Impresii din viata si carti / Svetlana Vizitiu

Oameni, destine, istorii de viata, dragoste, pasiune, carte, lectura, club


9 comentarii

Mintea satului cea de pe urmă” de Olga Capățână


Orașul creează iluzia unei vieți ușoare și frumoase. În realitate, este altfel. Adaptarea la viața urbană a satului a fost dintotdeauna și este o mare problemă. „Ce-i cu mlaștina asta de Merejeni, că a ademenit oamenii și nu-i lasă să trăiască decent?” Sătenii se trag la oraș, or, la finele vieții sale se întorc în sat realizând cât de valoroase sunt relațiile simple omenești, și … deja e târziu, mentalitatea înrădăcinată nu schimbă atitudinea. Consătenii nu iartă nimic, la fel pentru că nu depui efort să fii în rând cu lumea lor, să trăiești conform regulilor orânduite chiar de ei…

Cred că în fiecare sat există personaje atât de colorate, și lucrul acesta nu e de mirare. De aceea, doare când citești nedreptățile care s-au săvârșit și nu mai poți schimba ceva… Paginile romanului se deosebesc prin amintiri și paralele existente, prin atitudinea de azi și prezent, care pare neschimbată. Olga Căpățână, de fapt, ea este prototipul, lucrurile sunt reale, doar numele sunt schimbate. Autoarea descrie amintirile sale despre epoca sovietică a satului său (a doua jumătate sec. 20). Capitole foarte interesante și oricum remarcabile prin dialoguri cu o dialectică deosebită și chiar amuzantă în exprimarea moldovenilor. Interesante capitole dedicate vieții satului, și toate aceste atribute descrise au atins și copilăria mea, și adolescența, și cât nu ai roti trecutul, e o nostalgie! Datorită acestui fapt, cartea reiese a fi nu doar despre mentalitatea unui sat, ci și despre tinerețea noastră fericită, amintiri de neuitat legate de ea, care uneori rămân menționate prin lucrurile mărunte în roman, ce n-ar obiecta oportuniștii! Acțiunile romanului rămân prezente în viața sătenilor rămași în Moldova, cei care nu au reușit să plece în țările civilizate pentru a afla „lumea cea nouă” a europenilor. Mi-a plăcut istoria, admir autoarea și recomand cartea. Cu siguranță, veți face lacrimi…

 Trecutul nostru în ciuda vieții dificile, dar și foarte atractive în mediul rural este întotdeauna alături de noi. Astfel e creeată gândirea noastră că prin trecut vedem un mod ideal al vieții noastre, deși acest lucru poate avea nicio legătură cu realitatea, și cu timpul se transformă într-o iluzie. Ne plac gândurile despre satul nostru, despre patria noastră mică în care cândva ne-am simțit fericiți pentru că eram și mai tineri. Ce e mai de preț – că trecutul ne învată să nu cedăm dificultăților, calităților inumane ca alcoolul, bârfele, invidie, răzbunăre etc., să depășim problemele, să apreciem valorile, cu speranța că și copiii, nepoții noștri vor învăța aceste lucruri…

Sentimentele au rămas departe în urmă. În tinerețea mea. Aveam alte griji. Totul se schimbă, totul trece odată cu viața.” (Olga Căpățână)

Îmi amintesc foarte bine mirosul ierbii, a baștinei mele. O amărăciune nostalgică, ceva de neuitat, care a lăsat o urmă dulce-amară în sufletul meu. De aceea, romanul „Mintea satului cea de pe urmă” scrisă de Olga Căpățână este o scriere deosebită, atât de apropiată interiorului meu spiritual. Am citit cartea, special plecând mai departe de oraș, în mrejele miresmei asemănătoare acțiunii romanului. În carte, istoria are loc în satul Merejeni, dar lasă impresia ca e chiar la baștina ta…

Satul meu este cel mai frumos sat din lume, bucura ochii cu cele mai frumoase flori” (O.Căpățînă)

Dar cel care scrie soarta acolo e tot din Merejeni. Tot nu iartă multe. I-a părut că Niusei tare ia mers în viață. Și nu a început să bea, nu s-a făcut bețivă, așa cum era scris acolo, în condica ceea cerească. Așa cum li s-a prezis la toți copiii Mărioarei lui Petea Șchiopul. Ana a rezistat la moartea soțului ei și toată dragostea, toată grija a îndreptat-o spre copilul său. Și iată într-o zi fiul ei face accident cu mașina și moare. Ce îi rămânea sărmanei mame: să bea? Nu, nu a mers mezina Mărioarei pe drumul fraților și al părinților. A crescut nepotul, și-a ajutat nora în toate. Nora ei s-a recăsătorit cu un turkmen. Un om deștept, cu studii superioare. Și nora a cerut de la mama Ana învoire să se căsătorească. Acum bunica Ana crește două nepoțele, surorile nepotului său. Și nora o învită la toate sărbătorile, are grijă de Ana. Dar niciodată Ana n-a luat în gură picătură de alcool. ÎN CIUDA SATULUI.

Omul e la fel dintotdeauna: va critica viața altuia, foarte atent la greșelile vecinilor, și doar știe ce spune Domnul „Nu judeca că judecat vei fi…” Mentalul nu se schimbă nici trecând prin propria experiență dureroasă, nici din învățămintele de viață, din educația celor șapte ani, ba, omul vrea să simtă și el „bucuriile” sau ”nefericirea” vecinilor, de ce nu?! Așa e firea omului, chiar și cel ințeligent poate greși… Ce-i important, e subiectul detaliat de autoare prin modul „vechi” de viață și atitudinea sătenilor. Atitudinea se regăsește și în prezent, una dezvoltată și „modernizată” de demnitari. Care depinde de felul de a gândi și de a trăi conform timpului, de situația grea a țăranului lipsit de condiții și de resurse finaciare pentru o simplă bucurie de a fi omul independent, cu simțurile și speranțele proprii ce nu pot fi ascunse… În continuare, credeți că politica o face satul? Nu satul creează politicul…

La Nouă Mai fostul director vine și stă lângă monumentul ostașilor ocupanți de țară. Ocupanți-neocupanți, cu ce-s de vină ostașii cei care au murit în război? Ce țară o fi ocupat ei acolo sub pământ? Au murit pentru politică, cum zicea mămuca. Urât lucru e politica asta. Dacă pentru ea mor oamenii tineri și frumoși ca florile…

Orașul își face treabă rea cu oamenii care vin din sat. La copii se dezvoltă zgârcenia, dorința de a avea mulți bani, cu toate că părinții lor nu le au. În oraș, totul este schematic, formal, fără suflet. În oraș nu există socializare ca cea din sat, unde oamenii comunică și se văd permanent. În oraș trăiesc milioane de oameni, dar Tu simți că ești singur. Majoritatea orășenilor doresc să se întoarcă în sat, și nu exclud această posibilitate. Dar, cel mai bun oraș sau sat e acela, unde tu prosperi!

Câte case pustii sunt în sat… E plin satul de case orfane, de părinți orfani. Gospodării agoniste cu greu, muncă în sudoarea frunții, dar acum nu are nimeni nevoie de ele. Da, case orfane într-o țară vitregă…”

Cea mai mare greșeală e pierderea speranței, iar statul ne oferă exact aceste condiții pentru a o pierde… Apoi, noi cinstim câte un pahar pentru sănătate și prosperitate pierzând toate odată, inclusiv familiile. Condițiile de trai ades inumane în satele Republicii Moldova la fel există grație conducerii de stat. Satul se pierde, sătenii fug în orașe străine, și nu mai revin… Visul european e sclipitor…

El a prins rădăcini aici și, dacă lua câteva pahare de vin, când încă putea vorbi le spunea socrilor într-o moldovenească stâlcită că e din viță de profesori, că tatăl lui a fost mare matematician, poate profesor, poate academician chiar. Dar l-au dus in gulagul acela de la capătul lumii și doar numele i-a rămas. Mama, ca să nu fie și ea închisă, s-a dezis de soț, iar copiii au luat numele mamei, că al tatălui este evreiesc. Râdeau socrii de el – auzi, bețivul și pângăritul de Vaniuța, viță de nobili sau și mai strașnic – de jidani.”

Multe povestioare de suflet a familiilor din Merejeni, strâns legate într-o istorie a satului, cu detalii precise, dialoguri populare în stil țărănesc, toate relatate atât de strălucit, dar și sentimentul dureros de compătimire până lacrimi, și analiză filosofică a relațiilor interumane sătești, și satira tradițională gen Olga Căpățână. Pe scurt, în opinia mea, această carte este destinată tuturor – nu doar pentru cei care suferă în urma disparițiilor satelor din Moldova. Este o istorie tragică a unui sat care merită să fie înțeleasă și „reparată” pentru a reuni populația emigrată, a reeduca și pentru a începe în cele din urmă a trăi civilizat dacă vrem să ajungem „europeni”.

„- Ce  vorbești, mamă? Dar oamenii în sat ce vor spune?

  • Oamenii din sa-at!… Da” careva din oamenii din sat ți-a dat o bucată de pâine, fată hăi?… Ți-a întins cineva o bucîțică de ceva, de așa tare te temi ce vor zice oamenii? Hm? Cine-i acela din sat care-i așa de vază pentru tine? Eu și tat-tu îți suntem autoritatea. Noi suntem acei care te susținem și te ajutăm. Am zis ceva când ai vrut să te măriți? Nu? Ai vrut nuntă în dricul iernii, ți-am făcut nuntă. La altă lume mirele face nunta, nu mireasa, că el e capul familiei. Noi nu am zis o vorbă, o strachină de făină să aducă, un lemn, un burhui de jin. Tot noi. Zestre ți-am dat? Ți-am dat. Cât am avut. Casă ți-am dat? Aveați unde trăi? Amu ce va zice satul, ce va zice lumea? Noi cu tat-tu suntem lumea. Și nu plânge în poale!…”

De ce o apreciez pe autoarea romanului „Mintea satului cea de pe urmă”? Pentru psihologismul invariabil și iscusința de a remarca subtil mișcările sufletului, pentru că nu omite detaliile, care sunt de obicei simbolice. Romanul este ca o fereastră în viața cuiva, a celor de alături, familii și prietenii, colegii din vecinătatea satului… Despre bumerangul care se întoarce atunci când pășeșeti strâmb… Alcoolul, dragostea și… invers… Dinamica comploturilor surprinde, începutul romanului ironic de loc nu se asociază cu finalul neașteptat și trist pâna la lacrimi atunci când moare protagonista… Violul fetei de 15 de tatăl vitreg este un strigăt de durere la ceruri, de ce se întâmplă aceste crime în continuare, de ce este indiferentă societatea, și justiția nu face nimic? Olga Căpățână pune personajele reale în circumstanțele non-banale dezvăluind caracterele lor pe deplin, și adevărul așa cum a fost și au ajuns în prezent… În același timp, este foarte interesant să citești romanul, pentru că autoarea scrie despre satul cu oamenii ei obișnuiți, despre sătenii cu durerile și problemele lor sociale, despre judecată și schimbările de mentalitate. Și despre Iertare, de altfel nu ar avea rost să fi scris acest roman…

„…Mama e departe, bunica în depresie, iar bunicul tângea după Uniunea Sovietică, se bătea cu pumnul în piept, zicând că noi încă vom plânge după comuniști și după puterea sovietică. El, care avea pe vremuri peste cinci sute de ruble pe lună, cu mașina la poartă, încărcată cu toate bunătățile pământului, ducea dorul puterii sovietice. De ce ar trebui să-și amintească mama mea sau bunica, sau chiar eu de puterea sovietică? De cozile fără sfârșit după smântână sau o bucată de salam? Ce a fost bun pentru noi atunci? A fost pentru ei, pentru secretar de partid. Noi nu am pierdut nimic!

                       Alte opinii despre cartea „Mintea satului cea de pe urmă”:

Aliona Grati:„Olga Căpăţină nu urmăreşte să scotocească în personajele sale animalicul, impulsurile fiziologice, ci caută modalitatea de a-i înţelege şi de a-i mântui creştineşte. Semnificativ în acest sens este gestul de a-şi sacrifica spre final personajul-narator. Moartea Zinei Postică trezeşte umanul în merejeneni, le aminteşte că au fost şi pot fi buni. Gura rea a satului se potoleşte, o nouă speranţă se întrezăreşte la orizont. Dimineaţa se apropie ca o promisiune de iubire a aproapelui, de instalare a normalităţii… Cartea este o avertizare asupra unui pericol realmente iminent şi, în acelaşi timp, expresia speranţei de vindecare cu propriile resurse interioare a unei umanităţi cancerizate de istoria câtorva decenii de comunism.

Vera Catan:„A ajuns si la mine „Mintea…”Draga Olga Căpățînă, multumesc…Sa stii ca retraiesc fiece fila a acestei carti, intrucat ( intr-un fel sau altul) am trait mai tot despre ce scrii…”

Aliona Dembitki:„Pentru mine sunteti o ladita incarcata cu minuni!!!Aveti atitea calitati minunate si atit de multe incap in inimioara Dumneavoastra si sunteti atit de generoasa ca va impartiti si cu altii de aceste daruri pe care va insestrat Dumnezeu dar si datorita ambitiei si foarte foarte multa munca …sunteti femeie frumoasa si jingasa dar totodata atit de puternica si luptatoare..aveti curaj si mindrie aveti demnitate si multa multa poiezie.Eu va admir si chiar sunt mindra ca v-am cunoscut..meritati sa fiti pretuita..citita si povestita..meritati sa fiti alintata si apreciata. Sunteti mamica si bunica iubitoare, sunteti raza lor de soare si cu zimbetul acesta al Dumneavoastra de copil divin care emana atita caldura si oameni curati la suflet!!!Am simtit sa va alint azi fiindca un cuvint de la Paris chiar si scris personal pentru mine e ca un balzam si o forta de a ma ridica si a merge inainte!!!O dupa amiaza frumoasa stimata Doamna si o imbratisare calda! (după lansarea cărții „Mintea…”
Anastasia Balmuş
:„Mi-am dorit mult s-o cunosc mai îndeaproape, s-o privesc, s-o ascult…
Am venit special la Chișinău la lansarea cărții ei…
Am fost plăcut surprinsă de incărcătura evenimentului, desfășurarea lui. Dar cel mai mult de faptul, că opiniile noastre asupra problemelor societății sunt comune. Și pe mine ele mă frământă, mă dor, dar…ea, OLGA CĂPĂȚÂNĂ, a spus-o tare, cu durere în cartea sa. Ne-a demonstrat, ne-a atenționat, ne-a rugat, ne-a chemat să acționăm, să salvăm morala satului, unde „s-a nascut veșnicia” și care face parte din demnitatea neamului… FELICITĂRI, dna OLGA CĂPĂȚÂNĂ!”

Livia R-w:„Felicitari !!Am fost in sala la acesta lansare, as zice ca aceasta carte va prinde bine la cititori… Suntem in suflet multi cu aceeasi durere… Durerea neamului cu emigrarea si pustiirea SATELOR… Dar mai dureros este despartirea de cei dragi… De marele DOR pe care il ducem cu greu…”

Editura ARC:„Romanul „Mintea satului cea de pe urmă” (ARC, 2019) de Olga Căpățână a avut parte de o lansare mai mult decât frumoasă. Lumea care a venit la Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu” ne-a confirmat faptul că o carte este un univers construit din pagini și cititori! Aceasta face ca un volum să fie viu, să trăiască!”

Cobzac Victor este cu Olga Căpățînă.:”MINTEA SATULUI
Versuri dedicate scriitoarei Olga Căpățână, cu ocazia lansării romanului „Mintea satului cea de pe urmă”~Mintea satului, … cea de pe urmă,/Cuvinte nu am și-mi scot pălăria,/Colb, drum de țară, găinile scurmă,/Anume aici, s-a născut, veșnicia!/Anume aici, … printre case din lut,Pereți văruiți, de mâini grijulii, /Sunt ale Mamei, … la timpul trecut,/Calde și astăzi, … pentru copii./Un Soare rotund, ca o Pâine de casă,/Ce dulce-amintirea mai doare,/Mirosul de glie… se-așterne pe masă,/Ca un gând, obosit să mai zboare./Maci roșii ca para, … pelin și cucută,/Legate sub coardă, aroma îmbie,/Bilet la căruță, … cai-putere, … o sută, /Cu întoarcere-acasă: și ție, și mie./Păpădii… pe de-o parte și alta de drum,/Ne-nsoțește, ca-n vis, ciocârlia,/Din hogeacuri mai curge o țâră de fum, /Fir de dor, … și nă-fra-ma, și ia./Sunt la modă: catrința, căciula și naiul,/Lăutarii și vinul din beci, o plăcere,/De nepoți plină curtea, ei vin cu alaiul,/Când lipsesc, sunt necaz și durere./Cimitirul e viu, Dumnezeu… peste tot,/Sub icoane, … cu sfinții, … la masă,/Val de lacrimi, … le șterg… nu mai pot,/Nu rezist, dorul mă-ntoarce… acasă./03.06.2019

            Informații utile:

Premiul Fondului Literar al USM i-a fost acordat scriitoarei Olga Căpățână, stabilită actualmente în Franța, pentru romanul trilogie ,,Dobrenii” o carte care redă povestea unei familii de moldoveni marcată de cel de-al doilea război mondial, de foamete, deportări și de conflictul din regiunea transnistreană.

Olga Căpățînă este femeia care a fost la două războaie, cea care a reușit să-și schimbe viața la 180 de grade în Franța. Niciodată nu i-a fost frică de schimbări, le-a acceptat și a demonstrat că se poate mult mai mult, iar investigațiile ei au ajuns să fie difuzate la National Geographic. Cum este viața după două războaie, dar și ce a motivat-o să scrie versuri inclusiv ”Visul meu” de Valy Boghean aflați din acest reportaj!

http://www.jurnaltv.md/news/d855e1a5dadc4899/visul-care-a-ramas-pentru-toata-moldova.html

http://spiritualitate.md/carti/188-mintea-satului-cea-de-pe-urm-olga-cpn.html

Albumul cu imagini de la lansare de carte ”Mintea satului cea de la urma de Olga Capatana” (Cartea o puteti citi la Biblioteca Municipala B. P. Hasdeu!)

Olga Căpățînă:„Eu plec, ça sa va duc dorul. Va las MIREASA DIN KABUL sa va maingaie. MINTEA SATULUI CEA DE PE URMĂ sa va pună pe gânduri.” (7 iunie 2019)

 Svetlana Vizitiu, august, 2019


2 comentarii

Zina Izbaș:„Mare e Puterea lui Dumnezeu!”


   Îi place să fie sinceră cu oamenii. De ei depinde ca să reușească de fiecare dată. În cazul în care nu merită, preferă să tacă. Mai ales atunci când simte că nu vor acorda importanță celor spuse de dânsa. Se mai întâmplă și așa, – spune ea. Nu-i place să judece, să jignească pe cineva, să pretindă că doar ea are dreptate. iubește oamenii cu adevărat, îi crede, îi menajează și speră că într-o bună zi… lumea va fi mai bună. Dorește armonie în familii, să nu mai plece nimeni de ACASĂ, iar cei care au plecat – să se întoarcă: „Nu e un eroism să pleci, e o faptă nobilă să rămâi și să construiești aici, în Basarabia Română. Este crezul meu, pe care l-am urmat și-l urmez. Toate cele bune și frumoase în această lume sunt posibile dacă depui în ceea ce faci multă Credință și Dragoste. Dacă acestea două sunt lipsă, zadarnice – Trudă și Vise.”

   Meseria de jurnalist este pasiunea ei de toată viața, tot ce scrie – face parte din ea: „Angajarea mea la Radio Moldova pentru totdeauna poate fi comparată cu… o dragoste de la prima vedere!” E un sentiment care mereu va fi același până la sfârșit, spune Zina Izbaș. – Nu e un joc de rol, nu e poveste pe care o spui și atât. „Munca mea la radio e viața însăși și gri-ul de fiece zi!” Și Prietenii ei fac parte neapărat din această viață, și ei îi sunt alături la bine și la greu. Pentru că munca la radio se face în echipă, de unul singul nu ai sorți de izbândă, pentru că așa sunt regulile radiofoniei moderne…

– Dragostea? Dacă nu e, nimic nu e. Altceva nu e de inventat și nici de declarat. Iată de ce nu voi spune nimic nou la acest capitol. Este doar a mea și doar mie îmi aparține!”

Zina Izbaș: Pe mal de Prut cu lacrima si dor, 2019

   Lucrând la radio a realizat sute, dacă nu mii de emisiuni pentru copii și tineret, dar și pentru adulți. Îi place să scrie. Are câteva plachete de poezie, acum pregătește pentru tipar o cărticică de povestiri pentru copilașii de grădiniță. Mai are în proiect o carte de poezii și una de proză pentru adolescenți.

Deși a început, în opinia ei, să publice poeziile prea târziu, în anumite perioade de inspirație, Zina Izbaș editează cât e posibil câte o plachetă de versuri. Scrie despre viață, în general, despre oameni, dragoste, natură… Multe poezii inspirate vor curând editate: „Precum spuneam, toate aceste creații nu sunt încă publicate într-o carte, dar mă pregătesc deja pentru un asemenea eveniment. Sper, să apară la lumină acea cărticică foarte colorată cu trei povestioare pentru copii. Mi-ași dori să definitivez și una de proză, dar o las încă să se rumenească bine în cuptorul inspirației. Nu am pretenția că ce scriu eu e absolut genial și că nimeni nu scrie ca mine, important e că atunci când sufletul meu strigă, răspunsul meu se așterne pe coala albă, care așteaptă, uneori cu multă răbdare, să fie caligrafiată cu gânduri, sensuri exprimate poetic.”

Mai e soare pe cer,/Mai e gândul curat,/Mai e verde în ler -/Toate vin din Inalt:/Cât acestea vor ţine/Fiţi convinşi, orişicine,/Dumnezeu a ales/La noi să vină./Bucuraţi-vă, oameni,/De raza divină,/Primiţi-o în suflet/Şi revărsaţi lumină/Din visele voastre,/Din vorbe şi fapte/Astfel vedea-ve-ţi/Cât de frumoase şi sfinte/Sunt florile vieţii –/Copiii Domnului/În zorii zâmbitori/Ai dimineţii./Bucuraţi-vă, oameni,/De pasărea-n zbor,/De umbra copacilor/Şi ploaia din dor,/Că nu e degeaba/Ce-a scris un POET:/–Sunt simplu ca iarba…/Şi asta-I perfect./EL pe noi ne-a ales/Şi ne-a dat de-nţeles:/La uşor şi la greu/Mai e soare pe cer,/Mai e gândul curat,/Mai e verde pe şes/Mai rostim rugăciunea./Mai simţim omeneşte,/Mai vedem clar Minunea -/DUMNEZEU ne iubeşte!” („Încredere” de Zina Izbaș)

Și mai mare e Credința ei în Dumnezeu: „Mare e Puterea Lui Dumnezeu și eu cred în El! De nu ar fi fost așa, nu am fi existat, probabil. Nici acei ani din copilăria mea firavă, ce-mi purtau pașii urcând dealul mai întâi la biserica din Marinici, iar apoi, după ce a fost închisă, la cea din dealul Bujorului. Și o făceam, de parcă așa și trebuia să fie, fără a scânci că drumul e lung și că mă dor picioarele, mergeam la fuguța, căci acolo, în locașul cu icoane și îngeri îmi închipuiam că mă așteaptă EL – cel mai buni dintre oameni. Așa mi-l imaginam eu pe Dumnezeu, care era de fapt Părintele Neculai Goncearenco, pe care, dacă îl vedeam, rămâneam locului, uimită și fericită. Nu-mi pot explica de ce, eram prea mică și prea naivă, dar mai apoi, după ce am mai crescut, după ce din tumultoasele aventuri studențești îmi ancoram subit privirile asupra vreunei turle bisericești din capitală, imediat îmi aduceam aminte de bunul meu Părinte Neculai. Despre viața căruia mi-am propus să cercetez, să studies și să scriu. Cu Doamne ajută!”

Speranța se topește ca lumânarea. 
Când eram copil mă întrebam adesea care este țara mea? Ce e de fapt URSS și ce e de fapt Moldova. Tata îmi punea gândurile la loc și îmi spunea că o bucată de țară nu poate fi țară. Și nici închisoarea popoarelor nu e o țară, ci așa cum și era – o închisoare. Din vârful stogului de gânduri priveam la imensitatea albastră și căutam un extraterestru care să mă ducă peste Prut. Căci cu mintea mea de copil nu puteam înțelege faptul că ”dincolo” oamenii care vorbesc sunt perfect înțeleși de oamenii de ”dincoace”, dar de ce nu suntem împreună? Lacrimi mășcate se rostogoleau pe obrajii lui tata când îl întrebam și el își strângea neputincios mâinile și mă săruta pe creștet, totuși bucurându-se parcă… pentru că mie îmi roiau gândurile astea în cap și pentru că surcica nu sare departe de trunchiul ei. – NUMAI UNIREA!

PLÂNG DUPĂ MAMA:„M-a căutat mama toată noaptea prin vis,/I-am spus să aştepte până îmbrac o ie,/Între timp afară cu frunze ruginii a nins/Şi ea le aduna cu drag să mi le ofere mie/Noiembrie îşi scutură arama de prin pomi/Şi îmi promite că-mi va da de toate,/Ş-o văd pe mama în clipa de nesomn,/Cutreier visele cu ea de astă noapte./Şi lacrima-mi se scurge în şiroi de-a valma,/Ce udă frunzele-n buchetul de aramă,/Şă merg acasă, e timpul, ea mă cheamă:/Sunt un copil ce plânge după mama.” (Z. Izbaș)

     Anii din copilărie: „Dacă nu eram eu fata mamei și a tatei nu avea cum să fie mai altfel decât a fost copilăria mea din albe creste, cu șesul larg, făcut anume pentru un copil căruia îi plăcea să urmărească zborul păsărilor avântate în infinitul cerului și să creadă că este una din ele și că zboară acolo sus cu toate împreună. Câteodată rămâneam pentru mult tmp cu privirile ațintite într-un punct. Imaginându-mi și spunându-mi în mintea mea de copil nenumărate povești, inventate pe loc, încât nu auzeam când mama mă striga să vin la mâncare ori să merg la culcare. – „Mai stai, mamă, mai stai, că nu am reușit să-mi spun povestea”. Mama se uita la mine surprinsă și curioasă, oare ce poveste îmi mai spun? Când îl vedeam pa tata călare pe cal alb, mi se părea că e cel mai frumos Făt-Frumos. Și cel mai puternic. Și că el acuși o să mă ia în brațe și o să zburăm ca gândul cu tot cu armăsar printre nori. Erau cei mai puri și mai fericiți ani, petrecuți într-o familie numeroasă, care avu să treacă și prin greutăți, și prin zbuciumul părinților noștri iubitori de a ne asigura minimul necesar, ca să avem o viață decentă și să nu ducem lipsă de nimic. Deși…nu întotdeauna reușeau. Am crescut în limba română, ascultând Radio România și vizionând Televiziunea Națională Română. Bunicii mei – cei mai buni din lume – Nenea Neculai Jităreanu (bunicul de pe mamă) și bunica Vasilisa ne iubeau și ne drăgosteau ca pe niște nepoți scumpi ce le eram. Mergeam foarte des la ei și chiar rămâneam pe mai multe zile la Călimănești. Eu eram nedespărțită de sora mea Alenușa. Chiar dacă sunt mai mare decât ea, doar cu un an și trei luni, ea mă exaspera cu toate talentele ei de cântăreață, dansatoare și declamatoare. Era foasrte isteață și mereu în central atenției, pe când eu… mă retrăgeam stingheră într-un ungheraș și visam la un moment de glorie, când îmi voi învinge timiditatea și voi arăta ce pot și eu lumii întregi. Până la urmă, într-un oarecare fel, visul mi s-a împlinit!”

Am și un loc lângă EI. Nu pot sta departe, nu pot pleca nicăieri. Au fost ocazii. foarte convenabile mie, dar decizia nu-mi aparținea. Cuvântul hotărâtor a fost al Lor, deși niciodată nu mi l-au spus. Ei cum să pleci de lângă Ei? La ora asta mi-e dor de Mama și Tata. O noapte divină, dragilor, fiecare cu stelele sale.” (15 iulie 2019, la mormântul părinților)

Aici, alături de mama ei Ileana, când era în viață:

Bunicul Vasile și bunica Lisaveta locuiau în mahalaua lor, la Heleșteni, satul în care s-a născut Zina. Le plăcea cu surioara să meargă și la ei, deseori îi vizitau și bunica mereu avea ceva dulce. „De la bunei nu era departe și casa lui Nanu Ghiță și nana Mărița, – Dumnezeu să-i ierte pe toți. Ei mi se păreau întruchiparea bunătății. Iar moș Todirică și badea Vania Izbașa mi se păreu ceu mai frumoși flăcăi din sat. Și tare ne mai mândream cu ei. Acum, dintre toți, a rămas doar nea Toadere, cu ai săi peste 80 de ani, să ne fie sănătos!”

Studenția Zinei Isbaș s-a derulat la facultatea de filologie a USM, cu specializare în Jurnalism:„Dar nu știu de ce în diplomă ni s-a scris că am devenit „profesori de limba și literatura română”. Desigur, e o profesie nobilă și onorabilă, dar ce ne facem cu matera de specialitate pe care am studiat-o și am efectuat stagii de practică în cadrul redacțiilor, fie raionale, fie republicane? Un paradox neelucidat până în prezent. Am lucrat pentru început trei ani în presa scrisă, ca din 1982 să staționez până în present la Radio Moldova.

``Tot tindem să fim sus şi urcăm, urcăm,/Ne avântăm cu pasul şi cu gândul/Spre zări de neatins, spre orizonturi/Linia cărora nu e decât o iluzie/Ce ne îmbie să ajungem la ea,/Dar scările sunt scurte şi ne oprim/Să ne tragem sufletul/Şi în acelaşi timp să înmulţum treptele/Pe care să le trecem spre vârf./Şi iarăşi nu sunt îndeajuns, şi iar mai zidim pietre/Căci vrem să ajungem ACOLO, pe unde nu am mai fost,/Şi să vedem cum îşi pune la cale Dumnezeu treburile/Şi ce gând are asupra noastră./Urcăm, urcăm, urcăm… ci încă nimeni nu ştie/În ce moment de zi sau de noapte/Se va putea odihni şi Sfântul, Marele,/Ca să-l întrebăm dacă nu a oboist/Să ne poarte la toţi de grijă şi să ne ţină/Verticali pe acest mult încercat pământ,/Pe care a clădit munţi pentru sihaştri,/Să se roagă de ploaie, de Soare, de Aştri –/Pentru cei ce râvnim cât mai sus,/pre tainele veşnice, de nepătruns…/Nu e uşor să fii ca Iisus:/Învăluit în tăcere, /Cerul ne priveşte cu imenşi ochi albaştri/Şi are atâtea de spus.„ (Zina Izbaș, Trepte spre cer)

Din Cartile care recomandă Zina Izbaș: ‘’Cartea Cărților’’„Cea mai greu de citit, dar obligator pentru fiecare, Să pătrundem în sensul literelor biblice mai întâi și apoi să ne dăm cu părerea. Unii se consideră a tot știutori, negându-l pe Dumnezeu, fără a fi citit o buchie din Biblie.”

– Opera lui Mihai Eminescu, – cel mai mare poet roman din toate timpurile și, afirmând acestea, nu las loc pentru alte comentarii. Pentru că ”De avem sau nu dreptate, Eminescu să ne judece” (Grigore Vieru).

Mircea Eliade. Mihail Sadoveanu, Nichita Stănescu -literatura română incluzând-o și pe cea basarabeană. Nu înseamnă că neglijez scrierile autorilor străini, pentru moment sunt prizoniera roamnelor lui Paulo Coelho (de vină e starea mea profund adolescentină, poate) și Mario Vargas Llosa.

                                 Alte impresii de Zina Izbaș:

~”Cel mai greu e să schimbi mentalitatea oamenilor bântuiți de ideologia comunistă, care le-a cotropit materia cenușie și nu depun niciun efort pentru a vedea mai departe decât secera și ciocanul, deși unii nu le-au ținut în mâini niciodată

-„Mă gîndesc la baștina mea, iar dorul pentru ea îl simt în permanenţă. Întotdeauna mă bucur pentru ceea ce aud că se face frumos aici. Chiar sînt fericită atunci cînd este vorba de ceva pozitiv, de ceva bun. Pămîntul acesta al nostru: dealurile, văile, colinele – toate îmi sînt atît de dragi și sînt fermecată, vrăjită pentru totdeauna. Totate acestea mă aduc la Nisporeni. Și întîlnirile cu oamenii de la noi, pentru că – poate că sînt subiectivă – dar cei mai buni și cei mai frumoși oameni vin din Nisporeni.”

– PARADOXUL ZILEI: Cu cât mai prost ești, cu atât mai lăudat …

~ Migrația e o problemă în ascensiune, la modă în Republica Moldova. Îmi este frică de acest fenomen, care distruge familii și pustiește satele noastre. Nu pot schimba nimic în acest sens, din păcate, pentru că nu poți să le interzici oamenilor să aleagă ce e mai bun (în opinia lor) pentru sine. Statul ar fi trebuit să se îngrijească permanent de nivelul vieții oamenilor din republică și să le asigure un trai mai bun.
~Oriunde ași pleca, eu mă despart cu greu de Chișinăul meu cel mic, vorba cântecului, și de Basarabia mea. Am vizitat România – cea mai frumoasă țară de pe glob. Spun asta pentru că la o vârstă târzie am descoperit-o și nu mă mai satur să călătoresc vara, când mi se deschide această oportunitate, prin ..”Țara mea de glorii, / Țara mea de dor” (M.Eminescu). Nu am călătorit mult prin alte țări, am fost repetat prin Franța și Italia, îmi este dor de Lituania – un exemplu de unitate și demnitate națională.

-„Cândva demult am vizitat acest muzeu de pe str.”31 august 1989”. Doar inscripția ne mai arată ce a fost aici. Pe când restabilirea și repunerea acestui edificiu de valoare istorică în serviciul poporului? Ca nu cumva să ne trezim că e ”prihvatizat” de cineva…”

-„AȘTEPTAREA în van este cel mai mare storcător de speranță și energie, care îți strică toată vara. Iată de ce Vă doresc tuturor s-aveți parte de ÎMPLINIREA viselor și dorințelor toate.”

-„Prietenii… sunt de la Dumnezeu, Ei sunt alaturi, cand e bine,cand e rau…
Un prieten adevarat iti stie slabiciunile,dar iti arata calitatile,iti simte temerile,dar iti intareste credinta,iti cunoaste ingrijorarile,,dar iti elibereaza spiritul,iti recunoaste defectele,dar iti subliniazaza posibilitatile.Distribuie, pe pagina prietenului tau…”

-„Când am fost angajată la Radio Moldova, purtam o ie brodată în roșu cu negru, care are mai mult de 50 de ani și o păstrez ca pe o relicvă scumpă. Este ia în care am făcut primul reportaj de la Râbnița în 1982 și tot în acel an – la Tiraspol. – Mama, ”smotri, moldovanocica” – strigă un copil de răsuna troleibuzul în care mergeam să-mi vizitez verișoarele. – ”Nu i cito, pe televizoru ne videl, scolico raz pocazâvali” – îi răspunse mama-sa, privindu-mă cu indiferență. – Mama, ”neujeli tî ne panimaeși, ăto bâlo po telecu, a ona nastoiașciaia, jivaia…” IATĂ CE ÎNSEAMNĂ SĂ PORȚI O IE – SĂ FII VIE, ADEVĂRATĂ ȘI SĂ TREZEȘTI ADMIRAȚIE ÎN CELE MAI SENSIBILE SUFLETE. Nu este vorba despre mine, ci despre IE.”

– „Sufletul nostru se regăseşte împlinit la Călimăneşti, în casa de nerecunoscut a familiei lui Grigore Hanganu, protagonistă a Campaniei Sociale de Paşti FII BUN – DĂRUIEŞTE BINELE. Suntem absolut siguri de faptul că cei patru copilaşi se vor bucura de spaţiu curat, bine amenajat şi vor duce o viaţă decentă în casa, pe care acum le-o construieşte tăticul lor bun şi toţi acei care îi ajută. Jos pălăria în faţa lui Grigore, pentru că îşi respectă întocmai promisiunile. Cine doreşte să-i mai ajute financiar, îndrăzniţi, oameni buni. Resursele s-au cam epuizat, dar lucrările costă, ştiţi şi singuri. Doamne ajută pentru toată lumea în facerea de bine. Dragi colegi, să-mi fiţi sănătoşi şi să aveţi parte numai de bucurii, pentru că împreună am făcut o faptă bună, demnă de numele de creştin pe care îl purtăm.” (21 iulie 2019)

Surse biografice:

Originară din comuna Marinici, satul Heleșteni. A absolvit Universitatea de Stat din Moldova. În prezent, este una dintre cele mai cunoscute jurnaliste de la postul național Radio Moldova. Zina Izbaş este cunoscută şi ca poetă, fiind membră a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova.

https://www.facebook.com/zina.izbas

http://wwwbibliocity.blogspot.com/2014/03/zina-izbas-poeta-cu-chip-adolescentin.html

❤ Interviu de Svetlana Vizitiu


8 comentarii

Maria CORINI: „Dragostea adevărată se înalță din puritatea sufletului”


Bine e în țări străine,/Pâine, bani de toate sunt,/Dar lipsește libertatea,/Pragul casei mamei sfânt!/Bine e în țări străine,/Viața este mai ușoară/De mi-ar pune mierea-n tavă/Tot mai dulce-i a mea țară!/Bine e în țări străine,/Bine e de îți știi locul…/Crește dorul lângă casă,/Unde-i mama și norocul!/Bine e pe tot pământul,/Dar pe hartă este o țară/Unde libertatea poate/Și din iarbă să răsară!/Bine e la mine-n țară/Chiar de adorm fără de pâine,/Știu că viața e amară,/Dar visez să am un mâine!”(Bine e la mine-n țară, Maria Corini)

Vine din diaspora moldovenească. Continuă să scrie versuri, proză, adoră muzica, desenul, „pasticeria”…

Nu e atât de ușor să fii plecat din țară, nu e atât de ușor să-ți lași părinții, copiii, cărările pe unde ți-au trecut pașii, gura sobei, nucul de la poartă, fântâna și toate amintirile… E foarte dureros, că mulți copii au crescut fără de mângâierea mamei, a tatălui… E o catastrofă mondială, să-ți lași copiii, casa și cuibul pentru a dedica anii nenumărați străinătății. Vrem Acasa! dar „Cei de sus” s-au întrebat vreodată despre ce simte diaspora, despre ceea că mulți moldoveni nu s-au mai integrat printre cei străini, iar calea întoarsă pentru ei a devenit o sperietoare? Copiii noștri se închid în sine, se îmbolnăvesc, ne pierdem neamul și toate din cauza că în Moldova nu există condiții pentru un mod sănătos de viață… Neam pe neam a prins ură, înstrăinare, dezbinare totală, – ce urmează?”

   Cine este astăzi? Îi place că a rămas acea dintotdeauna. Să fie corectă cu sine și cu cei din jur. Să fie un exemplu pentru societate:„Această luptă lăuntrică de-a sesiza binele și de-al scoate la lumină, vorbesc despre ”cugetări” simple incluse în ambele volume. Sunt conștientă de ceea ce fac spre binele oamenilor. Omul dacă vrea, cât trăiește, învață…”

Numele de domnișoară – Tomița, și tatăl ei era „supărat” că se va pierde odată ce s-a născut ea fată, însă bunul Dumnezeu a înzestrat-o cu talentul de a scrie și astfel, numele tatălui continuă prin cărțile editate de ea pe copertele „pruncilor literari”…

„De mic copil aveam o fantezie nemărginită. Din argilă, după ploi modelam obiecte mici, cu creionul încercam să dau viață unor desene, toate le efectuam după o imaginație clară. Ca și orice copil aveam vise, îmi doream foarte mult, ba chiar mi le imaginam, să-mi cumpere mama o pereche de cizme din mătase (adică transparente) cu flori roșii mari, îmi mai doream și o sapă tot din mătase cu flori roșii mari ca să merg cu ea la prășit grădina,- așa îi răspundeam bunicăi când mă întreba… Visam să fac un pod „de la bunica de acasă până la casa noastră” ca să trimit hrană cățelușului care păzea casa. Dacă nu am mai izbutit să construiesc podul, eram constrânsă să mă duc în fiecare seară acasă, unde fața casei mă primea tristă, ușa având sigiliu stofa unui păianjen, ferestrele, ferestrele plângeau după mușcatele mamei. Mă înfiora iarba ce-mi vorbea prin foșnetul său, care pusese stăpânire peste întreaga ogradă. Doar în jurul căsuței cânelui era desenat un cerc care părea a fi un ochi a curții pletoase. Într-o seară am scos țărușul și l-am bătut mai într-o parte ca să se formeze un alt cerc prin iarbă, ca să aibă curtea doi ochi… Mă ajunsese cânele din urmă, o făcusem pe bunica să ridice dealul în barba nopții ca să aducă stăpânul acasă… Era vara anului 1969 sau poate 1970. Părinții erau plecați și mă lăsase în tutela bunicii…”

Maria Corini a avut o copilărie fericită și deosebită în raport de alți copii din satul ei. S-a născut într-o zi de iarnă la 15 ianuarie 1960, și este unica fiică a Sofiei și Vladimir Tomița, la fel ca dânșii vine din satul Antonești, fostul raion Leova, astăzi Cantemir, Republica Moldova. Părinții fiind oameni simpli, onești, sinceri și buni la suflet. Tata era orfan de ambii părinți, mama rămase fără tată la vârsta de opt ani chiar în ziua victoriei asupra fascizmului – 9 mai 1945. Cu o stare socială vulnerabilă, nu au avut posibilități mari de a studia. Schimbarea radicală a vieții, colectivizarea și noile conduceri au dus și la alte încercări dificile. Bunica din partea mamei, unica rămasă în viață, cu greu își educa cele trei copile, de aceea mama Mariei, copil fiind, de la o vârstă fragedă devenise pilonul casei. Chiar dacă nu a reușit să absolve cele șapte clase, inteligența, bunătatea sufletească și cumsecădenia nu i-au lipsit: „Mama mi-a fost cel mai bun profesor alături de bunul Dumnezeu în toată educația mea. Mi-a dat cu sfințenie cei șapte ani de-acasă. Fiece mișcare de copil nevinovat era mereu tratată printr-o morală cu exemple despre ce e bine si ce e rău. La școală învățătorul îmi era al doilea „părinte” după spusele ei, să nu îmbrac pantaloni, fustița nu mai sus de genunchi, să aplec fruntea la salutul sătenilor, să respect bătrânii, să fiu bună, atentă… câte și mai câte. Am fost ascultătoare, nu făceam nici un pas în afara ramei sale…

A fost marcată de clipele trăite departe de casă, din copilărie, și acum ține în memorie câteva fraze în limba băștinașilor kazaci, poate chiar număra în limba lor. Acea experiența de drumar permanent o făcu să devină un copil treaz și matur. Dar, alături era mama, de pe atunci sprijinul ei sufletesc. Maria are și câteva povestiri scrise despre întâmplările retrăite în copilărie, despre învățămintele și lecțiile de viață primite în acea perioadă:„Cosmetica mătușei Valentina”, astfel a învățat să înțeleagă ce este un lucru personal, și ce nu… Iar povestea ”Moș Țăpuș” aduce crâmpeiele din spaima care i-a schimbat radical lumina copilăriei.

Era un copil sociabil, fiind cea mai mică dintre fetele din curtea casei lor. Avea multe jucării, o păpușă adevărată pentru acele timpuri, i-o cumpărase tata tocmai din Moscova, pe când prietenele își meștereau păpușile din broboadele mamelor lor. Și, Maria prietenoasă și bună la suflet, le împrumuta toate jucăriile pentru joacă. La vârsta de patru ani, părinții o luau împreună în Rusia sau Kazakstan, totul depindea de direcția regiunii unde lucra tatăl ei. Era isteț, se descurca de minune cu orice obiect de construcție luat în primire împreună cu brigada de muncitori. Cot la cot muncea și mama ei, ca bucătăreasă. În sat se întorceau doar pe timp de iarnă. Astfel, continua până veni timpul în 1967, să meargă la școala din satul natal: „Acea lume nouă o vedeam cu deja alți ochi.” La lecții era numai ochi și urechi, – ”să nu alergi după note, să ai grijă să-ți rămână în cap din cele ce îți spune învățătoarea”: sfatul mamei a urmărit-o pretutindeni. – „Mi-amintesc toate mișcările colegilor și ale profesorilor, orice nedreptate adusă ca exemplu mamei acasă, îmi spunea să am grijă de mine, să fiu corectă în toate, să nu divulg secretele…”

În 1977, Maria a absolvit școala medie din sat, apoi cu mențiune (diplomă roșie) școala pedagogică ”A.S. Makarenco” din orașul Cahul, a lucrat educătoare la o grădiniță de copii din satul vecin, Leca. Tot acolo a lucrat în funcția de directoare din 1993 -2004.

Meseria de pedagog. Ca fiece copil se visa actriță, imita pe alții, mai cânta toată ziulica de pe poarta curții cât o ținea gura de mare, că și vecinii bătrâni își astupau urechile cerșind liniște. Vecina Ileana glumea cu mama ei ca s-o convingă pe fiică să se odihnească, ca să poată și ceilalți dormi… Dar, copilăria n-are program de odihnă, Maria se ridica din nou pe poartă cântând… – „Mai vroiam să fiu și covrigică, de unde așa idee? În fruntea gospodăriei kolhozului era în funcție de președinte un om ce purta numele de familie Covrig Afanasii Petrovici. Am ținut-o mult cu asta, deoarece mă tot întrebau curioșii ce vroiam să devin când voi fi mare...” Ca vânzătoare la fel n-ar fi mers cu toate că îi plăcea să construiască cântare din sârmă… A dorit să devină medic din tot sufletul pentru a înfrunta unele problem de sănătate… Mai mult iubea copiii, Dumnezeu a înzestrat-o cu toate necesare pentru a deveni educătoare:„Un educator trebuie să nutrească maximă iubire pentru copii, în general, nici nu se discută despre răbdare, dacă ar fi să se pronunțe acest cuvânt, iubirea pentru copii ar diminua până la nepăsare, o astfel de atârnare ar duce la creșterea unei societăți bolnave”. A folosit imaginația sa bogată, în cadrul activităților preșcolare, prin desene, fraze, poezii, aplicații etc, venea cu noi idei, modelări, mereu energică și perseverentă  și în activitățile primăriei din sat. Pentru suflet scria versuri…

De mic copil am visat să dorm pe pat / Din flori de salcâm,/ De mic copil am visat să zbor,/ Să culeg stelele din cer,/ Să le-adun/ Și să-mi fac din ele un colier,/ De mic copil atâtea vise aveam…/Dar, nimic…/Viața mi-a pus în cărare spini./Și visele au plâns,/Amarnic au mai plâns!/Se cereau citite, auzite, pipăite,/Uneori… /Ne regăseam în noapțile nedormite/ Mângâindu-le în ascuns./ Ele, Visele perpetuu /Îmi urmăresc pașii și acum,/ Îmi aprind lumini astrale,/ Ele mă duc spre sensul/ Adevărat al Universului…/ Visele mele,/ Culese din stele, acum încep / Să-mi devină reale!/ Visele mele le-mpletesc cu gândul/ Și-nvelesc cu ele, Pământul!” (Visul, Maria Corini)

Zice că destinul i-a pus viața la o încercare „pe o tavă”, dându-i aripi, una neagră și-alta alba: „Neagră rupt-a fost întruna, alba-ntrecea furtuna și-am tot mers și am purces între chin și înțeles”.

Astfel a ajuns cu sufletul ei… pe hârtie. Găsise un refugiu unde avea a ei lume de singurătate:„Reciteam poeziile pentru a rămâne în lumea mea interioară, care deseori atingea struna sufletului, cu o melodie până la lacrimi luminoasă. Din armonia lor se năștea versul”. La îndemnul prietenei Maria a început să aștearnă sentimentele în versuri. Este o fire simplă, scrie sincer în continuare, și doar la comanda inimii sale. Nu se impune nimănui cu opera ei literară, sunt „lacrimi sufletești”, – au cititorul lor care o înțeleg…

Realizări. ”Cele mai frumoase realizări din viața mea sunt cei trei copii ai mei”

Iubirea. A emoționat-o profund tematica romanului ”Romeo și Julieta” de William Shakespeare, i-a creat ideea precum că dacă viața este unică, astfel și iubirea trebuie să fie la fel unică până la finele vieții. De atunci, a devenit roabă a acelei ideologii: „Recunosc, doar naivii pot vedea astfel. Oamenii sunt pregătiți într-un mod deosebit pentru pasul vieții, de aceea realitățile nu coincid cu ideologia romanului. Sunt de acord că această lucrare shakespeariană vine dintr-o altă epocă, dar când e vorba de iubire e mereu actuală…”

Dezamăgirile. Nu crede să fie om pe lume să nu fi fost dezamăgit de ceva în viață. „Sunt prea naivă, cred în oameni, dar se întâmplă că uneori… mă trezesc cu pereți goi și reci în fața mea”

Regretele. Pentru Maria – sunt o pierdere de timp, nu ar schimba nimic din toate prin ce a trecut: „ce rost are să mototolesc ghemul amintirilor”?

Societatea. Societatea este cum este, vrem sau nu vrem astfel o avem.

Despre marile neajunsuri materiale și morale suntem vinovați noi toți, chiar dacă deseori poți auzi ” dar ce pot face eu?” Putem face fiecare câte ceva, dar fiecare se lasă în baza altui să facă și pentru el, așa ca și în versurile lui Vasile MilitaruȘase pui și-o biată mamă” Desigur, un om singur nu poate face nimic, dar nici nu are tendința de-a se uni cu altul ca să pună punct întrebărilor și problemelor  vieții. E rușinos să o spunem, suntem un popor în majoritate dezbinat, fiecare cu gâsca sa. Predomină nepăsarea, nu mă refer la întreaga populație ci la o bună parte. Până a avea aleșii poporului trebuie fiecare în parte să-și aducă aport intru rezolvarea problemelor. Oare nu e clar că cel ce te plătește azi ca să-l votezi nu-ți va da nimic mai mult până la viitoarele alegeri?…De ce nu scoți tu, cel de jos, banii tăi din buzunare ca să plătești toți vecinii să voteze ceea ce dorești?  Nu scoți banii că nu-i ai, dar ei cei din „partiduțele” de sus de unde au atâția bani ca să plătească câte voturi își planifică? Oare nu înțelegi că sunt banii tăi, ai noștri care ar fi trebuit să fie incluși pentru mărirea lunară a pensiilor, salariilor…

Schimbările. În opinia Mariei Corini ar trebui să se înceapă cu instanțele locale, după un anumit program de legi puse în vigoare, în favoarea îmbunătățirii modului de viață la sat. „Rolul Familiei – în primul plan! De acordat o valoare maximă familiei, bazată pe iubire adevărată și educație sănătoasă. Iubirea adevărată și educația sănătoasă vin în urma unor principii moral-spirituale ce duc spre o normă justă de conduită. Acolo unde este credință, este și iubire! Părinții sunt nucleul familiei, dacă unul din ei deviază de la normele conduitei civilizate, întreaga familie devine prada unei vieți toxice îmbolnăvind întreaga societatea. Prea mult se spune: ”Ce mă interesează cum trăiește cutare și cum se comportă?” Bine nu te interesează, dar copilul tău educat poate fi afectat de către cel needucat involuntar, fie prin aprinderea unei scântei de iubire, la o bere într-un local sau chiar fiind la volanul unui auto simțindu-se fără responsabilități…

Patriotismul. „Aș crea o lege ca fiecare om să-și cunoască locul lui. De exemplu: profesorul să fie remunerat astfel ca să-i rămână și de studii, să-și poată achita întreținerea… Interesul pentru plaiul natal, serviciul, etc., ar fi stabil, și oamenii n-ar emigra zilnic din țară…”; „E o datorie ca fiecare om să-și cunoască bine istoria țării, a strămoșilor, să-și respecte rădăcinile neamului, să nu permită nici unui străin să-i denumească limba. Băștinașii trebuie să-și dea respectul fratern, să-și iubească țara, proveniența. Despre hotarele țării trebuie să vorbească istoria neamului românesc și nicidecum cei adoptați. Exemple vii suntem noi cei duși în țări străine, acolo unde mergem în primul rând le studiem limba, respectăm legile statului, acceptând condițiile, primim în schimb prietenie, respect și anumite drepturi egalându-ne cu băștinașii în multe cazuri. Mai sunt și excepții, dar e și normal băștinașii să-și înainteze interesele.”

Turismul este o sursă uriașă de îmbogățire a unui stat. Avem sute de destinații turistice în Moldova, care ar trezi interesul oricărui turist străin. Moldova este un „picior de plai, o gură de rai”. Cu locuri extraordinar de frumoase: Mănăstirea Căpriana, Orheiul Vechi, Vinurile din Cricova, Nufărul Alb din Cahul, Muzeul ”Conacul Manuc Bey” din Hâncești, muzeele din Chișinău cu teatrele și mănăstirile sale… Artiști – meșteri populari avem, mâini de aur avem, pictori, scriitori avem, dar unde e mâna statului? Legi se cer și nu numai, să fie puse în vigoare…”

Alte expresii utile de Maria Corini:

= „În fruntea instanțelor sătești să fie puși în funcții oameni corecți de a dirija viața satului. Nu e vorba de dictatură, ci de o schimbare, de voință pentru un mod sănătos de trai. Avem atâtea locuri publice neîngrijite, ar fi o nouă ieșire din impas prin sancționarea consumătorilor de alcool excesiv, scandalagiilor, răufăcătorilor, hoților…”

= „Bisericilor trebuie să revină o mare parte din responsabilitate întru educarea tinerei generații nu numai prin discursuri ci și prin fapte, așa cum se face în țările capitaliste.”

= „Voluntariatul este o formă de activitate benevolă foarte utilă pentru societatea noastră”

= „Există multe probleme sociale care necesită schimbări, și toate țin de resurse financiare, iar dacă omul ar fi remunerat conform muncii efectuate, ar dispărea problemele și grijile care ne fac viața amară”

= „Din puritatea sufletului se înalță o dragoste adevărată față de persoana iubită”

= „Am o fire, ce pot asculta, privi, urmări totul pentru meditație după o concluzie generală iau decizii, din milă și bunătate sufletească deseori îmi las sufletul în păragină doar ca să fac să se simtă bine persoana, dacă timpul nu dă persoanei bunul simț de recunoștință în tăcere pot să mă retrag fără să comentez, acțiunile au avut și fapte și răspunsuri. Iertând prea mult mi-am pus în genunchi sufletul, sunt o naivă conștientă”

= „Detest violența în familie! De aceea, cer legi drastice contra violenței. Fiecare părinte își crește copilul pentru un nou orizont, pentru fericirea ochilor săi nu pentru al cupla cu un om ce ar viola drepturile celuilalt.”

= „Mai am multe de realizat, mă rog lui Dumnezeu să-mi dea puteri, voință am. Îi mulțumesc pentru darul ce mi L-a dat…”

Activitatea literară Maria Corini: Debut literar:
 – ”Voce del Taro” Revistă pastorală regională din localitatea Borgotaro provincia Parma, Italia anul 2006 n.5 (publicațiile au urmat în diferite perioade de timp)
Volume de poezii:

1. În liniștea gândulu” – poezii și cugetări, editată la Tipografia ”Pontos” Chișinău (2006) coperta și ilustrațiile aparțin autoarei
2. ”Il volto dell’anima”, poezii și cugetări în limba italiană, editată la Casa Editrice ”Vicolo del Pavone” din Piacenza, Italia (2014) coperta și ilustrațiile aparțin autoarei.
3. Odă iubirii(carte de buzunar) editată la Tipografia ”Elan Poligraf”, Chișinău 2016.
Pentru copii:
1. ”Snop de raze aurii” (poezii pentru copii) editată la Tipografia ”Elan Poligraf”, Chișinău 2015, ilustrații Cristina Covrig
2. ”Ghicitori”, editată la Tipografia ”Elan Poligraf”, Chișinău 2016, ilustrații Alexandru Plăcintă
3. Șoricelul și umbrela (poveste în versuri) editată la Tipografia ”Elan Poligraf” anul 2016, ilustrații Alexandru Plăcintă
Reviste literare:
1. Revista literară ”Cenaclul” din Craiova, România (2016)
2. ”Luceafărul din vale” ISSN 2601-2650 Revista de Literatură, Cultură și Artă. Fondatoare: Nycollas Kessy Ellys, România
3. ”Amprentele sufletului” – Constantin Nicolae Gavrilescu, Revistă ISSN-L2393-4506 România
4. ”Surâsul Bucovinei”coord. Ioan Mugurel Sasu
5. ”Metafora” coordonator prozatorul Ioan Ștefan
6. ”Anotimpurile Expresiei Ideii” coord. Mariana Bendou
7. ”Taifas Literar”coord. Muntean Ioan
8. Revista ”Realități culturale”
”În liniștea gândului, în lumea copiilor”
Nr.6 2018 text și imagini Ion Doru
Antologată: Antologii ale poeților și scriitorilor italieni:
1. ”Emozioni e Magie del Natale” Antalogia poetica Volume XII Piacenza Italia (decembrie 2011)
2. ”Firenze Capitale d’Europa” Premio Letterario Internazionale XV Edizione (noiembrie2012)
3. ”Firenze Capitale d’Europa” Premio Letterario Internazionale. Volume XVI ( noiembrie2013)
4. ”Emozioni e Magie del Natale” Antologia poetica Volume XIII Piacenza Italia (ianuarie 2014)
5. ”Poeti e Scrittori Contemporanei allo Specchio” XXXIX Premio Casentino Poppi di Arezzo Italia 2014 (iunie)
6. ”Emozioni e Magie del Natale” Antologia poetica Volume XIV Piacenza Italia(decembrie2014)
7. Antologia Literară închinată marelui poet ”Mihai Eminescu” editată în Toronto Canada 2016 de Maria Tonu
8. Antologia ”Carmen” București, editura ”Anamarol” de Rodica Elena Lupu
9. Antologia ”Izvor de lumină” editura ”Izvorul Cuvântului” vol 3 pag (121 – 142) de Caprar Florin, România
10. Antologia ”POEȚI și PROZATORI CONTEMPORANI în REGAL EMINESCIAN” Editura Editgraph – Buzău România 2018 coordonator Eugenia Enescu Gavrilescu
11. Antologia ”Prieteniei” – Buzău vol III Editura Teocora, coordonator Mirela Minuța Alexa, pag 384 – 388. ISBN 978-606-568-315-0
12. Antologia ”COLUMNA IUBIRII ETERNE” Editura ”Proșcoală” Râmnicu Vâlcea, coordonator Nycollas Kessy Ellys, pag 61 – 72
13. Antologie ”DIALOG CU VERSUL IUBIRII”/Coordonator Dorina Omota. – pag. 223 – 232
14. Antologia ”MAREA UNIRE CULTURALĂ”! Dandis Editory /Coordonator Maria Filipoiu. (În curs de apariție Antologia ”ASCIOR” ediția anului 2018)
Alte publicații despre Maria Tomița Corini: Revista ”Realități culturale”, ”În liniștea gândului, În lumea copiilor”. Nr.6, 2018 text și imagini de jurnalistul Ion Doru / Cronici literare în ”Literatura și Arta”. ”Florile dalbe” de Criticul Literar Ion Ciocanu.
Membră a: 1. Clubului Literar ”Pasărea Măiastră” din Chișinău Rep. Moldova, înființat și coordonat de către poetul Mihail Vîlcu
2. Cenaclului Literar-Creștin ”Cuvântul” al Mănăstirii ”Sf, Ap. Andrei” din Chișinău rep Moldova, înființat și coordonat de către poeta Raisa Plăieșu.
Premii: Fiind invitată să perticipe la diferite Concursuri Literare Naționale și Internaționale de Poezie și Narativă în Italia, din anul 2011 și până în anul 2014 a participat la 14 concursuri din care11 au fost cu premii, diplome de onoare și trofee, oferindu-i-se premiul întâi, doi și trei, după aceste reușite a fost invitată să editeze un volum de poezii și cugetări în limba italiană.
– La 27 mai 2017 i s-a oferit ”Primo Premio Speciale Estero Moldova” pentru volumul de poezii și cugetări ”Il Volto dell’Anima” 22 Rassegna Internazionale ”Padus Amoenus 2017” or. Sissa pr. Parma, Italia.
– Consiliul raional Cantemir / D I P L O M Ă se decernează dnei Maria Tomița Corin poetă, autoare de cărți pentru copii, originară din satul Antonești raionul Cantemir. În semn de înaltă apreciere pentru contribuția substanțială la dezvoltarea și promovarea perpetuă a limbii, dragostei de neam, altor valori sacre ale culturii noastre naționale / Președintele raionului Cantemir Andrei Ciobanu / 04 mai 2018 or. Cantemir
– D I P L O M Ă Se acordă Dnei Maria Corini, pentru propagarea cuvântului artistic și contribuție substanțială în educarea tinerei generații, prin editarea unor valoroase cărți, destinate cititorului elevat. / Președintele CR Cantemir al FSEȘ Natalia Matcaș, 05 10 2018
– DIPLOMĂ de EXCELENȚĂ Se acordă Doamnei Maria Tomița Corini
pentru creațiile literare cuprinse în antologia ”Scriitori români uniți în cuget și simțiri, la CENTENARUL MARII UNIRI” /București 19 octombrie 2018 /Director editorial Constantin-Nicolae Gavrilescu.

❤  Svetlana Vizitiu


3 comentarii

Veronica SANDUL: „O Vârstă Elegantă – pentru o bătrânețe activă”


Cea mai mare ofrandă a mea a fost alăptarea a doi prunci: la unul mama decedase după naștere, și la altul – mama nu avea lapte…”

Adoră să se plimbe atunci plouă. Preferă centrul Chișinăului, „orașul vechi” pe străzile Mateevici, Sciusev, Serghei Lazo… Este mereu cu privirea la locul unde poate găsi ușile vechi ornamentate într-un stil vechi deosebit, sau la colțișorul unei clădiri de arhitectură la fel veche, cel care ascunde miracolele din trecut… Îi place să redescopere locurile natale ale Orheiului Vechi: Casa Donici, Mănăstirile din Călărași, pădurea de fagi de-alături, – toate îi produc o stare de spirit înălțătoare. Rămâne impresionată de Cetatea Sorocii, de s. Unghiuri cu priveliștea lui Nistreană, cu izvorul tămăduitor la o Mănăstire din preajma satului, situată direct în mijlocul pădurii cu copaci seculari. O liniște Divină!

Familia, nu cariera, a fost cel mai important lucru în viața ei. Pentru carieră nu a avut nici posibilități. Acolo în orășelul militar din Rusia s-au născut cele două fiice ale ei, cu un an și 10 luni diferența de vârstă: Corina și Uliana (decedată în 2017). Copiii au învățat-o să fie tare, răbdătoare, să cunoască multe lucruri utile în viață. Ca orice mamă Veronica Sandul învăța, petrecea împreună cu familia și se integra în activități de suflet. Fiicele au motivat-o să studieze limbile franceză și engleză, pe care n-a reușit să le învețe la școală…

„Înger, îngerel / Dumnezeu mi-a dat și un nepoțel./Bunicuța, bunicuța./Pe Sănduța și pe Anuța,/II dau huța.”

Veronica Sandul are 61 de ani și îi mulțumește Domnului pentru că I-A dat să cunoască și să trăiască în Iubire Necondiționată și în Libertate: „Fiecare are intimitatea lui și este liber în alegerea de a iubi, – înseamnă ai da posibilitatea de a Exista și a primi Omul Drag așa cum este el, a respecta, a ceda, a vorbi și asculta … în tăcere

S-a născut în Centrul Moldovei. Este penultimul copil dintre cei șase copii din familia lor unită și veselă: două fete, ceilalți băieți. Veronica nici n-a observat când a trecut copilăria, atât de fericită a fost, și brusc s-a trezit la maturitate. Mereu cu griji, fiind preocupați de gospodărie, de alte lucruri, ca păscutul animalelor domestice (vaci, oi, capre, rațe, gâște, etc.). Aveau o grădină bogată cu pomi fructiferi, cu flori multicolore, unde familia se aduna sub zumzăitul albinelor care veneau de la vecini. Și buneii aveau albine, doar că părinții lor care nu mai sunt în viață, nu au dus acest meșteșug mai departe…

Pacea, bucuria, dăruirea, alinarea, iubirea de semenii săi dintotdeauna rămân valorile și virtuțile familiei lor!

Tata era lemnar în sat, adora să meșteșugărească ușile, geamurile, iar vocea lui de bariton o ascultau cu drag și enoriașii de la biserică, unde el cânta în cor. Mama lucra mai mult pe lângă casă, mereu ajuta pe cineva, vindeca cu un cuvânt bun, era expertă în plante medicinale, le culegea singură, și cunoștea de toate cum și cu ce se vindecă. Dar cele mai importante lucruri: iubirea de viață, umorul și încurajarea – erau instrumentele vindecătoare!

Veronica de la șase ani știa că va deveni medic, era străduitoare, cuminte și tăcută, nu-i auzea nimeni vocea, mereu se juca de una singură, ba inventa ceva ca să nu se plictisească, ba mergea la Lăcașul Sfânt… Aștepta să vină tata de la biserică, în special, duminicile sau de sărbători, atunci se îmbiba toată casa cu mireazma tămâiei ce venea de la hainele lui de sărbătoare, și se întindea ca un voal prin gospodăria lor până la următoarea duminică. Întreaga familia se bucura să se adune împreună. Tata o mai învăța să spună câte o rugăciune profundă… Pentru Veronika Sandul aceste rugăciuni răsunau ca cântecele de leagăn, ea chiar le cânta pe cele sacrale din vechile cărți de peste 100 de ani, moștenite încă de la străbunel, slujitor și el al Bisericii. Veronica avea impresia că în ele se ascunde o taină mare pe care abia acum o va descoperi… Educația în spiritul creștin a avut un impact pozitiv asupra activității ei școlare: Veronica era eminentă, șefă detașamentului școlar, mereu în frunte printre pioneri și comsomoliști. Mama o mai stăpânea, era împotriva activității ei fruntașe, și Veronica se simțea uneori genată… Dar curiozitatea și ardoarea de cunoștințe o făcea să meargă înainte.

Visul Veronicăi de a deveni medic s-a realizat cu succes! – „O munca de mare responsabilitate, care cere să știi specificul medicinii, și mai ales a medicinii naturiste, pe care o aplicam în practică pe langă cea alopatic”…

După absolvirea Universității de Medicină din Chișinău, Veronika Sandul a plecat împreună cu soțul în Rusia (acolo el făcu armata), „viața a călit-o și a șlefuit-o ca pe un almaz” – precum spune ea. Deci, locuiau într-un orășel militar, stepă, departe de casă. Caracterul optimist, sociabil și prietenos au ajutat-o să se integreze ușor printre oamenii cu multiple caractere și naționalități ca Om, ca Medic. Acolo ea și-a cizelat abilitățile de a vindeca cu privirea, cu mângâierea și cuvântul său. Experiența a convins-o că multe boli se vindecă prin talentele și pasiunile de viață: Artă, Muzică, Pictură, Teatrul, Religie, etc, toate i-au schimbat gândirea și modul de viață: „A CONȘTIENTIZA ceea ce faci, a fi cu Credință și Iubire, a crede în Familie și copii tăi, în Feminitate și cinste, a crede în meditație și viață pe alte planete, în Unitatea tuturor noțiunilor care există în lumea cea vie și cea moartă”…

Sufletul se înalță, ușor de dimineață./Mă indrept spre Templul, unde in Altarul Sfânt,/Domnești Tu Doamne-Dumnezeu,/Și păsările cânt…/Să-mi pun frumoase flori pe ochi,/Cu roua zorii să mă spăl pe față./Să mă scald în Albul văzduhurilor reci,/Când pe cărările inverzite agale-sprinten treci/O,Doamne!/Iubirea Ta fară egal,e fără chip.E doar suflare./E liniște in infernal./Mă faci să ințeleg doar pe tăcute,/Graiul florilor deschise și – a lucrurilor mute…” – (Veronica Sandul)

În continuare menține relații bune cu prietenii de diferite naționalități din acel orășel militar din Rusia, după demobilizare, fiecare s-a împrăștiat care și încotro. Veronica își aduce aminte că vacanțele atunci erau foarte vesele și distractive, toate sărbătorile, duminicile se petreceau cu familia și prietenii. Și prietena ei cea mai bună rămâne la fel cea din copilărie, cu care menține legătura strânsă, în rest, azi, sunt doar cunoștințe…

Societatea în prezent, are o mare oportunitate pentru mari realizări și prosperare, pentru cei ambițioși, în special. – spune Veronica, – Ce pot eu schimba pe acest Pământ? Am început cu Motivația și susținerea persoanelor în Etate. O Vârstă Elegantă – pentru o bătrânețe activă!” S-ar bucura să reușească să creeze o „Comunitate de Vârstă înaintată” – o „echipă de youtube-riști”: pentru a fi un exemplu celor mai tineri, – „Nu există o vârstă anumită pentru a fi activ și a te simți bine!”

Atunci când s-a întors din Rusia în Moldova, a fost îndrumată spre o altă ramură a medicinii – Cosmetologia, și după ani de activitate în acest domeniu, Veronica împarte cu mare bucurie toate cunoștințele și cu alte persoane, prin paginile de rețele de socializare, este și vlogger, postează direct pe canalul Youtube, discută cu mii de utilizatori și o face cu plăcere și desăvârșire. Ar dori să cunoască mai multe persoane în etate, pentru a ști mai bine cum înaintează ele în vârstă, ce le motivează. Și, pentru a le susține, cu siguranță! „Statutul de pensionar mi-a oferit o altă oportunitate de alegere a unei noi pasiuni-Vlogger. „A fi, a impartași din cupa mea și altora, a darui Lumină este scopul meu în continuare…”

Lumină lină/Cu tine sunt plină/Vin-o de mă alină/Adun fir cu fir/Umple al meu Potir/Dulce e al tau mir/Din al meu Hram/La toți dau ce am/Lumină lină /Vin-o de mă alină/Cu tine sunt plină” (V. Sandul)

Despre migrații spune că „dintotdeauna acest subiect a fost o unealtă spre evoluție, schimb de experiență, diversitate și cunoaștere”. De astfel, Veronica Sandul se bucură pentru succesele profesionale ale copiilor și nepoților săi stabiliți în Canada. – „Expresiile: „această e problema” fie „a apărut o problemă” sunt oportuniste. Nu există probleme, există situații care oricum se rezolvă. Toate depind de atitudinea noastră față de ele

Câțiva ani în urmă avea o marea dorință de a-și edita versurile proprii… Nu s-a realizat… Scriitorul Vasile Romanciuc i-a scris că nu este atât de simplu să-ți editezi cărți proprii… Sponsorii sunt greu de găsit, din păcate.

CINE SUNTEM NOI?/Cine suntem?/Nașterea inceputului,/Pește la inceputul Prutului,/Cei căzuți in război…/Cine suntem noi?/Cei ce pacea iubesc,/Sau poate cei ce pe marte traiesc?/Cei dce alergă după diamante și lux,/Apoi se roagă lui Isus…/Cine suntem noi?/Vagabonzi,boschetari de la coș cu gunoi,/Luptători spre lumină ce nu dau inapoi,/Copii inocenți și dornici de viață,/Indrăgostiții intârziiați ce se regăsesc,/Sau poate cei ce nu iubesc sau pătimesc?/Cine suntem noi?/Căinii ce latră in zadar,/Stâncă de piatră,/In zbor un bondar,/Bogații -ce dragoste dăruiesc,/Săracii –ce o cerșesc./Cine suntem noi?/Câmpul inflorit cu maci,/Poate cei drogați../Cei ce nu au nimic in buzunare,/Dar ochii licăresc ca o lumânare,/Dictator..Deputat..Trădător…/Cine suntem noi?/Foc și scrum,ce ne leagă acelaș drum./Cel ce iubește,/Cel ce e fericit,/Cel ce nu vrea nimic…/Rațiune Divină!/Cine e de vină?/Cine suntem?/De unde venim?/Unde plecăm?/Mai des și mai des ne intrebăm,/Fărp să căutăm…fără să știm…/Suflet suntem…/EL alege ceea ce e menit să fim…” (Veronica Sandul)

Alte pasiuni mai sunt împletitul, croșetatul, cusutul și lectura cărților, aici Veronica reușește cu succes. Cărțile pe care le recomandă, în primul rând, ar fi: „Tema pentru acasă” de Nicolae Dabija, „Alchimistul” de Paulo Coelho, „Profetul” de Kahil Gibran, „Portretul lui Dorian Gray” de Oscar Wilde și, desigur spectacolul jucat de artiștii Teatrului Geneza Art. „Dar, de fapt toți scriitorii s-au bazat pe Cartea Cărților –BIBLIA, din care poți învăța cele mai profunde Trăiri și Lecții. – Pacea Domnului Lumină și Iubire tuturor!” (Veronica Sandul)

Câteva expresii de la Veronica Sandul:

~ Tinerii revin la tradițiii, la valori ce ne identifică ca NEAM!”

~ „Secvențe de la Intilnirile de Suflet din anul ce se trece…A fost minunat !!! alaturi de colegi ,prieteni si oameni cu suflet mare.Cei care pot impartași bucuriile si indestula cerințele celor ce au nevoie…In Compania Lumea verde nimeni nu se pierde…Omul și Natura sunt un tot intreg …”primum non nocere deinde salutare”(Hipocrate)

~’’…Armonia si Bucuria e chind gindești ,spui și faci acelaș lucru.Ascensiunea e Mulțumirea și Iertarea ~ ~”Iubirea e Putere…Iubirea e Emoție…Iubirea e Creație…Iubirea e Pace..Iubirea e Linistea si Surisul interior…E iertare si daruire…Iubirea e Viața insași…Va iubesc

~ „Acolo in Sublimul inimii, unde e Lăcașul și Leagănul Iubirii… VĂ IUBESC DRAGII MEI PRIETENI!’’

~’’Astăzi am fost prea matinală…probabil Ingerii mă trezesc pentru clipele minunate ale Creației…Numai Lumină in sufletele voastre!O sîmbătă și o Duminică liniștită. Vă iubesc!’’

Alte surse:

https://www.facebook.com/frumusetea.varstei.elegante/

http://frumusetea-varstei-elegante.com/

https://www.youtube.com/channel/UCW5KMU88qceGsl1gyUD1RHA

❤ SV


4 comentarii

Războiul nu are chip de femeie sau despre Olga Căpățînă, o artă în culori și panglici


Dragostea mea cea de toate zilele, eu, Ți-o cer, Doamne, în loc de pâine”…

Multe dispar, se dizolvă totalmente în uitare. Dacă nu uiți războiul, apare multă ură, și dacă războiul este uitat, – începe altul. Să nu uităm femeile care au realizat fapte mari, care s-au sacrificat viețile pentru fericirea și viitorul nostru, noi nu avem dreptul să le uităm. Va veni timpul, și femeiei i se va întoarce recunoștința. Nu va exista război și răul pe pământ, oamenii se vor ”înfrăți” și vor găsi fericirea lor.

Știm multe despre război, și prea puțin, de fapt. Războiul este cel mai mare barbarism al omului: sânge, răutate, ură. Cum se poate îmbina conceptul de ”femeie” și ”război”? Cum poate o femeie care dă viață, aduce fericre și pace, să ucidă? Nu este credibil, și nu dă Doamne pentru o femeie să devină un soldat! Din nefericire, forța crudă și distructivă îi echivalează pe toți: bărbați, femei și chiar copii…

Opera literară a Olgăi Căpățînă conține adevărul prin care a trecut ea personal, în care a adunat toate vocile unei femei cu strigăt de durere, despre destinul ei și a altor oameni în care a întrat războiul înfricosător și fără a cere voia lor le-a schimbat viețile pentru totdeauna. Da, a fost nevoită să existe în condiții de război, să iubească și tot odată să țină arma la piept. Odată cu tot tragicul morții, a sângelui și cruzimii ce o pășteau la fiecare pas, Femeia din Olga Căpățină aduce în război un spirit ușor de bucurie, speranțe, versuri și cântece, și chiar o artă în culori și panglici… Și în același timp, războiul este cel mai crud lucru care se poate întâmpla unei femei. Doar, ea este Mamă, ea dă Viață, și aici este nevoită s-o lichideze. Nu este treaba oricărei femei. Nu trebuie să fie a nimănui! De ce guvernele, bărbații… provoacă la războaie, doar și ei au o mamă a lor, copii, nepoți… E groaznic de dureros, ce au îndurat buneii noștri în deportări și în Primul Război Mondial; de ce această durere n-a fost o lecție pentru a iniția razboaiele din  Afganistan și cel din Transnistria. Vieți pierdute, destine întretăiate, și cel mai groaznic: a reieșit că aceste războaie au dus doar la pierderi umane și dezbinări între popoare fără a realiza ceva concret. Un vis urât care, din păcate, a devenit realitate.

Amintirile, mărturiile Olgăi despre război în povestirle ei sunt sincere, fără atenuare. Romanele ei nu pot lăsa pe nimeni indiferent, pentru că ele oglindesc nu doar realitatea: expun sufletul unei femei care deschide cele mai interesante taine, relații care pentru altcineva ar fi greu de împărtășit. Unele descrieri sunt chiar teribile prin faptele lor. De fapt, teribil este orice război… (SV)

  În prezent, casa Olgai Căpățînă este aici Republica Moldova, și acolo – în Franța. Spunea cândva Olga că iubește Moldova ca pe un copil bolnav caruia îi porți de grijă și-i dai tot sufletul. Și Franța ca pe un copil, de care te mândrești”. Puterea ei e în cuvântul scris, în detalii transmise pe curat și anevoios devine de-un suflet sincer exprimat… Astăzi este o femeie împlinită și fericită chiar…

      Dar, a fost odată ca nicodată, demult tare, o femeie cu ochi albaștri, care iubea poezia… A studiat Filologia, Limba și literatura Moldovenească la Bălți, așa cum era pe vremuri. Apoi a lucrat la Radio Moldova și primea doar 105 ruble sovietice. Avea deja doi copii și reușise să divorțeze. Într-o zi, a realizat un reportaj despre înrolarea tinerilor în armată, și soarta nebună o făcu sa accepte propunerea comisarului de a lucra la ei. Dar și salariul mai bun a motivat-o… Uimitor, de aici a ajuns în Afganistan. Inițial, Olga nu-și imagina ce o așteaptă acolo, simțul dreptății o făcu să accepte. Apoi cunoscu o realitate dură, teribilă: un mediu sălbatic, unde trebuia să reziști și să fii puternică. „Ceea ce m-a făcut să fiu puternică erau cei doi feciori ai mei, pe care îi creșteam singură. Am lăsat copiii cu mama mea, m-a ajutat foarte mult și sora mea Lidia cu ei. Și am plecat în Afganistan. Apoi din Afganistan am mers la Kușka. Am făcut foarte mari eforturi pentru a nimeri cât mai aproape de casă. M-au trimis la Odesa, iar de acolo la Tiraspol”, își amintește Olga Căpățînă. O Realitate pe care inițial a redat-o în ”Afganistan – raza mea sălbatică de soare”: Mărturia unui soldat al armatei roşii. (Moldova – Afganistan – Kamceatka – Moldova-Franța). Viața a învățat-o să le suporte pe toate… Ulterior, a fost transferată la Odesa, de acolo în Transnistria. Dorința de a fi mai aproape de casă și de copiii ei era aproape realizată, dar a fost trimisă în Rusia, tocmai în Kamceatka. Doar în noiembrie,1991, a reușit să-și îmbrățișeze mama și copiii, fiind transferată de Ministerul Securității Naționale în Transnistria, unde a activat pînă 1995. ” După ce am reușit să scriu totuşi un roman despre război, durerea m-a lăsat. Nu-l visez și nu mă trezesc plângând, m-am distanţat de el. Știți cum se spune: dacă nu vezi portretul în întregime, fă un pas înapoi și-l vei descoperi. Am revăzut acea perioadă, scriind filă cu filă. Acum evit să discut despre război. Cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat în Franţa e că m-am acceptat aşa cum sunt. Francezii m-au ajutat să depăşesc tristeţea. Atâtea lucruri frumoase am văzut în ultimii ani. Mi-am zis: nu mai sunt copila aceea care umblam cu rochii purtate de surori, cu încălţămintea ruptă, nu sunt adolescenta naivă, femeia singură cu doi copii, nici femeia-soldat, sunt cea de azi, cu o experienţă amplă în urmă, mamă a doi feciori, bunică a patru nepoţi…” (Olga Căpățînă)

Era prea citită și prea multe idealuri, pentru a se trezi într-o lume totalment diferită de punctele fierbinţi din Afganistan decât cea, pe care și-o imagina. Și Într-o lume de bărbați agresivi care se socoteau cu un cap mai înalți ca femeile și le vedeau la cizma lor de „кирза”. Trebuia să fii puternică și să nu cedezi cu nimic unui bărbat. Căldură nebună, 50 la umbră, dor de casă, de copii, dor de ploaie. Și război! Însăși războiul de la Nistru a fost cutremător pentru Olga. Amintirile și durerea nu o lasă nici acum, după circa 30 ani. Durere pentru umilința, la care ne-a adus conducerea Moldovei. Durere pentru eroii căzuți, pentru mamele îndurerate.

Războiul ia schimbat viața! Olga, femeia cu o poveste de viață cu adevărat uluitoare, care a văzut ce înseamnă războiul cu ochii proprii. Și-a format caracterul în Afganistan şi în conflictul de pe Nistru, iar acum își desfășoară activitatea de jurnalist de investigație la Paris. Puțini dintre noi își pot imagina ce înseamnă să trăiești în vremurile de război, iar Olga Căpățână a simțit pe pielea proprie emoțiile acelei perioade. „Am ajuns până la aceea că stăteam singură în casă, în apartament, duminica, și auzeam sirena mașinii de poliție. Mă gândeam că vin după mine. După care îmi spuneam, hai nu fi prostuță. Nu vor veni ei să te ia ziua, cu poliția. Las’că te găsesc ei mâine dimineață la Statul Major, unde îți faci serviciul”, își amintește Olga Căpățînă.

   ”Fiule, ca mostenire/Vreau sa-ti las a mea vorbire,/Hora, doina romineasca,/Casa mamei batrineasca./Si livada noastra-n floare,/Si-nca sfintele hotare,/Pentru fiul tau ce creste,/Tu – le ai, tu le pazeste !/Zestre fiului sa-i dai/Dragoste de-al nostru plai./Nistrul care curge lin,/Codrul si cerul senin./Ca sa nu ramie mut – /Limba noastra fie-i scut./Tot ce-ti las azi tie eu/Este de la tatal meu!” (Olga Căpățînă)

   Atunci când vine la Chișinău, neapărat trece pe la librărie. Astfel, Olga ia cunoscut pe scriitorii și formatorii de opinie, diaspora care la fel locuiește în Franța și la care ea ține mult: Tatiana Țîbuleac, Vitalie Vovc etc. De baştină o leagă rudele, mormântul părinţilor. Îi este dor de graiul pe care îl vorbea mama mea, pe malul Nistrului, care nu vorbea niciun cuvânt în limba rusă. A întrebat-o odată pe sora mamei: „Mătuşă Natalia, de ce nu ştii rusa?”. I-a răspuns: „Ştii, draga mea, au venit prin 40 ruşii, au stat oleacă şi s-au dus. Apoi au venit în 44, de atunci tot aştept să se ducă, tot aştept…” De ce, Franța? Franța este viitorul ei, fiindcă aici sunt nepoții ei:”Ei au ales Franța și eu, după cum v-am spus, sunt legată de ei cu dragoste, deci nu am alt drum, decât pe cel, pe care l-au ales copii mei. Și mă rup în doua de mai mult de zece ani, între Paris și Chisinău.” Acolo Olga nu se simte migrantă pentru că a nimerit la Prieteni! Are de lucru, cunoaște limbile, o vorbește, o citește în original și să o scrie, traducând operele ei propirii în din română în franceză. Olga știe că femeile noastre se deosebesc de cele franceze și asta e bine. Nu poate toată lumea să fie la fel. Dar,  ”ar fi bine, sigur, ca femeile noastre să citească mai mult, să meargă la teatru, nu numai să facă cumetrii și nunți ca în Moldova. Ai sigur ce lua de la femeile franceze”.

   Este decisă că nu mai vrea să revină în trecut și nu vrea să ia nimic de la început. Este obositor și chiar umilitor. Ea a început, în primul rând, prin a se respecta și a se iubi, a se accepta așa cum este! Să fie liberă și independentă, doar dragostea față de copii și de Moldova – o leagă strâns aici: ”Această dragoste va rămâne cu mine pentru totdeauna. De ea sunt legată. Războiul m-a învățat să mă apăr, să fiu mândră. Să apreciez orice moment de fericire. Să nu mă chinui cu mărunțișurile, că viața-i frumoasă și în ploi, și în ninsori. Contează doar oamenii, care te înconjoară. Războiul m-a învățat să spun NU. Să las în jurul meu doar oamenii, pe care vreu să-i văd și să fac doar ce-mi place”. ”O femeie sentimentală. O femeie foarte puternică. O femeie foarte slabă„, așa se descrie eroina noastră. O Femeie care nu poate minți și merge până la capăt. Dacă începe ceva, nu-și iese din cuvânt, și nici din drum – până nu-și realizează scopul…

Olga Căpățînă– Om de Omenie! O Femeie cu poveste de viață uimitoare. A participat la două războaie, după care s-a stabilit în Franța ajungând jurnalistă de investigație. Face naveta lunar în Republica Moldova unde realizează prezentări de carte, cluburi cu lecturi inteligente, întâlniri cu oamenii minunați la Biblioteca Municipala B. P. Hasdeu, Biblioteca Nationala etc.… La fel are grijă de copii ei, nepoții dragi, neamurile sale, de un an își ajută sora ei dragă să iasă din impasul cancerului și face tot posibilul să-și vadă surioara pe picioare. Este și un filantrop – Olga ajută persoanele pe care, de fapt, niciodată nu le-a cunoscut: ajută în lupta contra cancerului, contra durerii omenești… Oamenii trebuie să-și cunoască eroii!  Astfel am cunoscut-o când mi-a scris pe o rețea de socializare că vrea să-mi ajute sora în lupta cancerului mamar. Nu-mi venea să cred, dar ea a și făcut-o, organizând la Paris o acțiune de caritate cu strângere de fonduri în ajutorul lui Viorel Mardare și a Lilei Șaragov (sora mea). În scurt timp, a vândut cărțile și pânzele cu panglici, iar banii adunați le-a trimis la destinație… Viorel, a decedat spre regretul nostru, era prea târziu pentru a mai face ceva pentru el. Sora mea, acum e mai bine. Doamne ajută! Mă închin în fața Olgăi, această persoană încredibilă și uimitoare. Îi avem atât de puțin, că vine greu să crezi că mai există…

Olga Căpățînă despre una din pasiunile ei:”Dacă în copilărie nu am avut posibilitate, învăț acum! Ce bucurie de la vopsele! De parcă iar a venit bunelul și scoate de prin buzunare bombonele „pernuțe” cu magiun și mi le întinde…” (pictură)

Alte Expresii sau motto preferate de Olga:

~Educația este cea care îți dă avântul și curajul de face totul în această viață

~”Ce poate fi mai frumos in viata unei femei, decat sa devina Amabasadorul Demnitatii?”

~Binele este in capul nostru, iar frumusetea – in ochii nostri!’’

~’’Nimeni n-are dreptul să ne înveţe ce-am fost sau ce-ar trebui să fim, voim să fim ceea ce suntem – români”. (Mihai Eminescu)

~Ma uit la pozele, facute pana in 44 si la cele facute dupa 1946… ce diferenta! Hainele moldovenilor erau frumoase, fetele luminate, iar dupa 46… saracia se vede dupa imbracaminte, dupa fetele oamenilor..

~ Notiune de neam e ratacita…

              Prietenii despre Omul din Olga Căpățînă și creațiile ei:

~ Valentina Gutu:”Romanul -trilogie ”Dobrenii ” scris de Doamna Olga Căpățînă -reprezinta viata mai multor generații din familia Dobre . Familia Dobre -constituita din Nicolae Dobre și Nadia Dragu , care la 16 ani fuge de acasă , ca sa își urmeze iubitul . Începutul tumultos , furtunos și iresponsabil (din partea Nadiei ) , ii va urma pe tot parcursul vieții lor prin cele mai grele si incercate evenimente de rastriste – rasboi , deportari ,copii care se avanta in cele mai hazardate situatii , razboiul din Afganistan , razboiul din Transnistria , plecarea fiicei Lina in Kamceatka etc . Cu toate acestea familia Dobre , este o familie de oameni tari si puternici , care creste și educa copii , care nu se tem de greutăți și încercări , dilemele și confuziile din viețile lor sunt depanate rând pe rând , pana sunt înțelese și rezolvate ecuațiile enigmelor misterioase !!! Toate personajele îmi sunt dragi – Nadia , care a ascuns o viata intreaga sotului , Nicolae, ca Petru – fiul cel mare este rezultatul violului de catre soldatii rusi , cand au navalit ca turbatii in casa lor , si l-am omorat si pe tatal ei Andrei Dragu . Lina , gingasa, frumoasa , inteligenta , care s-a indragostit de Serghei Ciuev , si care de fapt era fratele ei , de pe tata. Pentru mine acest roman a fost , ca si o calatorie ,pe parcursul careia te poti astepta la lucruri incredibile . Foarte multe momente suspens , care ma faceau sa nu ma deslipesc de carte , pana nu citeam cu ce se termina !!! Minunat , multumesc frumos !!! Sunteti o scriitoare foarte Talentata !!! Sper ca , cat mai multa lume sa Va citeasca , si pe viitor romanele Dvs . sa ajunga sa fie studiate si in scoala . Temele abordate in romanele Dvs . sunt foarte variate si foarte profunde!’’

~Valentina Gutu Doamna Olga Căpățînă , sunt o norocoasa , ca Va cunosc , nici nu va puteti inchipui , cata bucurie si cata multumire sufleteasca mi-a produs citirea cartii Dvs.!!!

~Maria Caprian Dobrenii, ça si Mireasa din Cabul sunt insirate cu amintiri grêle, dureroase.
Sunt scrise cu multa dragoste si cu o profunzime traita.
D-na Olga Căpățînă ne prezinta o parte din istorie care a fost pasita, ascunsa. Am impresia ça fiecare cuvint, fiecare expresie, fiecare destin ne completa golurile perioadelor in cauza.

~Maria Caprian Dragostea de mama e mai profunda decit oceanele si depaseste orice orizont! Aceste versuri exprima intr’adevar dragostea materna nemarginit de profunda! Merci d-na Olga Capatina ca ne emotionati frumos!

~Andrei Buzau Versuri extraordinare. Un omagiu adus evenimentelor triste din 1992 prin care a trecut meleagul meu.

~Calopia Radu Este foarte frumoasa aceasta poezie ,ar fi bine sa găsiți un compozitor sa compună si o melodie frumoasa.

~Nina Pantilei Citesc poeziile tale și simt atâta energie pozitivă, atâta primăvară în suflet, atâta putere să mai fac lucruri frumoase.

~Ministrul Educației, Culturii și Cercetării, Monica Babuc, a spus că viața jurnalistei și scriitoarei Olga Căpățînă este demnă de un film. Aceasta vorbește în cărțile ei nu doar despre ceea ce a văzut și a trăit în acele momente de groază ale războaielor la care a participat, ci și despre dragostea de viață și de semeni, despre puterea femeiască, despre iubire și dorul de țară. Monica Babuc a remarcat că operele scrise de către Olga Căpăţînă trebuie să se regăsească pe rafturile bibliotecilor publice din ţară.

~ Directorul general al Bibliotecii Naţionale Elena Pintilei, a menţionat că Olga Căpăţînă ştie să bucure publicul cu cărţile sale traduse în diferite limbi. Pentru copii a scris poezii, iar pentru maturi, cărţi în care sînt abordate teme speciale.

~În ”Mireasa din Kabul”, Olga Căpăţînă apără cauza femeilor, dreptul lor la demnitate şi fericire, scrie în prefaţă Călina Trifan, iar Aliona Grati a menţionat la lansare că romanul este unul trist, cu final optimist.”O femeie care a suportat nu doar consecinţele gloanţelor şi tancurilor, ci a oamenilor brutalizaţi de ororile războiului. Este o femeie care până la urmă a ştiut să reziste şi să rămână optimistă şi a avut împliniri în viaţă. Un roman scris bine, care poate fi citit dintr-o răsuflare”, a precizat Aliona Grati, critic de artă

~Ada Revenco-Panciuc;’’Ași vrea să am și eu un piculeț de talent ca să pot exprima tot ce port țn suflet…Deaceea tot ce scrie Olga CApatinaîmi place. Ea are perfectă dreptate – trăiți-vă viața, oameni buni, mai ales tinerii, iubiți, creșteți copii cuminți și fericiți, respectați-i pe cei din jurul vostru și rugați-vă pentru Moldova noastră. Trebuie să fim uniți, nu să ne certăm și să ne mîncăm unul pe altul, că politicienii doar asta și așteaptă…

Karol Racz-Sochircă de cate ori va vad d-na Olga Capatina, ma gandesc ca daca armata ar fi formata numai din femei asa de frumoase si sufletiste….lupta nu s-ar mai da cu gloante…ci cu flori si multa dragoste.’’

~Pavel Cireș:’’Sunteți o adevărată eroină! Bravo și respect pentru curaj!’’

               Câteva Recenzii la carți de autor:

Dobrenii” este despre al doilea război mondial, despre cel din Afganistan şi conflictul din regiunea transnistreană. E despre dragostea din timpul războiului, cum să-ţi păstrezi familia şi cum să-ţi iubeşti ţara. Redă povestea unei familii de moldoveni care trăieşte momentele foametei şi deportărilor.”

”Cartea ,,Agent Dublu” include opt povestiri despre militarii moldoveni care au făcut armata în timpul războiului din Afganistan, despre medicii care l-a fel s-au aflat la datorie în acea perioadă.”

”Poeziile cuprinse în ,,Lilith” sînt cîntate de mult timp de mai mulţi interpreţi din Republica Moldova şi sînt adevărate şlagăre în present”

”Afganistan – raza mea sălbatică de soare” – titlul unui nou volum din istoria militară a țării noastre, lansat la Centrul de Cultură și Istorie Militară la 7 iunie anul curent. Volumul publicat în trei limbi, româna, franceza și rusă cuprinde file din istoria acelor tragice zile pentru ostașii moldoveni trimiși să-și onoreze „datoria internațională”. Autoarea, Olga Căpățână, și-a conceput opera ca o trilogie, cu titlul „De la Nistru pîn’la Sena”, următoarele volume ne vor relata clipe din conflictul militar armat de pe Nistru. La eveniment au fost prezenți participanții la războiul din Afganistan și la Conflictul armat de pe Nistru, membrii familiilor ostașilor căzuți, studenți de la Academia Militară ș.a. Banii obținuți din vânzarea cărților vor fi donați familiilor ostașilor căzuți la datorie.

Fiilor mei/Nu mai reușesc să număr/Zilele ce trec și vin./Pune-mi capul tău pe umăr/Fiul mare, fi u mezin./Tinerețea-i trecătoare,/Dragostea e un alin./Numai tu rămâi o fl oare,/Fiu mai mare, fiu mezin./Totu-i efemer: tristețe,/Bucurii și frumusețe,/Și doar tu-mi vei fi mereu/Fiul meu, copilul meu./Vino să mai stai pe brațe,/Anii ăștia-s zburători./Tot ce am mai scump în viață/Sunt iubiții mei feciori./Vă voi apăra de toate,/De e greu și de e noapte,/Cu pânica calda-n masa/Mama vă așteaptă-acasă.” Olga Căpățînă

Date biografice: Olga Căpățînă s-a născut în anul 1955, 30 iunie – în satul Lencăuți, raionul Ocnița. A absolvit facultatea de filologie a Universității de Stat ,,Alecu Russo” din Bălți. A activat în calitate de ofițer în armata sovietică, iar după destrămarea URSS – în Armata Națională. A participat la războiul din Afganistan și la cel pentru apărarea integrității teritoriale și a independenței Republicii Moldova. După ce a revenit de la război, Olga Căpăţînă a început să scrie versuri, romane, cărţi pentru copii. Pentru maturi a mai scris „Memoriile celor căzuţi în Afganistan” şi „Memoriile celor căzuţi în Transnistria”. Acestea au fost traduse în rusă și franceză. Pasiunea ei de a picta și broda cu panglici deja este faimoasă.

Scriitoarea Olga Căpăţână este una din puţinele femei în grad de ofiţer din R. Moldova, agentă a Chişinăului în Armata 14 în timpul războiului din Transnistria. A cunoscut atât ororile războiului din Afganistan, cât şi cele din Transnistria. Stabilită acum 13 ani la Paris, Franţa, viaţa ei se divizează în două părţi – cea în care a dus o luptă, inclusiv cu arma în mâini, pentru o viaţă mai bună şi cea în care, asemenea francezilor, a învăţat să observe şi să trăiască micile bucurii ale vieţii. În continuare scrie mult, are site-ul personal spiritualitate.md.

❤ SV


11 comentarii

Natalia Mazilu-Miron:”În țară străină lucrezi doar și taci, în țară străină ești ca orfan”


Cu greu am găsit în albumul ei o imagine în care să zâmbească, experiența de viață a lăsat o amprentă amăruie pe chipul acestei doamne fine și plină de tristețe chiar dacă uneori surâde în inima ei. Zice că pasiunea vietii sale e să scrie. Din copilărie Natalia Mazilu-Miron poartă cu sine un pix și un caiet pentru a scrie orice gând inspirat. Îi place să facă surprize, nu conteaza cui. Să ridice buna dispoziție celor dragi. De multe ori face haz de necaz… și chiar îi reusește să zâmbească:”Nu știu dacă e bine sau nu, am in vedere, cu istorioara mea în public… Eu multumesc Domnului pentru viața pe care o am. Bună sau rea – este a mea! Am un suflet bogat, de aceea de multe ori îmi înșir gândurile în scris. Am fost întotdeauna sinceră: E bine sau rau, sunt -EU.” 

Colegele de scoală o vedeau la Teatrul de miniaturi… Nu a ajuns acolo, dar teatrul dur a fost chiar viața ei. ”În adolescență nu am fost frumoasă, de aceea nu-mi plăcea să pozez. După ce m-am căsătorit și am născut un fiu, mulți ani am fost atât de slabă fizic că îmi era groază să mă privesc în oglindă. Au trecut anii, si cu încetul s-a schimbat și starea mea sufletească luminându-mi înfățisarea”.

S-a căsătorit la 19 ani cu vecinul ei. Pare să fie din dragoste:”nu știu cât de mult l-am iubit, dar mi-a dezvaluit odată, că s-a însurat cu mine pentru că eram cumsecade și harnică foc… Avem un fecior – suflet din sufletul meu – Ghenadie, poartă la fel numele soțului, căci ambii sunt născuți în aceeași zi. Și amândoi mă sustin în toate… Iubesc!

Natalia s-a născut la 8 decembrie 1979 în satul Văratic, r-nul Rîșcani din parintii Vasile și Zinaida Miron, tărani de rănd, care au crescut 4 fete, dintre care Natalia este cea mai mare.

Și-a petrecut copilăria într-o căsuță mică de la marginea satului. Chiar alături curgea râul Ciuhur înconjurat de o pădure, imasuri, stânci, dealuri și văi… A trăit și a copilărit în Valea-Adancă. ”Se consideră că în mahalaua noastră trăiesc cei mai nevoiasi oameni din sat, fiind cu mulți copii, fără loc de muncă, fără profesii, fără carte, fără un statut în societate… Nu aveam măcar un drum normal, în special e greu pe timpul ploios, abia reușeam să ieșim din glodul ce venea până la genunchi… Ne ducea mămica în spate până la un drum asfaltat.

Mama avut mult de suferit în viață, că încă în fragedă ei copilarie a fost dată de propria sa mamă spre adopție… Nu ia fost usor nici mai târziu, dar după ce am apărut noi (fiicele) pe lume, ne-a oferit cea mai mare dragoste care există pe acest pământ…” Acum mama Zinaida Miron recunoaște:”Scumpele mamei, voi, fetele mele, sunteți sensul vieții mele, fără voi, eu cred că nu aș exista. Nu v-am dat averi, că nu luam avut. Dar eu vă iubesc mai mult ca viața. Țineți minte, eu vă susțin întotdeauna, și va iubesc la nesfârșit!”

Natalia a dus lipsă de multe, dar iubirea cu care a fost înconjurată în familia lor a acoperit toate lipsurile. ”Întotdeauna am fost împreună că erau ”Toti pentru unul și unul pentru toți”!” Natalia a fost o fire mai timidă. Adesea se ascundea printre stâncile din vecinătate cu un caiet în care înșira gândurile… Cu toate ca era deja matură, adora să citească poveștile în care întotdeauna BINELE învinge RĂUL. Povestea ei preferată rămâne ”Cenușăreasa”. Ea și visa ca într-o bună zi să se producă acea vrajă ca-n poveste…

Și adolescența a urmat să fie una grea în sensul că după nouă clase Natalia nu a avut posibilitatea să meargă la studii, cu toate că își dorea foarte mult să le continue, ca apoi să devină profesoară de limbă și literatură română.

Drama sau problema sătenilor moldoveni: e să recunoască că îndură foame și în prezent. Natalia spune că nici de mâncare, și nici bani de studii nu erau. Doar bunicii ei Olga și Ion Miron i-au ajutat nespus de mult. Își amintește cum bunica care o iubea mult, ia spus că a adunat o sumă de bani pentru ca ea să continue studiile. Din păcate, banii rezervați pentru studii au fost redirecționați pentru alte nevoi: casa în care Natalia a copilărit 17 ani lor s-a dărâmat între timp, și:”Nu am putut fi egoistă, căci mai întâi de toate m-am gandit la viitorul familiei mele: Unde vom locui?” Astfel, s-a spulberat visul de a deveni pedagog, dar în schimb, au procurat o casă în sat.

Copilăria a finișat atunci… În acest timp, fostii colegi au absolvit 11 clase și în școala avea loc balul de absolvire, la care au invitat-o și pe ea. Nu avea nicio rochie măcar. O rudă de la oraș ia adus una strălucitoare, cu buline, și ea își zicea că ceva mai frumos n-a văzut, că… e un vis din basme. La bal a rămas neplăcut surprinsă: toate fetele aveau rochii albe, și doar ea era în una neagră. Exact ca în ”Rățușca cea urâtă”, spune ea. Apoi mereu visa să apară și la ea o rochie alba, spera să fie una chiar la nunta ei, și nici atunci nu a fost să fie. Din lipsa resurselor financiare, s-a cununat la fel într-o rochie întunecată și ”acea împrumutată”. ”Eeeii, dar totuși dorința mea s-a împlinit atunci când mi-am permis să-mi cumpăr o rochie albă la balul de absolvire al feciorului meu! Așa că visele se mai împlinesc”.

Anii au trecut, și parcă o data cu ei a dispărut și sărăcia. Dar cu ce preț! Pentru ași câștiga dreptul la existență și a nu muri de foame în Moldova, a fost nevoită să plece să lucreze ”la negru” în Europa. Astfel, ”am călătorit peste hotare”, spune ea. – ”Am muncit la negru în construcții, chiar ultimii ani am lucrat și la salubritate, pe străzile din Sankt-Petersburg.”

În continuare se visează pe băncile școlare, cu regretul cela că nu are nicio facultate, și nicio o meserie cu care s-ar mândri. Recunoaște totuși că există și o parte pozitivă a destinului său:”Multumesc Domnului pentru traiul care l-am avut. Au fost niste lecții de viață foarte importante. Din fiecare am învățat câte ceva, și ele mi-au prins bine pe parcursul anilor” Luptă pentru consătenii ei, și pentru ca copilul ei să fie fericit! A scris și versuri pentru el: „Am pe lume o comoară./Am numai un singur dor./Sunt femee, sunt o mamă-/Care are un FECIOR!/L-am adus cândva pe lume/Si m-am bucurat enorm./I-am ales cu drag un nume/Si de-atunci mereu mă rog:/-Doamne,eu mă rog la tine,/Ai grijă de fiul meu!/Apără-l te rog de rele,/Apără-l te rog de greu!/Fiul orice nu ar face,/Il iubesc nespus de mult./L-aș ridica sus în brațe-/Dar baiatul,mi-a crescut!/Nu am alta bogatie,/Decit una-fiul drag!/Si-atunci cind voi fi carunta,/Tot o să-l aștept în prag./Căci EL-e rostul vieții mele!/EL-e alinarea mea!/E bărbatul vieții mele-/La care-am visat cândva!/Sunt o MAMĂ care-/Are doar un singur pui !/O altă ființă mai scumpă-/Pentru mama… NU-I!``/ Autor: Natasa Mazilu-Miron

Cei mai buni prieteni – sunt Mama și surorile ei! ”Dar mai am niste prietene deosebite – Florile! Lor le pot spune ceea ce uneori nu aș îndrazni să spun nimănui.” Adoră florile, cu ele vorbește, la ele se plânge. Sunt ca și ființe vii, li se destăinuie, se emoționează, îi indică inima și sufletul, după ce scrie versurile despre ceea ce vede zi cu zi. Și dintotdeauna merge prin viață cu acuratețe tinând cont respectul, sinceritatea și omenia.

Visează să străbată Moldova în lung și lat:”că nu exista un loc mai frumos pe lume decât Tara mea! Așa consideră sufletul meu!” Satul natal, satul Văratic, r-nul Rîșcani – e casa ei și leagănul de dor al copilariei. Niciodată nu va pleca de aici, oricât de greu îi vine… ”Căci e o parte din inima mea. Aici mă cunoaste fiecare om de la mic la mare. Mi-i drag să stau la sfat cu sătenii mei – copii, adulți sau bătrânii. Bună e ideea cu promovarea destinațiilor turistice din țara noastră, poate că în așa mod ne vom promova satele, care din păcate, cu zi ce trece rămân fără locuitori. Mare păcat! Fiecare sătuc are frumusețea lui aparte, indiferent în ce colțișor te afli…” Poezia ei ”Viata de migrant”: /E toamna tirzie afara si in suflet/N-a mai ramas nici urma de zimbet./Merg brat la brat cu a mea tristete-/Pe drumul lung,a-l strainatatii./Ma inconjoara doar lume straina./Poate gresesc,dar imi pare haina./Nici nu iti vorbesc,nici nu te saluta,/Privirea le e rece,aspra si crunta./Clar se presimte un dispret masiv,/Pentru oameni, ca mine-veni-ti la cistig./Dar asa e viata si nu ai ce sa faci./In tara straina -lucrezi doar si taci./Nu ai nici un drept-esti ca orfan,/Cu lacrimi in ochi,ades faci un ban./E toamna si ploua in suflet si afara./Iar gindul ma duce spre casa mea iara./La oamenii simpli,la ai mei/moldoveni./Caci total fericiti-DOAR ACASA SUNTEM!/Si chiar daca in tara e haos mereu,/Si daca taranul munceste din greu,/Si chiar daca ducem un trai mai sarac…/Alaturi de cei dragi -ESTI CEL MAI BOGAT! (Natasa Mazilu-Miron)

A avut o colaborare frumoasă cu scriitorul Dumitru Mircea. Acum lucrează la a doua ei carte. Speră ca la toamnă să reușească să o lanseze la fel cu ajutorul Domnului Mircea. O carte cu poezii populare de suflet.”Cartea mea de poezii, cu îndemnul de a fi oameni de omenie, – e despre iubirea față de plaiul nostru, despre boala migrației, despre bătrânețile grele pe care le îndură unii moldoveni. În această carte se poate regăsi majoritatea dintre noi…” Ideea cărții a apărut anul trecut după ce Natalia a debutat cu câteva versuri în revista literară ”Roua Stelară”. Au susținut-o consătenii și chiar unele persoane necunoscute, din rețele de socializare. ”M-a încurajat și nașul ei Andrei Miron, fost militar în Afganistan: ”Trebuie de lăsat ceva în urmă, că mâine, poimâine nu vom fi, dar trebuie să rămână o amintire frumoasă” – așa mi-a zis. Căci și el, din propria initiativă și cu banii lui din bugetul familiei a înălțat în satul nostru un monument în cinstea eroilor căzuți în războiul din Afganistan. Astfel că fiecare dintre noi are menirea să lase ceva urmașilor noștri.”

Cântătoarele din maracini’’-de Colleen McCullough rămâne una dintre cărțile ei preferate…

Mai are o dorință să lase ceva frumos în urma ei. ”Moldova – cuibul meu de dor” – primul ei volum de carte l-a scris cu mare drag de țară. Indiferent de poziția lui în societate, fiecare om poate face lucruri frumoase pe acest pământ…

Despre Natalia scriu admiratorii:

Maria Covali:Bravo, Natalia. Multe mame se vor regăsi în poezia ta, precum și mulți fii. Dorul mamelor, e un frământ, asemeni frunzelor codrului… Îți doresc și mai departe inspirație, cu aceleași semințe pline de sens… De la suflet la suflet. Știi să hrănești trăirile cetățenilor cu cuvinte alese, așezate în rânduri ca pomii în livadă, încărcați de roadă.

Dumitru Obrintetchi:”Să trăești mult înainte și să ne”răscolește-i sufletele zbârcite” a fiecărui dintre Noi! Mulțumesc pentru Adevărul „așternut”!”

Anastasia Balmuş:”Bravo, Nătălița! Ai pătruns in adâncul sufletului unui om bătrân. Ești o fire sensibilă și bună. Nu cred, că ai fost vre-o dată bătrână, de le simți pe toate?!”

Anastasia Balmuş:”Până la lacrimi… Bravo! Mai expresiv de descris starea de lucruri în Moldova nici nu se poate… Așa e! Trist de tot…”

Antonina Salari Calancea:”Ca intodeauna, rindurile scrise de tine ma fac sa-mi vibreze toate coardele sufletului meu chinuit de dor de plaiul natal, de satului iubit, de casa parintesca si de toti cei dragi. Complimente si succese in creatie si in viată”

   Eu spun că Natalia are o meserie de invidiat prin harul și talentul ei Este Om de Omenie și o Poetă de suflet! Ce trebuie mai mult? Să fie fericită! (Svetlana Vizitiu) ❤


29 comentarii

Emilia Plugaru:”Priveam cu orele cum crește iarba”


‘’Picură-ncet, e drumul pustiu…
Pe străzi rătăcesc, în neștire,
Și floarea de tei îmi șopteste discret,
Că-n jur e atâta iubire…’’ (Emilia Plugaru)

    Are amintiri frumoase, și altele – mai puțin plăcute. De tot felul. ”La distanță de ani, oricum, copilăria rămâne pentru fiecare din noi, cel putin așa ar trebui să fie, anotimpul purității, a cunoașterii, a luminii, a culorii, a frumosului.” Părinții ei erau oameni simpli. Tata avea șapte clase la români: pe timpuri acest lucru se considera important. Nu a mers să studieze mai departe. S-au schimbat vremurile. A fost război, foamete, deportări, destine frânte… Dar, fiica Emilia întotdeauna l-a văzut cu o carte în mână. Cartea era pasiunea lui. Să citească, și să aducă în casă mereu impresii noi. Chiar și radioul cela, o cutie mare cu multe butoane: Emilia ține minte cum tatăl l-a adus spre bucuria tuturor din casă. Asculta știrile, și tot răsucea butoanele alea ca să dea de Vocea Americii. Voia să cunoască mai multe opinii, despre ceea ce se întâmplă pe lume… Astfel, mergea el în pas cu progresul, sau – așa credea tata. A fost printre primii din sat care a procurat televizorul: un lucru nemaipomenit pentru vremea ceea. Iar mama ei… Mama nu avea niciodată timp pentru citit: era mereu ocupată cu munca. Bine, radio mai asculta, la fel muncind privea și televizorul. Muncea și muncea. Și era o femeie nativ cultă, înțeleaptă. Cu iernile gătea zestre pentru fiicele ei, și erau cinci fete în casă! Ridica stativele și tot țesea covoare, așternuturi, broderii pe care apoi le așeza frumușel în casa cea mare. Le făcea atât de frumoase că bucurau ochii. Doar că tata era mai cu teorie la cap:”Lasă, tu, Mărioară, țesutul ăsta, fetele noastre altfel de zestre vor avea. Acum studiile sunt zestrea lor”. Așa și a fost, spune Emilia Plugaru:”Toate am făcut studii, însă a venit timpul când studiile nu mai sunt cine știe ce zestre”… Speră că într-o zi va scrie istoria buneilor de pe tată. Oameni putenici, gospodari, harnici, deștepți ca și alții moldoveni, basarabeni, pe care puterea sovietică ia frânt fizic, nu și moral. Dragostea lor de țară, de neam, a rămas intactă…

Nu există o dragoste mai mare, mai puternică, mai durabilă, mai necondiționată și mai de neclintit decât dragostea unei mame față de copiii cărora le-a dat viață. Nimeni nu te roagă să-i aduci pe lume, nu-ți întrebi copilul dacă vrea să vină, e doar hotărârea ta. Și dacă i-ai făcut acest cadou, l-ai adus într-o lume în care este loc și pentru mult rău, nu doar pentru bine, atunci tu, ca mamă, ești datoare să-l iubești și să-l îngrijești. Dar, nu datoria stă la temelia dragostei. Natura omului e astfel construită încât omul poate purta multă ură în el, dar nu poate să nu-și iubească propriul copil.” (Emilia Plugaru despre Dragoste)

    De mică privea cum crește iarba în primăvară și credea că vede tot procesul înverzirii. Era o fire modestă și visătoare, foarte visătoare, se inspira din orice și se făcea că poveștile magice se realizau în modul pozitiv, fie și în căpșorul ei. În gând, acțiunile din basme puteau fi doar cu personajele care fac numai bine. Iar despre iarba care creștea real, – povestea ei:”Mi se părea că o văd cum creste. Când ieșeau bujorii din tărână, sulițile alea roze, chiar le vedeam cum se înalță. Stăteam cu orele să privesc.”

Prima pasiune? Culorile și desenul:”O fascinație, mi se părea ceva magic. Să iei creionul, să asterni pe hârtie o imagine, reală, sau născocită, – le desenam, coloram incontinuu, și credeam că deveni pictor. Nu a fost să fie…”

   Un copil singuratic, căre-i place singurătatea. O copilă timidă care a rămas pentru totdeauna la fel de timidă. Niciodată nu a putut să se apere de răutăți, obide, pur și simplu, nu poate, – așa și nu a învățat să răspundă cu aceeași monedă! Oriunde o întâlnea, răutatea o bloca în sine. Apoi plângea și se calma doar în tihnă și cu… scrisul. Calmă, ea adoră liniștea în continuare, probabil ca să poată crea în gândul ei povești colorate frumos… Pentru liniștea sufletului, sau pentru crezul ei că miracolele trec în fapte. Mergea la joacă ca toți copiii, apoi dezlega buchiile și nu se mai rupea de la cărți:”Primile povești citite cu căpcăuni care mâncau copiii, m-au îngrozit încât mi se pare că mama m-a dus să mă descânte la cineva în mahală. Apoi mi-a trecut spaima. Cineva mi-a zis că povestea e doar poveste, nu e realitate, deci nu are de ce să-mi fie frică. Am început și eu să născocesc povești.” Își imagina că în podul casei există un rai cu păpuși – una mai frumoasă ca alta, care zburau, dansau și cântau… Emilia le povestea și copiilor din mahala despre isprăvile păpușilor ei, și acei o credeau și vroiau să urce în podul ăla magic să le vadă, după ce ea le spunea că păpușile sunt invizibile și doar ea le poate vedea…

Există oameni care nu-și pot exprima gândurile, emoțiile în fraze, cuvinte, în schimb în fața unei foi albe își aștern cu ușurință emoțiile, trăirile, gândurile. Eu sunt unul din acești oameni. Scrisul pentru mine e un refugiu, dacă vreți, o salvare. Toți avem, am avut necazuri în viață. Fiecare le depășește cum poate. Eu nu am putut să le depășesc real și atunci a venit salvarea, m-am apucat de scris. Ca să uit. Ca să pot merge mai departe. Scrisul m-a salvat nu o singură dată. Nu scriam, nu compuneam pentru bani, slavă, nici vorbă, o făceam în momente de refugiu, băgam, ca struțul, capul în nisip, adică îmi ocupam gândurile cu ceva ce îmi părea mult mai frumos decât viața pe care o trăiam.” – recunoaște astăzi scriitoarea Emilia Plugaru.

Despre Regrete… Tineretea se duce și intelepciunea vine cu anii. Dacă nu ar fi asa, am alerga în căutarea tinereței, împiedicându-ne în toiag… Regretă că a sărit peste tinerețe, nu știe cum s-a întâmplat, dar a ratat-o. A zăbovit prea mult, posibil, în copilărie. Când s-a trezit, tinerețea trecuse pe alături. ”Regreți, nu regreți, nimic nu întorci. De aceea lași viața să curgă cum vrea ea.”
Despre Limbă. ”Ar fi fost imposibil ca atatia ani traiți de noi alături de rusi, fiind impuși să vorbim rusește, citindu-i și cunoscându-i pe autori, scriitorii ruși, cunoscând cultura rusă, una care nu e chiar de ignorat, toate acestea să nu fi lăsat o amprentă. Nici nu ar trebui să ni se ceară să devenim vorbitori de română perfectă peste noapte, am făcut deja salturi enorme. Cu timpul toate se vor rezolva. Timpul ne-a îndepartat, timpul ne va apropia!”

Când a fost în Franța în acest an, Emilia se ducea să ia o gură de aer și sa vadă cum se despletește primăvara, într-un scuar mic, foarte frumos si bine îngrijit. In acel scuar, unde erau amenajate terenuri de joacă pentru copii, în fiecare zi, însoțiți de educători, venea un grup de copii de vreo trei-patru ani. Copiii ca copiii… Doar că vorbeau în altă limbă, în rest, ca și ai nostri, poate doar mai puțin fițos îmbrăcați… Au surprins-o la un moment dat, atunci când brusc acești puradei francezi, care se jucau cu lopățele de zor în nisip, au început să cânte cât îi tinea gurita: ”Vive la Liberte! Vive la Liberte!” S-a bucurat atunci și a realizat de ce în Franta nu se v-a întampla ceea ce se întâmpla la noi… De fapt, Parisul e un punct pe hartă construit de oameni, pentru oameni. In fiecare pietricică infiptă în zidurile Parisului e înscris cuvântul…Iubire!

Despre Eroi. ‘’Există oameni care se nasc să fie eroi. Ei nu știu despre acest lucru. În momentele de mare primejdie pentru alții, se aruncă în foc, în apă, oriunde. În rest, acești oameni, au metehne, neajunsuri, nu sunt chiar cele mai bune si cele mai pozitive persoane, adevărul e că se nasc ca Să fie eroi…’’

Eh, satule, cu nuci bătrâni…’’/De câte ori mi-aduc aminte/De tine, satule, să știi,/Atat de viu imi esti in minte,/Dar azi ai străzile pustii…/Îți vad casutele lăsate/În voia sorții, au plecat/Copiii tăi, sunt toți departe,/Ce mult s-au mai înstrăinat…/Hai, cheamă-ți fiii înapoi,/Măcar pe-o zi, măcar pe-un ceas,/Să te privească dărâmat/Și-apoi să-ți zică bun rămas…/Să vină prin mașini luxoase/Și cei ce nu-s plecați prin lume…/Voi, nucilor, străjeri cuminti,/Ce țineți minte orice nume/Și orice pas trecut pe-alături,/Să vă-ndreptați în fața lor,/Să fremătaţi uşor si tainic,/Poate treziţi în ei un dor./Un dor de mamă și de tată,/Un dor nebun de nuci bătrâni/Și plâng cum plângeți voi acum,/Și vin în sat ca buni stăpâni…/Și va fi iarăși primăvară/Cu sărbători, cu hore, cânt…/Eh, satul meu dintre coline,/Tu astazi nu mai ai cuvânt…/De câte ori mi-aduc aminte/De tine, satule, să știi,/Te vreau din nou cu datini sfinte/Și larmă multă de copii…/(29.07. 2016 versuri Emilia Plugaru)

Emilia Plugaru nu dă sfaturi la nimeni, mai ales atunci când nu i se cer. Poate să se dea cu părerea, atât, nu ține cu dinadinsul să se țină cont de opinia ei, dar unul ar oferi:”Fiecare om, de fapt, își trăiește  viața de unul singur, chiar dacă e înconjurat de lume. – Fiți cinstiți! În primul rând cu voi înșivă. Cu cei apropiați! Și cu toți ceilalți! Câte lucruri spre bine s-ar schimba, eh… Și încă ceva. Respectați-vă familia. Voi ați ales-o, voi ați creat-o. Familia e ultimul refugiu…”

”Fiecare zi ne oferă ceva special. Și Azi e anume o asemenea zi… Nu avem pentru ce ne bucura. Nu avem pentru ce face paradă și artificii. E de ajuns să ne deschidem sufletul… Să aruncăm de acolo ura. Să ne gândim că suntem niște trecători obișnuiți prin viață și că nu ar trebui să o trăim în suferință…’’

Medicina la moldoveni. Emilia Plugaru e convinsă că stresul care vine din durere fizică este cauza lipsei de încredere pentru medicina autohtonă. Există și medici buni, dar niciodată nu ai siguranța că ei te vor ajuta atunci când nimerești pe mâna lor. În special, au de suferit persoanele în etate, care mai au și o pensie mizeră, și dacă medicina parlamentarilor nu e cea a poporului, iar ei nu au niciun interes pentru a prețui medicii prin salarii decente, atunci… cât valorează sănătatea noastră?

Despre călătorii. Emilia Plugaru a reușit să călătorească și atunci când din Uniune era foarte greu să treci hotarele. A vizitat Bulgaria și Germania (republicile sovietice nu întră în cont), și a fost surprinsă nu doar de frumusețea Germaniei. Cultura, punctualitatea, orașele curate și îngrijite. Nemții nu umblă fără treabă pe străzi, ei sunt mereu la muncă. Cu serile se adună în baruri, pleacă la teatru, se distrează în curțile caselor lor, care sunt desigur închise și nu întră oricine… Și copii mai frumoși ca la ei n-a văzut. Se vede că sunt crescuți în dragoste. Spune că dacă așa era în perioada sovietică acum trebuie să fie și mai organizați, sau la fel de bine. Recent a fost în Franța, la fiicele sale. Că are patru copii cu care se mândrește! Are acolo în Franța o nepoțică după care mereu o apucă dorul. Franța pare să fie o țară mereu calmă, cu orașe minunate. Tot ce au obținut francezii, au făcut-o prin muncă, verticalitate, omenie și dragoste față de neamul lor. În special, prin respectarea Legii!

Despre Etate. Emilia ne asigură că bătrânețe nu există, noi nu îmbătrânim niciodată. Pentru că copilul, tânărul, omul ajuns la maturitate este încărcerat într-un corp rămolit din care nu mai poate ieși. Acel tânăr atunci când vede un bătrân și înțelege acest lucru, este un om înțelept. Ceilalți vor ajunge să înțleagă doar când vor fi și ei în pielea unui corp rămolit. Poate doar atunci ajung și ei să devină… înțelepți.

Despre pasiuni. Mai are o mare pasiune pentru lucrurile efectuate din ceramică. Adoră să modeleze diferite figuri, să frământe lutul, să-i dea o formă, poate și suflet. Astfel, ies suvenire minunate, cu varia chipuri de oameni: băbuțe sau moșneguți etc. Nu este atât de ușor, dar lucrul îi aduce liniște sufletească.

A bocit o săptămîna atunci când a absolvit școala medie, și nu putea să decidă în ce direcție să meargă mai departe. Tata care nu avea timp de discuți, ia tăiat-o scurt:”La Vasile a lui Cazâl în brigadă!” Prășitul la fel e muncă, și e nevoie mereu de muncitori, dar Emilia imediat a realizat că pe ea, o ființă fizic firavă, prășitul n-o surâde deloc. A depus actele la Institutul Politehnic din Chișinău, facultatea Arhitectură, pentru că la cea dorită de ea, la Jurnalistică, nu avea nimic din publicații, nici măcar un debut în ziare. Și peste cinci ani, Emilia Plugaru lucra ca architect. La muncă pleca ca la sărbătoare și nu știa cu ce să-și umple zilele de week-end într-atât era de acaparată de serviciul ei la Institutul de proiectare, cu o echipă de nota zece și cu care se simțea într-o adevărată familie. Dar iată că au apărut copiii proprii, plus probleme de sănătate și a fost nevoită să facă o alegere. Bineînțeles că a ales să stea cu copiii ei. Cei patru copii acum sunt mari și o susțin pe mama în tot ce face ea: fiul, Radu Plugaru, a creeat un site de povești și a plasat toate operele mamei, și site-ul se bucură de succes în continuare. Grație fiicei sale, Rodica Plugaru, în această vară a ieșit de sub tipar o nouă carte frumoasă pentru copii ”Anotimpuri colorate”. A pus umărul, a muncit mult, și Emilia le este foarte recunoscătoare copiilor ei… Pentru cei care vor sa procure cartea ‘’Anotimpuri Colorate’’, o gasiti in librarii, Librarius în Chișinău și prin țară, Libraria din centru Cartier si librariile Litera! Emilia Plugaru vă așteaptă sa veniți și cu parerile voastre despre carte!
În fine, scriitoarea Emilia Plugaru face o remarcă; că unele persoane se cred stăpâni peste tot și nu gândesc că Dumnezeu e mare, e în jurul nostru, – în iarbă, flori, apă, vânt… Și dacă totul dispare, nu va exista nici omul. Omul e iarbă, floare, apă, vânt… Deci, cine e stăpânul?

Oamenii care vă iubesc, vă sunt alături chiar și la depărtare! Totul va fi bine, va trece! Nu uitați că cineva are nevoie de dumneavoastră!

❤ SV

Alte surse despre Emilia Plugaru in blog:

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2014/09/23/emilia-plugaru-la-clubul-impresii-din-viata-si-carti/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2014/07/18/povestea-lui-timur-de-emilia-plugaru/


9 comentarii

Iulia Tanase la Clubul Impresii din viata si carti


Director de proiecte finanţate de fundaţia Soros-Moldova, TACIS, USAID, activistă, profesoară în Liceul teoretic, autor a trei plachete de versuri… Iulia Tanase s-a născut în satul Ruseni, raionul Edineţ şi provine dintr-o familie de ţărani instăriţi: tata – oer, mama – ţesătoare. Al patrulea copil în familie, a absolvit şcoala medie din sat, ulterior facultatea limbă şi literatură rusă (în şcoli naţionale) la Universitatea pedagogică de Stat din Bălţi. S-a căsătorit în satul Brânzeni, a născut doi feciori – Roman şi Sergiu şi a lucrat 32 de ani ca profesoară în sat. La doar 36 de ani a rămas văduvă. A suferit mult, şi acea durere a aşternut-o în cărţile ei… Astăzi, Iulia Tănase este a 76a protagonista la Clubul ”Impresii din viata si carti”, în cadrul Sediului Central al Biblioteca Municipală B. P. Hasdeu, moderatoarea şedinţei fiind Diana Zlatan Ciugureanu–  presedintaUniunii Scriitorilor Europeni din Moldova…

Va propunem sa vizionati albumul evenimentului> Iulia Tanase, scriitoarea din Edinet

Furor a trezit începutul evenimentului: un concert împodobit cu recitaluri şi dansatori retro, de micuţi minunaţi, care au evoluat excelent: Balada- versuri Tanase Iulia-recital Oloi Olga (gimnaziul Ruseni). –cantece -”Casa părintească”-E. Matarina, ”Canta cucul”- versuri Tanase, interpretat de Iulia şi Oloi Olga. – Dans micutii din gimnaziul Ruseni. – Ghicitori; nepoţelele protagonistei – gemenele Tanas Alina, Tanas Andreea -poezie Gaidau.

Aprecieri şi cuvinte frumoasde la adresa protagoniştilor Clubului au venit din partea deputatei în Parlamentul RM Valentina Stratan, colega şi prietena Iuliei Tanase; Tudor Paladi, scriitor, critic literar, editor; Marcela Mardare, scriitoare; Vasile Iovu, naistul; Maria Bajură, Director LT ”Adrian Păunescu” din s. Copăceni, r. Sângerei; Angela Chelaru, femeie de afaceri şi top-model; Elena Arhip, coregraf; Amelia Maxim,  etc

Puteţi urmări evenimentul cu confesiunile protagonistei, cu cărţi de autor şi recitaluri de poezie, cu aprecieri şi referinţe din partea tuturor participanţilor mai jos, a fost impresionant! –

Vasile Stroescu, consilier local, primaria Branzeni, mester popular menţionează:”Iulia Tanase la numai 36 ani ramane vaduva. -Aceasta suferinta exprimata in multe din versurile Doamnei Tanase. -Lanseaza placheta de versuri ‘’Lacrimi inecate’’. Publica in presa locala cu orice eveniment. -Din necesitatile familiei pleaca peste hotare, la munca, in Israel. Dupa 8 ani de munca in strainatate se intoarce in sat. in tara imbogatita – cu 4 nepoti, si 9 carti – manuscrise, ce asteapta lumina tiparului. -Editeaza placheta de poezii si ghicitori pentru copii, ‘’Micii mei Amici’’ – Astazi, vedem cartea cu poezie si fabule ‘’Portativul inimii’’. – Colaborează cu revista ‘’Creator’’ in Romania, publica fabule…”

Valentina Stratan:”Reintilnirea cu Iulia Tanase poeta de la nordul Moldovei, ce si-a prezentat ultima carte de versuri „Portativul inimii”, mi-a adus multe bucurii in suflet. Cu amintiri frumoase pentru toti anii de cind ne cunoastem, atunci cind desfasuram impreuna activitati publice si politice, și realizam acel frumos proiect”Femeile pot reusi”… Tin sa multumesc initiatoarei Clubului”Impresii din viata si carti”, dnei Svetlana Vizitiu care face posibil sa cunoastem oameni de valoare pe care le are Republica Moldova.”

Liliana Gaidau:”Felicitari Dna Iulia Tanas, sunteti o steluta ce face parte din constelatia Femeilor celebre-Femeia iubita,mama,pedagog,de afaceri,femeia …
Toate intruchipate doar in una singura ,dati-mi voie sa va doresc multa sanatate,prosperare,realizari frumoase in tot ce faceti,dvs.ne duceti faima in lume -Sa ne traiti multstimata Doamna!”

Maria Bajura: Am cunoscut-o azi pe distinsa doamna Diana Ciugureanu-Zlatan, care mi-a oferit bucuria de a participa la activitatea Clubului de elite, dedicata poetei Iulia Tanase(Yulia Tanas). Multumesc Domnului ca mi-a dat asa Oameni in cale mea, cu sufletul plin de dragoste si de jertfire pentru aproapele sau si cu minti sclipitoare!
Diana Ciugureanu-Zlatan: Sunteți un cadou pentru sufletele noastre, Onorată Doamnă Directoare Maria Bajura! Vă mulțumesc din inimă, pentru prietenia in care cred!

Vizionaţi filmele şi imaginile în cadrul evenimentului în continuare mai jos:  Iulia Tanase, scriitoarea din Edinet

Angela Chelaru:”Multumesc, draga Svetlana Vizitiu, pentru poze ! Multumesc Clubului pentru sarbatoarea de azi!”

https://www.facebook.com/events/1877786519122072/

https://www.facebook.com/pg/clubelitaimpresiisicarti/photos/?tab=album&album_id=2270292219863256


10 comentarii

Otilia Tiganas la ”Clubul Impresii din viata si carti”:”O limbă de lemn printre linii fierbinţi”


     Când politica ţi-o ia înaintea bucătăriei, când bucătăria îţi nimiceşte familia, când familia îţi penetrează serviciul ca să remarce guvernul, orgasmul în doi devine improbabil! – Otilia Tigănaş
Clubul ”Impresii din viata si carti” în incinta Sediului Central Bibliotecii Municipale ”B. P. Hasdeu” a venit cu o nouă surpriză: protagonista Otilia Tiganas, cu origini basarabene, stabilită în Arad, România, – medic de meserie, bloggeriţă, scriitoare, formator de opinie…  Inimă română, la o gură de vorbă cu un suflet frumos, om talentat, medic-scriitor, care poartă în inimă un gol imens, un Dor nestins de neam, de rădăcini strămoşesti. Cu excelenta moderatoare Galina Codreanu, cea care a descoperit-o pe Otilia şi ne-a adus-o la club… Cu prezenţa lor ne-au onorat: muzicianul Constantin Rusnac, regizorul Gheorghe Andos, scriitorii Renata Verejanu, Tatiana Scripa, Diana Zlatan-Ciugureanu, Tatiana Afanas Creciun, Zinaida Ambroci, Ion Cuzuioc, Raia Rogac, Valerian Ciobanu, Nicolae Roibu, Lilia Onea, Angela Brasoveanu, Iulia Jalba, Maria ConduforovMarius Viziru, Sandu Aristide Cupcea, Valeriu Minciuna, Iulia Perez, Georgel Chiruc, etc
Vedeţi imaginile de la eveniment în albumul Otilia Tiganas – Femeia cu sapte palarii la Clubul IVC.
   ”Draga Otilia Tiganas! Tu ai adus la Chisinau un strop de ploaie rece, o raza zgarcita de soare, o poezie proaspata, o proza scurta, scrisa cu mult umor si ironie, dar si un Dor nepotolit. Si o inima calda, plina de iubire…
In aceste cateva zile – oameni de arta, scriitori, jurnalisti, compozitori, intrepreti, bloggeri, poeti, profesori, au dorit sa te cunoasca, sa-ti citeasca scrierile, sa te imbratiseze, sa-ti asculte vorba, sa-ti dea o floare si sa -ti lase o farama din sufletul lor…Lume buna te-a aplaudat pentru talentul tau, pentru Dorul amintirile pe care le porti in suflet, pentru verticalitatea, sinceritatea si caldura inimii tale… Drum bun sper casa! Sanatate, Iubire, Inspiratie, Proiecte inedite si multe Victorii in calea ta! Te asteptam la Chisinau oridecate ori vei simti nevoia sa-ti reincarci bateriile, sa-ti potolesti setea la izvorul neamului si sa ne rasfeti pe noi, cititorii si admiratorii tai, cu scrieri alese!
O imbratisare!” – Galina Codreanu”
      ”Pentru greșeli, fraude, încălcări ale legii, există instituții specializate. Există acolo oameni plătiți să le analizeze, să le cântărească și să le amendeze. Nepătimaș, CORECT.  N-are treabă cu astea presa, care trasformă informații disparate în știre de scandal. N-ai treabă tu, de acasă din fotoliu, fiindcă nu deții date suficiente, înghiți doar rahatul de la televizor și apoi, scutură-te tu bine și vezi dacă ți-ai declarat la fisc ABSOLUT toate veniturile! Sau dacă ți-e „dinjosul” total imaculat, astfel încât să-ți permiți să comentezi curvoșagul altuia. Iar dacă Dumnezeu ți-a pus mâna-n păr și te-a băgat prin funcții de control (chit că poate ești analfabet!), tu controlează corect, dar NU AI CE URLA ȘI DOJENI ȘI CERTA AROGANT patronul controlat: „Dar cum v-ați permis să…!!!” Că nu ești în islam cu datul cu piatra în păcătos, la piața publică. Fă tu acolo, drăguță, un proces verbal tehnic și vezi-ți de drum! Și lasă-i pe aceia pregătiți anume să analizeze ce ai scris tu pe-acolo. Fiindcă MULTE, multe tâmpenii scrii!!
Iar mâine se schimbă guvernul și tu o să zbori din funcția aia futută de control pe care tronezi astăzi și tot tu ai să rămâi bou singur, în afara turmei și ai să te miri unde a ajuns „țărișoara ta atât de frumoasă”.” 
Din minciuni nu ies adevăruri! Niciodată. Oricât le-ai răsuci. Nici măcar când vine vorba de sănătate.” – ”Primele gesturi de bun simț, elementare, atunci când îți crește tensiunea. NU intri în panică, iei măsuri. Calm.” Sunt doar medic. Unul dintre profesioniști. Nu-s nici Dumnezeu și nici (sper) diavol!” – Dr. Otilia Țigănaș, medic de familie 

   ”Azi sistemul nu merge. Că nu merge, nu ne miră, nu ne zguduie. Însă ce-i mișto în comunicat, este următoarea frază care dă senzația că toți am ști ce avem de făcut, că totu-i sub control, când de fapt fraza nu conține nimic. Sau, dacă cumva conține vreo idee, ș-așa nu te încumeți s-o aplici fără să angajezi o casă de avocatură… haha” – Otilia Tiganas.

”Am descoperit un talent uimitor. La lectura revelatoarelor poeme, autoarea Otilia Țigănaș se dezvăluie cu o naturalețe și un fair-play fascinate. De parcă ar fi scris din mers, aceste concentrate demersuri filosofice, străbătute de un lirism debordant. A fi aparent simplă, este rezultatul firesc al unei cariere de jurnalistă împlinită prin măiestria de a cuceri de la primul cuvânt. Știe să strălucească în toate, păstrând concomitent aura unei nobile conștiente de aleasa-i cale și valoare. O iubim și mulțumim Clubului, președintei, D Svetlana Vizitiu, iar moderatoarei Galina Codreanu, toată recunoștința pentru cele câteva zile de ReUnire a Malurilor Prutului. Felicitări nouă, tuturor, pentru adevărata oază culturală, de multvisată și indispensabilă firii noastre de beneficiari ai frumosului!” – Diana Ciugureanu-Zlatan

      ”A fost o zi de Florii extraordinar de frumoasa, cu oameni minunati, cu emotii pozitive, cu poezie buna, cu cantec, flori, aplauze, imbratisari si destainuri… Otilia Tiganas, la Cenaclul Cenaclul „Grai Matern, si-a dezgolit sufetelul si l-a pus cu grija in palma clipei ce-am trait-o… Firava ca un chiocel, sincera, calda, prietenoasa, deschisa, adevarata, a depanat amintiri izvorate, parca, dintro alta viata… Atat de dulce. Atat de calda. Atat de aproape… Iar noi toti, insetati de Dor de neam si de Tara, de vorba aleasa si de oameni talentati, cu inaltime de suflet, – am ascultat cuminti, am recitat, am lacrimat, am aplaudat, cantat, dansat…Astfel incat, dupa patru ore si mai bine, nimeni nu vroia sa plece, semn clar, ca purtam cu noi, acolo, in Casa Mare a sufletului nostru, un Dor de frati si de surori, pe care nici un pamant si nici o apa nu-l poate desparti si nici potoli…
Pe final de intalnire, s-a propus – una din sedintele din vara ale Cenaclului Grai Matern, sa se desfasoare la Hasmas, Arad…  (Galina Codreanu)
Dina Pripa:”Otilia Tuganas este Omul-stapin al propiei vieti. Este scenaristul care inventeaza povestea. O creaza mai intii in imaginatia sa. Devine regizorul acesteia si incearca sa nu scape friul din maini. Inventeaza-ti jocul, scrie-ti propria poveste de viata si intreprinde actiuni concrete ca sa realizezi ceea ce ai gindit. Asta ne indeamna sa facem Olitia Tiganas. Ei ii reuseste de minune si ea este convinsa ca fiecare poate reusi, daca isi ia in maini propria viata.”
      ”Ca bloggerita-medic, “paiul salvator” pentru cei din diapora. “Medicina este soțul pe care îl iubesc adânc, lângă care trăiesc de decenii și mă felicit că m-am măritat cu el, lăsând fluturii tinereții la o parte. Mai ales azi, când privesc în jur la tot ceea ce mă înconjoară! Îmi iubesc soțul-medicină. E loial, tandru și blând. Nu m-a dezamăgit. Dar scriitura este iubitul năvalnic din adolescență, primul iubit, nopți fierbinți lângă el, nițel techergheu, genul de iubit care nu place părinților. Este cel lângă care puteam muri de foame, dacă nu ascultam la timp și plecam cu el în lume. Probabil mă și înșela. Dar ce patimi! Cam asta-i scriitura pentru mine! Este iubitul care mă mai sună uneori, îmi redeșteaptă noianul de trăiri și nici azi nu pot să-i închid telefonul în nas, zicând să mă lase în pace, că sunt femeie serioasă la casa ei. Fac ce fac și tot mai accept câte o întâlnire de taină” – recunoaste Otilia Tiganas. La maturitate, Otilia Tiganas a debutat cu o culegere de proze scurte „Femeia cu şapte pălării“, “…pe care le-a scris rand pe rand, in timp.Nici nu mai știu de ce…” Cartea-carte, a alcătuit-o atunci, când a avut miză: concursul Festivalul-Internațional “Ars Maris”, 2011. Astazi “Femeia cu sapte palarii” este déjà la a doua editie. Tot la a doua editie fiind si “Poezii vanate de fisc”, “poeme de dragoste/erotice, alcatuite din limbajul „de lemn”, ridicul actual, uzitat in presa, de oamenii politici, de politisti etc” (Renata Verejanu)

Gabriela Baddour:”Despre carte, o savurez si-mi zic: Jos palaria! Otilia draga, jos toate palariile, medic bun, esti; scriitor bun, esti; om cu sira spinarii, cu caracter esti; prieten , sotie si mama jos palaria esti… Umorul tau e fenomenal, poate descreti fruntile mai ceva decat un antidepresiv! Te iubesc, OM FRUMOS!”

Angelica Lutcan:”A fost un evenimet foarte frumos, legind spiritele neamului nostru de dincolo de Prut, si strapungind blind in inimile noastre, a celor din Basarabia. Sunt foarte binevenite asa fel de evenimente culturale, fiindca ne trezesc sufletele la lumina si inspiratie. Felicitari D-nei Otilia pentru lansarea cartilor noi si multa bafta in continuare. Mult respect D-nei Galina Codreanu pentru organizarea acestui faimos evenimet! Bravo!”

Euforia Indigo Holding:”Premiile pentru cea mai memorabila interventie – un Parfum natural frantuzesc, oferit de catre Euforia Indigo Holding , Eros Versace, nr 64, a fost oferit pentru superba melodie la pian in interpretarea celebrului compozitor Constantin Rusnac, altul, pentru Femei, nr 33- La Nuit Tresor Lancome, pentru extraordinara piesa „Mama” si inconfundabila voce a Angelei Brasoveanu, carora le multumim din suflet!!!”

Filme de la eveniment postate pe Youtube:

https://www.facebook.com/events/411840219166501/

”M-am întors din Chișinău plină de oameni, de gânduri, de senzații și sentimente.
După ce oboseala drumului (deloc scurt) se va fi netezit, după ce toate mi se vor așeza ordonat prin sertărașele inimii, am să scriu detaliat despre acest periplu minunat! A fost ca un vis. Scurt.
Te salut, Moldova! O Moldovă iubindă prin oamenii, destinele, năzuințele, succesele și frustrările ei.
Bizară poveste… să traversezi o graniță, să te lași controlat de poliția de frontieră în buzunare, ca să ajungi… ACASĂ!

Veneam cu autobusul dinspre Chișinău spre Iași, ședeam în spatele șoferului, mergea Radio Moldova când, brusc, începe o știre radio despre mine și evenimentele culturale ale ultimelor zile, cărora le-am fost părtaș/protagonist.
… Știrea despre mine se situase între o piesă a lui Smiley și una a Andrei. Nu stau rău, așa-i? (www.trm.md) .

”O mică parte dintre cei care m-au onorat cu prezența la Chișinău… Râdeam, fiind acolo. Am spus:
– Structura pe sexe a auditoriului, aici la Chișinău, diferă de Arad. De exemplu. Păi, aici la Chișinău predomină bărbații, la noi n-ai loc de femei! haha” – Otilia Tiganas


4 comentarii

Ana Onică: ”Sper ca oamenii să desprindă mesajul din creațiile mele”


Creaţia ei este o tribună de la care spune ce simte şi vede. Scrie cu pasiune, cu dăruire totală de sine. onica-anaEste realistă, dar având spiritul observaţiei exagerat de bine dezvoltat precum spune chiar ea, – îi este mai uşor să îmbrace realitatea crudă cu haina artistică. Se bagă sub pielea personajelor, pentru a fi mai aproape de trăirile lor sufleteşti, ca să se poată bucura, dar şi suferi alături de ele. Iubește necondiţionat ţara, neamul, graiul şi tradiţiile. Respectă strămoşii, căci nu poate fi prezent şi viitor fără trecut. Poate să vorbească necontenit despre sentimentul de dragoste faţă de frumos, de valorile neamului, de aproapele nostru, faţă de tot ce este sfânt. În operele ei omul se poate înălţa prin puterea binelui, iubirii şi credinţei. Are multe de oferit, are multe trăiri și o experiență enormă de viață despre care, în continuare, ne va împărtăși mai jos. Este vorba de Ana Onică, scriitoare și actriță, om de omenie, un suflet minunat și o doamnă de excepție…

Am venit pe astă lume în luna lui ghenar, când iarna broda flori de gheaţă pe la geamuri, iar albul zăpezii virgine, pe care se părea că a călcat doar Dumnezeu, lumina nu doar satul Tomai, Leova, de la sudul ţării, dar şi sufletele pătinţilor mei, Alexandru şi Alexandra Codreanu. Li se umpluse inima de bucurie, când după cei doi fraţi venisem, eu – prinţesa casei. Mama, fiind fiica gliei m-a învăţat să văd frumosul, să preţuiesc tot ce-i sfânt, Bunica mi-a stat la leagănul copilăriei, sfătoasă a mai fost. Serile de iarnă erau adevărate sărbători când părinţii se întorceau de la muncă, iar bunica ieşea de la stative. După cină, ne aşezam în jurul bunicăi şi-i admiram cu răsuflarea întretăiată povestirile cu care împletea trecutul (tragediile vieţii ei, dar şi al ţării, războiul din 41-45, care l-a răpus pe bunicul chiar în ultima zi de război la Berlin foametea, deportările şi consecinţele acestora) cu prezentul ei colhozurile, colectivizarea….. Tata, era şeful brigăzii de conducători auto, deseori făceau curse lungi în diferite oraşe îndepărtate (Kiev, Harcov etc) pentru a aduce piese auto de schimb. La întoarcere avea ”desaga” arhiplină cu întâmplări care mă captivau prin felul cum erau descrise… De la el, cât şi de la fraţii mei am învăţat să fiu curajoasă, să înfrunt realitate, chiar dacă este dură….

Prefer să fiu în faţă la bine şi la greu, la carte şi la muncă. De mică o făceam pe profesoara cu fraţii (șase la număr) şi vecinii mei. Eram lider la toate peripeţiile făcute în copilărie atât la grădiniţă (în timpul somnului de la amiază am ieşit tiptil cu feciorul educătoarei să rupem merele care abia de-şi conturau forma, ca apoi fiind descoperiţi de educătoare, am sărit. Când m-am văzut cu picioarele pe pământ sesizasem că poala rochiei se prinse în crengile copacului…)

La şcoală am fost o activistă înrăită, mobilizându-mi şi colegii să participe activ la toate manifestaţiile. Moderam cele mai importante evenimente din şcoală, apoi festivalurile raionale…..(luam premii şi diplome) Interesanţi şi plini de farmec au fost şi anii de studenţie UPC „Ion Creangă”, (deşi fusesem să depun actele la actorie, unde trezisem mare interes profesorilor). Acolo, am întâlnit iubirea vieţii mele, cu care mergem umăr la umăr deja 35 de ani. Continuăm să fim perechea ideală pentru copiii, rudele, prietenii şi elevii noştri. Eram ”Romeo şi Julieta” a institutului, fiind admiraţi de studenţi şi de lectori. În fiecare zi, după ore el mă aştepta cu mici atenţii. Primeam în dar primii ghiocei, lăcrimioare, brănduşe.  Eram nedespărţiţi şi la carte şi la distracţii. Dacă se întâmpla să iasă mai devreme de la ore, fiind zărit de lectorul meu, ori de colegi, eram îndemnată să ies. Alergam unul spre altul de parcă nu ne văzusem mulţi ani. Seara îmi cânta la chitară serenade sub geamul căminului.ana-si-vasile-onica El, Vasile Onică, studentul eminent şi bun activist, a cărui foto de pe panoul de onoare atrăgea privirea tuturor studentelor, – m-a ales pe mine.

Avem o poveste frumoasă de dragoste, care a devenit un bun exemplu pentru feciori, dar şi pentru discipolii noştri. Pe unii îi avem prieteni ai familiei, pe alţii fini de cununie, ori cumetri. Am fost studenta Doinei Aldea-Teodorovici, de care mă leagă frumoase şi preţioase amintiri (Eram însărcinate ambele în acelaşi timp). Fiind elevă, studentă, dar şi profesoară m-am implicat şi în actorie (ca amatoare). Am condus cercul literar-dramatic din şcoala din Lăpuşna Hânceşti (am înscenat poemul ”Luceafărul”, de M. Eminescu), soţul Vasile – cercul de dansuri, care se bucura de mare apreciere. A participat la diverse festivaluri în republică, dar şi în Lituania, Klaipeda.(avem frumoase amintiri). Copiii noştri au crescut în şcoală de la 9 luni. În pauză îi alăptam şi le schimbam scutecele. Serile, după ce finișam treburile casnice şi proiectele pentru lecţii, le petreceam împreună cu profesorii declamând poezii sub acordul chitarei mânuite de soţul meu şi acordeonul de V. Marcu, soţul nepoatei Olgăi Ciolacu, artistă a poporului (frumoase amintiri, despre asta s-a scris și într-un ziar)

Am fost o sportivă performantă, jucând baschet în echipa şcolii, am participat la multe competiţii. Scriu de pe băncile şcolii, activând în şcoală am îndemnat şi elevii s-o facă. Activând ca profesoară în gimnaziul, apoi liceul „M. Eminescu” din Chişinău am trecut împreună cu elevii şi părinţii lor printr-o perioadă de loc uşoară a anilor 1989-95. Primele cenacluri, mitinguri, lipsa alimentelor, închiderea gazului, a luminii, despre care am scris cu durere în romanul „Forţa iubirii”.

O altă etapă a vieţii care m-a marcat a fost când Direcţia Învăţământului m-a trimis la cursuri de predare a limbii pentru alolingvi, după metoda prof. Şehter, la Moscova. A fost prima mea plecare departe de familie, când feciorii mei aveau 8 şi respectiv 4 ani. Schimbasem de mai multe ori biletul de avion ca să micşorez despărţirea. Revenind acasă, după orele din şcoală predam la cursuri. Am avut lecţii aproximativ în toate instituţiile de stat, în ministere şi alte organizaţii. Am fost profesoara deputaţilor alolingvi în perioada când în plenum se vota denumirea limbii. (Le scrisesem pe tablă mai multe cuvinte în limba moldovenească şi limba română) deşi se convinsese că nu există diferenţă au votat totuşi pentru cea moldovenească.

Mă simt fericită şi împlinită în marea şi frumoasa mea familie, unde înţelegerea, respectul, încrederea şi dragostea sunt temelia trainică. Mereu primesc atenţii din partea soţului (Specialist principal în invăţămîntul preuniversitar la Ministerul Educaţiei). Acum mulţi ani adusese o bucată de lemn în casă. Eu o tot scoteam afară, ca mai târziu s-o găsesc iarăşi în casă. La ziua mea am primit o feie sculptată în acea bucată de lemn. Frumoase amintiri am legate de ziua mea şi de la elevii mei, atunci când în mijlocul iernii, stăteau ca un şirag de mărgele întâmpinându-mă de la troleibuz până în clasă cu flori şi alte mici atenţii. Cei doi feciori ne-au umplut viaţa cu multe bucurii şi surprize frumoase. În acele timpuri de loc uşoare şi neclare (1998-2003), ei au ales cartea, sportul, muzica, dansul şi nu filmele rulate prin subsoluri. Ian-Alexandru a terminat cu succes facultatea de tehnologii informaţionale, UTM, apoi  și alte facultăţi. În prezent, activează ca regizor…

Mama nepoţelilor mele Bianca şi Iana, adorata actriţă de la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”, a intrat ca un soare în familia noastră… Ea mi-a umplut pe loc sufletul cu lumină, gonind tristeţea lăsată de fetiţa mea, Doiniţa, care a părăsit astă lume mult prea devreme (de 7 luni)… Diana este o dulce şi gingaşă, care emană doar bunătate şi căldură. Este deosebită în tot ce face. E o mămică şi soţie grijulie, atentă şi nespus de iubitoare, de asemenea e şi o gospodină desăvârşită. Găteşte cu toată familia, repede şi gustos. Le plac experimentele, mereu ne uimesc cu ceva nou-deosebit. Pune mult suflet şi în rolurile pe care le joacă impecabil. Mereu e alta şi totuşi aceeaşi, bună, înţelegătoare şi drăgostoasă. Marian, mezinul este licenţiat în psihologie, activează în diverse proiecte internaţionale… Dacă Ian e mai pragmatic, el e romantic, mai visător.

Anul 1994 mi-a schimbar radical cursul vieţii, după cele trei zile în care m-am aflat în comă. Am fost impusă de starea sănătăţii să părăsesc definitiv şcoala, dar nu şi pedagogia. Din 1997 mi-am deschis un centru de studiere a limbilor ”Lingvistul-Onica”.  Aici am cunoscut mulţi oameni din primul val de migranţi cu poveşti diferite dar asemănător de tragice şi cutremurătoare.Toţi au plecat din acelaşi motiv-sărăcia, lăsându-şi copiii mici, ori minori, părinţilor neputincioşi în faţa bătrâneţii, ori a bolilor….

Am multe sfaturi pentru tineret, le-am expus într-un roman, prin (Bunica Sanda – nepoţica Ancuţa). Am multe lucrări scrise, doar că nu le-am publicat…

În luna lui gustar, pentru nepoţelile mele o poveste era obligatorie înainte de somnul de frumuseţe. Le-am povestit despre eroii din romanul „Forţa iubirii”, Ancuţa şi Ştefănel. Ascultau cu respiraţia întretăiată. Au înţeles despre ce e vorba, au înţeles perfect ce e bine şi ce nu. Îndrăgise deja aceşti eroi şi vroiau continuare. Zicându-le că ei sunt deja mari, mi-au reproşat:”Ei şi… ce, noi nu vom creşte?” Apoi, i-am citit soţului. Scriam noaptea, plângând, iar dimineaţa având ochii roşii soţul mă întreba: – ”Astăzi pe cine ai înmormântat”?

L-am scris în nouă luni, atât de cât are nevoie un copil ca să se nască. Apoi, i l-am citit Dianei, fără să-i spun despre ce este vorba, reacţia şi expresia feţei mi-a dat mai mult curaj, apoi l-am propus unei profesoare de limbă şi literatură română, autor de manuale. Ea mi-a zis atât: – ”Am citit foarte multă literatură, dar mai puţune cărţi m-au ţinut captivă într-o astfel de stare”. Trei ore n-am putut să fac, s-au să mă gândesc la ceva. De asemenea, am fost încurajată de scriitoarea şi criticul literar, dna Lidia Gonţa-Grosu, Claudia Partole şi bineînţeles de dna Marcela Mardare. Alexandru Plăcintă şi de mulţi alţi condeieri, care mi-au spus că ceea ce scriu merită citit de multă lume. Atunci am hotărât să propun spre a fi editat şi romanul, care în cinci luni a fost reeditat, în care s-au adăugat zece pagini cu impresii ale cititorilor venite din diferite colţuri ale lumii.

Romanul „Forţa iubirii” în 2 volume a făcut înconjorul lumii. La invitaţia conaţionalilor noştri am făcut o călătorie „Pe urmele Ancuţei”. Am avut multe întâlniri impresionante… în diferite ţări şi oraşe. Am publicată şi o carte de poezii. Acum lucrez la trei proiecte. Sper ca în luna ianuarie să-mi fac cadou o nouă publicaţie. În toată creaţia mea, mă strădui ca cititorul lecturând să desprindă uşor mesajul pe care îl propun. Să găsească răspunsuri la întrebările care-l frământă. Sa devină mai atent la tot ce-l înconjoară, să vadă frumosul şi să ignore, ori să contribuie la stârpirea urâtului. Să facă ce poate mai bine pentru aproapele său, pentru ţară, s-o facă cinstit, cu pasiune. Să iubească şi să se lase iubit, altfel, iubirea e sortită eşecului. În momentele dificile, când viaţa îl împinge la margina prăpastiei să nu se lase să cadă în gol – asta e cea mai uşoară cale. Trebuie să lupte, să se zbată până va reuşi…”


7 comentarii

Lilia Manole: Soluţia am fost eu însumi


    M-am ciocnit de mai multe ori şi am riscat să fiu praf, să fiu pulbere, să fiu cenuşă, și de fiecare dată am luptat cu monştrii răului, şi m-am ridicat, ştiind, cu siguranţă, că mai am încă putere, că trebuie să descopăr izvorul meu nesecat de forţă, dragoste, înţelepciune, lumină. Atunci l-am descoperit. Vorbind despe monştrii răului, am în vedere, pe bune, viciile sociale, prieteniile false, viaţa fără divinitate şi lacrimi, fără Mântuire şi muncă sufletească, fără munca inimii şi a creierului. O Cale Lactee presupun, că a fost şi rămâne viaţa mea, această picătură de ozon, atât de scumpă…manole lilia

Cărţile şi şcoala m-au inspirat, spre a fi loială, activă, verticală şi m-au învăţat să iubesc frumosul, adevărul, împlinirea, voinţa, înţelepciunea, credinţa în miracolul luptei. Am avut mai multe rafturi cu cărţi acasă în copilărie şi din ceea ce mi-au dat părinţii, ca hrană pentru suflet şi minte, am considerat că trebuie să iau Într-o zi, pe când aveam vreo cinci ani, citeam o carte în limba maternă, tradusă din limba rusă, care se numea ”Catrusea”, din câte îmi amintesc. Această fetiţă a fost primul meu erou, un personaj model în viaţă. Au urmat şi alte personaje, asemeni Alicei din Ţara minunilor, şi alţi eroi, care mi-au oferit prilejul de a crede, că totul se creează în această lume, numai cu forţa binelui… Cărţile au venit în viaţa mea foarte devreme. Eu chiar mă mir, pentru că mulţi copii, pe atunci, aveau predilecţie pentru săniuş, în timpul iernii, și vara, la păscutul bobocilor, vitelor.

Unui copil îi poate fi mai uşor să se regăsescă prin proprii părinţi, chiar dacă sună banal acest lucru, însă nu trebuie niciodată să ne neglijăm şi să ne uităm rădăcinile, orice nu s-ar întâmpla… Cu cât e mai trainică relaţia între părinţi şi copii, cu atât copilul începe să judece mai corect şi nu în detrimentul său, nici al părinţilor, ci în beneficiul unei vieţi sănătoase. Pentru că am fost mai mult în pas cu sfaturile părinţilor, ale mamei, îndeosebi, şi chiar dacă nu mă satisfăceau pe moment, în consecinţă, ele au fost cele mai înţelepte şi binevenite sfaturi şi învăţăminte. Ştiu, cu siguranţă, că nici un părinte, nu îi doreşte vreun rău copilului său, şi îi iartă orice eroare, orice prea multă hărnicie, implicare. Şi înţelege, în cele din urmă, că acest coplil are nevoie de aripi proprii, are nevoie de propriul cer, aer, de propria înţelepciune.

Îmi amintesc, că ieşeam şi noi la păscut bobocii, în preajma lacului din centrul satului, care treptat a secat, iar în locurile secate era un tunel din beton; noi ne făceam ademenite de apa ceea, care se făcea zgură, întram în ţeavă şi ne ascundeam, până venea mama cu o vargă şi ne scotea de acolo, pentru că uitam de boboci şi de noi înşine. Mai ieşeam să ne adunăm pe undeva, unde era iarba mai verde, să o ascultăm pe Anastasia Lazariuc; aveam şi acasă un picup cu multe plăci cu melodii populare, mai ales. Şi ascultam cele mai rare melodii. Îmi amintesc, că aveam şi o placă cu muzica ansamblului de dansuri populare Joc…

Până a descoperi acel izvor de înţelepciune, lumina ei, a fost nevoie de luptă interioară, evident, răbdare şi persevenţă. Nu am fost niciodată adepta oglinzii, însă am ştiut să mă privesc în ea, în clipele cele mai hotărâtoare, pentru a şti, că am dreptul să iau o decizie. Or, oglinzile sunt pentru noi nişte hexaedre filosofice, care au rostul de a ne purifica de răul din jur, şi a ne turna mai multă lumină şi vigoare, de undeva, din interiorul lor, al acestor spaţii de vise împlinite, dincolo de Universul propriu-zis.

Cred că abia acum mă aflu între regăsire şi autodeterminare, cred că acum, simţind că am construit ceva, cu succes, şi am pierdut poate, timpul, numai, am câştigat  o fermecătoare balanţă, în acestă viaţă, care mă ajută să cântăresc lucrurile, şi să le văd chintesenţa lor. Despre lumea mea, îmi spusese odată surioara mea, care a simţit, că eu singură, am avut multă tărie să-mi creez lumea mea interioară, or, aceste momente au început cu foarte mult timp în urmă, bineînţeles.

Or, viaţa e o antinomie, dintre noapte şi zi, e o vibraţie între cer şi pământ, e o rază de soare, în căutare a ploii, e un curcubeu, la apusul infinitului, e un miracol, care trebuie luat cu grijă şi transcens, prin intermediul inimii şi sufletului. Ce viaţă vei simţi şi vei avea, dacă îţi lipsesc aceste două valori carnale şi spirituale, în acelaşi timp, inima şi sufletul, cu alte cuvinte, raţiunea şi fapta?

M-am regăsit atunci, când am riscat să mă pierd. Când am riscat, cu propria viaţă, când am riscat, cu toată fiinţa, când mi-a fost greu de tot ce trebuia să întreprind, când, în sfârşit, mi-am luat viaţa în mâinle mele şi am stors-o de tot ce e inexplicabil, am făcut-o să fie explicită, înţeleasă, să sune, să cânte, să vibreze, să decodifice ceea ce era imposibil de decodificat, să mă facă altfel decât sunt, când caut lumea de dinafară, să mă impună, să o primesc, să o accept, aşa cum e ea, fragedă-tare, rea-bună, veche-nouă, tristă-fericită, ştirbă-împlinită.

M-am  regăsit atunci, când am luptat, neavând speranţe, mi-am descoperit subconştientul cumva scos de pe fix, când mă interesau mai mult locurile necunoscute, când, de fapt, am plecat în necunoscut, fără teamă şi am ascultat inima, şi am iubit, şi am fost singură cu Universul. Atunci când am decis să merg în hău, când am acceptat, ca o jertfă, însă puternică şi capabilă să se dirijeze, când am simţit, că sunt o explozie, în apus de soare, când am avut mai multă îndoială decât încredere şi siguranţă, atunci m-am regăsit. Când am făcut dintr-o cupă de venin – o picătură de miere, când am simţit, că iubesc oamenii şi am un altruism imens, când ulterior, am trecut şi spre cealaltă extremă, descoperindu-mă, că îmi plac, de fapt, extremele; când am învăţat, că oamenii trebuie iertaţi, orice s-ar întâmpla, când am fost vindecată, prin forţa iertării, când am uitat de mine, m-am regăsit… Cu alte cuvinte, m-am răzvrătit, cu mine însumi, mai mult pentru a mă învăţa să trăiesc. Fără ipocrizie, fără laşitate, fără duşmani, fără invidie şi ura, care persistă în jur.

M-am răzvrătit cu mine însumi, la un moment dat, pentru a învăţa să trăiesc, după alte modele – pur individuale, pentru că durerea şi suflerinţa era numai a mea şi trebuia să-mi statuez valoarea şi calea de mai departe, reieşind din ceea ce sunt eu, păşind mai departe, cu propriile mele simţiri – modele de viaţă interioare, şi nu am căutat să îmi fac iluzii, din alte surse, decât cele pe are le aveam, vii şi care necesitau a fi soluţionate, accesate.

Soluţia am fost eu însumi. Picătură cu picătură, am adunat mai mult bine, mai multă credinţă, mai multă tăcere şi mai multă linişte. Liniştea interioară, care nemijlocit creează şi pe cea exterioară. E un fenomen interesant, însă… l-am creat cu Dumnezeu. M-am răzvrătit cu mine însumi, pentru a învăţa să trăiesc şi să exist mai departe.

A trăi nu înseamnă să fii robot, sau să-ţi urmezi reflexele, a trăi înseamnă, mai mult, a iubi pur, înseamnă a învăţa să te judeci, simţindu-ţi creierul, nu doar ca un efort de căutare, ci şi de analiză, logică, aşteptare, răbdare. Creierul – şi el o parte din suflet, care trebuie să preia, în unele momente, reacţiile sufletului. Pasivitatea nu am acceptat-o, am crezut, cu tărie, că în orice situaţie nu te-ai afla, nu poţi fi pasiv, aşteptând dinafară soluţionări şi consolări, compătimiri. N-am închis niciodată uşa,  pentru a mă elibera de obligaţiuni şi responsabilităţi, ci am pătruns profund în sufletul meu, lăsând să intre toată lumina divină a lui Dumnezeu, mulţumindu-mă cu această stare de înger veritabil.

Am luptat, conştientizând, că sunt în ţara mea şi trebuie să îmi asum responsabilităţi, văzând partea bună a lucrurilor; când îţi iubeşti ţara, oamenii, care te înconjoară, şi problemele se soluţionează numai în beneficiul binelui şi prosperităţii. Cred că am fost mereu în căutarea entuziasmului adevărat, şi nu fals, şi această trăsătură m-a dus departe, tocmai pe ţărmurile lacurilor şi printre munţi, unde mi-am scris acolo poezii.

Viaţa e un bumerang, – un strigăt fără ecou, ades, şi trebuie să avem forţa şi caracterul, să o auzim, să o simţim şi să-i dăm tot de ce are această viaţă nevoie. Ea are nevoie, în primul rând, de capacitatea noastră de a fi oameni cu luciditate şi care să-şi dorească mereu să cunoască, să înveţe, să se desăvârşească, prin originalitate. Or, felul în care ne manifestăm şi ne comportăm, implică după sine alte şi alte relaţionări, concluzii, alegeri etc…lilia

Cândva mama îmi spunea, că vine o vârstă a înţelepciunii, atunci când anticipezi şi lumea cărţilor, chiar, când experienţa ta bate filmul, cu alte cuvinte, şi în cărţi te poţi regăsi printre personaje. Deci, în acest context, vine o vârstă, nu un timp, fiţi atenţi, în care vrei să ai parte de zbucium,  de multă cunoaştere, vrei să ai timp să te autoverifici, prin prisma propriilor estimări. Vine vremea, când trebuie să le spui lucrurilor pe nume, şi să spui, cine eşti, de fapt, fără să te minţi pe tine şi pe cei din jur.

E o vârstă, când trebuie să priveşti înapoi, cât nu s-ar părea de straniu, şi să concluzionezi valoarea multor fapte, care ţi s-au întâmplat, deci, trebuie să  priveşti, în acest sens, cu  multă împlinire, şi să laşi de la tine, aşa precum un râu îşi lasă apele să atingă perfecţiunea albastrului speranţei.

Acum privesc simetric, spre toate cele trei segmente. Mă simt fericită, pentru că sunt, pentru că exist, pentru că am bucuria şi candoarea, pe care mi-am descoperit-o eu singură, pentru că am forţa magnifică de a vedea totul, prin iertare şi înţelepciune, pentru că am ochii, înscrişi într-nu alt ochi, de fapt… Prin dăruire, avem şansa de a veni spre noi înşine, cu sufletul în mâinile divine ale Înălţătorului Mântuitor, prin dăruire şi iubire, avem şansa, de a-i da un sens acestei vieţi. Când se încheie o zi din viaţă, să avem multă percepere a acestor fenomene, să ne întrebăm, ce  nou am avut în ziua respectivă, ce bun am făcut pentru semenii noştri, pentru întreg Universul?

Cât de corecţi şi sinceri am sfârşit încă o zi din viaţă? Ce bine e, când avem puterea să ne vedem pe noi înşine nu în oglindă, ci să ne privim în suflet, să avem această răbdare, pentru a descoperi zilnic toate cicatricile sufletului. Acest moment ţine de divinitate, e ca şi cum a privi în întuneric o uşă închisă, iar tu trebuie să-ţi imaginezi, că o deschizi şi vezi ceva luminos, foarte luminos, extrem de luminos, dincolo de ea. Iar ceea ce vezi, vine din alte adâncuri și înalturi celeste.

Dacă ai răbdare, să te priveşti pe dinăuntru, înseamnă că vei avea răbdare să sfidezi moartea, boala, ura, răul, neadevărul etc. Înseamnă că vei avea răbdare să tratezi un bolnav, înseamnă că vei avea răbdare să aştepţi o nouă zi şi să faci numai fapte bune.

E important să îţi educi copiii, ca ei să vadă partea frumoasă şi demnă a lucrurilor, or, pe parcursul vieţii vor avea de cugetat asupra binelui şi răului îndeajuns; e important să le oferi multă dragoste, atenţie, lumină divină, şi multă spiritualitate. E important să-î înveţi, ce este adevărul, şi să îi determini să aleagă numai această cale.

Dumnezeu este un vizionar, iar poezia mea este sufletul şi crezul Lui. Am atins, cu sufletul meu, ochii Lui tăcerea lui. Mi-a plăcut de demult să stau cu El Sus, să-mi descrie gândurile, intenţiile oamenilor şi ale mele. Am ajuns acolo, datorită Darului Lui, şi în fiecare clipă pot să vorbesc cu El şi să scriu despre suferinţă, despre dragoste, trădare, despre creaţie şi frumos, despre ceea ce se va întâmpla.

De ceva timp, chiar sunt mulţumită de faptul cum conduce Dumnezeu această lume. Probabil, pentru că exist prin El, probabil, pentru că mă rog pentru El, probabil, pentru că am găsit sâmburele dulce al eternului… Adevărul este Dumnezeu. Am trăit timpuri diferite, şi acum aleg şi ei să se autoeduce, să se autocontroleze, să se autocunoască, să se regăsească. Drumul spre fericire, spre adevăr, spre frumos şi cumsecădenie e, dincolo de tot pragmatismul aspru al societăţii, drumul spre sine însuşi, drumul spre a fi un om bun. Dumnezeu nu îngrădeşte nimănui calea, și tot El trebuie să intervină, secundă de secundă, în lume, pentru a limita faptele şi intenţiile rele ale oamenilor. Sunt alături de El, mereu, rugându-mă în orice clipă, să–mi explice, cum reuşeşte să păstreze un echilibru între noi, ca să trăim în pace, deşi există mult rău încă, în sufletele fireşti şi implicit în lume…

Am răsfoit cu multă satisfacţie, mai multe amintiri, caiete şi note, îmi imaginez, că toată averea de o viaţă, cel puţin, trăită până acum, o poţi estima, scoţând la iveală saci cu facturi de plată, cu diferite acte, contracte, scrisori etc., toate care mărturisesc, ce se numeşte Viaţă

(Lilia Manole, poetă, jurnalist, reporter, or. Bălți)

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2015/07/09/lilia-manole-poeta-la-clubul-impresii-din-viata-si-carti/


14 comentarii

Irina Staver: ’’Cred în lumea noastră, în cea care trăim’’


irina staverProbabil, că veţi întreba, cum e posibil că această fată reflectează asupra vieţii umane precum un om cu experienţă la cei 26 de ani ai săi? Irina Staver, o persoană inteligentă, modestă, dar ambiţioasă şi perseverentă, foarte pozitivă, şi, se pare că ar fi trăit numai bucurie, încântare, şi vede toată lumea în roz: buni, minunaţi şi inocenţi… Dar nu e chiar aşa: la fel, ca oricare om obişnuit a cunoscut semnele invidiei, răului, izolării de sine încă de când a început studiile la şcoală. Nu crede în perfecţionism, cert e că dintotdeauna s-a stăruit să facă lucrurile cu maximă grijă, cu dăruire şi frumuseţe, ceea ce nu poate să placă tuturor, stârnind şi reacţii contradictorii. Nu poţi fugi de invidia umană, eşti nevoit să te lupţi cu ea de una singură, cu înţelepciune, fie să te resemnezi continuând să faci fapte bune, urcând la munte printre stânci şi flori: asta-i viaţa! Fericirea ei supremă: Dumnezeu şi părinţii ei – Liviu şi Ala. Lor li se dedică totul, şi partea cea mai luminoasă din firea Irinei, – care inspiră, încălzeşte şi iubeşte…

Nu este omul stereotipurilor, nici omul rețetelor, cu atât mai puțin a celor de viață. Dar are şi ea unele reţete, şi cu siguranţă poate spune doar ceea ce simte şi crede: unele concepţii înţelepte formulate încă de clasici, generate de urmaşi, şi pentru cineva, devenite individuale ca lecţii de viaţă. Esenţial e: ‘’să nu ne pierdem pe noi inşine, să nu ne pierdem condiția umană cu toate valorile ei de bază, să putem ierta de fiecare dată, să putem iubi și dărui, și să așteptăm dacă, într-adevăr, credem că acel lucru  merită… ‘’răbdarea’’ noastră’’. Este conceptul Irinei Staver, cu o condiție necesară în luptă cu viața și cu vacarmul zilelor prezente, ‘’Să credem în lumea noastră, în lumea care trăim!’’

Prima ei amintire la propriu, Irina începe cu luna mai, ziua a zecea, a anului 1990. ‘’Amintire a familiei mele despre mine, nu și a mea’’. Cu primii paşi făcuţi de ea la zece luni de viaţă, chiar de ziua de naştere a mamei sale:’’Știți, când ești încă atât de mic, nu ai încă resurse financiare să-i cumperi mamei un cadou, dar o poți face să plângă de fericire văzându-te Om pășind pentru prima dată în viață.’’

’Așa precum fluturii se ascund în flori, astfel și noi, oamenii – în povești’’  Iubeşţe copiii și ei o iubesc pe Irina. ‘’Avem întotdeauna ceva a ne spune, iar dacă nu ne vorbim, ne zâmbim sau ne spunem povești’’. De altfel, una dintre marile ei pasiuni sunt poveștile relatate sau citite duios, cald şi înțelept, celor mici’’. Adoră, în special, fetițele, – lumea lor o fascinează și-i place să-i facă să zâmbească. Nu este încă căsătorită, și nici copii nu are. Crede că pentru o viață de familie ai nevoie de o altfel de pregătire, mult mai serioasă, – e nevoie de o ’’coacere a sinelui”. În cazul ei, spune că simte ’’că nu are să vină decât pe la 30 de ani, chiar dacă deja mă simt de parcă aș avea toți anii trăiți’’…staver

Prima dragoste, cea cu fluturi în stomac, a venit mai târziu, la 18 ani. S-a început, şi continuă la fel, în familie. O Dragoste de cristal sau de porțelan, o dragoste copilăroasă din acelea care te face să te simți mereu cu ușă în Rai. Când povestea finişează, ușa se închide brusc și tu aterizezi pe pământ. A fost sincer și frumos pentru toată viața. A rămas la fel, în pofida dezamăgiri în El, cu prima mare trădăre şi infidelitate cu prietena ei cea mai apropiată… În fond, tema despre bărbați este cea mai grea pentru Irina, nu vrea să vorbească despre ei. ‘’De fiece dată, în locul cuvintelor, mi se așează pietrele, pentru că au urmat și alte dezamăgiri. Eu știu una, şi există o certitudine în viața mea, – acel bărbat va avea neapărat ceva din tatăl meu: noblețe, respect, înțelepciune și putere de a decide orice și oricând va fi nevoie’’.

Prietenii. Spune, că ea cunoaşte bine oamenii, și ei o cunosc pe ea: ’’Aceasta numim prietenie sau, nu numim’’. În ceea ce o privește, nu crede că are mulți prieteni, deși așa s-ar părea. Nu îşi doreşte acest lucru fals. Prietenii, în realitate, are foarte puțini, dar buni. Ea crede în prietenie doar atunci ’’când așa-zisul prieten e întotdeauna bun și sincer cu tine, receptiv și intuitiv la momentele tale, și de bucurie, dar și de suferință, se interesează de tine, și ar face într-adevăr tot ce poate să te vadă bine și senin. În caz contrar, există cunoștințe și oameni cu care viața, pur și simplu, te-a intersectat. Există, și Oameni-Lecții’’. Până nu de demult, îşi făcea mai ușor prieteni, acum a devenit mai cumpătată, pentru că și lecțiile de dezamăgire au devenit mai frecvente și tot mai durute. Nu poartă pică nimănui, deoarece, sunt ei, ’’oamenii-lecții’’ de la care ai ce învăţa, de bine sau rău…

Pasiuni. Momente de răgaz şi liniște, Irinei place să le umple cu multă armonie, conexiune cu natură și oamenii cei mai dragi. În funcție de lungimea clipei libere, alege evenimentele și locuri noi care o inspiră, fie, pe cele vechi, care-i reâncarcă Universul. Uneori e ceva pierdut, dar ca urmare, regăsit…

Citeşte multe cărţi, dar şi le mai scrie. Uneori. Până acum are lansate două volume de poezii și proză, urmează și al treilea volum în curând. Primul volum, “Odă Poeziei”, conține poezie pură, este prefațat de Nicolae Dabija, editat și apărut pentru prima oară la editura „Nicora”, București 2013, unde a fost și lansat prima dată. Se aminteşte că, în acel prim cuvânt al autorului, scria:’’Eu cred că poezia este numai artă, este însăși viața. Prin această plachetă de versuri, nu-şi doreşte decât să ajute pe cineva, să poată tămădui răni, care nu se văd, dar se simt, să încerce o reînviere în oameni, și mai cu seamă, în cei mai tineri. O deschidere către valori, care i se par autentice, durabile, veșnice: mamă, părinți, iubire, țară, poezie.”dabija staver

Citeşte în timpul liber, cu serile, în parc sau în orice alt loc decât acasă, şi niciodată în pauze de masă la servici. De altfel, Cartea, pentru Irina merită toată atenția. ’’Mai întâi mă eliberez de negativ, de toate problemele’’, și atunci îşi permite să ia o carte în mâini.’’Cartea, mai ales, cea bună, cere un soi de intimitate, dacă vreți. Pentru că ea se vrea să fie înțeleasă, mai înainte de toate, nu doar citită’’, – spune Irina. Acum, ea citeşte toată opera a scriitorului ei preferat din Basarabia, Nicolae Dabija, începând cu ’’Tema pentru acasă”:’’Înțeleg de ce a ajuns a fi tradusă și în China, e o Capodoperă’’. Adoră Jurnalele, cartea preferată a ei rămâne a fi de Oana Pellea (’’e despre viață, despre Tot’’). A citit şi are toate cărțile de Mihaela Rădulescu, – cărți motivaționale, cărți care inspiră, de ’’Profil Jurnalistic’’, bineînțeles, şi cărţi cu poezii, inclusiv. Aruncând o privire la raftul de sus din odaie, observă şi cărţile cu poezii proprii. Le recomandă cititorilor cărți reale, cele care pot fi ’’atinse, răsfoite din toate părțile și în care îți poți face și însemnări. Sunt cărți adevărate, poate, la fel ca și oamenii’’.

O carte cu adevărat bună, de regulă, într-un loc liniștit, în brațele calde ale verii, o predispune la pozitiv și frumos. De asemenea, de mică fiind are pasiune pentru o lume necunoscută, misterioasă și, mai puțin, accesibilă sau explorată de către oameni. În acest sens, documentarele bine realizate, oamenii dotați cu altfel de puteri, dar și expedițiile cosmice, aduc curiozitate, cunoaștere și deosebită plăcere. De altfel, Irina visează la o expediție cosmică, fără glumă.

Destinații turistice din Moldova. ‘’Casa bunicii’’, și, în general, locurile mai bogate cu iarbă verde, prospețime și mai utile pentru sănătate’’. Pe lista locurilor vizionate și îndrăgite de Irina, se regăsesc Orheiul vechi, Mănăstirile Moldovei și, în special, Mănăstirea de la Curchi; ca urmare, satul Lozova, vinăriile din beciurile de la Cricova și Mileștii Mici, satul Vatra (cariera Pruncul, la 10 km de Vatra), Țîpova, Saharna, Soroca. ‘’Destinații turistice în Republica Moldova sunt, și încă avem multe, însă, pe lista celor recomandate, sunt cele dintâi’’

Vorbind de job, cel de acum, și cele din trecut, Irina a fost dintotdeauna o persoană universală: jurnalistă ‘’mai puțin a presei scrise și mai mult a radioului și a televiziunii’’ – (Radio Moldova, Radio Moldova Tineret, Radio Național FM, Radio VoceaBasarabiei, TV Moldova 1 , emisiunea “BunăDimineața”). A făcut divertisment, și muncă de manager, de prezentatoare, de scenarist și autor de programe. Dacă cu adevărat îi place ce face, se implică totalmente cu dăruire de sine. La fel, ca în poezie și în meserie, Irina preferă să înceapă de jos, de la pereții albi și goi, să dea ea culoare, o viață, pe care crede că o merită. Așa cum s-a întâmplat, bunăoară, și la Național FM. A găsit niște ziduri albe, la propriu și la figurat, şi în câteva luni, le-a umplut cu oameni talentaţi, dedicați, profesioniști plini de speranță. Din păcate, viața job-ului la radiou nu a fost prea lungă, dar experiența și oamenii de acolo, au însufleţit-o pentru totdeauna cu optimism..

În continuare, Irina Staver vine cu noi realizări, lucrând și dezvoltând un proiect de profil educațional. Primele încercări, de probă au fost meditațiile online de pregatire pentru Bacalaureat, o platformă numită sugestiv “La un click de BAC”, menită să încurajeze și să le demonstreze elevilor, că există viață și după BAC, și că etapele de pregatire pentru examene, presupune muncă și motivație. Deocamdată, nu ne poate spune prea multe, pentru că urmează niște schimbări, dar ea speră să fie de bun augur!

Recomandă şi doreşte multă fericire oamenilor! – Irina, şi noi suntem cu tine… într-un pas şi ceas bun! Să fii fericită! Baftă şi reuşite în viaţă!


9 comentarii

Clubul ”Impresii din viata si carti” cu Tatiana Scripa


E bine cu persoane cu care te simţi apropiat. E bine să ştii, că ele sunt curioase şi doresc  să cunoască despre tine mai multe lucruri, înseamnă că prezinţi respect şi interes ca personalitate. Este greu să vorbeşti fără emoţii despre sine când ştii că Eul face parte din tine, că-ţi umple inima şi poate din modestie, nu prea îţi doreşti să le arăţi şi celorlalţi părticica ceea din tine, dar când eşti susţinut simţi aripi… Să stai pentru ceva timp în mijlocul publicului real e un lucru minunat, e un lucru după care tânjeşti să se întâmple din nou. DSC_2640Evenimentul desfăşurat azi, pe platforma Clubului de elite ”Impresii din viata si carti” cu protagonista şi scriitoare Тatiana Scripa, a fost nu doar o confesiune sinceră cu publicul, dar şi o lansare dublă de succes cu cărţi de autor ‘‘Sentimentul Esc” şi ”Un fel – altfel de noi”. Aici, la Biblioteca Municipală ”B.P.Hasdeu”. La fel ne-am bucurat de o comunitate de oameni: scriitori, studenți, copii, cu recitaluri de poezie şi muzicuţă la vioară, discuţii, referinţe şi aprecieri interesante din partea prietenilor protagonistei de azi. Toate acestea te uimesc, te intrigă, te fac să crezi în oameni frumoşi şi prietenoşi, apoi apare o lumină puternică care te umple de energie, şi doreşti şi tu să retrăieşti o mulţime de emoţii şi amintiri… Adevărate învăţăminte în spaţii şi timp DSC_2637le petreci aici, la Clubul ”Impresii din viata si carti” în special când eşti ghidat de oameni înţelepţi! Vă mulţumim pentru colaborare, comunicare deschisă în continuare, sensiblitatea de poet de care daţi dovadă, la fel, pentru inimă bună și activități de caritate fără laudă de sine, Doamna Тatiana Scripa! Mulţumiri sincere şi pentru scriitorii Ion Ciocanu, Renata Verejanu, Vitalie Raileanu, Lidia Grosu, Tatiana Afanas-Craciun, Victor Cobzac, Raisa Plăieșu, Maria Corini etc pentru cuvinte frumoase la adresa autorului… Avante! Imaginile de la eveniment le puteţi viziona aici: «Tatiana Scripa în lumea copilăriei. Lansare de cărţi» şi filmele, – mai jos:

MULȚUMESC PRIETENILOR MEI, CARE MI-AU FOST ASTĂZI ALĂTURI ȘI M-AU SUSȚINUT!
MULȚUMESC Blogul Impresii din viata si carti/ Svetlana Vizitiu
MULȚUMESC partenerilor evenimentului: Clubul de elite ”Impresii din viata si carti”, Biblioteca Municpala ”B.P.Hasdeu”. A fost frumos… o atmosferă cu ESC din IUBESC! Mulțumesc! Întâlnirea de astăzi este relevantă nu numai prin faptul că am avut ocazia să asistăm la o lansare, dar și prin faptul că aici s-au adunat toți îndrăgostiții de poezie, deși activează în diverse domeni… Iar lucrurile bune se fac numai cu oameni frumoși la suflet.. Mulțumesc pentru ocazia de a mă delecta cu un extraordinar prilej de respirare a FRUMOSULUI prin toți porii nevăzuți ai sufletului, datorită dumneavoastră, celor prezenți la Biblioteca B.P.Hașdeu! Și poezia, și muzica au fost un prilej nemaipomenit de a ne îmbogăți spiritual. A fost frumos… o atmosferă cu ESC din IUBESC! Mulțumesc!- Тatiana Scripa

”Întâlnirile organizate de Svetlana Vizitiu sunt niște sărbători de suflet organizate pentru a dărui energie pozitivă celor prezenți. Întâlnirea de astăzi cu Tatiana Scripa reprezintă nu doar promovarea unui poet la primele sale PATRU cărți, un poet care vine de la Cernăuți, care activează la Universitatea de Stat din Tiraspol, și care scrie în limba română… Întâlnirea de asctăți a fost o dovadă clară că în aceste condiții extrem de complicate, în Moldova oamenii știu să se respecte, să se aprecieze, să producă FRUMOSUL spre binele acestui neam, un neam de poeți… Invidioșii, răutăcioșii – pur și simplu nu sunt invitați la asemenea evenimente. Ei se mănâncă între dânșii…” –Renata Verejanu 

Da a fost o lansare destul de reușită cu mulți scriitori, admiratori ai poeziei, studenți și copii. Doamna Tatiana, treptele literaturii în viitor vă aparțin cu noi editoriale! Sunteți o poetă talentată, cu noi valori atât în literatura pentru cei mici, cât și pentru cei mari. Doamne ajută” – Raisa Plăieșu

A fost o sarbatoare extraordinara, mi-am hranit sufletul si ma simt bine. Felicitari mult stimata Poeta Dna Tatiana Scripa! – Maria Corini

Ieri toţi au lăudat talentul Domniei Voastre şi au uitat să sublinieze frumuseţea, căldura, sinceritatea cu care respiraţi, păi bine o fac eu, sunteţi o Femeie admirabilă şi culmea ade frumoasă. Aţi fost centrul unui eveniment de suflet, de care o să ne amintim răsfoind cărţile D.Voastre. Nepoţelele mele Magda şi Smaranda deja le au în bibliotecă. – Cobzac Victor

Suflet- Lumina-Caldura-Intelepciune-Talent-Iubire-Inspiratie, Tatiana Scripa!!! felicitari pentru aceste editii frumos ingrijte si cu suflet insailate….Cate o imbratisare pentru fiecare pagina… cate o floare pentru fiecare titlu…! – Galina Codreanu

O zi senină, memorabilă, fericită! Un poet bine format ”TATIANA SCRIPA – PEDAGOG, PSIHOLOG, POET… Poezie sonoră cultivă un sentiment liric, de o deosebită fineţe reală… Adoră copiii, scrie pentru ei… Sunt o consumătoare a sentimentului ESC, IUBESC; LUCESC, ADEM
ENESC… Versuri unice pline de sens pozitiv pentru cei maturi. Felicitări pentru cea ce aţi realizat , Succese, Inspirație: Prețuiți Sănătatea!- Valentina Ciobanu

A fost o lume plină de poezie. Protagonistei Clubului”Impresii din viață și cărți” Svetlana Vizitiu, i-a reușit și de data aceasta, pe unda poeziei, să adune în jurul ei, dar și al nostru, o lume armonioasă a poeziei, plină de farmec și de înălțare. Am simțit tandrețea fondatoarei Clubului, numit ”de elită”, care într-adevăr este, în primul rând, eclipsată de năzuința de a transmite frumosul infinit, astăzi – și prin inspirata poeziei a talentatei autoare Tatiana Scripa, Or, pe sclipirea de actriță a Svetlanei Vizitiu se reflecta misterioasa undă a cuvântului artistic, acel ce mereu te face să te simți OM între OAMENI. Prin grija sa continuă de a posta anticipat informația necesară despre un invitat/invitată sau altul/alta, atât de necesară pentru a le susține zborul lăuntric, Svetlana Vizitiu ne ajută să ne cunoaștem unul pe celălalt și să ne apropiem visele… Multă inspirație, dragă Svetlana Vizitiu! Multă inspirație, dragă Tatiana Scripa! Multă inspirație celor care pășesc pragul acestui basm -Clubul de elite ”Impresii din viață și cărți”! – Lidia Grosu

Date biografice: Tatiana SCRIPA s-a născut la 13 martie 1963 în or. Herţa, reg. Cernăuţi, Ucraina. Lector universitar la Catedra de pedagogie şi psihologie generală a Universităţii de Stat din Tiraspol, cu sediul în Chișinău. Laureată a Festivalului Internațional de Poezie ,,Renata Verejanu”, Chișinău, edițiile 2014 (poezie) și 2015 (eseu); Laureată a Festivalului Internațional de Poezie ,,Nichita Stănescu”, București, 2015.

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2016/06/17/tatiana-scripa-lasa-destinul-sa-decida/


8 comentarii

TATIANA SCRIPA: Lasă destinul să decidă


                                    ”M-am născut din durerile facerii 

                                                                                           cu petale de nu-mă-uita…’’

Poate nu se întâmplă nimic special, dar fiecare zi din viaţa scriitoarei Тatianei Scripa prin momentele trăite alături de oameni deosebiţi o face să se simtă specială, şi încearcă să fie originală, pentru că este sinceră când spune că ei sunt deosebiţi. Pentru ea, viaţa este o luptă şi uneori o rază de lumină atunci când savurează momente frumoase, care lasă urme de satisfacţie sufletească peste cioburi de sticlă. ‘’Nu în fiece zi întâlnești persoane care îți aduc lumină în suflet, şi sunt multe moduri prin care îți poți arăta respectul față de un Om’’, – e convinsă poeta. ScripaDin perspectiva unui psiholog experimentat, susține că ‘’ gelozia manifestată nesemnificativ, în adolescenţă, poate chiar dezvolta personalitatea, problema este că nu reuşim s-o ţinem sub control, şi aşa se distrug prietenii… ”Sunt oameni care te aruncă în ceruri: unii-ca să savurezi ploaia de stele, alții – să cazi și cât mai dureros. Cum să pricepi? Nicicum. Nu ai de ales. Lasă destinul să decidă. Ridicat în ceruri vei savura iubirea, căzînd pe pămînt – durerea. Important, este să te ridici și să mergi mai departe! Ridicîndu-te, devii mai puternic. Viața totdeauna are prioritate.” Şi în poezia Tatianei Scripa se regăseşte întreg spectru emoţionat de la zâmbet şi bucurie, până la lacrimi, durere, dor şi suferinţă.  Poeme scrise cu sufletul… Poezia întruchipează armonia – înţelepciune şi divinitate, iar citatele de viață ale Tatianei Scripa le-ar putea urma fiecare din noi. Atenţie la unele din ele:

O bucata de viață ne e teama de iubirile care ameninţă să fie prea mari, prea frumoase, şi fugim de ele mâncând pământul. Nu ne simtim pregatiţi pentru o răspundere eternă în faţa unei singure inimi. Apoi, o altă bucată de viaţă, încercăm să vedem nemărginiri de iubire acolo unde nu sunt decât iluzii. Şi vrem eternităţi, deşi oamenii pe care îi întâlnim nu sunt pregătiţi pentru ceva atât de măreţ. Şi se sperie. Şi pleacă… Iar într-un final, când constatăm că povestile noastre n-au fost decât un lung şir de contratimpuri, începem să regretăm iubirile dintâi, acelea de care ne-am îngăduit să ne speriem, convinşi că viaţa ne va mai scoate în cale alte şi alte iubiri. Dar nu e aşa. Dragostea vine atât de rar, încât ar merita, atunci când ni se iveşte în cale, să avem curajul de a ne urma inima. De a ne urma dragostea. Până la capăt şi dincolo de el…”scripa T

– ”Trecutul…Prezentul…Viitorul… Ce valoare are fiecare din ele pentru mine? Ce fac cu trecutul? Cum făuresc viitorul? Nu putem să construim viitorul și trăi prezentul fără trecut. El a format și a cimentat ceea ce suntem noi astăzi: de o anumită vârstă, cu o anumită experiență de viață, cu anumite valori spirituale și materiale, cu calități și atitudini omenești, cu aspirații și planuri de viitor…Ceea ce nu cumperi nici cu cât de mulți bani.
Am trăit dragoste, dăruire, trădare..De toate…
Aș lua din trecut fațeta luminoasă a lucrurilor, lăsînd în umbră pe cea întunecată…Vorba ceea: medalia are două fețe… De ce așa? Fiindcă nu doresc ca răul să-mi strice viitorul.
Mulțumesc trecutului pentru pentru tot ce a fost în viața mea. Am iertat, deși nimic n-am uitat…Las răul să se treacă și permit noului să se reverse în viața mea…’’

Unui Prieten adevărat: Are un nume, o casă, o lume, un univers…A străpuns cerul, a brăzdat lumea, a amestecat pămîntul, a înghițit apă,…A fost lovit, bătut, înjosit…Dar s-a ridicat… A unit cerul cu pămîntul, a împăcat viața cu soarta, a îmbrățișat sufletul cu credință. A devenit puternic, empatic, darnic, sufletist…
PERSONALITATE. OM DE OMENIE. AMIC. CONSILIER. TOVARĂȘ. CREDINCIOS. DEVOTAT. DECENT. Este UNIC. Îi bați la ușă-ți-o deshide, dacă plîngi-îți șterge lacrimele, te îmbărbătează la durere… Este mereu alături și face orice ce i-aș cere.. Alături de EL devii mai puternic, încrezător, ridici capul și mergi mai departe…Pentru că este ADEVĂRAT. Mi-a spus că sunt unică. Și el este UNICUL. Pentru că este ADEVĂRAT. Tot ce poate viața să îmi dea mai bun îmi aparține acum. PENTRU CĂ TE AM ALĂTURI. MULȚUMESC!”Tat Scripa

FLOARE DE ESC/Sunt o floare/ esc. /M-am născut din durerile… facerii /cu petale de nu-mă-uita, /Frunze/ondulate, în viu /colorate,/cu mlădița tulpinii /în contur en face, /gât de lebădă, talie de /mesteacăn /și picioarele umbrelor în /primăvară. /Mă găsești în brândușă, /ghiocel, toporaș, /lalea, iris,/bujor… /macii câmpului, albăstrelele /cerului, floarea-soarelui…
frunză și crizantemă. /Iarna, mă dezleg de toate culorile /ca să fiu dalb.
Așa respir 365 de zile /și, o dată la patru ani, /adorm în armonia visului meu. /Din următoarea zi, trec în /viața ta, în primăvara ta, /în iubirea ta… sunt a ta… /Sunt esc /și-ți spun ,,te iubesc!”

NEAMUL MEU/Am o bună amintire/Despre tot ce s-a topit/Și ce-a rătăcit prin lume/Tot de mama povestit./De unde știe tot mămica/Cine-a fost și cum a fost-/Pentru c-a (po)vestit binica/Cum s-a derulat un rost./Poze multe și temute/Atîrnate sub icoană-/În poveștile țesute/La o lumînare chioară./Iată! Este neamul meu/Întru tot meleagul nostrum/De lume cinstit mereu/Cui adus-ai el prinosul./-(Tatiana Scripa)

Vă invităm la ședința Clubului de elite ”Impresii din viata si carti’ cu protagonista Тatiana Scripa care va avea loc în incinta BM ”B.P.Hasdeu”, joi, 23 iunie, 14.00

https://www.facebook.com/events/829753710470310/

Date biografice: Tatiana SCRIPA s-a născut în or. Herţa, reg. Cernăuţi, Ucraina. Lector universitar la Catedra de pedagogie şi psihologie generală a Universităţii de Stat din Tiraspol, cu sediul în Chișinău. Laureată a Festivalului Internațional de Poezie ,,Renata Verejanu”, Chișinău, edițiile 2014 (poezie) și 2015 (eseu); Laureată a Festivalului Internațional de Poezie ,,Nichita Stănescu”, București, 2015.


8 comentarii

Ala Pînzari: ”Viaţa nu constă doar din alb şi negru”. La Clubul ”Impresii din viaţă şi cărţi”


club cu Ala PinzariViaţa-ntreagă e o frumuseţe, Departe gândul e de bătrâneţe, Viaţa e o scumpă primăvară, Care vine cu-a ei floare rară! / Viaţa-ntreagă e o simfonie, Ce naşte-n vers şi armonie. Viaţa noastră e-un romantic zbor Pe-aripe de cântec şi de dor. / Orice nouă zi e-un tainic dar, Scump ca lacrima de chihlimbar, Teiu-nmiresmat de lângă geam, Pasărea măiastră de pe ram. / În orice zi ne naştem să trăim, Să ne bucurăm şi să-ndrăgim Răsărit de soare dimineaţa, Tot frumosul ce-l oferă viaţa! (Ala Pînzari, ”Odă Vieţii”)

Ala Pinzari, Dansul norilor

Dragii mei prieteni, Va multumesc din suflet pentru prezenta Dvoastra la intalnirea de astazi a Clubului „Impresii din vita si carti” organizata la Biblioteca Hasdeu. Ramane ca Dvs sa dati apreciere evenimentului, iar din partea-mi as vrea sa va marturisesc, ca ati adus multa lumina si seninatate astazi, in acest lacas de cultura si spiritualitate. Multumiri speciale Dlui compozitor Marian Starcea si minunatei sale discipole Marilena, care a interpretat in premiera o piesa de mare sensibilitate, despre mama. Multumiri moderatorului, Dlui Victor Cobzac, care a pus mult suflet si artistism in prezentarea Dsale, dar si tuturor vorbitorilor. A mai ramas in urma o zi, de care, sper, ne vom aminti cu placere, o zi… fericita. Noapte buna, prieteni! (Ala Pinzari)

O persoană deosebită​, inteligentă, o enciclopedie de carte în general, om de înaltă cultură şi educaţie, şi nu numai. O personalitate de calibru naţional. Ce mă uimeşte, Ala Pînzari este Omul de o rară modestie şi cu un umor bine conturat. Un model al profesionalismului în educaţie şi cultură. Am avut plăcerea s-o cunosc la o lansare de carte al ”Jurnalului Săptămânal” (Europa Liberă, 2013) şi imediat am intuit că vom găsi limbă comună… Ala PinzariEste simplă şi prietenoasă, interesantă şi atât de harnică în domeniu, reuşeşte să modereze practic toate şedinţele profesionale, şi la cele în care este invitată, – involuntar mă intreb, când se odihneşte? Director de proiect, scriitoare, autor de volume cu versuri. Originară din satul Mihăileni, raionul Râşcani, Ala Pînzari a studiat limbile străine la Universitatea de Stat din Republica Moldova şi masteratul la Institutul Internaţional de Management. Lector universitar la USM, ASEM (1979-1994) şi coordonator de Program Educaţie la Reprezentanţa Băncii Mondiale din Moldova (1994-2012), actualmente activează la Fundaţiapentru dezvoltarea Educaţiei şi Ştiinţei. Pachete de versuri şi proză publicate: ”Stări de suflet”, 2009; ”Stări de Suflet2, 2011; ”Dansul norilor, 2013. SDC15889 „Viaţa nu constă doar din alb şi negru. Există atâtea alte culori, în care putem să ne îmbracam frumos destinul” – cu acest generic vine distinsa protagonistă Ala Pinzari la şedinţa de astăzi a Clubului ”Impresii din viata si carti”  în cadrul Bibliotecii Municipale B.P. Hasdeu. Să urmărim în continuare activitatea protagonistei Ala Pînzari, moderatorul – scriitorul şi Maestru în Arte Victor Cobzac la eveniment în filmele de mai jos, acceptând referinţele sincere ale participanţilor despre protagonista noastră, pentru că ele vin din suflet! (Svetlana Vizitiu)

Ala Pânzari – o prezenţă autentică şi profund spirituală. Marturisirile ei ne-au convins pe deplin, că a absolvit cu brio Universitatea celor şapte ani de acasă. Mai mulţi oameni ca dânsa, ne face viaţa frumoasâ şi suportabilâ. Mihâilenii – Vechi are cu ce se mândri – inclusiv cu poetul şi non – poetul (după aprecierea sa) Ala Pânzari./ … DOAMNE, fă să se-mplinească ruga celor neauziţi !.. / – doar un vers din creaţia Alei Pânzari,care nu necesită comentarii … Să ne fii sănătoasă!!! (Gheorghe Grau, actor)12036553_1910179439207871_4369509183771455788_n

O zi absolut împlinită! Ala Pinzari ! O adevarată DOAMNĂ! O PROFESIONISTĂ! Ala Pinzari, are o carieră – exemplu. Am cunoscut-o acum 20 ani și pe parcursul acestui timp În care post ar fi fost, lucrează pe nota 10! E perseverentă, cu multă dedicație pentru ce face. Amabilă , corectă și cu verticalitate. Mai scrie și versuri..profunde…te copleșesc. Multe le citești în versurile ei, chiar și ce nu este scris. Sunt o fericită că ești în viața mea, că drumurile noastre se intersectează din când în când. (Silvia Saca )

O cunosc pe Dna Ala Pinzari in calitate de persoana onesta, bun specialist in problematica social- educationala, un promotor consecvent a intereselor tarii noastre, indeosebi in perioada cind a lucrat la Oficiul Bancii Mondiale in Moldova. Mi-am dorit, ca structurile administratiei de stat sa recruteze anume asemenea persoane competente si integre. (Stepaniuc Victor, politician, istoric)

Ma simt fericita atunci cind intilnesc oameni apropiati sufletului meu! CHIAR MA INDRAGOSTESC DE EI!!! Ceva timp in urma, am cunoscut-o pe aceasta frumoasa, nobila, inteleapta, de o cultura rara, desteapta si rafinata – DOAMNA Ala Pinzari! O iubitoare de parinti si bunei, familie, tara si tot ce e valoare!!! Pe linga toate abilitatile sale, profesionistm, mai scrie si versuri care vrei sa le recitesti, sa patrunzi in acea filosofie a poetei Ala PInzari….. Ma bucur ca avem OAMENI frumosi si adevarati in tara noastra mica, OAMENI care sunt si ramin OAMENI!!! = Cu mult drag si respect, Lorena Mednicov, chirurg-oncolog)12193587_1910298955862586_3816909467505592482_n

Întîlnirea de la club din 27 octombrie este o dovadă că avem personalităţi. Protagonista e o persoană romantică. Pe de altă parte, e constantă în verticalitate şi omenie. Altfel, nu apărea această minunată culegere de poezii „Dansul norilor”. Am notat cîteva din cele auzite cu Dna Ala Pînzari. Vorbea de cumsecădenie şi integritatea personală. M-am întrebat: de ce aceste calităţi lipsesc? De politicieni nu e vorba. Pe aceştea nici scîndurile sicriului nu îi fac drepţi. Multă lume una o spune, se gîndeşte altceva şi procedează aiurea. Vorbea Dna Ala Pinzari că trebuie să preţuim clipele date de Dumnezeu. Timpul este nemilos. Acest lucru îl simţim cu timpul. Timpul care, de, nu ne ajunge. Ieri, a fost şi lectură şi viaţă… (Andrei Covrig, colonel)

O superbă serată la Clubul ”Impresii din viata si carti”. Protagonista, D Ala Pinzari, a emanat lumină, căldură și iubire. Moderatorul,D. Cobzac Victor, prin înțelepciunea sa, a pus în valoare, personalitatea complexă a invitatei speciale. Felicitări pentru avalanșa de succese timp de ani de zile, dragă creatoare a Clubului, D Svetlana Vizitiu! Așteptăm noi surprize, la care să savurăm atmosfera mirifică! (Diana Zlatan-Ciugureanu, jurnalist)

Date biografice:

M-am nascut intr-o zi de iarna, in satul Mihailenii Vechi, r-l Rascani, in familia lui Alexandru si Elena Carazanu. (Eu am 35+cativa ani de experienta). Tata era agronom in sat, iar mama-invatatoare la clasele primare. Satul nostru etse renumit prin oamenii sai. Lingvistul cu renume mondial, Eugen Coseriu este de bastina din Mihailenii Vechi.

COPILARIA, desi, „scurt eveniment”, a fost foarte frumoasa, in primul rand datorita faptului ca familia noastra a fost una traditionala, or noi locuiam intr-o curte cu buneii de pe linia mamei, bunelul Gheorghe si bunica Gafita. „VORBA DULCE MULT ADUCE”. Buneii de pe linia tatalui, bunelul Dumitru si bunica Daruta, locuiau in mahala, nu departe. Buneii erau oameni gospodari, cumpatati, cu multa intelepciune. „VORBA DULCE MULT ADUCE”.
Bunelul Gheorghe si bunica Gafita erau cat pe ce sa fie ridicati de catre regimul bolsevic, or aveau trasura, cai, faieton, pamant, insa au scapat gratie unor oameni detreaba care i-au alertat la timp, astfel ca ei au stat ascunsi in camp pana nu a trecut valul de deportari. De ei sunt legate amintirile cele mai luminoase. La ei alergam si ne ascundeam cu fratele mai mic de pedeapsa cand facem nazbatii; in bratele lor adormeam incolaciti cand ne speriam de un caine sau de un cocos mai naravas; de la bunica din dulap luam pe furis cate o hrinca de paine si fugeam sa o mancam in lanul de canepa, avand si laptisor de canepa la desert. Cu bunica, de exemplu, mi se asociaza si acum propaganda sovietica. Afara, pe peretele casei, era un difuzor, care , cat era ziua de lunga, nu-i tacea gura: muzica-stiri, stiri-muzica si asa toata ziua. Era perioada razboiului rece, si, La fiecare stire, se vrbea despre „arma rece”, despre pericolul care venea de la americani, despre goana inarmarilor, etc. Intr-o zi am vazut-o pe bunica amarata si o intrebai, ce are. Ea zise: „Uite, Alusca, nici nu stiu sa mai dau cu lut prispa casei, sa mai fac oleaca de reparatie sau sa nu mai fac nimic, ca tot una americanul asta vine maine poimane peste noi cu arma lui rece!”
Seara, la cuptoras, bunica facea o mamaliga mare cat roata carutei, cu jumere si scrob, cu smatana de casa, si astepta sa ne strangem cu totii la cina. La masa fiecare isi avea locul sau, cu bunelul si tata in capul mesei, iar ceilalti pe de laturi. Erau cele mai frumoase momente din copilaria noastra.
Buneii ne dadeau cate o lectie de viata in fiecare zi. De exemplu, cand aveau o problema sau o neplacere, ei nu se certau nici odata in prezenta noastra, ci se retrageau ambii in capatul gradinii, unde clarificau situatia, apoi se intorceau in casa de parca nu avusese nimic.
Bunica Daruta, de pelinia tatalui, era o femeie harnica si foarte deosebita. Odata in toiul ernii am mers la ea in vizita. Casa ei consta din doua odai: casa mare si camera de locuit, despartite de un antreu, care se numea tinda. Cand am intrat in camera de locuit, bunica facea focul in soba cu tizici si se jeluia ca, uite, tizicii astea fac mult praf si murdarie in casa si, ba mai scot si un miros neplacut, si ca, probabil, o sa trebuiasca sa scoata gura sobei in tinda, ca sa se pastreze curat in casa. Eu i-am zis ca e iarna, si ca ar trebui sa astepte primavara, dar cand am venit la ea peste vre-o doua saptamani, ea deja prefacuse soba astfel ca gura sobei sa iasa in tinda. Am gasit-o sezand pe scaunel si facand focul. Era imbracata intr-o fufaica, fiindca in antreu era foarte frig. „Ei, – zise ea-, cam greu e cu gura sobei in antreu, e mare frig. Probabil, va trebui sa prefac soba la loc, cu gura in casa”. Inca peste doua saptamani, soba era la loc, cu gura in casa, si toate aceste remanieri in toiul iernii le facea singura! Pe bunelul de pe linia tatei nu l-am vazut decat pe fotografie, a decedat prea devreme.
PARINTII: Tata, de specialitate agronom, a activat tot timpul in colhoz, in diferite functii de conducere, iar mama a lucrat timp de 43 de ani invatatoare la clasele primare. Vocatia de pedagog o am de la mama. Ea aducea acasa munti de caiete sa le controleze , si eu ii ajutam: o intrebam ce nota sa pun si puneam in caiet nota. Mama a fost foarte dedicata profesiei sale, a iubit mult discipolii sai, se bucura pentru succesele lor si se intrista cand ceva nu mergea cum isi dorea. Nu voi uita cum odata, mama a inceput sa planga controland un caiet. „ „si tot cu greseli face.
De la parinti am invatat sa stimam oamenii, indiferent de statutul lor, sa muncim cinstit si sa ne facem cinstit datoria oriunde ne-am afla.
FRATELE LIVIU, mai mic cu 4 ani, nascut tot in februarie, cu o saptamana mai tarziu.
Solidaritate de mici; ghire de antrenament, faceam muschi, care, de la o vreme, trebuiau pusi in aplicare. Ne bateam crunt, iar apoi mai primeam papara si de la parinti pentru ce faceam. Nu ne-am fi parat nici sub ghiliotina. Fratele a fost o personalitate dificila in scoala. Mai avea necaz pe mine fiindca toti profesorii ii reprosau, ca nu semana cu mine la purtare. Se revolta zicand ca nici nu doreste sa fie „ca Ala”. Dar aceasta solidaritate frateasca s-a pastrat pentru toata viata. Eu nici acum nu-i voi spune mamei ceva care s-o amarasca.
SCOALA: am mers in cl.I la alta scoala decat aceia unde lucra mama ca sa evitam orice conflict de interese. Invatatorii erau foarte buni, iar mie imi paceau cel mai mult limbile romana, rusa, si in special engleza. In clasa IX am ocupat Locul I la olimpiada republicana de l.romana, si am fost premiata cu un tranzistor si o diploma. In acelasi an la olimpiada raionala de engleza am luat tot locul I. Scoala am absolvit-o cu medalie de aur si urma sa decid unde imi voi continua studiile. Mama isi dorea foarte mult sa devin medic, chiar ma si pregateam suplimentar la fizica si chimie pentru a sustine examenele la facultatea de medicina. Mie,insa, imi placea foarte mult limba engleza si imi doream sa fiu profesoara. Ne-am pornit cu tata la capitala sa depunem dosarul, dar in drum spre Chisinau eu ii spun tatalui: „mie nu-mi place deloc medicina, eu nu pot sa vad o rana sangeranda, ce fel de medic voi fi eu? Bine, atunci unde? Hai sa o sunam pe mama. Mama: „Doar la filologia moldoveneasca”. Garlea: Haideti la engleza-EU: Da! Mama s-a conformat abia cand fratele a intrat la medicina, si m-a iertat definitiv cand m-am si casatorit dupa sotul meu medic!
UNIVERSITATEA: Anii de studentie au fost cei mai interesanti ani! Am avut parte de un torent puternic, dar si de profesori extraordinari. Gratie obiectului literatura universala, dar si cea rusa, engleza, trebuia sa citim , conform programului, un numar impresionant de opere, astfel l-am cunoscut pe Geote, Emil Zola, Erich Maria Remarc, Shakepseare, Byron, Anri Barbius, etc, etc. Si acum, cand citesc sau vizionez stiri despre razboaie, imi amintesc de descriereile din romanul „Focul” de A, Barbius. La facultate era si Clubul de Limba engleza „English Club”, care organiza diferite concursuri, cum ar fi concurs pentru cel mai bun rol jucat in fragmente din piesele renumite ale lui Shakespeare. Eu am avut fericirea sa joc rolul Juliettei in piesa „Romeo si Julietta” de Shakespeare, cu partenerul meu Alexandru Panzari in rolul lui Romeo. Colegii ma cunsteau timida, insa dupa prezentare se apropiau, ma imbratisau, ma felicitau si nu le venea sa creada ca am putut sa intru atat de bine in rol. Am ocupat locul doi, locul I fiind al lui Iurie Bacanov in rolul lui Hamlet, dar si acum cred ca s-a facut o mica nedreptate. Iata si „diploma” de la Club pentru acest rol. Ce-i drept, bucuria avea sa cada mai tarziu in scarba, din cauza unui atribut al costumatiei mele. In rol de Julietta, eu purtam o rochie lunga, iar la gat – o cruciulita, pe care o luasem de la buneii mei. Pai, iata despre aceasta cruciulita mi s-a amintit dupa controlul efectuat in camin de Dl Puhaliskii-comunismul stiintific si Dna Uskova, limba franceza, care, probabil in urma unui denunt, au venit in camera in care locuiam la camin si a scos de pe perete o ilustrata pe care o decupasem dintr-o revista si care o infatisa pe maica Domnului in brate cu Iisus Hristos. A doua zi toata facultatea vorbea despre mine, or Dl Puhalski le-a povestit la lectii despre o komsomolista din grupa X care poarta cruce si care nu e destoinica sa poarte numele de komsomolista! Era vorba sa ma exmatriculeze si doar gratie decanului nostru, care era un om foarte cumsecade, s-a terminat cu bine, astfel incat am absolvit Universitatea cu diploma rosie si a inceput o noua etapa in viata mea, cea de lector universitar. La scut timp l-am intalnit pe viitorul meu sot si ne-am intemeiat o familie. Unica invidie in viata e pe sotul meu: ca bine i-a mai mers cu nevasta! In aceasta calitate am activat la USM, apoi la ASEM, la catedra de limbi straine. Predarea- vocatia mea. Cu studentii ma adresam doar la Dvs, dar aveam o relatie frumoasa , colegiala cu ei. La fiecare lectie veneam ca la un eveniment important. Ma pregateam serios de fiecare lectie, lucram cu materiale suplimentare, inventam cai de a –i motiva si a le mentine interesul si dorinta de a invata, organizam la lectie concursuri, cum ar fi: cea mai reusita traducere poetica in rusa a poeziei lui Byron. Invingatorului ii daruiam apoi o carte in engleza pe care toti colegii isi puneau semnatura. Cartile le aduceam de acasa, din bibioteca personala. Cea mai mare rasplata o aveam atunci cand studenti din alte grupe veneau si ma rugau sa-i iau in grupa mea, care si asa erau numeroase.
Am activat la ASEM pe timpul cand rector era renumitul, acu regretatul Paul Bran. Cred ca a fost vremea de aur a ASEM. Democratie – acolo. Dictionare- usa deschisa- vino si ea. Era o placere sa treci pe la Rectorat, de unde eseai cu un dictionar, cu o carte sau cu o vorba buna.
FMI si BM: incepeau primele vizite ale FMI. Nu erau translatori pregatiti si chiar daca erau, majoritatea lucrau la Sputnic, cu turistii. Aici, insa, se cerea sa cunosti terminologia bancara, economica, agricola, educationala, etc, etc, dar si sa intelegi nuantele discutiei. Tin minte ca Banca Nationala si Ministerul Finantelor s-au adresat la Dl Paul Bran sa recomande profesori de la facultatile economico-bancare care ar putea traduce la negocierile cu FMI. Dlui m-a recomandat pe mine, de rand cu alti profesori, ca mai apoi sa fiu nelipsita la discutiile si negocierile cu FMi, dar si cu Banca Mondiala care venise intre timp in Moldova. Aici incepe marea epopeie a vietii mele, cu deplasari peste hotare, cu participare la negocieri de varf la Washington, Paris, Chisinau. (EX. la Paris Grupul Consultativ pentru tarile FSU-Sangheli-romanca nu putea sa-l traduca.) Lucram noptile cu disctionarul asupra terminologiei tot mai complicate, dar si cu manualele de economie ca sa pot face fata cerintelor. In 1992 au venit pentru prima data in Moldova reprezentantii Bancii Mondiale, cu care am lucrat pe post de traducator, iar peste doi ani m-au angajat ca Ofiter de legatura incredintandu-mi stabilirea oficiului Bancii Mondiale in Moldova. Incepuse o activitate intensa, pe alocuri stresanta, dar foarte interesanta. Am activat la Banca Mondiala timp de 18 ani, in care am avut mai multe responsablitati. Pe parcursul anilor am fost Director Interimar, Coordonator de Proiecte educationale, responsabila pentru relatiile cu Donatorii si cu Guvernul. Cea mai lunga perioada in care am activat ca Director Interimar a fost de 3 luni si tot in aceasta perioada am fost imputernicita sa semnez din numele Bancii Mondiale Acordul de Imprumut de 13 mln$ pentru sectorul ocrotirii sanatatii. A fost cel mai insemnat moment din viata mea. Semnatura mea sta alaturi de cea a Ministrului Finatelor de atunci, Mihil Pop. La sfarsitul interimatului intr-o sedinta solemna am primit multumiri din partea Directorului de Tara Luca Barbone dar si din partea primului Ministru Tarlev pentru ca am facut fata problemelor, dar si unor provocari care aparusera in unele proiecte ale Bancii.
Despre perioada de activitate la Banca as putea scrie memuare, insa unele momente s-au cristalizat indeosebi in memoria mea: comunicarea cu persoane de rang inalt foarte deosebite: inteligente, profesioniste, foarte prietenoase. Primul Director Reional responsabil de Moldova, Dl Wafic Grace: what do you want in life, next step??? You need to see the end in mind. Cartea care m-a marcat, trimisa prin posta de Wafic Grace: DENUMIREA???
Discutia lui Parks cu Directorul de la Mezon- marxism Leninismul versus Teoria Economica -4 ore!!!
Proiectele de asistenta a scolilor si gradinitelor din Moldova, inceputul reformei educationale, tiparirea de manuale cu grafie latina, etc, etc. Am lucrat cu 7 Ministri ai Educatiei.

In 2012 am plecat de la Banca si , la scurt timp, m-am angajat la Fundatia pentru Dezvoltarea Educatiei, unde am avut sarcina sa reanimez Fundatia si am reusit sa facem lucruri frumoase: un proiect pe educatia civica, finantat de Ambasada SUA, am lucrat cu 10 scoli din republica, dar si un proiect pentru copiii nevazatori de la Gr.135 municipala, finantat de Clubul International al Femeilor (VIDEO). Din banii Clubului am procurat echipament pentru dotarea unei camere senzoriale.

In acelasi timp am inceput sa colaboram cu AO „S>O>S Autism” si am scris un proiect impreuna, care a fost castigat si finantat de MINTA, ONG din Canada. Gratie acestui frumos inceput de colaborare, am facut cunostinta cu Dna Alina Dumitras, ca mai apoi, dupa 3 ani de activitate la Fundatie, sa plec ca sa conduc un proiect la Asociatia Copiilor cu autism, si sa incercam sa facem o schimbare si pentru acesti copiii. La solicitarea Dnei Dumitras, am scris si Imnul Copiilor cu Autism, ca mai apoi Dna Dumitras sa apeleze la compozitorul Marian Starcea sa scrie muzica, dupa care a fost facut si un video. Va rugam sa ascultati aceasta piesa care a fost virala pe Internet si a cules foarte multe reactii. Piesa se numeste „Planeta Albastra” si este interpretata de Andreea Braga, eleva din or. Balti. (VIDEO).
OCUPATIILE MELE: scriu poezii si, mai recent, colaborez cu Dl Marian Stircea pentru a crea noi piese pe versurile mele.
Una dintre ele avem placerea sa o propunem atentiei Dvs, in prima auditie. Practic, facem astazi lansarea acestei piese care se numeste „Povata mamei”, in interpretarea …..
Am editat 3 carti: in 2009 – Stari de suflet; in 2011- Stari de suflet 2, si in 2013-culegerea „Dansul Norilor” („Picaturi de dragoste”)-dragoste facta de oameni, fata de cei apropiati, fata de tara, fata de prieteni, fata de natura, fata de viata! „Imn Vietii”
Prima lansarea a culegerii „D.N” a avut loc intr-un cerc restrans de oameni apropiati si prieteni, imbinata cu un act caritabil. Pe banii colectati i-am cumparat un calculator unui baietel la carucior, Ilies, din Nisporeni. L-ati vazut in poze si avem si un mic video de la scoala unde invata Ilies. Vreau sa-l ascultati, in special, pe Ilies.

Cea de-a doua lansare am facut-o cu fostii colegi de la oficiul Bancii Mondiale, intr-o atmosfera foarte calda. Vedeti pozele. Eu nu am pretentii de poet, iar versurile mele imi sunt atat de dragi fiindca fac parte din sufletul meu. Ele vin de acolo, din vibratiile acestui suflet la diferite nuante ale vietii, placute sau mai putin placute. Ultima carte citita a fost a filosofului german Martin Heidegger, care spunea despe limba urmatoarele: (El mai spune ceva foarte interesant despre esenta divina a vinului).

Language, always a major concern of Martin Heidegger (1889-1976), became almost an obsession in his later work. In his view, language was not an arbitrary construct; nor was was it invented merely to correspond to, or describe, the outside world. For Heidegger, vocabulary (a sell as metaphors, idioms and the whole construction of language), actively names things into being, and can have a powerful and proactive effect on the world. For him, then, it was the poets, not the philosophers, priests or scientists, who were the vanguard of humanity and its hope for future development.
Martin Heidegger (1889 – 1976) was a 20th Century German philosopher. He was one of the most original and important philosophers of the 20th Century, but also one of the most controversial. His best known book, „Being and Time”, although notoriously difficult, is generally considered to be one of the most important philosophical works of the 20th Century.
Random Quote of the Day: “We are too weak to discover the truth by reason alone” – St. Augustine. (Ala Pinzari)