aflase de boală, ea fu cuprinsă de un sentiment de autocompătimire. A avut puterea să ascundă acest secret teribil, pentru ca să nu sufere nimeni, -rudele, prietenii. Mai ales, că această viaţă va rămâne în curând doar o amintire… Mergea pe stradă şi urmărea, cum se bucură ochii oamenilor, – pentru ei toată viața este înainte: numaidecât, iarna, apoi și primăvara! Nu-i va fi dat mai mult să experimenteze sentimente asemănătoare! A izbucnit în plâns…
El se tot plimba prin odaie: pentru prima oară în viaţă, simţea acut, aproape fizic, efemeritatea vieţii. Își aduse aminte de soţia lui tânără în acel moment, când abia s-au cunoscut şi erau cuprinși de iubire și speranţe. Doar a iubit-o mult atunci, şi de ce era convins că nici acum nu simte ceva? I s-a părut, că acești 15 ani nici n-au existat. Totul e încă înainte: viaţa, fericirea, tinereţea…
În următoarele zile, el a iubit-o și a îngrijit-o ca pe timpuri, era cu ea 24 de ore, zi și noapte, – și resimțea o fericire fără precedent. Avea o frică enormă, că va pleca, şi era gata să-şi dea şi viaţa, numai s-o salveze. Şi dacă cineva era să-i amintească, cât de mult îşi ura soţia o lună în urmă, ar fi răspuns: „Nu eram eu acela!” A văzut, cât îi era de greu să suporte durerea, cum plângea nopţile, crezând că el doarme. Înţelegea, că nu există pedeapsă mai mare decât să-ţi cunoști clipa morţii tale. Vedea, cum ea se luptă pentru viaţă şi se ţinea de orice speranţă delirantă…
Ea a murit două luni mai târziu, în decembrie. El a presărat tot drumul întins cu nea, de acasă până la cimitir, cu flori. A plâns ca un copil; iar atunci când coborau sicriul, a îmbătrânit cu o mie de ani!
Acasă, sub perna ei, el a găsit o notiţă, cu o dorinţă scrisă de ea în ajunul Anului nou: „Să fiu fericită cu El până la sfârşitul vieţii mele”. Se zice, că toate dorinţele de revelion se împlinesc. Aparent, e adevărat, pentru că în acel an el scria: „Să fiu liber”. Fiecare a primit ceea, ce părea să fie un vis… A început să râdă tare, urlând isteric, şi a rupt notiţa cu dorinţă în bucăţele…
O legendă ne spune, că după Dumnezeu, noi, in primul rînd, suntem îndatoraţi Femeii: Ea ne dă viaţă, ulterior, redă sensul acestei vieţi… Atunci, când Dumnezeu a creat femeia, El a lucrat indelung a 6-a zi. Îngerul a întrat şi l-a întrebat: „De ce, pierzi atâta timp pentru acest lucru?” Domnul a răspuns:” Priveşte toate specificările, pe care eu trebuie să le repect pentru a o crea: Ea trebuie să fie uşor de spălat, dar nu din plastic, să dispună mai mult decât de 200 de particularităţi ale mişcăriilor, care în acelaş timp să fie şi graţioase; să se vindece, când e bolnavă; să lucreze 18 ore pe zi. Ea trebuie să aibă doar două mâini, dar să fie capabilă să îmbrăţişeze mai mulţi copii, – într-atât, ca să le treacă orice durere, – fie, genunchiul rănit, sau cea de suflet”. Îngerul a fost impresionat: „Şi acesta este modelul standard? Asta e imposibil! Prea multă muncă pentru o zi. Seteaz-o pentru mai târziu”. „Nu” – a spus Domnul. „Am s-o termin astăzi, şi ea va fi preferata mea”. Îngerul s-a apropiat şi a atins femeia. – „Doamne, dar e atât de moale”. – „Da, este moale, dar, de asemenea, am făcut-o foarte tare. Nici nu-ţi poţi imagina, câte poate ea să îndure şi să depăşească. Pare fragilă, dar are puteri enorme”. – „Dar să gândească, poate?” – a întrebat îngerul. Domnul a răspuns:”Poate, nu numai să gandească, dar şi să convingă”. Îngerul a atins obrazul femeii: „Doamne, pare să aibă un defect, – curge”. „Nu e defect, sunt lacrimi” – l-a corectat Domnul. -„Pentru ce sunt lacrimile?” – a intrebat îngerul. – „Ele exprimă tristeţea, dragostea, singurătatea, suferinţa şi mândria ei”. Îngerul a fost într-adevăr, foarte impresionat: „Doamne, eşti un Geniu! Te-ai gandit la toate. Femeia este, într-adevăr, ceva minunat”. – „Oh, da!” – a răspuns Dumnezeu. „Ea are puteri, care pot surpinde orice bărbat. Ea poate sa zâmbească, atunci când vrea să plângă. Să fie veselă, când, de fapt, este speriată. Ea va ajuta pe altul, atunci când singură are nevoie de ajutor. O simplă privire a ei este în stare să înfăptuiască ceea, ce nu-şi poate permite un bărbat…„Îngerul nu putu să rostească un cuvânt: era şocat. Apoi, Domnul a oftat: „Dar, are ea un lucru, care nu e deloc normal. Un dezavantaj, un neajuns, care doar ea poate să repare, dacă doreşte să nu-şi ruineze viaţa”. – „Ce este, Doamne?”
Mama îi cumparase o bicicletă. Tot sărea în jurul ei ca un copil. El şi era un copil pe-atunci, de şase ani. După ce îşi calmase bucuria, o mulţumi timid. Mama încercă să-l alinte, să-l cuprindă, însă el o refuză. N-a fost niciodată afectuos, încă din copilărie. „Cine te va mai îmbrăţişa, dacă nu eu?”- îl întreba zâmbind mama, mângâindu-l pe cap. -„Fetele! chiar şi Eva mă sărutase, ieri…” Rupându-se din îmbrăţişarea ei, a alergat la băieţii din curte, să-şi împărtăşească vestea cea mare. Era un copil năzbâţios, juca fotbal sau „de-a hoţul” în ascunziş; iar pentru o jumătate de ciocolată cerea fetelor să-i demonstreze buricul, şi pentru una întreagă, să-l atingă… Acum, se ascunde nu de Lenuţa sau Radu, acum fuge de cărţi, de profesorul de la universitate. Deja şi copacii nu par atât de mari, şi nici picioarele lui caraghioase în pantofii de mărimea 44. Câteva amintiri… Îşi aminteşte lacrimile lui: Mama a scos o curea, iar el o ruga să nu-l bată. Pentru că furase nişte jucării, pentru că venise miliţianul. Iar mama îl mustra, că se străduie să nu-i lipsească nimic, că-i cumpără de toate ce are nevoie: „De ce l-ai lovit pe Radu cu cărămida în cap? Cum de ai putut s-o tragi pe Eva de păr? Doar e fetiţă!”. Astfel, ca pedeapsă, atunci, a fost încuiat în casă. Apoi, toată lumea s-a împăcat, timpul le-a mai domolit pe toate. – Eh, copilărie! Da, lucrurile s-au schimbat. Azi, le priveşte din alt punct de vedere. Mult mai matur. Miliţianul a devenit poliţai. Lenuţa şi Eva au schimbat formele lor de copile. Barterul cu ciocolata nu mai merge. Dar şi preferinţele băiatului s-au schimbat: în loc de îngheţată sau limonadă, bea bere şi rachiu. A devenit responsabil pentru acţiunile lui. Luase şi o pauză academică, ca să nu fie exmatriculat. Ca în gluma ceea: „De ce, ai divorţat? Nu prepara gustos?.. – Ba nu, pentru absenţe!” Pentru toate faptele trebuie să plăteşti! De sinestătător. Iar iată aici, băiatul nu dorea să se maturizeze. E adult, deci, şi singur va rezolva problemele lui; va bea cu cine doreşte, va veni la ora care-i convine… A crescut într-atât, că poate fără un junghi de conştiinţă să dea un telefon şi să-i vorbească, astfel: „Hei, maman, auzi, – dă-mi două sute!”. I-a dat. A mers la Eva la zi de naştere. – „Când te întorci?”. – „Nu ştiu, mamă. Poate mâine, poate poimâine, şi nu singur. Cu Lenuţa”. S-a întors peste două zile cu ea, direct – în bucătărie. Mama nu era acasă. „Ra..at, nici mâncare nu mi-a lăsat, greu de presupus.” Apoi, observase o notiţă: „Sunt în deplasare, – revin joi. Banii sunt în noptiera mea. Să fii cuminte, fiule!”. A mers, ba nu, a zbughit-o dintr-o fugă la noptieră. Făcu ochi mari: Azi, e duminică. Câte 300 de lei pe zi: până seara de joi! – „Lenuţo, trăim!”
-Noroc, maman! Ce mai faci? – Dar tu? – E totul normal. – Mamă, o ştii pe Lena. Ap, să ştii, că de azi, ea va locui cu mine, în odaia mea!… – Lenuţa apăruse la timp, şi l-a salvat de întrebări inutile. Dimineaţă. – „Noroc, tanti Catea!” – simulase Lenuţa un zâmbet. – „Maman, noi am plecat la o plimbare!” – „Când mă întorc? Nu ştiu.” – „Gata, mamă, n-am timp de discuţii acum…” – Bani? pentru ce anume? – „Hai, lasă mamă, prefăcătoria. Nu mă întrebai nicodată…” – „Nu, mamă, nu-s narcoman”. – „Nu-mi dai? Nu trebuie! – Eu plec de acasă!” – Mănâncă măcar, înainte de drum, – l-a ironizat mama. „Da du-te…tu”, – a trântit fiul uşa…
Strada l-a cuprins cu fluxuri de ploaie. Umed, rece, cu toate că e vară. Avea el o ciudă pe Lenuţa, ce să mai zică. Da, mamă e un pic cam dură, dar de ce să plece, atunci când are nevoie de cel mai mare sprijin. Se supărase şi pe mamă. Va merge la prietenii lui, dar şi cei dispăruseră, anume când el a rămas singur, fără bani şi acoperiş; acolo, unde tuturor, le plăcea să bea bere şi să se distreze…
Închiriase peste un timp un apartament şi, curând, se împăcase cu Lenuţa lui; i-a zis, ca s-a angajat la MOLDEXPO, ca asistent la un pavilion, cu un salariu normal: pentru o cină la lumina luminărilor e suficient. S-a restabilit şi la universitate. Ce n-ai zice, dar are multe de recuperat. Greu a fost cu lucrul, toate agenţiile angajau doar persoane cu studii… Iar fără relaţii – nicăieri! Toate au revenit în ritmul lor: a fost nevoie de jumătate de an… O plăcea pe Lenuţa: si mirosul de păr, timiditatea ei, zâmbetul… Recent, s-a întâlnit la câteva beri cu un prieten, care i-a zis, că l-a căutat mama. – „Eşti un prost, răspunde-i măcar, doar retrăieşte şi suferă…” -„Ce ai vrut, mamă? De ce nu mă laşi în pace?”… -„Iartă-mă, fiule, dacă te-am obijduit cu ceva, îmi pare rău. N-ai uitat, că mâine e ziua ta de naştere? Vei veni? Poţi să vii şi cu pasia ta…” Şi-a zis, că totuşi, nu este el atât de insensibil… S-a abţinut de brutalităţi.
Fu cuprins de amintiri: – „Andrei, te felicit, fiule. Azi, împlineşti 18 ani. Ai devenit adult, şi, cu toate că locuim separat, iţi duc dorul. Nu mă întrerupe, te rog. Nu vreau să te agăţi de drumuri, iată, cadoul meu. Îmi exprim toată dragostea mea pentru tine!” Şi-i oferi o pereche de chei. De la un apartament. La aceeaşi scară, alături de ea. El privise oaspeţii cu un nod în gât: lacrimile au început să-l adape: „Mă iertaţi, revin acuş”. Ieşi la balcon, să fumeze o ţigară. „Îţi mulţumesc, mama!” – spuse el sec, ca de obicei. S-a mutat. Finişa studiile din anul trei, avea un loc excelent de muncă, apartament propriu. Fata, pe care, se pare că o iubeşte cel mai mult pe lume; e asigurat cu de toate: ce mai putea să dorească el la 20 de ani? În ultimii doi ani, aproape ca nici nu discutase cu mamă-sa, doar despre lucruri mărunte. Simţea, că e mai liniştită, ştiindu-l alături, în vecinătate. – „Noroc, mamă, ai ceva de mâncare?” – alergă flămând la bucătărie. – „Dar ce, a Ta nu prepară?” – „Mamă, să nu întindem aceeaşi coardă veche!”
În ziua, când a fost anunţat, că mama suferise un atac de cord, el a lăsat totul baltă: amânase o călătorie de afaceri. Medicul i-a spus, ca mama are membrele paralizate, şi este greu de prognozat cât timp va trăi. S-a trezit şi a început să plângă… – „Spune-mi, fiule, ce-i cu mine? De ce nu mă pot mişca? „- „De oboseală, mamă… Nu plânge. Medicul a zis, că totul va fi bine, te vom „restaura” noi! Ai nevoie de odihnă, aer curat, tratamente fizice… Vom merge la vilă, te refacem noi!” – „Doar că, te rog, fără Lenuţa”. – „Mai vorbim, mamă!”
Un fost coleg de clasă al mamei, actual director al băncii în care el lucrează (multumesc mamei, a vorbit pentru el) le donase un cărucior cu roţile. Acelaş director i-a dat liber de la servici şi i-a permis, să-şi îngrijească mama, atâta timp cât e nevoie. A vorbit şi cu o soră medicală să vină la domiciliu, să facă toate procedurile necesare: înjecţii, perfuzii, masaj… Cu o vecină vorbise, s-o urmărească ziua, cât va fi el la serviciu. – „Lenuţa, şi tu la fel, împlică-te, ai grijă de mama, în lipsa mea, şi, te rog, să nu vă certaţi!”
– „Mamă, trebuie să plec, pe o lună, cu serviciul. E o afacere foarte importantă. Tu, n-ai voie să retrăieşti, şi cu Lena, să nu vă certaţi: ea rămâne să aibă grijă de tine.” -” Fiule, nu e potrivită ea pentru tine…” – „Mamă, gata, să nu începem… Mă voi descurca cumva şi singur…” O sarută pe obraj şi fugi la aeroport. – „Şi ţie, reuşită în toate: să te ajute Dumnezeu!” Rămăsese ultimă sedinţă. Se pregătea să se întoarcă din deplasare. Se simţea ciudat: avea un sentiment neplăcut, iar inima pulsa tot mai tare. Telefonase acasă. Femeia care avea grijă de mama lui, i-a spus, că-i puse o şeringă şi a adormit, totul parcă e în ordine…
În această seara va zbura acasă: terminase lucrul de-o lună. Se bărbierise, se pregătea să i-a o gustărică. Sună telefonul, era femeia ce avea grijă de mama: Suferise al doilea atac de cord… Au luat-o medicii la spital. A dat fuga la aeroport… Din cauza timpului, zborurile au fost amănate. În sfârşit reuşise să ajungă acasă. – „Cum s-a întâmplat?” – „Andrei, n-am vrut să-ţi spun, dar ea era la fereastră, respira la aer curat. M-am apropiat s-o acopăr cu o pătură, să nu răcească. Iar jos, la scară, s-a apropiat o maşină: Lenuţa ta se săruta cu un bărbat… Doar atâta a reuşit să zică: uite, am spus doar, că nu e potrivită pentru fiul meu, şi i s-a întretăiat respiraţia. Am culcat-o şi am chemat ambulanţa. Până la sosirea ei, i-am făcut o şeringă.” Se deschise uşa şi întrase Lenuţa, cu un zâmbet: „Salut, Andrei, n-ai putut să telefonezi?” – Îi trase o palmă. Mai încercă, dar fu oprit de îngrijitoarea mamei. – „Cara-te din casă! Ai doar o oră, să-ţi strângi lucrurile!”
Cel mai greu a fost s-o înveţe să mănânce: ea își făcea griji că fiul e nevoit să-i schimbe pamperşi… Se ruşina, şi se încăpăţâna din acest motiv să i-a ceva în gură. Acum el avea grijă de mama. Ea nu putea vorbi; tot încerca să-i spună ceva „css-csss”, şi el nu reuşea s-o înţeleagă. O privea în ochi, şi încerca să ghicească ce doreşte. Ziua, mai mult dormea. Vecina are grijă de ea ziua, nu face un pas de lângă patul ei. Alerga acasă, la mama. „Css, css”. Acuş, mamă, vin. O schimba, o hrănea. Iată, punem şi televizorul. Îi plăcea sa privească seriale. Ea privea seriale, el o privea pe ea. Doamne, cum a mai schimbat-o boala! Acum trei luni femeia asta de patruzeci si doi ani radia frumuseţe şi energie. Îmbujorată, cu siluetă. Aşa şi nu s-a mai recăsătorit după moartea tatei. El chiar il învidia pe directorul băncii, care încerca s-o cucerească pe mama lui. Iar acum, pătura ascundea trupul unei bătrâne încreţite. Şi-a pus capul pe pieptul ei, şi – mâna mamei pe capul lui. Avea un dor de mângâierea ei. Adormea. Visa copilăria. Cum a căzut din copac, iar mama i-a alinat durerea. Aceste mâini, care l-au mângâiat toată viaţa, şi el nu le-a preţuit. Cât de mult ar fi vrut el să-i scoată ghimpele din inima ei. Se trezise de zgomotul televizorului. Încet, să nu-şi trezească mama, a mers la bucătărie, să bea un pahar de apă. Se întorsese, se aplecase s-o sărute pe frunte. Vântul rece, spărgând fereastra, imediat răcise odaia. Faţa rece cu un zâmbet îngheţat. Vântul de noapte îi zburdă părul… Cimitirul, cuvinte de adio…
Lumea spune că dragostea doare, dar nu este adevărat. Singurătatea doare. Să pierzi pe cineva doare cumplit. Confundăm toate acestea cu dragostea, dar, de fapt, dragostea este singurul lucru în lumea asta care poate stinge durerea și datorită căreia te poți simți din nou minunat. Dragostea este singura care nu doare… – Se trezise din amintiri… A ridicat ochii umeziti: – „Priveşte, mamă, aceşti bravi copilaşi. Precum şi ai dorit tu cândva: Am un băieţel şi o fetiţă. Soţia mea Râluca, această curte scăldată în soare. Ascultă! Ai auzit? Era visul tău, să ma vezi fericit. În sunetul valurilor, strigăte de pescăruşi. Era visul tău să avem o căsuţă pe malul mării: acum am de toate, doar tu îmi lipseşti. Mi-e dor de tine, mamă! Pentru un moment, i s-a părut, că stă în faţa mamei şi ea îl privea, la fel, cu ochi fericiţi…
Soarele a aprins solul. Şi-a amintit de Gabriel Garcia Marquez „Omul n-are legătură cu pământul, dacă în el nu zace trupul lui„.
Doamne-Dumnezeule! Un veac de singurătate a trecut. „Am revenit la patria mea. Despre care nu am uitat şi nici nu voi uita. La pământul, în care zac părinţii mei„…
Un sentiment cald s-a răspândit prin tot corpul, când a deschis poarta. A întrat, s-a aşezat pe scăunel: „Bună ziuă! – Sunt acasă, mamă!”
Atunci când burniţa descurajării mă îngrozeşte, fă ca viaţa mea spirituală să înflorească.. fă să dispară ceaţa groasă care îmi învăluie fiinţa întreagă ! Fii Tu Soarele neprihănirii care să strălucească !
Impresii din viata si carti / Svetlana Vizitiu 