Impresii din viata si carti / Svetlana Vizitiu

Oameni, destine, istorii de viata, dragoste, pasiune, carte, lectura, club


Un comentariu

Aș veni la bibliotecă, dacă… Sondaj interactiv BM HASDEU


  • „Una dintre cele mai norocoase lucruri care ți se pot întâmpla în viață este, cred, să ai o copilărie fericită, sănătate și o carte bună. Din păcate, biblioteca azi, nu mai e ca cea din trecut. Aș răsfoi cu plăcere revistele și cărțile pe rafturi, aș bea o cafea propusă de bibliotecar, mai mult contează să plec de la bibliotecă cu dispoziție bună și să-mi doresc să revin mereu acolo… Nu întotdeauna găsesc persoane normale cu care să poți vorbi, întreba, soluționa ceva. Am nevoie de prieteni, dar e tare greu să comunici azi cu cineva.” ( M. Constantin, casnic)
  • Angela Chelaru, model, design: – ‘’Daca aș avea mai mult timp liber;
  • Dacă nu aș avea cărți electronice;
  • Dacă aș vrea să-mi dau o întîlnire romantică ca pe timpul studenției!’’
  • Vladimir Potlog, (poet, persoană cu nevoi speciale): ‘’ Dacă aș avea prieteni adevăraţi!’’
  • Alexandru Placinta (scriitor):’’Am spus de mai multe că Biblioteca pentru mine este și un lăcaș sfânt. Aș veni și în toată ziua dacă în timpul de față nu ar fi pandemia, care ne dictează să fim prudenți … Vă mulțumesc mult!’’

Vin cu drag după vaccinele effectuate…. Si vă spun de ce atunci. Vor fi 10 zile după al doilea vaccin și voi avea imunitate, deci voi fi în siguranță.’’

  • Alexandra Marta (jurist, freelancer): ‘’ Dacă as avea timp liber )’’
  • Vlad Codreanu, (cântaret): ‘’ Hristos Adevarat a inviat! AS VENI LA BIBLIOTECA DACA SA-R TURNA 50 DE GRAME 🙂 PS: NU SUNT EU AMATOR DE A CITI CARTI… POSIBIL, PREA MULT ERAM IMPUS IN COPILARIE CA TOT SA CITESC E.T.C. PLUS SI LA SCOALA IMPUS CA ACUM SUNT FERICIT CA AM SCAPAT DE NEBUNIA DE A TOT INVATA. DACA AR FI CAZUL CEVA SA CITESC O FAC, NU E PROBLEMA. EU MAI MULT SUNT PASIONAT DE VIDEO SAU SA CE VAD CU OCHII MEI… DAR CITITUL PENTRU MINE NU E O PASIUNE. CITESC DOAR CEEA CE AS AVEA NEVOIE.’’
  • Dorin Scobioala, realizator programe, fondator CAT STUDIO:’’ Dacă nu ar fi covid. Și dacă doar acolo aș găsi cărți pe care nu le pot cumpăra la librărie’’.
  • Zinaida Jarcutchi, proprietar Hotel-restaurant Manhattan:’’Mi-i dor de biblioteca plina cu Oameni ❤️ As veni la biblioteca, daca se termina pandemia, caci o biblioteca nu e numai carti, dar si bibliotecare, oameni cunoscuti cu care as avea placerea sa interactionez! Apropos, eu sunt deținătoarea medaliei „Prietenul Cărții”. Fiind elevă în clasa 8, am primit această distincție, în calitate de „Cea mai Bună Cititoare din raionul Rîșcani…

Pentru mine CARTEA a fost și este cel mai bun prieten…Un consatean, la un eveniment mi-a adus aminte de acea perioadă cand eu eram cea mai buna cititoare din raion și de duminicile așteptate cu nerăbdare de tineret, căci dansurile în club 😉 urmau doar dupa “Ora de lectura”, la care eu le povesteam romane…’

  • Sergiu Botezatu, scriitor:’’ As accepta cu plăcere, dar nu se permite pana când. Probabil vom primi permisiunea după vaccinarea completa.’’
  • Victor Micușa (director Micușa-stil): „Aș veni la bibliotecă, dacă … aș fi student”
  • Ana Albu, avocat: „Dacă ar fi bibliotecara Svetlana la serviciu”
  • Vasile Fotescu,(producator studio, lector Universitatea de ARTE : „Dacă am avea mai mult timp și ar fi mai sigur din punct de vedere pandemic.”
  • S. Popescu:„ „Mi-e dor de oamenii aceia mărunţi cu suflete mari cât soarele, mi-e dor de simplitate, de adevăr, de puritate. Mi-e dor de țară, de curăţenia aceea mirosind a var, cenuşă, rozmarin şi busuioc. Mi-e dor…de bibliotecile vechi cu cărțile pe raft pe care să le tot răsfoiești singură, săli fără calculatoare, dar cu evenimente și cititorii cu care poți  discuta din suflet, Aș veni la sală să privesc un ecran mare ca pe vremuri, cu filme melodramatice sau comedii, apoi să recitesc cartea pe motivele acestor filme, să fac comparații…”
  • Ana Bodrug: „Daca as avea timp, am doi copii mici! Daca nu ar exista cartile electronice, care sunt disponibile in orce format la orice ora pe internet…
  • Valentina Esanu, pensionara:„Numaidecât as veni la biblioteca, dacă as avea așa posibilitate. Cu părere de rău, mă deplasez greu, nici chiar la magazin nu mă pot duce. In vremurile mai bune, am citit mult și cu mare plăcere, acum, din păcate se citește foarte puțin. O seară bună va doresc.
  • Gema Izbas:„Biblioteca a fost și va rămîne un spațiu de cunoștințe cu frumosul, cunoștințe cu oameni noi cu diferite păreri și națiune. Biblioteca trebuie să ofere în continuare acces la cunoștințe atât prin intermediul cărții tradiționale, cât și prin media digitală – nu numai la sediul său sau cu bibliotecile sale mobile, ci și prin site-urile și bazele de date. Cu părere de râu acum un an au fost închise din cauza pandemiei,și m-am mirat mult cînd trecând prin preajma bibliotecii, în Atena, am văzut un rând 😀 o coada de rând mai bine zis că două ore de așteptare! Deci lumea are interes, pagina întoarsă trebuie simțită cu degetul,mirosul de hîrtie sa ne facă să ne simțim ca piticii din povești,cartea întotdeauna chiar citită pina la miezul nopții ne-a înviorat somnul cu fiecare pagină întoarsă…As veni la biblioteca chear de as aștepta și în coadă- doua ore!”
  • Zinaida Galben-Panciuc (pedagog):„Dar, merg la biblioteca… Mai puțin de când suntem in pandemie.”
  • Veronica Pirlea-Conovali (pedagog, istoric, scriitoare):”Pentru mine biblioteca este ca si biserica, aici sufletul se odihneste, se hraneste, acumuleaza informatie si ca pasarea satula poate sa zboare la diferite inaltimi si continente. Eu nu-mi pot inchipui viata fara biblioteci, fara carti. Stiu ca astazi lumea s-a modernizat, este internetul si multe alte forme de informare. Dar cat de dezvoltata n-ar fi lumea, nimic nu-mi va putea inlocui cartea. E mare bucurie si impartasanie pentru suflet cand tii in maini o carte. Cand stai in liniste in sala unei biblioteci si meditezi asupra celor citite.Stiu, se poate de citit si acasa, dar cu siguranta gandul alearga la bucatarie, la curtea nematurata, la gradina nesapata etc. Daca mar intreba cineva, ce doresc mai mult in viata? As raspunde vreau ca bibliotecile sa aiba multi, multi cititori si lumea sa fie tare, tare inteleapta. Cu parere de rau, astazi Covidul, a pus stapanire peste tot, ai impresia ca a venit peste noi cu scopul cat mai mult sa ne indobitoceasca. Pentru mine salvare sunt cartile. Cititi si nu uitati bibliotecile!
  • Astfel au răspuns astăzi utilizatorii BM B.P.Hasdeu la un Sondaj-interviu interactiv pop-up „Aș veni la bibliotecă, dacă … ”??
  • Și, ceilalți, ce spun? – Vă așteptam cu drag la Bibliotecă! Re_Veniți!

În perioada pandemiei, marea majoritate a bibliotecilor au trecut la activități pe online, încercând astfel să mențină relația cu cititorii și chiar să sporească interesul pentru servicii. Biblioteca Municipală B.P.Hasdeu si filialele ei și-au creat pagini pe rețele de socializare, au organizat activități de lectură și evenimente online pentru a menține legătura cu cititorii, îngreunată din cauza restricțiilor sanitare împotriva contaminării Covid19. Bibliotecile au devenit în ultimii ani loc de șezătoare și socializare pentru persoanele în etate, lucru la care practic s-a renunțat pe timp de pandemie. Cei vârstnici au de suferit mult, trebuie gândit ce se poate de făcut mai bine pentru pentru ei. Și celor tineri le vine greu, pe timp de pandemie nu și-au mai ridicat ochii de pe mobile, acum trebuie, într-adevăr să se apuce de studii, și cine îi vor informa mai bine decât bibliotecarii? Pe baza sondajului de mai sus cu 18 utilizatori, se crează idei interesante pentru implementarea variată a serviciilor în bibliotecă, și managerilor BM – să le realizeze mult mai bine acest proiect.

Acum sarcina bibliotecarilor este să-și mențină cititorii fideli și să atragă cititori noi în sălile de lectură, scopul esențial devenind proiectul #Re_Vino_la_Bibliotecă! Sondajul demonstrează nevoile utilizatorilor pe timp de pandemie, în mod special. Și ceea ce ar motiva cititorii să vină fără griji la Bibliotecă. Este greu, dar ne vom descurca, avem informații cu diuiumul și – bibliotecari profesioniști dornici să le distribuie. Re-Veniți la Bibliotecă cu dorințele voastre, sănătoși și optimiști! – Bibliotecă vă ajută, ca de obicei, să vă informați- în și – din orice domeniu care vă interesează!…

#Svetlana_Vizitiu, #Impresii_viața_carti, #Chisinaul_citeste, #Re_vino_la_Biblioteca, #Biblioteca_Hasdeu

P.S. Este păstrată ortografia comunicărilor de mai sus.

Biblioteca Centrala a BM B.P.Hasdeu, foto S. Vizitiu


8 comentarii

Maria Dimineț:„Moldovenilor le lipsește demnitatea”


Nu datorează nimănui nimic. Pentru tot ce a obținut în viața ei, este rezultatul muncii sale. De aceea, are posibilitatea să-și trăiască liber viața. Mulți nici nu au această oportunitate, pentru că sunt dependenți de favorurile altora: „Fără libertate omul este aidoma unui animal – trăiește în umilință și oricând poate fi dus la abator. De aceea, am ales mereu să fiu liberă” – Așa spune ea, Maria Dimineț.

Maria Diminet la Radio Sputnic Moldova

S-a născut în orașul Drochia, Republica Moldova, acolo și-a petrecut primii ani ai copilăriei. Ulterior, părinții ei s-au mutat cu traiul în satul Mihăileni, locul unde a crescut și pe care l-a părăsit, la 17 ani, convinsă că va răsturna munții. Maria recunoaște că a primit o educație exagerat de dură: „Educație care mi-a zdrobit aripile, mi-a cultivat temeri, frustrări și complexe. Cu aceste stări, care mă împiedicau să parcurg drumul vieții, am luptat mulți ani. În mare parte le-am învins, dar mai sunt reminiscențe. De aceea, amintirile despre copilăria și adolescența mea nu mă bucură și nu mă inspiră”.

N-a fost pregătită pentru viață. Nici pe părinții ei nimeni nu i-au pregătit, nu știau cum se face. Așa au fost vremurile… „De aceea, nu le reproșez nimic. În perioada sovietică oamenii nu au fost învățați să ofere dragoste, ci doar să se sacrifice ”patriei”. Era o rușine să-ți exprimi sentimentele. De aceea, mulți din generația buneilor și părinților noștri au crescut fără dragoste, și la rândul lor nu au oferit dragoste copiilor lor. Un copil care nu este iubit sau nu simte iubirea părinților riscă să devină o brută”.

La 17 ani Maria a nimerit într-o lume pe care nu o cunoștea deloc. Pe atunci era sigură: „dacă eu nu mint, alții nu mint; dacă eu nu profit, alții nu profită; dacă eu iubesc, alții iubesc”. În scurt timp a descoperit atâta răutate și ipocrizie, cât nu a întâlnit în cărțile citite până la acea vârstă: „Or pentru mine, oamenii erau la fel de buni și deosebiți ca în cărți”. Credea că orice om are calități frumoase, chiar dacă face rău, sie și altora. Și că de datoria ei este să descopere aceste calități. Această convingere (preluată din cărți) a condus-o pe drumul greșit, mai mulți ani. Ca urmare, a acceptat în viața ei persoane distructive, care au profitat de încrederea ei și i-au provocat multă durere. Târziu a înțeles că omul este fie bun, fie rău:

Omul se naște cu răutate sau bunătate, el nu se schimbă. În funcție de mediul în care crește, el învață să ascundă aceste calități negative sau să le manifeste deschis. Nici Dumnezeu nu ne poate face buni, dacă nu avem această pornire în noi. Poți săpă mult și bine în pământ, dacă în acel loc nu există un izvor. Așa e și cu omul rău. Personal, nu am întâlnit oameni răi care să devină buni, așa cum susțin psihologii”.

Totuși, Maria Dimineț astăzi le este recunoscătoare acelor persoane, care, în decursul anilor, au profitat de sinceritatea și încrederea ei. ”Dacă viața ar fi fost generoasă cu mine încă de la început și mi-ar fi scos în cale doar oameni buni, eu nu aș fi fost ceea ce sunt în prezent. Datorită lor am învățat să fiu puternică, am învățat să mă iubesc pe mine însumi și să înțeleg avantajele singurătății. De ar ști lumea câte posibilități îi poate oferi singurătatea. Singurătatea ne ajută să creăm, să ne dezvoltăm, să găsim resurse spirituale interioare, să ne apropiem de Dumnezeu și să fim fericiți. Fără Dumnezeu suntem nimeni, asta m-a învățat viața. Ne credem imbatabili, dar nu este așa. Oamenii caută fericirea în alți oameni, și nu o găsesc. Și nu o vor găsi niciodată. Mulți nu înțeleg că fericirea se află în noi înșine. Până nu vom învăța să fim fericiți cu noi înșine, nu vom fi fericiți niciodată, orice am avea -bani mulți, statut în societate, realizări profesionale sau personale. Vom continua să fim nefericiți, chiar dacă în societate vom fi cei mai buni sau cei mai râvniți”.

Viața Mariei a început să se schimbe spre bine, cum spune ea, – din ziua în care a născut. De atunci au trecut opt ani. – ”Când mi-am luat pruncul în brațe am înțeles că viața mea are sens, pentru că până atunci nu înțelegeam rostul existenței mele. Pentru prima dată am cunoscut dragostea sinceră și necondiționată – cea a copilului față de mamă și cea a mamei față de copil. Și afirm cu certitudine: aceasta este dragostea adevărată, restul  e doar – interes, teamă de singurătate, fuga te tine însuți sau o necesitate. Numai pe propriul copil îl poți iubi necondiționat, fie că e bun sau rău, urât sau frumos, bolnav sau sănătos. Pe restul îi iubești doar în anumite condiții, care, în viziunea noastră, ne pot asigura o conviețuire adecvată. Omul are nevoie să fie cu cineva, puțini pot trăi singuri toată viața și să fie fericiți”.

După 20 de ani a început să se dezvolte personal, să se autoinstruiască și să se reeduce. Refugiul Mariei au fost cărțile. Citea cu mult nesaț din filozofie, dar și literatură artistică de calitate. La început împrumuta cărțile de la bibliotecă, apoi a început să le cumpere. Îi place să cumpere cărți. –„Astăzi am acasă o mică bibliotecă și îmi doresc, în următorii ani, să umplu cu cărți un perete întreg. Decât să comunici cu o persoană despuiată spiritual (din păcate sunt multe), mai bine să citești o carte. E adevărat, viața nu este mereu ca în cărți, însă cartea este aidoma unui prieten înțelept, care îți oferă sfaturi utile și te ajută să scapi de temeri și prejudecăți. Bineînțeles, poți citi o carte fără să înțelegi nimic din ea. Omul care nu înțelege ce citește reușește doar să vorbească frumos, să manipuleze, însă gândirea lui rămâne neschimbată. Dacă nu schimbi gândurile, nu schimbi nici atitudinea. În consecință, nu-ți schimbi nici viața. Rămâi ce ai fost: cu temeri, complexe, suferințe, orgolii și prostie. Prostia vine din necunoaștere, iar nefericirea – din prostie”.

Recunoaște, că a devenit alt om datorită cărților citite în decursul anilor. Fiecare carte a marcat în felul său, totuși există scriitori și titluri care au reconstruit interiorul Mariei Dimineț: – Feodor Dostoevski, Lev Tolstoi, Marin Preda, Emil Cioran și Henryk Sienkiewicz. În scrierile lor s-a regăsit, iar și ideile lor au îmbogățit-o spiritual. Titluri pe care le păstrează, în continuare, în suflet și le recomandă iubitorilor de carte bună: ”Quo Vadis” și ”Fără Ideal” (Henryk Sienkiewicz), ”Învierea” și ”Despre Dumnezeu și Om” (Lev Tolstoi), ”Marele singuratic” și ”Delirul” (Marin Preda), ”Pe culmile disperării” și ”Cartea amăgirilor” (Emil Cioran), ”Idiotul” și ”Umiliți și Obidiți” (F. Dostoievski), ”Extincție (Thomas Bernhard), ”Supusul Diavolului” și ”Fluturele Alb” (Nicu Nicolăescu). „Feodor Dostoevski merită să fie citit în întregime. Multe dintre ideile lui le descoprim în operele lui Marin Preda și Emil Cioran”.

În jurnalism Maria s-a implicat din 2001. A făcut Facultatea de Jurnalism, apoi masteratul în acest domeniu. Ulterior, a absolvit și un masterat în domeniul studiilor regionale. Își dorea mult să facă politică. Pe atunci credea că rolul politicului este de a oferi soluții pentru problemele oamenilor, soluții care ar face societatea mai bună. Astfel, a ajuns membru al biroului permanent al unui partid politic, care în acea perioadă a canalizat în jurul său electoratul unionist și proeuropean:

Un partid în care tinerii și-au pus mari speranțe și au investit în el tot ce au avut mai bun. A ajuns la putere acest partid datorită tinerilor, care apoi au fost înlăturați și înlocuiți cu oameni cu probleme de integritate atât morale, cât și profesionale. Am descoperit atunci că politicul nu-și propune nicidecum să îmbunătățească viața oamenilor. Politicul este doar o afacere. Dacă ajungi la guvernare, poți legifera orice ilegalitate. Partidele politice vor să ajungă la guverare deoarece puterea  oferă pârghii de a face mulți bani peste noapte. Nu cred în sinceritatea politicienilor. Politicienii mint, fără excepție – peste tot în lume. E suficient să le analizezi mimicile și gesturile în timpul discursurilor publice ca să realizezi cât de ipocriți sunt. Pentru mine politicienii se împart în două categorii: actori talentați, care joacă bine rolul și actori lamentabili. Tot ce vedem la televizor este un scenariu, unde interesele cetățenilor de rând nu se regăsesc. Politicienii nu rezolvă problemele cetățenilor de rând pentru că nu își propun asta. Pune oameni profesioniști și corecți la conducerea instituțiilor statului, iar ei vor găsi soluții pentru toate problemele. În politică este ca în viața personală: vrei să trăiești decent, muncești. Dacă îți e lene să muncești – atunci faci escrocherii sau furi”.

La începutul carierei de jurnalist Maria a făcut câteva tentative de a părăsi terenul politicului: „Corectitudinea și sinceritatea sunt calități care dăunează unui jurnalist, atunci când este fără experiență și nu știe cum să-și gestionezi emoțiile sau cum să acționeze în anumite situații. Din păcate, în jurnalism nu poți să fii 100 % echidistant, nu pentru că nu-ți dorești asta, dar pentru că sursele manipulează. Sursele te redirecționează din start pe o pistă greșită”. Ca urmare, după ce a făcut masteratul, a ales să dea lecții studenților de la Facultatea de Jurnalism. A activat în acest domeniu cinci ani, timp în care a avut posibilitatea să-și cultive abilitățile, care au ajutat-o, ulterior, să se descurce ușor pe teren și să-și facă bine meseria. În 2009 a revenit în jurnalismul practic, unde a fost, o bună perioadă, reporter. În continuare, de aproape doi ani este realizatoare și prezentatoare de emisiuni radio.

Ce a realizat? – „Experiența de jurnalist și viața frumoasă pe care o trăiesc. Fără experiență și cunoștințe în jurnalism ești un măscărici. Nu ești respectat nici în stradă când vorbești cu oamenii, nici de responsabilii din instituțiile statului. Iar cunoștințele apar odată cu experiența. Bineînțeles, nu apar de la sine: trebuie să te autoinstruiești continuu și în primii ani de activitate, să muncești foarte mult. Și evident, să fii mereu atent când documentezi și relatezi despre evenimente sau fapte. Iar dacă greșești, trebuie să știi să recunoști. Devenim mai buni doar atunci când ne recunoaștem greșelile. Jurnalismul profesionist este o meserie foarte grea, ușor este doar pentru diletanți. Cea mai importantă realizare a mea este fetița mea, Ana. Ea m-a învățat să-mi asum responsabilități, să am răbdare, să fiu puternică și să cred în vise. Datorită ei, mai multe vise ale mele s-au realizat”.

Ce am putea schimba în societatea noastră? – „Trebuie să ne schimbăm pe noi înșine, să fim mai buni, să fim toleranți, solidari unii cu alții. Și atunci și viața noastră se va schimba. Moldovenii au o mare meteahnă: așteaptă să vină cineva din exterior să le rezolve problemele. Unii îi așteaptă pe ruși, alții pe americani, și cu această iluzie ne hrănim de circa 30 de ani. Moldovenii sunt preocupați doar de ce se întâmplă în casele și curțile lor – în rest nu-i interesează nimic. Mereu cineva le este dator – statul, politicienii, primarul, polițistul. Dar să se implice în soluționarea unei probleme din comunitate, nu e treaba lor”.

Ce le lipsește moldovenilor? Demnitatea. Demnitatea de a nu se lăsa umiliți, demnitatea de a vorbi corect limba maternă, demnitatea de a-și păstra verticalitatea, în orice situație. La moldoveni sensul vieții sunt banii.  Ai bani – esti om, nu ai bani – ești nimeni. Mentalitatea noastră este cauza sărăciei noastre, și banii câștigați peste hotare nu vor soluționa această problemă. Moldovenii trebuie să investească nu în case cu trei nivele și mașini de lux, dar în educația copiilor lor. Nu banii câștigați peste hotare asigură bunăstarea unei țări, dar de nivelul de educație al poporului. Și noi, la acest capitol, suntem corigenți” (Maria Dimineț).

❤ SV


29 comentarii

Emilia Plugaru:”Priveam cu orele cum crește iarba”


‘’Picură-ncet, e drumul pustiu…
Pe străzi rătăcesc, în neștire,
Și floarea de tei îmi șopteste discret,
Că-n jur e atâta iubire…’’ (Emilia Plugaru)

    Are amintiri frumoase, și altele – mai puțin plăcute. De tot felul. ”La distanță de ani, oricum, copilăria rămâne pentru fiecare din noi, cel putin așa ar trebui să fie, anotimpul purității, a cunoașterii, a luminii, a culorii, a frumosului.” Părinții ei erau oameni simpli. Tata avea șapte clase la români: pe timpuri acest lucru se considera important. Nu a mers să studieze mai departe. S-au schimbat vremurile. A fost război, foamete, deportări, destine frânte… Dar, fiica Emilia întotdeauna l-a văzut cu o carte în mână. Cartea era pasiunea lui. Să citească, și să aducă în casă mereu impresii noi. Chiar și radioul cela, o cutie mare cu multe butoane: Emilia ține minte cum tatăl l-a adus spre bucuria tuturor din casă. Asculta știrile, și tot răsucea butoanele alea ca să dea de Vocea Americii. Voia să cunoască mai multe opinii, despre ceea ce se întâmplă pe lume… Astfel, mergea el în pas cu progresul, sau – așa credea tata. A fost printre primii din sat care a procurat televizorul: un lucru nemaipomenit pentru vremea ceea. Iar mama ei… Mama nu avea niciodată timp pentru citit: era mereu ocupată cu munca. Bine, radio mai asculta, la fel muncind privea și televizorul. Muncea și muncea. Și era o femeie nativ cultă, înțeleaptă. Cu iernile gătea zestre pentru fiicele ei, și erau cinci fete în casă! Ridica stativele și tot țesea covoare, așternuturi, broderii pe care apoi le așeza frumușel în casa cea mare. Le făcea atât de frumoase că bucurau ochii. Doar că tata era mai cu teorie la cap:”Lasă, tu, Mărioară, țesutul ăsta, fetele noastre altfel de zestre vor avea. Acum studiile sunt zestrea lor”. Așa și a fost, spune Emilia Plugaru:”Toate am făcut studii, însă a venit timpul când studiile nu mai sunt cine știe ce zestre”… Speră că într-o zi va scrie istoria buneilor de pe tată. Oameni putenici, gospodari, harnici, deștepți ca și alții moldoveni, basarabeni, pe care puterea sovietică ia frânt fizic, nu și moral. Dragostea lor de țară, de neam, a rămas intactă…

Nu există o dragoste mai mare, mai puternică, mai durabilă, mai necondiționată și mai de neclintit decât dragostea unei mame față de copiii cărora le-a dat viață. Nimeni nu te roagă să-i aduci pe lume, nu-ți întrebi copilul dacă vrea să vină, e doar hotărârea ta. Și dacă i-ai făcut acest cadou, l-ai adus într-o lume în care este loc și pentru mult rău, nu doar pentru bine, atunci tu, ca mamă, ești datoare să-l iubești și să-l îngrijești. Dar, nu datoria stă la temelia dragostei. Natura omului e astfel construită încât omul poate purta multă ură în el, dar nu poate să nu-și iubească propriul copil.” (Emilia Plugaru despre Dragoste)

    De mică privea cum crește iarba în primăvară și credea că vede tot procesul înverzirii. Era o fire modestă și visătoare, foarte visătoare, se inspira din orice și se făcea că poveștile magice se realizau în modul pozitiv, fie și în căpșorul ei. În gând, acțiunile din basme puteau fi doar cu personajele care fac numai bine. Iar despre iarba care creștea real, – povestea ei:”Mi se părea că o văd cum creste. Când ieșeau bujorii din tărână, sulițile alea roze, chiar le vedeam cum se înalță. Stăteam cu orele să privesc.”

Prima pasiune? Culorile și desenul:”O fascinație, mi se părea ceva magic. Să iei creionul, să asterni pe hârtie o imagine, reală, sau născocită, – le desenam, coloram incontinuu, și credeam că deveni pictor. Nu a fost să fie…”

   Un copil singuratic, căre-i place singurătatea. O copilă timidă care a rămas pentru totdeauna la fel de timidă. Niciodată nu a putut să se apere de răutăți, obide, pur și simplu, nu poate, – așa și nu a învățat să răspundă cu aceeași monedă! Oriunde o întâlnea, răutatea o bloca în sine. Apoi plângea și se calma doar în tihnă și cu… scrisul. Calmă, ea adoră liniștea în continuare, probabil ca să poată crea în gândul ei povești colorate frumos… Pentru liniștea sufletului, sau pentru crezul ei că miracolele trec în fapte. Mergea la joacă ca toți copiii, apoi dezlega buchiile și nu se mai rupea de la cărți:”Primile povești citite cu căpcăuni care mâncau copiii, m-au îngrozit încât mi se pare că mama m-a dus să mă descânte la cineva în mahală. Apoi mi-a trecut spaima. Cineva mi-a zis că povestea e doar poveste, nu e realitate, deci nu are de ce să-mi fie frică. Am început și eu să născocesc povești.” Își imagina că în podul casei există un rai cu păpuși – una mai frumoasă ca alta, care zburau, dansau și cântau… Emilia le povestea și copiilor din mahala despre isprăvile păpușilor ei, și acei o credeau și vroiau să urce în podul ăla magic să le vadă, după ce ea le spunea că păpușile sunt invizibile și doar ea le poate vedea…

Există oameni care nu-și pot exprima gândurile, emoțiile în fraze, cuvinte, în schimb în fața unei foi albe își aștern cu ușurință emoțiile, trăirile, gândurile. Eu sunt unul din acești oameni. Scrisul pentru mine e un refugiu, dacă vreți, o salvare. Toți avem, am avut necazuri în viață. Fiecare le depășește cum poate. Eu nu am putut să le depășesc real și atunci a venit salvarea, m-am apucat de scris. Ca să uit. Ca să pot merge mai departe. Scrisul m-a salvat nu o singură dată. Nu scriam, nu compuneam pentru bani, slavă, nici vorbă, o făceam în momente de refugiu, băgam, ca struțul, capul în nisip, adică îmi ocupam gândurile cu ceva ce îmi părea mult mai frumos decât viața pe care o trăiam.” – recunoaște astăzi scriitoarea Emilia Plugaru.

Despre Regrete… Tineretea se duce și intelepciunea vine cu anii. Dacă nu ar fi asa, am alerga în căutarea tinereței, împiedicându-ne în toiag… Regretă că a sărit peste tinerețe, nu știe cum s-a întâmplat, dar a ratat-o. A zăbovit prea mult, posibil, în copilărie. Când s-a trezit, tinerețea trecuse pe alături. ”Regreți, nu regreți, nimic nu întorci. De aceea lași viața să curgă cum vrea ea.”
Despre Limbă. ”Ar fi fost imposibil ca atatia ani traiți de noi alături de rusi, fiind impuși să vorbim rusește, citindu-i și cunoscându-i pe autori, scriitorii ruși, cunoscând cultura rusă, una care nu e chiar de ignorat, toate acestea să nu fi lăsat o amprentă. Nici nu ar trebui să ni se ceară să devenim vorbitori de română perfectă peste noapte, am făcut deja salturi enorme. Cu timpul toate se vor rezolva. Timpul ne-a îndepartat, timpul ne va apropia!”

Când a fost în Franța în acest an, Emilia se ducea să ia o gură de aer și sa vadă cum se despletește primăvara, într-un scuar mic, foarte frumos si bine îngrijit. In acel scuar, unde erau amenajate terenuri de joacă pentru copii, în fiecare zi, însoțiți de educători, venea un grup de copii de vreo trei-patru ani. Copiii ca copiii… Doar că vorbeau în altă limbă, în rest, ca și ai nostri, poate doar mai puțin fițos îmbrăcați… Au surprins-o la un moment dat, atunci când brusc acești puradei francezi, care se jucau cu lopățele de zor în nisip, au început să cânte cât îi tinea gurita: ”Vive la Liberte! Vive la Liberte!” S-a bucurat atunci și a realizat de ce în Franta nu se v-a întampla ceea ce se întâmpla la noi… De fapt, Parisul e un punct pe hartă construit de oameni, pentru oameni. In fiecare pietricică infiptă în zidurile Parisului e înscris cuvântul…Iubire!

Despre Eroi. ‘’Există oameni care se nasc să fie eroi. Ei nu știu despre acest lucru. În momentele de mare primejdie pentru alții, se aruncă în foc, în apă, oriunde. În rest, acești oameni, au metehne, neajunsuri, nu sunt chiar cele mai bune si cele mai pozitive persoane, adevărul e că se nasc ca Să fie eroi…’’

Eh, satule, cu nuci bătrâni…’’/De câte ori mi-aduc aminte/De tine, satule, să știi,/Atat de viu imi esti in minte,/Dar azi ai străzile pustii…/Îți vad casutele lăsate/În voia sorții, au plecat/Copiii tăi, sunt toți departe,/Ce mult s-au mai înstrăinat…/Hai, cheamă-ți fiii înapoi,/Măcar pe-o zi, măcar pe-un ceas,/Să te privească dărâmat/Și-apoi să-ți zică bun rămas…/Să vină prin mașini luxoase/Și cei ce nu-s plecați prin lume…/Voi, nucilor, străjeri cuminti,/Ce țineți minte orice nume/Și orice pas trecut pe-alături,/Să vă-ndreptați în fața lor,/Să fremătaţi uşor si tainic,/Poate treziţi în ei un dor./Un dor de mamă și de tată,/Un dor nebun de nuci bătrâni/Și plâng cum plângeți voi acum,/Și vin în sat ca buni stăpâni…/Și va fi iarăși primăvară/Cu sărbători, cu hore, cânt…/Eh, satul meu dintre coline,/Tu astazi nu mai ai cuvânt…/De câte ori mi-aduc aminte/De tine, satule, să știi,/Te vreau din nou cu datini sfinte/Și larmă multă de copii…/(29.07. 2016 versuri Emilia Plugaru)

Emilia Plugaru nu dă sfaturi la nimeni, mai ales atunci când nu i se cer. Poate să se dea cu părerea, atât, nu ține cu dinadinsul să se țină cont de opinia ei, dar unul ar oferi:”Fiecare om, de fapt, își trăiește  viața de unul singur, chiar dacă e înconjurat de lume. – Fiți cinstiți! În primul rând cu voi înșivă. Cu cei apropiați! Și cu toți ceilalți! Câte lucruri spre bine s-ar schimba, eh… Și încă ceva. Respectați-vă familia. Voi ați ales-o, voi ați creat-o. Familia e ultimul refugiu…”

”Fiecare zi ne oferă ceva special. Și Azi e anume o asemenea zi… Nu avem pentru ce ne bucura. Nu avem pentru ce face paradă și artificii. E de ajuns să ne deschidem sufletul… Să aruncăm de acolo ura. Să ne gândim că suntem niște trecători obișnuiți prin viață și că nu ar trebui să o trăim în suferință…’’

Medicina la moldoveni. Emilia Plugaru e convinsă că stresul care vine din durere fizică este cauza lipsei de încredere pentru medicina autohtonă. Există și medici buni, dar niciodată nu ai siguranța că ei te vor ajuta atunci când nimerești pe mâna lor. În special, au de suferit persoanele în etate, care mai au și o pensie mizeră, și dacă medicina parlamentarilor nu e cea a poporului, iar ei nu au niciun interes pentru a prețui medicii prin salarii decente, atunci… cât valorează sănătatea noastră?

Despre călătorii. Emilia Plugaru a reușit să călătorească și atunci când din Uniune era foarte greu să treci hotarele. A vizitat Bulgaria și Germania (republicile sovietice nu întră în cont), și a fost surprinsă nu doar de frumusețea Germaniei. Cultura, punctualitatea, orașele curate și îngrijite. Nemții nu umblă fără treabă pe străzi, ei sunt mereu la muncă. Cu serile se adună în baruri, pleacă la teatru, se distrează în curțile caselor lor, care sunt desigur închise și nu întră oricine… Și copii mai frumoși ca la ei n-a văzut. Se vede că sunt crescuți în dragoste. Spune că dacă așa era în perioada sovietică acum trebuie să fie și mai organizați, sau la fel de bine. Recent a fost în Franța, la fiicele sale. Că are patru copii cu care se mândrește! Are acolo în Franța o nepoțică după care mereu o apucă dorul. Franța pare să fie o țară mereu calmă, cu orașe minunate. Tot ce au obținut francezii, au făcut-o prin muncă, verticalitate, omenie și dragoste față de neamul lor. În special, prin respectarea Legii!

Despre Etate. Emilia ne asigură că bătrânețe nu există, noi nu îmbătrânim niciodată. Pentru că copilul, tânărul, omul ajuns la maturitate este încărcerat într-un corp rămolit din care nu mai poate ieși. Acel tânăr atunci când vede un bătrân și înțelege acest lucru, este un om înțelept. Ceilalți vor ajunge să înțleagă doar când vor fi și ei în pielea unui corp rămolit. Poate doar atunci ajung și ei să devină… înțelepți.

Despre pasiuni. Mai are o mare pasiune pentru lucrurile efectuate din ceramică. Adoră să modeleze diferite figuri, să frământe lutul, să-i dea o formă, poate și suflet. Astfel, ies suvenire minunate, cu varia chipuri de oameni: băbuțe sau moșneguți etc. Nu este atât de ușor, dar lucrul îi aduce liniște sufletească.

A bocit o săptămîna atunci când a absolvit școala medie, și nu putea să decidă în ce direcție să meargă mai departe. Tata care nu avea timp de discuți, ia tăiat-o scurt:”La Vasile a lui Cazâl în brigadă!” Prășitul la fel e muncă, și e nevoie mereu de muncitori, dar Emilia imediat a realizat că pe ea, o ființă fizic firavă, prășitul n-o surâde deloc. A depus actele la Institutul Politehnic din Chișinău, facultatea Arhitectură, pentru că la cea dorită de ea, la Jurnalistică, nu avea nimic din publicații, nici măcar un debut în ziare. Și peste cinci ani, Emilia Plugaru lucra ca architect. La muncă pleca ca la sărbătoare și nu știa cu ce să-și umple zilele de week-end într-atât era de acaparată de serviciul ei la Institutul de proiectare, cu o echipă de nota zece și cu care se simțea într-o adevărată familie. Dar iată că au apărut copiii proprii, plus probleme de sănătate și a fost nevoită să facă o alegere. Bineînțeles că a ales să stea cu copiii ei. Cei patru copii acum sunt mari și o susțin pe mama în tot ce face ea: fiul, Radu Plugaru, a creeat un site de povești și a plasat toate operele mamei, și site-ul se bucură de succes în continuare. Grație fiicei sale, Rodica Plugaru, în această vară a ieșit de sub tipar o nouă carte frumoasă pentru copii ”Anotimpuri colorate”. A pus umărul, a muncit mult, și Emilia le este foarte recunoscătoare copiilor ei… Pentru cei care vor sa procure cartea ‘’Anotimpuri Colorate’’, o gasiti in librarii, Librarius în Chișinău și prin țară, Libraria din centru Cartier si librariile Litera! Emilia Plugaru vă așteaptă sa veniți și cu parerile voastre despre carte!
În fine, scriitoarea Emilia Plugaru face o remarcă; că unele persoane se cred stăpâni peste tot și nu gândesc că Dumnezeu e mare, e în jurul nostru, – în iarbă, flori, apă, vânt… Și dacă totul dispare, nu va exista nici omul. Omul e iarbă, floare, apă, vânt… Deci, cine e stăpânul?

Oamenii care vă iubesc, vă sunt alături chiar și la depărtare! Totul va fi bine, va trece! Nu uitați că cineva are nevoie de dumneavoastră!

❤ SV

Alte surse despre Emilia Plugaru in blog:

Emilia Plugaru la Clubul ”Impresii din viaţă şi cărţi”

”Povestea lui Timur” de Emilia Plugaru