Eugenia Ursu „Ce ai iubit odată, lasă rădăcini adânci în suflet”

Cred ca sunt binevenite astfel de momente în zbuciumul vieții cotidiene… Poate din când în când, e bine să închidem ochii și sa visăm măcar pentru o câteva clipe! Ar fi bine să conștientizăm că tot ceea ce se intamplă înăuntrul nostru este mult mai important decât ceea ce se întamplă în exterior. Cu cât mai repede vom avea încredere în noi, cu atât mai repede vom ști cum să trăim cu adevărat! De ce? Pentru că doar noi ne alegem drumul pe care vrem să mergem! E atât de ușor să ne trăim viața in toate cele patru taine divine: lumină, înțelepciune, dragoste și speranță! Totul depinde de noi, de ce alegem să spunem, să facem, să gândim, să simțim!
Este o adevarată inspirație! O femeie superbă atât la exterior, cât și în interior, o femeie pe care o admir și pe care am urmărit-o mulți ani la rând. Apreciez atitudinea, seriozitatea și responsabilitatea pentru munca ei, și nu numai. Ulterior, am descoperit cât de mult evoluase, cât de puternice și sănătoase sunt mesajele pe care le transmite oamenilor prin organizarea festivalurilor și evenimentelor de artă și cultură. Mi-am dorit neapărat să vă transmit o părticică din ceea ce reprezintă astăzi ea, Eugenia Ursu.
Este liberă, cu adevărat liberă, nu e constrânsă de nimeni și de nimic. A avut în ultimii ani tot felul de încercări în această perioadă: pandemia, războiul din vecinătate… Tot felul de stari, întrebări, introspecții care i-au creat o stare de ușoară melancolie și dorința de a se dezvolta și mai mult, de a evolua și a prospera. Un Om adevărat de Creație! Se bucură deși timpul trece cât ai clipi, dar nu trece degeaba… Se bucură de fiecare clipă și chiar dacă poate în general toată viața e pe repede înainte, nu uită să-și ia o clipă, să respire și să fie recunoscătoare!
Luxul pe care o femeie își poate permite: respectul de sine, libertatea și pacea. Fiecare își alege cum vrea să-și trăiască viața, și Eugenia Ursu cunoaște foarte bine acest lucru. Prin modul în care se definește și se situează în societate, se observă că menține echilibru emoțional. Este o femeie puternică, convingătoare, discretă, și spune că oamenii care au capul pe umeri nu te judecă, îți dau dreptate.
Sufletul este indestructibil și activitatea ei continuă în eternitate. E asemeni soarelui, care, pentru ochii noștri, pare că apune pe înserate, dar care, în realitate, merge pentru a difuza lumina în altă parte!
Tot ce și-a dorit în viață, a obținut prin propria insistență, curaj și corectitudine. Locuiește în Chișinău de la șapte ani ai săi, împreună cu părinții, un frate mai mic și două surori mai mari. A mai avut un frate mai mare, a decedat la 11 ani, până a se muta cu toții la Chișinău.
Mama a fost educatoare la grădiniță, tata – viorist înnăscut, care acorda strunele după auz, cântând orice melodie, iar prima lui vioară și-a meșterit-o de sinestător. Tata era meșter la toate: bun lemnar, zidar, croitor, electrician etc. Având doar șapte clase, el ajuta fiica la orice obiect, când ea avea nevoie, ba chiar și la franceză, cu toate că nu o cunoștea, el prindea studiile din mers prin metoda logicii. Astfel, Eugenia devenise cea mai bună elevă la limba franceză din școală, luând permanent premiile de frunte la olimpiadele școlare, orășenești și republicane.
Atunci când au trecut cu traiul din satul Sinești, raionul Ungheni, în Chișinău, Eugenia a învățat la o „școliță” mică de patru clase, care se afla în vecinătate, unde locuiau, la Schinoasa 2 (anii 1956-1959).
După finisarea claselor primare, trebuia să continue studiile la școala nr. 23 din sectorul Telecentru. Auzise că cea mai performantă școală pe atunci se considera școala nr.1, actual liceul Gheorghe Asachi. A decis să studieze acolo, și, împreună cu trei colege de clasă, fără să le spună părinților, (ea, Eugenia Chitic, Musea Răileanu și Goriță Jenea) au bătut la ușa Dmn director Luca Mihail Iacovlevici și l-au rugat să le primească în clasa a 5-a. Fetele au fost refuzate, conform regulamentului teritorial elevii trebuiau să învețe la vreo școală după locul de trai. „Noi, însă așa de tare doream să învățăm anume la școala nr.1, că din propria inițiativă veneam vara, în vacanță, și în fiecare zi să lucrăm pe lotul experimental al școlii și ajutam la reparația claselor școlii.”
În cele din urmă, directorul s-a convins că „fetele sunt harnice”, că școala merită așa eleve sârguincioase și le-a admis la studii. Mai mult ca atât: la 1 septembrie fetele au fost prezentate în fața careului, lăudate că au ajutat vara întreagă în munca lotului experimental și chiar la reparație.
Fetele, într-adevăr, învățau bine, au reușit să ajungă printre cele mai exemplare eleve, finisând cu succes școala.
Eugenia Ursu: „De multe ori ma gândeam că prin dorință, insistență, curaj și corectitudine îți poți atinge scopul, astfel procedez și în prezent.” În present, nu crede, că a putea găsi un exemplu asemănător la generația tânară din trecut, cea care nu lasă mobilul din mână, nici măcar atunci când vin în ospeție la bunei…”
Speranțe sau visele care s-au realizat
„Orice speranță, orice vis trebuie să fie realizate, adică să faci ceea ce ești sigur că poți face.”
Eugenia Ursu deapănă amintirile… Din băncile școlii i-a plăcut meseria de pedagog și era convinsă, că va putea să o îmbrățișeze cu succes.
Odată ce avea succese la limbă franceză, și-a spus că va ajunge profesoară de franceză, fără să țină cont că admiterea la facultate este una foarte mare, minimum 25 de abiturienți pe un loc. Acolo, unde aveau prioritate băieții după armată, cei cu stagiul de muncă, cei de la sate, dar, în special, cei cu relații… Parcă nu mai era loc pentru ea, cea cu mare dorința și abilități.
„Eu nu mă încădram în nici una din prioritățile Universității, dar fiind încăpățânată, am fost abiturientă trei ani la rând. La al patrulea an mi-am dat seama că aș reuși și la altă facultate, de exemplu, la filologie – limba și literatura română, unde e mai mică concurența, ca ulterior să lucrez profesoară, așa cum îmi doream. Examenele le-am susținut cu ușurință la Institutul de Stat „Ion Creangă.”
Câtă bucurie avea când a venit prima dată la școală pentru a preda elevilor limba și literatura română! – „Îmi îndeplinisem visul, dorința.”
A lucrat din 1974-1990 în mai multe școli: nr., 29, 56, 46, și la Colegiul de Construcție, ca metodistă și profesoară de limbă și literatură română, la Școala din Stăuceni, școala 63, în calitate de directoare de școală, astfel, continuînd în paralel ceea ce a dorit mult din copilărie: – activitatea în domeniul artei și culturii, cu studiul de limbi străine.
Scopul primordial realizat – A devenit pedagog! Cunoașterea limbilor rusă, română, franceză i-au prins bine, apoi studierea individuală a limbii engleze, cunoașterea calculatorului și șoferia – îi sunt utile și în present, pentru activitatea în varia domenii – ale pedagogiei, de artă și cultură. O face cu drag, și subliniază aceast – cu mult Drag! „Pentru ca, fără dragoste nu ai rezultate, nici satisfacție și nu ești fericit. Sunt fericită, pentru ca azi fac ceea ce îmi este drag și-mi reușește.”
Cea mai mare bogăție a omului e familia

–spune Eugenia Ursu: O familie frumoasă, sănătoasă, prosperă, te menține mereu în topul celor mai fericiți.”
Are familie model, copii, nepoți minunați, soțul o iubește, sunt împreună zeci de ani. S-a căsătorit la 20 de ani. Și chiar dacă prima căsătorie s-a încheiat cu un divorț, foarte calm și liniștit, se bucură că a rămas cu fiica Victoria, pe care o iubește enorm, și cu care colaborează la diferite proiecte și, practic sunt mereu alături; fiica este cel mai de nădejde sprijin și ajutor în toate realizările mamei. Victoria este profesoară de geografie și turism la Centrul de Excelență în viticultură și vinificație din Chișinău. Trecută și ea prin două căsătorii, e fericită, cu cei doi copii Gherman Valentin, 21 de ani și Cristina Oancea, 8 ani, adevăratele lor comori. Sunt educate, au rezultate frumoase la învățătură.
Pe când fiica Victoria avea 5 ani, a urmat a doua căsătorie cu Petru Ursu, profesor la Colegiul de vinificație din Chișinău, astăzi Centru de excelență în viticultură și vinificație. Eugenia Ursu se bucură și pentru soțul ei, o persoană disciplinată, corectă, punctuală și cu verticalitate. Are cerințe și pentru sine, cât pentru elevi, rămâne respectat de colegi, și de studenți.
Din a doua căsătorie a născut un fiu, „mândria noastră” – Valentin Ursu. A absolvit Colegiul de vinificație, apoi Academia de studii economice. Astăzi lucrează director executiv la Movaro M. Este căsătorit, are doi copii școlari Andrei și Valeria. Sunt nepoții ei dragi, care preferă să vină mai des la buneii lor, și… ”ca să le îndeplinim poftele, în special, cu dulciuri. Ne bucurăm mult pentru familia mare și sănătoasă, dar și pentru faptul că toți suntem în țară, aici, unde ni-s rădăcinile. Toți avem serviciu stabil, plus și o activitate, obștească, care ne oferă energie și dragoste de viață” – adaugă Eugenia Ursu.
Important că ei toți locuiesc în vecinătate, în comuna Stauceni, mun. Chișinău, fiind mereu în activitate, și nu au timp pentru lucruri mărunte. Chiar dacă sunt profesori cu salarii modeste, s-au străduit să le asigure copiilor cu ungheraș propriu, o temelie și să se bucure de viață împreună, cu cei dragi și cu prieteni.
Amintiri despre bunei
„Aveau izvor în grădină. Mie îmi plăcea să merg la izvor să aduc apă pe cărăruia între florile de toate culorile: lalele, gura leului, vizdoage, maci si multe altele, toate aveau un miros atât de îmbătător. Probabil acel izvor cu apă cristalină, acea grădină cu flori mirositoare, acel mare copac de aguțe măscate, din care nu doream să ne coborâm, pe de o parte și blândetea buneilor – ne chema mai des să fim alături de ei. Veșnică amintire buneilor, care atât de mult se bucurau, când veneam în ospeție… Iar izvorul și grădina cu flori mirositoare, și astăzi, îmi amintesc de buneii mei frumoși, harnici, buni și plini de umor…”
Crede că unele dintre cele mai frumoase amintiri sunt cele despre bunei. Chiar de veneau rar la ei, buneii nu-i certau, îi serveau cu toate bunătățile, pregătite special pentru nepoți: dulciuri, prăjituri și copturi de casă, mai ales, cu celebra „babă neagră” coaptă la cuptor, plăcinte, clătite, papanași dulci…
Buneii Eugeniei Ursu au fost din raionul Ungheni. Buneii din partea mamei au locuit în satul Bogheni, – de tată – în satul Sinești.
Ai mamei mamei părinți Simion și Elena Cocieru provineau din familii mai înstărite, cu loturi de pamânt și gospodării frumoase. S-au bucurat de cei cinci copii ai lor – Nicolae, Volodea, Alexandru, Ana (mama Eugenie) și Ioana, cea mai mică, care, la rândul lor, au familii numeroase a câte patru, cinci, ba chiar și zece copii are Alexandru, fratele mamei.
La buneii din Bogheni veneau mai rar, pentru că locuiau în Sinești, erau încă mici și mergeau cu părinții acolo doar de sărbători. Amintiri mai puține, dar vii: lor le plăcea ordinea și disciplina, nu acceptau gălăgia, poate de aceea îi vizitau mai rar…
În schimb buneii din partea tatei Alexandra și Principii erau veseli și plini de viață. Bancurile și glumele se spuneau de dimineață până-n seară…
Lectura e principală sursă de cunoștințe.
„Baza lecturii trebuie să fie aplicată din familie, bineînțeles. Din cei șapte ani de acasă. Cartea crează din om o adevărată personalitate cultă și inteligență. Mă bucur că am avut parte și de părinți, cărora le-a plăcut cartea, și de profesori, care m-au îndrumat corect. Lectura m-a ajutat să studiez și să-mi ating scopul în viață. Cu biblioteca am fost obișnuită din școală, eram mereu îndrumați să citim suplimentar, să mergem în sălile de lectură și să pregătim diferite referate. Și pentru că școala nr.1 era în vecinătate cu Biblioteca Națională sau cu Biblioteca Municipală B. P. Hasdeu, veneam destul de des pentru a lectura… Mai târziu am descoperit și alte biblioteci românești care au apărut mai târziu: „Onisifor Ghibu”, „Tudor Arghezi,” etc.” – spune Eugenia Ursu.
Aici făcea ea cunoștință cu lucrările scriitorilor clasici și contemporani, recomandate de școală, dar și cu lucrările, studii de conduită, îngrijirea sănătății, cărți de dragoste, cărți despre personalități, toate, la rândul lor, gasindu-si un loc aparte în gândul și sufletul ei, reînnoind informațiile avute anterior. Adoră și azi, literatura clasică, universală, cea contemporană. Fiecare dintre acești scriitori a avut ceva de spus: o istorie, o întâmplare, un sfat, toate care sunt utile în viață. Biblioteca personală a Eugeniei Ursu cuprinde volume variate de dicționare, enciclopedii, cu scriitori clasici și contemporani, autohtoni și universali. Îi plac si prezentările, lansările de cărți noi, evenimentele din încinta bibliotecilor BM B.P.Hasdeu din Chișinău și alte spații din Republica Moldova; Clubul Impresii din viață și cărți cu personalități interesante, fie cu membrii din Uniunea Scriitorilor, ori cu alți scriitori autohtoni – oameni de varia specialități, cu darul de a scrie, de a lasă că moștenire ceea ce le reușește din viața satului, a localului natal, fie despre viața lor, artă și cultură, sau ce au reușit pentru pământenii, compatrioții săi.

Acolo unde se promovează Omul și Cartea, preferă si fie și Eugenia Ursu. În special, unde e ARTA!

Pe lângă toate activitățile, Eugenia Ursu desfășoară și cea de voluntariat, este coorganizatoare și membru al juriului la unul dintre cele mai prestigioase concursuri: Festivalul din Moldova „Două inimi gemene”, în memoria Doina și Ion Aldea-Teodorovici, de asemenea, membru și președinte juriu la zecile de concursuri de Artă și Cultură de peste hotarele Moldovei.
De șapte ani este producătoare și președinte al celui mai mare Festival-Concurs Internațional de Artă din Moldova „Constelația talentelor”, la care anual participă circa mii de participanți concurenți. De peste 20 de ani muncește și ca președinte în Asociația Obștească „Moldova și minoritățile sale’, Club UNESCO. Activează și în Rotary Club Chișinău Centru, fiind aleasă președinte pentru anii 2023-2024.
Uneori chiar si indirect reușești să-ți atingi scopul și să-ți realizezi proiectele.
Cum a apărut ideea de a organiza Festivalul-Concurs International de Arta „Constelația talentelor”?
Teatrul, artă, cultura le-a practicat din școală. Își amintește cum în clasa X (1966), a susținut cu succes concursul, și frecventa orele în trupa teatrală, organizată și condusă chiar de regretatul regizor Emil Loteanu la Moldova-film! Doar că orele dintre învățătură și lecțiile de artă teatrala coincideau, din acest motiv avea probleme și cu profesorii, și cu părinții, în special cu profa de fizică Alexandra Ivanovna… A fost nevoită să renunțe la arta teatrală…
S-a transferat, deci, la școală teatrală la Teatrul de păpuși „Licurici„. Și, a început activitatea de muncă, ca actriță de teatru.
Deplasările frumoase prin republică și peste hotare, în Moscova… Era ceva deosebit de interesant. Însă nu și pentru părinții ei care i-au interzis să meargă la studii în Sankt-Petersburg, unde avea și locul deja rezervat ca pentru studentă din Moldova. Tânăra Eugenia s-a dezis de teatru si a continuat activitatea în domeniul educației, astfel continuă zeci de ani.

„Ceea ce ai iubit odată, lasă rădăcini adânci în suflet.”

Și atunci când lucra în școală ca profesoară de limba și literatură română, dânsa făcea cu elevii teatru, cânta, dansa și reușea în toate.
După ce a plecat din domeniul Educației, Eugenia Ursu a continuat să activeze colaborând cu varia festivaluri și concursuri din țară, dar și cu cele internaționale.
A creat Asociația ei „Moldova și minoritățile sale„, Clubul UNESCO, prin care desfășura o vastă activitate atât în țară, cât și peste hotare, descoperind și promovând tinere talente.
Treptat, a făcut cunoștință cu artiștii celebri, printre care și Bedros Kirkorov, Artist al Poporului din Federația Rusă. La spectacolul organizat în 2012 la Filarmonica Națională, dedicat activității de 10 ani în UNESCO, în rând cu talentele frumoase descoperite, ca invitați speciali au fost artistă a poporului Nelly Ciobanu și Bedros Kirkorov.
Participanții concertelor naționale, și internaționale, au cîntat, fiind acompaniați de orchestra trupelor de carabinieri și corul „Credo” al MAI, condusă de Oleg Cazacu.
Bedros Kirkorov observând potențialul și performanțele Eugeniei Ursu, abilitățile de organizare, chiar din prima zi i-a propus să organizeze un Festival propriu, dar și o colaborare cu Asociația „De la inimă la inimă„, pe care o conduce Dumnealui.
Eugenia Ursu deja aveam experiență mare în activitate, de vreo zece ani cu Festivalul-Concurs International de muzică ușoară „Două inimi gemene„, care se organiza la cel mai înalt nivel.
Astfel, a pornit ideea organizării concursului „Constelația talentelor„, care are un Regulament în trei limbi, un imn în colaborare cu compozitorul din România Claudiu Bulete și care astăzi este la a 7-a ediție. „Este ca un copil, pe care vrei să-l crești și dezvolți.”
Festivalul care a adunat sute și mii de participanți din circa 37 de țări, practic de pe toate continentele – Europa, Asia, Africa, America, Australia.
Festivalul care a descoperit, a promovat și continuă să descopere talente, care devin cartea de vizită a Moldovei: Ionel Istrati, Anișoara Balmuș, Ana Cernicova, Irina REVENCO, Uliana Nisterovscaya, Mihaela Stratan, Mariana Mihăilă etc.
La Festival au fost invitați în spectacole de deschidere formația DoReDos, Brio Sonoris, Nelly Ciobanu, Ana Cernicova, Ionel Istrati, care crează un farmec impresionant, mai ales că mai mulți dintre ei au fost descoperiți chiar de Doamna Eugenia Ursu!
Rămâne extrem de recunoscătoare Marelui Artist Bedros Kirkorov, cel care a insistat la ideea de a-și crea dânsa propriul Festival! În semn de recunoștință, Bedros este învitat la fiecare ediție ca președinte al Juriului, cântă la deschiderea Festivalului, face master-class-uri, fiind astfel cartea de vizită a festivalului.

Date biografice și activitatea: Ursu Eugenia
Data nasterii: 16 ianuarie 1949, s. Sinesti, r-nul Ungheni
Domiciliu in present – or. Chisinau, com. Stauceni, str.Studentilor 2, ap. 36
1966 – a absolvit scoala nr. 1 din Chisinau. (Gheorghe Asachi) Paralel am absolvit scoala muzicala, specialitatea dirijarea corului si pianul. Deasemenea ani de actorie la studioul “Moldova film”, profesorul Emil Loteanu.
1974 – a absolvit facultatea de limba si literatura romana (moldoveneasca) la Institutul pedagogic” Ion Creanga” din Chisinau.
Vorbește fluent limba rusă, franceza. Limba engleză – în masura necesară pentru colaborarea în proiectele cu alte tari…
Activitatea de lucru a inceput-o in calitate de actrita la teatrul de papusi “Licurici”
In continuare am lucrat ca profesoara de limba si literarura la mai multe institutii scolare (scolile nr. 56, 46, scoala medie din Stauceni, colegiul de constructie-profesoara si metodista, scola nr.63 – directoare până 1999).
Activitatea obsteasca. Din 1999 a inceput să activeze la Organizatia Mondiala a Copiilor talentati in calitate de coordonator de proiecte, in 2000 am fost aleasa Secretar General al Federatiei din Moldova a Asociatiilot, Centrelor si Cluburilor UNESCO
-Din 2002 – presedintă a Asociatiei “Moldova siminoritatile sale”, Club UNESCO, pe care o conduce și în present.
-In cadrul Asociatiei a desfasurat diferite activitati educationale si culturale (expozitii de pictura si fotografii, mega programe internationale cu diversa tematica, Conferinte ale oamenilor de stiinta in domeniile de arta, medicina, pedagogie).Este coorganizatoare la diferite festivaluri si concursuri nationale si internationale. Organizează spectacole si serate de creatie cu oamenii de artă, etc. Personal, Eugenia Ursu promovează tinere talente in tara si peste hotare (prin concursuri, spectacole, Radio, TV, presa).
-Membru si presedinte al juriilor la concursurile nationale si internationale de arta (cântec, dans, moda) din Moldova “Doua inimi gemene”, in memoria Doina si Ion Aldea-Teodorovici, “Zvezdociki Adighei” – Caucazul de Nord, Adighea, organizat de Ministerul Culturii, “Medovii krai” – Ucraina, Melitopol, “Ulibka mira” – or. Moscova, “Volare” – Piatra Neamt, Romania, “Neghinita” – Bacau, Romania, “Colibri” – SUA, Los Angeles s.a. (circa 15 concursuri internationale anual, la care sunt promovate tinerele talente din tara), “Zvezdnii puti” din Ialta, «Белая жемчужина Черного Моря», din Tuapse, “Constelatia Necunoscuta” din Vaslui, Romania, “Stars of the world” din Bulgaria, “Art in Experience” din Macedonia, „Rising stars” din Kosovoa, “Sea perls”, din Israel, „Red sea Star” din Egipt etc.
Din 2017 organizează si desfasoară unul dintre cele mai mari festivaluri – Festivalul-Concurs Internatinal de Arta “Constelatia talentelor” din Moldova. La 27-30 octombrie 2023 se va desfasura editia a VII.
-In ultimii ani, și de la prima editie a avut participanti din 18-37 de țări sau republici. Anual circa 500-1000 de participanti la diferite categorii (vocal, coregrafie, artra instrumentala, arta vorbirii, arta plastica si modeling), și pe care în continuare ii promovaează pe diferite căi.
-Colaborare si promovarea tinerilor talentati de la vârsta de 7-8 ani… Multe echipe de dansatori din Republica, pictori, declamatori, pe care i-a promovat in tară, si peste hotarele ei, care -au reprezentat si reprezinta Moldova la cel mai înalt nivel – la foruri, festivaluri si concursuri nationale si internationale.
-Se bucură de colaborari strânse, deosebit de frumoase cu membrii si presedintii de juriu ai Festivalului-Concurs International “Constelatia Talentelor”: Bedros Kirkorov, Artist al Poporului din Federatia Rusa, Nelly Ciobanu, Artista a Poporului din R.Moldova, Dumitru Mita (Brio Sonoris), Armando Gukasiyan, Armenia (presedinte WAPA (Organizatie Mondiala a Artelor interpretative),Iurie Levcic, Compozitor,director Centru de Arta Cernauti, Claudiu Bulete, compozitor, Romania (autorul Imnului “Constelatii Talentelor) etc.
Din 2018 sunt presedinte WAPA (Organizatia Mondiala a Artelor Interpretative), sectiune Moldova.
Eugenia Ursu este presedinte al Clubului Rotary Chisinau Centru pentru anul 2023-2024, unde desfasoară o activitate intensă pentru comunitate.
Performanțe si distincții:
2013 – Medalia de Onoare a Universitatii de Stat „Grigore Scovoroda” din Pereyaslav Hmelnitk, Ucraina.
2014 –Ordin: Lucrator emerit in cultura din R. Adigheea, Federatia Rusa
2015 – Ambasador al Pacii (oferit de Catre Federatia Universala pentru Pace)
2015-2019 – Crucea Recunostintei oferita de catre Societatea „Apolon” din Romania
2021, 3 octombrie – Trofeul WAPA (Organizatia Mondiala a Artelor Interpretative) pentru promovarea la nivel international a tinerelor talente
2021, 30 oct. – Medalia de aur WAPA pentru sustinerea tinerelor talente la nivel International si pentru Organizarea excelenta a Concursului „Constelatia talentelor” in Moldova.
Diplome de multumiri din tară și de peste hotarele ei, pentru activitatea obstească

Suntem foarte mult închiși în percepțiile noastre și pe care le proiectăm în jur. Este momentul acela când realizezi ca lumea nu functionează așa cum trebuie, dar că e totuși atât de frumoasă și că îți oferă atât de multe. Când te trezești așteptând ce-i mai rău de la o zi la alta din cauza pandemiei, sau – a războiului vecin, si… un copil îți zâmbește pe stradă. Eugenia Ursu, se gândește la viitorul acestor copii. Și le ajută în prezent, cum este posibill în țara noastră. Le este recunoscătoare tuturor care o înțeleg și o susțin. E dovedit științific faptul că recunoștința este o emoție cu un impact pozitiv imens asupra stării noastre de sănătate – fizică și mentală. Oricat de rau te-ai simti, un pic de recunoștință îți va ridica moralul și te va pune pe picioare. Protagonista noastră este un adept al modului de viață sănătos.
Și, este un om al liniștii, găsește că întreaga lume este plina de valori pe care trebuie de promovat și ajutat. Chiar si sunetele muzicale adâncesc doar liniștea sufletului. Un om plin de zgomot nu devine niciodată conștient de linistea imensă a nopții.Totul depinde de om. Lumea nu este nimic altceva decât proiecția ta pașnică, pentru lucruri și fapte frumoase, de ce să nu ne ținem de aceste principii? Acestea sunt credo-urile Eugeniei Ursu. Astfel am perceput-o și am înțeles-o… Avem nevoie de cât mai multe personalități ca Ea! Moldova are nevoie!

„Când n-am mai avut nimic de pierdut, am castigat totul. Când am încetat să mai fiu cine eram, m-am găsit pe mine însumi. Când am cunoscut umilința, chiar și atunci, mi-am continuat visul și am înteles ca eram liberă să-mi aleg destinul.
Am ajuns în timp, și la timp, la aceste gânduri, nu a fost o cale ușoară, este o călătorie inițiatică pe care o parcurg în continuare. Fiecare zi vine cu învățăturile ei, cu trăirile ei pe care sunt recunoscătoare că le am. Și din acest spațiu al recunoștinței, găsesc liniștea mea și a lumii! Alături de familie, prieteni, talente și festivaluri, promovări de personalități veritabile! Vă mulțumesc!” – Eugenia Ursu.

• Svetlana Vizitiu, Impresii din viață și cărți, blog. Chișinău, Republica Moldova
  Aprilie, 2023

Primăvara împlinirilor, de Paști, la părinți

În ajunul Paștelui, la bunici la țară în Săptămâna Mare începeau pregătirile. Se scutura toată casa, până la ultimul preș.
Se închideau sobele, ce bine c-am scăpat de iarnă!
Bunica era mereu preocupată de curățenie și de-ale gurii pentru toată lumea. Bunicul cosea curtea și mirosea a iarba tăiată, a copaci înfloriti și a pâine pe vatră. Exista ceva mai frumos de atât?!
Pomii se vopseau cu var, în primul rând, și tot satul, întreaga țară – știau că vine Paștele! De fapt, pregătirile pentru Paște erau și pentru copiii mari de la orașe. Pentru noi. Cei pentru care totul părea ciudat… În prezent, alergăm în goana noastră nebună prin oraș, cumpărăm cozonaci în pungă și ne întrebam unde e mirosul vechi din copilărie…

Bunicile mele aveau mereu o grijă de Paști, – să le fie casa proaspăt văruită. Amestecau bine lutul cu bălegar, paie și apă și cu mânile lor bătătorite acopereau pereții acolo unde varul sărise sau se crăpase. Să mă credeți, că și eu umblam cu verii mei pe drumul lung din mahala în căutare de baligă. Chiar ne întreceam unul cu altul, cine aduna mai mult… O putoare duhnea, de Doamne-Doamne, dar nici gând să protestăm, mai ales că după muncă venea și o măliguță gustoasă și noi eram flămânzi și plini de energie.
După ce buneii ori bunicile terminau de „lichit”, stingeau varul într-o găleată ce păstra urma unor grămezi de varuri, amestecau cu sineală luată din colhoz, până capătă culoarea cerului senin de primăvară.
Se cățărau surorile mamei împreună cu bunică Maria pe taburete îndeletnicite cu mare drag de bunelu Teodor din Olișcani, si cu bidineaua de la stânga la dreapta – struneau pereții până curgea apă de pe ele. „Înmoaie țucă badanaua în găleată, scutur-o oleacă și dămi-o la mână: -imi spunea bunica fără a mai coborî de pe taburet.
În colțuri dădea cu o pensulă făcută de bunelu din penele gâstilor fine. Spăla dușumeaua din zal /odaia mare/ cu petroxin, în restul camerelor la început rămânea lutul înșirat pe jos (la buneii Feodosia si Mihail Vizitiu din Varvareuca). Iar în Olișcani, în casa mare, bunelu a pus chiar podele din lemn, era meșter la toate, și tare bun.
După ce terminau de lichit pe jos asteptam sa se usuce bine, puneau pe pereți carpete cusute de bunica, atârnau perdele pe sârma draperiei de lemn si terminau cu întinsul țoalelor de coade si cadrelelor pe jos. Ambele mele bunici țeseau covoare minunate.
Apoi, de obicei, ieșeau cu spatele din camera pe care o terminau, se opreau în prag, scrutau cu privirea în jur și spuneau ușor oftând:”Bodaproste c-am terminat”. Dupa care repetam și noi, nepoții împreună cu ceilalți din neamuri… Bunica Feodosia mereu ne făcea cruce, pentru că părinții erau tineri și pe atunci nu se permitea să te rogi, în văzul tuturor… Totuși pășeam…. spre comunism )
Taina copilăriei mele mai stă în izvorul pârăului din vale de la casă bunicilor Maria și Teodor Sinchevici, părinții mamei mele Dora, în drum spre casa de cultură din Olișcani, pe care bunelul meu l-a făcut cu mâinile și sudorile frunții sale.
Bunicii mei au iubit dintotdeauna ce-au făcut, munceau pe rupte, nu-i auzeam văicărindu-se, erau cuminți și blânzi, ne așteptau să vadă bucuria și mulțumirea din ochii noștri. Le era de ajuns și erau împăcați cu lumea.
Mamele și bunicile ne fac Paștele și Crăciunul – sărbători tradiționale dăltuite în suflet pentru vecie
Asemenea acestor sărbători cu feminitatea iconografică, nimic n-ar fi fost fără ele. Biserică adevărata am prins-o la bunei, acasă.
Fără lupta lor, fără jertfă și dăruire, fără permanentă grijă maternă care te însoțește în viață, n-ar fi… sărbătoare.
Mi le amintesc pe bunicile mele în preajma Paștelui cum se trezeau cu noaptea-n cap și frământau kile de cozonac și pască.
Încingeau cuptorul de lut primind în burta lui încinsă tăvi cu cozonaci țanțoși și păști mândre și pufoase.
Le binecuvîntau cu câte o cruce făcută cu toate palmele trudite și le lăsau în voia focului din cuptor.
Cu fiecare iarna cu Crăciun, cu fiecare primăvară în Paștele ce vine, viata mi se pare o binecuvântată poveste. Mai ales când trăiau și părinții mei. De Paști și de Crăciun, în mod tradițional noi toți, mergeam în ospeție la ei, dragii mei părinți… Acum s-a rupt tradiția fără ei în viață… Mergem la cimitir să vorbim cu ei, să ne amintim, să aprindem luminări… Eu nu pot fi ca ei pentru copiii și nepotul meu, spre marele meu regret, dar le pot oferi toată dragostea mea și ajutorul meu necondiționat… Sper că vor înțelege cu timpul…
Trăiesc într-o permanentă mirare – cât de Bun e Dumnezeul nostru, totdeauna și zilnic, totul la locul său. Dar toate lucrurile devin clare după ani de zile prin care treci experiențe uneori grele, alteori fericite. Că totul a fost frumos și bine, realizăm abia la finele anilor noștri de viață, și nu vreau să fiu pesimistă… Avem speranțe și credem că totul va fi bine.
În fiecare an vine aceeași primăvară, cu altceva nou și nemaitrăit cândva. Obiceiuri și tradiții noi înmulțite cu cele vechi, și cu care ne obișnuim mai greu… Asta e Viața, mergem înainte, doar copiii să ne fie sănătoși!
Lanțul trofic își face cursul, natura ne desfată cu frumusețea mereu ofertantă si misterioasă. Fără a cere nimic în schimb ni se dăruie într-un soi de salvare a sufletului.
Asta am simțit atunci când am mers la cimitir la părinți, și mi-am amintit cum veneam la ei în Florești la casa noastră dragă… Întrând pe poartă, mi se întindea la picioare o curte plină de iarbă verde proaspăt încolțită, cu florile atent sădite de mama, și copacii – sădiți de tata, toate înmugureau cu arome prin jur… Spre amintire de copilăria noastră… În drumul spre maturitate.
Atunci am inteles de unde lua mama atâta putere; din grădina raiului pe care fiecare și-o face din ce are, pentru că înțelept a fost cel ce-a zis:„Fă rai din ce ai.”
Părinții mei au inteles, de asta și au înfipt și mai tare rădăcinile în locul care ne salvează sufletul. În sufletul, mintea și amintirile mele… Mama s-a născut chiar în Ziua de Paști, pe 8 aprilie, vom sărbători și o vom pomeni și pe ea și pe tata, împreună cu familia… Plouă și afară de lipsa lor… A rămas imaginea cu întreaga familie Vizitiu și Sinchevici, un neam numeros și bun la inimă…
Ce frumos era atunci, așteptăm cu o altfel de bucurie sărbătorile, păcat ca timpul trece peste noi, amintirile însă ne rămân în suflet. Există în viața noastră clipe care par că ne dezvăluie esența. Momentele pe care ni le amintim întotdeauna. Și cel mai important, că dragostea și înțelegerea reciprocă să domnească în inimile urmașilor noștri… Să cunoască – valorile… Despre mai multe tradiții din satul Varvareuca a scris și tatăl meu Vasile Vizitiu în cartea lui „Cu satul în suflet prin mări și oceane” – recomand s-o lecturați în bibliotecile BM B.P. Hasdeu, BNRM, Florești…

BunăVestirea – e apropierea Invierii… – O sărbătoare cu Paștele Domnului fericită, aveți grijă de voi și de cei dragi și alături de voi! Fiți optimiști! Bucurați-vă de viață, prieteni, împlinindu-vă Credința!
Hristos a Inviat! Adevărat!

Svetlana Vizitiu, Impresii din viata si carti blog / Imagini cu bucuria bunicii Feodosia si tatăl meu, casa lui părintească din Varvareuca

Imagini din arhiva familiei: Eu cu sora mamei Alexandra – suntem vesele de Paști, în curtea casei mele părintești, (1981); Buneii mei din Varvareuca Teodosia (1916-2011) si Mihail Vizitiu(1910-1982) pe o copertă din cartea tatălui meu Vasile Vizitiu; Eu cu nepoțelul meu Timur Perez prășim / săpăm la cuscrii din Dobrogea ( 2017); Părinții mei zâmbesc cu nepoțica Dana care avea rugeolă; La masă matușa mea Alexandra Senkevici(1951-2006) si bunelul Teodor (1906-1986) din Oliscanu – suntem împreună în curtea noastră din Floresti; Mătușa mea pictoriță, Serafima Senkevici(1941-2021) cu tava, a copt cozonacul; Familia Vizitiu, părinții și frații tatălui meu Vasile, anii ’50-55, sec. XX, s.Varvareuca, Florești; în stânga – Imagine din 1920-21 cu Bunica mea de mamă care a născut 11 copii în viață – Maria Sinchevici (2015-1976), în copilărie cu părinții ei; Întreagă familie Sinchevici-Vizitiu la nunta Mariei Cuza, 2019 octombrie, Chișinău; Urmează imagini – Casa bunicilor Sinchevici din Oliscani, ne-am adunat noi cu copiii, nepoții, 2001; Mai jos -Imagine alb-negru casa mea părinteasca din Florești în curte: cu bunelul meu din Olișcani Teodor Sinchevici (1906-1980), părinții mei Vasile(1936-2020) și Teodora(1939-2022), frații lor Serghei Vizitiu, Eudochia Țaricaev și fiica ei Angela Cuza, Vladimir Sinchevici, Parascovia Ionașcu și verii Moos din Germania (anii ’80); Ultimile imagini : Eu cu sora mea Lilea Șaragov cu tata la paradă PMAN, anii 2000; Eu cu mămica mea Teodora…

Suntem o GENERAȚIE care nu va mai reveni niciodată! ~O generație care a mers la școală pe jos și s-a întors singură ~O generație care și-a făcut temele singură pentru a ieși cât mai repede să se joace în stradă. ~O generație care își petrecea tot timpul liber pe stradă. ~O generație care s-a jucat de-a v-ați ascunselea când se întunecă. ~O generație care a făcut prăjituri din noroi și mânca fructe de pe jos . ~O generație care a făcut jucării de hârtie și carton cu mâinile goale. ~O generatie care nu a “obosit” sau s-a “plictisit” niciodată, aveam la dispozitie“ Mahalaua copiilor, unde puteam să petrecem zile în șir, gratis, practicând toate sporturile, dansurile etc . ~O generație care a strâns fotografii și albume cu decupaje. ~O generație crescută de părinți, nu de bunici sau de bone .
~O generație care nu a mai râs cu puțin timp înainte de culcare, astfel încât părinții să nu știe că suntem încă treji ~O generație care citea cărți, cu lanterna sub plapumă. ~O generatie care a fost învățată să-și iubească țara. ~O generație care ofeream imediat locul celor în vârstă în autobuz și îi traversam strada, nu îi luăm la misto. ~O generație care trece și din păcate nu se va mai intoarce!.. ~O generație pentru care contau sentimentele, nu banii sau mașinile ~O generație care a fost liberă și nu a știut ~O generație care a crescut cu cheia la gât . ~O generație care a învățat să se descurce în toate timpurile și în orice condiții prin forțe proprii . ~O generație care nu mai poate fi manipulată asta fiind motivul pentru care le stăm în gât… / Impresii din viață și cărți

Mama, tata, mi-e dor de voi…

Onoare și amintire binecuvântată, tată!

Vă rog să mai rămâneți cât puteți

Mamei, după un an

Marcel TOMA „La ai mei 50”. Portretul unei epoci – Recenzie literară

Să scrii o carte autobiografică nu este niciodată o chestiune facilă, mai cu seamă dacă vorbim despre un astfel de subiect delicat. Scriind-o, Marcel Toma se „îmbracă” în hainele potrivite, descoperindu-se pe sine prin recuperarea trecutului, a momentelor aparent nesemnificative, dar esențiale pentru ceea ce a devenit în prezent. Este cartea unei astfel de experiențe. „Până la urmă, viața le-a așezat frumușel pe toate la locul lor. Cam mereu le-a așezat, uneori fără mari eforturi sau intenții – așa a ieșit

Delicatețea cu care autorul scrie, încercând să-i menajeze bruma anilor de sinceritate ascunsă, devoțiunea cu care, înfrângându-și mila și sila deopotrivă, îl asigură că e în regulă și că va păstra discreție față de ceilalți, toate acestea definesc dragostea, cea care se luptă cu durerea, singurătatea, furia, neputința, fie cu trecutul relațiilor amestecate, prin trădarea sau pierderea prietenilor și persoanelor dragi… Doar scriitorilor adevărați le reușește, mai cu seamă atunci când „opera” cu care lucrează este strict autobiografică: să nu cadă fie în sentimentalism, fie în caricatural de sorginte naturalistă. Anii, ele reprezintă implicit o proiecție, nu foarte îndepărtată, a bătrâneții care te așteaptă, cu deposedările ei inevitabile. Este patrimoniul lui: nu banii, nu reacțiile imediate, doar omul, inima și sufletul… .” Un soi de pasiune, mai ales pe segmentul autobiografic, în care se amestecă organic toate aptitudinile sale de observator, jurnalist, narator. Personajele sale sunt dintr-un diapazon atât de divers, încât fiecare în parte pare să aibă o existență demnă de un roman. Fiecare povestire nu mizează pe senzațional, nu pe nevoia de a șoca, doar strict pe subiect și fără să traumatizeze, ducându-ne pe latura observării. Noi, cititorii, devenim parte din lectură numită Viață.

 „Nu era timpul întrebărilor – trăiam așa pentru că așa trebuie. Dacă trebuie, înseamnă că trebuie. Dacă trebuie să proslăvim socialismul dezvoltat și comunismul care, iaca-iaca, bate la ușă, înseamnă că-l proslăvim. Dacă trebuia să adunăm bani pentru războiul din Afganistan, adunam. Dacă trebuia de scris scrisori copiilor din alte locuri ale țării noastre de atunci, sau din alte țări, prietenoase nouă, scriam. Credeam în toate astea? Nu era timp pentru crezut și pentru gândit – trebuia de adunat măceș și semințe de salcâm, de prin râpe. Asta pe lângă fier vechi și maculatură. Dar asta rămânea acolo, cu statul și cu ideologia. Acasă trebuia să facem altceva. Trebuia să ne gândim la noi, pentru că statul la oameni nu se gândește. Așa știam de acasă…” – Prin această frază autorul a descris exact timpurile societății de atunci… Și, prezentul care… continuă, așa cred. Scriitorul s-a referit și la experiența politică dulce-amară prin care a trecut fără să vrea…

Umor și lacrimi pe care le presimți în miezul cuvintelor, în disperarea și anxietatea acestor constatări. O carte a regăsirii și a luminii: „Scriu cartea asta pentru că niciodată nu mi-am propus să fac asta, eu fiind destul de previzibil în pronosticuri și conservator în planificări – fără riscuri. Tocmai de asta m-am trezit, într-o noapte, cu gândul – hai c-o fac și pe asta. Na, oamenii mai fac și lucruri trăsnite. Mai iau și un câine la casă fără să-i intereseze prea tare părerile nevestelor legat de acest subiect. Oricum e mai real decât să scrii scrisori fetelor în orașe necunoscute, fără a indica adresa sau oricare alte date care ar ajuta ca răvașul să ajungă la destinație – doar numele. Sau decât să scrii unor autori de proiecte cu zece milioane de abonați. Дедушке на деревню… Lui Moș Crăciun nu i-am scris. Nici lui Moș Gerilă.”

Nimeni nu consideră că deține toate sau singurele adevăruri, dar și întrebările și răspunsurile te fac să vezi lumea cu alți ochi. Realizezi că mai nimeni nu ne-a explicat niciodată, de-adevăratelea, de unde vine vântul. Iar întrebările perioadei sovietice sunt, pe cât de multe, pe atât de importante și uneori amuzante: „Și toate astea cam trebuiau făcute pe ascuns, pentru că, formal, cetățeanul sovietic nu avea dreptul să mai facă și alți bani în afară de salariul oficial. Formal. Ce nu trebuia de făcut ziua se făcea noaptea. Noaptea se fierbea țuica, noaptea venea „gazonul” cu motorină pe care o foloseam atât la încălzirea casei, cât și la creșterea florilor. Ne vedem fiecare de treburile noastre, paralele cu treburile statului și încercam, din răsputeri, ca acesta să nu se încurce. Treburile noastre cu treburile statului.” Sau „Atunci nimeni nu punea întrebări. Atunci, dacă aveai muci, erai un copil mucos și nu un copil bolnav și întrebarea era de ce nu-ți ștergi mucii, nu de ce nu mergi la medic?”, „Nu interesa pe nimeni ce te interesa pe tine.”

Sper autorul să nu se supere, dar eu cred că nu s-a schimbat mai nimic, nici în prezent, – statul cu ale sale, și noi – cu ale noastre, doar persoanele din „stat” se schimbă pentru că… alegem noi, poporul, la fel de haotic precum anterior. Pentru că răspunsul e chiar în carte: „Oricum, el (statul) nu accepta ca lumea să mai facă ceva, bani inclusiv, fără acordul lui, așa că mai derula campanii de stricat teplițele sau de aruncat lăzile cu roșii în Nistru, pe care lumea încerca să le transporte pentru a le vinde – netrudovye dohody, vidite li…”

Momente descrise atât de apropiat stării de spirit prin care am trecut cu toții, acea generație, rămân amintirile și triste constatări; și prezența noastră în această istorie…

Așa se face că, uneori, să a o funcție bună, fie luarea gradelor superioare, de exemplu, faptul de a ajunge conferențiar universitar sau chiar conducător etc. devin o simplă formalitate, de unde și instaurarea mediocrității și chiar a nulității. Și autorul menționează astfel: „Boșii nu-și respectă angajații, că e vorba de boși de partide sau de redacții – da, ei știu că respectivii lucrează, undeva la ei, dar prea multă importanță nu le acordă, se prefac că nu le știu numele, sau poate nici nu se prefac. Pe cei străini îi știu și îi apreciază. Chiar mă gândeam ce amuzant e, cum eram apreciat la justa valoare și pupat în fund când eram la o altă redacție, dar când am ajuns să scriu pentru redacția unuia din ei, brusc, m-am făcut iobag. Era straniu să constat starea de lucruri după ce, pe când, pe când eram la o lată redacție, mai devreme, trimitea soli cu un Jack, se pare, să scriu anume eu articolul despre ei în revistă...”

 „Pe atunci conta mult să cunoști, să scrii și să vorbești corect, fie ea și în sport. Tocmai de aceea au ajuns, în breasla de la noi, oamenii simpli, fără studii sau experiență acasă la ei, singura lor capacitate profesională fiind cunoașterea și utilizarea corectă a limbii materne. Cum vorbeau ei în casă, așa vorbeau și la televizor. La noi era puțin altfel, mai complicat – ori cu accent sătesc, ori cu accent rusesc. Mai rar, corect, curat românește. La vorbit mă refer. Așa ajungeau băieții simpli peste Prut vedete de televiziune la noi. Pentru că ei erau români și vorbeau românește. Noi, doar români, în suflet și în gând…”

Într-o lume mereu în grabă, să te oprești doar pentru a respira pare un lux, când, de fapt, este o necesitate. Tot mai mulți oameni pun, prin meditație, o pauză de un sfert de oră pe zi tuturor gândurilor și emoțiilor pentru a putea face față avalanșei din restul zilei. Cartea lui Marcel Toma nu este doar o metodă de regăsire a echilibrului interior dedicată reflecției și amintirilor, ci este posibil de aplicat, mai mult pentru relaxare, conștientizarea trăirilor interioare, dezvoltarea atenției, cât și asupra abilităților sociale și emoționale. Te poți aprofunda în gândurile înțelepte, într-un limbaj simplu și înțeles, pentru a te deștepta chiar Tu! Și pentru a schimba ceva în societatea în care trăiești.

Marcel Toma a scris o poveste ruptă parcă din copilăria multora dintre noi. Cu bunătatea și dragostea lor, există personaje în carte care m-au emoționant mult de tot! Cu un limbaj simplu și un cadru care poate stârni amintiri nostalgice, povestea asta poate cuceri pe oricine, dar mai ales pe cei care își aduc aminte de preșurile țesute la război, de gospodăriile curate și frumoase de la țară, de ulița plină de praf și joacă în mahala. Un lucru ne-ar fi străin acum: simplitatea.

 „Revenind la copilăria mea, gândul îmi era și la vreo nuntă la rude sau în mahala – asta chiar era fericirea. Se mai întâmpla însă că fericirea să se împiedice de moartea vreunui prim-secretar de partid. Primul om în stat, de fapt. Toată țara plângea că murise conducătorul ei, iar vecinii mei plângeau că li se ducea pe apa sâmbetei nunta fetei din cauza doliului general, că aveau de aruncat o grămadă de cărnărit și tot felul de alte mâncăruri…”

Satul Cosăuți, Soroca. „Satul meu a dat oameni normali care se gândesc mai întâi la soarta lor și a familiei lor, iar mai apoi, la soarta țării – asta dacă presupunem că cei care conduc se gândesc la soarta ei. A dat și vedete, oameni care apar la televizor, scriu cărți, versuri la muzică… Suntem moldoveni. Satul meu a dat oameni muncitori și talentați...”

 „Spre deosebire de tata, care vedea mai mult minus în toată ecuația schimbării, eu cu mama vedeam doar plusuri. Nu aveam timp de regrete. La fel ca și tata, mama nu a avut de câștigat nimic după schimbarea sistemului. Din contra… Poate că și datorită ei satul are o carte din care fiecare poate afla ceva frumos despre satul meu natal și nu doar al meu. Nu poate. Sigur că datorită ei. Ea era cu Eminescu și cu judecata lui, cu donațiile de carte și altfel de materiale didactice din România. Ea nu lega schimbările negative din viața personală cu schimbările care aveau loc în societate…”

Mama… „A fost ultima dată când am văzut-o pe mama vie, am mers în aceeași ambulanță…”;„Era ora șapte dimineața. Era clar. Lumea s-a terminat, pentru câteva secunde, dar viața nu-ți lasă timp pentru sentimente și te ține bine în picioare. Te ajută cinismul medicilor, pentru care tu ești doar unul dintr-o mulțime. Te ajută și formalitățile, actele pentru care trebuie să alergi, dar și toate grijile care, de acum încolo, sunt doar pe capul tău.”

De ce plânge autorul? De dragoste, de dor, de neputință, de durere, de fericire, de împlinire. Și încă o mie de motive se pot adăuga pe această listă. Din păcate, în acest capitol al vieții el plânge de durerea pierderii de mamă… Și de dorul părinților…

„Am avut momente în viață în care am rămas singur, aproape, când mulți și-au întors spatele pentru că au crezut ceva, nu știu cum și nu știu când. Dar atunci era mama care m-a susținut, a venit de la țară și a stat cu mine câteva luni. Acum nu mai era. Nu știam de unde să încep… Interesant e că am primit susținere și ajutor inclusiv de la cei de la care chiar nu mă așteptam. Recunosc, au fost mai puțini decât cei la care mă așteptam. De la oameni străini.”

„Omul, de fapt, e o specie tare interesantă. Mai ales ai noștri oameni. Nu există oameni buni și oameni răi. Există oameni, cu bune și cu rele. Dacă nici eu nu pot afirma cu certitudine că am făcut doar fapte bune la viața mea, ce să mai zic de alții?”

Marcel Toma, fin observator și cunoscător al firii umane, ne prezintă și o altă abordare a temei binelui și răului. Deși nu se ascunde sub principalul fir narativ, lansează semnale de alarmă pentru persoanele care reușesc să strice aproape de fiecare dată echilibrul unei lumi cu potențial de lume perfectă. Există loc de bunătate și povești în lumea asta mare, dar noi, cei deghizați în balauri, demolăm toate posibilitățile:

„La scurt timp am ajuns să aud prin târg vorbe bărbătești despre invidie. Albă era puțină. O perioadă eram sigur că doar femeile știu să se invidieze și că la bărbați e altfel. Aparent, există o solidaritate bărbătească la pachet cu ajutorul frățesc sau prietenesc. Aparent.. După ani buni pe acest front cu zeci de proiecte realizate în cont, fiind invitat la un post TV, redactorii de acolo au avut imprudența să scrie genericul rubricii „Bărbatul care dezbracă orice femeie…”

„Au fost timpuri când am simțit ce înseamnă război… Țara mea – deja aveam o altă țară, nouă, care parcă era mai a mea…”; „Erau timpuri când nici bani nu prea erau. Cu bani orice prost poate trăi – încearcă fără. Mai întâi s-au devalorizat, apoi s-au schimbat în niște cupoane, ca mai apoi să arunce trei zerouri și să se îmbrace în altă haină…”;

„Politicienii au fost o categorie aparte: de fiecare dată eram uimit cât de ușor rămâi copleșit și manipulat, încât la urmă ești de acord cu fiecare idee și ajungi să gândești cu gândurile lor. Au o școală bună de manipulare și convingere, la sigur.”; „Atunci erau timpurile când politicienii, dar și funcționarii, deschideau ușile caselor lor, acum nu o mai fac când e vorba de presă. Acum, când trebuie să arate, public, ce venituri au și să plătească în cazul în care sar calul! Acum nici câini nu au, iar dacă îi au, nu sunt de rasă, îi țin legați ți îi hrănesc cu pâine seacă. Nici case mari nu au, toți trăiesc prin bojdeuci, dar dacă și au, nu sunt ale lor, ci ale rudelor de gradul nu știu care. Sau sunt întreținuți de mama pensionară, în general.” – Și mai vesel sau amuzant!

„O bucată de vreme eram de părere că e suficient să faci un lucru bun și societatea, din oficiu, va aprecia asta și te va duce în brațe sau în palme. În realitate, te duce în palme, da peste față – din dreapta-n stânga. Și invers. Viața te învață că societatea este formată din oameni, iar oamenii, mai ales, în țara noastră, nu știu de ce, nu se uită prea bine la succesul celor din jur…”

Multe expresii bune de citate… Le găsești și le poți extrage din acest volum minunat! –

„O generație care a fost, este și va fi mereu datoare și care, în șir, cedează.”(p.47)

Poate părea frustrat, dar nu este așa, Marcel Toma, din fire optimist și vesel, pur și simplu, din propria-i experiența de viață, le spune lucrurilor pe nume!

E frumos să visăm și noi preferăm Visul în locul oricărei realități. Autorul încearcă să nu se implice în dezbateri generale și idei care-și dau cu părerea despre viitor. Nu are problemă cu viitorul, crede în el: „Tot ce se va întâmpla după va fi după. Poate mai meșteresc o carte cu noi isprăvi și impresii. Contează să nu îmbătrâniți voi, că eu… nu garantez că tocmai la vârsta de o sută, dar mă voi strădui să-mi dau darea de seamă despre ce s-a întâmplat și după cincizeci. Până aici a fost să fie. Dacă ați ajuns până aici cu cititul, înseamnă că mi-ați citit cartea, motiv din care vă și mulțumesc.”

Subliniez câteva impresii care mi-au consolidat pasiunea față de acest autor: Marcel Toma ne poate surprinde cu detalii, dar felul în care o face nu e obositor, inconsecvent sau abundent. Dimpotrivă, poți simți nesațul fiecărei propoziții și-ți dorești ca povestea să continue. Atmosfera impecabil redată – prin realism, și despre lucruri uitate de mult timp. Firesc și sensibil. /SV/

       Referințe la autorul cărții „La ai mei 50”:

„Marcel Toma nu doar a venit „cu un raport de activitate la 50 de ani”, ci a schițat portretul unei epoci – zbuciumată, dificilă, dar cu siguranță, foarte interesantă…”; „…Mulți dintre noi au pornit la drum din „bunăstarea sovietică”, cu sate pline de viață, unde fiecare-și avea propriul rost. Apoi a venit „marea deșteptare”, când miturile s-au risipit unul câte unul. Apoi am trecut prin război, prin sălbaticii ani”90, prin „înfiriparea capitalismului”, prin pandemie, apoi din nou ne-am pomenit cu un război chiar la hotarul nostru. Iar în mijlocul tuturor acestor procese și evenimente, Marcel Toma a plasat oamenii. Nu pe sine, cum s-ar putea crea impresia la un moment dat, ci anume oamenii dragi lui, dar și pe cei pe care viața i-a scos în calea sa pur accidental – de la foști conducători ai țării până la „muritori de rând”. Fiecare și-a lăsat amprenta asupra destinului lui Marcel…”  – /Igor Volnițchi, scriitor, jurnalist/

„El nu-și impune prietenia sau amiciția, dar nici nu iartă atunci când este „călcat pe bătătură”. Iar faptul că a reușit să-și stabilească „diagnosticul” atât de bine, e o dovadă că se cunoaște pe sine, ceea ce nu se poate spune despre mulți dintre noi. Doar oamenii care se cunosc pe sine au dreptul moral de a-și da cu părerea despre ceea ce văd în jurul lor sau despre alți oameni. Pentru că doar astfel de oameni pot fi obiectivi și-i pot ajuta și pe alții să privească prin prisma obiectivismului procesele prin care trec sau lucrurile care li se întâmplă. Din acest punct de vedere, apariția respectivei cărți este pe deplin justificată”. /Igor Volnițchi/

„Ce poți face la 50 ani? Să scrii o carte. Marcel Toma a îndrăznit să cocheteze cu proza, chiar dacă asta a făcut-o mereu prin reviste, bloguri și gazetării. O analiză matură la ai săi 50 o poți face doar dacă ai umor și o critică pusă pe bune. Cartea conține amintiri și analize a unor întâmplări care la început au nedreptățit eroul, dar mai apoi i-au adus argumentele care au fost de leac. Chiar dacă satul Cosăuți n-a dat președinți de țară, ni l-a dat pe el, pe Marcel Toma. Azi am un motiv de mândrie aparte pentru el. Născut cu mamă profesoara de română, în cer s-au aprins luminile. Ea, Vera Toma,  poate sa stea liniștită. Marcel a dat roade!” Viorica Nagacevschi/

                Autorul Marcel Toma este învelit cu toată dragostea în cartea asta frumoasă, așteptăm una la fel și la 55, și ulterior!.. Acum cartea „La ai mei 50” vă așteaptă în magazinele de carte Cărturești Chișinău, Bestseller, Librăria din Hol, Librăria din Centru, Librarius și la Biblioteca Municipală B.P. Hasdeu!

– Lectură pufoasă! – așa spune autorul…

                   Svetlana Vizitiu, Impresii din viață și cărți Blog

https://www.facebook.com/media/set/?set=a.2453752618113095&type=3